PRIM², -Ă, primi, -e, num. ord. (Adesea cu valoare de adjectiv) 1. Cel dintâi (în spațiu sau în timp); care se află la început, în fruntea unei serii; întâi, dintâi. ◊ Prima tinerețe = întâia perioadă a tinereții, care urmează imediat copilăriei. Primă audiție = executare a unei bucăți pentru prima oară în fața publicului. Prim ajutor = ajutor medical imediat, care se dă unui bolnav sau unui accidentat la fața locului. Materie primă = material destinat prelucrării în vederea fabricării unui produs finit. ◊ Loc. adv. În primul rând (sau loc) = înainte de toate. ♦ (Cu valoare adverbială, la f.; fam.) Mai întâi; primo. 2. Care este înaintea tuturor în privința însemnătății, a rangului, a calităților; important, principal. ◊ Prim amorez = actor care interpretează rolul de tânăr îndrăgostit; june prim. ◊ Loc. adj. De prim(ul) rang = de calitate superioară; excelent. ♦ (Ca element de compunere, precedând un termen care indică o funcție sau un grad ierarhic) Pe treapta cea mai înaltă, întâiul în categoria respectivă. Prim-solist. ◊ Prim-ministru = șeful executivului; premier. ♦ (Despre instrumente, voci, instrumentiști) Care execută melodia principală, dominantă. 3. (În sintagma) Număr prim = număr divizibil numai cu unitatea sau cu el însuși. – Din lat. primus.

CANCELAR s. v. prim-ministru. (În unele state, primul-ministru se numește ~.)

PREMIER s. v. prim-ministru.

PRIM-MINISTRU s. (POL.) cancelar, premier. (În unele state ~ul se numește cancelar sau premier.)

prim-ministru s. m., art. prim-ministrul / primul-ministru; pl. prim-miniștri, art. prim-miniștrii / primii-miniștri

CANCELAR ~i m. 1) (în Austria și în Germania) Șef al guvernului; prim-ministru. 2) (în evul mediu) Șef al cancelariei și al arhivei regale sau imperiale. /<lat. cancellarius, germ. Kanzler

PREMIER ~i m. Șef al guvernului unui stat; prim-ministru. [Sil. -mi-er] /<fr. premier

A URMA ~ez 1. tranz. 1) și fig. (ființe) A însoți mergând în urmă. 2) (indici ai direcției) A ține fără abatere. ~ drumul. 3) (indicații, recomandări, sfaturi) A respecta, având ca orientare. 4) (în îmbinări cu substantive care indică un domeniu sau o formă de învățământ) A frecventa făcând studii. ~ cursuri de filologie. 5) (acțiuni începute mai înainte) A desfășura în continuare; a continua. 6) (urmat, mai ales, de propoziții completive) A decurge în mod firesc; a reieși; a rezulta. 7) (urmat, mai ales, de propoziții subiective) A impune ca ceva necesar (rezultând din anumite premise). ~ează să susțină examenele. 8) A succeda, luând locul. L-a ~at în postul de prim-ministru. 2. intranz. 1) A merge din urmă (după cineva sau după ceva). ~ după trăsură. 2) (construit cu dativul) A succeda într-o funcție (cuiva). A-i ~ unui șef de secție. 3) A succeda în timp sau în spațiu. După sâmbătă ~ează duminică. ◊ Va urma formulă care se scrie la sfârșitul unui fragment dintr-un text pentru a indica că va fi continuat de alte fragmente. 4) A fi dator; a avea obligația; a trebui. ~ează să plece. /Din urmă

VIZIR ~i m. înv. Demnitar în Imperiul Otoman și în alte țări musulmane. ◊ Mare ~ nume dat primului ministru în Imperiul Otoman. /<turc. vezir

CANCELAR s.m. 1. (În evul mediu) Șeful cancelariei și al arhivei regale sau imperiale. 2. Înalt demnitar (corespunzător unui prim-ministru) în Germania și odinioară în Rusia și în Austria. 3. Înalt demnitar al unei instituții în unele țări (Anglia, Franța etc.). ◊ Lord cancelar = președintele Camerei Lorzilor în Anglia. ♦ Șeful cancelariei reprezentanțelor diplomatice și consulare. [< lat. cancellarius].

PREMIER s.m. (În unele țări) Prim-ministru, șef al guvernului. [Pron. -mi-er. / < fr. premier].

CANCELAR s. m. 1. (în evul mediu) șeful cancelariei și al arhivei regale sau imperiale. 2. înalt demnitar, prim-ministru în Germania și, odinioară, în Rusia și în Austria. 3. înalt demnitar al unei instituții în unele țări (Anglia, Franța etc.). ♦ lord ~ = președintele Camerei Lorzilor în Anglia. ◊ șeful cancelariei unei reprezentanțe diplomatice sau consulare. ◊ șef administrativ al unor universități din S.U.A. (< lat. cancellarius)

PREMIER s. m. prim-ministru. (< fr. premier)

VICEPRIM-MINISTRU s. m. locțiitor de prim-ministru. (< vice- + prim-ministru)

premiu (premii), s. f. – Distincție, recompensă. Lat. praemium (sec. XIX). – Der. premiant, s. m. (elev care se plasează pe unul din primele locuri în clasă); premia, vb. (a recompensa, a da un premiu); premier, s. m. (primul ministru), din fr. premier (ministre); premieră, s. f. (spectacol de început), din fr. première.

ANDRASSY [ɔndrași], familie aristocratică ungară. 1. A. Gyula (1823-1890), om politic, unul dintre inițiatorii dualismului austro-ungar. Prim-ministru al Ungariei (1867-1871) și ministru de externe (1871-1879) al Austro-Ungariei; promotor al politicii de maghiarizare. 2. A. Gyula (1860-1929), om politic. Fiul lui A. (1). Ministru de interne al Ungariei (1906-1913); a continuat politica de deznaționalizare, contribuind la aplicarea legii Apponyi.

ANDREOTTI, Giulio (n. 1919), om politic italian. Membru al Paridului Democrat-Creștin. Prim-ministru (1972-1973, 1976-1979 și 1989-1992). Ministru de externe (1983-1989).

