REMUU s. n. (Mar.) Contracurent în lungul malurilor unui curs de apă. ♦ (Met.) Remuu de aer = zonă instabilă a sistemului baric, unde apar curenți ascendenți și descendenți. [Var.: remu s. n.] – Din fr. remous.

REMU s. n. v. remuu.

rem s. m., pl. remi

remu s. n., art. remuul; pl. remuuri

REM ~i m. Unitate de măsură a dozelor de radiație, raportate la efectul lor biologic. /<engl., fr. rem

REM s.m. (Fiz.) Unitate de măsură a dozelor de radiație raportate la efectul lor biologic, egală cu doza primită de un anumit țesut iradiat cu o doză absorbită de un rad. [< engl., fr. rem. / < r(öntgen) e(quivalent) m(an) – echivalentul în raze X pentru un organism uman].

REMUU s.n. Variație treptată a înălțimii apei unui rîu sau a unui canal produsă în zonele în care mișcarea uniformă a curentului este împiedicată. ♦ Vîrtejuri de apă și valuri mici care se formează în imediata apropiere a pupei la o navă propulsată prin elice. ◊ Remuuri de aer = zone instabile unde se întîlnesc curenți de aer ascendenți și descendenți. [Pron. -mu-u, var. remu s.n. / < fr. remous].

REMU s.n. v. remuu.

ad rem (lat.) loc. adv.

AD REM loc. adv. la obiect. (< lat. ad rem)

PROTUS s. m. inv. cel care deschide jocul (la cărți, remi etc.)

REM s. m. unitate de evaluare a efectului biologic al radiațiilor emise de elementele radioactive, doza primită de un anumit țesut iradiat astfel încât doza absorbită să fie de un rad. (< engl., fr. rem)

REMU s. n. variație treptată a nivelului apei unui râu sau canal produsă în zonele în care mișcarea uniformă a curentului este împiedicată. ◊ vârtejuri de apă și valuri mici care se formează în imediata apropiere a pupei la o navă propulsată prin elice. ♦ ~ de aer = zonă instabilă unde se întâlnesc curenți de aer ascendenți și descendenți. (< fr. remous)

încă adv. – 1. Pînă acum. – 2. Din nou, iarăși. – 3. De asemenea. – 4. În plus. – 5. Chiar. – Mr. ningă, megl. ancă, istr. incă. Probabil lat. unquăm, mai ales cu sensul său negativ cînd este însoțit de nec: o propoziție ca încă nu s’a însurat a putut însemna la început „nu s-a căsătorit niciodată” și apoi „încă nu s-a căsătorit”. Fonetismul este natural; pentru schimbarea u › î, cf. umple, umbla, înăuntru; însă evoluția semantică nu e clară. Etimonul indicat de Pușcariu 805 cu oarecare îndoială a fost admis de Candrea-Dens., 835 și Spitzer, Dacor., V, 468, cf. DAR. Este strigătoare coincidența cu it. anche, anco, v. prov. anc, v. fr. ainc, gal. anque, cuvinte prost explicate (de la un lat. *anque, după Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 495 și REW 488; lat. *anqua, în loc de antequam, după G. G. Nicholson, R. Ling. rom., VI, 152; lat. hanc (rem), după G. Bonfati, RFE, XXI, 158; it. ancora, după Prati); astfel încît și rom. încă a fost explicat uneori prin intermediul unui lat. *anqua (Pascu, Beiträge, 8) sau lat. *anique, cum este cat. anch „niciodată” (Brüch, ZRPh., XLI, 583). Celelalte explicații au doar valoare de curiozitate (din lat. adhuc sau hanc horam, după Diez, I, 21; de la hanc ad (horam), după Crețu 335).

REMU vârtej de aer provocat de o aeronavă.

