DÂRĂ ~e f. 1) Urmă neîntreruptă lăsată de un obiect târât (pe pământ, pe nisip, pe zăpadă), de un lichid ce se scurge etc. 2) Șir de urme lăsate de un om sau de un animal (pe pământ, pe nisip sau pe zăpadă). 3): ~ de lumină rază de lumină proiectată în întuneric de o sursă. /<sl. dira

REFLECTOR s.n. Aparat construit astfel încît să poată reflecta lumină, raze infraroșii sau ultraviolete etc. ♦ Oglindă concavă care reflectă lumina într-o direcție voită; (p. ext.) proiector. [Cf. fr. réflecteur].

zare (zări), s. f. – 1. Strălucire. – 2. Lumină, rază. – 3. Nălucă, iluzie. – 4. Limită a vizibilității, orizont, depărtare. – 5. Culme, creastă. – Mr. dzare, megl. zari. Sl. zarĭa, zorĭa „strălucire” (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac, II, 469; Conev 36), cf. zori. – Der. zări, vb. (a întrevedea ceva, a repera; a observa, a remarca), mr. andzărire, a cărui legătură cu sl. zrĕti (Miklosich, Slaw. Elem., 23) este doar indirectă; zăranie, s. f. (Trans., aparență); întrezări, vb. (a întrevedea), formată după fr. entrevoir; zariște, s. f. (orizont). – Din rom. provin ngr. ζιαριζω (Murnu, Lehnw., 25) și rut. zyryty „a privi” (Candrea, Elemente, 409).

rază f. 1. linie izolată de lumină: razele soarelui; razele X (sau ale lui Roentgen), raze luminoase imperceptibile ochilor, străbat la lumină mai toate corpurile opace și posed proprietăți terapeutice; 2. fig. licărire: la cine pot să aflu o rază de îndurare? AL. când în vieața pustiită râde o rază de noroc EM.; 3. splendoare: paloarei tale raza inocenței eu i-am dat EM.; 4. frumusețe: ea e în lume cea dintâiu rază PANN; 5. Geom. semi-diametru, linie dreaptă trasă din centru la circumferința unui cerc; 6. prin extensiune, raion, distanță determinată a ocolului unui oraș; 7. spiță de roată; 8. totalul firelor de urzeală pe vârtelniță. [Lat. RADIUS].

LUMINIȘ, luminișuri, s. n. 1. Loc deschis, lipsit de copaci sau cu copaci rari, în mijlocul unei păduri; poiană, rariște. Colo-n vale, unde drumul Taie luminișuri rare, Printre plopi, se vede fumul Hanului din Vadul Mare. TOPÎRCEANU, B. 18. Zările, de farmec pline, Strălucesc în luminiș. COȘBUC, P. I 47. Urcăm un tăpșan întunecat de brazi și ieșim în luminiș, în larga fîneață de pe poalele Ceahlăului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 156. La mijloc de codru des, Toate păsările ies, Din hugeac de aluniș La voiosul luminiș. EMINESCU, O. I 215. ◊ Fig. Numai dacă mi-ai da un răspuns aici, mintea mea chinuită ar găsi o potecă spre un luminiș de liniște. CAMIL PETRESCU, T. II 296. ♦ (Glumeț) Porțiune, parte de pe cap, sau (la bărbați) și de pe bărbie, lipsită de păr. Exarhul... astupa luminișurile din cap c-un pieptene uriaș de lemn. STĂNOIU, C. I. 217. Sărută mînile ce Sofi îi vîrî prin favoritele roșcate și lungi, apoi și le prelinge delicat pe luminișul bărbiei răsfrînte în două. DELAVRANCEA, S. 105. ♦ Fig. Loc deschis spre care cineva își croiește drum cu greu. Și-a deschis drum [prin mulțime]... Cînd a scăpat însă la luminiș, a priceput că s-ar putea descurca și singur. GALAN, Z. R. 227. 2. Porțiune de cer senin, înconjurată de nori. Prin luminișurile lăsate între norii fugari, soarele zîmbește vesel spre pămînt. ODOBESCU, la TDRG. 3. (Rar) Fascicul de raze; lumină, luminozitate. Și din oglindă luminiș Pe trupu-i se revarsă. EMINESCU, O. I 168. ♦ Pată de lumină. E-n treacăt peste noi un nor... Doar pe-o parte de podiș A rămas un luminiș. CAMIL PETRESCU, V. 102.

zare, zări, zeri, s.f. – 1. Lumină, rază: „Ai luat roata de la șpor ș-o fo zare și ai tors” (Grai. rom., 2000; Plăiuț). 2. (reg.) Fulger. În expr. bat zerii = fulgeră (Birdaș, 1994; Rohia). – Din sl. zarja „strălucire” (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; DLRM, DEX, MDA).

LUMINĂ. Subst. Lumină, luminiță (dim.), luminare, luminăție (rar), iluminare, iluminat, iluminație, luminat. Lumină naturală; lumină polarizată; lumină electrică; lumină rece; lumină monocromatică; lumină compusă; lumină polarizantă; lumină zodiacală. Luminozitate; luminescență; fosforescență, bioluminescență, chemiluminescență, fotoluminescență (fiz.), fluorescență. Refracție (fiz.); reflexie. Strălucire (rar), străluciu (rar), străluminare (rar), luminanță (fiz.); sclipire, sclipit, sclipitură, sclipeală (rar), reflex, scînteiere, sticlire, lucire, luciu, licăr, licărire, licărit, licăriș (rar). Fulger, fulgerare, fulgerătură (rar), străfulgerătură; fulgurație. Răsărit, răsărire, revărsarea zorilor, ivirea zorilor, zorit (rar), zori, faptul zilei. Sursă de lumină; soare; lună, foc; lampă; bec; far. Rază de lumină, rază; fascicul luminos; iradiație, iradiere. Lumen (fiz.). Lumenmetru. Optică. Optician. Foto- (fotocelulă; fotochimie; fotocromie; fotoelement; fotoenergetică; fotometrie etc.). Adj. Luminos, luminat, iluminat, plin de lumină; luminător, luminescent, strălucitor, strălucit, fosforescent, fluorescent, lucitor, luciu, lucios, sclipitor, sclipicios (reg.), sticlitor, sticlos, scînteietor, scînteios (înv.), licăritor; fulgurant; iradiant. Optic. Foto- (fotochimic; fotoconductiv; fotoelectric; fotometric etc.). Vb. A lumina, a răspîndi lumină, a emite lumină, a iradia, a fi luminos, a ilumina; a strălumina (rar); a străluci, a sclipi, a scînteia, a sticli, a luci, a licări; a fulgera, a străfulgera. A se lumina, a deveni luminos, a se umple de lumină. A revărsa raze. A miji de ziuă, a se zori (pop.), a zori de ziuă, a se revărsa (a se vărsa, a crăpa, a se crăpa, a se ivi, a se zări, a miji) zorile (zorii, zori de zi, zori de ziuă); a da în fapt de zori, a se crăpa de ziuă, a se lumina de ziuă, a se face ziuă. V. dimineață, foc, surse de lumină.

MEDIU¹ s. n. 1. Natura înconjurătoare în care se găsesc ființele și lucrurile. Cf. LM. [Animalele] s-au selecționat. . . și s-au adaptat diferitelor medii. ANGHEL, PR. 74. Mediul pune la dispoziția ființei vii materia din care se compune, energiile pe care le cheltuiește și excitanții care o pun în mișcare. MARINESCU, P. A. 44, cf. IONESCU-MUSCEL, FIL. 166. Sînt autorul unei teorii cu privire la organism și mediu, care va face vîlvă. BENIUC. M. C. I. 113. ♦ (Adesea în sintagma mediu de cultură) Soluție, substanță etc. nutritivă, folosită pentru culturi de microorganisme. Pentru a păstra proprietățile speciale ale bacteriilor, trebuie să le cultivăm pe mediul care le este cel mai favorabil. BABEȘ, O. A. I, 46. Prepară și vînd acești bacili, înmulțiți în tuburi de sticlă pe medii de gelozâ (gelatină) sau bulion. CARABELLA, A. D. 24. ♦ Sistem sau ansamblu de sisteme fizico-chimice în care se prcduce un fenomen. Un corp prin care trec razele luminei, fizicii îi dau numire de mediu (medium). BARASCH, M. III, 32/8. Lumina trece dintr-un mediu într-altul. CULIANU, C. 140. 2. (De obicei urmat de determinări) Societatea, lumea în mijlocul căreia trăiește cineva. V. a m b i a n ț ă, a n t u r a j. Cunoașterea mediului în care a viețuit doamna Stanca. F (1877). 2. La Eminescu se oglindește mediul cult, unde femeia, cel puțin uneori și în anumite momente, e egală bărbatului. GHEREA, ST. CR. III, 278. Traducerea e relativ bună pentru timpul și mediul în care s-a făcut. BUL. COM. IST. II, 34. Faptele se petrec într-un mediu orășenesc și între persoane aproape caragialiane. IBRĂILEANU, S. 4. Scriitorul, pe lîngă însușirile pe care le-a moștenit de la părinți, e înrîurit de mediul social și de condițiile speciale în care i-i dat să trăiască. SADOVEANU, E. 77. Ibrăileanu a întrebuințat metode care explică autorul prin influența mediului social. RALEA, S. T. I, 42. Prin Germania se punea destul de puțin preț pe îmbrăcăminte în mediul științific în care lucram eu. BENIUC, M. C. I, 38. Mediul social determină ideile, sentimentele, viața și munca scriitorului. V. ROM. decembrie 1 953, 265. Scriitorul a cunoscut îndeaproape și mediul orășelului provincial și cel al satului. ib. octombrie 1955, 68. 3. Persoană care are însușirea de a putea fi trecută în stare de hipnoză, de transă și despre care, în practicile oculte, se crede că poate comunica cu spiritele, servind ca intermediar între ele și cei vii. Chemarea sufletului lui Socrate de un medium oarecare. MACEDONSKI, O. IV, 143. Semnalele au durat numai atît timp cît mediumul s-a aflat în stare de transă. ENC. TEHN. I, 106. – Pl.: medii. – Și: (rar) médium (pronunțat : -di-um; pl. mediumuri) s. n. – Din lat. medium.

MERIDIAN s. n. 1. (Geogr.; și în sintagmele meridian geografic, meridian terestru) Fiecare dintre liniile imaginare care înconjură globul pămîntesc, trecînd prin poli, tăind ecuatorul în unghi drept și servind la stabilirea longitudinii punctelor de pe glob; (învechit) miazăzian, cercul de amiazăzi, cercul miezizilei, linia amiazăzei. Meridiianul, au cercul de amiazăzi și orizontul. AMFILOHIE, G. F. 170^r/12. Apoi altă linie trage în curmezișul aceștie, de la un cap până la altul, și prin pregiur, și aceasta să chiamă meridianu (adecă cercul de amiază zi). id. G. 173/11. Are însușimea lui de a să îndrepta pe meridiană seau linia amiazâzei. AR (1829), 138²/10. Pămîntul fiind gogoneț, cercurile sau liniile care se pot trage de la amiază noapte spre amiază zi se numesc meridiane, ale cărora grade sau împărțiri se zic grade de lățime. CR (1830) 51¹/45 Miridean sau miazăziean. GEOGR. MAT. 216^v/8. Cercul, care trece prin zenitul privitorului și prin amîndoaâ polurile, tăiind ecuatorul supt unghiu drept, se zice meridian sau cercul mezizilei. RUS, I. I, 24/17. Meridianul geografic. . . este urma ce o lasă la suprafața pămîntului planul. . . care trece prin ambele poluri a pămîntului. PONI, F. 242. Cînd mă deșteptai, soarele pășise de mult peste meridiană și umbrele luncii, împinse de lumina razelor lui, înaintau, lungindu-se încet spre răsărit. HOGAȘ, M. N. 63. Întîlni insulele Canare. Acestea se află. . . între al 13-lea și al 18-lea meridian vestic. TUDORAN, P. 412. (F i g. și glumeț) Bedreag scoase din brecinar o ață lungă. . . apăsă meridiane și paralele pe hemisferul cald al mămăligii. HOGAȘ, M. N. 195. (E x p r.) Pe toate meridianele (lumii) = pe întreg globul, în întreaga lume; pretutindeni. Pe toate meridianele lumii, opinia publică dorește ca veștile care vor sosi. . . să fie bune. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4834. Meridian (de) origine sau primul meridian = meridian stabilit, prin convenție internațională, ca fiind cel care trece prin localitatea Greenwich din Anglia și în raport cu care se calculează longitudinile diferitelor puncte de pe glob. Cf. CULIANU, C. 76. Meridianul origine (primul meridian) împarte globul terestru în două emisfere: emisfera estică. . . emisfera vestică. LTR². Meridianul locului = intersecția planului meridian al unui loc de pe pămînt cu planul universului. Cerc care trece prin punctu înălțimei unui loc, să zice meridianu locului. SIBINEANU, C. 25/21, cf. DRĂGHiCEANU, C. 4. Acestui plan. . . care se consideră ca fix în mișcarea diurnă. . . i se dă numirea de meridianul locului. CULIANU, C. 16, cf. 19, LTR². Meridian magnetic = linie obținută prin intersecția suprafeței pămîntului cu planul vertical indicat de direcția acului magnetic. Cf. PONI, F. 242, LTR². (Adjectival) Plan meridian = plan care trece prin axa de rotație a unei suprafețe de rotație, pe care o intersectează după curba meridianului (1). Cf. LTR². 2. (Mat.) Curbă de intersecție a unei suprafețe de rotație cu un plan care trece prin axa ei de rotație. Meridiane sînt secțiunile făcute de planuri ce trec prin centrul sferei. MELIK, G. 235, cf. LTR². 3. (Astron., în sintagmele) Meridian ceresc = mare cerc imaginar al sferei cerești, care trece prin zenitul locului și prin polii cerești. Orce plan care trece prin axa lumei și pozițiunea unei astre determină pe sfera cerească un cerc mare căruia i se dă numirea de meridian ceresc sau cerc orariu al astrei. CULIANU, C. 16. (Adjectival) Cerc meridian = instrument cu ajutorul căruia se determină trecerea unui astru la un anumit meridian (1) și care servește la măsurarea distanței dintre pămînt și astrul respectiv. Cf. LTR. ♦ (Adjectival) Care se referă la meridianul ceresc. Se zice trecere meridiană sau mai simplu trecerea acestei stele. - Pronunțat: -di-an. – Pl.: meridiane și (neobișnuit, m.) meridiani (DDRF). – Și: (ieșit din uz) meridiánă s. f., (învechit) merizián (URSU T. ș. 236), mirideán s. n. – Din lat. meridianus, it. meridiano, fr. méridien.

licăr s.f. I 1 (adesea urmat de determ. care indică sursa luminoasă) aprindere, licărire, licărit, lucire, scăpărare, scăpărat, scânteie, scânteiere, sclipeală, sclipire, sclipit¹, străfulgerare, <livr.> scintilație, <rar> licăriș, licăritură, sclipitură, <înv. și pop.> lucoare, zare, <pop. și fam.> sclipet, <pop.> licăreală, <înv.> licureală, scăpărătură, <poetic> senin, vâltoare, <fig.> clipire, clipit, fulger, fulgerare, ochi¹, tremur, tremurare, vâlvătaie, <fig.; pop.> clipeală. Admiră licărul stelelor pe cer. 2 licărire, licărit, lucire, scânteiere, sclipire, sticlire, străfulgerare, strălucire, <rar> sticliș, <fig.> foc, lumină, rază, scăpărare, <fig.; reg.> strelici. Îndrăgostiții nu-și pot ascunde licărul din priviri. II fig. <fig.> licărire, licărit, lucire, pâlpâire, rază, scăpărare, străfulgerare. Simte un licăr de speranță în suflet.

licărire s.f. I 1 (adesea urmat de determ. care indică sursa luminoasă) aprindere, licăr, licărit, lucire, scăpărare, scăpărat, scânteie, scânteiere, sclipeală, sclipire, sclipit¹, străfulgerare, <livr.> scintilație, <rar> licăriș, licăritură, sclipitură, <înv. și pop.> lucoare, zare, <pop. și fam.> sclipet, <pop.> licăreală, <înv.> licureală, scăpărătură, <poetic> senin, vâltoare, <fig.> clipire, clipit, fulger, fulgerare, ochi¹, tremur, tremurare, vâlvătaie, <fig.; pop.> clipeală. 2 licăr, licărit, lucire, scânteiere, sclipire, sticlire, străfulgerare, strălucire, <rar> sticliș, <fig.> foc, lumină, rază, scăpărare, <fig.; reg.> strelici. II fig. <fig.> licăr, licărit, lucire, pâlpâire, rază, scăpărare, străfulgerare.

licărit s.n. I 1 (adesea urmat de determ. care indică sursa luminoasă) aprindere, licăr, licărire, lucire, scăpărare, scăpărat, scânteie, scânteiere, sclipeală, sclipire, sclipit¹, străfulgerare, <livr.> scintilație, <rar> licăriș, licăritură, sclipitură, <înv. și pop.> lucoare, zare, <pop. și fam.> sclipet, <pop.> licăreală, <înv.> licureală, scăpărătură, <poetic> senin, vâltoare, <fig.> clipire, clipit, fulger, fulgerare, ochi¹, tremur, tremurare, vâlvătaie, <fig.; pop.> clipeală. 2 licăr, licărire, lucire, scânteiere, sclipire, sticlire, străfulgerare, strălucire, <rar> sticliș, <fig.> foc, lumină, rază, scăpărare, <fig.; reg.> strelici. II fig. <fig.> licăr, licărire, lucire, pâlpâire, rază, scăpărare, străfulgerare.

záre, zări, zeri, s.f. 1. Lumină, rază: „Ai luat roata de la șpor ș-o fo zare și ai tors” (Grai. rom., 2000). 2. (reg.) Fulger. ■ (în expr.) Bat zerii = fulgeră (Birdaș, 1994). – Din sl. zarja „strălucire” (DLRM, DEX, MDA).

luce s.f. (latin.; înv.) 1 (urmat de determ. în gen. care indică sursa) v. Lumină. Rază. Strălucire. 2 fig. v. Frumusețe. Mândrețe. Splendoare. Strălucire.