ANGELESCU, Constantin (1869-1948, n. Craiova), medic și om politic român. Prof. univ. la București. Fruntaș al Partidului Național-Liberal. Ministrul Instrucțiunii (1918-1919, 1922-1926, 1927-1928, 1933-1937), prim ministru (1933-1934), consilier regal (1938-1940). Activitate pentru desăvîrșirea statului unitar român. Vast program de construcții școlare care-i poartă numele. A murit în închisoare. M. de onoare al Acad. (1934).

ARGEȘANU, Gheorghe (1883-1940, n. Caracal), general și om politic român. Prim-ministru (sept. 1919). A ordonat executarea unui grup masiv de legionari după asasinarea lui Armand Călinescu. Ucis de legionari în închisoarea Jilava.

ARGETOIANU, Constantin (1871-1955, n. Craiova), om politic român. Șeful delegației române la preliminariile de pace de la Buftea (5 mart. 1918). Membru fondator al Partidului Poporului și apoi membru al Partidului Național-Liberal; înființează Partidul Agrar (1932-1938). Ministru în repetate rînduri. Prim-ministru (sept.-nov. 1939). Membru în consiliile de administrație ale unor importante societăți industriale. Sprijinitor al politicii regelui Carol al II-lea de întărire a rolului monarhiei în viața de stat. A murit în închisoare. Memorii.

