LANSCHENET s.m. Infanterist german mercenar din timpul războaielor religioase purtate în sec. XV-XVI. [< fr. lansquenet, cf. germ. Landsknecht].

LANDSKNECHT [-KNEHT] s. m. infanterist german mercenar din timpul războaielor religioase purtate în sec. XV și XVI. (< germ. Landsknecht)

hughenot, -ă, hughenoți, -te s. m. și f. Nume dat adepților din Franța ai curentului protestant calvin din sec. 16. Catolicii au dus împotriva lor opt războaie religioase, cea mai sângeroasă luptă având loc în noaptea de 23 spre 24 august 1572, cunoscută sub numele de „Noaptea sf. Bartolomeu”, când au fost uciși 4.000 (după surse catolice) sau 20.000 (după surse protestante) de hughenoți. – Din fr. huguenot.

NOAPTEA SFÂNTULUI BARTOLOMEU, nume dat evenimentului sângeros petrecut la Paris în noaptea de 23 spre 24 august 1572, în care au fost masacrați peste 2.000 de hughenoți. Moment principal al războaielor religioase din Franța (1562-1598). Masacrul a fost pus la cale de Caterina de Medici, mama regelui Carol IX.

RĂZBOAIELE RELIGIOASE DIN FRANȚA (1562-1598), nume dat războaielor dintre catolici și protestanții calvini (numiți în Franța hughenoți). Edictul de toleranță din 17 ian. 1562 acorda protestanților libertatea cultului religios, ceea ce a provocat reacția partidei catolice. Uciderea protestanților calvini de la Wassy (1 mart. 1568) a declanșat seria celor opt războaie, întrerupte de scurte armistiții. Un moment dramatic al acestor confruntări l-a constituit masacrarea hughenoților din Paris în Noaptea Sf. Bartolomeu (23/24 aug. 1572). În timpul luptelor au murit atât ducele de Guise (1550-1588), conducătorul catolicilor cât și al Ligii Sfinte (dec. 1588), precum și regele Henric al III-lea asasinat la 1 aug. 1589. Henric III de Navarra, conducătorul hughenoților și urmașul legitim (din 1572) al lui Henric III al Franței, îi succede la tron la 2 aug. 1589, ca Henric IV (încoronat la 27 febr. 1594), întemeind dinastia regală a Bourbonilor. El îmbrățișează confesiunea catolică (iul. 1593), aducând pacea în Regatul Franței. La 13 apr. 1598 Edictul din Nantes acorda libertatea cultului protestant și garantarea drepturilor civile, juridice, politice și militare pentru hughenoți, în regat.

POITOU [puatú], provincie istorică în partea central-vestică a Franței. Oraș pr.: Poitiers. Cereale. Pomicultură; viticultură. Creșterea animalelor. Locuită în Antichitate de tribul galic al pictonilor, a fost cucerită de romani (56 î. Hr.). făcând parte din provincia romană Aquitania. Ocupată de franci, în urma bătăliei de la Vouillé (507). Sub Carolingieni P. a devenit comitat și ulterior ducat (sec. 9), sub conducerea unei dinastii fondate de Rainulf I (839-866), care și-a lărgit suzeranitatea asupra unor teritorii până în Pirinei. Urmașul său Rainulf II s-a proclamat regel al Aquitaniei (887). În urma căsătoriei ducesei Aliénor cu Henric II, P. împreună cu Aquitania a intrat în posesia Angliei (1152). În sec. 11-12 arta și arhitectură romanică au atins aici apogeul. În 1372 a reintrat în posesia Franței, pe care a disputat-o cu Anglia până în 1461. Provincia a avut de suferit în urma războaielor religioase și apoi a revoluției din 1789.

HENRIC, numele a patru regi ai Franței. Mai importanți: 1. H. II (1547-1559). A continuat lupta începută de tatăl său, Francisc I, împotriva lui Carol Quintul, aliindu-se cu principii protestanți germani. A încheiat cu Spania Tratatul de la Cateau-Cambrésis (1559), care punea capăt războaielor pentru supremație în Pen. Italică (Războaiele italiene) (1494-1559). Pe plan intern, a întărit monarhia; i-a prigonit pe protestanți (edictul de la Châteaubriant, 1551) și a introdus impozite, care au provocat răscoale. 2. H. III (1574-1589). Fiul lui H. II și al Caterinei de Medici. Ultimul rege al dinastiei de Valois. A fost și rege al Poloniei (1573-1574). Domnia lui se caracterizează printr-o fiscalitate apăsătoare, care a nemulțumit atât pe hughenoți, cât și pe catolici. Neliniștit de creșterea popularității liderului Ligii Catolice, Henric de Guise, organizează asasinarea acestuia (1588); pentru a face față Ligii, H. III l-a recunoscut pe H. de Navarra ca moștenitor prezumtiv al coroanei Franței. Asasinat de un călugăr dominican. 3. H. IV, rege al Navarrei, ca H. III (din 1572), și al Franței (1589-1610), întemeietor al ramurii de Bourbon a dinastiei Capetingilor. Pentru a obține tronul a luptat împotriva Ligii Catolice, dar a fost nevoit să revină la catolicism (1593). Victorios asupra Spaniei, a restabilit, prin Tratatul de la Vervins (1598), pacea, iar prin Edictul de la Nantes (1598) a pus capăt războaielor religioase, asigurând hughenoților libertatea cultului. Ajutat de hughenoți (ducele de Sully) și de catolici (Pierre Jeannin), a consolidat absolutismul monarhic și a dezvoltat industria, comerțul și agricultura. În 1604, a început colonizarea franceză a Canadei. Asasinat de un catolic fanatic.

lanschenet [At: PONTBRIANT, D. / S și: lasquenet / V: ~nds~ / Pl: ~eți, ~e, ~uri / E: ger Lanskenecht, fr lansquenet] (Gms) 1 sm Infanterist german mercenar din timpul războaielor religioase purtate în sec. XV și XVI. 2 sn Joc de cărți nedefinit mai îndeaproape.

POPOL VUH, poem epic anonim în lb. quiche, de o valoare istorică inestimabilă, datând din 1554-1558, care narează despre crearea lumii și a oamenilor, despre războaiele, tradițiile religioase, istoria și genealogia fabuloasă a poporului maya-quiche. Tradusă în spaniolă în sec. 18.

FEȚIAL s. m. (la romani) preot și magistrat dintr-un colegiu de 20 de membri, având funcția de a împlini formalitățile juridice și religioase referitoare la război. (< fr. fétial, lat. fetialis)

KARLFELDT [kárfelt], Erik Axel (1864-1931), poet suedez. Lirică neoromantică exprimând dragostea pentru provincia natală, respectul tradițiilor, profundul sentiment al naturii („Cântecele pământurilor sălbatice și cântece de dragoste”, „Flora și Pomona”, „Psalm de toamnă”). În ultimele volume se conturează o melancolie religioasă cu tonuri apocaliptice împotriva războiului („Flora și Bellona”). Creatorul unei forme poetice muzicale, cu trăsături baroce, într-un limbaj arhaizant. Premiul Nobel pentru literatură (1931, postum).

DIX, Otto (1891-1969), pictor și gravor german. Prof. univ. la Dresda. De natură târziu expresionistă, opera sa poartă amprenta protestului social, a pacifismului („Vânzătorul de chibrituri”, „Invalizi de război”); ulterior, se consacră subiectelor religioase („Saul și David”, „Crucificarea”).

JIHÁD (cuv. arab „efort”, „luptă”; „război sfânt”) s. n. Îndatorire religioasă, comunitară prin excelență, impusă musulmanilor, de a răspândi islamul pe cale pașnică sau prin război și care pune un accent deosebit pe lupta individului cu sine însuși. După unii învățați, j. prezintă două aspecte: j. mare (lupta spirituală) și j. mic (acțiunea militară). Conform doctrinei islamice, există mai multe căi de îndeplinire a acestei obligații: cu inima (propria purificare spirituală), cu vorba (susținând ceea ce e drept și corectând răul) și cu sabia (purtând război cu „necredincioșii” și cu dușmanii credinței islamice). J. trebuie purtat de către bărbați, celor uciși, declarați, martiri, fiindu-le promis Paradisul.

LAGERKVIST [lágərkvist], Pär Fabian (1891-1974), scriitor suedez. Literatură de investigație a problemelor existențiale și de afirmare a valorilor umane fundamentale. Drame simbolice și alegorice („Invizibilul”, „Omul fără suflet”, „Victorie în întuneric”, „Piatra filozofală”), romane critice la adresa dictaturii, inspirate din ororile războiului („Călăul”) sau cu tematică filozofico-religioasă („Piticul”, „Barabbas”, „Moartea lui Ahașver”). Lirică expresionistă („Motiv”, „neliniște”, „Cântecele inimii”). Romanul memorialist cu titlu emblematic „Musafir în lume”. Premiul Nobel pentru literatură (1951).

SFÎNT¹, -Ă, sfinți, -te, adj. I. 1. Epitet dat divinității, considerată ca întruchipînd perfecțiunea și puritatea. Slavă ție, Sfîntă Născătoare. GALACTION, O. I 164. Să nu dea dumnezeu cel sfînt, Să vrem noi sînge, nu pămînt. COȘBUC, P. I 209. Bun lucru a mai lăsat dumnezeu sfîntul și tovărășia asta. CREANGĂ, P. 119. Doamne sfinte și părinte! Mai așază-mi gîndurile, Să-mi isprăvesc rîndurile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. ♦ Epitet dat mucenicilor și înalților clerici, considerați a corespunde idealului religios. Mulțumește sfîntului mare mucenic Dimitrie. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Sfîntul părinte = titlu dat de către catolici papei. 2. (Despre obiectele care aparțin religiei sau sînt în legătură cu cultul) Consacrat divinității și considerat ca posedînd harul divin; sacru. Am avut un frate drag, L-a jurat neamțul sub steag... Ș-acuma departe-l duce, Nu le-ajute sfînta cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 297. ◊ Cele sfinte (și substantivat, în forma articulată) = cele care țin de cult, care privesc credința, biserica sau divinitatea. Ia să vă dau eu un tipic, zise părintele Oșlobanu, lăsînd sfintele încolo. CREANGĂ, A. 78. Sfînta slujbă = liturghia. Cînd sosi Alexandru-vodă, sfînta slujbă începuse. NEGRUZZI, S. I 148. Sfintele daruri v. dar⁴ (I 2). Sfintele taine v. taină (4). Locurile sfinte = ținuturile menționate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit și propovăduit Iisus Hristos. Sfîntul mormînt = mormîntul considerat ca fiind acela în care a fost îngropat Iisus Hristos. Sfînta scriptură v. scriptură. Sfîntul scaun v. scaun (I 4). Război sfînt = război aprobat de religie, corespunzător idealului religios. Sfînta alianță = convenție politică încheiată între Rusia, Austria și Prusia în 1815, după victoria asupra lui Napoleon și avînd ca scop apărarea orînduirii monarhice în Europa. 3. (Popular) Epitet pentru elemente ale naturii (considerate ca fiind de esență divină, dătătoare de viață). Și de dragul dumitale Știe chiar și sfîntul soare: Că la tine cînd privește, Stă și nu mai asfințește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ Epitet pentru zilele săptămînii. Într-o sfîntă de vineri [împăratul] iar s-a pomenit cu stema din cununa împărătească că se umflă și crește. DELAVRANCEA, S. 82. A plecat badea într-o sfîntă joi, Cu plugu. MAT. FOLK. 1476. II. (Cu sensul desprins de cel religios) 1. Care inspiră dragoste sau respect, care este vrednic de astfel de sentimente; scump, iubit, slăvit. Pămîntul nostru-i scump și sfînt, Că el ni-e leagăn și mormînt. COȘBUC, P. I 209. Și el, sărmanul, ș-a pus viața în primejdie pentru sfînta noastră tovărășie. CREANGĂ, O. A. 277. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I 120. Sfîntă muncă de la țeară, izvor sacru de rodire, Tu legi omul cu pămîntul în o dulce înfrățire! ALECSANDRI, P. III 42. ♦ Fig. Detașat de cele pămîntești, eteric, imaterial. Luna pe cer trece așa sfîntă și clară. EMINESCU, O. IV 100. 2. (Familiar) Bun, perfect, desăvîrșit. Cîteva pături de hîrtie, lipite una peste alta cu său de lumînare... și aprinse c-un chibrit, mai sfînt lucru nici că se poate. CREANGĂ, A. 101. ♦ (Substantivat, exprimînd ideea de superlativ) Strașnic, zdravăn. Bine-ar face să-i tragă o sfîntă de bătaie! REBREANU, I. 35. M-o apucat o sfîntă de lene, de mi se rup fălcile. ALECSANDRI, T. 899. – Variante: (popular) sînt, -ă (ISPIRESCU, L. 153, EMINESCU, O. I 35, NEGRUZZI, S. II 85) adj., (înaintea numelor proprii masculine care încep cu o consoană) sîn, sîm adj. m.

MAGNASCO [mañásko], Alessandro (numit Il Lissandrino) (1667-1749), pictor italian. A abordat subiecte religioase, viața mănăstirilor, a spitalelor, dezastrele provocate de război într-o viziune stranie („Bătrâna și țiganii”, „Scenă macabră”). Tușă nervoasă, cromatică dominată de verde-brun. Reprezentat în Muzeul Național de Artă al României și în Muzeul Brukenthal („Spitalul”).

Militaru, Vasile (1885-1959), poet și fabulist, n. în com. Dobrești-Câmpurel, jud. Ilfov. S-a remarcat între cele două războaie mondiale prin fabule și poezii cu caracter profund religios. Condamnat în 1959 de Tribunalul militar Craiova la vârsta de 74 de ani pentru crima de „uneltire împotriva ordinii sociale” la 20 de ani de temniță grea și la 12 ani închisoare corecțională, el a murit după numai trei săptămâni în închisoarea de la Ocnele Mari. Op. pr.: Stropi de rouă (poezii), Icoane scumpe (proză), Fabule (1927) ș.a.

OSMAN (USMAN) dan FODIO (1754-1817), reformator religios musulman și om politic african. Aparținând etniei fulbe, a proclamat războiul sfânt (jihad), revoltându-se împotriva practicilor animiste ale regilor hausa. În fruntea peulilor islamizați, a fondat Imperiul Sokoto (1804).

RÁKÓCZI [rá:ko:tsi], familie de nobili maghiari din Transilvania. Mai importanți: 1. Gheorghe R. I, principe al Transilvaniei (1630-1648). A urmărit întărirea autorității centrale și a sprijinit calvinismul, încercând să-l răspândească printre români. Aliat al Suediei și Franței, a luptat (1643) împotriva Habsburgilor în timpul Războiului de 30 de Ani, obținând, prin Pacea de la Linz (1645), libertatea religioasă, iar prin cea westfalică (1648), recunoașterea Transilvaniei ca stat suveran. A dus o politică antiotomană, înfrângând pe turci la Salonta (1636) și a aderat la Liga inițiată de Polonia. S-a aflat în bune relații cu Matei Basarab și Vasile Lupu. În plan intern a promovat o politică de protejare a comerțului și de reorganizare a sistemului judiciar. 2. Gheorghe R. II, principe al Transilvaniei (1648-1660). A continuat politica tatălui și predecesorului său privind întărirea autorității centrale. L-a sprijinit în obținerea tronului Moldovei pe Gheorghe Ștefan (1653), iar pe Constantin Șerban, domnul Țării Românești, să înăbușe răscoala populară din 1655. A eșuat în încercarea de a ocupa tronul Poloniei. Mazilit de turci, a început lupta deschisă împotriva acestora, avându-l alături pe Constantin Șerban, iar apoi l-a susținut, în lupta antiotomană, pe Mihnea III, dar a fost învins și rănit mortal în lupta de lângă Florești. 3. Francisc R. II, principe al Transilvaniei (1704-1711), fiul precedentului. Conducătorul răscoalei (1703-1711) antihabsburgice din Ungaria și Transilvania. După mai multe lupte, părăsit de țărani, cărora nu le satisfăcuse promisiunile făcute, și de nobilime, care s-a împăcat cu Habsburgii prin Pacea de la Satu Mare (1711), a pribegit prin Rusia, Franța și Imp. Otoman, unde a și murit (1735). A întreținut relații cu Țara Românească și Moldova. Autor al unor „Confesiuni” și „Memorii”.

islam s. n. Religie Monoteistă, influențată de mozaism și creștinism, întemeiată în sec. 7 d. Hr. în Arabia de către Mahomed, profetul unic al unui Dumnezeu unic (Allah). Se bazează pe Coran, care reglementează toată viața religioasă și politică a musulmanilor. În secolele următoare s-a răspândit prin războaiele sfinte de cucerire în Africa mediteraneană, Spania și Asia mică, apoi în Asia orientală și Africa neagră, iar prin convertirea turcilor și cucerirea Constantinopolului (1453 d. Hr.), în Europa de sud-est. Caracteristica doctrinară a islamului este mistica fatalistă. Ziua de odihnă este vinerea. Se împarte în două mari ramuri: șiiți și sunniți. În prezent numără peste 700.000.000 de credincioși. Se mai numește mahomedanism, islamism; p. ext. majoritatea mahomedanilor, musulmanilor, totalitatea țărilor sau popoarelor de religie mahomedană. – Din fr. islam.

MÜNTZER (MÜNZER) [müntsər], Thomas (c. 1490-1525), teolog și reformator religios german. A predicat (1521-1523) în Cehia și Germania, răspândind luteranismul. În timpul Războiului țărănesc (1524-1525) a fost conducătorul țăranilor și sărăcimii orășenești din Turingia. După înfrângerea de la Frankenhausen, a fost prins și decapitat (27 mai).

JUAN [huán], Manuel (1282-1349), general, om politic și scriitor castilian. A luptat împotriva maurilor din Granada (1327). S-a angajat într-un lung război civil cu regele Alfons IX, încheiat în 1335. Lucrări cu caracter didactic, religios sau de natură istorică („Cartea cavalerului și a scutierului”, „Contele Lucanor”, capodopera sa); a servit ca model de inspirație pentru Boccaccio, Chaucer, Lope de Vega, Shakespeare.

JALᾹLᾹBᾹD [dʒəláləbad], oraș în partea de E a Afghanistanului, la 600 m alt., la confl. râului Kabul, în apropierea graniței cu Pakistanul; 68,1 mii loc. (1988). Nod de comunicații. Centru comercial. Culturi de orez, trestie de zahăr ș.a. Plantații de portocali. Universitate. Fundat în c. 1560 de către Akbar. A suferit importante distrugeri materiale și o depopulare masivă în urma războaielor (din anii 1980-1988) cu U.R.S.S. și a conflictelor cu caracter religios.

LÁGĂR (< germ.) s. n. I. Loc unde sunt închiși prizonierii de război. ◊ L. de concentrare = (în regimurile totalitare) Loc izolat în care sunt deținuți opozanții politici, religioși sau din considerente rasiale. Au cunoscut o largă răspândire îndeosebi în Germania nazistă și pe teritoriile ocupate de ea (ex. Auschwitz, Buchenwald, Dachau, Mauthausen ș.a.), precum și în U.R.S.S. (Karaganda, Vorkuta, Solovețk, Norilsk ș.a.) V. și gulag. II. Organ de mașină care servește la rezemarea și la ghidarea unui arbore, a unui ax, a unei osii etc. care permit acestora o mișcare de rotație sau de oscilație și asigură ungerea suprafețelor în frecare.

CIAD (TCHAD) 1. Stat în Africa central-nordică; 1,3 mil. km²; 5,54 mil. loc. (1989). Limbi oficiale: franceza și araba. Cap.: N’Djamena. Orașe pr.: Sarh, Moundou, Abéché. Eset împărțit în 14 prefecturi. Relief variat cu munți semeți în N în plin deșert al Saharei (M-ții Tibesti, 3.415 m alt. max. din țară), cîmpii acoperite de dune de nisip, podișuri (Ennedi, în NE), munți mai scunzi (1.300-1.600 m) în S. Climă ecuatorial musonică în S și tropical deșertică în rest, ariditatea accentuîndu-se spre N. Vegetație xerofită în Sahara, de stepă în Sahel, savană și păduri tropicale în S. Expl. de sare; resurse de uraniu, staniu, bauxită. Se cultivă bumbac (125 mii t, 1989) și arahide (80 mii t, 1989) pentru export, iar pentru consumul local manioc, sorg, mei, porumb, batate ș.a. Pomicultură (curmali, citrice, mango). Se cresc bovine (4,1 mil. capete, 1989), caprine (2,3 mil. capete, 1989), ovine (2,3 mil. capete, 1989), cămile. Pescuit: 110 mii t (1988). Se produc țesături din bumbac, ulei de arahide, țigarete, zahăr (28 mii t, 1989) ș.a. Nu are căi ferate. Căi rutiere: 40 mii km. Moneda: 1 franc C. f. a. = 100 centimes. Exportă bumbac (c. 90%), carne, produse din piele ș.a. și importă utilaje și mijloace de transport, produse alim., bunuri de larg consum, combustibili. – Istoric. Pe terit. C., locuit din timpuri străvechi, s-au constituit statele Kanem (sec. 9; din sec. 14, Bornu), Wadai (sec. 14) și Bagirmi (sec. 16). La sfîrșitul sec. 19, terit. C. a fost ocupat de francezi, care l-au transformat în colonie, inclusă pînă în 1958 în Africa Teritorială Franceză. În 1958, C. a devenit republică în cadrul Comunității Franceze, avînd doar autonomie internă; la 11 aug. 1960 și-a proclamat independența de stat. Între 1960 și 1975, șeful statului și guvernului a fost F. Tombalbaye ucis în urma unei lovituri militare. Conflictul politic, etnic și religios, încă din 1963, se accentuează în perioada după 1975, cînd ciocnirile dintre facțiunile militare rivale iau forma unui război civil. În ciuda unor repetate tentative de mediere ale Organizației Unității Africane între 1978 și 1982, luptele dintre forțele fidele președintelui Goukoni Oueddei (șef al statului în 1979-1982) și cele ale generalului H. Habré (prim-min. în 1978-1979 și președinte din 1982) provoacă importante pagube materiale și dezorganizează complet economia țării. Tensiunile cu Libia și Sudanul, precum și instabilitatea internă au cunoscut o recrudescență în anii 1989-1990. Forțele armale ale C., cu ajutorul unui contingent francez, au alungat trupele libiano-sudaneze din țară (1990). Potrivit Constituției din 1989, puterea executivă este deținută de președintele republicii, iar cea legislativă de Adunarea Națională. 2. Lac cu apă dulce în partea centrală a Africii Ecuatoriale pe terit. Nigeriei, Ciadului, Camerunului și Nigerului, într-o regiune endoreică, la 240 m alt.; în C. se varsă rîurile Chari și Logone; supr. variabilă; 10-26 mii km². Ad. max.: 4-11 m. Țărmuri mlăștinoase. Faună avicolă și piscicolă bogată.