bizantină, muzică ~, arta eminamente vocală care s-a dezvoltat pe timpul și în cuprinsul Imperiului Bizantin, căpătând forme și trăsături proprii. B. cuprinde două categorii de cântări: a) liturgice, care s-au născut și dezvoltat odată cu cultul creștin; b) laice (aclamațiile*). În timp ce numărul acestora din urmă este foarte mic, cel al cântărilor liturgice transmise de-a lungul sec. este foarte mare, mss. muzicale conținând asemenea cântări aflându-se împrăștiate prin bibl. din Orientul Apropiat, din mai toată Europa și chiar din America. Despre o cântare biz. se poate vorbi doar de prin sec. 6, când Imperiul Roman de Răsărit a devenit propriu-zis biz. și când imnografia – și odată cu ea muzica însăși – a căpătat tot o mai rapidă dezvoltare. În bis. s-a cântat însă și până atunci. De aceea putem distinge două perioade în dezvoltarea cântărilor liturgice: 1) perioada comună întregii creștinătăți (sec. 1-5); 2) perioada biz., diferită de cea romană sau gregoriană (v. gregoriană, muzică). ♦ Prima perioadă, începe odată cu înfiriparea unui cult creștin, ce s-a dezvoltat inițial în strânsă legătură cu formele cântării ebr. De aici au fost preluați în primul rând psalmii* – împreună cu care s-a împrumutat psalmodia* – la care s-a adăugat imnele (1) și cântările duhovnicești. Imnele provin, la început, din cărțile Vechiului și ale Noului Testament, pe când cântările duhovnicești erau, după cum se admite în general, creații poetice și muzicale ale noilor adepți. Către sec. 5-6 se ajunge la deosebiri clare între cântările biz. și cele romane: primele se bazează în primul rând pe creații poetice noi, în timp ce textele cântărilor romane rămân strâns legate de cărțile biblice sau au la bază Scripturile. Este greu de spus dacă primele imne aveau formă liberă sau strofică. Se știe, în orice caz, că vechile imne apoliniene erau de formă liberă, în timp de imnele lui Berdasan, ale lui Synesios din Cyrene, ca și ale lui Efrem Sirul erau strofice. În afară de aceasta, existau imne (ca ris-qóló-ul sirian) care aveau număr diferit de silabe dar același număr de accente în vers și strofă. Din punct de vedere muzical, în această perioadă se apelează nu numai la felul de a se cânta în sinagogă, ci și la muzica elină, la cea a vechilor culturi asiatice și egiptene, ca și la folc. muzical al popoarelor în sânul cărora se răspândea creștinismul. Din această perioadă nu se cunoaște totuși decât un imn, datat de la finele sec. 3 sau începutul celui următor, descoperit la Oxyrinchos, în Egipt, scris în vechea notație (II) elină. E. Wellesz consideră că melodia acestei cântări nu are nimic din vechea muzică greacă*. Din aceeași perioadă se păstrează până astăzi felul de a se cânta psalmii, evanghelia și apostolul (cântarea ecfonetică sau lectio solemnis), ca și manierele de cântare antifonică* și responsorială*. ♦ Perioada biz., cuprinde fazele: melozilor* (sec. 5-11), a melurgilor* (sec. 11-15), a căror activitate continuă și în perioada post. biz. (sec. 15 până la 1814) și chrysantică sau modernă (din 1814). Faza melozilor se caracterizează prin apariția formelor de bază ale imnografiei bizantine: troparul* (sec. 5), condacul* (sec. 6) și canonul (2) (sec. 7), apărute toate în centrele culturale siriano-palestiniene. Autorii acestor forme poetice creau, odată cu textul, și melodiile respective. La începutul acestei fazei își face apariția (sec. 5-6) notație neumatică [v. notație (IV)], mijloc de fixare în scris a cântării ecfonetice. În sec. 6 are loc prima încercare de organizare a octoehului de către Sever, fost patriarh monozit al Antiohiei (512-519), dovadă a înmulțirii imnelor și a dezvoltării muzicii. Creșterea continuă a numărului cântărilor impune o nouă organizare a octoehului de către Ioan Damaschinul (c. 675-c. 749), dar și apariția unei noi semiografii: notația neumatică biz. atribuită tot lui Ioan Damaschinul, pe care nu o cunoaștem însă decât din mss. muzicale din sec. 9-10. Încă din această perioadă se poate vorbi de forme (în legătură mai ales cu textele) și de stiluri muzicale* biz. Existența acestora este dovedită de apariția în sec. 9, a unor colecții de cântări intitulate irmologhion*, stihirar*, idiomelar* etc. Melodiile irmoaselor* sunt simple în general, aproape silabice, pe când ale idiomelelor* sunt mai ornamentale*. Primele aparțin stilului* denumit irmologic*, iar celelalte stilului stihiraric*. Atât unele cât și celelalte sunt create pe baza unor formule (I, 3) melodice preexistente, specifice în parte fiecărui eh*, folosind scări muzicale cu un anumit ambitus (2), care aparțin unuia din cele trei genuri (II) cunoscute încă din vechea muzică elină: diatonic, cromatic și enarmonic. În afară de aceasta, există sisteme de cadențe (1) specifice fiecărui eh, iar, în cadrul acestuia, diferitelor stihuri. În afară de categoriile stilistice menționate mai există o a treia categorie, a cântărilor bogat melismatice*, denumită la început asmatic (mai apoi se va numi papadic) pe care nu o întâlnim decât începând cu sec. 13, dar care exista și mai înainte. Despre practicarea acestui stil stau mărturie cântările melismatice menționate de Sf. Augustin (354-430): mss. manicheene descoperite la Turfan, în Turchestanul chinezesc, și datate din sec. 10-11, reprezentând însă copii de pe mss. din sec. 3, conțin texte în care se întâlnesc frecvente repetări ale aceleiași vocale; vechile mss. sl. în notația „condacariană” din sec. 9, în care „o vocală este repetată uneori de mai mult de zece ori, mereu prevăzută cu semne muzicale noi” (Raina Palikarova-Verdeil). Până în sec. 9, imnografia – și odată cu ea muzica însăși – s-a dezvoltat în primul rând în centrele culturale din Siria, Palestina și Egipt, în mai mică măsură în cele din Sicilia, după care Bizanțul capătă prioritate indiscutabilă. Melozii cei mai importanți sunt: Roman Melodul (sec. 5-6), Andrei din Creta (sec. 7), Ioan Damaschinul, Cosma de Maiuma (sec. 7-8), Teofan Graptus (m. c. 850), Casia Monahia (sec. 9), Theodor Studitul (759-826) ș.a. În faza melurgilor (sec. 10 și în prima jumătate a celui următor) are loc codificarea imnelor. Odată cu aceasta încetează activitatea melozilor, locul lor fiind luat pe de o parte de imnografi*, iar pe de alta de melurgi, musurgi sau, cum vor fi numiți de prin sec. 13, maistores*. Imnografii compun texte noi pentru melodii deja existente, urmând modelele ritmice mai vechi. În felul acesta apar prosomiile (v. podobie), categorie de cântări care s-a păstrat, muzical, cel mai bine de-a lungul veacurilor. Melurgii dezvoltă tot mai mult melodia, îndeosebi pe cea melismatică, creând melodii noi pentru texte vechi, sau prelucrându-le și dezvoltându-le pe cele deja existente. Sunt așa numiții ϰαλλωπισταί (kallopistai), cei care înfrumusețau melodiile mai vechi. Apar colecții cu asemenea melodii (asmatikon), care vor circula până în sec. 16. Activitatea muzicală tot mai susținută impune dezvoltarea notației neumatice care, de pe la sfârșitul sec. 12, devine, cu rare excepții, perfect descifrabilă. Acum se precizează semnificația semnelor fonetice și treptat crește numărul semnelor afone (cheironomice); mărturiile își precizează funcția; apar formulele de intonație specifice fiecărui eh (apehemata), care însoțesc mai ales cântările (asmata). Melodiile, tot mai elaborate, vor primi denumirea de cântări papadice; când vor fi însoțite doar de silabe fără sens noțional, ca: to-to-to, te-ri-re-rem etc., se vor numi cratime*, iar colecțiile cu asemenea melodii – cratimataria*. Cu începere din sec. 13 se aplică ehurilor toponimicele vechilor armonii (II, 1) eline. Categoriile stilistice rămân aceleași din perioada precedentă, transmițându-ni-se până astăzi. Începe, parțial, teoretizarea sistemelor* sonore. Î se atribuie lui Ioannes Kukuzeles (c. 1275-1360) inventarea sistemului roții (ỏ τροχός) și a arborelui (τò δένδρον ) ehurilor*. În acest arbore apar doar sistemele trifonic și tetrafonic. Nu apare sistemul difonic, deși melodiile cu structură difonică apar cel puțin din sec. 13. Nu apare în nici un fel genul (II) enarmonic (I), apare însă forma leghetos, pe care unii o consideră ca fiind, până în sec. 19, forma diatonică a ehului II, iar alții o alătură, până în prezent, ehului IV. Genul cromatic devine evident atât prin mărturia* specifică (sec. 11) cât și prin ftoraua* nenano care apare spre sfârșitul sec. 13. Din sec. 14 se cunoaște un anastasimatar*, atribuit lui Ioan Glykys, dar alții îl indică pe Ioan Damaschinul ca autor, cel puțin al kekgragariilor*, care circulă până la începutul sec. 19. Cei mai însemnați autori din această perioadă sunt: Mihail Ananiotul (sec. 13-14), Ioan Glykys (sec. 13-14), fost profesor al lui Ioan Papadopulos, numit și Kukuzeles, Ioan Kladas (sec. 15), Xenos Korones (sec. 15) etc. ale căror creații pot fi urmărite în mss. sec. ce au urmat, până la începutul sec. 19. Pe timpul acestora, melodiile, îndeosebi cele în stil papadic, au căpătat o dezvoltare tot mai mare, poate și din contactul cu muzica Orientului Apropiat. Acum se renunță la vechile canoane compoziționale, în primul rând în cântările melismatice, fiecare autor dând frâu liber imaginației și științei sale muzicale. ♦ Perioada post-biz. Mulți specialiști consideră că ocuparea Constantinopolului de către turci a însemnat și sfârșitul b., ceea ce a urmat, după 1453, reprezentând o continuă decadență iar, datorită influenței turco-perso-arabe, b. ar fi devenit de nerecunoscut. Alții susțin însă că muzica Răsăritului ortodox și-a continuat existența, evoluând și îmbogățindu-se. După căderea Constantinopolului, activitatea melurgilor și a maistorilor nu încetează. Se continuă melismatizarea și înfrumusețarea unor melodii vechi, dar se creează și altele noi. Un anastasimatar al lui Chrysaphes cel Nou (fost protopsalt între anii 1665-1680) nu este decât „înfrumusețat” (ϰαλλωπισθέν), cel inițial aparținând lui Ioan Glykys, dacă nu chiar lui Ioan Damaschinul. Chiar și în sec. 17 se mai „înfrumusețează” anastasimatare*, stihirare* și irmologhioane* mai vechi, dar se și creează altele noi. Același Chrysaphes cel Nou compune heruvice*, chinonice* etc.; Gherman, episcop al Patrelor Noi (prima jumătate a sec. 17), compune un sticherarion, un triodion etc.; iar Balasie Preotul, contemporan cu Chrysaphes cel Nou și fost elev al lui Gherman, compune un irmologhion „pe larg”, doxologii*, irmoase* calofonice, heruvice*, chinonice* etc. Prin acestea, melodiile devin mai puțin accesibile – prin lungime, bogăție melismastică și ambitus mare – totuși clare, curgătoare. Către sfârșitul sec. 17 apar cântări melismatice care poartă indicația unor maqamuri* orient., dar și unele cadențări puțin obișnuite care amintesc de unele cadențe întâlnite în folc. Pătrund întorsături melodice orient., crește numărul semnelor cheironomice care înlesnesc modulațiile neașteptate. În sec. 18, când circulau încă numeroase cântări compuse în sec. anterioare și când melodiile devin tot mai complicate, începe să se pună problema scurtării și a simplificării melodiilor, chiar și în ceea ce privește notația (în care numărul semnelor cheironomice ajunsese la apogeu). Începutul îl face, după câte se pare, Panagiot Chalatzoglu (protopsalt prin 1728), urmat de Ioan Protopsaltul (1727-1771) și Daniel Protopsaltul (1734-c. 1789). Cel mai important creator din acest sec. este însă Petru Lampadarie din Peloponez, care a activat între anii 1764-1778. El reînnoiește mai întreg repertoriul de cântări, prin el pătrunde în muzica aclesiastică, mai mult decât prin oricare altul, influența muzicii orient. Acum se produc modificări în structura unor ehuri. Forma irmologică a ehului I, de pildă, se stabilește pe re iar dominanta pe sol; cântările stihiratice ale plagului I se termină tot mai mult pe treapta a 4-a (sol¹) etc. Alte ehuri își păstrează totuși structura, cum este cazul cu ehul III, și chiar cu ehul II (forma bazată pe sistemul difonic). Dar cu toată evoluția ehurilor și cu toată simplificarea notației, cântările erau încă destul de complicate. Agapie Paliermul, bun cunoscător atât al notației psaltice cât și al celei liniare occid., încearcă fără succes să înlocuiască vechea notație neumatică prin alta alfabetică. Inssucesul îl determină să părăsească Constantinopolul, stabilindu-se la București unde moare în 1815. Un alt constantinopolitan, pe care nu-l mai mulțumește notația neumatică, a fost Gheorghe Cretanul, fost profesor al celor trei „reformatori” de la începutul sec. 19. Deși mai puțin cunoscut, creațiile lui se află însă în numeroase mss. în notația antechrysantică. El a susținut că melodiile pot fi scrise și fără folosirea semnelor mari (cheironimice) principiu aplicat de el și în practică. „Reforma” notației are loc totuși de-abia în 1814. Realizatorii acesteia sunt, în primul rând, Chrysant de Madyt, Grigorie Lampardarios și Hurmuz Gheorghiu din Halki, cunoscut mai mult sub denumirea de Hurmuz Hartofilax, dar și alții. Reforma a constat nu numai în reducerea semnelor neumatice – mai ales a celor cheironomice – în stabilirea ritmului cântărilor, în precizarea scărilor muzicale și în acordarea unor denumiri monosilabice treptelor, ci și în selectarea anumitor forme ale vechilor ehuri. „Reformatorii” preiau masiv creațiile lui Petru Lampadarie, dar și ale altora, pe care le trec în noul sistem de notație. În anul 1820 apar primele cărți de muzică psaltică tipărite, publicate la București de Petru Efesiu. Aceasta a contribuit la difuzarea „reformei” peste tot unde se practica muzica psaltică. Ceea ce a urmat după aceea poate fi definit prin: simplificarea și reducerea cântărilor, adaptare la gustul ascultătorilor și la necesități le desfășurării cultului.

