MAGNIFICÉNȚĂ s. f. (Învechit) Calitatea a ceea ce este magnific; fast, lux, strălucire. Se săvîrși ceremonia religioasă a cununiei cu mare magnificență. FILIMON, O. I, 303, cf. ȘĂINEANU, D. U. ◊ (Rar, ca termen de adresare) Magnificența voastră. ◊ (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Această paradă este mai mare decît toate alte pompe și țîrmonii magnifisențe ale tronului său. MUMULEANU, C. 9/1. A Război de magnificență = război pornit din dorința nobilimii feudale de a-și arăta luxul, bogăția, strălucirea. Războaiele italiene sînt considerate de istoricii francezi ca „războaie de magnificență”. OȚETEA, R. 154. - Pl.: magnificențe. – Și: magneficénță (NEGULICI), magneficínță (id.), manificénță (COSTINESCU, ALEXI, W.), manificínță (PONTBRIANT, D.), magnificénție (STAMATI, D.), magnifisénță s. f. - Din fr. magnificence, it. magnificenza. – Magnificenție, din lat. magnificentia.