LAST, Jef (pe numele adevărat Josephus Carel Franciscus L.) (1898-1972), scriitor olandez. Participant la Războiul Civil din Spania de partea republicanilor, s-a alăturat Rezistenței olandeze în timpul celui de-al doilea război mondial. Influențat inițial de idei socialiste, ulterior de Gide și filozofia chineză, s-a orientat spre teme religioase. Versuri („Lumini la babord”, „Eros eliberat”), romane („Zuiderzee”), publicistică („Tragedia spaniolă”).

CUNUNĂ, cununi, s. f. 1. Împletitură (lanț, ghirlandă) în formă circulară, făcută din flori, frunze sau ramuri (care se pune de obicei pe cap); coroană. Norii erau întotdeauna cenușii, iar hulubii albi zburau în stoluri, ca o cunună de trandafiri, în jurul turlelor cu dantelă de piatră. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. 192. O cunună de mărgăritărele era așezată pe fruntea ei netedă. EMINESCU, N. 8. Cu-acele crengi frumoase Să-mpletim cununi voioase. ALECSANDRI, P. II 92. ◊ (Poetic) Obrazul părea o înflorire albă, gingașă, în cununa grea de păr negru. SADOVEANU, O. III 589. Pe deasupra voastră împletesc cunună Razele de soare, Razele de lună. GOGA, C. P. 14. Soarele răsare, puntnd cununi de aur pe crestele codrilor. VLAHUȚĂ, O. AL. I 171. ◊ Expr. (Despre un grup de persoane) A sta cunună împrejurul cuiva = a sta împrejurul cuiva formînd un cerc închis. Cînd se punea la masă, copiii stau împrejuru-i cunună deplină. ISPIRESCU, L. 393. ♦ Fig. (Complinit prin «de raze», «de lumină») Cerc luminos, aureolă. Te-aș privi o viață-ntreagă în cununa ta de raze. EMINESCU, O. I 152. ◊ (Complinit prin «de munți», «de păduri» etc.) Lanț, șir de munți, de păduri dispuse în cerc, înconjurînd un loc. Lac albastru ce oglindea în adîncu-i toată cununa de dumbrave ce-l încunjura. EMINESCU, N. 65. 2. (Uneori determinat prin «de lauri») Coroană care se acorda în antichitate învingătorilor (poeți, sportivi, eroi în lupte). (Fig.) Din voi fieștecare poartă-n frunte o cunună Și de gloria de astăzi și de gloria străbună! ALECSANDRI, O. 248. Cununile de lauri Ce-n războaie-am adunat. NEGRUZZI, S. I 116. 3. Coroană care se pune pe capul celor care se căsătoresc după ritualul religios. Să le spui curat Că m-am însurat... Că la nunta mea Au căzut o stea; Soarele și luna Mi-au ținut cununa. ALECSANDRI, P. P. 2. 4. (Complinit prin «de ceapă», «de usturoi») Funie, împletitură de ceapă, de usturoi etc.

RĂZBOIUL DE TREIZECI DE ANI (1618-1648), război între principii protestanți din Imperiul Romano-German, pe de o parte, și principii catolici și împărat, pe de altă parte, transformat apoi într-un război european general. În acest război, împăratul urmărea întărirea Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană sub steagul catolicismului, iar principii, fără deosebire de credința religioasă, voiau să-și întărească independența lor față de împărat, menținând fărâmițarea Germaniei. A început cu răscoala Cehiei împotriva dominației habsburgice. În cursul războiului s-au constituit două tabere: blocul Habsburgilor (Habsburgii spanioli și austrieci, principii catolici germani, sprijiniți de Papalitate, și Polonia) și coaliția antihabsburgică (principii protestanți germani, Franța, Suedia, Danemarca, sprijinită de Olanda, Anglia și Rusia). În funcție de intervenția diferitelor state, războiul s-a împărțit în patru perioade: cehă (1618-1624), daneză (1625-1629), suedeză (1630-1634) și franco-suedeză (1635-1648). La acest război a participat și Transilvania, sub conducerea principilor Gabriel Bethlen și Gh. Rakóczi I, împotriva Habsburgilor. Războiul s-a încheiat prin păcile de la Osnabrük și Münster (Pacea din Westfalia).

SARMIZEGETUSA 1. Com. în jud. Hunedoara, situată în V depr. Hațeg, la poalele NE ale m-ților Țarcu și cele SE ale m-ților Poiana Ruscăi, pe cursul superior al râului Breazova; 1.374 loc. (2005). Stație de c. f. (în satul S.). Expl. de marmură (în satul Zeicani). Pomicultură (meri, pruni). Muzeu arheologic cu obiecte din argint, bronz și ceramică, monede, monumente epigrafice și sculpturale, mozaicuri, arme etc. Pe terit satului S. au fost descoperite vestigiile orașului roman Colonia Dacica, întemeiat în anii 108-110 de către D(ecimus) Terentius Scaurianus (al doilea ei guvernator), în numele împăratului Traian, pe locul unde existase tabăra Legiunii a V-a Macedonica. Colonizat ulterior de veteranii romani (deductio veteranorum), care participaseră la războaiele de cucerire a Daciei, orașul a devenit cap. prov. romane Dacia (aici se aflau sediul guvernatorului provinciei, al aparatului ad-tiv, fiscal, militar, economic și religios), luând, în timpul împăratului Adrian (Hadrian) (117-138), numele de Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, căruia i se va adăuga în perioada 222-235 epitetul de metropolis. Orașul a cunoscut o intensă și permanentă dezvoltare urbană, fiind pr. centru politic, economic, militar, religios și ad-tiv al Daciei și sediul pentru „Concilium provinciarum Daciarum trium” (Adunarea provincială reprezentativă, creată odată cu instituirea guvernării unice a celor trei Dacii în timpul lui Alexandru Sever, în anii 222-235). Ruinele orașului roman se extind pe c. 1.500 m lungime și 1.000 m lățime, apreciindu-se că în arealul lui locuiau c. 20.000 de oameni. Inițial, orașul a avut formă de patrulater (600 x 540 m), înconjurat de un puternic zid de incintă înalt de c. 5 m, ce închidea o suprafață de c. 33 ha, străjuit de turnuri circulare la colțuri. În centrul orașului, în jurul unei piețe pavate cu lespezi de calcar, existau Palatul Augustaliilor, Forul, clădiri administrative și locuințe particulare, iar în afara zidului de incintă au fost identificate edificiul termal, vestigiile unor villae suburbane și ale amfiteatrului roman. Aflat la 125 m N de incinta orașului, amfiteatrul roman avea o formă elipsoidală, cu axele în lungime de 88 și respectiv 99 m, cu 12 porți de acces la tribune și o arenă de 66 x 47 m. În afara zidurilor orașului se mai aflau cuptoare de ars cărămida, precum și necropola, în cadrul căreia a fost identificat mausoleul Aureliilor. La S. au fost descoperite un număr mare de morminte, numeroase inscripții cu referiri la monumente, temple, administrația orașului ș.a., statuile votive ale lui Iupiter și Higeea, reliefuri ale Cavalerului trac, ale Dianei, ale Cavalerilor danubieni ș.a., capul unei statui din bronz reprezentându-l pe Traian, numeroase medalioane, fibule vase ceramice și de sticlă etc. Vestigiile descoperite atestă existența S. până prin sec. 4 d. Hr. 2. Sarmizegetusa Regia sau Sarmizegetusa Basileion, centrul economic, militar, politic și religios al statului dac în sec. 1 d. Hr. situat în M. Orăștiei. Distrusă în urma celui de-al Doilea Război Daco-Roman (105-106). Refăcută de romani, a devenit sediul unui detașament din Legiunea a IV-a Flavia Felix. Vestigiile arheologice de aici, împreună cu celelalte cetăți dacice din M. Orăștiei, sunt incluse în Parcul Natural Grădiștea Muncelului-Cioclovina. V. Orăștioara de Sus.

MĂNECIU, com. în jud. Prahova, pe Teleajen; 11.477 loc. (2000). Reșed. com. este satul Măneciu-Ungureni. Stații de c. f. (în satele Măneciu-Ungureni și Măneciu-Pământeni). Expl. de gips și balast. Hidrocentrală (10MW) dată în folosință în 1989. Fabrică de cherestea. Pomicultură. Punct de plecare spre masivul Ciucaș. Stațiune climaterică și de odihnă în satul Cheia. Centru de telecomunicații și și releu de televiziune prin satelit (în satul Cheia), dat în folosință la 19 dec. 1991. În satul Mănăstirea Suzana se află mănăstirea Suzana (de maici), întemeiată în 1740 de către Stanca Arșica (călugărită cu numele Suzana). Biserica actuală, cu hramul Sf. Nicolae, a fost zidită în anii 1880-1882 și păstrează picturi murale interioare originare, restaurate în 1976. Muzeu de artă religioasă. în satul Cheia există mănăstirea cu același nume (de călugări), întemeiată în sec. 17 și incendiată în 1788 în timpul Războiului Turco-Austriac. Refăcută în 1792, biserica Sf. Treime a fost distrusă în mare parte de incendiul din 1830 și refăcută în anii 1835-1839.

PANARABÍSM (< fr.) s. n. Mișcare politică și culturală vizând unitatea țărilor arabe. După Primul Război Mondia la adoptat o atitudine de opoziție față de colonialismul franco-britanic și față de cultura occidentală, exacerbând valorile fundamentale religioase și lingvistice. În 1945, pentru sprijinirea luptei arabilor, a luat ființă Liga Țărilor Arabe.

FUNDAMENTALISM s. n. 1. Mișcare protestantă exclusivistă, fondată la începutul sec. XX în America, militând împotriva secularizării și liberalismului în învățământul teologic. 2. Tendința de a menține nealterată doctrina de bază a învățăturii creștine, punând accentul pe interpretarea literală a Bibliei. 3. (În islam) Mișcare religioasă și politică cu scopul de a restabili adevărata comunitate islamică, prin întoarcerea la tradiția nealterată a islamului și neexcluzând nici războiul, nici atentatul criminal pentru atingerea scopului. 4. Mod conservator de a gândi în opoziție cu tendințele liberale și moderniste. – Din fr. fondamentalisme.

GÂNDIRÍSM (< Gândirea) s. n. Curent filozofic în România, de orientare existențialist-ortodoxă, cristalizat în jurul revistei „Gândirea”, în primele decenii ale sec. 20. Având ca trăsătură generală, autohtonismul, g. a cunoscut o orientare religioasă (prin N. Crainic, D. Stăniloaie ș.a.) și una metafizică (ilustrată îndeosebi prin L. Blaga). G. s-a afirmat după primul război mondial ca reacție la degradarea morală și la politicianismul care amenințau noul edificiu politic și spiritual al României Mari. A fost conceput ca mișcare de reafirmare a spiritului ortodox în cultura română, direcție impusă de N. Crainic (pe urmele lui O. Spengler, N. Berdeaev), respingând „nihilismul europenizat” și „occidentalizarea”. Considerând că ortodoxia este trăsătura specifică, definitorie a etosului românesc și că sinteza dintre ortodoxie și românism este singura care poate scoate România din criza morală și poate apăra ființa și identitatea etnică a românilor, g. și-a propus să formeze o punte între idealurile naționale pașoptiste și orientarea tradițională, între autohtonism (etnicism) și ortodoxie. A pus bazele unei sociologii „etnocratice”, în cadrul căreia arta este un mijloc de exprimare a aspirațiilor omului către dumnezeire („nostalgia Paradisului”). Pe plan politic, g. formulează programul „statului etnocratic”, opunând democrației „corporatismul etnocratic”. Curent neomogen, cu disidențe de răsunet (L. Blaga), g. a determinat manifestări reducționiste, dar și realizări de excepție în cunoașterea și afirmarea tradiției spirituale și a creativității românești.

CUNUNĂ, cununi, s. f. 1. Împletitură în formă circulară, făcută din flori, frunze sau ramuri (care se pune pe cap). ◊ Expr. A sta cunună împrejurul cuiva = (despre un grup de persoane) a sta împrejurul cuiva, formând un cerc închis. Cunună de raze (sau de lumină) = aureolă. Cunună de munți (sau de dealuri, de păduri) = lanț, șir de munți sau de dealuri, de păduri, dispuse în cerc. 2. Coroană care se acorda în antichitate învingătorilor (în război și la concursurile sportive sau literare). ♦ Fig. Glorie, faimă, renume. 3. Coroană care se așază pe capul celor care se căsătoresc după ritualul religios. 4. Funie, împletitură de ceapă, de usturoi etc. 5. Grindă principală cu care se închide în partea de sus un perete de lemn și pe care se reazemă celelalte grinzi ale tavanului și ale acoperișului. – Lat. corona.

FUNDAMENTALÍSM (< fr.) s. n. 1. (În creștinism) Mișcare în sânul protestantismului american de la începutul sec. 20, ca reacție împotriva secularizării și liberalismului în învățământul teologic. 2. Denumire dată, în general, unui mod conservator de a gândi în opoziție cu tendințele liberale și moderniste. 3. Tendința de a menține nealterată doctrina de bază („fundamentală”) a învățăturii creștine, punând accentul pe interpretarea literală a Bibliei. 4. (În islam) Mișcare religioasă și politică cu scopul de a restabili adevărata comunitate islamică, prin reîntoarcerea la tradiția nealterată a islamului; f. este conceput ca „jihad”, războiul sfânt, și prin urmare nu exclude nici războiul și nici atentatul criminal pentru atingerea scopului.

CUNUNĂ, cununi, s. f. 1. Împletitură în formă circulară, făcută din flori, frunze sau ramuri (care se pune pe cap). ◊ Expr. A sta cunună împrejurul cuiva = (despre un grup de persoane) a sta împrejurul cuiva, formând un cerc închis. Cunună de raze (sau de lumină) = aureolă. Cunună de munți (sau de dealuri, de păduri) = lanț, șir de munți sau de dealuri, de păduri, dispuse în cerc. 2. Coroană care se acorda în Antichitate învingătorilor (în război și la concursurile sportive sau literare). ♦ Fig. Glorie, faimă, renume. 3. Coroană care se așază pe capul celor care se căsătoresc după ritualul religios. 4. Funie, împletitură de ceapă, de usturoi etc. 5. Grindă principală cu care se închide în partea de sus un perete de lemn și pe care se reazemă celelalte grinzi ale tavanului și ale acoperișului. – Lat. corona.

civil, ~ă [At: (a. 1817) URICARIUL IV, 303/9 / V: (îvp) ți~ / Pl: ~i, ~e / E: fr civil, lat civelis] 1 a Care privește pe civili (6). 2 a Care aparține civililor (16). 3 a Care este specific civililor (16). 4-5 a Care se referă la raporturile juridice ale civililor între ei (sau la raporturile economice ale acestora cu organele și organizațiile statului). 6 a (Îs) Drepturi ~e Drepturi de care se bucură o persoană (fizică sau juridică), reglementate și recunoscute ca atare. 7 a (Îs) Drept ~ Ramură a dreptului care studiază și reglementează relațiile sociale (convertite în raporturi juridice) existente între persoanele fizice sau juridice dintr-un stat. 8 a (Îs) Cod (sau înv, codice, condică) ~ Culegere unitară de norme juridice care reglementează raporturile de drept civil. 9 a (Îs) Stare ~ă Situația unei persoane așa cum rezultă din actele sale privitoare la naștere, căsătorie, deces. 10 a (Îs) Ofițer al stării ~e (sau, înv ofițer țivil) Salariat al unei primării însărcinat cu încheierea actelor de stare civilă. 11 a (Îs) Căsătorie ~ă Căsătorie oficiată de ofițerul stării civile în conformitate cu prevederile legale (înaintea căsătoriei religioase). 12 a (Îs) Parte ~ă Persoană care, într-un proces penal, formulează pretenții de despăgubiri pentru daunele suferite prin săvârșirea acțiunii. 13 a (Îs) Război ~ Conflict armat între două grupuri adverse din aceeași țară, cu scopul de a prelua puterea. 14 a (Înv; îs) Listă ~ Sumă alocată anual de la bugetul statului pentru cheltuielile private ale regelui. 15 a (Înv; îs) Fructele ~e Chiriile caselor, venitul rentelor etc. 16 a (Îe) A se constitui parte ~ă (într-un proces) A cere, la judecată, despăgubiri bănești pentru pierderile cauzate de vinovat. 17 sm Cetățean al unui stat, cu excepția militarilor și preoților. 18 sm Persoană îmbrăcată în haine obișnuite (și nu militare sau preoțești). 19 av (Îe) A fi (îmbrăcat) în ~ A purta haine obișnuite.

CUNUNĂ, cununi, s. f. 1. Împletitură în formă circulară, făcută din flori, frunze sau ramuri (care se pune pe cap). ♦ Expr. (Despre un grup de persoane) A sta cunună împrejurul cuiva = a sta împrejurul cuiva formînd un cerc închis. Cunună de raze (sau de lumină) = aureolă. Cunună de munți (sau de dealuri, de păduri) = lanț, șir de munți sau de dealuri, de păduri, dispuse în cerc. 2. Coroană care se acorda în anticitate învingătorilor (în război și la concursurile sportive sau literare). ♦ Fig. Glorie, faimă, renume. 3. Coroană care se așază pe capul celor care se căsătoresc după ritualul religios. 4. Funie, împletitură de ceapă, de usturoi etc. – Lat. corona.

sirventes, formă poetică proprie trubadurilor*. Textele tratau despre război, politică, fiind de multe ori satirice, moralizatoare. În general, nu aveau muzică proprie, folosind melodiile altor cântece. În sec. 14, s. capătă un conținut religios.

cunună sf [At: COD. VOR. 163/1 / V: ~uru-, con~, coru- / Pl: ~ni și (rar) ~ne / E: ml corona cf coroană] 1 Împletitură circulară din flori, frunze sau ramuri (care se pune pe cap) Si: coroană. 2 (Spc; uneori complinit prin „de lauri”) Coroană care se acorda, în Antichitate, învingătorilor în război (sau la concursuri sportive ori literare). 3 (Fig; înv) Răsplată. 4 (Pex; înv) Dregătorie. 5 (Fig) Glorie. 6 Coroană care se așază pe capul mirilor la cununia religioasă. 7 (Buc; pex) Podoabă constând dintr-o floare și mai multe cordele galbene, albastre și roșii care se pune pe capul miresei când se duce la cununie. 8 (Îvp; complinit, adesea, prin „împărătească”) Coroană. 9 (Fig; pex) Stemă. 10 (Fig) Diademă. 11 (Îs) ~ de roze (sau de lumină) Aureolă. 12 (Înv) Bandă². 13 (Rel; îs) ~ de spini Cunună de spini așezată în batjocură pe capul lui Iisus, înaintea crucificării. 14 (Îs) ~na mucenicului (sau muceniciei) Martiriu. 15 (Îas; pex) Răsplată cerească pentru credință. 16-17 Funie de ceapă (sau de usturoi). 18 (Trs) Împletitură în formă de cerc (sau de cruce) pe care o fac secerătoarele din spice de grâu la terminatul secerișului. 19 (Șîs) ~ de munți (sau de dealuri, de păduri) Lanț de munți, de dealuri, de păduri dispuse în cerc. 20 (D. un. grup de persoane; îe) A sta ~ împrejurul cuiva (sau a ceva) A sta împrejurul cuiva formând un cerc închis. 21 (Pop; îs) ~na dinților (sau a măselelor) Dantură. 22 (Pop; îe) A avea (sau a fi cu) dinții ~ A avea toți dinții. 23 (Mar; îs) ~na dealului Locul neted circular din vârful dealului. 24 (Mol; îs) ~na cerului Curcubeu. 25 (Mol; îs) ~ni de aluat Colaci. 26 Rând de nuiele împletite de-a lungul gardului. 27 Împletitură de la capetele ștoborilor prin care aceștia se țin întăriți. 28 (Mar; Trs; șîs) ~na casei (sau de la casă) Grindă principală cu care se închide partea de sus a unui perete de lemn și pe care se reazemă celelalte grinzi ale tavanului și ale acoperișului. 29 (Buc; îs) ~na fântânii Colacul fântânii. 30 (Buc; lpl) Cele două tălpi ale războiului de țesut. 31 (Ban) Lemn care leagă trunchiurile plutei într-un capăt. 32 (Mol; îs) ~na ghemului Inel de ață care se deapănă pe ghem. 33 (La cal; îe) ~na copitei (sau a unghiei) Inelul, umflătura inelară formată din porțiunea unde se termină părul și unde începe copita. 34 (Îae; pex; la unele animale) Unghie. 35 (La om; irn; îae) Negru sub unghii. 36 (Îf cortină) Fruntar (sau masă) a pietrelor. 37 (Mol) Joc de cărți nedefinit mai îndeaproape. 38 (Trs; îs) ~na anului Ziua Sfântului Simion Stâlpnicul. 39 (Bot; Trs) Coroniște (Coronilla varia). 40 (Bot; Trs; îc) Floarea-~nii Curcubeu (Lychniys coronaria). 41 (Bot; reg; îc) ~na-Domnului Ceasornic (Passiflora coerulea). 42 (Bot; reg; îc) ~~albă Trifoiaș (Companula fenestrellata).

HOLOCAUST (< fr.; {s} gr. holo + gr. kaustos „de ars”) s. n. (REL.) Sacrificiu practicat în Antichitate de unele popoare (evrei, asirieni etc.), care consta în arderea integrală a animalelor pe altar. ♦ Spec. Exterminare (prin diferite metode) a unei mari părți a populației evreiești (c. 6 mil.) din Europa (în Germania, precum și în terit. ocupate vremelnic în timpul celui de-al doilea război mondial) de către naziști și aliații lor. În prezent, se folosește tot mai frecvent, termenul de shoah (în ebraică „nimicire, distrugere”). ♦ (În prezent) Ucidere în masă datorată unor motive politice, religioase sau ca urmare a unor cataclisme provocate de om (ex. h. ecologic, prin distrugerea mediului înconjurător sau h. atomic, prin consecințele nefaste ale unui război nuclear).