luceafăr s.m. I (astron.) 1 (art. Luceafărul; nm. pr.) <pop.> Steaua-Ciobanului (v. stea). 2 (art.; nm. pr.) Luceafărul-de-Dimineață = Luceafărul-de-Zi = Luceafărul-Dimineții = Luceafărul-Zilei = Luceafărul-Zorilor = <pop.> Steaua-Ciobanului, Steaua-Dimineții (v. stea), Steaua-Păstorilor (v. stea), Steaua-Zorilor (v. stea), <reg.> Luceafărul-Boului, Luceafărul-de-către-Ziuă; Luceafărul-de-Seară = Luceafărul-Înserării = <pop.> Steaua-Ciobanului (v. stea), <reg.> Luceafărul-cel-de-Noapte, Luceafărul-Ciobanilor, Luceafărul-Ciobănesc, Luceafărul-de-Decuseară, Luceafărul-de-Miezul-Nopții, Luceafărul-de-Noapte, Luceafărul-Păstorului, <înv.> Vespera (v. vespera); Luceafărul-de-Ziuă = Luceafărul-din-Zori = <pop.> Luceafărul-de-Zori, Luceafărul-Dimineții, Luceafărul-Zorilor, Ochiul-Dulăului (v. ochi), Rarița (v. rariță), Ziurel, Zorilă, <reg.> Plugul (v. plug), Plugnița (v. plugniță); (pop.) Luceafărul-cel-Frumos = Luceafărul-cel-Mare-de-Miezul-Nopții = Luceafărul-de-Miezul-Nopții = <pop.> Steaua-Ciobanului (v. stea), <reg.> Regina-Stelelor (v. regină); Luceafărul-de-Zori = Luceafărul-Dimineții = Luceafărul-Zorilor v. Luceafărul-de-Ziuă. Luceafărul-din-Zori; Luceafărul-Porcesc = (art.) Luceafărul-Porcului= <pop.> Porcarul (v. porcar), <reg.> Deșteptătorul (v. deșteptător), Ochiul-Taurului (v. ochi¹). Luceafărul-Porcesc este numele stelei Aldebaran din constelația Taurului; (reg.) Luceafărul-Boului = Luceafărul-de-către-Ziuă v. Luceafărul-de-Dimineată. Luceafărul-de-Zi. Luceafărul-Diminetii. Luceafărul-Zilei. Luceafărul-Zorilor; Luceafărul-cel-de-Noapte = Luceafărul-Ciobanilor = Luceafărul-Ciobănesc = Luceafărul-de-Decuseară = Luceafărul-de-Miezul-Nopții = Luceafărul-de-Noapte = Luceafărul-Păstorului v. Luceafărul-de-Seară. Luceafărul-Înserării. 3 astru, corp ceresc, <astăzi rar> sferă, <înv.> trabant, trup ceresc. Soarele este un luceafăr. 4 stea, <fig.> făclie. Spre dimineață, luceferii se sting pe cer. 5 (înv.; urmat de determ. în. gen. care indică sursa) v. Lumină. Rază. Strălucire. II fig. călăuzitor, îndrumător, povățuitor, sfătuitor, <fig.> guru, lumină, luminător. Savantul i-a fost luceafăr în primii ani de cercetare. III (înv. și pop.; și nm. pr.) v. Dracul (v. drac). Lucifer. Necuratul (v. necurat). Satana (v. satană). Tartorul (v. tartor).

luceală s.f. (înv.) 1 (urmat de determ. în gen. care indică sursa) v. Lumină. Rază. Strălucire. 2 v. Brianță. Lucire. Scânteiere. Sclipire. Sticlire. Strălucire. 3 fig. v. Frumusețe. Mândrețe. Splendoare. Strălucire.

luceață s.f. (înv.) 1 (urmat de determ. în gen. care indică sursa) v. Lumină. Rază. Strălucire. 2 v. Brianță. Lucire. Scânteiere. Sclipire. Sticlire. Strălucire.

lucire s.f. I 1 (adesea urmat de determ. care indică sursa luminoasă) aprindere, licăr, licărire, licărit, scăpărare, scăpărat, scânteie, scânteiere, sclipeală, sclipire, sclipit¹, străfulgerare, <livr.> scintilație, <rar> licăriș, licăritură, sclipitură, <înv. și pop.> lucoare, zare, <pop. și fam.> sclipet, <pop.> licăreală, <înv.> licureală, scăpărătură, <poetic> senin, vâltoare, <fig.> clipire, clipit, fulger, fulgerare, ochi¹, tremur, tremurare, vâlvătaie, <fig.; pop.> clipeală. Admiră lucirea stelelor pe cer. 2 brianță, scânteiere, sclipire, sticlire, strălucire, <livr.> efulgență, <rar> luciditate, străluciu, străluminare, <înv.> luceală, luceață, lucime, lucoare, lucor, sticleală, străluceală, strălucitură, strălucoare, <fig.> foc. O fascinează lucirea diamantului. Își ferește ochii de lucirea zăpezii. 3 licăr, licărire, licărit, scânteiere, sclipire, sticlire, străfulgerare, strălucire, <rar> sticliș, <fig.> foc, lumină, rază, scăpărare, <fig.; reg.> strelici. Îndrăgostiții nu-și pot ascunde lucirea din priviri. II fig. 1 <fig.> licăr, licărire, licărit, pâlpâire, rază, scăpărare, străfulgerare. Simte o lucire de speranță în suflet. 2 (înv.) v. Apologie. Cinste. Cinstire. Dafini (v. dafin). Elogiu. Glorie. Laudă. Lauri (v. laur). Mărire. Omagiu. Preamărire. Preaslăvire. Proslăvire. Slavă. Slăvire. 3 (înv.) v. Glorie. Grandoare. Măreție. Mărire. Slavă. Splendoare. Strălucire. 4 (înv.) v. Celebritate. Faimă. Glorie. Prestigiu. Renume. Reputație.

lucoare s.f. I 1 (meteor.; rar) v. Fulger. 2 (înv. și pop.; adesea cu determ. care indică sursa luminoasă) v. Aprindere. Licăr. Licărire. Licărit. Lucire. Scăpărare. Scăpărat. Scânteie. Scânteiere. Sclipeală. Sclipire. Sclipit¹. Străfulgerare. 3 (înv.; urmat de determ. în gen. care indică sursa) v. Lumină. Rază. Strălucire. (înv.) v. Brianță. Lucire. Scânteiere. Sclipire. Sticlire. Strălucire. II fig. (înv.) 1 v. Glorie. Grandoare. Măreție. Mărire. Slavă. Splendoare. Strălucire. 2 v. Fast¹. Lux. Măreție. Pompă². Somptuozitate. Splendoare. Strălucire.

lume s.f. I 1 (filos.; în opoz. cu „microcosmos”) cosmos, macrocosmos, megacosmos, univers, <reg.> vileag, <înv.> unocuprinzime. Unii filosofi susțin că pământenii nu sunt singuri în lume. 2 (astron.) sistem planetar, sistem solar, <înv.> sistem soresc. Lumea este ansamblul alcătuit din Soare și totalitatea corpurilor cerești care gravitează în jurul lui. 3 glob, globul pământesc (v. glob), mapamond, pământ, univers, <astăzi rar> sferă. A făcut înconjurul lumii. Vrea să călătorească, să vadă lumea. 4 (adesea cu determ. „întreagă”, „toată”) făptură, fire, natură, univers. Lumina dimineții se revarsă peste toată lumea. 5 loc, parte, parte a lumii, parte de lume, regiune, ținut, <înv.> cuprins¹. Nu mai fi atât de critic și vezi cum este și prin alte lumi! 6 (biol.) lume microscopică = microlume. 7 (înv. și pop.) v. Pământ. Uscat². II 1 (adesea cu determ. „întreagă”, „toată”) omenire, seminția omenească (v. seminție), umanitate, univers, <înv. și reg.> omenime, <reg.> lumucă, <înv. > seminția pământenilor (v. seminție), viii (v. viu). Toată lumea militează pentru pace. În cartea sa studiază o perioadă importantă din istoria lumii. 2 oameni (v. om), omenire, <înv. și pop.> vileag, <înv. și reg.> omet¹, <reg.> nip, omenet, <turc.> geane. Se strecoară cu greu prin lumea din supermarket. Vorbește de la tribună lumii din piață. 3 <fig.> suflare. Noaptea, toată lumea a adormit. 4 ascultători (v. ascultător), asistență, audiență, auditoriu, public. Lumea îl întâmpină pe solist cu ropote de aplauze. 5 societate. Tânăra a ieșit prima dată în lume însoțită de părinți. 6 (art.) lumea bună = high-life. La recepție erau mulți reprezentanți ai lumii bune din oraș. 7 clientelă, cumpărători (v. cumpărător), mușterii (v. mușteriu). Lumea care vine la magazinul lui este constantă. 8 (urmat de determ. care indică felul) ambianță, ambient, ambiental, anturaj, mediu¹, societate, <înv.> mijloc, <fig.> aer¹, atmosferă, cadru, cerc, climat, sferă, <fig.; rar> pepinieră, <fig.; înv.> ocol. Lucrează într-o lume benefică pentru formarea lui profesională. 9 (art.) lumea latină = latinitate. Izolarea limbii române de lumea latină apuseană a avut consecințe importante. 10 (art.; relig. creștină) lumea cea de apoi = lumea cea luminată = lumea cealaltă = lumea de apoi = lumea de dincolo = lumea drepților = lumea luminată = lumea moartă = lumea spiritelor = lumea viitoare = altă lume, cealaltă lume (v. celălalt), viața cealaltă (v. viață), viața de apoi (v. viață), viața viitoare (v. viață), vremea cea de apoi (v. vreme), vremea de apoi (v. vreme), <rar> aceea lume (v. acela), <pop. și fam.> aia lume (v. ăla), aialaltă lume (v. ălălalt), <înv.> cea lume (v. cel), ceea lume (v. cela). Lumea de apoi este existența de după moarte, viața sufletului de dincolo de mediul pământesc; (înv. și pop.) lumea întunericului v. Gheenă. Hades. Iad. Infern. Orc. Tartar. 11 (art.; în credințele pop. și în basme) lumea de dincolo = altă lume, cealaltă lume (v. celălalt), celălalt tărâm. În lumea de dincolo trăiesc ființe cu puteri supranaturale. 12 (înv. și pop.) v. Existență. Trai. Viață. Zile (v. zi). 13 (reg.) lume albă v. Bandă¹. Buluc. Cârd. Ceată. Droaie. Gloată. Grămadă. Grup. Mulțime. Pâlc. Șiruri (v. șir). 14 (înv.) v. Neam. Popor. Populație. III 1 (înv. și pop.; urmat de determ în. gen. care indică sursa) v. Lumină. Rază. Strălucire. 2 (art.; anat.; pop.) lumea ochiului = lumea ochilor v. Pupilă.

ABSORBȚIE, absorbții, s. f. 1. Fenomen fizic prin care un corp lichid sau solid încorporează prin difuzie din afară o substanță oarecare. ♦ Micșorare sau anulare a intensității unei radiații care cade pe un corp. ♦ Fenomen optic caracteristic lentilelor ochelarilor de vedere de a reține, filtra etc. razele de lumină care dăunează ochiului. 2. Proces de pătrundere a apei, a substanțelor minerale și organice, precum și a gazelor în celulele organismului. ◊ Absorbție intestinală = pătrunderea în sânge și în limfă a produșilor rezultați din digestia alimentelor. 3. Încrucișare repetată a unei rase perfecționate cu una ameliorată în scopul îmbunătățirii radicale a acesteia. [Var.: absorbțiune s. f.] – Din fr. absorption, lat. absorptio, -onis.

IMAGINE, imagini, s. f. 1. Reflectare de tip senzorial a unui obiect în mintea omenească sub forma unor senzații, percepții sau reprezentări; spec. reprezentare vizuală sau auditivă; (concr.) obiect perceput prin simțuri. 2. Reproducere a unui obiect obținută cu ajutorul unui sistem optic; reprezentare plastică a înfățișării unei ființe, a unui lucru, a unei scene din viață, a unui tablou din natură etc., obținută prin desen, pictură, sculptură etc. ♦ Reflectare artistică a realității prin sunete, cuvinte, culori etc., în muzică, în literatură, în arte plastice etc. 3. (Fiz.) Figură obținută prin unirea punctelor în care se întâlnesc razele de lumină sau prelungirile lor reflectate sau refractate. [Var.: (rar) imagină, -i s. f.] – Din lat. imago, -inis (cu sensuri după fr. image).

INCIDENT, -Ă, incidenți, -te, s. n., adj. I. S. n. 1. Întâmplare neașteptată (și neplăcută) care apare în desfășurarea unei acțiuni. ◊ Incident de frontieră = ciocnire armată între forțele grănicerești a două state vecine. ♦ Greutate, dificultate. 2. Obiecție (secundară și neașteptată) ridicată în cursul unui proces de una dintre părți. II. Adj. 1. (Despre cuvinte sau propoziții) Care este intercalat între părțile unei propoziții sau fraze. 2. (Fiz.; în sintagma) Rază incidentă = rază de lumină care cade pe suprafața unui corp sau pe suprafața care separă două medii. – Din fr. incident.

INCIDENȚĂ, incidențe, s. f. 1. Întâlnire a unor raze (sau a unor fascicule de raze) de lumină între ele sau cu o suprafață. ◊ Punct de incidență = punct în care o rază de lumină întâlnește un corp sau suprafața de separație a două medii. Unghi de incidență = unghi format de raza incidentă cu perpendiculara în punctul de incidență. 2. (Med.) Totalitatea cazurilor de îmbolnăvire provocate de o anumită boală infecțioasă pe o perioadă dată, raportată la populația totală. – Din fr. incidence.

IRADIAȚIE, iradiații, s. f. Emisiune de raze de lumină, de căldură etc. de către un corp; p. ext. fascicul de raze luminoase sau calorice emise de o sursă. [Pr.: -di-a-. – Var.: iradiațiune s. f.] – Din fr. irradiation, lat. irradiatio.

UMBRĂ, umbre, s. f. I. 1. Lipsă de lumină, întunecime provocată de un corp opac care oprește razele de lumină; porțiune din spațiu întunecoasă (și răcoroasă) unde nu ajung direct razele de lumină. ◊ Loc. adj. Fără umbră = corect, desăvârșit, pur. ◊ Loc. adv. Din umbră = fără a se arăta pe față; pe ascuns, pe furiș. ◊ Expr. A sta (sau a fi, a rămâne etc.) în (sau la) umbră = a sta (sau a fi, a rămâne etc.) ascuns, retras, deoparte. A lăsa (pe cineva) în umbră = a lăsa (pe cineva) mai prejos, a eclipsa (pe cineva). 2. Întuneric, întunecime, obscuritate. 3. Nuanță închisă, pată întunecată. ♦ Spec. Parte mai întunecată dintr-o imagine plastică. ♦ Fig. Stare de tristețe, de îngândurare etc. întipărită pe fața cuiva. II. 1. (De obicei urmat de o determinare în genitiv) Conturul întunecat al unei ființe sau al unui lucru, proiectat pe o suprafață (mai) luminată. ◊ Expr. Se teme și de umbra lui, se spune despre un om foarte fricos. Face umbră pământului (degeaba), se spune despre un om incapabil să producă, să realizeze ceva. ♦ Compus: umbra-iepurelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunzele în formă de solzi, cu florile galbene-verzui și cu fructele de forma unor boabe roșii (Asparagus collinus). ♦ Imagine neclară, nedeslușită; obiect care nu se vede bine (din cauza întunericului, a ceții etc. sau pentru că este privit printr-un corp puțin transparent). 2. (În concepțiile mistice și în basme) Duhul unui om mort sau ființă supranaturală, fantomatică; stafie, fantomă, nălucă. ♦ Fig. Ființă foarte slabă (și bolnavă). 3. Fig. Urmă, semn abia perceptibil; cantitate foarte mică din ceva. ♦ Fig. Părere, aparență, iluzie. – Lat. umbra.

OPTIC, -Ă, optici, -ce, s. f., adj. I. 1. S. f. Ramură a fizicii care se ocupă cu studierea naturii luminii, a emisiei și absorbției ei, cu fenomenele legate de propagarea și de interacțiunea ei cu diverse substanțe etc. ♦ Parte a fizicii care se ocupă cu studiul radiațiilor de aceeași natură cu lumina (radiații infraroșii, ultraviolete etc.). ◊ Optică electronică = domeniu al electronicii care studiază mișcarea electronilor în vid, într-un câmp electric sau magnetic. 2. Fig. Fel, mod de a vedea și de a interpreta faptele și fenomenele; concepție, punct de vedere. II. Adj. 1. Care se bazează pe lumină, care ține de fenomenele luminii sau de senzațiile vizuale, privitor la astfel de fenomene și de senzații; care aparține obiectului de studiu al opticii (I 1). ◊ Centru optic = punct de pe axa unei lentile către care tind punctele principale și cele nodale ale ei și prin care raza de lumină trece fără să-și schimbe direcția. 2. Care ține de vedere sau de organele de simț ale acesteia. ◊ Nerv optic = nerv care transmite impresiile vizuale de la ochi la centrul nervos respectiv din creier. – Din fr. optique.

SUL, suluri, s. n. 1. Cilindru de lemn, de metal sau din alt material solid, care se poate roti în jurul axei sale, servind la conducerea, presarea sau fasonarea unui material. ♦ Spec. Cilindru metalic sau de lemn pe care se înfășoară urzeala sau țesătura. ◊ Expr. Cu (rar prin) un sul subțire = printr-un calcul fin, cu istețime, cu șiretenie. ♦ Bară folosită la gimnastică. 2. Pernă lungă, de formă cilindrică, care se pune ca ornament sau ca rezemătoare la capătul canapelei sau al patului. ♦ Un fel de pernă cilindrică ce se pune între geamurile ferestrelor, pentru a împiedica pătrunderea frigului în interiorul încăperii. 3. Bucată dintr-un material flexibil înfășurată în formă de cilindru. Sul de hârtie. ♦ Expr. A face (sau a strânge) sul = a înfășura în formă de cilindru. 4. Fig. Coloană de fum, de foc sau de praf; trombă. ♦ Val de frunze uscate, rostogolite de vânt. ♦ Mănunchi de lumină, de raze sau de văpăi. – Lat. pop. sub(u)lum (= insubulum).

OGLINDĂ, oglinzi, s. f. 1. Un obiect cu o suprafață netedă și lucioasă de diferite forme, făcut din metal sau din sticlă, acoperit pe o față cu un strat metalic și având proprietatea de a reflecta razele de lumină și de a forma astfel, pe partea lucioasă, imaginea obiectelor. 2. P. anal. (De obicei urmat de determinări) Suprafață netedă și lucioasă (în special a unei ape), care are proprietatea de a reflecta lumina. 3. Fig. Ceea ce înfățișează, reprezintă, simbolizează ceva; icoană, imagine, tablou. 4. (În sintagma) Oglinda laptelui (sau ugerului) = porțiune de piele, netedă și lucioasă, la femelele bovinelor și ale altor animale, în dreptul perineului și al feselor, în care sensul firelor de păr este îndreptat de jos în sus. 5. (Geol.; în sintagmele) Oglindă de falie (sau de fricțiune, de alunecare) = suprafață lustruită în roci, care ia naștere prin frecarea acestora sub acțiunea mișcărilor tectonice. – Din oglindi (derivat regresiv).

COMPACT, -Ă, compacți, -te, adj. 1. Care se compune din particule strâns legate între ele; îndesat, dens. ◊ Caractere compacte = litere de tipar groase și negre; aldine. ♦ (Despre o mulțime, un grup de oameni etc.) Numeros și des. 2. Fig. (Despre noapte, întuneric etc.) În care nu străbate nici o rază de lumină; întunecos. – Din fr. compact, lat. compactus.

