cunună (cununi), s. f. – 1. Coroană. – 2. Ansamblu de grinzi cu care se închid în partea de sus cei patru pereți ai unei case de țară. – 3. Ghizd, colac de fîntînă. – 4. Pedală, la războiul de țesut. – 5. La cai, partea de deasupra a copitei. – 6. Plantă (Coronilla varia). – 7. În general, obiect, legătură sau ansamblu de fire ce amintesc forma unei coroane. – Mr., megl. curună. Lat. corōna (Pușcariu 449; Candrea-Dens., 447; REW 2245; Rosetti, Rhotacisme, 20; DAR); cf. alb. kurorë (Meyer 200; Philippide, II, 639), it., sp. corona, fr. couronne, port. coroa, ngr. ϰορώνη, sl. korona, k(o)runa. Este dublet al lui coroană, și al lui corună, pe care Giuglea, Cercetări lexicografice, 7, propunea să fie derivate din lat. columna. Forma normală este cea din dialect, alterată posterior printr-o asimilație. – Der. cununiță, s. f. (dim. al lui cunună; icoană care în Basarabia se pune în sicriu; plante diferite: Coronilla varia, Spiraea ulmifolia, Vinca minor, Xeranthemum annuum); cununa, vb. (înv., a pune coroană; a căsători, a celebra o căsătorie, a face căsătoria religioasă), care ar putea fi un der. direct din lat. corōnāre (Pușcariu 448; Candrea-Dens., 448; REW 2246; DAR) și al cărui semantism se explică prin ritualul ceremoniei nupțiale ortodoxe, cf. cu același sens dublu gr. στεφανόνω (Sandfeld 35), alb. kurunzoń (Jokl, BA, IV, 195), bg. venčavam (cu primul sens se preferă astăzi forma încununa); cununie, s. f. (căsătorie, una din cele șapte sfinte taine ale religiei creștine; oficiere a căsătoriei, nuntă; coroană ce se așază pe capul soților, în timpul oficierii căsătoriei), cuvînt general răspîndit (ALR, 253), fără îndoială datorită influenței bisericii; necununat, adj. (care nu a fost căsătorit la biserică); încununa, vb. (a pune coroana; a împodobi; a răsplăti; a desăvîrși; înv., a căsători); descununa, vb. (a divorța, a despărți).