HAKIM, Tawfig al- (1898-1987), scriitor egiptean. Proză a realității cotidiene („Jurnalul unui judecător de țară”). Piesele sale, inspirate din mitologia antică („Oedip rege”, după Sofocle) sau din patrimoniul religios și tradițional islamic („Muhammad”, „Shahrāzād”), dezbat, în manieră simbolică, probleme ale individului și, mai ales, ale intelectualului sfâșiat între diverse lumi sau aspirații („Între război și pace”, „Călătorie spre mâine”). Eseuri („Arta literaturii”).

ridica [At: PSALT. HUR. 22^r/21 / V: (îvp) a~, ard~, râd~, (îrg) red~, (înv) arăd~, dirica, rădeca / Pzi: ridic / E: ml eradicare „a dezrădăcina”] 1 vt A lua de jos și a duce în sus (susținând cu brațele, cu spatele etc.) Cf a sălta. 2 vt A lua în mână (sau în brațe). 3 vt (Îe) A ~ mănușa A primi o provocare (la duel). 4 vt (Înv; îe) A ~ (ceva) cu sufletul A susține ceva (fără a avea dovezi). 5 vt (Fig) A-și asuma ceva. 6 vt (Fig) A suporta o greutate. 7 vt A împinge în sus. 8 vt A trage în sus. 9 vt (Îvr; îla) De ridicat la cer Vrednic de laudă. 10 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) A lăuda exagerat. 11 vt (Înv; îe) A ~ jalbă A înainta unei autorități o reclamație. 12 vt (Înv; îae) A veni cu jalba în proțap. 13 vt (Îe) A ~ armele (sau arma, sabia, înv arme, sabie) contra (sau, înv, asupra) cuiva (sau, îvr, pe cineva) A ataca (pe cineva). 14 vt (Îae) A porni război (împotriva cuiva). 15 vt (Îe) A ~ paharul (sau un pahar, un pocal, o cupă, toast, un toast etc.) A închina în cinstea cuiva. 16 vt (În practicile religioase; îe) A-i ~ (cuiva) panaghia (sau praznic, parastas, paos) A face slujbă pentru pomenirea unui mort, în cursul căreia se urcă și se coboară succesiv un colac făcut anume. 17 vt (Îae) A omorî. 18 vt (Îae) A înjura pe cineva. 19 vt (C. i. poduri, mobile, bariere etc.) A suspenda (1). 20 vt (C. i. pânzele unei corăbii) A întinde (pe catarg). 21 vt A așeza (mai sus). 22 vt A așeza peste ceva. 23 vt (Îlv) A ~ în scaun A înscăuna. 24 vt (Înv; îe) A ~ pe (sau spre) cruce A răstigni. 25 vt (Înv; îe) A ~ (pe cineva) în furci A spânzura (pe cineva) în furci. 26 vt (Îvr; fig) A închina (ceva cuiva). 27 vt (Înv; fig) A aduce jertfa. 28 vt (C. i. o parte a corpului omenesc) A îndrepta în sus. 29 vt (C. i. o parte a corpului omenesc) A duce mai sus. 30 vt (Îe) A (-și) ~ fruntea (sau capul, îvr gâtlejul) A se arăta dârz. 31 vt (Îae) A deveni amenințător. 32 vt (Îae) A se răzvrăti. 33 vt (Îe) A(-și) ~ ochii (sau privire, rar ochi) A privi în sus. 34 vr (Rar; îae) A privi. 35 vt (În limbajul bisericesc; îe) A (-și) ~ ochii (sau sufletul) către Dumnezeu A(-și) îndrepta gândul spre Dumnezeu. 36 vt (Îae) A se ruga. 37 vt (Îe) A ~ mâinile (sau, rar, mâna) (către cineva) A implora (pe cineva). 38 vt (Îvr; îe) A(-și) ~ mâna de pe cineva A înceta ostilitățile împotriva cuiva. 39 vt (Îe) A ~ mâna (sau două degete) A cere cuvântul. 40 vt (îe) A ~ un deget (sau brațul) A acționa. 41 vt (Îe) A ~ pumnul la cineva A amenința (pe cineva) cu bătaia. 42 vt (Îe) A ~ ochii (sau nasul, fruntea) din (sau de pe) (lucrarea, cartea etc. din față) A privi în sus. 43 vt (Îae) A întrerupe lucrul, lectura etc. 44 vt (Îvr; îe) A ~ cornul A se mândri. 45-46 vtr (Îe) A (i se) ~ (cuiva) pieptul A (i se) umfla pietul prin inspirație. 47 vt A îndepărta (trăgând în sus). 48 vt (Îe) A-și ~ pălăria (sau căciula etc.) A-și descoperi capul în semn de respect sau de salut Si: a saluta. 49 vt (C. i. mânecile sau poalele hainelor) A sufleca. 50 vt (Înv) A scoate cu efort. 51 vt (Îvr) A face să răsară. 52 vt (Fig) A face să înceteze Si: a anula (1), a desființa (1). 53 vt A șterge. 54 vt (Îe) A ~ ședința A declara ședința terminată. 55 vt (Înv; îe) A ~ Divanul A încheia lucrările divanului. 56 vt (Înv) A închide o prăvălie, un local public etc. 57 vt (Înv) A pune capăt unei situații dificile. 58 vt (Îvr; cu compliniri introduse prin prepoziția „de”) A amâna pe cineva cu o plată, cu o datorie etc. 59 vt (Îvr; cu compliniri introduse prin prepoziția „de”, „de la”, „dintru”) A scăpa pe cineva de ceva Si: a izbăvi. 60 vt (Fig) A lipsi pe cineva de ceva Si: a răpi, a sustrage. 61 vt (Îe) A ~ (cuiva) viața (sau zilele) A omorî (pe cineva). 62 vt (Îe) A-și ~ viața A se sinucide. 63 vt (Îvr; în texte religioase) A lua (cuiva) viața. 64 vt A transporta (obiecte sau persoane). 65 vt (Îe) A ~ tabăra (sau taberele, îvr lagărul) A desface corturile unei tabere și a se muta în altă parte. 66 vt (Îe) A ~ stâna A desface stâna toamna și a coborî cu turma și cu toate uneltele păstorești de la munte. 67 vt (Îe) A ~ masa A strânge vesela și tacâmurile de pe masă după ce s-a terminat de mânat. 68 vt (Îae) A sfârși masa. 69 vt A aresta. 70 vt A lua în primire. 71 vt A aduna un impozit, o dare etc. 72 vt A încasa o sumă de bani. 73 vt A scoate din post o gardă sau o santinelă și a o înlocui. 74 vr (Înv; de obicei în legătură cu alte verbe de mișcare) A pleca (în altă parte) Si: a se muta. 75 vt (Înv) A face (pe cineva) să plece Si: (înv) a alunga (5), a goni (6). 76 vr A începe o acțiune. 77 vr A se scula de jos (părăsind poziția de așezat sau de culcat). 78 vr (Îe) A se ~ în (sau pe) coate A părăsi poziția de culcat, săltând de jos numai trunchiul și sprijinindu-l în coate. 79 vr (Îe) A se ~ în capul oaselor A se scula și a sta așezat pe locul unde mai înainte fusese așezat. 80 vr (Îe) A se ~ pe vârfuri (sau pe vârful degetelor) A sălta de la pământ călcâiele, sprijinind corpul numai pe vârfurile picioarelor. 81 vr (Îe) A se ~ pe călcâie A sălta de la pământ vârfurile picioarelor, sprijinind corpul pe călcâie. 82 vr (Îe) A se ~ în scări A se scula în șa, sprijinind picioarele în scări. 83 vr (Îe) A se ~ din cenușă A-și crea o situație bună, pornind de la una foarte rea. 84 vt A ajuta (pe cineva) să se scoale în picioare. 85 vt A obliga (pe cineva) să se scoale de jos. 86 vt (Îe) A ~ (pe cineva) din scaun (sau din tron) A detrona. 87 vt (Îe) A ~ (pe cineva) din pulbere (sau din gunoi, din pământ) A ajuta (pe cineva) să iasă dintr-o situație proastă. 88 vt (Îae) A scoate pe cineva din mizerie, din nenorocire, din starea de decădere morală Si: a salva. 89 vt (C. i. un obiect aplecat sau culcat) A așeza drept. 90-91 vtr (Înv) A (se) scula din morți Si: a învia. 92-93 vtr (Îe) A (se) ~ din (sau dintru) morți A învia. 94-95 vtr (Astăzi; îae) A (se) însănătoși. 96 vr A se trezi. 97-98 vtr (Udp „după”, înv „din”, „de pe”) A (se) însănătoși. 99 vr (D. clădiri, copaci etc.) A sta drept. 100 vr (D. clădiri, copaci etc.) A se înălța. 101 vt Aface să se contureze. 102 vr A se înălța în văzduh. 103 vr (Îvr; îe) A se ~ spre lumină A se clarifica. 104 vt (Îe) A ~ casa în slavă A face tărăboi. 105 vr (D. aștri; pex, d. lumină, zori etc.) A se sui pe bolta cerului Si: a răsări. 106 vr (D. nori, fum, praf etc.) A se înălța. 107 vr (D. negură, ceață etc.) A se risipi. 108 vr (D. rouă) A se evapora (1). 109 vr (D. obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. 110 vt (Înv; fig) A îndrepta (din punctul de vedere etic). 111 vt (Îe) A ~ mai (pre) sus A înnobila (din punct de vedere moral). 112 vr (Îe) A se ~ până la... A se înnobila (din punctul de vedere moral). 113 vr (De obicei urmat de determinări care indică înălțimi) A se urca. 114 vr (De obicei urmat de determinări care indică înălțimi) A se cățăra (1). 115 vr (Îe) A se ~ în șa (sau în scară) A încăleca. 116 vr (Îe) A se ~ pe umerii (sau pe umărul) cuiva A ajunge la o situație prin cineva. 117 vt (C. i. locul, suprafața) A urca. 118 vr (D. un drum, o cărare etc.) A duce în sus. 119 vr (Fig) A-și face o situație mai bună. 120 vr (Fig) A se situa pe o poziție socială mai înaltă. 121 vr (Fig) A se impune în fața altora. 122 vr (Fig) A ajunge la putere. 123 vt (C. i. valori sociale, morale etc., pex, persoane) A promova (pe cineva sau ceva) la o treaptă superioară. 124 vt (C. i. valori sociale, morale etc., pex, persoane) A ajuta (pe cineva sau ceva) să progreseze. 125 vt A atinge o treaptă superioară Si: a progresa. 126 vt A pune (pe cineva) pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al aprecierii, al respectului. 127 vt A înălța în grad, în rang. 128 vt (Îvp; urmat de compliniri care indică o funcție, un rang, un titlu etc.) A numi. 129 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în ochii cuiva A face (pe cineva) să câștige mai multă apreciere din partea cuiva. 130 vr (Îe) A se ~ în ochii cuiva A câștiga mai multă stimă din partea cuiva. 131 vr (Îe) A se ~ mai presus de orice critică A atinge un nivel foarte înalt. 132 vt (Înv) A preamări. 133 vr (Înv) A se mândri. 134 vr (D. copii, pex, d. pui de animale) A crește (2). 135 vr (Fig) A se ivi. 136 vr (Fig) A se dezvolta. 137 vr (Fig) A se forma. 138 vr (Înv; adesea urmat de complinirile „de vârstă” sau „la vârstă”) A crește (1). 139 vr (Înv; adesea urmat de complinirile „de vârstă” sau „la vârstă) A îmbătrâni. 140 vt A crește copii. 141 vt A îngriji pui de animale. 142 vr A se face mai înalt. 143 vt (Îe) A ~ prețul A scumpi (o marfa). 144 vt (Mat; îe) A ~ un număr la (o) putere (sau, înv, la o potență) A înmulți un număr cu el însuși de câte ori arată exponentul. 145 vt (Mat; îe) A ~ un număr la pătrat A înmulți un număr cu el însuși. 146 vt (Mat; îe) A ~ un număr la cub A înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. 147 vr (D. o sumă) A atinge o anumită valoare. 148 vr (D. o sumă) A ajunge la o anumită cantitate Si: a se cifra (1). 149 vt (C. i. o construcție, un monument) A zidi. 150 vt (Îe) A ~ din cenușă (sau din ruine) A reconstrui (din temelii). 151 vt A face să apară Si: a crea (1) a înființa. 152 vt (Mat; îe) A ~ o perpendiculară A trasa o dreaptă perpendiculară pe altă dreaptă sau pe un plan. 153 vt (Top) A ~ un plan A determina prin măsurători poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe un plan. 154-155 vtr A (se) stârni. 156-157 vtr A (se) produce. 158 vt (Pop; îlv) A ~ nuntă A nunti. 159 vt (Pop; îlv) A ~ danțuri A dansa. 160 vt (Înv; îlv) A ~ cumăndare A comânda (2). 161 vt (Înv; îlv) A ~ negustorie A negustori. 162 vt (Înv; îlv) A ~ făgăduință A făgădui. 163 vt (Înv; îlv) A ~ gonire A goni. 164 vt (Înv; îlv) A ~ izbândă A izbândi. 165 vt (Înv; îlv) A ~ ocară A ocărî. 166 vt (Înv; îlv) A ~ pâră A pârî. 167 vt (Înv; îlv) A ~ potrivire A se împotrivi. 168 vt (Înv; îlv) A ~ sfadă A certa (1). 169 vt (Înv; îlv) A ~ vrajbă A învrăjbi. 170 vt (Îlv) A ~ o acuzație A acuza. 171 vt (Îlv) A ~ o învinuire A învinui. 172 vt (Îlv) A ~ obiecții A obiecta. 173 vt (Îlv) A ~ pretenție (sau pretenții) A pretinde un lucru (considerându-l ca fiind un drept cuvenit). 174 vt (Înv; îe) A ~ cuvinte rele (sau viclene etc.) (asupra cuiva) A vorbi (pe cineva) de rău. 175 vt (Înv; îe) A ~ gând asupra gândului (cuiva) A contrazice (pe cineva). 176 vt (Înv; îe) A ~ război A porni război. 177 vt (Înv; îae) A purta război. 178 vt (Îe) A ~ o problemă (sau probleme) A crea o situație nouă care trebuie rezolvată. 179 vr (D. sunete) A se auzi cu putere Si: a răsuna. 180 vt (Înv; îe) A(-și) ~ glasul (sau glas, graiul) A vorbi. 181 vt (Îe) A ~ glasul (sau glas, tonul) A vorbi tare. 182 vt (Îae) A vorbi cu îndrăzneală. 183 vt (Pex; îae) A protesta. 184 vt (Fam; îe) A nu ~ pliscul A tăcea. 185 vt (Îe) A ~ glasul (la cineva) A se plânge (cuiva). 186 vt (Îe) A-și ~ glasul în favoarea (sau împotriva) cuiva (sau a ceva) A lua atitudine în favoarea (sau împotriva) cuiva (sau a ceva). 187 vt (Rar) A scoate în evidență Si: a releva. 188 vt (Îe) A ~ o problemă (sau o chestiune) A pune în discuție o problemă. 189 vt A reproșa. 190 vr (Îvr) A se manifesta. 191 vr (D. oameni, pex, d. popoare, țări, clase sociale etc.; adesea cu compliniri introduse prin prepoziția ”împotriva„, înv, ”asupra„, ”pre„, ”spre„) A se opune. 192 vr (D. oameni, pex, d. popoare, țări, clase sociale etc.; adesea cu compliniri introduse prin prepoziția ”împotriva„, înv, ”asupra„, ”pre„, ”spre„) A se răscula. 193 vr (D. oameni, pex, d. popoare, țări, clase sociale etc.; adesea cu compliniri introduse prin prepoziția ”împotriva„, înv; ”asupra„, ”pre„, ”spre„) A începe război. 194 vr (Îe) A se ~ (cu vorbe) asupra cuiva A se răsti la cineva. 195 vr (Îae) A-și vărsa mânia (sau necazul) pe cineva. 196 vr (Înv; îe) A se ~ cu pâră (asupra cuiva) A găsi (cuiva) pricină Si: a obiecta. 197 vr (Îae) A pârî (pe cineva). 198 vr (Înv; îe) A se ~ cu oaste pre cineva (sau cu sabie asupra cuiva) A porni război împotriva cuiva. 199-200 vrtf A (se) mobiliza. 201 vt (Îvp; îe) A ~ oaste (sau oști, oștire, ostași) A pregăti pentru luptă Si: a înarma. 202 vt (Îe) A ~ în picioare (sau în sus) A mobiliza. 203 vt (Îae) A porni la luptă. 204 vr (De obicei în legătură cu verbele ”a spune„, ”a zice" etc.) A lua atitudine. 205 vr (înv) A se cutremura. 206 vt (D. vapoare; îe) A ~ ancora A porni în larg. 207 vt (D. oameni; îe) A ~ mâinile (către cineva) A se preda. 208 vt (Îe) A (-și) ~ capul A se arăta dârz. 209 vt (Pex; îae) A se răzvrăti. 210 vt (Îae) A-și reveni dintr-o situație proastă Si: a se redresa. 211 vt (Îae) A (-și) ~ nasul (sus sau mai sus decât se cuvine) A fi înfumurat. 212 vt (Îae) A deveni obraznic. 213 vt (Îe) A ~ (mirat sau surprins) din sprâncene A face ochii mari de mirare. 214 vt (Îe) A~ din umeri A-și arăta nedumerirea (sau indiferența) față de ceva (sau de cineva). 215 vr (Îe) A (i) se ~ părul măciucă A se speria foarte tare. 216 vr (D. păsări) A se înălța în văzduh.

REVOLUȚIA DIN ANGLIA de la 1642-1649, revoluție de însemnătate europeană în urma căreia în Anglia a fost instaurat un regim politic, cel al prosperității generale (Commonwealth). A fost îndreptată împotriva regimului absolutist care, în timpul regilor Iacob I și Carol I din dinastia Stuart, trecea printr-o adâncă criză socială. Lupta opoziției (reprezentată de burghezie, noua nobilime și o parte a țărănimii) a îmbrăcat un veșmânt religios (puritanismul), Parlamentul fiind principalul ei centru organizatoric și politic. Revoluția a început în condițiile agravării conflictului dintre rege și Parlament, ca urmare a persecuției puritanilor și a războiului împotriva Scoției protestante, răsculată în 1637-1638. Carol I a convocat, după o întrerupere de 11 ani (1629-1640), Parlamentul (între 13 apr. și 5 mai 1640, Parlamentul scurt și între 3 nov. 1640 și 20 apr. 1653, Parlamentul lung), cerându-i să aprobe alocarea unor sume de bani pentru continuarea războiului împotriva Scoției. Parlamentul lung a condiționat acordarea sumelor, cerând unele măsuri îndreptate împotriva absolutismului (desființarea impozitelor create de rege între 1629 și 1640, lichidarea tribunalelor extraordinare regale și bisericești, stabilirea principiului responsabilității puterii executive în fața Parlamentului), care l-au determinat pe regele Carol I să înceapă războiul împotriva Parlamentului. În timpul primului război civil (1642-1646) s-a adâncit revoluția. Resursele Parlamentului bazate pe principalele porturi și pe regiunile din S și E erau mult mai mari decât cele ale regelui, care avea sprijinul regiunilor rurale din N și V. În prima etapă a războiului armata Parlamentului a suferit înfrângeri; reorganizată de O. Cromwel, armata „noului model” (al cărei nucleu l-a constituit detașamentul de cavalerie numit „coastele de fier”, format din țărănime și mica nobilime) a obținut victorii decisive asupra armatei regelui la Marston Moor (1644) și Naseby (1645). În desfășurarea evenimentelor s-au cristalizat în tabăra revoluționară unele grupări și curente politice radicale (în special în rândul armatei), care doreau să dezvolte revoluția până la egalitatea socială (levellerii). După tratative infructuoase cu Parlamentul, regele dezlănțuie, în 1648, al doilea război civil, cu ajutorul marii nobilimi și al scoțienilor. Este înfrânt la Preston (1648) de armata revoluționară condusă de Cromwell. Regele Carol I a fost judecat, condamnat și executat, iar monarhia și Camera Lorzilor, lichidate. La 19 mai 1649 a fost proclamată republica. V. și Marea Britanie.

scientologie, scientologii s. f. Disciplină recentă al cărei obiect de studiu îl constituie știința ca fenomen social; știința despre știință; scientică. ◊ Biserica de scientologie = sectă religioasă recentă, foarte controversată în prezent în Apus, înființată în 1948 de Ron Hubbard (†1986), autor de scrieri științifico-fantastice, care își propune să realizeze o lume „fără crime, fără droguri și fără războaie”. Aderenții sunt supuși preventiv la un examen anamnezic, primind apoi un „tratament” fizic și medical pentru purificarea lor spirituală, în realitate pentru manipularea lor mintală. Doctrina sectei este expusă în lucrarea sa Dianetica (1950); sediul: Flag (Florida, S.U.A.). – Din fr. scientologie.

OXFORD [óksfəd], oraș în Marea Britanie (Anglia), situat la confl. Tamisei cu râul Cherwell, la 84 km NV de Londra; 118,7 mii loc. (1991). Ind. metalurgică, de constr. aeronautice, de automobile și de aparataj electrotehnic. Fabrică de mobilă și hârtie. Tipografii. Sediul Universității cu același nume (1168) și al mai multor colegii universitare (University College 1249, Balliol 1263, Merton 1264, New College 1379, Magdalen 1458 ș.a.). Muzeul Ashmolean (1683). Teatrul Sheldonian (1662-1669). Biblioteca Bodleiană (fondată 1602-1603 de sir Thomas Bodley). Observator astronomic. Grădină botanică. Monumente: catedrala Sf. Frideswide a colegiului Christ Church (1170-1180, completată în 1225, cu un turn și cu construcții adiacente ridicate în anii 1525-1546); capela Colegiului Merton (1276); capela Colegiului Magdalen (1475-1481); capela Colegiului Lincoln (sec. 17); Redcliffe Camera (1739-1749). Menționat documentar în 912, orașul s-a dezvoltat în jurul universității. – Proviziunile de la O., program de revendicări prin care marii seniori impuneau regelui (1258) crearea unui „consiliu de 15” cu drept de veto asupra hotărârilor regale, alegerea cancelarului și a altor mari demnitari, precum și obligația tuturor să depună jurământ de loialitate față de aceste „Proviziuni”. Regele le-a anulat în 1266. Mișcările religioase de la O. 1. Mișcare religioasă, în prima parte a a sec. 19, în sânul anglicanismului, marcată de ideologia conservatoare romantică ce a dus la renașterea și reformarea Bisericii anglicane în raport cu religia catolică. Principalul exponent: John Henry Newman. 2. Mișcare religioasă întemeiată de Fr. Buchman, în 1921, cu un pronunțat caracter moralizator, propovăduind pocăința și conlucrarea socială. Școala analitică de la O., curent filozofic britanic inițiat de G.E. Moore, după al Doilea Război Mondial, care teoretiza filozofia ca analiză a limbajului comun, sub influența lui L.J.J. Wittgenstein. Reprezentanți de seamă: G. Ryle, J.L. Austin, P. f. Strawson, R.M. Hare.