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE (O.N.U.; în engl.: United Nations Organization – U.N. sau U.N.O.), organizație internațională guvernamentală cu sediul în United Nations Plaza din New York (S.U.A.), fondată, prin semnarea la 26 iun. 1945, a Cartei de la San Francisco de către 50 de state (intrată în vigoare la 24 oct. 1945). Constituie o organizație cu vocație universală, creată în scopul menținerii păcii și securității internaționale prin luarea de măsuri colective împotriva actelor de agresiune, dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, promovarea cooperării internaționale în domeniul economic, social, cultural și umanitar. La 12 iun. 1941 este parafată la Londra „Declarația interaliată” în care semnatarii se angajau „să conlucreze cu celelalte națiuni libere, atît în timp de război, cît și în timp de pace”. A fost primul dintr-o serie de documente care au marcat procesul de formare a O.N.U. La 14 aug. 1941, președintele S.U.A. Franklin D. Roosevelt și primul-ministru britanic Winston Churchill au căzut de acord asupra unor principii care urmau să favorizeze colaborarea internațională în scopul menținerii păcii și securității. Documentul semnat la bordul navei „Prince of Walles”, este de atunci cunoscut sub denumirea de Carta Atlanticului. Numele organizației a fost folosit prima dată, la sugestia președintelui F.D. Roosevelt, în „Declarația Națiunilor Unite”, semnată, la Washington, la 1 ian. 1942, de către reprezentanții a 26 de state care luptau contra Axei și care și-au proclamat sprijinul pentru Carta Atlanticului. Într-o declarație semnată la Conferința de la Moscova, la 30 oct. 1943, guvernele U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei au preconizat crearea unei organizații internaționale, obiectiv reafirmat de conducătorii Statelor Unite, Marii Britanii și U.R.S.S. la Conferința de la Teheran (1 dec. 1943). Primul proiect al O.N.U. a fost elaborat în cursul unei conferințe ținute la hotelul „Dumbarton Oaks” din Washington, În cursul unor serii de reuniuni (21 aug.-7 oct. 1944) cînd, reprezentații U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei s-au pus de acord asupra scopurilor, structurii și funcționării acestei organizații mondiale. La 11 febr. 1945, după reuniunea de la Ialta, Roosevelt, Churchill și Stalin și-au declarat voința de a pune bazele unei „organizații generale internaționale pentru salvgardarea păcii și securității”. La 25 apr. 1945 reprezentanții a 50 de state s-au reunit la San Francisco în Conferința Națiunilor Unite asupra Organizației internaționale. Ei au elaborat cele 111 articole ale Cartei care a fost adoptată în unanimitate. Aceasta definește scopurile și principiile Organizației, structura, organele principale și funcțiile acestora. A doua zi ei au semnat-o în auditoriul Teatrului Herbst din incinta Monumentului Vechilor Combatanți. A intrat în vigoare după ce a fost ratificată de cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate și a majorității celorlalți semnatari (24 oct. 1945, nașterea O.N.U.). Prima Adunare Generală, unde sUnt reprezentate toate statele membre, se deschide la Central Hall din Westminter (10 ian. 1946). Consiliul de Securitate reunit pentru prima oară la Londra (17 ian. 1946) adoptă regulamentul său de ordine interioară. Adunarea Generală adoptă (24 ian. 1946) prima sa rezoluție consacrată în principal utilizării pașnice a energiei atomice și eliminării armelor atomice și a celorlalte arme de distrugere în masă. La 1 febr. 1946 Trygve Lie (Norvegia) devine primul secretar general al O.N.U., iar pe 24 oct. 1947 Adunarea Generală proclamă oficial această zi drept „Ziua Națiunilor Unite”. La 24 oct. 1949 se pune piatra de temelie a actualului sediu al O.N.U. din New York. În istoria sa de aproape șase decenii, din care cea mai mare parte s-a desfășurat în condiții nefavorabile determinate de confruntarea din anii războiului rece, O.N.U. a reușit în mare măsură să răspundă speranțelor pe care omenirea le pusese în Organizație. Activitatea sa a cuprins domenii diverse, de la aplanarea conflictelor, interdicția armelor de distrugere în masă și neproliferarea armelor atomice la decolonizare, codificarea dreptului internațional, mediul, drepturile omului etc. Astfel, în iun. 1948 este stabilit în Palestina organismul Națiunilor Unite însărcinat cu supravegherea armistițiului, prima misiune de observare a Națiunilor Unite, iar emisarul O.N.U. Ralph Bunche obține încetarea focului între noul stat creat, Israel, și țările arabe (7 ian. 1949). Adunarea Generală adoptă Declarația universală a omului (10 dec. 1948). În absența reprezentantului Uniunii Sovietice, Consiliul de Securitate decide să intervină de partea Coreii de Sud și să respingă invazia Nordului. O convenție de armistițiu în Coreea este semnată (27 iul. 1953) de către Comandamentul O.N.U. și Comandamentul China-Coreea de Nord. În 1954, Înaltul Comisariat O.N.U. pentru refugiați primește primul dintre cele două Premii Nobel pentru Pace pentru intervențiile sale în favoarea refugiaților europeni. Adunarea Generală își ține prima sa sesiune extraordinară de urgență (1 nov. 1956) pentru a face față crizei Canalului Suez și creează (5 nov.) prima forță de menținere a păcii a O.N.U. – Forța de Urgență a Națiunilor Unite (F.U.N.U.). În sept. 1960, 17 noi state independente (dintre care 16 africane) intră în O.N.U. (cea mai numeroasă primire a unor noi state membre). La 18 sept. 1961 secretarul general Dag Hammarskjöld moare într-un accident de avion în Congo, în cursul unei misiuni O.N.U. Consiliul de Securitate adoptă un embargou voluntar asupra armamemtelor împotriva Africii de Sud (7 aug. 1963), iar mai apoi (5 mart. 1964) aprobă trimiterea unei forțe de menținere a păcii în Cipru. Adunarea Generală retrage (27 oct. 1966) Africii de Sud mandatul prin care administra Africa de Sud-Vest (azi Namibia), iar la 16 dec. 1966 sunt impuse sancțiuni obligatorii împotriva Rhodesiei (azi Zimbabwe) de către Consiliul de Securitate. După „Războiul de 6 zile”, Consiliul de Securitate adoptă, la 22 nov. 1967, Rezoluția 242, baza viitoarelor negocieri care vizează instaurarea păcii în Orientul Mijlociu. Adunarea Generală aprobă Tratatul de nonproliferare a armelor nucleare și cere statelor membre să-l ratifice (12 iun. 1968). La 4 ian. 1969 intră în vigoare Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială. Adunarea Generală admite (25 oct. 1971) R.P. Chineză în O.N.U. În iun. 1972 are loc la Stockholm prima Conferință a Națiunilor Unite pentru Mediu care creează Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (P.N.U.E.), cu sediul la Nairobi (Kenya). La 13 nov. 1974 Adunarea Generală recunoaște Organizație pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) ca „singurul reprezentant legitim al poporului palestinian”. „Anul internațional al femeii”, marcat de prima conferință O.N.U. asupra drepturilor femeilor, organizată la Ciudad de Mexico (iun.