pietre s. f. pl. 1. joc de remi. 2. (tox.) cocaină.

cratimă (Biz.) (gr. ϰράτημα) 1. Gen de cântare, aparținând stilului papadic*, alcătuită, în vechea muzică, din melodii executate pe silabe variate, fără semnificație, cum sunt: to-te-to; te-ri-re; te-ri-re-rem etc. Pentru că silabele te-ri-rem sunt frecvent folosite, cântările scrise în această formă se numesc uneori tereremuri* ori teretisme, de la gr. τερετισμός [teretismos] sau τερέτισμα [teretisma], cu înțelesul de ornamente* melodice. În acest fel sunt scrise polielee*, heruvice*, chinonice* etc. 2. V. notație (IV).

AD REM loc. adv. La obiect. – Loc. lat.

cáncĭ adv. (țig. kanč, „ceva”, în fraze negative „nimic”, ca fr. rien, nimic, d. lat. rem, lucru. Cp. și cu rus. kónče, fără greșală, absolut). Fam. Nimic, ĭoc: Aĭ banĭ? – Cancĭ!

REM TENE: VERBA SEQUENTUR (lat.) stăpânește materia; cuvintele vin de la sine – Aforism atribuit lui Cato cel Bătrân. Dezvolți cu ușurință un subiect pe care ești stăpân.

RÚMMY (RÉMI) (cuv. engl.) s. n. Joc de societate cu 106 cărți sau cu mici piese dreptunghiulare din os, masă plastică, piatră, lemn etc. marcate cu cifre de diferite culori.

*lupercaliĭ f. pl. (lat. Lupercália, d. Lupercus, numele zeuluĭ Pan la Romanĭ). La Romanĭ niște sărbătorĭ păstoreștĭ destrăbălate și grosolane care se țineaŭ la 15 Februariŭ și care au fost instituite de Romul și Remu în onoarea luĭ Lupercu (Faun saŭ Pan), care apăra oile de lupĭ.