POITIERS [puatjé], oraș în V Franței (Poitou), situat la 290 km SV de Paris și 161 km ESE de Nantes; 119,3 mii loc. (1999). Nod de comunicații. Aeroport. Ind. metalurgică, constr. de mașini, poligrafică, chimică, textilă, pielărie și încălțăminte, de prelucr. a lemnului și alim. Piață agricolă (vin, grâu, animale). Universitate (1431). Monumente preromanice (Baptisteriul Saint-Jean, sec. 4-7, probabil cel mai vechi edificiu creștin din Franța), romanice (bisericile Notre-Dame-la-Grande, sec. 11-12 Saint-Hilaire-la-Grande, sec. 11, restaurată în sec. 19, Sainte-Radegonde, sec. 11-12), gotice (catedrala Saint-Pierre, sec. 12-16). Palatul ducal (sec. 12), azi Muzeul de Arte Frumoase și Primăria veche (sec. 19). Capitală a pictonilor sub numele de Limonum, a devenit un important centru religios (sediul unui episcopat, sec. 4). Aici au avut loc, în Evul Mediu, două bătălii celebre: în 732, când francii, conduși de majordomul Carol Martel, i-au înfrânt pe arabi, și în 1356 (în timpul Războiului de 100 de Ani), când armata franceză, condusă de Ioan II cel Bun și fiul său Filip cel Îndrăzneț, a fost înfrântă de cea engleză comandată de Eduard „Prințul Negru” (Ioan II a fost luat prizonier și a fost eliberat numai după ce a fost constrâns să accepte condițiile dezavantajoase ale păcilor de la Brétigny și Calais din 1360).

BARD, barzi, s. m. (La vechii celți) Poet care compunea și recita cîntece războinice și religioase. ♦ (Azi, fig.) Poet (național). Pentaur ridică vocea și, pe harpa lui de bard, Epopeea strălucită curge falnică și clară. MACEDONSKI, O. I 104. Iată cum ni-l înfățișează bardul de la Mircești [războiul ruso-romîno-turc]. GHEREA, ST. CR. II 85. Din lungul horelor amestecate. Barzii ridic-a lor glasuri bărbate. EMINESCU, O. IV 31.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

ține [At: PSALT. HUR. 109^r/19 / V: ~a, (înv) țenea / Pzi: țin, (îvp) țiu / E: ml tenere] 1 vt A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să cadă sau să scape. 2 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) lumânarea (sau, reg, lumina) A-i fi naș (cuiva) la cununie. 3 vt (Îae) A veghea pe cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână, potrivit unui vechi obicei creștin. 4 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) cununa A-i fi naș (cuiva) la cununie. 5 vt (Îe) A ~ frânele țării (sau ale împărăției) A conduce o țară. 6 vt (Îe) A ~ pâinea și cuțitul A fi stăpân pe situație. 7 vt (Îe) A ~ doi pepeni într-o mână A căuta să obțină profituri din două părți. 8 vt (Îe) A ~ în (sau, înv, supt) mână (sau mâini) (pe cineva sau ceva) A avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa. 9 vt (Îe) A ~ împrejurările în mână A stăpâni situația Si: a dispune (2), a hotărî. 10 vt (Îe) A ~ (cuiva) ursita A fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. 11 vt (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) foc la spate A-i fi naș cuiva la cununie. 12 vt (Îe) A ~ clanț (sau fuior) cu (cineva) A se lupta cu vorba într-o dispută, într-o conversație etc. 13 vt (Îae) A nu se lăsa intimidat de cineva. 14 vt (Îae) A nu se da bătut. 15 vt (Imt) Poftim! 16-17 vtrr A (se) apuca (pe sau de cineva sau ceva) cu mâna sau într-un anumit fel și a nu lăsa să scape. 18 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în clește A aduce pe cineva în siuația de a nu mai putea scăpa. 19 vt (Îae) A forța pe cineva să cedeze. 20 vt (Îe) A ~ cu dinții să... A dori foarte mult să... 21 vt (Îae) A face totul pentru a... 22 vt (Îe) A-și ~ sufletul în buze A fi pe moarte. 23 vt (Îe) A-și ~ inima în dinți (sau cu dinții) A se stăpâni, nelăsându-se cuprins de o emoție puternică. 24 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de chică A prinde cu putere pe cineva de păr. 25 vt (Îe) A ~ pe dracul de coadă A intra într-o încurcătură și a nu mai putea ieși din ea. 26 vt (Îae) A decădea din punct de vedere material. 27 vt (Îae) A întârzia voit o acțiune. 28 vt (Îe) ~ lupul de ureche Se zice despre un om slab care vrea să se opună unuia mai puternic. 29 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) de mână A pune pe cineva ca martor. 30 vrr (Îe) A se ~ de brâu (sau de gât) cu (cineva) A fi prieten foarte bun (cu cineva). 31 vt (Adesea determinat prin „în mână”, înv, „a mână”; c. i. o armă, un instrument, o unealtă) A folosi cu pricepere cu ajutorul mâinilor Si: a mânui. 32 vt (Determinat prin „în brațe”, „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele, în semn de dragoste, de prietenie etc. Si: a îmbrățișa. 33 vt (D. ființe) A susține un obiect sau un corp greu ridicat de la pământ și a nu-l lăsa să cadă. 34 vt (Îe) Parcă-l țin în spinare Se spune despre cineva nedorit, greu de suportat. 35 vt (Îe) Oaia care nu poate să-și ție lâna trebuie tăiată Se spune despre cineva care nu este în stare să-și ducă la îndeplinire obligațiile asumate. 36 vt (Îe) A ~ (pe cineva) (numai) pe (sau în) palme (sau pe brațe, pe mâini sau, reg, pe mână) A avea o grijă deosebită față de cineva. 37 vt (D. o parte a corpului; în construcție cu „abia”) A susține cu dificultate greutatea trupului. 38 vt (Îe) Cât îl țin picioarele (sau puterile) Cu toată forța. 39 vt (Îe) A nu-l mai ~ șalele A nu mai fi în stare să continue o activitate. 40 vt (Îe) A nu-l mai ~ spatele A abandona o activitate. 41 vt (Îe) A-l ~ părul A fi capabil să facă un lucru. 42 vt (Îe) A-l ~ puterile A-l ajuta pe cineva puterile Si: a rezista. 43-44 vt (înv; îe) A (nu)-l mai ~ (pe cineva) inima să... A (nu) se putea stăpâni să... 45 vt (Îe) A nu-l mai ~ balamalele A-și pierde vigoarea. 46 vt (Îae) A îmbătrâni. 47 vt (Îe) A nu-l ~ proptelele A fi gârbov și neputincios. 48 vt (Fig) A răbda. 49-50 vti A prinde pe cineva sau ceva ca să nu cadă Si: a sprijini. 51 vt (Pop; irn; îe) Ține-mă, Ghincule Se spune celui care se laudă că va face ceva peste puterile sale. 52 vt A (putea) cuprinde în sine Si: a conține (2), a încăpea. 53 vt (Pop; îe) A nu-l mai ~ pielea A fi foarte gras. 54 vt (Pop; îae) A nu-și mai putea stăpâni bucuria. 55 vt (Pop; îae) A fi foarte îngâmfat. 56 vt (Pop; îe) A nu-l mai ~ cămașa A fi foarte nerăbdător. 57 vt (Pop; îae) A fi foarte ocupat. 58 vt (Îe) A nu-l mai ~ pământul A nu mai avea loc pe pământ. 59 vt (Îae) A nu fi tolerat din cauza răutăților făcute. 60 vt (Îe) A nu-l (mai) ~ locul (sau pământul) A fi neliniștit. 61 vt (Îe) A nu-l ~ drumurile A nu mai putea merge pe drum din cauza beției. 62 vt (Îvr) A împresura (pe cineva). 63 vr (Urmat de un complement indirect introdus prin „de”) A se prinde cu mâinile pentru a nu cădea, pentru a nu fi despărțit de cineva sau de ceva Si: a se agăța (4). 64 vr (Îe) A se ~ cu dinții de (ceva) A nu ceda cu nici un preț Si: a persevera. 65 vr (Îe) A se ~ de poalele (sau pulpana, fustele) (cuiva) A căuta să fie mereu împreună sau în preajma cuiva, insistând pentru a-i cere ceva. 66 vr (Urmat de determinări modale) A se menține într-un loc. 67 vr (Urmat de determinări modale) A nu cădea de undeva. 68 vr A apăsa o parte a corpului pentru a-i încetini funcția, pentru a potoli o senzație dureroasă etc. 69-70 vir A fi prins, fixat. 71 vr (D. țesături; îe) A se ~ (numai) în ață (sau într-un ori de un fir de ață) A fi pe punctul de a se rupe. 72 vr (D. viață; îae) A fi oricând gata să se sfârșească. 73 vr (Îe) A nu se ~ nădragii pe (cineva) Se spune despre cineva foarte sărac. 74 vr (D. obiecte de îmbrăcăminte; îe) A nu se ~ petec de petec (sau zdreanță de zdreanță), a nu se ~ pe (sau în) spate A fi foarte uzat. 75 vr (Îae) A se rupe. 76 vr A se afla în imediată apropiere unul de altul. 77 vr (Șîe a se ~ cârd) A urma unul după altul Si: a se înșirui. 78 vr (Îe) A se ~ tot (de) una (sau unul) A fi unul lângă altul, formând un tot. 79 vr (Udp „de”, „după”, „în urma”, „pe urmă”) A merge în urma cuiva sau a ceva, (pășind) cât mai aproape. 80 vr (Pex; șîe a se ~ ca râia de om) A fi nelipsit de lângă cineva. 81 vr (Îae) A urmări pe cineva pretutindeni. 82 vr (Pex) A stărui pe lângă cineva pentru a obține ceva. 83 vr (Îe) A se ~ droaie după (cineva sau ceva) A urma în număr mare pe cineva sau ceva. 84 (Îae) A acționa păstrând ritmul impus de cineva sau ceva. 85 vr A se ghida după cineva sau ceva. 86 vr (Udp „de”; c. i. un text) A respecta cu fidelitate. 87 vr A lua ca exemplu pe cineva sau ceva. 88-89 vtir (D. persoane; pan, d. un drum; udp „de”; adesea determinat prin „drept”, „înainte”) A urma una și aceeași direcție. 90 vti (Îe) A o ~ spre... A merge spre... 91 vr (Îe) A se ~ ață de un drum (de o cărare etc.) A nu se abate de la un drum. 92-93 vti (Îe) A ~ dreapta (ori la dreapta sau stânga, reg, hăisa) A merge pe partea dreaptă (sau stângă) a unui drum. 94 vt (Îe) A ~ marginea A înainta pe (sau aproape de) marginea unui drum, a unei suprafețe. 95-96 vti (Înv; îe) A ~ marea, a ~ spre plina mare A naviga în (sau spre) larg. 97-98 vti (Reg; îe) A ~ țel (sau țelul), a ~ la țel A ochi cu pușca. 99 vr (Pop; cu complementul „drumul”) A-și continua drumul. 100 vr (Pop; îe) Nu-și ~ drumul, ci apucă pe de lături Se spune despre cei care nu-și văd de treabă. 101 vi (Udp „de”, îrg, „la”, înv, „cu”; șîe a ~ una cu ...) A face parte integrantă dintr-un tot. 102-103 vir (Udp „de”) A se referi la... 104-105 vir (Udp „de”) A privi, a interesa pe... 106-107 vir (Udp „de”) A depinde de... 108-109 vir (Udp „de”, reg, „pe”, înv, „pentru”) A se preocupa neîntrerupt (numai) de... 110-111 vir (Udp „de”, reg, „pe”, înv, „pentru”) A se îndeletnici mult (numai) cu... 112-113 vir (Udp „de”, reg, „pe”, înv, „pentru”) A persevera în... 114 vr (Îe) A se ~ de ale sale A-și vedea de treabă. 115 vi (Udp „la”) A fi legat sufletește de cineva sau de ceva. 116 vi (Udp „la”) A-i fi pe plac cineva sau ceva. 117 vi (Udp „la”) A iubi. 118 vi (Îe) A ~ la (cineva) ca la pingele A nu avea pentru cineva decât foarte puțină afecțiune. 119 vi (Înv; îe) A ~ la un cuvânt A avea toți aceeași opinie. 120 vi (Reg; îe) A ~ la un loc A fi solidari. 121 vi (Udp „cu”, înv, „lângă”) A susține pe cineva sau ceva. 122-123 vir (Urmat de un verb la conjunctiv, rar, la infinitiv) A dori să... 124-125 vir (Urmat de un verb la conjunctiv, rar, la infinitiv) A intenționa să... 126-127 vir (Urmat de un verb la conjunctiv, rar, la infinitiv) A se angaja să... 128 vi (Îe) A fi ținut să... (sau a..., la..., asupra...) A fi obligat să... 129 vt (C. i. corpul sau o parte a corpului) A face să stea mai mult timp într-o anumită poziție. 130-131 vtir (Îe) A-și ~ gura (sau limba, dep, pliscul, reg, fălcile etc., de gură) A-și impune tăcere. 132 vtr (Îe) A-și ~ gura cusută (sau strânsă) A tăcea. 133 vt (Îe) A ~ piept (la ceva sau cuiva sau, rar, cu cineva) A se împotrivi cuiva sau la ceva. 134 vt (Îe) A ~ urechea la (cineva) A fi atent la ceea ce spune cineva. 135 vt (Îe) A ~ mâna căpătâi A pune mâna sub cap drept pernă. 136 vt (Îe) A ~ ochii (sau privirea) la... (ori către, spre, pe, în...) A se uita cu insistență la cineva sau ceva. 137 vt (Îe) A ~ ochii de (cineva) A supraveghea pe cineva. 138 vtr (Îe) A-și ~ cumpăna A sta în echilibru. 139 vr (Urmat de determinări modale) A sta într-o anumită poziție. 140 vr (Urmat de determinări modale) A lua o anumită atitudine. 141 vr (Îe) A se ~ cu capul sus A fi orgolios. 142 vr (Îae) A fi îngâmfat. 143 vr (Rar) A sta în picioare. 144 vtf A face (pe cineva sau ceva) să stea o perioadă de timp într-un anumit loc. 145-146 vtrf (Îe) A ~ (ceva sau pe cineva) la distanță (sau departe) A se arăta distant față de cineva. 147 vr (Îe) A se ~ la o parte (sau deoparte, la distanță, în rezervă) A nu lua parte la ceva. 148 vr (Îe) A se ~ departe de apă curgătoare A se feri de primejdii. 149 vt A primi pe cineva în casa sa o anumită vreme, dându-i adăpost și mâncare. 150 vt A nu lăsa pe cineva să plece în altă parte. 151 vt (Îlv) A ~ în gazdă A găzdui. 152 vt (Îe) A ~ (pe cineva) pe lângă sine A face pe cineva să trăiască aproape de sine. 153 vt (C. i. animale) A pune sub acoperământ spre a feri de intemperii Si: a adăposti (1). 154 vr (Îrg) A trăi (undeva). 155 vr (Îrg) A locui într-un anumit loc. 156 vt (Uneori determinat prin „pe loc”, „în loc”) A imobiliza. 157 vt (Uneori determinat prin „pe loc”, „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său. 158 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) calea (sau drumul, rar, drumurile) A opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă mai departe. 159 vt (Îae) A sta în calea cuiva. 160 vt (Îae) A aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte, pentru a-i pune o întrebare etc. 161 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) calea (sau, rar, cărarea) A urmări pe cineva în mod insistent pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea etc. 162 vt (Îae) A fi mereu în drumul cuiva. 163 vt (Îe) A ~ drumurile (sau drumul, calea) A opri pe cineva din drum pentru a-l jefui sau a-l ucide. 164 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de vorbă (sau, înv, cu cuvinte) A vorbi cu cineva întrerupându-i o acțiune. 165 vt (Îe) A ~ (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna, înv, cu cuvinte) A duce pe cineva cu vorba. 166 vt (Îe) A ~ (pe cineva) sub picior (sau papuc) A avea pe cineva sub autoritatea sa Si: a domina (1). 167 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) ușa A ajuta pe cineva să săvârșească o faptă rea. 168 vt (La volei, polo pe apă etc.; îe) A ~ mingea A opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 169 vt A face pe cineva să aștepte. 170 vt (D. o parte a corpului) A produce jenă. 171 vt (D. o parte a corpului) A durea. 172 vt (D. obiecte de îmbrăcăminte) A deranja la mișcări, prin croiala prea strâmtă. 173 vt (Urmat de determinări modale) A face ca cineva sau ceva să rămână un timp oarecare într-o anumită stare Si: a menține. 174 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în (sau din) frâu (sau în nouă frâne, în hățuri, în strună, din sau de scurt) sau, înv, a ~ (pe cineva) scurt A nu lăsa cuiva libertatea de acțiune sau de mișcare. 175 vt (Îae) A supraveghea îndeaproape și cu severitate (pe cineva). 176 vt (Îe) A ~ (pe cineva sau ceva) sub (sau în) ochi A urmări îndeaproape (pe cineva sau ceva). 177 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de aproape A controla pe cineva cu strictețe, permanent. 178 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în evidență A înregistra pe cineva în actele unei instituții pentru a-l avea sub supraveghere. 179 vt (Îe) A ~ (ceva) în loc A împiedica să evolueze. 180 vt (Înv; cu complementul „corabia”) A menține în stare de plutire. 181 vt A înfrâna un sentiment, o pornire etc. 182 vtr (Îe) A-și ~ răsuflarea (sau răsuflul, suflarea, sufletul, respirația) A se sili să respire ușor, fără zgomot. 183 vt (Îae) A-și opri respirația. 184 vtr (Înv; îe) A-și ~ mâinile de către (sau despre) (cineva) A se stăpâni de a ucide pe cineva. 185 vtr (Îrg; îe) A-și ~ mâinile sau a-și ține mâinile de (la) (ceva) A se abține de la ceva. 186 vt (De obicei urmat de verb la conjunctiv sau udp „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva. 187-188 vr (rar) vi (De obicei îcn, urmat de verb la conjunctiv sau udp „de”) A se abține de la ceva. 189 vt (Înv; cu complementul „moșie”, „pământ”, „casă” etc.) A dobândi prin moștenire. 190 vt (Înv; cu complementul „moșie”, „pământ”, „casă” etc.) A pune stăpânire pe ceva. 191 vt (Înv; cu complementul „moșie”, „pământ”, „casă” etc.) A avea și a păstra în proprietatea și folosința sa Si: a poseda. 192 vt (Îe) A ~ fumul de pe urma (cuiva) A trage tot folosul de pe urma cuiva. 193 vt (De obicei urmat de determinări ca „în arendă”, „în” sau „cu chirie”, „ca zălog”, „cu anul” etc.) A avea în folosință pe timp limitat o proprietate. 194 vt A avea în proprietate sau în chirie un local (cârciumă, pensiune, restaurant, băcănie etc.) și a exercita meseria de comerciant în ramura respectivă. 195 vt (Îe) A ~ negustorie A întreprinde afaceri comerciale. 196 vt (C. i. o marfă) A avea de vânzare (sau a vinde) ceva în mod obișnuit în prăvălie. 197 vt (C. i. animale) A crește. 198 vt (Rar) A strânge și a păstra bunuri materiale Si: a agonisi (2). 199 vt (Înv) A stăpâni (o țară, un ținut, o cetate etc.). 200 vt (Înv) A conduce (o țară, un ținut, o cetate etc.). 201 vt (Astăzi pop; c. i. poziții strategice) A apăra de invazia dușmanului. 202 vt (Înv) A pune stăpânire pe cineva sau ceva Si: a stăpâni. 203 vt (D. boli, stări sufletești etc.; de obicei cu determinări temporale) A cuprinde. 204 vt (C. i. un loc, o poziție, o situație etc.) A ocupa. 205 vt (Îlv) A ~ loc de... A fi folosit ca... 206 vt (îlv) A ~ locul (cuiva sau a ceva) A înlocui pe cineva sau ceva. 207 vt (C. i. o funcție, o demnitate etc.) A avea sub conducerea sau administrația sa. 208 vt (C. i. o funcție, o demnitate etc.) A deține. 209 vt (Îlv) A ~ socoteala (sau socotelile) A avea în grijă evidența banilor (venituri și cheltuieli). 210 vt (Îlv) A ~ socoteala (sau seama, răboj) A păstra evidența unor date, a unor întâmplări etc. 211 vt (Îlv) A ~ socoteală (sau seamă, seama) (de sau că...) A avea în vedere (pe cineva sau ceva). 212 vt (Îal) A respecta întocmai. 213 vt (Îrg; îlv) A-i ~ (cuiva) în seamă (ceva) A-i lua (cuiva) în considerare (ceva). 214 vrp (Îlv) A i se ~ (cuiva) în seamă (ceva) A i se lua (cuiva) în considerare (ceva). 215-216 vt (Îlv) A (nu) (se) ~ în seamă (sau nici într-o seamă ori la nici o seamă) A (nu) (se) lua în considerație. 217-218 vt (Îal) A (nu) (se) recunoaște. 219 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) toate în seamă A avea evidența faptelor cuiva. 220 vt (Îlv) A ~ casa A îndeplini funcția de casier. 221 vt (Îlv) A ~ contabilitatea A îndeplini funcția de contabil. 222 vt (Îlv) A ~ registrele (sau catastifele, listele etc.) A fi însărcinat cu evidența registrelor, listelor etc. 223 vt (Îlv) A ~ jurnal A însemna evenimentele zilnice. 224 vt (Înv; îlv) A ~ foaie de... A face listă cu... 225 vt (Îlv) A ~ evidența A înregistra situația bunurilor, lucrărilor și persoanelor legate de o anumită activitate. 226 vt (Îe) A ~ (registrele, dosarele etc.) la zi A însemna cu regularitate, zilnic, schimbările survenite față de situația cuprinsă într-un registru, într-un dosar etc. 227 vt A avea (pe cineva) în serviciul său. 228 vt A avea (pe cineva) în casa sa într-o anumită calitate. 229 vt (Pop) A avea de soție (rar, de soț) (pe cineva). 230 vt (Pop; îe) A ~ (pe cineva) fără cununie A trăi în concubinaj. 231 vt (Pop; cu complementul „amant”, „drăguț”, „țiitoare” etc.) A avea (pe cineva) ca amant. 232 vr (Pop; udp „cu”, reg, cu determinarea „laolaltă”) A avea (cu cineva) relații de dragoste în afara căsătoriei. 233 vt (Pop; îe) A ~ dragoste cu (cineva) A face dragoste cu cineva. 234 vt A păstra la loc sigur, păzind cu grijă. 235 vt A păstra mai departe în posesia sa. 236 vt A păstra un lucru într-un anumit loc pentru a-l avea la îndemână în caz de trebuință. 237 vt A păstra un anumit timp un lucru primit de la cineva. 238 va (Reg; îe) Ține în el (sau țin în mine, ții în tine etc.) Se spune despre un om tăcut care nu-și exteriorizează sentimentele. 239 va (Reg; îae) Se spune despre un om discret care știe să păstreze un secret. 240 vt (C. i. alimente) A conserva în bună stare, ferind de alterare. 241 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte) A păstra asupra sa. 242 vt (Cu complementul „banca”, „banii”) A mânui suma de bani pusă ca miză la un joc de cărți, de noroc etc.. 243 vta (Reg; d. femeie) A duce sarcina. 244 vt A opri (ceva) la sine. 245 vt A opri (ceva) pentru sine. 246 vta (Pop; cu complementele „soția”, „iubita”, „soțul”, „iubitul”) A nu părăsi. 247 vt (Mai ales ccd) A rezerva un lucru pentru cineva, pentru o împrejurare oarecare. 248 vt (Îla) De ținut Care este destinat unei utilizări viitoare. 249 vt (Îal) Care este păstrat pentru o anumită ocazie. 250 vt (Reg; d. animale domestice; îal) De prăsilă. 251 vt A reține pe nedrept (ceva). 252 vt A păstra neschimbat Si: a conserva (2). 253 vt A nu lăsa să dispară. 254 vt A nu lăsa să se altereze Si: a conserva (1). 255 vt (Îlv) A ~ minte (sau, rar, în minți, în minte) A-și întipări în memorie. 256 vt (Îal) A-și aminti. 257 vt (Îe) (De) să mă ții (sau țină) minte Se spune pentru a sublinia violența unor acțiuni sau a unor manifestări. 258 vt (Reg; îe) A da pe ~-minte A da pe datorie. 259 vt (Îe) A ~ mânie (sau pizmă, supărare, alean, rar, urgie, dușmănie) (cuiva sau, reg, pe cineva, înv, asupra cuiva ori spre cineva) A păstra sentimente de ură, de mânie față de cineva. 260 vt (Îe) A-i ~ credință (cuiva) A fi credincios cuiva. 261 vt (Îe) A-și ~ rangul A duce un fel de viață potrivit cu rangul pe care-l ocupă în societate. 262 vt (Îe) A-și ~ gândul la (ceva) A se gândi permanent la ceva. 263 vt (Înv; îe) A ~ păcatele (cuiva) A nu ierta păcatele cuiva. 264 vt (Îe) A-și ~ lucrul (său) A-și păstra neschimbate obiceiurile. 265 vt (Rar) A ~ (la mână) 1, 2, 3, ....9 Se spune în limbajul elevilor, în operația de adunare, despre cifrele care nu se scriu sub linia de adunare, ci se rețin în memorie pentru operația următoare. 266 vt (Uneori cu determinările „viața”, „în viață”) A lăsa pe cineva să trăiască. 267 vt (Pop; d. o plantă, un copac etc.; c. i. frunze, fructe etc.) A nu lăsa să cadă. 268 vr (D. frunze) A nu cădea. 269 vt A nu dezvălui (o taină, un secret etc.). 270 vt A ascunde. 271 (C. i. o calitate sau o stare) A păstra vreme mai îndelungată. 272 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de cald A încălzi pe cineva. 273 vi (Îae) A-i fi de folos cuiva. 274 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de frig A apăra pe cineva de frig. 275 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de rece A răcori (pe cineva). 276 vi (Îe) A ~ cumpăt la (ceva) A manifesta moderație în legătură cu ceva. 277 vi (Îe) A(-i) ~ de foame (cuiva) A sătura pe cineva pentru un timp mai îndelungat. 278 vi (Reg; d. o mâncare; îe) A ~ bine la rânză A sătura. 279 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de urât A sta împreună cu cineva, vorbindu-i, distrându-l, pentru a-i alunga plictiseala. 280 vt (Îe) A ~ companie (sau tovărășie) (cuiva) A nu lăsa pe cineva singur. 281 vt (Îae) A fi mereu în preajma cuiva. 282 vt (C. i. norme, legi, angajamente etc.) A respecta cu strictețe. 283 vt (Îe) A ~ post A posti. 284 vt (Îe) A(-și) ~ cuvântul (sau vorba, pop, vorbele) A îndeplini o promisiune făcută. 285 vt (Îe) A ~ pas cu vremea (sau pasul vremii) A fi la modă. 286 vt (Îe) A ~ zilele (sau miercurea, joile, vinerea, vinerile, sâmbetele, soroacele) (pe cineva), a-i ~ (cuiva) sâmbăta (sau sâmbetele, lunile, vinerile) A posti și a nu lucra în anumite zile, cu un anumit scop (în folosul cuiva, pentru a evita o nenorocire sau pentru a atrage asupra cuiva o nenorocire). 287 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) sâmbetele A urî pe cineva. 288 va (Îe) A ~ creștinește (sau jidovește, elinește, păgânește) A respecta preceptele religiei creștine (sau ale celei ebraice, grecești, păgâne etc.). 289 vt (Îlv) A ~ tactul A marca prin mișcări regulate, făcute cu mâna, cu piciorul sau cu o baghetă, accentele unui text sacadat. 290 vt (Îlv) A ~ măsura A respecta cu strictețe măsura unei piese muzicale. 291-292 vir (Adesea urmat de determinări ca „sfatul”, „credința”, „porunca”, „cuvântul” etc., introduse prin prepozițiile „de”, rar, „la”, „cu”, înv, „întru”) A nu se abate de la... 293 vr (Îe) A se ~ de cuvânt (sau de vorbă, de parolă, de jurământ) A îndeplini o promisiune făcută. 294 vr (Îae) A respecta angajamentul dat. 295 vi (Îe) A ~ la vorba sa A rămâne nestrămutat într-o hotărâre. 296 vt (C. i. sărbători, mai ales, religioase) A sărbători o zi prin odihnă, post, rugăciune. 297 vt A sărbători o zi aniversară mâncând și bând. 298-299 vir A rezista. 300 vr (Imt; p 2 sg, rar, p 3, de obicei urmat de „bine”) Formulă de încurajare. 301 vr (Imt; p 2, rar, p 3) Formulă de amenințare. 302 vr (La conjunctiv și imperativ, p 2 sg, urmat de un substantiv) Cuvânt care accentuează calitatea, intensitatea unei acțiuni. 303 vr (Îe) A se ~ gata A sta pregătit pentru a face ceva. 304 vt (Îe) ~, măi! (sau hăi!, ha!) Formulă cu care se alungă câinii sau lupii. 305 vr (Îe) ~-te, pârleo! (sau băiete!), să te ții, pârleo! Formulă folosită pentru a intensifica acțiunea exprimată de verbul propoziției pe care o însoțește. 306 vr (Îe) ~-te! Formulă de avertisment dat vânătorului vecin, prevenindu-l de apariția vânatului. 307 vt (Înv) A afirma cu tărie. 308 vt (De obicei, udp „cu”, reg, „pe”, „de”, „întru”) A (se) suporta toată cheltuiala necesară întreținerii cuiva sau a ceva Si: a întreține. 309 vt (De obicei, udp „cu”, reg, „pe”, „de”, „întru”) A aproviziona cu cele necesare traiului. 310 vt (Îe) A ~ (pe cineva) pe mâncare și pe băutură, a ~ (pe cineva) pe mâcat(e) și pe băut(e) A oferi cuiva mâncare și băutură. 311 vt (Îe) A ~ casă mare A duce un trai bogat și luxos. 312 vt (Îe) A ~ casă (sau masă) deschisă A primi bucuros și adesea oaspeți. 313 vt (Îe) A ~ masă întinsă A primi oricând persoane la masă. 314 vt (Îe) A ~ casă (cu cineva) A fi căsătorit cu cineva. 315 vt (Îae) A trăi în aceeași casă, formând o singură familie. 316 vt (Reg; îe) A ~ târlă împreună A trăi împreună în aceeași casă. 317 vt(a) (C. i. animale) A hrăni. 318 vt A avea față de cineva o anumită comportare Si: a trata. 319 vt A avea grijă de ceva Si: a îngriji, a gospodări (3). 320 vi (De obicei cu determinări care arată timpul) A continua să existe Si: a dura³ (2), a dăinui (1). 321 vt (D. o acțiune) A avea o anumită evoluție Si: a se desfășura (4). 322 vt A face să dureze. 323 vtf (Reg; îe) Cât ~ Dumnezeu lumea La nesfârșit. 324 vi A fi suficient pentru un timp oarecare. 325 vi A nu se termina pentru ceva mai mult timp. 326-327 vt (Îe) A (nu-)l ~ (pe cineva) punga (sau buzunarele) A (nu) face față la o cheltuială. 328 vr (D. oameni; de obicei determinat prin „bine”) A se păstra în deplină sănătate și putere. 329-330 vi (Îe) A (nu) se (mai) ~ sufletul (sau suflet de om) în (cineva) A (nu) mai trăi. 331 vi (Îe) A se ~ abanos A se păstra foarte bine. 332 vi (Îae) A arăta mai tânăr decât vârsta pe care o are. 333 vr (De obicei determinat prin „viu”, „în viață”, „cu viață”) A se menține în viață. 334 vtf (Cu complementul „viața”, „zilele”, „capul”, „sufletul”) A (se) menține în viață. 335 vt (Îe) A-și ~ sufletul (sau inima) A mânca atât cât să-i treacă foamea. 336 vt (Îae) A se hrăni puțin numai cât să-și întrețină viața. 337-338 vir (D. construcții, clădiri etc.) A rezista timpului. 339-340 vir (D. materiale, obiecte de îmbrăcăminte, încălțăminte etc.; de obicei udp „la”) A nu se deteriora sub influența unor factori externi. 341 vi (D. ființe; de obicei udp „la”) A suporta bine (o încercare). 342 vi (Fam; îe) Nu ~ figura Se spune pentru a arăta că o intenție a cuiva nu are sorți de izbândă. 343 vti (Îe) Cât îi ~ (cuiva) gura, cât (sau ce) îl ~ gura (sau, rar, gâtlejul, capul) Până la epuizare. 344-345 vti A se întinde într-o direcție. 346-347 vti (C. i. sunete; șîe a o ~) A face să dureze mai mult timp Si: a prelungi. 348 vt (Îe) A (-i) ~ (cuiva) isonul (sau ison, isonuri, hangul, bâzoiul) A executa acompaniamentul unei melodii. 349 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) isonul (sau hangul, bâzoiul, coarda) A aproba vorbele și faptele cuiva, pentru a-i fi pe plac. 350 vt (Îae) A se comporta la fel ca cineva pentru a-i face pe plac. 351 vt (Cu valoarea stilistică a unui prezent de durată; îe) A (o) ~ una (și bună), a – întruna (sau morțiș), a o ~ (coardă sau sfoară) înainte (sau, fam, ca prostul ori ca prostul înainte) A susține cu insistență ceva. 352 vt (Îe) A o ~ întruna (cu), a o ~ una A vorbi fără întrerupere, repetând același lucru. 353 vt (Îe) A o ~ pe-a mea (sau pe a ta, pe a lui etc.) A nu-și schimba atitudinea. 354 vt (Îae) A nu vrea să admită că altul ar putea avea dreptate. 355 vt (Îe) A o ~ așa (ca gaia mațul), a o ~ în... (sau într-un... ori tot într-o...), a ~ maț A persista în aceași atitudine. 356 vt (Reg; îe) A o ~ sfoară (sau ață) A merge fără oprire. 357 vt (Îe) A o ~ (tot una cu...) A face fără întrerupere ceva. 358 vt (Îe) A o ~ (așa sau într-o copce), a (o) ~ (tot într-un) suflet sau (numai) o fugă, a ~ fuga tot întruna A fugi fără oprire. 359 vt (Îe) A ~ tot un plâns (sau numai o gură) A plânge fără întrerupere. 360 vt (Îe) A ~ numai o gură A face gălăgie. 361 vt (Îe) A o ~ într-un cântec A cânta fără întrerupere. 362 vt (Îe) A o ~ forfota A se agita multă vreme. 363 vt (Îe) A o ~ una, a ~ strună A continua în același ritm, neîntrerupt. 364 vt (Îe) A ~ (pe cineva) (tot sau numai) în... A nu slăbi pe cineva cu... 365 vt (Înv; îe) A ~ tot un glas A vorbi monoton. 366 vt (Îe) A ~ o vorbire (sau o cuvântare, un cuvânt, un discurs, o orație, un toast, reg, vorbiri) sau, rar, a ~ cuvânt A vorbi în fața unui auditoriu (la ocazii festive etc.). 367 vt (Îe) A ~ o conferință (o prelegere, un curs) A prezenta o prelegere, un curs etc. în fața unui auditoriu. 368 vt (Îlv) A ~ convorbire cu... A discuta cu (cineva). 369 vt (Îlv) A ~ judecată (sau județ) A prezida un consiliu de judecată. 370 vt (Îlv) A ~ divan A se întruni în divan. 371 vt (Pex; îal) A sta de vorbă. 372 vt (Îlv) A ~ (o) adunare (sau ședință, consiliu, sobor etc.) A se întruni (într-o adunare, ședință etc.). 373 vt (Îlv) A ~ sfat A delibera. 374 vt (Îlv) A ~ război (sau luptă, bătălie, reg, foc) (cu cineva sau împotriva cuiva) A se război (cu cineva). 375 vt (Îlv) A ~ strajă A veghea. 376 vt (Îlv) A ~ predică A predica în fața unui auditoriu. 377 vt (Îal) A sfătui (pe cineva). 378 vt (Îlv) A ~ slujbă (sau liturghie) A oficia slujba religioasă. 379 vt (Îlv) A ~ iertăciune A rosti o cuvântare în cadrul înmormântării cuiva, prin care se amintesc faptele bune din viața decedatului. 380 vt (Îlv) A ~ corespondență A coresponda cu cineva. 381 vt (Înv; îlv) A ~ vrăji A face vrăji. 382-383 virp A avea loc. 384 vtf A face să aibă loc. 385-386 vtrp (Pop; adesea udp „de”) A (se) considera (2-3). 387 vt (Îe) A ~ (de) rău (pe cineva, rar, ceva) A face pe cineva răspunzător. 388 vt (Îae) A fi supărat pe cineva. 389 vt (Îae) A interzice cuiva ceva. 390-391 vt (Îe) A (nu) ~ (cuiva ceva) în nume de rău A (nu) se supăra. 392-393 vt (Îae) A (nu) atribui cuiva o intenție răuvoitoare. 394 vr (Îe) A-și ~ de datorie (sau de datorință) să... A se considera obligat să... 395 vt (Înv; îe) A-l ~ (pe cineva sau ceva) în (sau la) (mare, multă) cinste, a-l ~ (pe cineva) în mare prețuire A da cuiva o considerație deosebită. 396 vt (Înv; îae) A socoti pe cineva sau ceva demn de stimă. 397 vt (Îe) A nu-l ~ (pe cineva) întru nimica (sau într-o nemică), a nu-l ~ (pe cineva) nice într-o cinste A desconsidera pe cineva. 398 vt (Îae) A nu lua în serios pe cineva. 399 vt (Reg; îe) A nu-l ~ (pe cineva) nici în două bețe A disprețui pe cineva. 400 vir (Îe) A-și ~ de (cineva) A suspecta pe cineva. 401 vr (Udp „de”) A se considera (2). 402 vr (Pop; adesea determinat prin „mândru”, „mare” sau un echivalent al acestora) A-și lua aere de superioritate Si: a se îngâmfa, a se fuduli (1). 403 vt (Pop) A obliga la o cheltuială Si: a costa (7). 404 vi A avea o valoare în bani Si: a prețui.

ARHITECTÚRĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Știința și arta de organizare și construire a spațiilor necesare vieții și activității umane. Avînd o dublă determinare, funcțională și artistică, evoluția a. depinde de tipurile de materiale folosite într-o anume epocă (lemn, piatră, cărămidă, beton), de destinația clădirii (locuințe, clădiri de cult, clădiri industriale, militare etc.) și de climatul spiritual în care apare. Elementele de bază ale a. – volumul, suprafața și planul – organizate după un anumit ritm, caracterizează stilurile arhitectonice. În funcție de concepția epocii, înclinată către funcțional sau către spiritual, a. accentuează fie structura construcțiilor (a. clasică grecească, Renașterea, a. sec. 20), fie forma generală și decorul, în scopul creării unui sentiment sau accentuării specificului național (a. egipteană, barocă, neoromânească). După destinația edificiilor, a. este împărțită în: a. civilă, a. religioasă, a. militară, a. industrială etc. A. peisagistică = știința și arta de a interveni asupra peisajului, în scopul obținerii unui spațiu cu valențe estetice. Latura cea mai importantă o constituie arta grădinilor. A. – sculptură = curent apărut după al doilea război mondial, ca reacție la cubismul interbelic, care urmărește integrarea a. în peisaj prin apropierea aspectului ei exterior de forma sculpturală, sau, chiar, prin crearea unor sculpturi locuibile. ♦ P. ext. Aspectul compozițional al unei opere artistice; structură. 2. (INFORM.) Arhitectura calculatoarelor = asamblarea subsistemelor funcționale într-un calculator numeric, pentru a obține performanțele impuse în condiții de cost avantajoase.

GUSTAV (GUSTAF), numele a șase regi ai Suediei. Mai importanți: 1. G. I Vasa (numit anterior Gustav Eriksson), rege (1523-1560). Întemeietorul dinastiei Vasa, sun a cărei conducere Suedia și-a dobândit independența, înlăturând suzeranitatea Danemarcii. A introdus Reforma (1527-1529). G. II Adolf Vasa, rege (1611-1632). A reformat statul suedez, reînnoind structurile economice și învățământul. A creat armata națională. Mare comandant de oști. Cu o armată bine organizată, a purtat războaie cu Danemarca (1611-1613), Rusia (1613-1617) și Polonia (1621-1629), asigurând hegemonia Suediei în N Europei; a participat la Războiul de 30 de ani împotriva Habsburgilor, asupra cărora a obținut mai multe victorii (la Breitenfeld, 1631); a murit în bătălia victorioasă de la Lützen (1632). 3. G. III, rege (1771-1792). A domnit în spiritul despotismului luminat, abolind tortura, acordând libertatea presei (1774) și toleranța religioasă (1781). 4. G IV Adolf, rege (1950-1973) din dinastia fundată de J. B. Bernadotte.