-iul. 1975) este urmat de adoptarea de către Adunarea Generală la 18 dec. 1979 a Convenției asupra eliminării oricăror forme de discriminare a femeilor, definind drepturile femeilor în domeniul politic, economic, social, cultural și civil. Consiliul de Securitate adoptă un embargou obligatoriu asupra armamentelor împotriva Africii de Sud (4 nov. 1977), iar Adunarea Generală convoacă prima sa sesiune extraordinară consacrată dezarmării (mai-iun. 1978). Trei ani după declararea ultimului caz cunoscut, la 8 mai 1980, Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) proclamă oficial eradicarea variolei. La 25 nov. 1981 Adunarea Generală adoptă Declarația asupra eliminării oricăror forme de intoleranță și discriminare pe bază religioasă. La 10 dec. 1982 este semnată Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării de către 177 state și două entități (cel mai mare număr de semnături puse pe un tratat în ziua votării). În dec. 1984 secretarul general Javier Pérez de Cuéllar creează Biroul de operații de urgență în Africa pentru coordonarea ajutoarelor organizate pentru combaterea foametei. Tot acum (10 dec. 1984) Adunarea Generală adoptă Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În iun. 1985, la Nairobi, are loc Conferința de încheiere a Deceniului Națiunilor Unite pentru femei, care reunește mii de participanți. În sept. 1987 eforturile desfășurate de P.N.U.E. sunt încununate de semnarea Tratatului asupra protecției păturii de ozon, cunoscut sub numele de Protocolul de la Montréal, primul acord mondial de protecție a mediului. În 1988 Operațiunile O.N.U. de Menținere a Păcii primesc Premiul Nobel pentru Pace (în acel moment erau în desfășurare un număr de 7). În apr. 1989, Grupul de Asistență O.N.U. pentru perioada de tranziție (G.A.N.U.P.T.) este trimis în Namibia pentru a supraveghea retragerea trupelor Africii de Sud și pentru a furniza asistență în vederea alegerilor care au avut loc în nov. 1989 (Namibia devine independentă la 21 mart. 1990). La 31 mai 1991 este negociată o încetare a focului în Angola (unde războiul civil se desfășura de 16 ani) supravegheată apoi de Misiunea de verificare a Națiunilor Unite în Angola (U.N.A.V.E.M II). Guvernul din El Salvador și Frontul de Eliberare Națională (F.E.N.) semnează (31 dec. 1991), prin intermediul bunelor oficii ale secretarului general al O.N.U., un acord de încetare a focului și un tratat de pace, după 12 ani de război. Consiliul de Securitate ține prima reuniune din istoria sa (31 ian. 1992), la nivelul șefilor de stat și de guvern. În iun. 1992 are loc la Rio de Janeiro (Brazilia) Conferința Națiunilor Unite asupra mediului, cu participarea a 104 șefi de stat și guvern și alți conducători (Conferința, cea mai mare din istorie, adoptă „Acțiunea 21” – plan de acțiune pentru dezvoltarea durabilă). Secretarul general Boutros Boutros Ghali publică „Agenda pentru pace” (17 iun. 1992), plan de diplomație preventivă, de restabilire și menținere a păcii. La 27 apr. 1993 este declarată independența Eritreii, în urma unui referendum verificat de O.N.U. cu participarea a 99,5 la sută din electoratul înscris (Eritrea a fost pe urmă admisă ca membru al O.N.U. și al Organizației Unității Africane, azi Uniunea Africană). În mai 1993 alegerile din Cambodgea, supervizată de O.N.U., au drept consecință elaborarea unei noi Constituții și instalarea unui guvern democratic, marcînd încheierea conflictului ce dura de 15 ani. Are loc la Viena (iun. 1993) Conferința Mondială asupra drepturilor omului în timpul Anului Internațional al populațiilor autohtone (1993). La 6 mai 1994 secretarul general publică „Agenda pentru dezvoltare”, plan de acțiune al cărui scop este de a ameliora condiția umană. Au loc alegeri în Africa de Sud (26-29 apr. 1994) sub supravegherea a 2.527 observatori ai Misiunii de Observare a Națiunilor Unite în Africa de Sud (M.O.N.U.A.S.), care marchează sfârșitul regimului de apartheid. Consiliul de Securitate ridică embargoul asupra armelor și altor restricții impuse Africii de Sud (25 mai), iar la 23 iun. 1994 Africa de Sud își reia locul în Adunarea Generală, după 24 ani de absență. La 13 sept. 1994 Conferința Internațională a O.N.U. asupra populației și dezvoltării, reunită la Cairo, adoptă un Program de acțiune. În oct. 1994 au loc în Mozambic primele alegeri multipartite (27-29 oct.) supravegheate de peste 2.300 observatori internaționali. În același an, este adoptat un program de activitate, însoțit de manifestări care marchează a 50-a aniversare a O.N.U., cu tema „Noi, popoarele Națiunilor Unite... aliate pentru o lume mai bună”. Se reunește la Copenhaga (mart. 1995) Conferința mondială pentru dezvoltare socială, una dintre cele mai importante reuniuni a conducătorilor politici, pentru a reînnnoi angajamentul de a combate sărăcia, șomajul și excluderea socială. La 26 iun. 1995 are loc la San Francisco (California) o conferință de celebrare a celei de a-50-a aniversări de la semnarea Cartei Națiunilor Unite, urmată la 22-24 oct. 1995 de o reuniune specială cu participarea șefilor de stat și guvern, la sediul O.N.U. din New York. La 10 sept. 1996 Adunarea Generală adoptă Tratatul pentru interzicerea completă a experiențelor nucleare (Acest tratat, a cărui adoptare semnifică o cotitură în istoria eforturilor în materie de dezarmare și de neproliferare, este deschis semnării la 24 sept.). La 17 dec. 1996 Adunarea Generală alege pentru prima dată un reprezentant al țărilor din Africa neagră (Kofi Annan, Ghana), pentru un mandat (1 ian. 1997-31 dec. 2001), reconfirmat la 29 ian. 2001. O.N.U. are 191 de membri (2003), printre care și România (din 14 dec. 1955). Cea de-a XXII-a sesiune a Adunării Generale a ales drept președinte pe ministrul de Externe al României, Corneliu Mănescu (era pentru prima dată în istoria de până atunci a organizației când un reprezentant al țărilor socialiste era ales în această demnitate). Nu face parte din O.N.U. un singur stat suveran, Vaticanul (care are totuși statutul de observator permanent). În anul 2002 au fost admiși ca membri Elveția (în urma succesului referendumului din 3 mart. 2002) și Timorul de Est (al 46-lea stat independent al Asiei). Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) are statutul de observator special. Principalele organe ale O.N.U. sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul. 1. Adunarea Generală este organul reprezentativ al O.N.U. alcătuit din reprezentanții tuturor țărilor membre (maximum 5 din fiecare țară), învestit cu dreptul de a discuta orice problemă de competența organizației. Rezoluțiile sale au caracter de recomandare pentru statele membre, precum și pentru celelalte organe sau instituții din sistemul Organizației Națiunilor Unite. Se întrunește în sesiuni ordinare anuale, dar și în sesiuni extraordinare sau de urgență, atunci când este necesar. Acestea din urmă sunt convocate de către Secretarul General, la cererea Consiliului de Securitate sau a majorității membrilor organizației. Ia hotărâri cu majoritatea simplă a membrilor prezenți și votanți sau pentru problemele mai importante (admiterea de noi membri, recomandările pentru menținerea păcii etc.) și cu majoritate de două treimi în fiecare ședință plenară sau în Comisii. Adunarea Generală își stabilește propriile reguli de procedură și își alege un președinte la fiecare sesiune. II. Consiliul de Securitate este principalul organ în domeniul menținerii păcii și securității internaționale. Cuprinde 15 membri, dintre care 5 permanenți (R.P. China, Franța, Marea Britanie, S.U.A. și Federația Rusă, care ocupă locul fostei U.R.S.S.), ce pot exercita dreptul de veto, și 10 nepermanenți, aleși de Adunarea Generală (câte 5 în fiecare an), de regulă pentru un mandat de doi ani (în 1962, pentru un an, 1976-1977, 1991-1992 și 2004-2005. România a fost membru al Consiliului de Securitate), pe baza principiului repartiției geografice echitabile. Fiecare membru dispune de un vot. Pentru a se adopta deciziile este suficient un vot favorabil a 9 membri (inclusiv unanimitatea membrilor permanenți). Rezoluțiile sale au un caracter obligatoriu. Poate fi convocat la cererea Secretarului general al O.N.U. sau a oricărui stat membru și la lucrările sale poate participa, fără drept de vot, orice membru al organizației. III. Consiliul Economic și Social (C.E.S. sau E.C.O.S.O.C.) promovează cooperarea internațională în domeniile economic și social. Este alcătuit din 54 de membri, aleși de Adunarea Generală pentru un mandat de 3 ani, pe baza principiului repartiției geografice echitabile (18 sunt aleși în fiecare an). Rezoluțiile sale au caracter de recomandări. Se întrunește anual, principala sa funcție fiind de a stabili direcțiile de acțiune și de a coordona agențiile speciale ale O.N.U. Are comisii regionale și pe domenii de activitate. Pentru prima dată România a fost aleasă membru al E.C.O.S.O.C. pentru anii 1965-1967. IV. Consiliul de Tutelă supraveghează administrarea teritoriilor aflate sub tutela O.N.U. Deoarece ultimul teritoriu aflat sub tutela O.N.U. (Rep. Palau) și-a declarat independența (1 oct. 1994), iar altele s-au unificat cu statele vecine, C.T. și-a suspendat oficial activitatea la 1 nov. 1994, urmând ca în viitor să fie convocat numai în cazul în care va apărea o situație deosebită. V. Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.) este organul judiciar principal al organizației, are sediul la Haga (Olanda) și cuprinde 15 judecători independenți, fiecare de altă naționalitate, aleși cu titlu personal (sau realeși), pentru o perioadă de 9 ani, cu majoritate absolută, de către Adunarea Generală și de către Consiliul de Securitate. Statul Curții este parte integrantă a Cartei O.N.U. Curtea rezolvă numai litigiile dintre statele care recunosc jurisdicția sa intr-o anumită categorie de dispute. VI. Secretariatul este principalul organ administrativ și executiv al O.N.U. Este condus de Secretarul general, numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pe o perioadă de 5 ani. Are sediul la New York (S.U.A.). Execută programele politice deliberate de celelalte organe ale O.N.U. și are delicata funcție de mediere. Au ocupat această funcție: Trygve Lie – Norvegia (1946-1952), Dag Hammarskjöld – Suedia (1953-1961), U Thant – Birmania (1961-1971,) Kurt Waldheim – Austria (1972-1981), Javier Pérez de Cuéllar – Perú (1982-1991), Boutros Boutros Ghali – Egipt (1992-1996), Kofi Annan – Ghana (1997-2006) și Ban Ki-Moon – Coreea de Sud (din 2007). În vederea desfășurării activității în bune condițiuni, Adunarea Generală, Consiliul de Securitate și C.E.S. au înființat numeroase organe subsidiare: Comisii Regionale O.N.U. Pe lângă O.N.U. funcționează 5 comisii regionale, în calitate de centre regionale O.N.U.: – Comisia Economică pentru Europa (C.E.E.; în engl.: Economic Commission for Europe – E.C.E.); fondată în 1947; sediu: Geneva (Elveția). Studiază problemele economice, tehnologice, și de mediu și face recomandări privind soluționarea acestora. Membri: statele europene, precum și Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Canada, Israel și S.U.A. – Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific (C.E.S.A.P.; în engl.: Economic and Social Commission for Asia and the Pacific – E.S.C.A.P.); fondată în 1947 sub denumirea de Comisia Economică pentru Asia și Orientul Apropiat – E.C.A.F.E.; a adoptat actuala denumire în urma reorganizării din 1974; sediu: Bangkok (Thailanda). Reprezintă singurul forum interguvernamental pentru Asia și Pacific. Acordă asistență tehnică, servicii de consultanță pe lângă guverne, programe de cercetare, pregătire și informare. Membri: statele din Asia și Pacific, precum și Franța, Marea Britanie, Rusia și S.U.A. – Comisia Economică pentru America Latină și Caraibe (C.E.A.L.C.; în engl.: Economic Commission for Latin America and the Caraibbean – E.C.L.A.C.); fondată în 1948; sediu: Santiago de Chile (Chile). Comisia colaborează cu guvernele statelor membre în analizarea problemelor economice naționale și regionale și acordă sprijin în elaborarea planurilor de dezvoltare. Coordonează programe de asistență tehnică, cercetare, informare, pregătire a cadrelor și cooperare cu organizații naționale, regionale și internaționale. Membri: statele din America de Sud și zona Caraibelor, precum și Canada, Franța, Italia, Marea Britanie, Spania și S.U.A. – Comisia Economică pentru Africa (C.E.A.; în engl.: Economic Commission for Africa – E.C.A.); fondată în 1958; sediu: Addis Abeba (Ethiopia). Activitățile sale au ca scop încurajarea dezvoltării economice și sociale, creșterea cooperării dintre țările membre și dintre Africa și alte părți ale lumii. Membri: cele 53 de state africane. – Comisia Economică și Socială pentru Asia de Sud-Vest (C.E.S.A.V.; în engl.: Economic and Social Commission for Western Asia – E.S.C.W.A.); fondată în 1974 sub denumirea de Biroul Economic și Social al O.N.U. din Beirut; a adoptat actuala denumire în 1985; sediu: Beirut (Liban). Propune strategii și măsuri menite să promoveze cooperarea în domeniul economic și social. Membri: Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iordania, Iraq, Kuwait, Liban, Oman, Palestina, Qatar, Siria, Yemen.