OCHI¹, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre cele două organe ale vederii, de formă globulară, sticloase, așezate simetric în partea din față a capului omului și a unor animale; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui. ◊ Loc. adv. Văzând cu ochii = repede. Ochi în ochi = privindu-se unul pe altul. Cu ochii închiși = a) fără discernământ; b) pe dinafară, pe de rost; foarte ușor, fără dificultăți. ◊ Expr. (A fi) numai ochi (și urechi) = (a privi) foarte atent (la ceva). A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit; a dormi iepurește. Cât vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, până la depărtări foarte mari. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi de față la o întâmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a judeca prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap = a păzi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atenție. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcând o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap) = a iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau la ceva, a-i plăcea foarte mult cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau la ceva. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a fi mânios pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mânie. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neașteptate). A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a vedea ceva sau pe cineva care îți iese întâmplător în cale; a zări. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-și) da ochii peste cap = a) a cocheta, a afecta²; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A privi cu ochii mari = a privi atent, a fi uimit de ceea ce vede. A pune (o armă) la ochi sau a lua la ochi = a ținti, a ochi. A lua (pe cineva) la ochi = a avea bănuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochii (pe cineva sau pe ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva; a pune sub observație, a urmări. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru foarte ușor, fără dificultate, fără ezitare. Între patru ochi = fără martori, în intimitate. Plin ochi = foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care: a) se uită cruciș sau b) râvnește la două lucruri deodată. (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cât poate, din răsputeri. 2. Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere; privire, uitătură. ◊ Loc. adv. Cu ochi pierduți = cu privirea neconcentrată, privind în gol; în extaz. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră; b) acum, în prezent. În ochii cuiva = după părerea cuiva, după aprecierea cuiva, în conștiința cuiva; în fața cuiva. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, pentru a salva aparențele. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi nepăsător, rece, înmărmurit. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (sau a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximație, cu privirea, însușirea unui obiect sau a unei ființe; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva. A vinde (sau a da, a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. A mânca (sau a înghiți) cu ochii = a mânca cu mare poftă; a pofti. Încotro vede cu ochii sau unde îl duc ochii = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. ♦ Fig. Putere de pătrundere, discernământ; judecată, rațiune. 3. (La pl.) Obraz, față. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. II. P. anal. 1. S. n. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. ♦ Mică deschizătură închisă cu sticlă, făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau la iluminarea unei încăperi. ◊ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea și aerisirea podurilor, a mansardelor sau a încăperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S. n. Porțiune de loc, în formă circulară, acoperită cu altceva (apă, nisip, zăpadă etc.) decât mediul înconjurător. 3. S. n. Întindere de apă în formă circulară, în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură; loc unde se adună și stagnează apa. ♦ Vârtej de apă, bulboană; copcă. 4. S. n. și m. Orificiu făcut într-o pânză de navă, plasă, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoară, o frânghie, un cablu; ocheț. ♦ Buclă formată prin îndoirea unei sfori, a unei frânghii etc., petrecută cu un capăt prin îndoitură; laț. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor țesături, ale unor plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. S. n. Orificiu circular situat pe partea superioară a unei mașini de gătit, pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. S. n. (Mai ales la pl.) Mâncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămână întreg (cu albușul coagulat în jurul lui). 7. S. m. Complex de muguri existent pe nod la vița de vie sau la subsuoara frunzelor unor plante. 8. S. n. Despărțitură într-o magazie, într-un hambar etc.; boxă. 9. S. n. Fiecare dintre petele colorate de pe coada păunului. 10. S. n. Particulă rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. S. m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca să arate în ce măsură este realizat acordul pe lungimea de undă dorită; indicator de acord. 12. S. m. Fiecare dintre punctele de pe zaruri, cărți de joc etc. 13. S. n. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. III. S. m. Compuse: ochi-de-pisică = a) disc de sticlă sau de material plastic (montat într-o garnitură de metal) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și care este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele; b) varietate de minerale care, șlefuite într-un anumit mod, capătă o luminozitate neobișnuită; ochi-de-ciclop = fereastră specială care separă acustic încăperile unui studio, permițând însă o vizibilitate bună; ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre și cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu florile dispuse în formă de spice (Plantago indica); ochii-păsăruicii = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori albastre, albe sau roșii (Myosotis palustris); b) nu-mă-uita; ochiul-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze mici în formă de rozetă, acoperite cu peri albi mătăsoși, cu flori albastre, rar albe, plăcut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mică plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochii-șoricelului = a) mică plantă erbacee cu tulpini roșietice, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori alburii, rareori liliachii (Saxifraga adscendens); b) nu-mă-uita; ochiul-soarelui = vanilie sălbatică; ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri); Ochiul-Taurului = numele unei stele din constelația Taurului. – Lat. oc(u)lus.

VIRTUAL, -Ă, virtuali, -e, adj. Care există numai ca posibilitate, Fără a se produce (încă) în fapt; al cărui efect este potențial, și nu actual. ◊ Imagine virtuală = imagine în care punctele convergente se găsesc în prelungirea razelor de lumină ale unui sistem optic, neputând fi prinse pe un ecran. [Pr.: -tu-al] – Din fr. virtuel.

PUPILĂ, pupile, s. f. 1. Deschizătură rotundă din mijlocul irisului, prin care se face adaptarea vederii în funcție de luminozitate, de distanță etc.; lumina ochiului. 2. (Fiz., în sintagmele) Pupilă de intrare = deschidere reală sau o imagine a sa care limitează cantitatea de lumină care pătrunde într-un instrument optic. Pupilă de ieșire = deschidere reală sau o imagine a sa care limitează conul de raze de lumină emergente dintr-un sistem optic. – Din fr. pupille, lat. pupilla.

TRANSLUCID, -Ă, translucizi, -de, adj. Care este parțial transparent, putând fi străbătut de un fascicul de radiații electromagnetice, mai ales de un fascicul de raze de lumină, pe care le împrăștie parțial, astfel încât, privind prin corpul sau mediul respectiv, nu pot fi distinse contururile sau detaliile obiectelor aflate de partea opusă. – Din fr. translucide, lat. translucidus.

REFLECTA, (1, 2) pers. 3 reflectă, (3) pers. 1 reflectez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) răsfrânge direcția de propagare a luminii, a razelor de lumină, a undelor etc. la suprafața de separație a două medii diferite; a determina sau a suferi o reflexie (1). 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) oglindi. 3. Intranz. A gândi profund; a cugeta, a medita la... – Din fr. refléter, lat. reflectere, germ. reflektieren.^[1]

REFRACȚIE, refracții, s. f. (Fiz.) Fenomen de abatere a direcției de propagare a unei unde, a unei radiații sau a unui corpuscul, când aceștia întâlnesc suprafața de separație a două medii diferite. ◊ Indice de refracție = număr care caracterizează fenomenul de refracție a unei radiații luminoase sau a unei unde, egal cu raportul dintre viteza de propagare a acelei radiații sau a acelor unde în mediul din care provin și viteza lor de propagare în mediul în care pătrund. Refracție astronomică = deviere a razei de lumină a unui astru de la direcția rectilinie, datorită refracției sale în atmosfera terestră. [Var.: refracțiune s. f.] – Din fr. réfraction, lat. refractio, -onis.

RAZĂ s. 1. radiație. (~ solară.) 2. dâră, dungă, fascicul, fâșie, trâmbă, (fig.) sprânceană. (O ~ de lumină.) 3. (FIZ.) raze Röntgen v. raze X; raze X = radiație Röntgen, radiație X, raze Röntgen. 4. (GEOM.) (înv.) semidiametru. (~ unui cerc.) 5. (MAT.) rază vectoare = vector de poziție.

ACROMATIC ~că (~ci, ~ce) (despre lentile, sticlă) Care nu descompune raza de lumină în culorile ei componente; care nu dă irizații. /<fr. achromatique

ACTINOTROPISM n. Tendință de orientare a plantelor în direcția razelor de lumină. /<fr. actinotropisme

A BATE bat 1. tranz. 1) A da lovituri (cu palma, cu pumnul, cu bățul, cu biciul etc.) unui om sau unui animal. ~ calul să meargă. ~ peste obraji. ◊ ~ măr a bate foarte tare (pe cineva). ~ palma cu cineva a da mâna cu cineva pentru a cădea de acord într-o tranzacție. Bătut în cap prost, țicnit. ~ capul cuiva (sau ~ pe cineva la cap) a cicăli; a necăji întruna pe cineva. A-și ~ capul cu ceva a-și frământa mintea. ~ la ochi a atrage atenția; a fi suspect. A-și ~ gura degeaba (sau în vânt) a vorbi în zadar. A-și ~ joc de cineva a necinsti pe cineva; a batjocori pe cineva. A-l ~ pe cineva gândul (sau mintea) a se gândi insistent la ceva. 2) A lovi repetat un obiect, un material cu un instrument în diverse scopuri (pentru a-l prelucra, a-l ascuți, a-l înfige în ceva etc.). ~ frișca. ◊ Bate fierul până-i (sau cât îi) cald acționează până nu-i târziui. ~ bani a fabrica monede. 3) A înfrânge într-o luptă sau într-o întrecere; a birui; a învinge. 4) A lovi ușor cu palma umărul, spatele cuiva, pentru a-i atrage atenția sau pentru a-i arăta bunăvoința. 5) (toba, toaca etc.) A face să răsune. * ~ toba a răspândi zvonuri; a nu păstra secret. 6) (covoare, haine etc.) A curăța de praf (lovind repetat cu un băț, cu bătătorul etc.). 7) (suprafețe, terenuri etc.) A îndesa pentru a face drept și neted; a bătători; a bătuci; a tăpși. 8) A lovi ca să cadă de pe copac. ~ nucile. ◊ ~ tactul (sau măsura) a marca tactul unei bucăți muzicale prin lovirea ușoară a unui obiect cu mâna. ~ drumurile (sau podurile) a umbla fără rost; a hoinări; a vagabonda. ~ pasul pe loc a nu realiza nici un progres într-o acțiune. ~ câmpii a vorbi fără nici o legătură logică; a vorbi aiurea. ~ mătănii a face mătănii. 9) (la războiul de țesut) A presa cu spata firele de băteală. 2. intranz. 1) A lovi o dată sau repetat în ceva (la poartă, la ușă etc.). ~ la fereastră. ◊ ~ la ușa cuiva a veni la cineva spre a-i cere ajutor material. 2) A lovi, a mișca repetat o parte a corpului. ~ din picioare. ◊ ~ din palme a aplauda. Cât ai bate din palme foarte repede, într-o clipă. ~ din picior a) a lovi cu piciorul în pământ; b) a se răsti; a porunci. ~ din buze a rămâne înșelat în așteptările sale. 3) (despre ploaie, grindină, brumă) A cădea (făcând stricăciuni în agricultură). 4) (despre vânt) A purta curenții de aer; a sufla. 5) A face aluzie (critică) la ceva. 6) (despre inimă, puls) A-și intensifica bătăile; a se mișca neregulat (din cauza unei emoții, a unui efort sau a unei boli); a palpita; a zvâcni. 7) (despre clopote, ceasornice etc.) A emite sunete ritmice. 8) reg. (despre câini) A scoate sunete caracteristice speciei; a hămăi; a lătra. 9) (despre Soare, Lună) A atrage cu razele, răspândind lumină, căldură. 10) (despre armele de foc) A trimite proiectilul până într-un anumit loc. 11) (despre culori) A avea o nuanță de... /<lat. batt[u]ere

BIREFRINGENȚĂ f. 1) Fenomen optic care se produce la trecerea razei de lumină dintr-un mediu în altul, constând în descompunerea razei în două. 2) Proprietate a unor corpuri transparente de a diviza razele de lumină, când acestea le penetrează. /<fr. birefringence

COMPENSATOR² ~oare n. Dispozitiv sau instalație care efectuează o compensare a anumitor dereglări dintr-un sistem tehnic, asigurându-i un regim normal de funcționare. ◊ ~ electric instalație folosită în rețelele de curent alternativ pentru compensarea puterii. ~ optic dispozitiv pentru măsurarea diferenței de drum optic a două raze de lumină. /<fr. compensateur

DIAFAN ~ă (~i, ~e) 1) (despre materiale sau corpuri) Care lasă să pătrundă prin sine razele de lumină fără a permite să se distingă clar forma obiectelor; translucid. Pânză ~ă. 2) fig. Care este foarte gingaș; transparent; aerian. Piele ~ă. Mâini ~e. [Sil. di-a-] /<fr. diaphane

A DIFRACTA ~ez tranz. (raze de lumină, fascicule de radiație, unde acustice) A face să se difracte. /<fr. diffracter

A SE DIFRACTA pers. 3 se difractă intranz. (despre raze de lumină, fascicule de radiație, unde sonore) A suferi o difracție. /<fr. diffracter

A EMITE emit tranz. 1) (ipoteze, teorii, opinii) A pune în circulație; a înainta; a promova. 2) (legi, decrete) A pune în vigoare în mod oficial; a elabora. 3)(bancnote, hârtii de valoare) A pune în circulație. 4) (adeverințe, acte oficiale) A pune la dispoziție ca urmare a unei solicitări. 5) (raze de lumină sau de căldură, unde electromagnetice sau sonore) A împrăștia în toate direcțiile; a transmite radial; a radia; a iradia. 6) (știri, vești, informații) A aduce la cunoștință publicului larg; a transmite; a comunica; a relata; a anunța; a difuza. /<lat. emittere

FASCICUL ~e n. Mănunchi de obiecte similare. ◊ ~ de lumină flux de raze emise de o sursă de lumină. ~ de raze grup de raze care trec prin același punct. /<fr. fascicule, lat. fasciculus

A SE IRADIA pers. 3 se iradiază intranz. (despre raze de lumină sau de căldură, despre unde sonore sau electromagnetice) A se împrăștia în toate părțile; a se propaga radial. [Sil. -di-a] /<fr. irradier, lat. irradiare

IRADIAȚIE ~i f. Răspândire radială a razelor (de lumină, de căldură) emise de o sursă. [G.-D. iradiației; Sil. -di-a-ți-e] /<fr. irradiation, lat. irradiatio, ~onis^[1]

LENTILĂ ~e f. Piesă de sticlă folosită în aparatele optice, care servește la convergența sau la divergența razelor de lumină. /<fr. lentille

OGLINDĂ oglinzi f. 1) Obiect constând dintr-o bucată de sticlă groasă, de forme diferite, amalgamată pe dos, având proprietatea de a reflecta lumina și de a forma astfel pe partea lucioasă imaginea obiectelor. Oglindă de buzunar. ◊ A face ceva oglindă a face ceva să devină foarte curat. 2) Plan lucios și neted, format, mai ales, de o întindere de apă lină, care reflectă razele de lumină. Oglinda lacului. 3) fig. Ceea ce reflectă cu fidelitate ceva; imagine fidelă. Oglinda timpului. ◊ Ochii sunt oglinda sufletului ochii exprimă starea sufletească și calitățile spirituale ale cuiva. [G.-D. oglinzii] /v. a (se) oglindi

A RADIA¹ ~ez 1. tranz. (raze de lumină sau de căldură, unde sonore, elemente etc.) A împrăștia în toate direcțiile; a împrăștia radial; a emite, a iradia. 2. intranz. fig. (despre persoane sau despre fața lor) A exprima încântare. ~ de bucurie. [Sil. -di-a] /<fr. radier

REFLEX² ~e n. 1) Reacție adecvată a organismului la o excitație. ◊ ~ condiționat reflex obținut în cursul vieții. ~ necondiționat reflex înnăscut. 2) Rază de lumină reflectată. 3) fig. Oglindire a unei stări de lucruri. [Sil. -flex] /<fr. réflexe lat. reflexus, germ. Reflex

REFRACTOR ~oare n. 1) Telescop în care imaginea aștrilor se obține prin refracția razelor de lumină; lunetă astronomică. 2) Dispozitiv optic care schimbă direcția unui fascicul de lumină prin refracție. /<fr. réfracteur, germ. Refraktor

SPECTRU ~e n. 1) Totalitate a valorilor pe care le poate căpăta o mărime fizică în condiții determinate. ~ optic. ~ electric. ~ mecanic. ~ acustic. 2) Ansamblu de radiații colorate căpătate prin descompunerea razelor de lumină. ~ solar. 3) livr. Chip ireal, creat de fantezie, care provoacă spaima; vedenie; arătare; nălucă; stafie; fantomă. 4) Pericol mare, gata să se producă. ~ul secetei. [Sil. spec-tru] /<fr. spectre, germ. Spektrum

SPOT s. n. 1. Pată luminoasă produsă pe o scară gradată sau pe un ecran de către o rază de lumină reflectată pe oglinda unui instrument de măsură. 2. (Teatru) Fascicul luminos concentrat, invariabil; proiector care produce acest fascicul. 3. Scurt anunț publicitar, la radio sau la televiziune. 4. (Fin.) Operație de plată imediată (la vedere). (cf. fr. spot)

PROIECTA vb. I. tr. 1. A plănui, a avea de gînd. 2. (Tehn.) A întocmi un proiect pentru o construcție etc. 3. (Mat.) A reprezenta un corp pe o suprafață potrivit anumitor reguli. ♦ refl. A se desena, a se profila, a se contura. ♦ A reproduce pe ecran imaginile înregistrate pe un film (cinematografic). 4. A arunca cu forță un corp; a împrăștia cu presiune un lichid sau un material pulverulent. ♦ A trimite un fascicul de raze de lumină. [Pron. pro-iec-. / cf. fr. projeter, it. proiettare, lat. proicere – a arunca].

VIRTUAL, -Ă adj. 1. Care există ca posibilitate, fără a se produce în fapt. 2. (despre imaginea unui obiect) Obținută prin intersectarea prelungirilor unor raze de lumină divergente. 3. (Despre noțiuni din mecanica cuantică) Care nu desemnează obiecte sau fenomene reale. [Pron. -tu-al. / cf. it. virtuale, fr. virtuel < lat. virtus – virtute].

ACROMATIC, -Ă adj. Care nu se colorează cu diferiți coloranți. ♦ (Despre instrumente optice) Care dă imagini fără irizații; care nu descompune razele de lumină în culorile lor componente. [< fr. achromatique, cf. gr. a – fără, chroma – culoare].

ACROMATISM s.n. 1. Lipsa aberației cromatice. 2. Proprietate a unui sistem optic de a nu descompune raza de lumină în culorile ei componente. [Cf. fr. achromatisme].

ACTINOTROPISM s.n. (Biol.) Tendința de îndreptare a plantelor către razele de lumină. [< fr. actinotropisme, cf. gr. aktis – rază, tropos – învîrtire].

BIREFRINGENȚĂ s.f. Descompunere a unei raze de lumină care trece printr-un mediu optic în două raze refractare; dublă refracție. ♦ Însușire a unor cristale de a produce fenomenul descris mai sus. [Cf. fr. biréfringence].

CONJUGAT, -Ă adj. Unit, legat împreună. ◊ Nervi conjugați = nervi care îndeplinesc aceeași funcție; focare conjugate = sistem optic în care focarele sunt așezate astfel încît razele de lumină răsfrînte dintr-unul se reunesc în celălalt focar și invers; frunze conjugate = frunze cu foliolele împerecheate; numere conjugate = numere complexe care au același coeficient. [Cf. fr. conjugué].

înrăza pers. 3 sg. înrăzează, vb. I (înv.) a arunca, a răspândi raze, a lumina cu raze.

FASCICUL s.n. 1. Mănunchi, reuniune de mai multe obiecte, lucruri etc. de același fel. ◊ Fascicul de raze = mănunchi de raze vizuale care străbat prin același punct; fascicul luminos = totalitatea razelor de lumină care trec printr-o anumită regiune din spațiu; (mat.) fascicul de drepte = figură formată din mai multe drepte care trec prin același punct. ♦ (Anat.) Grup de fibre musculare, nervoase sau conjunctive avînd același traiect și aceeași distribuție. ♦ Țesut vegetal conducător, format din fibre lemnoase și liberiene care străbat tulpina, ramurile și frunzele. 2. V. fasciculă. [Pl. -le, (s.m.) -li, var. fascicol s.n. / < fr. fascicule, cf. lat. fasciculus – mic mănunchi].

FOTOFON s.n. Aparat care transmite sunetele prin intermediul unei raze de lumină. [< fr. photophone, cf. gr. phos – lumină, phone – voce].