MAGNIFICÉNȚĂ s. f. (Învechit) Calitatea a ceea ce este magnific; fast, lux, strălucire. Se săvîrși ceremonia religioasă a cununiei cu mare magnificență. FILIMON, O. I, 303, cf. ȘĂINEANU, D. U. ◊ (Rar, ca termen de adresare) Magnificența voastră. ◊ (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Această paradă este mai mare decît toate alte pompe și țîrmonii magnifisențe ale tronului său. MUMULEANU, C. 9/1. A Război de magnificență = război pornit din dorința nobilimii feudale de a-și arăta luxul, bogăția, strălucirea. Războaiele italiene sînt considerate de istoricii francezi ca „războaie de magnificență”. OȚETEA, R. 154. - Pl.: magnificențe. – Și: magneficénță (NEGULICI), magneficínță (id.), manificénță (COSTINESCU, ALEXI, W.), manificínță (PONTBRIANT, D.), magnificénție (STAMATI, D.), magnifisénță s. f. - Din fr. magnificence, it. magnificenza. – Magnificenție, din lat. magnificentia.

sfânt, ~ă [At: PSALT. HUR. 61^r/11 / V: (înv) svent, svânt / Pl: sfinți, sfinte / E: vsl свѧтъ] 1 a (În concepțiile religioase; d. divinitate, ființe supranaturale considerate de esență divină etc.) Care întruchipează idealul de perfecțiune și de puritate absolută Si: (îvp) sânt, dumnezeiesc, divin. 2 sma (Pop) Dumnezeu (1). 3 sma (Pfm; îlav) Ferească (sau ferit-a) ~ul Nicidecum. 4 sm (Pfm; îe) A-l vedea (sau a-l lua) ~ul (pe cineva) A o păți. 5 sm (Îae) A da de un noroc neașteptat sau de un chilipir. 6 sm (Pfm; îe) A-l uita (pe cineva) ~ul A zăbovi prea mult (și fără treabă), într-un anumit loc. 7 sm (Îvr; îe) A jura (cineva) pe ~ul A jura pe tot ce are mai de preț. 8 sm (Fam; îe) A duce (pe cineva) ~ul A îndrăzni să... 9 a Care aparține divinității Si: ceresc, divin, dumnezeiesc, (liv) celest, (rar) îndumnezeiesc, preaînalt, (pop) sânt, (înv) minunat. 10 smf Persoană recunoscută ca un exemplu desăvârșit al vieții creștine și canonizată după moarte de către biserică Si: (îvp) sânt, (înv) preacuvios, preafericit, (ltî) sanct, (îvr) sfințire (11). 11 sm (Reg; îla) Tare de ~ Incoruptibil. 12 sm (Pfm; îc) ~ul Nicolae (din cui sau de pe coardă) Băț sau bici cu care erau bătuți copiii (la școală). 13 sm (Pfm; îe) A ieși (cuiva) un ~ din gură A da o soluție neașteptat de bună într-o anumită situație. 14 sm (Fam; îe) A avea sfinți (sau ~ții lui) (la Ierusalim) A se bucura de protecția cuiva. 15 sm (Fam; îae) A cunoaște persoane influente și a beneficia de anumite favoruri. 16 sm (Înv; îe) A nu avea (nici) ~ (nici Dumnezeu) A fi lipsit de sens. 17 sm (Rar; îe) A fi ~ul zilei A fi o persoană influentă. 18 sm (Fam; îe) (Îac) A se bucura de considerație. 19 sm (Fam; îe) A se ruga de toți sfinții (sau a se închina la sfinți) A apela la cei puternici cu solicitări și rugăminți. 20 sm (Reg; îe) A fura (sau a lua) ~ul (sau sfinții) (pe cineva) A adormi (repede). 21 sm (Îae) A păți ceva neplăcut. 22 sm (Îae) A fi moleșit de somn sau de beție. 23 sm (Îae) A se îmbolnăvi. 24 sm (Îae) A muri¹. 25 sm (Reg; îe) A lua ~ții (ceva) A se distruge. 26 sm (Reg; îe) A nu mai fi de nici un ~ A nu mai fi bun de nimic. 27 sm (Îae) A nu mai exista nici o speranță. 28 sm (Fam; îe) A nu ști la ce ~ să se mai închine A epuiza toate posibilitățile de a găsi sprijin sau protecție. 29 sm (Fam; îe) A dezbrăca un ~ și a îmbrăca pe altul A face datorii noi pentru a plăti pe cele vechi. 30 sm (Înv; îe) A-și găsi (cineva) ~ul A-și găsi nașul. 31 sm (Înv; îae) A găsi pe cineva gata să-i satisfacă toate dorințele. 32 sm (Pfm; îe) A sta (ca un) ~ (sau ca niște sfinți) A sta nemișcat. 33 sm (Reg; îe) A purta (pe cineva) în gură ca pe un ~ A lăuda (pe cineva) foarte mult. 34 (Reg; îe) A mânca ~ul (cuiva) A cuminți pe cineva dându-i o bătaie. 35 sfp (Reg; îe) A fi ca sfintele A fi foarte slabă. 36 sm (Îcs) De-a ~ul Joc de copii, care se executa la priveghi, nedefinit mai îndeaproape. 37 sm (Bot; reg; îc) ~u-Petru Lilicele (Iberis amara). 38 a (De obicei urmat de un np) Dată la care se sărbătoresțe în biserica creștină un sfânt (10) Si: (îvp) sânt. 39 sm (Reg; de obicei lpl) Covrigel preparat din aluat copt sau fiert, cu nuci și cu zahăr sau cu miere, care se mănâncă în ziua de 9 martie Si: (pop) mucenic, (reg) bradoși, brăduleț, brânduș, (reg) sfințișor (3). 40 smf Reprezentare grafică (pictură, statuie etc.) cu caracter religios a unui sfânt (10). 41 a Care aparține bisericii sau religiei (creștine) Si: bisericesc, religios. 42 a Privitor la biserică sau la cultul religiei (creștine) Si: bisericesc, religios. 43 a Care se consideră a fi înzestrat cu harul divin Si: sacramental, sacru², (liv) sacral¹, sacrat¹, sacrosanct, (îrg) sânt. 44 a (Îs) ~a slujbă Liturghie. 45 a (Îs) Lemn ~ Lemn care se crede că ar proveni din crucea pe care a fost răstignit Isus Hristos și care e purtat ca talisman. 46 a (Îs) ~a oaste Armată de cruciați. 47 a (Îs) Război ~ Cruciadă. 48 a (Înv; îs) Os ~ Sacrum. 49 a (Reg; îs) Boală ~ă (sau ~a boală) Dizenterie. 50 a (Reg; îas) Epilepsie (1). 51 sfp Concepții, ritualuri sau, mai rar, obiecte care aparțin de cult sau de religie. 52 a (D. locuri, așezări etc.) Care apare în legendele sau credințele religioase. 53 a (Îs) Locurile sfinte (sau țara ~ă) Ținuturile menționate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit, a propovăduit și a fost îngropat Iisus Cristos. 54 a (Îs) Orașul ~ Orașul Ierusalim. 55 a (Îs) Locul ~ Orașul Mecca (spre care se întorc cu fața mahomedanii când se roagă). 56 a (Pop; d. aștri sau fenomene naturale) Care sunt de origine divină Si: (îrg) sânt. 57 a (Pop; în basme sau în credințe populare; d. zilele săptămânii; îf Sfânta Vineri, Sfânta Joi etc.) Personaj fantastic. 58 a Care impune un respect deosebit Si: sacru², (liv) sacral, sacrosanct, (rar) sacramental, (îrg) sânt, (ltî) sanct. 59 a Care este deosebit de important. 60 a Care nu poate fi vătămat. 61 a De care nu te poți atinge sau nu trebuie să te atingi Si: intangibil, inviolabil. 62 a (Fam) Perfect². 63 a (Fam) Teribil. 64 a (Rar) Nevinovat. 65 sf și (înv) sm Prima încăpere a templului evreiesc, în care se află jertfelnicul, sfeștnicul cu 7 brațe, candele etc. și în care se oficiază ritualul religios Si: (înv) sfințenie (11). 66 smf (Îs) ~a sfintelor sau (înv) ~ul sfintelor Sanctuarul vechiului templu evreiesc de la Ierusalim, în care se ține chivotul legii și în care marele preot intră o singură dată pe an. 67 sfa (Reg; de obicei lpl; șîs sfinte mari) Iele. 68 sfp (Reg; art ) Ursitoare. 69 smp (Reg) Perciune. 70 sfa (Reg) Moartea.

MAXIMILIAN, numele a doi împărați germani: M I, rege roman (1486-1419) și împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (1493-1519). A dus o politică de întărire a autorității centrale, iar pe plan extern, de extindere a dominației habsburgice în Europa apuseană. Prin tratate și căsătorii, a pregătit intrarea sub dominația casei de Habsburg a Spaniei (inclusiv posesiunile italiene și coloniile), a Boemiei și Ungariei. În timpu său, au început războaiele cu Franța pentru stăpânirea Italiei (Războaiele italiene, 1494-1559). M. II, rege roman (din 1562), rege al Boemiei, Ungariei și împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (1564-1576). În Ungaria, s-a lovit de opoziția nobilimii, partizană a lui Ioan Sigismund Zápolya. În 1573, a înăbușit o puternică răscoală țărănească în Croația. Politică de toleranță religioasă față de protestanți.

BANGLADESH [baŋglədéș], Republica Populară ~, stat în Asia central-sudică, pe cursul inferior al fl. Gange; 144 mii km²; 106,5 mil. loc. (1989). Limba de stat: bengali. Cap.: Dhaka. Orașe pr.: Chittagong, Khulna. Este împărțit în patru prov. Peste 85 la sută din supr. B. este reprezentată de o cîmpie plană (alt. sub 10 m), traversată de Gange (Padma), Brahmaputra (Jamuna) și Meghna, delta comună a acestora măsurînd c. 100 mii km². Climă tropicală musonică; cicloane cu efecte catastrofale în zona litorală. Resurse de gaze naturale, petrol (în cantități mici), cărbune, sare ș.a. Întreprinderi de prelucr. a iutei, de ciment, îngrășăminte chim., hîrtie, sticlărie, produse alim. ș.a. Șantiere navale. Se cultivă iută (c. 0.9 mil. t, 26,9 la sută din prod. mondială, 1988), orez (21,9 mil t, 1988), trestie de zahăr (7,2 mil t, 1988), ceai (41 mii t, 1988), grîu (1 mil. t, 1988), legume, bumbac ș.a.; se cresc bovine (22,8 mil. capete, 1988), caprine (10,7 mil. capete, 1988), ovine, cabaline (c. 2 mil. capete, 1988). Pescuit: c. 800 mii t (1986). Cf.: 2,9 mii km. Căi rutiere: 24 mii km. Moneda: 1 taka = 100 paisa. Exportă conf., iută și țesături din iută (c. 2/3), crustacee, piei, articole din piele, ceai ș.a. și importă materii prime și semifabricate, produse alim., utilaje ind. și mijloace de transport, combustibili, produce chim. s.a. – Istoric. Terit. de azi al B. a făcut parte, succesiv, din Imp. Gupta (sec. 5-4 î. Hr.) și Maurya (sec. 4-3 î. Hr.), din Imp. Marilor Moguli (sec. 17-18) și din colonia britanică India (sec. 18-20). În aug. 1947 a fost proclamată independența statului Pakistan, format din două prov., aflate la 1.700 km distanță una de alta, ambele avînd o populație preponderent musulmană: Pakistanul de V și Pakistanul de E (actualul B). Contradicțiile economice, politice, etnice, culturale și religioase despart cele două provincii. În 1949, șeicul Mujibur Rahman formează Liga Awami care se pronunță pentru autonomia Pakistanului de E. După Victoria în alegeri (1970) a partidului Liga Awami în Pakistanul de E, acesta își proclamă independența (mart. 1971). Trupele pakistaneze încearcă să înăbușe mișcarea de independență, în condițiile războiului civil și, apoi, ale războiului indo-pakistanez. Pakistanul de E devine stat independent (16 dec. 1972) luînd numele de B. (recunoscut de Pakistan în 1974). În febr. 1975, constituția este modificată; partidele politice sînt desființate, constituindu-se partidul unic, de guvernămînt al cărui conducător, Mujibur Rahman, devine președintele țării. În aug. 1975, o lovitură de stat îl înlătură pe Mujibur Rahman (care este asasinat) și inaugurează o perioadă de instabilitate politică internă. La 24 mart. 1982, puterea este preluată de generalul H.M. Ershad, administrator-șef al legii marțiale și apoi președinte al statului (1988-1990). De la 23 apr. 1982 activitatea legislativă și cea executivă sînt deținute de președinte, asistat de un consiliu consultativ și de un cabinet. Activitatea partidelor politice este interzisă (din 1984, este parțial admisă). B. este republică islamică.

PROKOFIEV, Serghei Sergheevici (1891-1953), compozitor, pianist și dirijor rus. Elev al lui A. Liadov li N. Rimski-Korsakov. Prof. la Conservatorul din Moscova. Creație de tendință neoclasică, caracterizată prin limpezimea stilului, melodicitatea temelor, limbaj armonic propriu, echilibru ritmic, generozitate lirică, expresivitate puternică. Exceptând muzica religioasă, a abordat toate genurile. Realist, voluntar, îndreptat către concret și către viitor, caustic și dur, spiritual și provocator, este și un moștenitor direct al clasicilor, prin simțul formei și al construcțiilor solide și prin disciplina inspirației. Opere („Dragoste pentru trei portocale”, „Îngerul de foc”, „Povestea unui om adevărat”, „Război și Pace”), balete („Romeo și Julieta”, „Cenușăreasa”, „Floarea de piatră”), simfonii, suite orchestrale, muzică de film, sonate și piese pentru pian. Carieră prodigioasă de pianist.

TOAST (< engl toast, scurt discurs; bucata de pîine prăjită ce se punea în cana cu bere, la ospăț) Scurt discurs rostit de cele mai multe ori la masă, în cinstea cuiva. Ex. Toastul președintelui Nicolae Ceaușescu, cu prilejul vizitei sale în Statele Unite ale Americii: Domnule președinte, Doamnă Carter, Doamnelor și domnilor, Este pentru mine și soția mea, pentru colaboratorii care mă însoțesc, o deosebită plăcere sa fim oaspeții dumneavoastră în această seară, să vizităm din nou Statele Unite ale Americii, să ne întîlnim cu mulți cetățeni ai patriei dumneavoastră. Am avut astăzi primele discuții asupra unui cerc larg de probleme. Am ajuns la o serie de concluzii comune, în primul rînd în legătură cu necesitatea unei colaborări mai largi între țările noastre, cît și la acțiuni mai susținute în direcția păcii, a democratizării relațiilor internaționale, a asigurării dreptului fiecărui popor de a trăi liber, de a se dezvolta corespunzător năzuințelor sale. Ați vorbit, domnule președinte, de faptul că mulți cetățeni din Statele Unite sînt veniți din Europa sau din alte state ale lumii. Eu nu mă pot lăuda că în România sînt mulți cetățeni care au venit din alte părți, pentru că aproape de 2 050 de ani – ținînd seama că în 1980 vom sărbători 2 050 de ani de la constituirea primului stat dac – românii au stat și vor sta pe acele meleaguri, au luptat pentru a fi liberi, și vor fi întotdeauna liberi! Desigur, istoria țărilor noastre este diferită și din alte puncte de vedere. Statele Unite sînt o țară dezvoltată, o țară mare! România este o țară mai mică, încă în curs de dezvoltare, dar animată de dorința de a face totul, bazîndu-se pe munca poporului său, pentru a-și asigura o dezvoltare cît mai largă, accesul la cuceririle științei și civilizației, pentru a asigura oamenilor o viață demnă, liberă și independentă. Cred că, în ciuda acestor deosebiri istorice, îndeosebi cele de orînduire socială, sînt multe lucruri care pot fi comune celor două țări și popoare – dorința de progres, dorința ca toate cuceririle geniului uman să fie puse în slujba fericirii popoarelor, și, fără nici o îndoială, dorința de a face totul ca minunatele cuceriri ale științei și tehnicii să nu servească distrugerii și războiului, ci să slujească progresului, bunăstării fiecărui popor, a tuturor popoarelor. Cred că aceasta constituie rațiunea supremă a omului însuși. Aceasta constituie problema fundamentală a drepturilor omului – de a ști să fie liber și să respecte libertatea altuia, de a ști să facă totul ca atît el, cît și semenii săi să se bucure de tot ceea ce creează mai bun civilizația. (Vii aplauze) Desigur, asupra unor probleme putem, pe drept cuvînt, să avem principii filozofice diferite. Și nu este nimic rău în aceasta. Dar noi, în România, pornim de la faptul că tot ceea ce realizăm trebuie să servească bunăstării poporului, să ajute omului să-și făurească o viață mai demnă, mai echitabilă, împărțind – cum spune românul – puținul care îl avem în așa fel încît fiecare să se poată bucura de ceea ce s-a creat în țară. Ați vorbit în seara aceasta de campania dumneavoastră electorală, de felul cum ați fost ales președinte al Statelor Unite. Desigur, este un lucru minunat că ați putut învinge obstacolele – și, astfel, în fruntea Statelor Unite să fie un fermier. Eu sînt tot fiu de țăran: am muncit și la cimp și în fabrici. Deci și în România, în fruntea statului este un fiu de țăran și muncitor – și poate tocmai de aceea poporul român înțelege bine că ceea ce realizăm este pentru el însuși, fiind hotărît să facă totul pentru a-și asigura o viață tot mai demnă. (Aplauze puternice) Dealtfel, dacă țin bine minte, unul din primii președinți ai Statelor Unite, Abraham Lincoln, a fost muncitor, iar întemeietorul socialismului științific, Marx, a vorbit despre „acest fiu cinstit al clasei muncitoare” – cum îl numea el – considerîndul un exemplu de felul cum oamenii muncii se pot ridica la cele mai înalte răspunderi în conducerea statului. Desigur, cînd vorbim de drepturile omului este bine să reamintim de toate acestea pentru că drepturile omului încep prin dreptul la muncă, dreptul la învățătură, la cultură, dreptul la o viață liberă, dreptul de a lua parte la conducerea statului, fără nici un fel de discriminare, și inclusiv dreptul de a avea orice credință religioasă sau convingere filozofică. Noi respectăm pe deplin și considerăm că aceste drepturi sînt sfinte – ca să spun așa – că trebuie făcut totul pentru ca ele să se afirme în toate statele lumii și să constituie baza unei colaborări egale între toate națiunile. Iată de ce ne pronunțăm împotriva războiului, pentru dezarmare și, în primul rînd, pentru dezarmarea nucleară. Iată de ce considerăm că trebuie să facem totul pentru ca lumea sa nu mai fie împărțită în blocuri militare opuse, ci să se realizeze relații noi, de egalitate, fără blocuri militare. Iată de ce ne pronunțăm pentru o soluție politică în Orientul Mijlociu. Am salutat inițiativa președintelui Sadat – și sperăm că Israelul va răspunde în mod corespunzător acestei inițiative, că toate statele din această zonă vor acționa pentru a se ajunge la o pace trainică și justă. Din aceleași motive, dorim ca în Europa să se realizeze relații noi, să înfăptuim prevederile documentelor de la Helsinki. Dar, fiind multe „coșuri”, dorim să li se acorde atenție tuturor, și mai cu seamă problemelor de ordin militar, pentru că pe continentul european, de unde au venit și mulți cetățeni americani, sînt concentrate cele mai multe armate și cel mai modern armament. Și dumneavoastră știți că Europa este prea mică pentru ca să mai fie loc și pentru armate și armamente – care ar trebui înlăturate. De aceea, acordînd atenție tuturor „coșurilor”, dăm cea mai mare importanță dezangajării militare și dezarmării. Din aceleași motive, sprijinim mișcările de eliberare din Rhodesia și Namibia, lupta majorității din Africa de Sud, a acestor popoare care au dreptul de a fi libere, de a-și hotărî soarta și de a participa la conducerea proprie. În fine, n-aș putea să nu vorbesc de faptul ca două treimi din omenire este săracă, în timp ce o treime este relativ bogată, pentru că și din aceștia nu toți sînt bogați. Aceasta ne impune nouă să facem totul, să fim alături de cei săraci, de țările în curs de dezvoltare, ajutîndu-le să obțină progrese economico-sociale mai rapide, pentru că numai astfel se poate asigura ca toate națiunile să se bucure de cuceririle civilizației. Am saluta cu multă satisfacție dacă Statele Unite ar sprijini activ soluționarea, într-o formă nouă, a acestor probleme, dacă, într-adevăr, ar face mai mult pentru aceste două treimi din omenire care trăiesc în sărăcie. Desigur, am în vedere nu numai Statele Unite, ci toate țările dezvoltate, pe toți aceia care pot și trebuie să acționeze pentru soluționarea într-o formă nouă a acestor probleme vitale pentru viitorul omenirii. Știm bine că aceste probleme nu se pot soluționa doar de cîteva țări, fie ele chiar mari, ca Statele Unite. Este necesar ca toate popoarele să-și unească eforturile pentru a se ajunge la soluții care să corespundă năzuințelor fiecărei națiuni. Avem convingerea că, în ciuda greutăților existente, popoarele vor reuși să soluționeze probleme într-o formă nouă, să realizeze o lume mai dreaptă și mai bună. Dorim ca vizita și convorbirile noastre să identifice noi domenii de colaborare între România și Statele Unite, precum și noi posibilități de a contribui la soluționarea problemelor complexe care preocupă întreaga omenire. În încheiere, doresc să vă mulțumesc, încă o dată, pentru ospitalitatea de care ne bucurăm pe pămîntul țării dumneavoastră. Doresc să toastez pentru o bună colaborare între România și Statele Unite! Pentru o politică internațională democratică! Să urez poporului american prosperitate și pace! În sănătatea dumneavoastră, domnule președinte, și a doamnei Carter! Și vă aștept cu multă bucurie în România! În sănătatea dumneavoastră, a tuturor. (Aplauze).

recviem (lat. requiem) 1. Misa* gregoriană* funebră (lat. missa pro defunctis). Numele r. provine din textul inițial din introitus* (R. aeternam dona eis Domine). Din misă, r. a reținut părțile principale, dar Gloria* și Credo* sunt eliminate, iar Alleluia* înlocuit prin tractus (v. psalmodie), împreună cu secvența (1) Dies irae*, astfel încât părțile r. sunt: introitus, Kyrie*, graduale (1) (R. aeternam...), tractus ((Absolve Domine), sequentia (Dies irae), offertorium* (Domine Jesu Christe), Sanctus*, Agnus Dei*, communio (lux aeterna). Succesiunea părților rămâne aceeași și în compozițiile polif. corale a cappella (sec. 15-16). 2. Începând din sec. 17, compoziție vocală cu acomp. instr. (orchestral), pătrunsă, în epoca basului continuu*, de spirit concertant* și de spiritul dramatic al cantatei* sau oratoriului*. Și acest tip păstrează, în general, părțile r. (1), dar compozitorii au îndreptat tot mai mult compoziția spre un gen (1, 2) independent, dându-i un caracter grandios, tragic, recules sau chiar programatic*. Textul religios lat. al r. (1) este preluat și aici; rareori intervin adăugiri de texte aparținând altor părți liturgice (Hosanna, Et incarnatus etc.). R. celebre au scris Mozart, Berlioz, Verdi, Fauré. Alte lucrări de aceste gen folosesc texte special concepute, într-o limbă modernă (ex. R. german de Brahms și R. de război de Britten, precum și R. canticle de Stravinski).

CIVIL, -Ă, civili, -e, adj. 1. Care privește pe cetățenii unui stat; care se referă la raporturile juridice ale cetățenilor între ei, precum și la raporturile economice ale acestora cu organele și cu organizațiile statului. Să ne rădicăm la o viață civilă și politică. GHICA, S. XIX. Drepturi civile = drepturi privitoare la interesele private pe care le au cetățenii unui stat și de care se bucură în parte și străinii. Drept civil = ramură a științei dreptului care studiază condițiile persoanelor, raporturile lor de familie, diferitele raporturi juridice din care se nasc drepturi și obligații etc. Cod civil = culegere unitară de norme juridice care reglementează raporturile de drept civil. Stare civilă = situația unei persoane, așa cum rezultă din actele sale privitoare la naștere, căsătorie, deces. Acte de stare civilă. ▭ Ofițer al stării civile = delegat al sfatului popular însărcinat cu încheierea actelor stării civile. (În opoziție cu căsătorie religioasă) Căsătorie civilă = căsătorie oficiată de ofițerul stării civile, în conformitate cu prevederile legale. (Jur.) Parte civilă = partea vătămată printr-o infracțiune și care are pretenții de despăgubiri pentru daunele suferite. Despăgubiri civile v. despăgubire. 2. Care nu este militar, care nu are caracter milităresc. Haine civile. Autorități civile. Aviație civilă. Război civil = conflict armat între două grupuri adverse din aceeași țară, cu scopul de a prelua puterea. ◊ (Substantivat) Persoană care nu este militar sau care nu poartă uniformă militară. Mai făcu doi-trei pași spre un grup de trei civili. CAMIL PETRESCU, N. 17. – Variantă: (învechit și popular) țivil, -ă (CAMILAR, N. II 377, CARAGIALE, O. I 144, RUSSO, S. 121) adj.