ASSAD, Hafez al ~ (1930-2000), general și om politic sirian. Secretar general al Comandamentului Regional al Partidului Baas Arab Socialist (din 1970). Prim-ministru (1970-1971) și președinte (din 1971) al Republicii Arabe Siriene.

ATTLEE [ætli:], Clement Richard, lord, viconte Prestwood (1883-1967), om politic britanic. Lider al Partidului Laburist (1935-1955). Prim-ministru al Marii Britanii (1945-1951).

AUSTRALIA 1. Cel mai mic continent al Pământului împreună cu Oceania, așezat în emisfera australă, traversat de Tropicul Capricornului; 8,94 mil. km²; 28,2 mil. loc. (1986). Este cuprins între 10°41′ lat. S (Capul York) și 38°55′ lat. S (Wilson’s Promontory), pe 3.600 km și între 113°05′ long. E (Steep Point) și 153°34′ long. E (Capul Byron), pe 3.800 km. Înconjurat de Oc. Indian (la S și V) și Oc. Pacific și mările mărginașe ale acestuia (la E și N). Relieful australian este compus din trei trepte hipsometrice. În E se desfășoară, pe c. 3.400 km de-a lungul coastei, Cordiliera Australiană (Alpii Australieni), formată în timpul cutărilor caledoniene și hercinice, după care a urmat peneplenizarea mezozoică și reînălțarea terțiară. Alt. max.: 2.234 m (vf. Kosciusko). Podișul Australiei de Vest ocupă c. 50 la sută din suprafața continentului și prezintă o reg. aflată sub nivelul Oceanului Planetar. Marginile sale au alt. mai mari, centrul său constituind o imensă arie depresionară, ocupată de pustiurile Victoria, Gibson și Marele Deșert de Nisip. Cîmpiile centrale, desfășurate între G. Carpentaria (la N) și Marele Golf Australian (la S), ocupă c. 30 la sută din suprafața continentului, constituind treapta cea mai joasă a reliefului, cu extindere mai mare în partea centrală și meridională. A. este bogată în zăcăminte de cărbuni, min. de fier, plumb, min. auroargentifere, cupru, zinc, metale rare, min. radioactive etc. Clima și apele. Clima este ecuatorial-musonică în N (cu temperaturi ridicate, amplitudini termice mici și precipitații abundente), tropicală în centru (cu temperaturi ridicate) și subtropicală în S. Cel mai important sistem hidrografic este cel al fl. Murray (cu afl. său Darling). În cîmpiile centrale se găsesc lacurile Eyre și Torrens, iar în Podișul Australiei de Vest lacurile Moore, Barlee, Mackay și Amadeus. 2. Uniunea Australiană, stat federal ocupînd continentul australian, ins. Tasmania, și cîteva ins. mici; 7,68 mil. km²; 16,81 mil. loc. (1989) (81,8 la sută anglo-australieni, 5,7 la sută englezi, 2,1 la sută asiatici, 2 la sută italieni, 1,1 la sută aborigeni ș.a.). Limba de stat: engleza. Cap.: Canberra. Orașe pr.: Sydney, Melbourne, Brisbane, Adelaide, Perth. Este format din 6 state și două terit. federale. Se expl. cărbune (178 mil. t. 1988), petrol (22,73 mil. t, 1989), gaze naturale, min. de fier (97,7 mil t, 1989), bauxită (39,64 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), min. de plumb, zinc, argint, titan, aur, min. radioactive și zirconiu (85 la sută din prod. mondială). Ind. țării produce anergie electrică (140,35 miliarde kWh, 1988), fontă (5,88 mil. t, 1989), oțel (6,7 mil. t, 1989), aluminiu (1,07 mil. t, 1988), motoare, mașini-unelte, instrumente de măsură, motoare electrice, mașini agricole și tractoare, material rulant, autoturisme (332,4 mii buc., 1989), nave, explozibili, îngrășăminte chimice, coloranți, produse farmaceutice, derivate petroliere (capacitatea rafinăriilor 36 mil. t, 1986), ciment (6,9 mil. t, 1989), țesături de bumbac, încălț., zahăr (3,6 mil. t, 1988), produse lactate și din carne. Pe întinsele pășuni naturale (56,7 la sută din supr. țării) s-a dezvoltat creșterea animalelor. A. ocupînd locul 1 pe glob în ce privește efectivul de ovine (164 mil. capete, 1988, majoritatea de rasă merinos, c. 30 la sută din prod. mondială de lînă), alături de care se mai cresc bovine (23,5 mil. capete, 1988), porcine (2,7 mil. capete, 1988), cabaline. Pe 6,2 la sută din supr. țării se cultivă grîu (14,1 mil. t, 1988), orez, sorg (1,6 mil. t, 1988), trestie de zahăr (27,7 mil. t, 1988), bumbac, plante furajere, legume, cartofi (1 mil. t, 1988). Mari prod. de unt, brînzeturi, carne și piei. Pescuit. C. f.: 40,8 mii km. Căi rutiere: c. 900 mii km. Flota comercială: 2,36 mil. t (1988). Moneda: 1 australian dollar = 100 cents. Exportă produse agricole, cărbune, minereuri, lînă, mașini, utilaje și mijloace de transport, aur, aluminiu ș.a. și importă mașini și utilaje, materii prime și semifabricate, mijloace de transport, bunuri de larg consum, produse alim. ș.a. A. administrează și teritoriile ins. Christmas (din Oc. Indian), ins. Norfolk, Cocos/Keeling și Teritoriul Antarctic Australian. – Istoric. Triburi de vînători și pescari au populat terit. A. cu 40.000 de ani î. Hr. În sec. 18, cei c. 300 mi aborigeni erau grupați în 500 de triburi. Navigatorii spanioli, portughezi și olandezi descoperă și explorează la începutul sec. 17 coasta de N și V a A. În apr. 1770, James Cook atinge coasta răsăriteană și declară A., la 23 aug. 1770, posesiune engleză. Fondarea primei așezări (26 ian. 1788) este urmată de crearea de colonii separate care primesc, din 1850, o largă autonomie internă. Se intensifică explorarea și popularea interiorului continentului. Descoperirea aurului (1851) în New South Wales și Victoria determină un nou val de emigranți. La 1 ian. 1901 cele șase colonii engleze autonome din A (New South Wales, Victoria, Queensland, Western A., South A. și Tasmania) se unesc, formînd Commonwealth of Tasmania, cu statul de dominion în cadrul Imp. Britanic; colonia britanică Papua și terit. german Noua Guinee sînt administrate de A. (1919-1975). A. participă, alături de Marea Britanie, la primul și al doilea război mondial. În 1986, A. a abolit ultimele prerogative ale intervenției Marii Britanii în afacerile sale interne. Este membru fondator al O.N.U. (1945). A. este o monarhie constituțională, șeful statului fiind, de iure, suveranul Marii Britanii, reprezentat de un guvernator general. Activitatea legislativă este exercitată de Parlamentul Federal (Senat și Camera Reprezentanților), iar cea executivă de Consiliul Executiv, condus de primul-ministru.

AVERESCU, Alexandru (1859-1938, n. Ismail), mareșal și om politic român. A parcurs toate gradele militare, de la sublocotenent (1881), la general de brigadă (1906) și mareșal (1930). Comandant al Școlii Superioare de Război (1894-1895). Atașat militar la Berlin (1895-1898); ca șef al Marelui Stat Major (1911-1913) a elaborat planul de luptă al armatei române în timpul celui de-al doilea război balcanic; ministru de război (1907-1909). Excepțional comandant de oști, erou al primului război mondial, A. a obținut răsunătoarele victorii de la Mărăști și Oituz (1917). Ministru în repetate rînduri, prim-ministru (1918, 1920-1921, 1926-1927), ministru secretar de stat și consilier regal (1938). A înființat (1918) și condus Liga (din 1920 Partidul) Poporului; a militat pentru consolidarea statului național unitar român, împotriva curentelor extremiste, pentru un regim parlamentar-constituțional. Teoretician și gînditor militar („Tactica”, „Notițe zilnice din război. 1916-1918”). M. de onoare al Acad. (1923).