INCIDENȚĂ s.f. Întretăiere, întîlnire a unei raze de lumină cu o suprafață. ◊ Punct de incidență = punct în care o rază de lumină întîlnește o suprafață; unghi de incidență = unghi pe care îl face raza de lumină care cade pe o suprafață cu perpendiculara în punctul de incidență. ♦ Situația unei propoziții incidente. [Cf. fr. incidence, it. incidenza].

OPTIC, -Ă adj. Referitor la vedere, de vedere; în legătură cu optica. ♦ Centru optic = punct pe axa unei lentile către care tind punctele ei principale și nodale și prin care poate trece o rază de lumină nedeviată. [< fr. optique, cf. lat. opticus].

PARAXIAL, -Ă adj. (Despre raze de lumină, despre puncte) Situat în apropierea axei unui sistem optic. [Pron. -xi-al. / < fr. paraxial].

POLARIZARE s.f. 1. Fenomen fizic prin care unele corpuri capătă însușirea de a avea poli magnetici sau electrici; polarizație. ♦ Proces fizic prin care raza de lumină își schimbă mișcarea normală ondulatorie pe mai multe planuri într-o mișcare ondulatorie pe un singur plan. 2. Stare a unui corp care a suferit un astfel de proces. ♦ Stare a unui mediu ale cărui proprietăți sunt descrise local de mărimi vectoriale; (p. ext.) mărimea vectorială care descrie o astfel de stare. 3. Diferențiere și dezvoltare în direcții deosebite a sensurilor unui cuvînt care avea inițial un singur înțeles. ♦ (Fil.) Formare a unor termeni opuși polari. [< polariza].

REFRACTA vb. I. refl. (Despre unde, raze de lumină) A se frînge, a devia; a suferi fenomenul refracției. [P.i. 3,6 refractă, -tează. / < fr. réfracter].

SPOT s.n. Pată luminoasă produsă pe o scară gradată sau pe un ecran de către o rază de lumină reflectată pe oglinda unui instrument de măsură. ♦ (Teatru) Fascicul luminos concentrat, invariabil; proiector care produce acest fascicul. [< fr., engl. spot].

CONJUGAT, -Ă adj. unit, legat împreună. ♦ nervi ~ți = nervi care îndeplinesc aceeași funcție; focare ~e = focarele unui sistem optic așezate astfel încât razele de lumină răsfrânte dintr-unul se reunesc în altul și invers; puncte ~e = oricare dintre punctele unui obiect și punctul corespunzător de la imaginea obiectului obținută cu ajutorul unui sistem optic; frunze ~e = frunze cu foliolele împerecheate; numere ~e = numere complexe care au părțile reale egale, iar părțile imaginare egale și de semne contrare. (< fr. conjugué)

FOTOTACTISM s. n. 1. mișcare de orientare a organelor plantelor în direcția razelor de lumină. 2. sensibilitate, reacție a protoplasmei la lumină; fototaxie. (< fr. phototactisme)

IMAGINE s. f. 1. reflectare în conștiință a realității înconjurătoare pe baza impresiilor dobândite prin simțuri. ◊ reprezentare vizuală sau auditivă. 2. reproducere a unui obiect cu ajutorul unui sistem optic. ◊ reflectare artistică a unui obiect, peisaj etc. 3. (fiz.) locul în care se întâlnesc razele de lumină izvorâte dintr-un punct sau prelungirile acestor raze după ce au fost reflectate pe oglinzi ori refractate în lentile, prisme etc. ♦ ~ de televiziune = imagine optică a scenei transmisă prin televiziune, așa cum apare ea pe ecranul televizorului. 4. (mat.) simbol. (după fr. image, lat. imago, -inis, it. immagine)

OPTIC, -Ă I. adj. referitor la ochi, la vedere; folosit în optică; o centru ~ = punct pe axa unei lentile către care tind punctele ei principale și nodale și prin care poate trece o rază de lumină nedeviată; nerv ~ = nerv care transmite impresiile vizuale de la ochi la centrul respectiv din creier. ◊ (adv.) substanță ~ activă = substanță care își rotește planul de polarizare când este străbătută de lumină polarizată liniar. II. s. f. 1. ramură a fizicii care studiază lumina și fenomenele luminoase și vizuale. ♦ ~ electronică = domeniu al electronicii care studiază mișcarea electronilor în vid, într-un câmp electric sau magnetic. 2. (fig.) mod personal de a vedea și interpreta faptele și fenomenele; punct de vedere, opinie. (< fr. optique, lat. opticus, gr. optikos, /II/ Optik)

PARAXIAL, -Ă adj. (despre raze de lumină, puncte) în vecinătatea axei optice. (< fr. paraxial)

PROIECTA vb. I. tr. 1. a plănui, a intenționa, a avea de gând. 2. a întocmi un proiect (3). 3. a face o proiecție (1), a reprezenta schematic un corp pe o suprafață potrivit anumitor reguli. ◊ a reproduce pe ecran imaginile înregistrate pe un film (cinematografic). 4. a arunca cu forță un corp; a împrăștia cu presiune un lichid, un material pulverulent. ◊ a trimite un fascicul de raze de lumină. II. tr., refl. a (se) reflecta, a (se) profila, a (se) contura. (după fr. projeter)

PUPILĂ s. f. 1. orificiu central al irisului ochiului, prin care pătrund razele de lumină. 2. deschidere, reală sau imaginară, care limitează fluxul luminos ce străbate o lentilă sau un sistem optic. (< fr. pupille, lat. pupilla)

REFRACȚIE s. f. deviere a unui fascicul de radiații luminoase, sonore sau a unei unde electromagnetice care străbate medii transparente (de densități) diferite. ♦ ~ astronomică = deviere a razei de lumină a unui astru de la direcția rectilinie, datorită refracției sale în atmosfera terestră; indice de ~ = număr, câtul dintre viteza unei radiații electromagnetice în vid și viteza ei în mediul din care provine. (< fr. réfraction, lat. refractio)

VIRTUAL, -Ă adj. 1. care există ca posibilitate, fără a se produce în fapt; potențial. 2. (despre imaginea unui obiect) obținută prin intersectarea prelungirilor unor raze de lumină divergente. 3. (despre noțiuni din mecanica cuantică) care nu desemnează obiecte sau fenomene reale. (< fr. virtuel)

ACROMATIC, -Ă, acromatici, -ce, adj. (Despre sticlă sau despre un sistem de lentile) Care nu descompune raza de lumină în culorile ei componente. – Fr. achromatique (< gr.)

BIREFRINGENȚĂ, birefringențe, s. f. Fenomenul descompunerii unei raze de lumină în două raze refractate, la pătrunderea în anumite medii. ♦ Însușirea unor cristale de a produce fenomenul descris mai sus. – După fr. biréfringence.

RĂZA, pers. 3 rază, vb. I. Intranz. (Pop.; despre aștri sau corpuri luminoase) A revărsa raze, a radia; (despre raze) a străluci, a lumina. – Din rază.

fosfenă s. f. (med.) ◊ „La rândul lor, electrozii transformă impulsurile în așa-numitele fosfene (punctele luminoase pe care le putem vedea cu ochii închiși dacă apăsăm cu degetele globii oculari). În felul acesta, orbul capătă o imagine punctată a obiectului respectiv. Pentru cei 15 milioane de nevăzători din întreaga lume, «neuroproteza» este menită să aducă în sensul propriu al cuvântului o rază de lumină.” Sc. 28 II 74 p. 8 (din fr. phosphène; DM; DEX, DN3)

aberáție s.f. 1 Abatere de la ceea ce este normal sau corect. 2 (fiz.) Refracția inegală a razelor de lumină care străbat o lentilă, avînd ca efect deformarea imaginii obiectului privit prin această lentilă. ◊ Aberație cromatică = descompunerea luminii și vizualizarea culorilor proprii fiecărei lungimi de undă în jurul unui obiect privit printr-o lentilă simplă, determinînd formarea de irizații pe marginea imaginilor. 3 (genet.) Aberație cromozomială (sau genetică) = abatere de la numărul sau de la structura normală a cromozomilor, care afectează baza ereditară în timpul diviziunii celulare, provocînd mutații care dau naștere unor forme biologice noi. 4 (psih.) Aberație mentală = deviere parțială sau totală a activităților mentale față de normal. 5 (astron.) Unghi format de direcția adevărată și de cea aparentă din care este văzut un astru de pe Pămînt. 6 Ceea ce este inadmisibil, absurd; absurditate. Ceea ce spui tu e o aberație. • pl. -ii. g.-d. -iei. și (înv.) aberațiúne s.f. / <fr. aberration, lat. aberrātio, -ōnis <aberrāre „a se abate; a se rătăci”.

*auróră f., pl. e (lat. auróra). Zorĭ, lumina care precede răsăritu soareluĭ. Fig. Început: aurora viețiĭ. – Aurora boreală, un meteor luminos care se vede pe cer în spre nord. – Acest fenomen e des în Islanda, Scandinavia, Laponia, Siberia. E un fel de cerc aprins, din care pleacă raze de lumină. Aurorele boreale-s un bine pentru țările norduluĭ, că-s imobile și le luminează în lungile lor nopțĭ de ĭarnă. Ele-s legate strîns de magnetizmu terestru și suprimă proprietatea aculuĭ magnetic. Sînt și aurore australe, la polu suduluĭ.

FRESNEL [frenél], Augustin Jean (1788-1827), fizician francez. A pus bazele opticii ondulatorii (1819), considerând razele de lumină unde transversale, și a explicat fenomenele de interferență (cu dispozitivul numit oglinzile lui F.), polarizarea luminii și dubla refracție. A construit oglinzi și lentile ce-i poartă numele.

PERISCÓP (< fr {i}; {s} peri- + gr. skopein „a examina”) s. n. Instrument optic în care razele de lumină sunt deviate cu ajutorul oglinzilor sau al prismelor cu reflexie totală și care permite observatorilor aflați în tranșee, submarine etc. să urmărească ceea ce se întâmplă la suprafața pământului sau a apei. Primul periscop instalat pe un submarin francez datează din 1893, iar periscoapele de tranșee au fost folosite în Primul Război Mondial.

MICROSCÓP (< fr., germ. {i}; {s} micro- + gr. skopein „a examina”) s. n. Instrument optic folosit pentru observarea obiectelor mici. Cu ajutorul lui se pot obține imagini ale obiectelor mărite de c. 2.000 de ori și se pot distinge detalii de ordinul miimilor de milimetru. Puterea măritoare a m. depinde de tipul respectiv, cea mai mare fiind a m. electronic. A fost inventat de Z. Jansen (c. 1590). ◊ M. electronic = instrument analog m. optic, în care rolul razelor de lumină este îndeplinit de un fascicul de electroni care traversează mai multe lentile electronice; poate mări imaginea obiectelor până la un milion de ori, permițând distingerea detaliilor de ordinul ångströmilor.

HOBBEMA, Meindert (1638-1709), pictor olandez. Elev al lui Ruysdael. Peisaje luminoase, într-un colorit bogat nuanțat, cu subtile zone de umbră, accentuând cu finețe detaliile („Aleea din Middelharnis”, „Moara de apă”, „Ruinele castelului Brederode”, „Rază de lumină printre nori”).

ÍNDICE (< it., lat.) s. m. 1. (MAT.) Simbol numeric sau literal scris alături de un alt simbol literal pentru a deosebi elementele unei mulțimi, termenii unui șir etc. (ex. a₁, a₂..., a_n). 2. (STATIST., EC.) Mărime relativă rezultată din compararea (prin raportare) a doi indicatori (unul luat la numitor, ca bază de comparare sau raportare, iar celălalt la numărător, ca mărime raportată), care caracterizează modificarea în timp (dinamică) a unui fenomen economic sau exprimă raportul de mărime dintre două fenomene de același fel care se desfășoară în același timp, dar în spații diferite. De cele mai multe ori, i. au caracter de medie. ◊ I. valoric = mărime relativă ce caracterizează dinamica valorică a unui fenomen (ex. a producției ori a vânzării de mărfuri) sub aspectul schimbării cantităților și a prețurilor. ◊ Indicele volumului fizic = mărime relativă ce caracterizează dinamica unui fenomen sub aspectul modificărilor cantitative, făcând abstracție de modificarea prețurilor. ◊ Indicele prețului (sau al prețurilor) = mărime relativă ce caracterizează modificarea prețului (sau al prețurilor) între două perioade comparate. ◊ Indicele productivității muncii = mărime relativă exprimată prin raportul dintre nivelul (curent) realizat al productivității muncii și nivelul ei dintr-o perioadă trecută. ◊ Indicele salariului mediu = mărime relativă ce caracterizează dinamica salariului mediu (într-o întreprindere, instituție, ramură de activitate sau pe întreaga economie). ◊ Indicele costului vieții = mărime relativă care exprimă variația medie a prețurilor mărfurilor alimentare și nealimentare și a tarifelor serviciilor ce intră în consumul diferitelor grupe de populație. 3. Mărime care caracterizează o proprietate a unei substanțe, a unui sistem tehnic etc. ◊ (FIZ.) I. de refracție = mărime optică ce caracterizează materialele transparente, definită ca raportul dintre sinusurile unghiurilor de incidență și de refracție ale unei raze de lumină care pătrunde din vid în mediul respectiv; este egal cu raportul vitezelor luminii în vid și în mediul dat. ◊ (CHIM.) I. de aciditate = măsură a acidității libere din uleiuri și grăsimi, exprimată prin numărul de miligrame de hidroxid de potasiu necesar pentru neutralizarea acizilor grași liberi dintr-un gram de substanță. ◊ I. de iod = cantitatea de iod, exprimată în procente, adiționată de un ulei sau de o grăsime, care măsoară gradul de nesaturație al acestora. ◊ I. de saponificare = numărul de miligrame de hidroxid de potasiu necesar pentru completa saponificare a unui gram de ulei sau de grăsime, prin fierberea acestora cu hidroxid de potasiu în soluție alcoolică. 4. I. antropometric = raport procentual între diferitele dimensiuni ale corpului omenesc (ex. i. cefalic). 5. (BIOL.) I. centrometric = raportul dintre lungimea brațelor mici și cea totală a cromozomului. ◊ I. de diversitate = raportul dintre numărul total de specii și cel de indivizi dintr-o biocenoză. ◊ I. de sex = raportul dintre numărul de cromozomi de sex X și cel al seturilor de autozomi. 6. (TEHN.) Semn trasat pe o scară, pe o curbă etc. pentru a permite așezarea în raport cu acesta a părților unui sistem tehnic, ale unei diagrame, fotografii etc. ♦ Ac sau piesă mobilă a unui instrument de măsurat, care servește la citirea pe scara gradată a numărului diviziunii până la care s-a deplasat partea mobilă a instrumentului. 7. (GEOGR.) I. climatic = mărime scalară folosită pentru caracterizarea climei și a solului zonal dintr-o anumită regiune a globului, calculată în raport cu temperatura medie anuală și cu media sumelor precipitațiilor anuale înregistrate la o stație meteorologică. ◊ I. de ariditate = relație care definește gradul de uscăciune a climei unei regiuni în funcție de diverși factori climatici. ◊ I. de continentalitate = parametru care indică un complex de particularități climatice, determinate de acțiunea uscatului asupra proceselor de formare a climei. Se definește prin gradul de continentalism. 8. (BIBL.) Index (II, 3). 9. (MAT., INFORM.) Simbol sau expresie folosite pentru a deosebi între ele elemente de același tip (de ex. pentru a indica poziția unui element într-un tablou); index (III, 3).

RELATIVITÁTE (< fr. {i}) s. f. 1. Faptul de a fi relativ. 2. Proprietate a mărimilor fizice de a depinde de condițiile concrete în care se efectuează măsurarea lor sau de sistemul de referință la care sunt raportate (ex. dependența vitezei unui mobil de mișcarea reperului la care este raportată). Fizica modernă a dezvăluit r. multor mărimi (ex. masa, lungimea, durata), care, în trecut, erau considerate ca având caracter absolut. Principiul r. galileiene a fost enunțat în lucrarea „Dialog asupra celor două sisteme ale lumii” în 1630. ◊ Teoria relativității = teorie a relațiilor dintre spațiu, timp și mișcarea materiei, în care legile fundamentale ale fenomenelor fizice sunt enunțate într-o formă valabilă atât pentru viteze relative mici ale corpurilor cât și (ceea ce îi este caracteristic) pentru viteze relative foarte mari, apropiate de viteza luminii. T.r. cuprinde două părți: t.r. restrânse (sau speciale) și t.r. generale (sau generalizate). În mecanica clasică (newtoniană), spațiul și timpul sunt independente de materie și de mișcarea acesteia, având un caracter absolut; spațiul este omogen și izotrop, fiind lipsit de proprietăți fizice și având numai însușiri geometrice (euclidiene); timpul se scurge în mod uniform. Mișcarea corpurilor este descrisă prin raportarea la sistemele de referință, între care un loc aparte îl ocupă sistemele inerțiale. Potrivit principiului relativității mecanice (sau clasice), enunțat de Galilei, „prin nici o experiență mecanică efectuată în interiorul unui sistem inerțial nu se poate stabili dacă acesta se află se află în stare de repaus sau dacă are o mișcare rectilinie și uniformă”, sau, ceea ce este echivalent, „legile fenomenelor mecanice au aceeași formă în toate sistemele inerțiale”. Din acest principiu rezultă că mișcarea uniformă absolută sau repausul absolut sunt lipsite de semnificație. Mișcarea și repausul au sens numai prin raportarea la sisteme de referință, posedă deci un caracter relativ. În fizica sec. 19 se admitea existența unui mediu elastic, eterul, care constituia substratul propagării undelor electromagnetice (în particular al luminii). Studiile asupra fenomenelor electromagnetice au dus la concluzia că eterul ar reprezenta un sistem de referință imobil și atunci s-a încercat (Michelson, 1881 ș.a.) punerea în evidență a mișcării absolute a Pământului față de el. Rezultatul tuturor experiențelor a fost negativ, confirmând valabilitatea principiului relativității din mecanică și pentru procesele electromagnetice. De asemenea s-a dovedit experimental că viteza undelor electromagnetice în vid nu depinde de viteza sursei și reprezintă, în natură, o viteză maximă care nu poate fi depășită în nici un mod. Aceste fapte au stat la baza creării de către Einstein, în 1905, a t.r. restrânse, numită astfel deoarece nu cuprinde în sfera sa de fenomene și pe cele gravitaționale, menținându-se tot la sistemele de referință inerțiale. Ea se întemeiază pe două principii: principiul relativității, „legile fenomenelor fizice au aceeași formă față de toate sistemele inerțiale” și principiul constanței vitezei luminii, „viteza luminii în vid este aceeași față de toate sistemele inerțiale (ea este o constantă universală)”. Aceste două principii exclud posibilitatea existenței eterului și, în același timp, condus la o serie de concluzii care revoluționează reprezentările noastre tradiționale despre spațiu și timp. Astfel, lungimea unui corp se contractă față de un sistem de referință în raport cu care corpul are o mișcare relativă, iar durata unui fenomen se dilată (timpul se scurge mai încet) față de un sistem de referință în raport cu care sediul fenomenului are o mișcare relativă, deși atât lungimea corpului, cât și durata fenomenului rămân aceleași față de sistemul de referință propriu (legat de ele). Spațiul și timpul capătă deci un caracter relativ, în sensul că ele depind de sistemul inerțial la care sunt raportate; același caracter îl dobândește și simultaneitatea a două evenimente, precum și masa corpurilor. Aceasta din urmă crește o dată cu mărirea vitezei corpului față de sistemul de referință, tinzând către infinit atunci când când viteza relativă se apropie de viteza luminii. O realizare importantă a t.r. restrânse a constituit-o stabilirea interdependenței dintre masa și energia unui corp: variația energiei este egală cu produsul dintre variația masei și pătratul vitezei luminii (cunoscuta relație E = mc²). Această lege a dezvăluit faptul că substanța (materia ponderabilă) conține în sânul său prodigioase rezerve de energie, care pot fi puse în libertate și care de altfel, se folosesc de pe acum prin reacții nucleare. T.r. restrânse a relevat totodată faptul că orice radiație (ex. lumina) are o masă inertă. Elaborarea t.r. restrânse de către Einstein (1908-1916) a pornit de la faptul, constatat experimental, al egalității dintre masele inertă și grea ale unui corp. Pe această bază, Einstein a extins principiul relativității la toate sistemele de referință și la toate fenomenele cunoscute (inclusiv cele gravitaționale): „legile fenomenelor fizice au aceeași formă oricare ar fi sistemul de referință față de care sunt exprimate și starea lui de mișcare”. T.r. restrânse devine în un caz particular al t.r. generale, principiile sale fiind valabile numai local (pe porțiuni ale spațiului suficient de mici), în câmpuri gravifice neglijabile și pentru intervale de timp destul de scurte. T.r. generale duce la concluzia că spațiul, timpul și materia în mișcare se află într-o strânsă interdependență: proprietățile spațiale și temporale ale fenomenelor sunt determinate de distribuția maselor gravitaționale, iar mișcarea acestora este determinată de însușirile spațiului și timpului. Spațiul este descris de o geometrie riemanniană; el este curbat îndeosebi în vecinătatea marilor concentrații de mase. Tot aici timpul este încetinit, iar principiul constanței vitezei luminii este încălcat. Pentru practica de toate zilele, efectele t.r. generale sunt neglijabile. Totuși, consecințele sale au primit strălucite confirmări experimentale. Astfel a fost explicat, prin t.r. generale, avansul continuu al periheliului orbitei planetei Mercur, fapt descoperit încă din sec. 19; a fost determinată curbarea razelor de lumină (provenite de la aștri) atunci când trec prin vecinătatea Soarelui; a fost observată deplasarea spre roșu a liniilor spectrale emise emise de pe o mare masă gravifică; a fost confirmată creșterea masei particulelor rapide în marile acceleratoare; a fost constatată creșterea timpului de viață al mezonilor rapizi în comparație cu cel al mezonilor lenți ș.a. T.r. constituie una dintre cele mai de seamă cuceriri științifice ale sec. 20. Ea a stabilit interdependența dintre proprietățile spațiale și temporale ale materiei în mișcare, și temporale ale materiei în mișcare, relevând unitatea și condiționarea lor reciprocă. 3. (Dr.) Principiul relativității contractelor = principiu în temeiul căruia contractele produc efecte numai între părțile contractante.