*tradițiúne f. (lat. tra-ditio, -ónis, predare, trădare. V. a-dițiune). Transmisiune orală (a faptelor istorice, a credințelor, a obiceĭurilor) din tată’n fiŭ: tradițiunea leagă trecutu de prezent. Fapt transmis ast-fel, legendă: tradițiunea alăptăriĭ luĭ Romul și Remu de o lupoaĭcă. Obiceĭ tradițional: tradițiunea e ca suveraniĭ să fie întîmpinațĭ cu pîne și cu sare. – Și tradíție.

remu s. n., art. remuul; pl. remuuri

REIMS [rẽ:s], oraș în NE Franței (Champagne), situat la poalele masivului omonim, pe râul Vesle (afl. al lui Aisne) și pe canalul Aisne-Marna, la 142 km ENE de Paris; 187,2 mii loc. (1999). Nod rutier și feroviar. Port fluvial. Important centru de producție a șampaniei. Ind. metalurgică, a constr. de mașini (componente pentru automobile și avioane), electrotehnică, chimică, textilă (lână), a hârtiei, sticlăriei și alim. (vinuri, biscuiți ș.a.). Producție de biciclete. Vechi centru universitar (1548). Muzeu de istorie și arheologie; Muzeul de Artă „Saint-Denis”. Monumente: Amfiteatru, Poarta lui Marte și Arcul de Triumf (din perioada romană); catedrala Notre-Dame, de mari dimensiuni (149,2 m lungime, din care nava are 115 m lungime, și 138,7 m lățime), cu două turnuri la fațadă, de 81 m înălțime, una dintre capodoperele artei gotice, a fost construită în etape (1211-1231, 1253-1311, cu completări din 1430; cele două turnuri datează din sec. 14-15). Decorată la exterior cu un bogat și valoros ansamblu de sculpturi; vitralii gotice. Distrusă în mare parte în timpul Primului Război Mondial, catedrala a fost refăcută (1927-1938) prin generozitatea filantropului american John D. Rockefeller. În 1991, catedrala Notre-Dame a fost inclusă pe lista monumentelor Patrimoniului cultural universal; biserica Saint-Rémi (sec. 11-12); biserica Saint-Jacques (sec. 13, reconstruită în sec. 15-16); bazilica Sainte-Clotilde (1898); Palatul regal (sec. 18); primărie în stil Ludovic al XIII-lea (sec. 17). Locuită de triburile galice remi și cunoscută în Antic. preromană cu numele Durocortorum, așezarea a fost ocupată de romani și transformată în capitala prov. Gallia Belgica și reșed. a guvernatorilor romani. După botezul lui Clovis (25 dec. 496), R. a devenit locul tradițional de încoronare a regilor Franței (25 de încoronări), respectiv de la Ludovic VIII (1223) până la Carol X (1825). În Ev. Mediu a fost un important centru religios, cultural și politic. La 7 mai 1945, la R., generalul german Alfred Jodl a semnat actul preliminar de capitulare necondiționată a Germaniei (pe Frontul de Vest).

REM (< engl.; {s} r[öntgen] e[quivalent] m[an] „röntgen echivalent uman”) s. m. Unitate de măsură a dozelor de radiație raportate la efectul lor biologic, egală cu doza unei radiații care produce într-un țesut același efect ca un rad al unei radiații X de referință.

RÉMI s. m. v. rummy.

REMÚU (REMÚ) (< fr.) s. n. Contracurent în lungul malurilor unui curs de apă; poate fi produs sau accentuat de existența unor obstacole sau de circulația navelor. ◊ (METEOR.) R. de aer = zonă instabilă a sistemului baric, unde apar curenți de aer ascendenți și descendenți.

Amuliu m. rege din Alba, moșul lui Romul și Remu (sec. VIII a. Cr.).

Numitor m. Mit. rege din Alba, străbunul lui Romul și Remu.

Remu m. fratele lui Romul.

REMU, remuuri, s. n. (Nav.) Contracurent în lungul malurilor unui curs de apă. ♦ (Met.) Remuu de aer = zonă instabilă a sistemului baric, unde apar curenți ascendenți și descendenți. [Var.: remuu s. n.] – Din fr. remous.

REMUU s. n. v. remu.

DIFTONGARE s. f. (< diftonga, cf. fr. diphtonguer): transformare a unor vocale accentuate în diftongi. Astfel, vocala accentuată e s-a diftongat în ea sau în ie în trecerea unor cuvinte din latină în română, ca în ceram > ceară, seram > seară (acestea prin metafonie – v.), ferrum > fier, melem > miere etc.; vocala accentuată i a trecut mai întâi la e și apoi, acesta, prin metafonie, s-a diftongat în ea: în nigram > negram > neagră; vocala accentuată o în oa, tot prin metafonie, în florem > floare, rotam > roată, solem > soare etc. La unele cuvinte românești de origine latină, d. reprezintă o fază mai veche, intermediară, de evoluție către o formă literară monoftongată, ca în legem > leage > lege, septem > seapte > șapte etc.

REMI- „vîslă, opacină”. ◊ L. remus „vîslă” > fr. rémi-, engl. id. > rom. remi-. □ ~form (v. -form), adj., în formă de vîslă; ~ped (v. -ped₂), adj., (despre crustacee) cu picioarele turtite, adaptate pentru înot.

acoperământ sn [At: CORESI, PS. 34 / V: ~rem~, (pop) co~^[1] / E: acoperi + ~mânt] Ceea ce servește la acoperit Si: (îvr) acopereală.

carăm sm [At: VICIU, GL. / V: (reg) ~rem / Pl: ~rimi / Pl: ~i / E: ml calamus] (Reg; mpl) Cele două rude paralele de la scară, în care sunt băgați fușteii Si: drug, carâmb (10).

călare [At: URECHE, ap. LET. II, 206/13 / Pl: ~ri, ~lări / E: ml caballaris, -rem] 1 sm (Înv) Călăreț (1). 2 a Încălecat pe cal sau pe alt animal ori pe un obiect. 3 av (Îe) A fi ~ A fi beat. 4 av (Îe) A fi ~ pe haidea (sau pe ciumag) A fi mereu gata de ducă, grăbit. 5 av (Îe) A fi ~ pe situație A fi stăpân pe situație. 6 av (Îlav) De (a) ~ Călărind. 7 av (Îal) Fără odihnă. 8 av (Îe) Nici ~, nici pe jos Nici așa, nici așa. 9 av Pe cal.

descoperământ sn [At: (a. 1688) BIBLIA, 564/44 / V: ~rem~, ~rim~ / Pl: ~uri și ~minte / E: descoperi + -ământ] (Înv) 1 Deschidere. 2 Expunere.