MAHOMED (în arabă Mohammed „cel lăudat”) (c. 570-632), reformator religios arab. Fondatorul islamismului (mahomedanismului). Propagator și autor parțial al textelor coranice; considerat ultimul dintre profeții care încheie revelația inițiată de „Vechiul Testament” și completată de Evanghelii. Probabil, personaj istoric, n. la Mecca (Arabia), predicator din 610 la Mecca, refugiat (hegira) la Medina 622, dată considerată ca începutul erei musulmane; a provocat un „război sfânt” (jihad) de convertire a întregii Arabii, neapucând să vadă însă izbânda totală. Potrivit tradiției, M. ar fi scris „Coranul” dictat de Allah sau l-ar fi primit gata scris pentru el și transmis prin îngerul Gabriel, originalul păstrându-se în cer. Mormântul lui M. de la Medina este loc de pelerinaj pentru musulmanii din întreaga lume.

cruce sf [At: TETRAEV. (1574), ap. DA / Pl: ~uci^[1] / E: ml crux, -cis] 1 Instrument de tortură în Antichitate, format din două bucăți inegale de lemn prinse perpendicular una de cealaltă, (cea scurtă pusă orizontal) de care erau legați sau pironiți deasupra pământului condamnații la moarte prin răstignire. 2 Tortură pe cruce (1). 3 Simbol al credinței creștine, reprezentând crucea (1) pe care a fost răstignit Iisus Hristos. 4 Obiect în formă de cruce (3). 5 (Fig) Suferință adâncă pe care o poartă cineva în suflet de-a lungul vieții. 6 (În Evul Mediu) Semn distinctiv simbolizând crucea (3), aplicat pe costumele și armele soldaților cruciați. 7 (Îc) ~a roșie Semn distinctiv, (cruce roșie pe fond alb) pentru spitale, ambulanțe, centre de asistență medicală etc. 8 (Îae) Organizație care, în război, are grijă de bolnavi, răniți și prizonieri, iar, în timp de pace, de sinistrați, de cei foarte săraci, de deținuții politici etc. 9 Obiect de lemn, de piatră, de metal etc. în forma crucii (3), căruia credincioșii îi atribuie proprietăți miraculoase. 10 Cruce (9) (de metal) de care se servește preotul în timpul serviciului religios creștin Si: crucifix. 11 (Îe) A fi (sau a umbla) cu ~a-n sân A fi om evlavios. 12 (Îae) A fi cinstit. 13 (Îae; irn) A fi ipocrit. 14 (Îe) A nu fi ~ (de-nchinat) A nu fi cinstit. 15 Troiță. 16 (Îs) ~a bisericii Crucea din vârful turnului bisericii. 17 (Înv; îs) ~a casei Cruce (3) pe vârful casei, la familiile de creștini. 18 Monument în formă de cruce (3), ridicat pe mormântul unui creștin. 19 Semnul crucii (3) de pe piatra mormântului. 20 (Trs; îe) A găta cu ~a A muri. 21 (D. oameni; îe) A(-i) pune ~ (sau ~a ori ~cile) A înmormânta. 22 (Îae) A omorî pe cineva, mai ales, în bătaie. 23-24 (Fig; îae) A lăsa neisprăvită o lucrare, o idee etc. 25 (Fig; îae) A sfârși cu ceva. 26 (Îe) A trage o ~ (sau cu ~a) peste (ceva) A uita. 27 (Îae) A părăsi. 28 (Mol; Buc; în superstiții; îs) ~ de aur (în casă sau cu noi) Invocație pentru a fi ferit de nenorociri, când se pomenește numele diavolului. 29 (Îe) A fi (flăcău) cât o ~ A fi (flăcău) înalt și voinic. 30 (Îe) A fi (fată) ca o ~ A fi (fată) bine făcută. 31 (Îas) Fată foarte frumoasă. 32 (Îs) ~ de voinic Bărbat viteaz și voinic. 33 (Rar; îs) ~ de muiere Femeie vrednică. 34 (Trs; rar; îas) Calificativ adresat de un bărbat iubitei sale. 35 (Trs; rar; îas) Termen cu care se adresează o femeie alteia. 36-37 Figură sau desen în formă de cruce (1), indicând decesul persoanei lângă numele căreia se află, marcând în calendar o sărbătoare creștină etc. 38 Decorații sau medalii în formă de cruce (1) Crucea „Sfântul Gheorghe”. 39 (Fig; pex) Persoane care posedă o cruce (38). 40 (Îs) ~ de Malta Cruce (3) cu brațele lățite la bază reprezentând emblema cavalerilor Ordinului Ioaniților din Malta. 41 (Îas) Dispozitiv cu patru brațe între care se angrenează butonul unui disc rotativ, transformându-se o mișcare de rotație continuă într-una intermitentă. 42 Bijuterie în formă de cruce (1). 43 Semn în formă de cruce (1) săpat, scris etc. pe un obiect sau text pentru a atrage atenția asupra acestuia. 44 Semn pus într-un text clasic grec sau latin, indicând un pasaj care nu se poate înțelege și nu poate fi corectat. 45 (La cărțile de joc, după ger Kreuz) Treflă. 46 (Trs) Steag cu cruce (3). 47 Prapur. 48 (Înv; îe) A scoate ~cile A face o procesiune (religioasă). 49 Trupă. 50 Unitate de doi până la patra soldați, obligați să plătească căpeteniilor o anumită cotă de impozite. 51-52 (Înv) Grup de persoane (mai ales de negustori) obligați să plătească solidar o cotă de impozit. 53 (Înv) Impozit pe care îl plătea crucea (48). 54 (Înv; îs) ~ întreagă de voinic Cel care putea să plătescă singur crucea (49). 55 (Pop) Cunună în formă de cruce pe care fetele o împleteau la nuntă pentru mireasă și mire. 56 (Pop) Tufa de brad pe care flăcăii o împodobesc la nuntă. 57 (Trs) Model de cusătură pe umărul iei. 58 (Trs) Claie de snopi de grâu așezați în cruce (1). 59 (Înv; Mol; îs) ~ (de spic) de păpușoi, ~ care cască Jucărie făcută de copii din spic de porumb și din foaia de sub el. 60 (înv; îs) ~ de trestie Jucărie făcută de copii din trestie. 61 (Chr; îs) ~ de Malta Compresă în forma crucii (38) de Malta. 62 Parte a unui obiect în formă de cruce (1). 63-65 (La căruță, car sau trăsură; îs) ~a dinapoi Parte care formează cruce (1) cu inima căruței. 66 (Îas) Spetează care leagă capetele crăcilor piscului Si: brăcinar, brănișor, coardă, iuhă, lehă, splină. 67-69 (La căruță, car sau trăsură; îs) ~a dinainte Bucată de lemn pusă de-a curmezișul peste proțap Si: cântar, cumpănă, lambă, lampă, răscruce, scară. 70 (Reg; îs) ~(a) mare Feliharț. 71 Reg; îs) ~a înaintașilor Orcic ce se leagă de capătul oiștei pentru a înhăma la aceeași căruță doi sau mai mulți cai înaintași. 72 Parte a saniei care leagă botul celor două tălpi și face cruce cu proțapul Si: bot, hobot, obăd, opleniță. 73 (Reg) Parte de la mijlocul cârcelului jugului Si: bulfei, lopățică, spetează, stinghie, scăiuș, popul cârcelului. 74 (La construcții de lemn) Căprior Si: bandură, brățar, laiznă. 75 (Lpl) Bețe puse cruciș înăuntrul stupului, ca să susțină fagurii de miere Si: pretce, preci, pretcuțe, trepce, (reg) culmi, cuiele fagurului. 76 (Reg) Bețigașe încrucișate peste care se întinde strecurătoarea pentru lapte. 77 Stinghii în formă de cruce alcătuind cadrul pentru geamurile ferestrei. 78 Gratii puse cruciș la ferestre. 79 Înflorituri cu roșu pe pereții caselor, împrejurul ferestrelor. 80 (Reg) Ramă pe gura fântânii de care se fixează stâlpii. 81 (La vârtelniță; reg) Cumpănă. 82 (Reg; îs) ~a urzelii Parte a urzitorului sau urzelii unde se împreună chingile. 83 (Reg; îs) ~a pânzei Parte cuprinsă între bețele vârâte între firele natrei. 84 (Reg; la mori) Răscruci dintre obezile roții și grindei. 85 (Reg) Pârpăriță din capătul fusului de fier care învârtește piatra alergătoare a morii. 86 (Reg) Aripi ale morii de vânt. 87 (Reg) Parte a rășchitorului nedefinită mai îndeaproape. 88 (Reg) Mestecătoare de jintiță. 89 (Reg; șîs -a de la comarnic) Sărcer. 90 (Îc) ~a vâslei Mâner de lemn transversal de la capătul vâslei. 91 (Ant; la om; îc) ~a spinării Osul sacrum. 92 (Pex) Șale. 93 (Reg; îs) În cruci Boală de om nedefinită mai îndeaproape. 94 (Reg; îs) Între cruci Boală de oi nedefinită mai îndeaproape. 95 (Reg; îs) ~a hamutului Parte a frâului nedefinită mai îndeaproape Si: strup. 96 Parângă. 97 (Mec; îs) ~cardanică Dispozitiv mecanic de asamblare prin articulare, pentru transmiterea mișcării circulare între doi arbori ce formează între ei un unghi oarecare. 98 Fiting cu patru căi. 99 (Ast; pop) Constelație (în formă de cruce). 100 (Ast; pop; șîs ~a fârtatului) Constelația Delfinul. 101 (Ast; pop; șîs ~a (cerului cea) mare, ~a miezului nopții) Constelația Lebăda. 102 (Bot; reg) Plantă erbacee cu florile sau cu franzele în formă de cruce. 103 (Bot; reg) Smântânică (Galium cruciata). 104 (Bot; reg; îc) ~a-florilor Dalac (Paris quadrifolia). 105 (Bot; reg; îc) ~a (sau ~ de-a) mare Plantă cu florile dispuse cruciș și cu flori albe. 106 (Bot; reg; îc) ~a pământului Plantă erbacee din familia umbeliferelor cu tulpina și frunzele acoperite cu peri aspri, cu frunze mari ca niște pene, cu flori albe sau roz, dispuse în umbele, crește prin fânețe, tufișuri, poieni și păduri umede Si: brânca-ursului, talpa-ursului (Heracleum sphondylium). 107 (Bot; reg; îae) Omag galben. 108 (Bot; reg; îae) Cenușer (Ailanthus altissima). 109 (Bot; îae) Potroacă (Centarium umbellatum). 110 (Bot; reg; îae) Untișor (Lathraea squam). 111 (Bot; îae) Pedicuță (Lycopodim clavatum). 112 (Bot; reg; îae) Iarbă-grasă (Sedum max). 113 (Bot; reg; îc) ~a-păștii Vetrice (Tanacesum vulgare). 114 (Bot; reg; îc) ~a pâinii sau ~a popii Pristolnic (Abufilon theo). 115 (Bot; reg; spc) Plantă cu flori galbene (Heracleum sibiricum). 116 (Bot; reg; îc) ~a-voinicului Plantă erbacee din familia ranuculaceelor, cu rizomul puternic, cu frunzele lungi, având fiecare 3-5 lobi, cu florile albastre, care crește prin păduri în regiunea montană și subalpină Si: norocel, voinicel (Anemone angulosa sau Hepatica angulosa ori Hepatica transilvanica). 117 (Bot; reg; îae) Varga ciobanului (Dipsacus silvestus). 118 (Bot; reg; îae) Popâlnic iepuresc (Hepatica nobilis). 119 (Bot; reg; îae) Sunătoare (Hypericum perforatum). 120 (Ban; reg; îae) Rostopască (Chelidonium majus). 121 (Reg; îc) Poamă-în-~ Soi de struguri nedefinit mai îndeaproape. 122 (Reg; îs) ~a babei sau după cruci Joc nedefinit mai îndeaproape în care copiii se dau de-a tumba. 123 (Pop) Cruce (34) pe care se așază pietricelele la jocul „în buși”. 124 (Cor; Trs) A zecea din cele douăsprezece figuri ale jocului de călușari. 125 (Mol) Miez de nucă în formă de cruce Si: cocoș. 126 (Pop) Răscruce. 127 (Trs; min) Loc unde se întretaie două vine de aur Si: scaun. 128 (Înv; îe) A fi în crucile satului A fi în mijlocul satului. 129 (Pop; îs) Crucile mesei Fiecare din cele două părți laterale ale mesei. 130 (Îe) A se pune ~ A se așeza în drumul cuiva pentru a-i opri înaintarea. 131 (Îae) A încerca să zădărnicească îndeplinirea unei acțiuni. 132 (Îe) A i se face (sau a-i fi ori a-i sta) cuiva calea (sau drumul) – (ori cruci) A fi la o răspântie. 133 (Îae; fig) A da de piedici. 134 (Îae; fig) A nu mai ști încotro să meargă. 135 (Îae; fig) A nu mai putea înainta. 136 (Îe) A i se face cuiva calea ~ cu cineva A se întâlni. 137 (Îe) A da cu ~a peste cineva A întâlni (pe neașteptate). 138 (Îe) A se uita în ~a cuiva A se uita drept în ochi. 139 (îlav) (În) ~ Cruciș. 140 (Pop; îlav; în legătură cu „a unge”) Pe piept, pe umeri și pe genunchi. 141 (Pop; îs) ~a amiezii, ~-amiazi, ~a miază-zi, ~a zilei Miezul zilei. 142 (Pop; îs) ~a nopții Miezul nopții. 143 (Pop; îe) Uite asta-i ~ Hotărâre ultimă și definitivă. 144 Gest făcut cu trei degete ale mâinii drepte (sau cu toată palma) cu care se atinge fruntea, pieptul, umărul drept și umărul stâng când se imploră ajutorul lui Dumnezeu, când cineva se miră, se îngrozește etc. 145 (Îe) A-și face ~ (sau semnul crucii) A se închina. 146 (Îae) A fi surprins. 147 (Îae) A fi îngrozit. 148 (Pan; îae) A mulțumi lui Dumnezeu. 149 (Îe) A-și face ~ cu stânga sau a-și face ~ cu amândouă mâinile A se mira peste măsură. 150 (Rar; îae) A cobi. 151 (În invocații; îe) ~-ajută! Doamne ajută! 152 (Îe) A înjura sau sudui de ~ sau a ridica cuiva (sfinte) cruci A înjura de cele sfinte. 153 (Pex) Înjurătură „de cruce”. 154 (În blesteme, șîe) Ucigă-l (mai ales bată-l) ~a Diavol. 155-156 (Îs) Frate (mai rar soră) de (rar pre-) ~ Prieten intim (nedespărțit). 157 (Îcs) Frăție de ~ Prietenie până la moarte, bazată pe sentimente de încredere și afecțiune deosebite. 158 Creștinism. 159 Confesiune. 160 (În jurăminte; îe) Pe ~a mea Pe legea mea. 161 (Pop; rar) Conducător. 162 (Îc) ~a (mare), înălțarea sfintei ~ci, Ziua-~cii Sărbătoare religioasă la 14 septembrie. 163 (Pop; îc) ~a mică Sărbătoarea „Tăierea capului Sfântului Ioan”, celebrată la 29 august. 164 (Îc) Ziua crucii de vară sau închinarea (sau scoaterea) sfintei ~i Ziua Macabeilor, celebrată la începutul lunii august. 165 (Îc) Postul ~cii Interval de 8 zile de post, ținut (fără să fie impus de canoane) de țărani înainte de Ziua-Crucii. 166 (Reg; lpl) Scoatere a crucii din gârlă, la Bobotează. 167 (Îs) ~a căruței Bucată de lemn pusă de-a curmezișul peste proțap. 168 (Îe) (Soarele) e ~ amiazăzi sau în ~ a miezii sau soarele e (în) cruci sau (în) ~ amiazăzi E la amiază. 169 Cruciș. 170 (Îe) A se pune ~ A se împotrivi unei acțiuni. 171 (La catolici) Drumul ~cii Ciclu de 14 picturi sau sculpturi reprezentând chinurile lui Hristos de la judecata lui Pilat până la răstignire Si: calvar. 172 (Îe) A i se face cuiva calea ~ A se deschide înaintea cuiva o răspântie. 173 (Fig; îae) A avea de ales între mai multe soluții. 174 A se ivi piedici înaintea cuiva. corectat(ă) modificată

LUME¹, lumi, s. f. I. 1. Totalitatea celor existente în realitate; univers, cosmos. În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă. EMINESCU, O. I 171. Atîta-s de supărat Cumu-i ceriul înnorat... De-ar fi lumea de hîrtie, I-aș da foc într-o mînie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221. ◊ Loc. adv. De cînd (e sau îi sau cu) lumea (și pămîntul) = de (sau din) totdeauna; (mai ales însoțind un verb în construcții negative) vreodată, niciodată. Se duse și el ca toată suflarea de pe pămînt, de pare că n-a fost de cînd lumea și pămîntul. ISPIRESCU, L. 42. Vede și el ceea ce nu se mai văzuse și nu se mai auzise de cînd lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 159. Și în acea zi se vor auzi mai multe vaiete de cum s-au auzit de cînd lumea. RUSSO, O. 28. Cît (e sau îi) lumea (și pămîntul) = (mai ales însoțind un verb în construcții negative) a) veșnic. Doar n-am a trăi cît lumea. CREANGĂ, P. 186; b) (după negație) niciodată, nicăieri. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. Mîndră ca dumneata Nu-i nime cîtu-i lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 25. (Regional) Pînă-i lumea = veșnic, pentru totdeauna; (mai ales însoțind un verb în construcții negative) niciodată. Eu mă duc, mîndruță, duc... Nu mai vin pînă-i lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 114. ◊ Expr. Lumea de pe lume = totul, orice. Pentru altul n-aș face-o, să știu că mi-ar da lumea de pe lume. CREANGĂ, P. 162. Nici pentru toată lumea (sau pentru nimic în lume) = cu nici un preț. Buzduganul ista îl avem lăsat moștenire de la strămoșul nostru; și nu-l putem da nici pentru toată lumea. CREANGĂ, P. 57. Că doar nu piere lumea, se zice atunci cînd vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut, nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se zice despre cineva care este foarte fericit. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din sori, planete și planetoizi și constituind un sistem; sistem solar, sistem planetar. Întreg edificiul concepțiilor noastre asupra sistemului planetar și în genere asupra originii lumilor din univers se clatină sub riguroasele lovituri ale teoriilor contemporane. MARINESCU, P. A. 36. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos. EMINESCU, O. I 132. Tu, Ileană Cosinzană, Suflețel fără prihană Și tu, soare luminate... Ceriul să cutreierați Lumile să luminați. ALECSANDRI, P. P. 29. ◊ (Determinat prin «de stele») Cerul cu lumea lui de stele se resfrîngea în apă ca într-o oglindă neagră... BART, E. 251. Puține sînt la număr aceste lumi de stele. ALEXANDRESCU, P. 24. 3. Pămîntul, globul pămîntesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală). A început să-i făgăduiască toate bunurile din lume. ISPIRESCU, L. 2. Trec în stoluri rîndunele... Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd. EMINESCU, O. I 214. Cu tine m-aș duce în fundul lumii, dar cum să facem? ALECSANDRI, T. I 204. Mîndra mea, pe lume una cumu-i între stele luna! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 35. ♦ Loc. adv. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, oriunde, peste tot. Împăratul a dat de știre... în toată lumea. CREANGĂ, P. 77. S-a dus vestea în toată lumea. id. ib. 218. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. Din fundul lumii, mai din sus, Și din Zorit și din Apus... Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, P. I 55. ◊ Expr. A se duce (sau a fugi, a pleca) în (toată) lume(a) sau în lumea largă = a pleca departe fără să se știe unde (pentru a scăpa de un necaz, a căuta pe cineva sau ceva etc.). În sfîrșit, s-a hotărît a se duce în toată lumea, să-și caute bărbatul. CREANGĂ, P. 89. Apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Și nu ne-or ști de nume. id. ib. 176. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A(-și) lua (sau a apuca) lumea-n cap = a pleca (departe) părăsindu-și casa, locul de origine. Pînă nu se va scula încă Pepelea, să apucăm lumea-n cap și să-l lăsăm pe dînsul aice. SBIERA, P. 17. Pleacă pentru vreme lungă, fuge, lumea în cap ia. PANN, P. V. II 124. A umbla prin lume (sau a cutreiera (toată) lumea) = a călători mult și în locuri diferite, a umbla de colo-colo, a colinda. Sînt nevoit să cutreier toată lumea. ISPIRESCU, L. 2. Cînd te-i sătura tu de umblat prin lume, atunci să vii să slujești și la poarta mea. CREANGĂ, P. 300. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea, a se duce peste tot. A dormi Ca dus de pe lume = a dormi dus. II. 1. Populația globului pămîntesc, neamul omenesc, omenirea întreagă. Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul... Visînd că toată lumea îmi asculta cuvîntul. EMINESCU, O. I 88. Le pare zea Venus cînd a ieșit din unde, Ca să arate lumii frumosul ideal. ALECSANDRI, P. A. 109. Idei drepte și înalte... Vor vedea lumina zilei; și în formă de mari fapte... Lumii se vor arăta. ALEXANDRESCU, P. 139. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii practicate, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. V. societate. Lumea artiștilor. Lumea savanților. ▭ Fără prea mare cheltuială și fără să-și angajeze vechea firmă populară în lumea moașelor, pensionarilor... pregătea armele de asalt pentru un portofoliu ministerial. C. PETRESCU, C. V. 159. ◊ (Poetic) Cu Creangă, Eminescu era întors din nou în lumea moșilor sfătoși din vremea copilăriei. CĂLINESCU, E. 311. ◊ (Reflectînd concepția de clasă a burghezo-moșierimii) Lumea bună (sau mare, înaltă) = vîrfurile claselor exploatatoare. V. bun⁴ (VIII). Om (sau femeie) de lume = persoană din clasa exploatatoare considerată distinsă, manierată etc. în cadrul acestei clase. 3. Oameni, mulțime, public, societate, mediu social. A fost odată un om care toată viața lui nu s-a putut potrivi cu lumea. CARAGIALE, P. 11. Pe unde trecea, lumea din toate părțile îl înghesuia. CREANGĂ, P. 228. Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos. EMINESCU, N. 27. ◊ Loc. adv. De ochii lumii v. ochi. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cade. E vorba să se facă un pod ca lumea. SADOVEANU, M. C. 182. ◊ Expr. În rînd cu lumea = la fel cu ceilalți oameni, așezat, cu rost. Vreu... să te văd om ca toți oamenii în rînd cu lumea. CREANGĂ, P. 162. Lume(a) (toată) de pe lume = mulțime nenumărată, oameni mulți (și de pretutindeni). S-a adunat lumea de pe lume la această mare și bogată nuntă. CREANGĂ, P. 102. Lumea toată de pre lume Ne-a și pus urîte nume. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 65. O lume (toată sau întreagă) = mulți oameni, o mulțime de persoane. O lume-ntreagă mi-a rămas în urmă Cu goana ei pripită după viață. GOGA, C. P. 68. O lume se plîngea de nedreptățile ce făcea. ISPIRESCU, U. 68. O lume toată-nțelegea – Tu nu m-ai înțeles. EMINESCU, O. I 191. A purta lumea pe degete = a induce în eroare, a înșela, a-și bate joc. Să-i strîmbi gîtul oleacă, să se învețe ea de altă dată a mai purta lumea pe degete. CREANGĂ, P. 267. A ieși în lume = a se duce printre oameni, în societate, a lua contact pentru prima dată cu oameni și situații noi. Bucură-te dar și te veselește, dragă Marghioliță, că în curînd ai să ieși și tu în lume. ALECSANDRI, T. I 36. Gura lumii v. gură. A ajunge (sau a fi) de rîsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație înjositoare, degradantă; a se face de rîs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. Cîte n-am văzut și eu De atunci pe lume. COȘBUC, P. I 262. Ce mai la deal la vale? Așa e lumea asta. CREANGĂ, P. 233. Ții tu minte cîte-n lume-ai auzit? EMINESCU, O. I 134. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale, a se retrage. Pe urmă m-am dus în lumea mea cu Ioniță. Atîta am avut și eu drag pe lume, și m-am dus cu el. SADOVEANU, O. V 8. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = a) nu știe nimic din ce se întîmplă; b) e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă (sau dragă lumea) = a) a-i fi dragă viața, a-i plăcea să trăiască. Tuturor li-i dragă lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221; b) a avea multă plăcere să..., a fi foarte plăcut să... Fata împăratului se făcu un flăcău de-ți era dragă lumea să te uiți la el. ISPIRESCU, L. 30. Cînd ți-e lumea mai dragă v. drag². Zi-i lume și te mîntuie = ce mai la deal la vale; asta e, n-ai ce(-i) face. Zică cine-o zice și cum a vrea să zică, dar cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte te silești să-l ajungi... Vorba ceea: zi-i lume și te mîntuie. CREANGĂ, P. 223. ♦ Viață laică, viață care satisface necesitățile și plăcerile naturale ale omului, viață veselă, liberă. Sus, în deal, la mănăstire Plînge sora-ntr-o grădină... Dup-a lumii fericire. ALECSANDRI, P. I 15. Plecasem să mă duc la vro sehăstrie, să fug de lume. NEGRUZZI, S. I 67. De desfătările lumii poftele mele lipsite, Nu mai au nici o plăcere, nu mai au nici o pornire. CONACHI, P. 104. ◊ Cîntec de lume = poezie de dragoste însoțită de melodie. Îl plimba cu dînsul noaptea în butcă... de-i cînta cîntece de lume. GHICA, S. 56. 2. (În expr.) Lumea albă = (în basme) viață pămîntească în care trăiesc oamenii. De cînd sînteți pe lumea asta albă, voi ați îmblat cu furca, cu acul, cu războiul. ISPIRESCU, L. 12. Lumea neagră = (în basme) presupusa viață subpămînteană în care ar trăi duhurile necurate, rele, diavolii. Ca să mergi de pe lumea albă în lumea neagră, trebuie să-ți dai drumul prin fîntîna zmeilor. ȘEZ. II 202. Lumea de apoi (sau lumea cealaltă, ceea (rar cea) lume) = a) (în concepțiile mistico-religioase) presupusa viață de după moarte. Muri după ce mîncă trei oi fripte și bău o balercă de pelin, zicînd că nu trebuie să se ducă pe ceea lume flămînd și însetat. NEGRUZZI, S. I 247; b) (în basme) celălalt tărîm. După ce simțiră că fiul oii a ajuns pe cea lume și s-a scoborît din leagăn, traseră leagănul afară. RETEGANUL, P. I 65. 3. Ansamblu, totalitate, mediu, viață. Lumea vegetală. Lumea animală.