îngemănare f. îmbinare: îngemănarea a două raze de lumină.

refracți(un)e f. schimbare de direcțiune ce încearcă o rază de lumină trecând dintr’un mediu într’altul.

ABSORBȚIE, absorbții, s. f. 1. Fenomen fizic prin care un corp lichid sau solid încorporează prin difuzie din afară o substanță oarecare. ♦ Micșorare sau anulare a intensității unei radiații care trece printr-un corp. ♦ Fenomen optic caracteristic lentilelor ochelarilor de vedere de a reține, filtra etc. razele de lumină care dăunează ochiului. 2. Proces de pătrundere a apei, a substanțelor minerale și organice, precum și a gazelor în celulele organismului. ◊ Absorbție intestinală = pătrunderea în sânge și în limfă a produșilor rezultați din digestia alimentelor. 3. Încrucișare repetată a unei rase perfecționate cu una ameliorată în scopul îmbunătățirii radicale a acesteia. [Var: absorbțiune s. f.] – Din fr. absorption, lat. absorptio, -onis.

VIRTUAL, -Ă, virtuali, -e, adj. Care nu există efectiv, ci ca o posibilitate; potențial. ◊ Imagine virtuală = imagine obținută într-un sistem optic la intersecția prelungirilor razelor de lumină, neputând fi prinsă pe un ecran. [Pr.: -tu-al] – Din fr. virtuel.

OCHI¹, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre cele două organe ale vederii, de formă globulară, sticloase, așezate simetric în partea din față a capului omului și a unor animale; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui. ◊ Loc. adv. Văzând cu ochii = repede. Ochi în ochi = privindu-se unul pe altul. Cu ochii închiși = a) fără discernământ; b) pe dinafară, pe de rost; foarte ușor, fără dificultăți. ◊ Expr. (A fi) numai ochi (și urechi) = (a privi) foarte atent (la ceva). A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit; a dormi iepurește. Cât vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, până la depărtări foarte mari. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi de față la o întâmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a judeca prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap = a păzi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atenție. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcând o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap) = a iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau la ceva, a-i plăcea foarte mult cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau la ceva. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a fi supărat pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mânie. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neașteptate). A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a vedea ceva sau pe cineva care îți iese întâmplător în cale; a zări. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-și) da ochii peste cap = a) a cocheta, a afecta²; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A privi cu ochii mari = a privi atent, a fi uimit de ceea ce vede. A pune (o armă) la ochi sau a lua la ochi = a ținti, a ochi. A lua (pe cineva) la ochi = a avea bănuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochii (pe cineva sau pe ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva; a pune sub observație, a urmări. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru foarte ușor, fără dificultate, fără ezitare. Între patru ochi = fără martori, în intimitate. Plin ochi = foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care: a) se uită cruciș sau b) râvnește la două lucruri deodată. (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cât poate, din răsputeri. 2. Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere; privire, uitătură. ◊ Loc. adv. Cu ochi pierduți = cu privirea neconcentrată, privind în gol; în extaz. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră; b) acum, în prezent. În ochii cuiva = după părerea cuiva, după aprecierea cuiva, în conștiința cuiva; în fața cuiva. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, pentru a salva aparențele. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi nepăsător, rece, înmărmurit. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (sau a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximație, cu privirea, însușirea unui obiect sau a unei ființe; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva. A vinde (sau a da, a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. A mânca (sau a înghiți) cu ochii = a mânca cu mare poftă; a pofti. Încotro vede cu ochii sau unde îl duc ochii = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. ♦ Fig. Putere de pătrundere, discernământ; judecată, rațiune. 3. (La pl.) Obraz, față. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. II. P. anal. 1. S. n. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. ♦ Mică deschizătură închisă cu sticlă, făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau la iluminarea unei încăperi. ◊ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea și aerisirea podurilor, a mansardelor sau a încăperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S. n. Porțiune de loc, în formă circulară, acoperită cu altceva (apă, nisip, zăpadă etc.) decât mediul înconjurător. 3. S. n. Întindere de apă în formă circulară, în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură; loc unde se adună și stagnează apa. ♦ Vârtej de apă, bulboană; copcă. 4. S. n. și m. Orificiu făcut într-o pânză de navă, plasă, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoară, o frânghie, un cablu; ocheț. ♦ Buclă formată prin îndoirea unei sfori, a unei frânghii etc., petrecută cu un capăt prin îndoitură; laț. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor țesături, ale unor plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. S. n. Orificiu circular situat pe partea superioară a unei mașini de gătit, pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. S. n. (Mai ales la pl.) Mâncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămână întreg (cu albușul coagulat în jurul lui). 7. S. m. Complex de muguri existent pe nod la vița-de-vie sau la subsuoara frunzelor unor plante. 8. S. n. Despărțitură într-o magazie, într-un hambar etc.; boxă. 9. S. n. Fiecare dintre petele colorate de pe coada păunului. 10. S. n. Particulă rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. S. m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca să arate în ce măsură este realizat acordul pe lungimea de undă dorită; indicator de acord. 12. S. m. Fiecare dintre punctele de pe zaruri, cărți de joc etc. 13. S. n. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. III. S. m. Compuse: ochi-de-pisică = a) disc de sticlă sau de material plastic (montat într-o garnitură de metal) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și care este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele; b) varietate de minerale care, șlefuite într-un anumit mod, capătă o luminozitate neobișnuită; ochi-de-ciclop = fereastră specială care separă acustic încăperile unui studio, permițând însă o vizibilitate bună; ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre și cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu florile dispuse în formă de spice (Plantago indica); ochii-păsăruicii = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori albastre, albe sau roșii (Myosotis palustris); b) nu-mă-uita; ochiul-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze mici în formă de rozetă, acoperite cu peri albi mătăsoși, cu flori albastre, rar albe, plăcut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mică plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochii-șoricelului = a) mică plantă erbacee cu tulpini roșietice, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori alburii, rareori liliachii (Saxifraga adscendens); b) nu-mă-uita; ochiul-soarelui = vanilie sălbatică; ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri); Ochiul-Taurului = numele unei stele din constelația Taurului; ochi-de-tigru = varietate de cuarț galben sau brun-roșcat cu irizații determinate de incluziuni foarte mici de fier, mică sau azbest. [Pl. și: (II, 4) ochiuri] – Lat. oc(u)lus.

SUL, suluri, s. n. 1. Cilindru de lemn, de metal sau din alt material solid, care se poate roti în jurul axei sale, servind la conducerea, presarea sau fasonarea unui material. ♦ Spec. Cilindru metalic sau de lemn pe care se înfășoară urzeala sau țesătura. ◊ Expr. Cu (rar prin) un sul subțire = printr-un calcul fin, cu istețime, cu șiretenie. ♦ Bară folosită la gimnastică. 2. Pernă lungă, de formă cilindrică, care se pune ca ornament sau ca rezemătoare la capătul canapelei sau al patului. ♦ Pernă cilindrică ce se pune între geamurile ferestrelor, pentru a împiedica pătrunderea frigului în interiorul încăperii. 3. Bucată dintr-un material flexibil înfășurată în formă de cilindru. Sul de hârtie. ◊ Expr. A face (sau a strânge) sul = a înfășura în formă de cilindru. 4. Fig. Coloană de fum, de foc sau de praf; trombă. ♦ Val de frunze uscate, rostogolite de vânt. ♦ Mănunchi de lumină, de raze sau de văpăi. – Lat. pop. sub(u)lum (= insubulum).

COMPACT, -Ă, compacți, -te, adj. 1. Care se compune din particule strâns legate între ele; îndesat, dens. ◊ Caractere compacte = litere de tipar groase și negre; aldine. ♦ (Despre o mulțime, un grup de oameni etc.) Numeros și des. 2. Fig. (Despre noapte, întuneric etc.) În care nu străbate nicio rază de lumină; întunecos. – Din fr. compact, lat. compactus.

IRADIAȚIE, iradiații, s. f. Emisie de raze de lumină, de căldură etc. de către un corp; p. ext. fascicul de raze luminoase sau calorice emise de o sursă. [Pr.: -di-a-. – Var. iradiațiune s. f.] – Din fr. irradiation, lat. irradiatio.

REFLECTA, (1, 2) pers. 3 reflectă, (3) reflectez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) răsfrânge direcția de propagare a luminii, a razelor de lumină, a undelor etc. la suprafața de separație a două medii diferite; a determina sau a suferi o reflexie (1). 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) oglindi. 3. Intranz. A gândi profund; a cugeta, a medita la... – Din fr. refléter, lat. reflectere, germ. reflektieren.

REFRACȚIE, refracții, s. f. (Fiz.) Fenomen de abatere a direcției de propagare a unei unde, a unei radiații sau a unui corpuscul, când aceștia întâlnesc suprafața de separație a două medii diferite. ◊ Indice de refracție = număr care caracterizează fenomenul de refracție a unei radiații luminoase sau a unei unde, egal cu raportul dintre viteza de propagare a acelei radiații sau a acelor unde în mediul din care provin și viteza lor de propagare în mediul în care pătrund. Refracție astronomică = deviere a razei de lumină a unui astru de la direcția rectilinie, datorată refracției sale în atmosfera terestră. [Var.: refracțiune s. f.] – Din fr. réfraction, lat. refractio, -onis.

IMAGINE, imagini, s. f. 1. Reflectare de tip senzorial a unui obiect în mintea omenească sub forma unor senzații, percepții sau reprezentări; spec. reprezentare vizuală sau auditivă; (concr.) obiect perceput prin simțuri. 2. Reproducere a unui obiect obținută cu ajutorul unui sistem optic; reprezentare plastică a înfățișării unei ființe, a unui lucru, a unei scene din viață etc., obținută prin desen, pictură, sculptură etc. ♦ Reflectare artistică a realității prin sunete, cuvinte, culori etc., în muzică, în literatură, în arte plastice etc. 3. (Fiz.) Figură obținută prin unirea punctelor în care se întâlnesc razele de lumină sau prelungirile lor reflectate sau refractate. [Var.: (rar) imagină s. f.] – Din lat. imago, -inis (cu sensuri după fr. image).

INCIDENT, -Ă, incidenți, -te, s. n., adj. I. S. n. 1. Întâmplare neașteptată (și neplăcută) care apare în desfășurarea unei acțiuni. ◊ Incident de frontieră = ciocnire armată între unități grănicerești care aparțin unor state limitrofe. ♦ Greutate, dificultate. 2. Obiecție (secundară și neașteptată) ridicată în cursul unui proces de una dintre părți. II. Adj. 1. (Despre cuvinte sau propoziții) Care este intercalat între părțile unei propoziții sau fraze. 2. (Fiz.; în sintagma) Rază incidentă = rază de lumină care cade pe suprafața unui corp sau pe suprafața care separă două medii. – Din fr. incident.

INCIDENȚĂ, incidențe, s. f. 1. Întâlnire a razelor de lumină, a fasciculelor de lumină, a particulelor etc. între ele sau cu suprafețele corpurilor. ◊ Punct de incidență = punct în care o rază de lumină întâlnește un corp sau suprafața de separare a două medii. Unghi de incidență = unghi format de raza incidentă cu perpendiculara în punctul de incidență. 2. (Med.) Totalitatea cazurilor de îmbolnăvire provocate de o anumită boală infecțioasă pe o perioadă dată, raportată la totalul populației. 3. (Biol.) Prezență a unui caracter, normal sau patologic, într-o populație oarecare, cercetată într-o anumită perioadă. – Din fr. incidence.

PUPILĂ, pupile, s. f. 1. Orificiu central, rotund, al irisului, prin care razele luminoase sunt dirijate spre retină; lumina ochiului. 2. (Fiz., în sintagmele) Pupilă de intrare = deschidere reală sau o imagine a sa care limitează cantitatea de lumină care pătrunde într-un instrument optic. Pupilă de ieșire = deschidere reală sau o imagine a sa care limitează conul de raze de lumină emergente dintr-un sistem optic. – Din fr. pupille, lat. pupilla.

OGLINDĂ, oglinzi, s. f. 1. Obiect cu o suprafață netedă și lucioasă de diferite forme, făcut din metal sau din sticlă, acoperit pe o față cu un strat metalic și având proprietatea de a reflecta razele de lumină și de a forma astfel, pe partea lucioasă, imaginea obiectelor. 2. P. anal. (De obicei urmat de determinări) Suprafață netedă și lucioasă (în special a unei ape), care are proprietatea de a reflecta lumina. 3. Fig. Ceea ce înfățișează, reprezintă, simbolizează ceva; icoană, imagine, tablou. 4. (În sintagma) Oglinda laptelui (sau ugerului) = porțiune de piele, netedă și lucioasă, la femelele bovinelor și ale altor animale, în dreptul perineului și al feselor, în care sensul firelor de păr este îndreptat de jos în sus. 5. (Geol.; în sintagmele) Oglindă de falie (sau de fricțiune, de alunecare) = suprafață lustruită în roci, care ia naștere prin frecarea acestora sub acțiunea mișcărilor tectonice. – Din oglindi (derivat regresiv).

ACROMATIC, -Ă, acromatici, -e, adj. (Despre sticlă sau despre un sistem de lentile) Care nu descompune raza de lumină în culorile ei componente.

OPTIC, -Ă, optici, -ce, s. f., adj. I. 1. S. f. Ramură a fizicii care studiază natura luminii, fenomenele legate de emisia, absorbția, propagarea și interacțiunea ei cu materia etc. ♦ Parte a fizicii care studiază radiațiile de aceeași natură cu lumina (radiații infraroșii, ultraviolete etc.). ◊ Optică electronică = domeniu al electronicii care studiază mișcarea electronilor în vid, într-un câmp electric sau magnetic. 2. Fig. Fel, mod de a vedea și de a interpreta faptele și fenomenele; concepție, punct de vedere. II. Adj. 1. Care se bazează pe lumină, privitor la fenomenele luminoase; care aparține obiectului de studiu al opticii (I 1). ◊ Centru optic = punct de pe axa unei lentile către care tind punctele principale și cele nodale ale ei și prin care raza de lumină trece fără să-și schimbe direcția. 2. Care se referă la ochi, la vedere. ◊ Nerv optic = nerv care transmite informațiile vizuale de la ochi la centrul respectiv din creier. – Din fr. optique.

ASTIGMATISM s. n. 1. Defect al lentilelor, care face ca razele unui fascicul paralel să nu se întîlnească toate în punctul numit focar, ci să formeze o pată luminoasă în jurul focarului. 2. Defect al vederii, cauzat de curbura neegală a corneei sau a cristalinului și care are drept urmare refractarea anormală a razelor de lumină în ochi.

BEA, beau, vb. II. 1. Tranz. A înghiți, a consuma un lichid. Unii... se opreau la vreo fîntînă, făcîndu-se că beau apă. DUMITRIU, B. F. 107. Are obiceiul a bea în toată Sara o cupă de lapte dulce. CREANGĂ, P. 97. Hai, mîndră, la apă bună, Apă bună de băut, Gură dulce de vîndut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 233. (Absol.) [La izvor] un tînăr călător... s-a rugat Să bea din cana lor. COȘBUC, P. I 281. ◊ (Poetic) Ochii mei sînt morți ca și lacurile de unde bea curcubeul apă. DAVIDOGLU, O. 100. ◊ Expr. A bea paharul pînă-n fund = a îndura un necaz, un chin, o durere pînă la capăt. (Familiar) Doar n-am băut gaz, se zice ca răspuns negativ la o propunere sau o invitație nepotrivită. ♦ A suge, a sorbi. Văd fluturi albaștri ușori Roind și bînd miere din flori. EMINESCU, O. IV 5 ◊ Fig. Aș fi băut ulcioare de lumină Din... raza soarelui blajină. TULBURE, V. R. 11. O strînse cu atîta foc, încît îi părea c-o să-i beie viața toată din gura ei. EMINESCU, N. 64. 2. Intranz. A consuma băuturi alcoolice. Băuse și prinsese mai multă mîncărime de limbă. PAS, L. I 9. Nemaiavînd pe ce bea, ți-a vîndut ție punga cu făină. RETEGANUL, P. IV 27 Cu rudele bea și benchetuiește, dar neguțătorii nu face. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Expr. A bea în sănătatea (sau în cinstea) cuiva = a închina cu un pahar de vin, de rachiu etc. pentru cineva, fîcîndu-i urări. ♦ A se da la beție; a avea patima beției. A început să bea. ♦ Tranz. (Familiar, cu privire la o persoană sau la un eveniment) A sărbători (printr-un chef sau printr-o petrecere), a consuma băuturi în cinstea și (de obicei) pe cheltuiala altuia, mai ales a celui sărbătorit. Mi-e să nu întîrzii, că te-aș bea. DAVIDOGLU, M. 42. Izvorul de unde capeți informațiile... îl cunosc... – Aș! – Pe ce te prinzi?... -Pe un dejun la Iordache... Primești? -Primesc, zise Caracudi sigur că mă bea. CARAGIALE, O. II 301. 3. Tranz. (Cu privire la bani, avere etc.) A cheltui, a risipi pe băutură; a toca. Cucul zice, mierla zice: Nu-ți bea banii, măi voinice! ALECSANDRI, P. P. 298. Cu lăutari și cu gloată Băui, nene, turma toată. ALECSANDRI, P. P. 265. ◊ Expr. A-și bea și cămașa = a cheltui totul pe băutură. A-și bea și mințile = a-și pierde judecata sănătoasă din cauza băuturii, a bea pînă la inconștiență sau la nebunie. 4. Tranz. (Popular, cu privire la tutun, țigări, lulea) A fuma. De cînd am prins a dezlega buchile, nu mai beau tabac. CAMILAR, N. II 369. Din pricina, ta n-am fost în stare să beau o țigară de tutun. SADOVEANU, O. III 535. Dacă găsește tutun, îl bea! CARAGIALE, O. VII 23. Mai șede moș Nichifor așa pe gînduri, pînă-și gătește de băut luleaua. CREANGĂ, P. 132. – Forme gramaticale: prez. ind. beau, bei, bea, bem, beți, beau; imperf. beam, beai, bea, beam, beați, beau; perf. s. băui, băuși, bău, băurăm, băurăți, băură; part. băut și (Transilv., Ban.) beut (HODOȘ, P. P. 190).