apofază (gr. apophasis „răspuns negativ”), figură care constă în răspunsul, însoțit de motivare, ce-l dă oratorul unei întrebări ipotetice a adversarului (P): „Si qui furem occiderit, iniuria occident; quam ob rem? quia ius constitutum nullum est; qui se telo defenderit, non iniura; quid ita? quia constitutum est.” „Dacă cineva a ucis un hoț, l-a ucis pe nedrept; pentru care motiv? pentru că nu s-a stabilit nici un drept; dacă cumva s-a apărat cu vreo armă, nu pe nedrept [a fost ucis]; de ce așa? fiindcă s-a hotărât acest drept.” (Cicero; → L., § 772) Sin. prolepsă.

lacrimatoriu sn [At: ASACHI, S. L. II, 286 / V: ~remator, ~rem~, lacrimator, (înv) ~măt~ / Pl: ? / E: fr lacrymatoire] (În Antichitatea romană) Vas de ceramică sau de sticlă, de mici dimensiuni, cu formă alungită, care se punea, cu uleiuri parfumate, în morminte și despre care se credea că păstrează lacrimile celor apropiați defunctului.

nutriment sn [At: (a. 1849), ap. GHICA, A. 806 / V: (îrg) ~remânt, ~rem~ / Pl: -e / E: lat nutrimentum, fr nutriment] 1 (Asr) Hrană. 2 (Asr) Mijloace necesare traiului. 3 (Reg) Nutreț (1).

rambursa vt [At: ȘĂINEANU / V: (rar) rem~ / Pzi: ~sez / E: fr rembourser] 1 A plăti cuiva o sumă de bani datorată Si: a restitui (1). 2 (Rar) A compensa (7). 3 A înapoia prin ramburs (1).

ramplasa vt [At: I. GOLESCU, C. / V: rem~ / Pzi: 3 (rar) remplasă / Pzi: ~sez / E: fr remplaser] (Frî) A înlocui.

ramstec sn [At: ALEXI, W. / V: (nob) rem~ / Pl: ? / E: fr romstek] (Rar) Carne de vită din porțiunea empei.

rămas¹ sn [At: HERODOT (1645) / V: (înv) rem~ / Pl: ~uri / E: rămâne] 1 (Îvp) Rămânere (1). 2 (Îe) ~ bun sau bun ~ Formulă de salut adresată de cel care pleacă celor care rămân. 3 (Îe) A-și lua ~ bun sau a-și lua bun (sau bunul) ~ A se despărți de cineva (cu cuvinte de urare sau de afecțiune). 4 (Îvp) Pariu. 5 (Îvp) Amanet (1).

rămas², ~ă [At: PSALT. 35 / V: (înv) rem~ / Pl: ~ași, ~e a, ~uri sn / E: rămâne] 1 a Care se găsește la locul unde a fost mai înainte. 2 a Care se află în starea de mai înainte. 3 a (Udp „de”) Lipsit de o ființă apropiată (părinți, soț, soție, copii). 4 smf (Îrg) Moștenitor. 5 a (D. oameni) Îmbătrânit fără a se căsători. 6 a Care continuă să existe. 7 a Care supraviețuiește. 8 a Lăsat moștenire. 9 a Care prisosește (după ce o parte a fost consumată). 10 a (Îvp; îe) A da ~ pe cineva sau a da ~ din judecată A declara pe cineva învins. 11 a (Îvp; îe) A se da ~ A se da bătut. 12 a (Reg) Sărac.13 sn (Înv) Rămășiță¹ (1). 14 sn (Înv) Surplus. 15 sn (Înv; îe) De ajuns și de ~ Din belșug. 16 sn Ceea ce rămâne de pe urma cuiva Si: moștenire.

rămășiță¹ sf [At: PSALT. HUR. 116{r}/14 / V: (înv) rem~ / Pl: ~țe, (înv) ~țuri, ~ți / E: rămas¹ + -iță] 1 Ceea ce a rămas dintr-un tot sau dintr-o cantitate oarecare, după ce partea cea mai mare a dispărut sau a fost utilizată Si: rest (4), (îrg) rămăsătură. 2 (Mpl; șîs ~țe pământești sau trupești) Corpul neînsuflețit al unui om. 3 (Înv) Moaște. 4 (Reg) Om de nimic. 5 (Reg) Fată bătrână. 6 (Îvp) Ceea ce a rămas neachitat dintr-o datorie Si: rest (8), restanță (1). 7 Ceea ce a rămas neîmplinit dintr-o obligație. 8 (Rar) Ceea ce lipsește până la cantitatea sau limita prevăzută. 9 (Înv) Ceea ce prisosește. 10 (Îvp) Totalitatea bunurilor rămase după moartea cuiva Si: moștenire. 11 Urmaș. 12 (Mat; înv) Rezultatul unei scăderi Si: rest (9).

rămâitor, ~oare a [At: CANTEMIR, IST. 337 / V: rem~ / Pl: ~i, ~oare / E: rămâne + -tor] (Înv) 1 Care rămâne (41) Si: durabil (3), statornic (11), stabil (14). 2 (Reg) Care e întrecut de alții Si: codaș (1).