HEBRON (al-Khalῑl), oraș în Cisiordania, la 29 km SV de Ierusalim; c. 100 mii loc. (1996). Nod rutier. Ind. textilă. Ruinele zidului de incintă, construit în vremea lui Irod cel Mare, care înconjură o biserică ridicată în c. 1195 (transformată în moschee) pe locul unde se presupune că se află mormântul lui Avraam. Fundat în 1730 î. Hr. Vechi centru religios iudaic și arab. Menționat în „Biblie”. Prima reședință (din 1004 î. Hr.) a regelui David. Distrus de romani, a fost cucerit, rând pe rând, de arabi, de cruciați și din nou de arabi; în stăpânirea Imperiului Otoman (sec. 16-1918), iar între 1923 și 1948, în componența Palestinei, sub mandat britanic. Din 1948, a făcut parte din Iordania. Ca urmare a Războiului arabo-israelian din 1967, a fost ocupat de Israel. În ian. 1997, potrivit Tratatului de pace, H. a revenit autorității palestiniene.

GRĂDIȘTEA MUNCELULUI, loc aflat pe terit. satului Grădiștea de Munte (Dealul Grădiștei), com. Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara, unde au fost descoperite vestigiile unei așezări dacice, cunoscută sub denumirea de Sarmizegetusa Regia sau Sarmizegetusa Basileion – principalul centru economic, politic, militar și religios al statului dac în sec. 1 î. Hr. – 1 d. Hr. Aici au fost găsite unelte și obiecte de fier, ceramică dacică, lucrată la roată și cu mâna, arme, monede, precum și un vas care purta inscripția DECEBALUS PER SCORILO (Decebal, fiul lui Scorilo). Așezarea de la G. M. a fost distrusă de romani în timpul celui de-al doilea război daco-roman (105-106), aici fiind instalat un detașament al Legiunii a IV-a Flavia Felix, însărcinat cu paza regiunii.

LYON [liõ], oraș în partea central-estică a Franței (Lyonnais), la 460 km SE de Paris, port la confl. Ronului cu Saône; 1,6 mil. loc. (1990). Nod de comunicații. Aeroport. Centru ind., financiar și cultural. Mare centru al ind. textile (mătase). Metalurgie. Uzine chimice (îngrășăminte, mase plastice, produse farmaceutice), constr. de automobile, de mașini textile, cabluri, produse alim. Două universități (1809; 1875). Muzeu de istorie. Monumente: bazilica Sainte-Martin-d’Ainay (1107), în stil romanic, catedrala Saint-Jean (sec. 12-15), în stil gotic, bisericile Saint-Bonaventure (1315-1471), Saint-Paul (sec. 12-15), Saint-Bruno (sec. 17), în stil baroc, Notre-Dame de Fourvière (1871-1894), Primăria (1646-1665), Palatul Artelor, azi muzeu (sec. 17), Grand Théâtre (sec. 19). Fondat de romani (Lugdunum), în 43 î. Hr. Capitala religioasă a galilor, a trecut la creștinism în sec. 3. Sub stăpânire burgundă și francă, a devenit capitala Provenței (879). În 1176 a fost centrul mișcării valdensilor. Din sec. 15, unul dintre principalele orașe ale finanței și comerțului european. Revolte sociale ale țesătorilor (1831, 1843). Din 1863, în L. s-a înființat una dintre marile bănci franceze (Credit Lyonnais). Centru al mișcării de rezistență antigermană în al doilea război mondial. La L. au avut loc trei importante concilii ale Bisericii catolice (1245, 1274 și 1774).

GOYA (Francisco José de ~ y Lucientes) (1746-1828), pictor, desenator și gravor spaniol. Opera sa vastă cuprinde tablouri istorice, religioase, de gen, portrete realizate într-un limbaj expresiv, care trece de la vehemență la eleganță rafinată, de la real la fantastic și grotesc, de la clarobscur la tonurile luminoase, prevestind uneori impresionismul. Pictor al familiei regale și al aristocrației („Familia regelui Carol IV”, „Ducesa de Alba”, „Maja îmbrăcată”, „Maja nudă”, „Leagănul”). G. își pune în valoare calitățile polemice și satirice în ciclul de gravuri „Dezastrele războiului”, îndreptat împotriva lui Napoleon, în „Capricii”, „Proverbe”, care biciuiesc moravuri și tipuri ale vremii sale. Ciclul „Tauromahia” ilustrează, prin vervă și știința mișcării, momente din luptele cu tauri. Prin creația sa, a influențat pictura și grafica modernă.

GENOCÍD (<. fr. {i}; {s} gr. genos „neam” + lat. -cido „a omorî”) s. n. (Dr.) Infracțiune săvârșită în scopul de a distruge deliberat și sistematic, în întregime sau în parte, o colectivitate sau un grup național, rasial, religios sau politic și care constă în: uciderea membrilor colectivității sau grupului, vătămarea gravă a integrității fizice sau mintale a acestora, supunerea la condiții de existență sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică, luarea unor măsuri pentru împiedicarea nașterilor, transferarea forțată a copiilor aparținând colectivității sau grupului în altă colectivitate sau în alt grup (ex. masacrarea unor populații din colonii, a armenilor de către turci la începutul primului război mondial, exterminarea de către naziști a unei părți a populației din teritoriile ocupate în timpul celui de-al doilea război mondial). În 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a aprobat Convenția pentru prevenirea și pedepsirea crimei de g., care a intrat în vigoare în ian. 1951.

scaun sn [At: PSALT. HUR. 5^v/3 / V: (îrg) scamn, scaon^[1], (reg) ~d, scand, scant, scăuan, scoamn, (îvr) scan, scavn / Pl: ~e, (înv) ~i sm / E: ml scamnum] 1 Mobilă de lemn, de metal etc., cu sau fără spătar, susținută, de obicei, pe patru picioare, pe care poate ședea o singură persoană Si: : (reg) scamnie (1). 2 (Îs) ~ de tortură (sau de supliciu) Dispozitiv în formă de scaun (1) pe care, în vechime, era așezat cel supus torturii. 3 (Îs) ~ electric Dispozitiv folosit în unele țări pentru executarea prin electrocutare a condamnaților la moarte. 4 (Pex) Moarte provocată cu scaunul (3) electric. 5 (Reg; îe) A ședea între două ~e A fi nehotărât. 6 (Reg; d. soare; îe) A fi în ~ A fi la asfințit. 7 (Îrg; urmat de determinări) Bancă fără spătar Si: laviță. 8 (Reg; îs) ~ul diacului Strană (a dascălului). 9 (Pop) Bucată de scândură fixată la căruță, la barcă, la războiul de țesut etc., pentru a ședea pe ea. 10 (Reg) Butuc de lemn sau brazdă de pământ mărginită de (trei) țăruși bătuți în pământ, pe care se așază ciobanii când mulg oile. 11 (Reg) Năsălie. 12 (Arg; în limbajul școlarilor) Nota patru. 13 Loc pe care se stă la closet. 14 (Pex; șîs ieșire la ~) Eliminare a materiilor fecale. 15 (Ccr) Materii fecale eliminate de cineva. 16 (Înv; spc) Tron (pentru monarhi, înalții prelați etc. și, în credințele religioase, pentru divinitate). 17 (Pex) Simbol al puterii, al autorității (supreme) reprezentat de tron. 18 Autoritate sau funcție (supremă) a monarhului, a unui înalt demnitar (ecleziastic), a divinității etc. 19 (Îlv) A (se) pune sau a (se) așeza, a (se) urca, a (se) ridica, a veni, a intra etc. în ~ A (se) înscăuna. 20 (Îlv) A scoate (sau a arunca, a izgoni etc.) din ~ A detrona (1). 21-22 (Loc și) funcție deținute de cineva într-un consiliu, într-o adunare constituită într-o instituție etc. în virtutea unui drept, ca urmare a unor alegeri, prin numire, angajare, concurs etc. 23 (Înv; în credințele religioase; lpl) Numele unor cete îngerești (care ocupă un anumit loc în ierarhia îngerilor) Si: tron. 24 (Înv; adesea urmat de determinări care precizează sensul) Reședință (a unui monarh, a unui cleric înalt etc.) Si: capitală (2). 25 (Îs) Sfântul ~ sau ~ul apostolic (ori pontifical) Reședința papei. 26 (Pex; îas) Papalitatea. 27 (D. așezări; Îla) De ~ Care constituia reședința monarhului sau a cârmuirii Si: de reședință. 28 Loc unde se concentra o activitate, un fenomen, o facultate. 29 Explicație a unui fenomen. 30-31 (Îrg; de obicei urmat de determinări care arată felul) (Sediu pentru) consiliu, sfat, divan, instituție cu atribuții (predominant) juridice. 32 (Reg; îs) ~ul cel mare Curtea de casație. 33 (Rar; Îla) Cu ~ la cap Temeinic. 34 (Fam; îe) Cu ~ la cap (sau, rar, la minte, la judecată) Se spune despre un om care judecă temeinic. 35 (Rar; fam) Putere de judecată, de discernământ. 36-37 (Înv) (Sediu pentru autoritățile unor) diviziuni teritorial-administrative. 38-39 (Spc; adesea urmat de determinări) (Diviziune și) organizare teritorial-administrativă a sașilor și secuilor din Transilvania, în Evul Mediu. 40 (Îs) ~ de măcelar Butuc, trunchi sau masă¹ specială pe care măcelarul taie carnea. 41 (Îvr) Tocător (de carne, de zarzavaturi). 42 (Înv) Abator (1). 43 (Înv) Măcelărie. 44 (Înv) Pescărie. 45 (Înv) Tejghea a unui măcelar sau a unui pescar. 46 (Reg) Baracă (la bâlci, la târg). 47 Parte a meliței, de forma unei scânduri scobite, pe care se așază mănunchiul de in sau de cânepă pentru melițat Si: (reg) trup. 48 (Reg; la războiul de țesut) Cordenci (1). 49 (Tip) Un fel de masă mică și înaltă pe care se așază formele mari pentru corectat. 50 (Îs) ~ de cioplit Butuc pe care lucrează rotarul Si: bedreag (1). 51 (Șîs ~ de cuțitoit, ~ de doage, ~ de lemnar, reg, ~ de cuțitoaie, ~ de cioplit, ~ de strujit, ~ de mezdrelit, ~ de mezdrit, ~ cu capră, ~ de lucrat, ~ de tras, ~ de văsărit) Obiect de forma unei bănci pe care se așază rotarul, dulgherul, tâmplarul când lucrează cu cuțitoaia Si: scăunoaie (1), (reg) capră (36) de cuțitoit. 52 (Prc) Parte a scaunului (51) pe care stă călare dogarul, dulgherul sau tâmplarul când lucrează. 53 (Ban) Parte a cuțitului cojocarului, formată dintr-un lemn pătrat, cu care se fățuiesc pieile. 54 (Pop; urmat de determinări care arată felul) Unealtă (rudimentară) alcătuită, de obicei, din scânduri prevăzute cu găuri, pe care se fixează un obiect la care se lucrează. 55 (Îs) ~ de spițe (sau de înspițat) Cobilă (4) (a rotarului). 56 (Reg; îs) ~ de cepi Unealtă a rotarului în care se fixează cepurile obezilor unei roți, când se cuțitoiesc. 57 (Reg) Unealtă a rotarului în care se așază obezile pentru a le găuri sau roata când se înspițează sau se obădează. 58 (Reg; șîs ~ de lumânări) Dispozitiv format din două scânduri orizontale sprijinite pe două scânduri verticale și prevăzute cu numeroase găuri, în care se introduc țevile (de sticlă) în care se toarnă seul pentru facerea lumânărilor. 59 (Pop) Oplean. 60 (Reg; îs) ~u coarnelor Bucată de fier care unește coarnele plugului Si: (reg) punte. 61 Partea de jos, mai masivă, a vârtelniței, a sucalei, a urzitorului, pe care se sprijină întreaga unealtă Si: butuc (22), pat¹, talpă, strat², (55), (reg) pitrucă. 62 (Reg; la car, la căruță) Perinoc. 63 (Reg; la moară) Pârghie cu ajutorul căreia se reglează înălțimea pietrelor morii (de apă sau de vânt), pentru a obține, după voie, o făină mai mare sau mai măruntă Si: (pop) posadă². 64 (Reg; la moară) Bucată de lemn scobit pe care se învârtește cepul grindeiului de la roata morii Si: (reg) broască (27). 65 (Reg; la moară; îs) ~u pietrilor Stâlpii care susțin podul¹ morii. 66 (Reg; la moară; șîs ~ coșului) Scară (32). 67 (Reg; la moară; îas) Suport de lemn care fixează piatra zăcătoare Si: (reg) crivac (3). 68 (Reg; la moară; îas) Ansamblul andrelelor pe care se reazemă perna morii. 69 (Reg; la moară; îas) Strat de lemn de care este prins scaunul (64). 70 (Buc; Mar) Lemn așezat de-a curmezișul pe capătul din față al fiecărei table, la plută¹ Si: (reg) călădău (1), chingă (35). 71 (Buc; Mar) Lemn lung așezat pe partea din față a primei table, pe care se prinde cârma plutei. 72 (Buc; Mar) Băț înfipt în unul dintre butucii plutei, în care își agață plutașul hainele sau alte obiecte în timpul deplasării pe apă. 73 (Reg) Săgeată (30) pe care se urcă trunchiurile la joagăr. 74 (Reg) Car al joagărului. 75 (Reg) Fiecare dintre corfele între care se mișcă jugul joagărului. 76 (Reg) Căpătâiul cel mare al joagărului. 77 (La casă; șîs ~ podului) Schelet din bare de lemn care susține învelitoarea unui acoperiș (și suportul acesteia), transmițând greutatea lui elementelor de rezistență ale construcției. 78 (La casă; îas) Lemn care unește câte doi căpriori ai casei Si: cocleț (1), chinga (23) căpriorilor. 79 (Reg; la casă) Căpătâiul crestat al stâlpilor unei case țărănești. 80 (Reg; la casă) Jgheab în care se îmbucă una într-alta șindrilele de pe acoperișul unei case. 81 (Olt; Mar) Vatra casei. 82 Parte a unor sisteme tehnice care servește la susținerea sau la rezemarea unor piese (componente). 83 (Spc) Piesă pe care se reazemă clapeta sau bila unei supape. 84 (Pop) Suport sau sistem de pari pe care se pune o albie, un cazan, o putină, un butoi etc. 85 (Trs; Mun) Capră de tăiat lemne. 86 (Reg) Butuc așezat pe pământ, sub uluc, pentru a-l susține. 87 Mică piesă de lemn așezată perpendicular pe cutia instrumentelor de coarde, susținând corzile și transmițându-le vibrația Si: căluș (10). 88 (Rar) Parte plată a unui inel de podoabă, pe care se incrustează o piatră sau se gravează ceva. 89 (Reg; îs) ~u cumpenelor Taler² (2). 90 (Pop) Fiecare dintre părțile spicului cerealelor care susține câte un bob Si: scară (40). 91 (Pop) Locul grăuntelui în spicul cerealelor Si: scară (41). 92 (D. cereale; îe) A băga (sau a da) ~ A prinde rod Si: a lega. 93 (Reg) Unealtă rudimentară de desfăcut știuleții de porumb, alcătuită dintr-un fel de recipient îngrădit cu nuiele, în care se băgau știuleții și se băteau. 94 (Reg) Pârleaz. 95 (Reg) Pat¹ de scânduri pe care curge apa dintr-un iaz. 96 (Reg) Limbă îngustă de pământ care a rămas nearată între brazde Si: (pop) greș (11). 97 (Reg) Motiv ornamental care se lucrează pe cojoace. 98 (Reg) Joc de copii în care unul dintre copii încearcă să smulgă un alt copil dintr-un șir. 99 (Îrg) Nume dat unor părți de organe sau părți ale corpului omenesc sau animal care au o formă sau o funcție asemănătoare cu un scaun (1). 100 (Îs) ~u gurii Falcă (1). 101 (Reg; spc) Greabăn (1) (la boul de jug). 102 (Ast; pop; șîs ~ul lui Dumnezeu) Constelația Casiopeea. 103 (Bot; îc) ~ ul-cucului Plantă erbacee robustă cu tulpina tetragonală în partea inferioară și cilindrică în partea superioară, cu flori purpurii reunite într-un capitul (Dianthus giganteus). 104 (Bot; reg; îc ~aunu-cucului) Ciuboțica (5)-cucului (Primula veris). 105 (Bot; Trs; îac) Garoafă (Dianthus). 106 (Bot; reg; îac) Neghină (Agrostemma githago). 107 (Bot; reg; îac) Plantă cu cotorul subțire și ramificat și cu flori de culoare vânătă, nedefinită mai îndeaproape. 108 (Bot; reg; îc) ~ul-popii, ~ul-lui-Dumnezeu Cuișoare (4) (Dianthus chinensis). 109 (Bot; reg; îac) Garoafă (11) (Dianthus barbatus). 110 (Bot; reg; îac) Arșinic (1) (Lychnis chalcedonica). 111 (Bot; reg; îac) Steluțe (Erigeron acer). 112 (Bot; reg; îc) ~ul-Domnului Brumărea (3) (Phlox paniculata). 113 (Bot; reg; îc) ~ul-ălor-bune Pătrunjel-de-câmp (Peucedanum oreoselinum). 114 (Bot; reg; îc) ~ul-hălor-din-vânt Lumânărica-peștilor (Verbascum nigrum). corectat(ă)