BIREFRINGENT, -Ă, birefringenți, -te, adj. (Despre cristale sau alte medii optice) Care are proprietatea de a descompune o rază de lumină în alte două, dînd imagini duble; care prezintă fenomenul birefringenței. Spatul de Islanda e birefringent.

GALBEN³, -Ă, galbeni, -e, adj. De culoarea aurului, a cerii, a lămîii, a șofranului etc. Am văzut deodată galbenii d-tale trandafiri! GALACTION, O. I 349. Părul... era încărcat de pere galbene ca ceara, de coapte ce erau, și dulci ca mierea. CREANGĂ, P. 290. De ce dorm, îngrămădite între galbenele file, Iambii suitori, troheii, săltărețele dactile? EMINESCU, O. I 137. Ca spicul cel galben, tu fruntea înclini. BOLINTINEANU, O. 78. ◊ Rasă galbenă = unul dintre grupurile de popoare care se caracterizează prin culoarea galbenă-brună a pielii. Friguri galbene = boală contagioasă, transmisă de o specie de țînțari, răspîndită în țările tropicale și caracterizată prin febră și icter. ◊ (Substantivat, în expr.) A i se face (cuiva) galben înaintea ochilor = a i se face rău, a-i veni amețeală. Ilinca... plîngea, de i se dihoca inima, pînă ce i se făcea galben înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, O. A. 98. ◊ (Adverbial) Prin al nopții aer întunecos și des Abia pătrunde galben lumina-n raze rare. EMINESCU, O. IV 470. ♦ (Despre chipul omului sau despre părți ale chipului; p. ext. despre oameni) Palid; de o culoare cadaverică. Era galben la față de mînie. ▭ Nevestele din Danilofca așteptau pe țărm galbene de nesomn. DUMITRIU, P. F. 32. Merserăm la un cafeu pe malul mării. Aci aflarăm o mulțime de turci, cu chipuri galbene și posomorîte. BOLINTINEANU, O. 283. Fruntea înaintată, galbenă ca ceara... se lega cu un nas coroietic. RUSSO, S. 28. ◊ Expr. (A se face) galben ea ceara sau ca turta (sau ca făclia) de ceară = (a deveni) palid de spaimă sau din cauza unei boli, a unei epuizări fizice. Era galben ca ceara și abia îngîna cuvintele. SLAVICI, O. II 170. A doua zi îl găsiră tot cu cartea în mînă și searbăd și galben ca turta de ceară, de pare că muncise cine știe la ce lucruri grele. ISPIRESCU, L. 102. Galben ca făclia de galbenă ceară Ce aproape-i ardea, Pe-o scîndură veche, aruncat afară, De somnul cel vecinic Groz-acum zăcea. ALECSANDRI, P. A. 49. ♦ (Despre părul oamenilor) Blond. ♦ (Despre părul cailor) Șarg. Să scutură de-i căzu tot părul de pe el și rămase numai un păr luciu, galben ca aurul, și era acum calul mai frumos decît toți cîți îi avea împăratul. RETEGANUL, P. II 10.

GEANĂ, gene, s. f. 1. (Mai ales la pl., la sg. cu aceeași valoare) Totalitatea firișoarelor de păr de pe marginea unei pleoape. Era încă fraged, cu fața netedă și cu genele ca de fată mare, lungi și întoarse sus la capete. DUMITRIU, N. 94. La lumina fulgerelor zări pe geana lui stufoasă și neagră ca noaptea o lacrimă sclipind ca o stea. BUJOR, S. 64. Din cînd în cînd fetița își ridica genele. VLAHUȚĂ, O. A. 138. Sub genele-i umbroase doi ochi lucesc ca mura. ALECSANDRI, O. 211. ◊ (Poetic) Își strînge noaptea genele-i bogate... E ceru-ntunecat ca o pădure. D. BOTEZ, P. O. 29. Noaptea se întinde și, din geana sa, Argintoase lacrimi peste flori vărsa. BOLINTINEANU, O. 35. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) ochii (sau pleoapele) în gene sau a da geană-n geană = a i se închide (cuiva) ochii de somn; a ațipi. Cînd să deie geană-n geană, furat de dulceața somnului, Jder a auzit glasul lui Onofrei. SADOVEANU, F. J. 539. Dinspre ziuă... am mai dat nițel ochii-n gene. SANDU-ALDEA, U. P. 222. Numai pleoapele fetei de împărat nu putură da în gene. ISPIRESCU, L. 377. A privi printre gene = a privi cu ochii pe jumătate închiși. ♦ (La sg.) Fiecare din firișoarele de păr de pe marginea pleoapelor. 2. (Învechit și, azi, mai ales poetic) Pleoapă. Le tremurau ușor genele și peste față li se întinsese paloarea fricii. SAHIA, N. 77. Nu mai dete nici pic de somn în genele ei pînă dimineață. ISPIRESCU, L. 65. Cînd cu gene ostenite sara suflu-n lumînare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare. EMINESCU, O. I 130. 3. Fig. (Urmat de determinări) Dungă de lumină, fîșie luminoasă; muchie luminată a unui deal, a unui nor, a unui cîmp etc., văzut în zare. Cătră răsărit, se lămurea o geană îngustă de foc; încolo, văzduhul era liniștit și umed, iar stelele străluceau vioaie. SADOVEANU, O. I 57. Peste adîncurile oarbe ale nopții, geana lunii înflăcărate trimetea lungi raze de lumină mută și rece. HOGAȘ, M. N. 135. Pe geana cîmpului albiu Se vede-un codru mare. ALECSANDRI, P. III 138.

CĂPTUȘI, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A coase, a fixa, a prinde o căptușeală la o haină; a dubla haina. Croitorul căptușește paltonul. 2. Tranz. A acoperi (un obiect) pe dinăuntru sau pe dinafară cu un strat de protecție, de izolare, de înfrumusețare etc. Ferestrele erau căptușite bine cu rogojini groase, incit nu se zărea rază de lumină. POPESCU, B. I 106. ◊ Fig. Cerul, căptușit cu nori tomnatici, apăsa greu și parcă-și afunda marginile în orizont. REBREANU, R. I 70. 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. După trenuri căptușite cu infanterie, curgeau cele cu artilerie. CAMILAR, N. II 101. 4. Tranz. (Familiar) A prinde (pe cineva), a înșfăca, a pune mîna pe... Stai... că te căptușește ea, Mărioara, acuși! CREANGĂ, A. 49. Ah! Ce bine-mi pare Că i-am căptușit [pe cei doi pungași]! ALECSANDRI, T. I 163. ◊ Expr. A căptuși bine (pe cineva) = a prinde pe cineva la strîmtoare, a-l aranja, a i-o face bună. Tocmai de ceea ce te-ai păzit n-ai scăpat. Ei, că bine mi te-am căptușit! CREANGĂ, P. 206. 5. Refl. (Familiar) A se alege cu ceva. De nu agă, dar măcar socru... Tot m-am căptușit cu ceva! ALECSANDRI, T. I 101.

DEZMIERDARE, dezmierdări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) dezmierda; alintare, mîngîiere; gest sau vorbă drăgăstoasă. Știi tu c-a tale dezmierdări Mai dulci sînt decît vinul? COȘBUC, P. II 216. Nici tu joc, nici tu veselie, nici tu dezmierdare. ISPIRESCU, L. 386. ◊ Fig. Un răsuflet de vînt, mînat din șesul umed de rouă, mă cutremură cu o dezmierdare rece. C. PETRESCU, S. 23. Părîului se tînguiește-o floare: Ce blînd erai în vremuri mai senine! Purtai în unde numai dezmierdare. CERNA, P. 92. O undă zglobie își lasă strălucitoarea-i goliciune în voia dezmierdărilor șagalnice ale unei raze de lumină. HOGAȘ, M. N. 91. 2. Răsfăț. Observațiile acestea le face cu humor, cu o comică dezmierdare. IBRĂILEANU, A. 47. 3. Bucurie, plăcere deosebită, desfătare. Din tortul meu ți-aș face o haină, din zilele mele o viață plină de dezmierdări. EMINESCU, N. 9. ◊ Fig. În curgerea vremii inimile războinicilor se moleșesc de bunătățile dobînzilor și împărații trec de la sabie și sînge la dezmierdările păcii. SADOVEANU, D. P. 7. 4. Plăcere trupească, voluptate. Ai furat de prin sate muieri... ș-ai petrecut cu dînsele în dezmierdări. SADOVEANU, Z. C. 57. Midas... se dete la tot felul de dezmierdări. ISPIRESCU, U. 107. – Variantă:(regional) dizmierdare (ALECSANDRI, P. I 16) s. f.

DIFRACȚIE, difracții, s. f. (Fiz.) Deviere sau complex de devieri pe care le suferă, după anumite legi, o rază de lumină, o undă sonoră etc., cînd trec prin deschideri înguste sau pe lîngă marginea unor obiecte opace.

DIFUZA, difuzez, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la idei, la știri) A răspîndi, a împrăștia, a propaga; (cu privire la piese muzicale, la piese de teatru etc.) a transmite prin radio. Presa de partid difuzează în cele mai largi mase mărețele idei ale învățăturii marxist-leniniste. Postul de radio a difuzat aseară un concert Beethoven. ♦ (Cu privire la publicații) A distribui, a pune în vînzare. (Refl. pas.) La noi apar și se difuzează în zeci de mii de exemplare operele scriitorilor progresiști din lumea întreagă. 2. Tranz. (Cu privire la sunete, lumină, căldură) A propaga, a răspîndi, a împrăștia în toate părțile. Corpurile mate difuzează lumina. ◊ Refl. Razele luminoase se difuzează cînd trec printr-un corp translucid. 3. Intranz. (Despre moleculele unei substanțe) A se răspîndi, a se amesteca (în masa altei substanțe cu care vine în contact). În procesul de fabricare a zahărului din sfeclă, acesta difuzează în masa lichidului din difuzor.

DIFUZIUNE, difuziuni, s. f. 1. Împrăștierea în toate direcțiile a razelor de lumină cînd trec printr-un corp translucid sau cînd se lovesc de o suprafață zgrunțuroasă. 2. Pătrunderea moleculelor unui corp în masa altui corp cu care ele vin în contact. – Pronunțat: -zi-u-.

DÎRĂ, dîre, s. f. 1. Urmă continuă lăsată pe pămînt, pe nisip, pe zăpadă, pe iarbă etc. de un obiect tîrît; p. ext. urmă care se face pe pămînt sau pe un obiect prin curgerea unui lichid, a unor grăunțe etc. A dispărut o sanie ușoară, Lăsînd în urmă două dîre lucii. CAZIMIR, L. U. 37. Pe brațul Nataliei se vedea o dîră de sînge. Se lovise căzînd. D. ZAMFIRESCU, R. 172. Ei se luase după dîra de mălai ce o presărase fata. ISPIRESCU, L. 334. [Mama-pădurilor] fugea mereu, o stîncă de piatră îndrăcită, rupîndu-și cale prin păduri, brăzdînd pămîntul cu dîră lungă. EMINESCU, N. 8. ◊ Fig. Apele lui trag în lungul pămîntului dîra adîncă... a unui ireversibil destin. BOGZA, C. O. 11. Deodată cei 90 fr. pierduți îi răsăriră înainte, cu o dîră de mizerii după dînșii: chiria casei, birtul. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. ◊ Expr. A face dîră = a lăsa urme, semne (că a umblat cineva pe acolo). A face dîră prin barbă = a face începutul unui lucru, a stabili un obicei (rău), a crea precedente. ♦ Urme lăsate de om sau de un animal pe pămînt, pe zăpadă etc. Iepurele fricos și vulpea vicleană... se silesc a-și minți gonacii și a încurca dîra lor printre tulpinile despuiete. ODOBESCU, S. III 41. Mi-ar place să străbat... luncile cu răchită, după umbra dîrei de mistreț. id. ib. 77. Să iei dîra Oilor Pînă-n calea Furilor. TEODORESCU, P. P. 515. ♦ Fig. Urmă de miros (de parfum etc.) lăsată de cineva. Lăsase pe urma ei o dîră de miros de aer, pe care nasul Pisicuții, cu mult mai priceput decît al meu, o descoperise. HOGAȘ, M. N. 94. 2. Dungă, rază de lumină. Iazul sta neclintit ca o oglindă uriașă, cu luna în fund și c-o dîră de lumină albă din fund pînă la mal. SADOVEANU, O. I 379. Prin dîra de lumină, se vede o umbră înaintînd cu pași grăbiți. CARAGIALE, O. II 226. Nu soare a răsărit, Ci murgu-mi e-mpodobit, Numai aur și argint, Face dîră pe pămînt. PĂSCULESCU, L. P. 61.

COMPACT, -Ă, compacți, -te, adj. 1. Care se compune din particule strîns legate între ele; îndesat, dens. [Cuptorul de cărămizi] devine o singură masă incandescentă, un bloc compact, mistuitor. BOGZA, C. O. 224. Oricîte ziduri compacte ai înălța între tine și lume, printr-o crăpătură lumina tot va pătrunde. ANGHEL, PR. 126. ◊ (Despre ploaie, nori etc.) Rătăcit în negurile care toi mai compacte îl,înconjoară, Ceahlăul abia mai plutește. BOGZA, C. O. 20. Furtuna se rupsese într-o ploaie compactă. SADOVEANU, Z. C. 32. Cerul era ascuns de un plafon jos de nouri compacți. BART, E. 329. ◊ (Tipogr.) Caractere compacte = litere grase; aldine. Răspunde cu un zîmbet triumfător și-mi pune îndată sub ochi, cu indicația caracterelor compacte de întrebuințat, următoarea informație... CARAGIALE, O. II 300. ♦ (Despre o mulțime, un grup de oameni etc.) Numeros și des. În jurul mausoleului... s-au adunat oameni mulți... masa compactă care face să dezlănțuie un murmur sfios în căldura și tăcerea care stăpînește. SAHIA, N. 18. 2. Fig. (Despre noapte, întuneric etc.) în care nu străbate nici o rază de lumină; întunecos. Noaptea care începe, compactă, imensă, tare, ca un bulgăre de cărbune enorm, pare că face parte din haosul de la început, de dinainte de nașterea lumilor. BOGZA, V. J. 162. A pornit cu ea prin noaptea umedă, compactă. GALACTION, O. I 152. Umbra compactă a nopții. VLAHUȚĂ, O. AL. II 4.

CONVERGE, converg, vb. III. Intranz. (Neîntrebuințat la timpurile formate cu participiul) A tinde în aceeași direcție, a se îndrepta spre același punct, (fig.) spre același scop. Razele de lumină reflectate de o oglindă concavă converg către focar.

CONVEXITATE, convexități, s. f. (În opoziție cu concavitate) Însușirea de a fi convex; suprafață, parte convexă (a unui lucru). Convexitatea dă lentilei posibilitatea de a refracta într-un anumit fel razele de lumină.

INCIDENȚĂ, incidențe, s. f. (Fiz.) Întretăiere a unei raze (sau a unui fascicul de raze) de lumină cu o suprafață. ◊ Punct de incidență = punctul în care o rază de lumină cade pe o suprafață. Unghi de incidență = unghiul format de raza incidentă cu normala în punctul de incidență.

IRADIANT, -Ă, iradianți, -te, adj. Care iradiază, care emite, care răspîndește în toate direcțiile raze (de lumină, de căldură etc.). Iradiante ca trei mustrări ardeau frumoasele diamante, orbind privirile. ANGHEL, PR. 47. – Pronunțat: -di-ant.

IRADIAȚIE, iradiații, s. f. Emisiune de raze (de lumină, de căldură etc.); p. ext. fascicul de raze luminoase sau calorice emise de un izvor. – Pronunțat: -di-a-.

CUNUNĂ, cununi, s. f. 1. Împletitură (lanț, ghirlandă) în formă circulară, făcută din flori, frunze sau ramuri (care se pune de obicei pe cap); coroană. Norii erau întotdeauna cenușii, iar hulubii albi zburau în stoluri, ca o cunună de trandafiri, în jurul turlelor cu dantelă de piatră. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. 192. O cunună de mărgăritărele era așezată pe fruntea ei netedă. EMINESCU, N. 8. Cu-acele crengi frumoase Să-mpletim cununi voioase. ALECSANDRI, P. II 92. ◊ (Poetic) Obrazul părea o înflorire albă, gingașă, în cununa grea de păr negru. SADOVEANU, O. III 589. Pe deasupra voastră împletesc cunună Razele de soare, Razele de lună. GOGA, C. P. 14. Soarele răsare, puntnd cununi de aur pe crestele codrilor. VLAHUȚĂ, O. AL. I 171. ◊ Expr. (Despre un grup de persoane) A sta cunună împrejurul cuiva = a sta împrejurul cuiva formînd un cerc închis. Cînd se punea la masă, copiii stau împrejuru-i cunună deplină. ISPIRESCU, L. 393. ♦ Fig. (Complinit prin «de raze», «de lumină») Cerc luminos, aureolă. Te-aș privi o viață-ntreagă în cununa ta de raze. EMINESCU, O. I 152. ◊ (Complinit prin «de munți», «de păduri» etc.) Lanț, șir de munți, de păduri dispuse în cerc, înconjurînd un loc. Lac albastru ce oglindea în adîncu-i toată cununa de dumbrave ce-l încunjura. EMINESCU, N. 65. 2. (Uneori determinat prin «de lauri») Coroană care se acorda în antichitate învingătorilor (poeți, sportivi, eroi în lupte). (Fig.) Din voi fieștecare poartă-n frunte o cunună Și de gloria de astăzi și de gloria străbună! ALECSANDRI, O. 248. Cununile de lauri Ce-n războaie-am adunat. NEGRUZZI, S. I 116. 3. Coroană care se pune pe capul celor care se căsătoresc după ritualul religios. Să le spui curat Că m-am însurat... Că la nunta mea Au căzut o stea; Soarele și luna Mi-au ținut cununa. ALECSANDRI, P. P. 2. 4. (Complinit prin «de ceapă», «de usturoi») Funie, împletitură de ceapă, de usturoi etc.