rămâne [At: URECHE, LET.², I, 238 / V: -nea (Pc: (reg) 3 am rămâneat / Mp: (reg) rămânusăm, 2 rămânusăi / Imt: (reg) 5 nu rămănerețî), (reg) ~mânde, remânea (Pc: 3 o remânit), remune, rum~ / S și: rem~ / Pzi: rămân, (reg) ~âi, ~âiu, 2 ~ni, 6 ~âu / Pc: am rămas, (reg) am rămâns / Grz: (reg) rămâind / E: ml remanere] 1 vi (D. ființe; îoc verbe care arată mișcarea a se duce, a pleca, a merge etc.) A sta pe loc. 2 vi (D. ființe; îoc verbe care arată mișcarea a se duce, a pleca, a merge etc.) A nu părăsi locul sau localitatea unde se află. 3 vi (D. lucruri) A nu fi dus din locul în care se găsește. 4 vi (Îe) A-i – cuiva inima (sau ochii) Ia ceva (sau la cineva) sau a-i ~ cuiva ceva (sau cineva) Ia inimă A-i plăcea cuiva foarte mult un lucru sau o persoană. 5 vi (Îe) Să ~nă între noi Se spune ca îndemn pentru păstrarea unui secret. 6 vi A se opri din mers. 7 vi A se opri la cineva sau într-un loc. 8 vi A lăsa în urmă. 9 vi (Întărit de „în urmă”, „înapoi”) A fî întrecut de cineva sau de ceva. 10 vi (D. ceas) A marca timpul cu întârziere. 11 vi (Îe) A ~ de ceva A se răzleți de o ceată. 12 vi (Îae) A nu face la timp un lucru. 13 vi (Îae) A nu mai prinde un vehicul care pleacă. 14 vi (Îe) A ~ de căruță A nu reuși. 15 vi A nu se mai întoarce (din luptă). 16 vi (Fam; îe) A-i ~ cuiva oasele (sau ciolanele, zilele) pe undeva A muri în locuri străine. 17 vi A sta mereu într-un loc. 18 vi (Pex) A nu se despărți de un obiect, de o părere, de o atitudine. 19 vi (Pex) A sta neclintit. 20 vi A se găsi într-o anumită situație. 21 vi (Îe) A ~ pe drumuri (sau de dârvală) A-și pierde mijloacele de existență. 22 vi (Îae) A sărăci. 23 vi A se opri într-o anumită atitudine. 24 vi A se menține sub un anumit aspect. 25 vi (Îe) A ~ cu zile (sau cu sufletul în oase) A continua să trăiască. 26 vi (Îae) A fi lăsat în viață. 27 vi (Îe) A rămas înțeles sau rămânem înțeleși Se spune ca încheiere a unei discuții, după ce s-a ajuns la un acord. 28 vi (Îe) Cum rămâne (cu)...? Ce hotărâre s-a luat (în privința)...? 29 vi (Îe) A ~ morțiș la ceva A ține cu orice preț la ceva. 30 vi (Îe) A ~ pe gânduri A medita. 31 vi (Îlv) A ~ de minciună A se dovedi mincinos. 32 vi (D. acțiuni; îe) A ~ baltă A fi întrerupt. 33 vi (D. acțiuni; îae) A fi nerezolvat. 34 vi (Îe) A ~ pe mâna cuiva A ajunge la bunul plac al cuiva. 35 vi (Îlv) A ~ de rușine A se face de râs. 36 vi (Fam; îe) A ~ ars (sau opărit, fript) A fi depășit de situație. 37 vi (Pop; îe) A ~ grea A fi însărcinată. 38 vi (Îae) A se hotărî pentru ceva. 39 vi (Îae) A pretinde ceva. 40 vi (Îe) A ~ pe lângă (sau la) ale mele (tale, sale etc.) A sta neclintit într-o hotărâre luată. 41 vi A continua să existe Si: a dăinui (1). 42 vi A nu se schimba. 43 vi (Îe) A ~ tot pe a cuiva Se zice când, într-o discuție, cineva își impune până la urmă punctul de vedere. 44 vi A se menține în conștiința oamenilor. 45 vi A supraviețui. 46 vi (Îe) A ~ de cineva A fi lipsit de cineva. 47 vi (Îae) A supraviețui celui care trebuie să-l susțină, să-l îngrijească. 48 vi (D. bunuri) A fi lăsat moștenire. 49 vi A ajunge în posesia cuiva. 50 vi A se menține ca un rest dintr-un întreg (după ce s-a consumat o parte). 51 vi (Îe) Mult a fost, puțin a ~mas Se spune ca încurajare, când dintr-un lucru greu s-a efectuat cea mai mare parte. 52 vi A avea în plus ceva Si: a-i prisosi. 53 vi (Îe) A ~ pentru (sau pe) altă dată (sau pe săptămână etc.) A se amâna pentru o dată ulterioară. 54 vi (Îe) Mai ~ vorba despre (sau de) Urmează să mai fie discutat. 55 vi (Îe) Nu mai ~ (nici o) îndoială Există siguranța că... 56 vi (Îe) Nu (mai) ~ vorbă sau mai ~ vorbă? E sigur, nu mai e de discutat. 57 vi (Îe) A ~ (numai) să... Urmează (doar) să... 58 vi (Îe) Asta mai ~ Aceasta mai este de făcut. 59 vi (Îe) Tot ce mai ~ Tot ce se mai poate face. 60 vi (Ccd) A se alege cu ceva. 61 vi (Îe) A nu-i (mai) ~ cuiva (alta) decât să... A nu se găsi pentru cineva altă soluție decât... 62 vi A mai trebui ceva. 63 vi (Îe) A ~ (ceva) la (sau întru, până la) alta sau a ~ (ceva) numai la... A mai lipsi numai atâta. 64 vi (Îae) A ajunge lucrul până la un punct. 65 vt (Îvp; îe) A ~ (cu ceva) pe cineva A învinge pe cineva (într-o judecată, într-o prinsoare, la un concurs etc.). 66 vi (Îe) A ~ de (sau din) judecată A pierde un proces.

reîmpinge vt [At: CR (1848), 39²/72 / V: rem~ / Pzi: reîmping / E: re¹- + împinge după fr répousser] (Înv) 1 (Îf rempinge) A împinge (din nou). 2 (Îaf) A respinge. 3 A refuza (1).

rem sm [At: DN³ / Pl: ~i / E: eg, fr rem] (Fiz) Unitate de măsură a dozelor de radiație raportate la efectul biologic, egală cu doza primită de un anumit țesut iradiat astfel încât doza absorbită să fie de un rad.

reviriment sn [At: MACEDONSKI, O. IV, 108 / V: (înv) ~rem~ / Pl: ~e / E: fr revirement] 1 Schimbare bruscă în bine Si: înviorare. 2 (Iuz; îs) ~ de fonduri Virament.

revmaticale sfp [At: PISCUPESCU, O. 297/1 / V: ~vum~, (rar) rem~ / E: gr ῥευματιϰά] (Înv) Reumatism (1).

perimet sn [At: ANTIPA, P. 314 / V: ~rem~ / Pl: ~e / E: rs перемёт] (Pes; rsm) 1-2 (Funie de) pripon.

perimetru sn [At: GHEOM. – TRIGON. 106^v/9 / V: (reg) peli~, ~rem~, (înv) ~ros / Pl: ~re, (înv) ~ri / E: ngr περίμετρον, ger Perimeter, fr périmètre] 1 (Gmt) Sumă a lungimilor laturilor unui poligon. 2 Linie închisă care mărginește o suprafață. 3 (Înv) Împrejmuire. 4 (Med; îs) ~ de protecție (sanitară) Linie închisă care delimitează un teritoriu sau o zonă în jurul unui obiectiv care trebuie protejat de impurificări, contaminări etc. 5 (Glg; îs) ~ de protecție hidrogeologică Limite ale unei zone în interiorul căreia sunt interzise orice fel de lucrări a căror adâncime de execuție ar depăși depozitele geologice recente sau care ar putea tulbura condițiile de exploatare a apelor subterane. 6 Suprafață cuprinsă într-un perimetru (1). 7 Limită a teritoriului unei localități, a unei zone, parcele etc. 8 (Fig) Sferă. 9-10 (Med) Instrument folosit pentru determinarea (câmpului vizual sau) a circumferinței unui dinte.

rummy sn [At: CAMIL PETRESCU, T. III, 307 / P: römi, remi / Pl: ? / E: fr rummy, ger Rummy] Joc de societate cu cărți sau plăcuțe prismatice de piatră, lemn etc. marcate cu cifre de diferite culori, cu care se fac diverse combinații.