BELGIA (Regatul Belgiei), stat în V Europei; 30,5 mii km²; 9,88 mil. loc. (1989). Limbi oficiale: franceza (valona) și olandeza (flamanda). Cap. Bruxelles. Orașe pr.: Anvers = Antwerpen, Liège = Luik, Gand = Gent, Charleroi, Brugge = Bruges. Pop. urbană 95 la sută. Este împărțit în nouă prov. 80 la sută din terit. B. este format din cîmpii vălurite (C. Limburg, C. Brabant, C. Flandrei) și podișuri joase (sub 300 m). În SE se înalță masivul Ardeni (694 m), fragmentat de văi adînci. Climă temperat-oceanică. Expl. de cărbuni (1,9 mil. t, 1989) și min. de fier. Industria, puternic dezvoltată și diversificată, produce energie electrică (66,4 miliarde kWh – c. 70 la sută în atomocentrale, 1989), oțel (11,1 mil. t, 1988), fontă (9,1 mil. t, 1988), metale neferoase (zinc, plumb, cupru, aluminiu pe baza importului), locomotive, vagoane, automobile (asamblate, 1,16 mil. buc., 1989), aparate electrotehnice, echipamente electrice, prelucrează și chimizează petrolul (capacitatea rafinăriilor de petrol c. 36 mil. t). Ramurile tradiționale sînt: ind. textilă (in, lînă, bumbac), a sticlăriei și ceramicii, de prelucr. a diamantelor și ind. alim. 24,4 la sută din supr. țării se cultivă cu sfeclă de zahăr (6,2 mil. t, 1988), cartofi (2 mil. t, 1988), cereale (grîu, orz, secară) și in. Pomicultură și floricultură. Creșterea intensivă a animalelor (pășunile ocupă 21,1 la sută din terit. țării) cu predominarea bovinelor (40 la sută vaci de lapte) și porcinelor. C. f.: 3.554 km (2.264 km electrificați, 1988). Căi rutiere non-urbane: 15.866 km (1.613 km autostrăzi, 1988). Navigație pe fluvii și canale (1.951 km, 1988). Moneda: 1 franc belgian = 100 centimes. Exportă utilaje, instalații ind., mijloace de transport, produse metalurgice, produse chimice, alim., textile ș.a. și importă echipament ind. și mijloace de transport, produse alim. și agricole, petrol ș.a. Turism dezvoltat. – Istoric. Locuită în antic. de triburile celtice ale belgienilor, ocupată în sec. 1 î. Hr. de romani și populată în sec. 3-4 de triburi germanice (franci, saxoni ș.a.). A făcut parte din statul france (sec. 5-9). În sec. 12-13, comitatul Flandra și ducatul Brabant de pe terit. B. au devenit cele mai dezvoltate formațiuni statale din punct de vedere industrial din Europa (orașele Gent, Brugge, Ieper ș.a., puternice comune orășenești). La sfîrșitul sec. 14 și în sec. 15 B. a fost stăpînită de ducii Burgundiei, iar la sfîrșitul sec. 15 a intrat în stăpînirea Habsburgilor spanioli. În sec. 16 s-a desfășurat Revoluția Burgheză din Țările de Jos împotriva dominației spaniole. În 1714 a fost ocupată de Austria, iar în 1795 de Franța, care a stăpînit-o pînă în 1815, cînd B. s-a unit cu Olanda; în 1830 a avut loc o revoluție burgheză împotriva dominației olandeze în urma căreia B. și-a proclamat independența de stat (4 oct.), iar în 1831 a devenit monarhie, primul rege fiind Leopold I de Saxa-Coburg (1831-1865); în același an și-a declarat neutralitatea perpetuă. În timpul ocupației de către Germania hitleristă (1940-1944), în B. s-a desfășurat o puternică mișcare de rezistență. Împreună cu Olanda și Luxemburg, B. a încheiat, în 1947, acordurile pentru crearea uniunii vamale Benelux. Viața postbelică este marcată de disputa lingvistică dintre valoni și flamanzi, exacerbată de polarizarea pe plan economic a nordului și sudului țării și reflectată în instabilitatea guvernamentală (între 1945-1983 s-au succedat 22 prim-miniștri). Tentativele de autonomie regională, pe baze lingvistice, cunosc o reglementare legiferată la 14 nov. 1978, cînd parlamentul aprobă proiectul guvernamental de reformă constituțională. Potrivit acestuia, sînt create trei regiuni autonome – Flandra, Valonia și Bruxelles – fiecare cu organe legislative proprii. B. este membru fondator al NATO (din 1967, sediul Consiliului Permanent al NATO se află la Bruxelles) și al Pieței Comune. B. este monarhie constituțională. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Senat și Camera Reprezentanților).

BONGO, El Hadj Omar (Albert Bernard) (1935-2009), om politic gabonez. Președinte (din 1967) și prim-ministru (1967-1975) al Rep. Gaboneze. Fondator și secretar general al Partidului Democratic Gabonez (din 1968).

CHAMBERLAIN [tʃæmbəlein] 1. Joseph C. (1836-1914), om politic și diplomat britanic, Membru al Partidului Liberal Unionist. Ministru al coloniilor (1895-1903), promotor al expansiunii britanice în Africa sub lozica: „Africa engleză de la Suez la Cap”. 2. Sir Joseph Austen C. (1863-1937), om politic conservator. Fiul lui C. (1). Ministru de Externe (1924-1929); a avut un rol important în negocierea Pactului de la Lucarno (1925). Premiul Nobel pentru pace (1925). 3. Arthur Neville (1869-1940), om politic conservator britanic. Fiul lui C. (1). Prim-ministru al guvernului de uniune națională (1937-1940); a dus o politică de conciliere față de Germania nazistă, fiind unul dintre principalii promotori ai Acordului de la München (sept. 1938).

prim-ministru s. m., art. prim-ministrul; pl. prim-miniștri, art. prim-miniștrii

Miron, Cristea (1868-1939), patriarh al României, n. la Toplița, jud. Harghița. Fiu de țărani (din botez Ilie), după studii în țară a obținut doctoratul în litere la Universitatea din Budapesta. Consilier la Arhiepiscopia Sibiului, redactor la „telegraful român”, episcop al Caransebeșului (1910-1918), luptător pentru unitatea națională, a făcut parte din delegația care a precedat actul unirii la București. În decembrie 1919 este ales mitropolit primat, iar în 1925 devine primul patriarh al României, prin ridicarea mitropoliei Ungrovlahiei la rangul de patriarhie. Membru de onoare al Academiei Române, ales la 7 iunie 1919. În timpul său a fost ridicat actualul palat patriarhal. Ca om politic a fost membru al regenței în timpul primei domnii a regelui (minor) Mihai I (1927-1930) și prim-ministru în timpul dictaturii lui Carol II (1938-1939). Este înmormântat în catedrala patriarhală din București.