LAVOAR, lavoare, s. n. Mobilă de toaletă, pe care se află lighean, cană și alte obiecte necesare pentru spălat. În toată casa un pat, un divan, un lavoar de tablă. GALAN, B. I 263. Raza [lunei]... Luminează un lavoar Cu flacoane scumpe. TOPÎRCEANU, P. O. 100. Același lavoar de fier, cu ligheanul și ibricul de tuci smălțuit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 18. – Pronunțat: -voar.

LUCIU¹, luciuri, s. n. 1. Aspectul unui corp neted, datorit reflexiei regulate a luminii pe suprafața lui. Ele puneau pietrele cele scumpe jos și la luciul lor își căutau hrana. SBIERA, P. 244. ◊ (Concretizat) Luciul zimțuit al secerii scrîșnește, șuieră, fulgeră-n soare, doboară-n pale holdele aurii. SANDU, D. P. 37. ♦ Fig. Strălucire, splendoare. Satira [latină] nu se cufunda cu Persiu în întuneric; un nou luciu o aștepta sub puternica peană a lui Juvenal. ODOBESCU, S. I 49. ♦ Lustru. Luciul parchetului. ◊ A da luciu v. da. 2. Suprafața strălucitoare a anumitor lucruri care răsfrîng razele de lumină. Chipul șăgalnic În luciul oglinzii ți-l cați. FRUNZĂ, Z. 9. C-o lacomă dorință privi pe luciul negru al apei. BART, E. 184. Și dacă norii deși se duc De iese-n luciu luna, E ca aminte să-mi aduc De tine-ntotdeauna. EMINESCU, O. I 193. ◊ Fig. Pe luciul politic Macari lunecă. NEGRUZZI, S. II 246.

LUCIU², -IE, lucii, adj. 1. (Despre obiecte) Care răsfrînge razele de lumină, care strălucește; lucitor, lucios. Doinind treceau veseli flăcăii prin sat Cu luciile coase pe-un umăr robust. COȘBUC, P. II 203. Lacul dormea neted, luciu ca oglinda. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Lucii picături de smoală la pămînt cad sfîrîind. EMINESCU, O. I 50. Rîul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur Ce în raza dimineții mișcă solzii lui de aur. ALECSANDRI, P. A. 124. 2. Cu lustru, lustruit, p. ext. alunecos. Trecea ca un fior printr-o dungă de umbră o șopîrlă lucie; peste parcul vechi plutea o liniște mare. SADOVEANU, O. V 581. Fiind podelile tare lucii, [mărgeaua] să durigă chiar sub pat. RETEGANUL, P. V 14. Un sînge purpuriu văpsi pielea lui, lucie ca atlazul. NEGRUZZI, S. I 42. ◊ Expr. Sărăcie lucie = sărăcie totală, desăvîrșită. N-au nici de unele. Sărăcie lucie. Podul gol, staulul gol. PAS, Z. III 278. Dară ortul popii, rămîind în urma lor casa toacă și o sărăcie lucie. ISPIRESCU, L. 286. Măi! Dar ce sărăcie lucie pe aici pe la rai, zise Ivan. CREANGĂ, P. 308. ◊ (Adverbial, rar, în expr.) Sărac luciu = sărac lipit pămîntului. L-a băgat în judecăți... și l-a lăsat sărac luciu. DELAVRANCEA, S. 19. 3. (Despre un teren, un drum) Neted, lucios; lipsit de obstacole, liber, deschis. Trecură pe pod de gheață și găsiră cale lucie spre tîrg. SADOVEANU, B. 69. Nu mai rămînea turcilor decît o pustietate întinsă și lucie. ISPIRESCU, la TDRG. Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare Ce să-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. A. 113. – Pronunțat: (f.) -ci-e.

LUMINĂ, lumini, s. f. I. 1. Radiație sau complex de radiații electromagnetice care impresionează ochiul omenesc, fiind emise de corpuri incandescente (cu sau fără flacără) sau luminescente. În revărsat de zori, pe baltă, lumina face minuni. Pe fața apei sclipesc, ici, sfărmături de oglinzi; colo, plăci de oțel; comori de galbeni între trestii. GÎRLEANU, L. 16. Lămpi mari de bronz, cu globuri de porțelan, aruncă o lumină albă peste covoarele orientale. VLAHUȚĂ, O. AL. II 5. Stelele strălucesc de o mai vie lumină. NEGRUZZI, S. I 58. ◊ Fig. Nu o să ne învrednicim să vedem o rază de lumină care să ne îndrepteze spre obșteasca fericire? GOLESCU, Î. 180. ♦ Prezența radiațiilor care impresionează ochiul. Ziua e tot mai caldă și în văzduhul senin e lumină mare și limpede. SADOVEANU, O. VI 233. În tot satul, numai la casa lui Moș Gheorghe se vede lumină. SP. POPESCU, M. G. 23. ◊ (Urmat de determinări în genitiv, indicînd timpul) Lumina dimineții. ▭ Abia începeau să se distingă lucrurile din casă, la lumina slabă a zorilor. BUJOR, S. 109. ◊ Fig. Camera tăcută, solemnă se umplu deodată de lumina și voioșia sănătoasă a tinereții. BART, E. 174. ◊ Lumină electrică v. electric. An-lumină = unitate întrebuințată în astronomie pentru măsurarea distanțelor mari, egală cu distanța străbătută de lumină într-un an. ◊ Loc. adv. Pe lumină = în timpul zilei, după ce s-a luminat de ziuă sau înainte de a se însera. M-am trezit pe lumină. ◊ Loc. prep. (Urmat de o determinare în genitiv) În lumina... = prin prisma (unei anumite concepții), din punctul de vedere al..., potrivit cu... În lumina materialismului dialectic, problemele teoretice științifice capătă un aspect concret și clar. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 112, 10/2. (Rar) La lumina... = cu puterea..., cu mijloacele..., cu ajutorul... Arată-ne, la lumina talentului tău, durerile și aspirațiile societății noastre de azi. VLAHUȚĂ, O. A. 452. ◊ Expr. A vedea lumina zilei = a) a fi înzestrat cu simțul văzului. Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei. Și inima-mi umplut-au cu farmecele milei. EMINESCU, O. I 115; b) fig. a se naște. Creangă a văzut lumina zilei la Humulești. (Rar) La lumina mare = fățiș, în mod deschis, în văzul tuturor. A luptat pe față, cu curaj, la lumina mare, pentru libertate, contra despotismului. GHICA, S. A. 135. A răsări (sau a se arăta) la lumină (sau la lumina zilei) = a apărea (dintr-o ascunzătoare), a ieși la vedere. Paserile își văd de hrană, gîgîlicii răsar iarăși la lumină și liniștea și pacea se lasă peste curtea mea. GÎRLEANU, L. 11. El la lumina zilei nu s-a mai arătat. ALEXANDRESCU, M. 11. A ieși la lumină = a) a scăpa de primejdie, a ieși la liman. O, minune! Iată-ne, iată, C-am ieșit iar la lumină. ALECSANDRI, T. I 438; b) a ieși la iveală, a deveni evident. Adevărul a ieșit la lumină; c) (învechit; despre tipărituri) a se publica, a deveni cunoscut publicului. Poeziile ei... vor ieși la lumină, căci am gînd să le tipăresc. NEGRUZZI, S. I 76. A scoate (pe cineva) la lumină = a scăpa de primejdii, a scoate dintr-o încurcătură. O, tu zînă adorată, Scoate-ne iar la lumină. ALECSANDRI, T. I 421. A pune (ceva) în lumină = a scoate ceva în evidență, a atrage atenția asupra...; a sublinia. A pune (ceva) într-o lumină frumoasă (sau zdrobitoare, urîtă etc.) = a scoate în evidență aspectele pozitive (sau negative) din viața sau din activitatea cuiva. Peste cîteva zile se publicau mărturisiri, autografe, fotografii, care puneau într-o lumină zdrobitoare tot trecutul... prin care trecuse omul acesta. VLAHUȚĂ, O. AL. II 6. A da lumină = a lumina. (Fig.) Apari să dai lumină arcatelor ferești, Să văz în templu-i zîna cu farmece cerești. EMINESCU, O. IV 430. A da la lumină v. da (I 11). A vedea lumina tiparului = a fi publicat, a fi tipărit. Limpede ca lumina zilei = de netăgăduit, clar, evident. ♦ Fig. Strălucire, înseninare. Îi trecu repede peste față o lumină, ca și cum îi venise un gînd neașteptat. V. ROM. noiembrie 1953, 125. N-are nici o lumină pe față tata. STANCU, D. 141. În ochii lui adînci plutea iarăși o lumină cumplită. SADOVEANU, O. I 432. 2. Izvor sau sursă de lumină (I 1). Nici o lumină nu se zărea la fereastră. BUJOR, S. 106. Abu-Hasan a aprins lumini în odaie. CARAGIALE, O. III 80. Vor arde-n preajma mea Luminile-n dealuri. EMINESCU, O. I 225. ♦ (Popular) Lumînare. Se apropie de un paltin frumos, înalt și drept ca lumina. MARIAN, O. II 159. Fă-mă lumină de ceară Și mă pune subsuară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 64. ♦ (Mai ales la pl., astăzi numai familiar) Unitate de măsură pentru fluxul luminos. Un bec de o sută de lumini înlocuise vechea lampă cu petrol. MIHALE, O. 401. 3. (Adesea determinat prin «ochilor») Pupilă. Avea ochi albaștri. Dacă-i priveai mai cu luare-aminte, vedeai lucind în jurul luminilor niște raze dese, aurii. GALAN, Z. R. 44. Ochii, cu luminile mărite, negre, luceau ațintiți, plini de gînduri. SADOVEANU, O. IV 66. Mă privi o clipă, cu zîmbetul pe față, drept în luminile ochilor. HOGAȘ, M. N. 21. ◊ (Poetic; ca termen de comparație, ca simbol pentru tot ce-i poate fi omului mai drag, mai de preț) Binele ce mi l-ai făcut mie nu ți-l pot plăti nici cu lumina ochilor. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) drag ca lumina ochilor = a fi (cuiva) foarte drag. A îngriji (sau a păzi) ca (pe) lumina ochilor = a îngriji, a feri, a păzi cu cea mai mare atenție. Ei aveau numai o fată și o păzeau ca lumina ochilor. ISPIRESCU, L. 120. II. Fig. Ceea ce aduce claritate în mintea omenească, ceea ce o ajută să priceapă limpede și adînc; învățătură, înțelepciune, cultură, educație. Școala dă lumină poporului. Fără lumina cărții nu se poate ieși din întuneric. ◊ Expr. A arunca (o) lumină (asupra unei chestiuni) sau a aduce (o) lumină (într-o chestiune) = a lămuri, a explica, a clarifica o problemă. Victoriile în munca pașnică, înregistrate în țările de democrație populară, aruncă o lumină puternică asupra situației jalnice din țările capitaliste. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2371. A se face lumină în capul (sau în mintea) cuiva = a i se lămuri cuiva ceva, a pricepe, a înțelege. În capul lui Rață se făcu lumină... Știu totul, totul cum s-a petrecut. SAHIA, N. 77. A face apel (sau a apela) la luminile (cuiva) = a cere părerea unei persoane competente în materie. III. 1. Distanța liberă dintre fețele interioare a două piese vecine ale unui sistem tehnic sau dintre fețele interioare opuse ale unui gol. 2. (Învechit; de obicei urmat de «apei», «cîmpului», «de apă» etc.) Suprafață. Locul ales e o mlaștină cu stuf și cu răchită, în mijlocul căreia a rămas o lumină de apă netedă. ODOBESCU, S. III 109. Urmînd a se împărți lumina cîmpului în trei părți... s-au scos pădurea 4105 pogoane 525 stînjeni. I. IONESCU, M. 650. [Orașul] este zidit pe o movilă... avînd nălțime peste 50 st, socotindu-să din lumina apii pînă în cel mai nalt loc al orașului. GOLESCU, Î. 169. 2. Gura scocului, stăvilarul morii. Apa cădea la moară de la înălțime de aproape doi stîngeni: prea era ridicată lumina morii. SLAVICI, V. P. 35. – Pl. și: (învechit) lumine (EMINESCU, O. IV 28).

MICROSCOP, microscoape, s. n. Aparat optic alcătuit dintr-un sistem de lentile, folosit la observarea și examinarea obiectelor foarte mici, a microorganismelor etc., pentru a distinge cît mai multe detalii. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, microscopul a devenit instrument științific apt pentru studiul părților componente ale organismelor animale și vegetale inaccesibile ochiului liber. ANATOMIA 13. A gravat patru versuri pe un bob de orez. Cu ochiul liber nu vezi nimic, dar dacă privești bobul de orez cu microscopul, literele îți apar foarte clar. STANCU, U.R.S.S. 62. ◊ Microscop electronic = instrument asemănător cu microscopul optic, avînd ocularul deplasat pentru a da o imagine reală, dar în care fasciculele de raze de lumină sînt înlocuite prin fascicule de electroni, iar lentilele optice, prin cîmpuri electrice sau prin cîmpuri magnetice.

ÎNGEMĂNARE s. f. (Mai ales poetic) Acțiunea de a (se) îngemăna; unire, împreunare, îmbinare. Roșcovii sălbatici semănau, în ceasul acesta al îngemănării dintre zi și noapte, cu niște candelambre (= candelabre) imense și întoarse. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 42. E dorul celor doi copii De-a merge alături pe cărarea Vieții lor, de visuri plină, C-un singur gînd, ca-ngemănarea A două raze de lumină. VLAHUȚĂ, P. 30.