ASCLEPIADEU (< lat. asclepiadeum) Vers folosit în lirica greacă de poetul Asclepiades din Samos și în cea latină de Horațiu (Ode). Denumirea i-ar mai veni și de la versurile închinate patronului medicinei, Asklepios, la greci, Esculap la romani. Asclepiadeulera de douăfeluri: asclepiadeul mic, alcătuitdin 12silabe, un troheu sau un spondeu, doi coriambi și un iamb (...) ; asclepiadeul mare, alcătuit din 16 silabe și avînd, spre deosebire de asclepiadeul mic, un coriamb în plus (...). Ex. Nullam, Vare, sacra vite prius severis arborem (Să nu semeni, o, Varus! copacul mai înainte de vița cea sfîntă.) (HORAȚIU, Ode)

teoremă sf [At: GEOMETRIA, M. 9^V/11 / P: te-o~ / V: (înv) ~rimă, ~rem sn / S și: (înv) the~ / Pl: ~me / E: ngr Θεώρημα, lat theorema, ger Theorem, fr théorème] 1 (Log) Afirmație care poate fi demonstrată logic, plecând de la un sistem axiomatic, în cadrai unei teorii. 2 (Mat) Adevăr matematic care poate fi demonstrat logic plecând de la fapte cunoscute.

Remus Repus în circulație de moda numelor clasice, în uz la noi din secolul trecut și destul de frecvent astăzi, Rémus reproduce pe cale cultă lat. Rémus, nume celebru în istoria legendară a romanilor. Fiul vestalei Rea Silvia și frate geamăn al lui → Romulus, Remus este eroul legendei etiologice despre fondarea Romei, atribuită lui Romulus după uciderea fratelui său geamăn. Iată cum relatează Ovidiu acest episod, în Faste: „De prevestiri bucurîndu-se toți au pus temelia / Și-n vreme scurtă a fost zidul cel nou înălțat. / Celer, pe care-l chemase chiar Romulus, lucrul zorește; / Romulus fostu-i-a spus: Grijă de asta să ai: / Nimenea zidul sau brazda trasă de plug să n-o treacă / Cel ce ar cuteza asta – tu morții să-l dai. / Remus, neștiutor, joc să-și bată-nceput-a de zidul / scund și a zis: De el fi-va poporu-apărat? / Fără zăbavă-l sări; îl lovește Celer cu sapa: / Remus de sînge plin jos în țărînă căzu...” Tot mai mulți specialiști consideră că, sub cele două nume – Remus și Romulus – se ascunde un singur personaj legendar, transformat de tradiție în doi frați gemeni, din diverse motive. În acest caz, Rem- și Rom-, temele celor două nume, ar reprezenta același cuvînt, diferența explicîndu-se printr-o alternanță vocalică (pentru discuțiile privind originea și semnificația inițială, → Romulus). ☐ It. Remo, magh. Remusz, rus. Rem.

sacrament sn [At: (a. 1651) BV I, 178 / V: (înv) ~rem~, șa~, șacramentom, (reg) ~nț, ~minte / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: lat sacramentum, ger Sakrament, fr sacrement] 1 (În religia catolică) Fiecare dintre cele șapte taine bisericești. 2 (Spc) Taina cuminecăturii. 3 (art) Imprecație în care sunt invocate ori subînțelese lucrurile sfinte. corectat(ă)

sacramental, ~ă a [At: I. GOLESCU, C. / V: (înv) ~e, ~rem~ / Pl: ~i, ~e / E: lat sacramentalis, fr sacramental, ger sakramental, it sacramentale] 1 Care ține de sacrament (1). 2 Privitor la sacrament (1). 3 (Pgn) Care ține de dogmele bisericești. 4 (Pgn) Sacru¹ (4). 5 (Rar) Sacru² (9). 6 (Rar) Sacru² (11). 7 (Rar) Care este consacrat, obișnuit pentru o anumită situație (solemnă).

virament sn [At: KOGĂLNICEANU, O. IV₁, 492 / V: (înv) ~rem~, ~rim~ / Pl: ~e / E: fr virement cf vira²] (Fin) 1 Operație contabilă prin care o sumă de bani trece dintr-un cont în altul, fără a fi vărsată în numerar Si: (rar) virare (4). 2 Operație bancară de plată, fără numerar, care constă în trecerea unei sume de bani din contul celui care face plata în contul beneficiarului Si: (rar) virare (5). 3 Document prin care se dispune efectuarea unui virament (1, 2). 4 (Îs) Cont de ~ Cont deschis la o instituție bancară, prin care se fac și se primesc plăți, fără a se întrebuința bani în numerar.

sicherm sn [At: LUNGIANU, CL. 200 / V: ~rem, sichem, sichirem / Pl: ~uri și ~e / E: nct] (Reg) 1 Unealtă meșteșugărească. 2 (Lpl) Obiecte mărunte.

strămătură sf [At: CORESI, în TEXTE-ROM. (XVI), 222 / V: (înv) ~rem~ / Pl: ~ri / E: stramă + -ătură] 1 (Îvp) Lână toarsă și vopsită în diferite culori sau fire de bumbac, de ață folosite la țesut (covoare), la cusut, la brodat etc. 2 (Înv) Loc unde se lucrează cu strămătură. 3 (Reg) Destrămătură (1).

strămior, ~oară [At: PĂCALĂ, M. R. 154 / P: ~mi-or / V: (reg) ~meoară, ~mlioară, ~nilioară sf, ~ănior, ~remeor^[1], ~rem~ / Pl: ~i, ~oare / E: stră- + mior] 1 smf (Pop) Oaie sau berbec de doi ani, care merge pe al treilea an de viață. 2 sf (Pop) Oaia care a fătat prima (sau a doua) oară, care are un singur miel. corectat(ă)

strămoș, ~oașă smf [At: CORESI, EV. 173 / V: (rar) ~rem~ / Pl: ~i, ~oașe / E: stră- + moș] 1 Persoană care a trăit cu câteva generații înaintea cuiva și care aparține aceluiași neam. 2 (Mpl) Generații anterioare, înaintași (care au viețuit într-o epocă îndepărtată) Si: predecesori Vz predecesor (2), străbun, (îvr) moș, (înv) protopărinte, (înv; asr) străbunic. 3 Tatăl sau mama bunicului sau a bunicii, considerați în raport cu strănepoții Si: străbun (1), străbunic (1), răzbunic, (rar) răzbun¹.

strămoșesc, ~ească a [At: NECULCE, L. 296 / V: (rar) ~rem~ / Pl: ~ești / E: strămoș + -esc] 1 Care aparține strămoșilor (2). 2 Privitor la strămoși. 3 Specific strămoșilor. 4 Moștenit de la strămoși Si: părintesc, străbun (8), străvechi (7), (rar) străbunic (6), (asr) străbunesc (4), (înv) tătânesc. 5 (Îvr) Ereditar (1).

strămoșie sf [At: CORESI, EV. 51 / V: ~rem~ / Pl: ~ii / E: strămoș + -ie] 1 (Îvr; asr) Calitatea de strămoș (1). 2 (Pex) Moștenire de la strămoși (2).

strămurare sf [At: N. TEST. (1684), 169^v/14 / V: (înv) ~mina~, strămurar, ~uta~, ~remăna~, ~remănoa~, ~remina~, ~remurar, ~rem~, ~rumăna~, ~rumuna~ / Pl: ~rări / E: ml *stimularia (cf stimulus, stimulare)] 1 Băț lung și ascuțit (cu un ac în vârf) sau prăjină cu vârf de fier, cu care se îndeamnă vitele la mers Si: (pop) strămurariță, (înv) strămur (1), strămurea, (reg) bold¹ (13), țepușă. 2 (Reg; pex) Nuia. 3 (Coadă de) bici. 4 (Prc) Ac mare sau ghimpe. 5 (Pop) Mlădiță. 6 (Înv; fig) Imbold. 7 (Pex) Ațâțare (4). 8 (Înv) Cârmă (4).

strămurariță sf [At: DDRF / V: ~remurali~, ~rem~, / Pl: ~țe / E: strămurare + -iță] (Pop) Strămurare (1).

strămuta¹ [At: BUL. COM. IST. IV, 60 / V: (îvr) ~rem~ / Pzi: strămut și (reg) ~tesc / E: ml *extramutare (= transmutare)] 1 vt (Predomină ideea deplasării) A scoate din locul în care se găsește și a așeza în alt loc Si: a deplasa (1), a muta, (înv) a străpune (1), a străpurta (1) Vz disloca. 2-3 vtr (Fam; îe) A i (se) ~ (cuiva) fălcile (sau falca ori căpriorii) A lovi sau a fi lovit puternic peste obraz (scoțându-i ori ieșindu-i maxilarul din articulație). 4 vr (Îe) A-și ~ fălcile A căsca mult, tare, mereu. 5 vt (Rar; c. i. salariați) A transfera. 6 vt (Reg; cu complementul „vinul”) A pritoci. 7 vt (Fig; cu determinări de felul „din viață”, „din lumea asta” etc.) A omorî. 8 vr A muri¹. 9 vr (De obicei cu determinări locale introduse prin pp „în”, „la”) A se așeza (cu locuința) în alt loc. 10 vr A-și schimba domiciliul sau sediul Si: a se muta. 11 vt (Jur) A dispune o strămutare¹ (6). 12 vt (Înv) A schimba (23). 13 vr (Înv; îe) A se ~ la minte A înnebuni. 14-15 vtrp (Îvr) A (se) schimba (30).

strămutare¹ sf [At: NECULCE, L. 317 / V: (îvr) ~rem~ / Pl: ~tări / E: strămuta¹] 1 Scoatere din locul în care se găsește și așezare în alt loc Si: deplasare (1), mutare, (reg) străpunere (1). 2 (Rar) Transfer. 3 (Înv) Transmitere. 4 (Îvr; uneori urmat de determinări de felul „la ceruri”) Moarte. 5 (Îvr; asr) Mutare. 6 (Jur) Măsură prin care un proces este trimis spre judecată de la o instanță competentă la alta de același grad sau de la un organ de urmărire penală la altul prin hotărârea organului superior. 7 (Îvp) Schimbare (6). 8 (Înv; asr) Schimbare (10). 9 (Mat; îvr) Transformare. 10 (Îvr) Nebunie.

strămutătură sf [At: CANTEMIR, HR. 169 / V: ~rem~ / Pl: ~ri / E: strămuta¹+ -ură] 1 (Înv) Schimbare (6). 2 Schimbare (10). 3 (Îvr) Distrugere (1).

A, ab, ad... Cu aceste prepoziții latine s-au format numeroase expresii. lată cîteva mai răspîndite: Ab absurdo (prin reducere la absurd); Ab antiguo (din vechime); Ab hoc et ab hac (de la aceasta și de la aceea); Ab imo pectore (din tot sufletul); Ab initio (de la început); Ab intestat (fără testament); Ab irato (sub imperiul mîniei); Ab origine (de la obîrșie); ș.a. Ad acta (la acte, la dosar); Ad gloriam (pentru glorie); Ad hominem (la om, personal); Ad honores (onorific, fără plată); Ad infinitum (la nesfîrșit); Ad interim (interimar, provizoriu); Ad libitum (după plac, pe alese); Ad litem (pentru un proces); Ad litteram (după literă, cuvînt cu cuvînt); Ad patres (referitor la strămoși); Ad perpetuam rei memoriam (spre veșnică amintire); Ad rem (la problemă, la obiect, precis); Ad unum (pînă la unul); Ad usum (după obicei); Ad valorem (după valoare); ș.a. A fortiori (cu atît mai mult); A minima (prea puțin); A priori (din cele dinainte); A posteriori (din experiență) ș.a.

+rem (in ~) (lat.) loc. adj., loc. adv. (acțiune ~, a acționa ~) corectat(ă)

+remi s. n., art. remiul (a juca remi (cu pietre))

bicolor, -ă adj. Care are două culori. Stegulețe cu prapore de mătase bicolore: albastru și galben (BĂLC.). ♦ Spec. (subst.) Formație de două culori la jocul de remi. • pl. -i, -e. /<fr. bicolore.

remu s. n., art. remuul; pl. remuuri

AD REM (lat.) = La subiect. A răspunde ad rem.

ZID (pl. -duri), Mold. ZIDIU (pl. -diuri) sn. 🏠 Construcțiune de cărămizi sau de piatră care susține caturile unei clădiri, care formează despărțiturile dintre încăperi sau care servește să împrejmuească un loc, să despartă două proprietăți, să formeze întăritura unui oraș, unei cetăți, etc. (🖼 5370): Zidul vechiu al mănăstirii în cadență îl izbesc (ALX.); cînd va porni zidul tău spre zidul vecinului și stă a cădea, ești silit ori a-l propti, ori a-l preînnoi sau a-l dărîma (LEG.-CAR.); Remu... vrînd să facă șagă, au sărit peste zidiul frățîne-său rîzînd (M.-COST.); Antonie Ruset... adus-au și ape pre oale, pînă în zidiul acestei biserici (MUST.); 👉 OCHlU I. 9; spurcăciunile de păgîni ridicaseră cetăți cu niște ziduri de putea să umble carul cu patru boi pe grosimea lor (ISP.); pr. anal. din stînga în zidul de sălcii, se deschide o poartă prin care intră liniștit Argeșul (VLAH.); Ⓕ: aveau la spate cîte un zid de lume (CAR.); Ⓕ: a face ~ împrejurul cuiva, a-l înconjura de toate părțile, a se strînge pe lîngă cineva spre a-l apăra: copiii din casă și aprozii se făcură zid împrejurul lui Ștefan-Vodă (ISP.) [vsl. zidŭ].