OCHI¹, (I, II 4, 7, 12) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 8, 9, 10, 11) ochiuri, s. n. I. 1. Fiecare dintre cele două organe de formă globulară, sticloase, așezate în chip simetric în partea din față a capului; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele etc., irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal ori al unei insecte, indiferent de structura lui. Avea, precum, desigur, trebuie să fi avînd și astăzi, niște ochi mici și cenușii, de o strălucire stranie. HOGAȘ, DR. II 120. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Ci tu rămîi în floare ca luna lui april, Cu ochii mari și umezi, cu zîmbet de copil. EMINESCU, O. I 128. Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, se spune cînd la o faptă rea se răspunde cu altă faptă de aceeași măsură; cum e fapta, așa și răsplata. Prinde orbul, scoate-i ochii, se zice cînd cineva te păgubește fără să-l poți trage la răspundere. Banul e ochiul dracului (= banul e o ispită care te poate duce la multe rele). ◊ Fig. Rămîne Toamna singură pe zare, Privind cu ochiu-i tulbure și mare. D. BOTEZ, P. O. 35. Ei fac din noapte ziuă, ș-a zilei ochi închid. EMINESCU, O. I 56. ◊ Albul ochiului v. alb. Coada ochiului v. coadă. Ochi de broască v. broască. Ochi de bou v. bou. ◊ Loc. adv. Văzînd cu ochii = foarte repede, pe zi ce trece. Cu tărîțe, cu cojițe, purcelul începe a se înfiripa și a crește văzînd cu ochii. CREANGĂ, P. 76. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, în aparență, ca să vadă sau să creadă oamenii că s-a făcut. ◊ Expr. Ochii lumii = opinia publică. Ea riscă a-și compromite reputația în ochii lumii. BOLINTINEANU, O. 382. Cu ochii închiși v. închis. Cît te-ai freca (sau șterge) la ochi = foarte repede, cît ai bate din palme. Numai ochi și urechi = foarte atent. Se ridică – numai ochi și urechi. GALAN, B. I 54. A scoate cuiva ochii (cu ceva) = a-i aduce aminte cuiva cu răutate de anumite fapte ale sale, de anumite atitudini proprii sau de faptele altora dar care îl privesc; a-i scoate pe nas. Hojma mă morocănește și-mi scoate ochii cu cele tinere. CREANGĂ, P. 122. A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit (gata să se trezească la cel mai mic zgomot); a dormi iepurește. Cît vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cît cuprinzi cu privirea, pînă la depărtări foarte mari. Nimeni, nimic, cît vedeai cu ochiul. DUMITRIU, N. 14. (A vedea) cu ochii liberi v. liber. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi fost de față la o întîmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a privi prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii (sau ca de doi ochi) din cap = a păzi pe cineva cu cea mai mare grijă. Avea vodă Calimah o iapă arăbească și o păzeau slujitorii ca ochii din cap. SADOVEANU, O. I 462. Să îngrijești de calul meu ca de doi ochi din cap. CREANGĂ, P. 208. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcînd o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. Îmi arătă, din ochi, pe frate-meu. SADOVEANU, O. I 434. A iubi pe cineva sau a-i îi drag cineva ca (sau mai mult decît) ochii din cap = a iubi pe cineva din tot sufletul, peste măsură. Acum văzuse Ipate ce poate Chirică, și-i era drag ca ochii din cap. CREANGĂ, P. 153. Îl iubeau mai mult decît ochii din cap. DRĂGHICI, R. 3. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau ceva. E mîndru și fetelor le curg ochii după el. SADOVEANU, la TDRG. Li se scurgeau ochii după dînșii. ISPIRESCU, L. 24. A-i fi cuiva drag ca sarea-n ochi = a nu-i fi cuiva pe plac, a-i fi cuiva nesuferit. Fetele împăratului însă priveau la verișor cum privește cînele pe mîță și li era drag ca sarea-n ochi. CREANGĂ, P. 231. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a nu putea suferi pe cineva, a fi mînios pe cineva. Cu toate că el se nevoiește... să îl iubesc, însă eu din zi în zi îl uresc mai mult și n-am ochi să-l văz. GORJAN, H. II 123. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a simpatiza (sau a fi ostil, a nu avea la inimă) pe cineva. Nu se căia de loc că l-a. primit la curtea sa, ba încă începuse a-l privi cu ochi buni. ISPIRESCU, L. 126. Am cam băgat eu de seamă că nu-l prea are la ochi pe Chiriac. CARAGIALE, O. I 48. Știu bine la ce ochi răi mă aveți cu toții. ODOBESCU-SLAVICI, la TDRG. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mînie. Se făcu foc și pară de mînie, se turbură de necaz și nu mai vedea înaintea ochilor. ISPIRESCU, L. 27. Nu-mi văd lumea înaintea ochilor de năcaz. CREANGĂ, P. 190. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întîlni pe cineva (pe neașteptate). Mîine sau poimîine, streinul care doarme sus are să dea ochii cu d. Demetru Demetrian. C. PETRESCU, A. 295. N-ar fi vrut să dea ochii cu nimeni. BART, E. 213. A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a întîlni întîmplător pe cineva, a vedea ceva care din întîmplare îți iese în cale; a zări. Mergînd așa, pe vremea cînd soarele se-ngînă Cu noaptea, a dat Sînger cu ochii de-o fîntînă. COȘBUC, P. II 183. Cînd a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit. CREANGĂ, P. 86. Colonelul... dă cu ochii de sarbedul romîn Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrîn. ALECSANDRI, O. 244. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprîncene = e evident, e clar, e cusut cu ață albă. Prea cu ochi și cu sprîncene erau însă glumele lui încît ea să nu-l priceapă. La TDRG. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice cînd cineva este în agonie, cînd moare. (În imprecații) În cap ochii să i se-ntoarcă Și să-i fie graiul prins. ALECSANDRI, P. I 7. A face (sau a deschide) ochii mari v. mare. A i se face (cuiva) negru înaintea ochilor = a se tulbura (cuiva) vederea, a nu mai vedea bine de supărare, de mînie etc. A face (cuiva) ochi dulci = a arunca (cuiva) priviri de dragoste, a privi galeș. (A fi) cu ochii în patru v. patru. A avea (sau a fi cu) ochii pe cineva = a nu pierde pe cineva din vedere, a urmări cu atenție mișcările cuiva (în care nu te încrezi). Să știi că am să am ochii pe dumneata. C. PETRESCU, R. DR. 249. A pune (o armă) la ochi (sau a lua la ochi) = a ținti, a ochi. Petru își încordă arcul, îl luă la ochi, săgeata zbură și în aceeași clipă se văzu trupul lui Malaspina căzînd. GANE, N. II 86. Cînd fură aproape de lup de o bătaie de săgeată, puse Făt-Frumos arcul la ochi. ISPIRESCU, L. 75. A lua (pe cineva) la ochi = a avea anumite bănuieli (cu privire la cineva), a supraveghea atent mișcările cuiva, a suspecta. Ți s-a părut că drumurile tale sînt închise pentru totdeauna... din pricina portarului care te luase la ochi. PAS, Z. I 261. A pune ochii (pe cineva sau ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru fără o cercetare prealabilă, în mod superficial; a face foarte ușor un lucru, fără dificultate. între patru ochi = numai între două persoane, fără martori, în intimitate. A face cu ochiul v. face. A face ochi v. face. A deschide ochii v. deschide. A deschide (sau a i se deschide) cuiva ochii v. deschide. A închide ochii v. închide. A închide (cuiva) ochii v. închide. A da ochii peste cap v. da. A lega la ochi (pe cineva) v. lega. A se băga în ochii cuiva v. băga. A arunca praf în ochii cuiva v. praf. Plin ochi = plin de tot. Într-o clipă fu adusă dinaintea ei o cofă plină ochi. GANE, N. 44. ◊ (Familiar) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care se uită cruciș sau, fig., despre cel care rîvnește la două lucruri odată. (Arătînd intensitatea cu care se săvîrșește o acțiune) (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cît poate, din răsputeri. Moș Nichifor fugea de cărăușie de-și scotea ochii. CREANGĂ, P. 107. 2. (La pl., urmat de determinarea «buni» sau «slabi») Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere. Ai ochi mai buni și te rog să-mi vii tu în ajutor. C. PETRESCU, C. V. 247. ◊ Expr. A lua (cuiva) ochii v. lua. A bate la ochi v. bate. A nu-și crede ochilor v. crede. ♦ (Mai ales la pl.) Privire, uitătură. Pe stradă, trecătorii, puțini la număr, alergau cu ochii în pămînt. C. PETRESCU, A. 468. Draga mea fără cuvinte, Doar din ochi pricepe toate. TOPÎRCEANU, B. 58. Ea-l oprește-n loc cu ochii și c-o mult smerită rugă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (În apostrofări) Să nu te văd în ochi! ▭ Depărtează-te din ochii-mi. CONACHI, P. 84. ◊ Loc. adv. Cu ochii pierduți = cu privire neconcentrată, privind în vag, în extaz. Se uita cu ochii pierduți de bucurie cînd la moșneag, cînd la Maranda. MIRONESCU, S. A. 83. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră, în raza noastră vizuală; b) acum, în prezent, în timpul vieții noastre. Societatea noastră se construiește sub ochii noștri. V. ROM. decembrie 1953, 261. În ochii cuiva = în conștiința cuiva, după părerea cuiva. Dinastia este condamnată în ochii poporului romîn. LIT. ANTIMONARHICĂ 133. Ochi în ochi = privind unul în ochii celuilalt. Au ascultat o clipă, pe urmă, ochi în ochi, și-au zîmbit. GALAN, Z. R. 201. S-o vadă cum șade ochi în ochi cu Ion. REBREANU, I. 24. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi cu indiferență, nepăsător, rece, înmărmurit. Constandin îl privea cu ochi de piatră. DUMITRIU, N. 248. A privi cu ochi mari = a) a fi uimit de ceea ce vede; b) a i se dilata ochii de mînie, furie etc. Mă privește cu ochii mari de copil furios. CAMIL PETRESCU, U. N. 82. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia fără măsurători precise, examinînd numai cu privirea. Tot chibzuia, parcă măsura așa din ochi depărtarea. MIRONESCU, S. A. 119. A vinde (a da sau a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi (pe cineva) din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. El necontenit o sorbea din ochi și se minuna cum îi ședea de bine culcată pe canapea. GANE, N. II 123. A fura (pe cineva) cu ochiul = a privi pe cineva (pe furiș), cu dragoste, cu plăcere. Smărăndița începe, din cînd în cînd, a mă fura cu ochiul. CREANGĂ, A. 7. A (-și) arunca ochii = a) a privi repede, în treacăt. Cînd își aruncă ochii spre poartă, ce să vadă. CREANGĂ, P. 68; b) a examina, a cerceta sumar. A pierde pe cineva (sau ceva) din ochi = a nu mai vedea pe cineva sau ceva care se depărtează sau de care te depărtezi. A pierde (sau a prăpădi) pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a iubi nespus. O iubeau... pe fată de-o pierdeau din ochi. CARAGIALE, O. III 103. Încotro vede cu ochii (sau unde îl duc ochii) = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. Inima-mi e moartă și braul fără putere, mergeți unde vă vor duce ochii, căci oriunde, tot mai bine veți fi decît cu mine. GANE, N. I 212. 3. (La pl.) Obraz, față. N-apucaseră a vedea la ochi pe înfricoșatul Șoiman. SADOVEANU, O. VII 139. Să nu te speli pe ochi din cană. ȘEZ. VI 24. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. Spune-mi verde-n ochi, ca să știu ce leac trebuie să-ți fac. CREANGĂ, Ia TDRG. Un copil de ieri să mă batjocorească de la ochi! ALECSANDRI, T. 233. II. (Prin analogie) 1. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. Sunară la ușa... cu nenumărate ochiuri de geamlîc. DUMITRIU, B. F. 91. Și-au mers pînă la fereastră și să uitară pe ochiul ferestrei, cum mănîncă tată-so. RETEGANUL, P. I 44. ♦ Mică deschizătură (de obicei închisă cu sticlă) făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau iluminarea unei încăperi. Prin ochiul colbăit și galbăn care ținea loc de fereastră, intra lumina și punea o pată lungă în mijlocul casei. SADOVEANU, O. III 563. 2. Porțiune de loc, de obicei în formă circulară, acoperită cu altceva (zăpadă, verdeață, nisip etc.) decît mediul înconjurător. Un ropot de ploaie spală cele din urmă ochiuri zgurite de omăt. C. PETRESCU, R. DR. 312. Aice era un ochi de pămînt verde, ca un ostrov în mare. SBIERA, P. 227. Acolo-n ochi de pădure, Lîngă trestia cea lină Și sub bolta cea senină Vom ședea în foi de mure. EMINESCU, O. I 64. 3. Întindere de apă (în formă rotundă), în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură (v. baltă); loc unde se adună și stagnează apa (v. băltoacă). O suliță îngustă plină de noroi și de ochiuri întunecoase de apă. SADOVEANU, P. 162. Ochiurile de baltă pitite după zidul întunecat al papurei. C. PETRESCU, S. 24. Ochiurile de apă stătută înghețaseră și gîștele nu mai aveau unde să se scalde. DUNĂREANU, CH. 75. ♦ Vîrtej de apă, bulboană. Peste adîncimi se fac ochiuri care rotesc în loc. VLAHUȚĂ, O. A. 407. 4. Buclă formată prin îndoirea unei sfori și petrecerea unuia dintre capete prin îndoitură; laț. Făcuse un nod prost... care nu prindea decît cu două din ochiuri. DUMITRIU, P. F. 12. La celălalt capăt [funia] are băgat un șumuiog... de paie, care intră într-un ochi, ureche sau laț. PAMFILE, A. R. 204. Un ștreang... aluneca pe un ochi. ODOBESCU, S. I 442. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) dintre firele unei împletituri, ale unor țesături, plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. Zece ochi pe fiecare cîrlig. Doi ochi scăpați. ▭ Vietățile undelor... le arunci în ochiurile plășilor late. DELAVRANCEA, S. 64. Volocul... de prins pește se face în două feluri: țesut și împletit în ochiuri. ȘEZ. IV 113. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. Orificiu (pe partea superioară a unei mașini de gătit) pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. (Mai ales la pl.) Mîncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămînă întreg (cu albușul coagulat în jurul lui) 7. Mugur. Fiecare bucată [de cartof] să aibă un colț, ochi sau mugur în mijloc, din care va naște și va crește viitorul fir. PAMFILE, A. R. 189. Cîrligul este o bucată de viță. avînd un ochi sub nodul de unde se taie și altul deasupra lui. I. IONESCU, P. 247. 8. Despărțitură, compartiment într-o magazie, un hambar, o pivniță etc.; boxă. 9. Pată colorată de pe penele de la coada păunului. 10. Picătură rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. (În expr.) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca indicator de funcționare a aparatului pe lungimea de undă a unui post de radioemisiune. Ochi de pisică = disc de sticlă (montat într-o garnitură metalică) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele.Fiecare dintre punctele colorate de pe zaruri, cărți de joc etc. Vrei să iei zăce ochi de caro cu nouă ochi de treflă? ALECSANDRI, T. 1202. Dă-mi un zece ochi, un popă, o preoteasă sau orice alta. FILIMON, C. 154. 12. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. Jarul focului creștea, clipind din ochi nenumărați de pietre scumpe. SADOVEANU, F. J. 369. Un ochi de lumină galbenă, sfioasă, pîlpîie o clipă și adoarme iute. REBREANU, N. 111. Din cer un singur ochi de soare Căzu pe brîu și l-a răpit. COȘBUC, P. I 124. III. Compuse: 1. Ochiul-boului = nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, asemănătoare cu florile simple, albe sau viu colorate (specii de Leucanthenum, Aster, Chrysanthemum); steliță. Ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată (Plantago arenaria). Ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri).

OGLINDĂ, oglinzi, s. f. 1. Obiect făcut de obicei din metal sau din sticlă acoperită pe o față cu un strat metalic care reflectă razele de lumină și pe care se formează imaginea obiectelor. Prin sala cu păreții de oglinzi Vezi înmiită silueta-ți fină. D. BOTEZ, P. O. 99. Cînd mă uitam în oglindă, barbă și mustețe ca în palmă. CREANGĂ, A. 86. Se vede că nu te-ai uitat de mult în oglindă. ALECSANDRI, T. I 198. ◊ (În metafore și comparații) Opera... [poetului] trebuie să fie o oglindă a năzuințelor poporului. BENIUC, P. 135. Plecă să caute un vas cu apă, pășind în vîrful bocancilor lustruiți oglindă. C. PETRESCU, Î. II 51. Harnică, din zorii zilei Nu stau mîinile copilei Fără lucru, tot să prindă, Casa lor toată-i oglindă. COȘBUC, P. I 95. Ochii sînt oglinda inimii = ochii reflectă starea sufletească a omului). ◊ Oglindă retrovizoare v. retrovizor. ♦ Imagine. Visul e ca o oglindă a realității. 2. (Urmat de determinări) Orice suprafață netedă și lucioasă (în special a unei ape) care are proprietatea de a reflecta lumina. În oglinda mare a rîului începeau să tremure luminile stelelor de sus. SADOVEANU, O. VII 341. Sabina apăruse lunecînd pe oglinda de gheață. C. PETRESCU, C. V. 371. Lumina lor se răsfrîngea tremurînd în oglinda apei limpezi. BART, S. M. 26. – Pl. și: (învechit) oglinde (EMINESCU, O. IV 128).

OPTIC, -Ă, optici, -e, adj. Care se referă la fenomene ale luminii sau la senzații vizuale, care aparține unor astfel de fenomene sau senzații, care se folosește în optică. Instrument optic. ◊ Centru optic = punct de pe axa unei lentile, către care tind punctele principale și cele nodale ale ei și prin care raza de lumină trece fără a-și schimba direcția.

ORB², OARBĂ, orbi, oarbe, adj. 1. Lipsit de simțul văzului, care nu vede. Găsi un om orb ce-și mînca mămăliguța cu lapte dulce. ISPIRESCU, L. 262. Ea nu putu decît să-ndrepte asupră-i ochii săi stinși și orbi. EMINESCU, N. 28. ◊ (Substantivat) Pipăind cu mîna de orb căuta pe măsuța de trandafir ochelarii. C. PETRESCU, C. V. 188. Un orb pe care-l duce un copil de mînă Cîntă-același cîntec din catirincă. D. BOTEZ, P. O. 165. În țara orbilor, chiorul e împărat. ◊ Expr. A nimerit orbul Brăila sau nimeresc orbii Suceava, se spune pentru a încuraja pe cineva la o treabă care i se pare nerealizabilă. Nimeresc orbii Suceava și eu nu eram să vă nimeresc? CREANGĂ, A. 107. Prinde orbul, scoate-i ochii v. ochi. ♦ Fig. Lipsit de perspicacitate, lipsit de spirit de observație; legat la ochi. Cum am putut să fiu atît de orb? BARANGA, I. 215. Orb este cel ce cată lumina să oprească în cursu-i regulat. BOLINTINEANU, O. 191. Orb am fost eu la vedere Cînd am fost să-mi iau muiere. Mă bucuram la avere Ș-am luat făr’ de plăcere. ANT. LIT. POP. I 120. 2. Fig. Lipsit de voință și de personalitate, supus cu totul voinței altuia. M-ai silit să fiu agent orb politicii d-tale. ALECSANDRI, T. I 374. Nu urmează că omul este un instrument orb al fatalității. BĂLCESCU, O. II 10. 3. Fig. Care acționează, se manifestă fără stavilă, în ciuda oricărui considerent; necontrolat, irațional; p. ext. de temut, fioros. Aflînd cum ți-ai bătut joc de el... o să fie orb și turbat de mînie. CAMIL PETRESCU, O. I 13. E un adînc asemenea Uitării celei oarbe. EMINESCU, O. I 176. Pînă cînd să ne tot plece cruda, oarba tiranie? ALECSANDRI, P. II 7. ♦ Nemărginit, foarte mare, total. A avea încredere oarbă în cineva. 4. Fig. Lipsit de lumină, întunecos, întunecat.S-a lăsat o noapte oarbă, fără lună. SADOVEANU, O. VI 526. Peste adincurile oarbe ale nopții, geana lunii înflăcărate trimetea lungi raze de lumină. HOGAȘ, M. N. 135. Cade-o noapte-ntunecoasă, Noapte oarbă, fioroasă. ALECSANDRI, P. II 21. 5. (În expr.) Geam orb sau fereastră oarbă = adîncitură în perete, avînd forma unei ferestre și făcută cu scop arhitectonic. V. firidă. Pătrunse într-o cameră cu geam orb spre curte. VORNIC, P. 24. Toate ferestrele erau oarbe. CAMIL PETRESCU, O. II 491. Sobă oarbă = motiv ornamental închipuind o sobă; sobă care nu are deschidere în camera în care se află. Era în această cameră... o sobă oarbă dasupra căreia era pusă o tavă. FILIMON, C. 265. Dușumea oarbă = dușumea de scînduri brute așezate distanțat între ele, peste care se montează parchetul. Cartuș orb = cartuș fără proiectil, folosit la exerciții, parade, demonstrații etc. Cameră oarbă = cameră fără ferestre destinată unor scopuri speciale (în fizică, în medicină etc.). Puț orb = puț de mină care nu are ieșire directă la suprafață. ♦ (Despre găuri) Care nu răzbește în partea cealaltă, care are o singură gură.

NEVĂZUT², -Ă, nevăzuți, -te, adj. Care nu se vede sau nu se poate vedea, care nu se lasă sau nu poate fi văzut. V. invizibil. Ciocîrlia cîntînd nevăzută-n văzduh. BENIUC, V. 24. Sufletul meu era gata să străbată, pe o rază de lumină, taina lumilor nevăzute. HOGAȘ, M. N. 12. Fata împăratului se preface într-o păsărică și zboară nevăzută prin cinci străji. CREANGĂ, P. 267. ◊ Expr. A se face nevăzut = a pleca brusc, a dispărea dintr-o dată, fără urme și a nu se mai înapoia. Se strecură printre oameni, se făcu nevăzută și rămăsei c-un gol în suflet. SADOVEANU, O. VIII 12. Cum n-a mai întins masă mare, prietenii s-au făcut nevăzuți. CARAGIALE, O. III 60. Postașul îmi descărcase bagaju lîngă mine și se făcuse nevăzut cu căruță cu tot. ALECSANDRI, O. P. 261. ◊ (Substantivat, n. pl.) Deasupra capului meu văd o mulțime nenumărată de văzute și nevăzute. CREANGĂ, P. 243.

NOR, nori, s. m. 1. (Și în forma nour) Îngrămădire de vapori condensați în picături de apă, cristale de gheață sau fulgi de zăpadă, care se formează în aer, putînd da în anumite condiții de temperatură, presiune etc. ploaie, zăpadă, grindină, ceață etc. În regiunile întinse de șes, norii se formează dacă există o depresiune barometrică. CARAFOLI-OROVEANU, M. F. I 78. Soarele scăpăta spre dealurile de la apus, între pături subțirele de nouri. SADOVEANU, O. II 499. Țin ochii la norul din zare. COȘBUC, P. II 89. Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri. EMINESCU, O. I 201. ◊ Expr. E nor = e înnorat. Trăiește sau e (cu capul) în nori sau parc-ar fi căzut din nori, se spune despre cel care este străin de cele ce se întîmplă în jurul lui, care trăiește într-o lume aparte, de visuri, care nu vrea să țină seama de realitate. ♦ Nor arzător = izbucnire vulcanică frecventă, compusă din gaze, vapori fierbinți și mari cantități de cenușă. ♦ Fig. Ceea ce tulbură, întunecă liniștea, seninătatea; mîhnire, întristare, amărăciune. În nourii care i se frămîntau în minte întrezărise o lucire. SADOVEANU, O. VII 63. De nicăiri o altă rază de lumină nu va mai veni să dea strălucire norilor posomorîți ai vieții! HOGAȘ, M. N. 109. La aceste vorbe... pe fruntea Udrei se lasă un nor. BOLINTINEANU, O. 51. 2. Masă densă și mobilă (de praf, fum, aburi etc.). Se plimba... printre norii groși ai aburilor cocliți. SAHIA, N. 33. Un nor de colb îi cuprinsă, căci Genarul venea în fuga calului, de rupea pămîntul. EMINESCU, N. 15. Nori de praf a răspîndit, Urma i-a acoperit! TEODORESCU, P. P. 625. 3. Fig. Mulțime compactă și mobilă de ființe (care întunecă zarea). Un nor de lăcuste. ▭ Sentinelă! te arată, Norul crunt se sparge!... Iată, iată oardele avane. ALECSANDRI, P. II 14. Un nour de corbi fîlfîia pe deasupra croncăind. RUSSO, S. 139. – Variante: (regional) nour, nuor (DELAVRANCEA, S. 107) s. m.

RADIA¹, radiez, vb. I. Intranz. A emite radiații, raze de lumină sau de căldură, a răspîndi, a împrăștia lumină sau căldură. Toată ziua [pămîntul] supsese dogoare și acum radia molcom în întuneric. DUMITRIU, N. 262. ◊ Tranz. Soarele radiază căldură. ♦ Fig. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A avea o înfățișare care reflectă o stare de fericire, bucurie etc., a străluci de bucurie. Frusinica era numai ochi și zîmbet, radia de fericire. MIHALE, O. 502. ◊ Tranz. Avea darul de a citi gîndurile în ochii oamenilor și radia, cu surîsul ei pur, numai bunătate și simpatie. BART, E. 376.