ayatolah s. m. (cuv. persan, intrat în rom. prin fr., engl.) Șef al sectei mahomedane șiite ◊ „Joi s-a reîntors în Iran aiatolahul K., liderul opoziției șiite iraniene.” Sc. 2 II 79 p. 6. ◊ „Într-un interviu difuzat de postul de radio francez «Europe – 1», primul ministru al guvernului iranian, S.B., a declarat că va rămâne în funcție, deși liderul opoziției șiite, ayatolahul K., i-a cerut să demisioneze.” Sc. 3 II 79 p. 6. ◊ „Atentat terorist în Iran. Postul de radio Teheran [...] a anunțat că în capitala Iranului a fost asasinat ayatolahul M. M.” Sc. 3 V 79 p. 4. ◊ „În 19 decembrie [1989] Nicolae Ceaușescu depunea o coroană de flori la mormântul ayatolahului R. Khomeini.” R.lit. 50/95 p. 8

briefing s. n. (anglicism) Reuniune de informare și de lucru într-un minister, o întreprindere etc. ◊ „[Primul ministru] a decis ca purtătorul său de cuvânt să organizeze zilnic câte un briefing [cu presa].” R.l. 29 X 91 p. 2. ◊ „Domnul profesor conduce [...] un briefing cu șefii de catedră.” Calende 6 VI 93 p. 14. ◊ „Obișnuitul briefing de presă din fiecare vineri de la Palatul Victoria [...]” R.l. 14 V 94 p. 7 [pron. brifing] (din engl. americ. briefing; PR 1945, DMN 1957, DMC 1969; T. Slama-Cazacu în R.lit. 16-22 XII 93 p. 12)

CPUN s. n. Consiliul Provizoriu de Uniune Națională ◊ „La ceremonie au participat: primul ministru al guvernului, dl. Petre Roman, ministrul culturii, dl. Andrei Pleșu, vicepreședintele C.P.U.N., dl. Ion Caramitru, alte personalități ale vieții noastre culturale și artistice.” R.l. 3 V 90 p. 2 [pron. cepeune] (abreviere din C[onsiliul] P[rovizoriu de] U[niune] N[ațională])

libertin, -ă adj. (utilizare greșită) Spontan, sălbatic ◊ „În lume există foarte multe tipuri de economie de piață, de la cea de tip libertin, sălbatec, la cea de tip suedez sau japonez care e de tip social [...]” R.l. 23 XI 92 p. 1. ◊ „Littré afirmă că libertin are, ca adjectiv, un sens învechit și unul în vigoare. În cel dintâi, e vorba de o persoană sau de o opinie care nu se supun nici credinței, nici practicilor religioase. În cel de al doilea, e vorba exclusiv de un școlar care își neglijează îndatoririle, preferând joaca. Limba română cunoaște doar sensul de ușuratic sau, la limită, desfrânat. Am stat și am cugetat la ce va fi vrut să spună dl. Văcăroiu cu economia libertină de piață, fiindcă despre aceea socială am mai auzit și eu una sau alta. Din context rezultă în mod clar că economia libertină este una spontană, sălbatecă [...] Ne rămâne să credem că primul ministru a implementat un sens nou în limba română [...] O îmbogățire libertină, adică spontană, a limbii române.” R.lit. 28 XII 92 p. 24 (Articolul reprodus mai sus, semnat de N. Manolescu, ne scutește de orice alt comentariu asupra sensului cuvântului libertin)

minibuget s. n. Buget de austeritate ◊ „Ministrul britanic al finanțelor [...] a prezentat în Camera Comunelor detalii asupra «minibugetului» pe 1974, care completează drasticele măsuri economice anunțate joia trecută de primul ministru E.H.” R.l. 18 XII 73 p. 6. ◊ „[Guvernul Angliei] va prezenta astăzi, în Camera Comunelor, o serie de măsuri cu caracter financiar, apreciate de observatorii de la Londra, grație rolului și efectelor scontate, ca un mini-buget.” I.B. 22 VII 74 p. 4 (din mini- + buget, probabil după model engl.)

pegră s. f. (livr.) Societatea hoților, drojdia societății; aici se referă la invazia brutală a minerilor în București în 1990-91 ◊ „[Bubuiturile] m-au făcut să ajung din nou în mijlocul «pegrei» care, vorba dlui prim-ministru demisionat, tot nu mai are altceva de făcut decât să iasă în stradă.” ◊ Rev. 22 1118 X 91 p. 5 (din fr. pègre; DFAP 185; DN3, DEX-S)

pornostar s. n. Vedetă a filmelor sau revistelor pornografice ◊ „Dacă prim-miniștrii sunt lucizi și pornostarurile devin doamne.” Caț. 15/91 p. 4 (cf. fr., it. pornostar; PN 1981)

victimiza vb. I A transforma în victimă ◊ „Un nou val de scumpiri victimizează pensionarii” R.l. 17 III 92 p. 4. ◊ „C.V. Tudor l-a victimizat pe primul ministru” R.l. 7 IX 93 p. 3 (din victimă)

zegism s. Curent politic care consideră că dezvoltarea economică actuală va duce la mari riscuri în viitor ◊ „Teoria «creșterii zero» sau zegism. O ripostă energică a fost dată acestei pseudoteorii de primul ministru al Franței.” Sc. 19 II 75 p. 5 (cf. engl. Zero Economic Grouth „creștere economică zero”; DP)

*cancelár m. (lat. cancellarius). Ministru de justiție în Francia pînă la 1789. Păstrător al sigilelor statuluĭ în Francia. Prim ministru în Anglia și Germania. Secretar (de consulat, al unuĭ senat, al uneĭ camere, universitățĭ ș. a.). Marele cancelar al legiuniĭ de onoare, administratoru acestuĭ ordin.

PALESTINA, regiune istorică în Orientul Apropiat, cuprinsă între M. Mediterană și deșertul Siriei. Locuită din Paleoliticul inferior, a fost ocupată de cananeeni (milen. 3 î. Hr.), care au dezvoltat primele așezări urbane fortificate (Hazor, Ierusalim, Jaffa, Gaza). Sub dominație egipteană (3000-1200 î. Hr.), a fost invadată în 1170, de popoarele mării (filisteni), ocupând litoralul P.; pe restul teritoriului triburile vechilor evrei au constituit (sec. 11) Regatul Israelito-Iudeu, care, la începutul sec. 10 î. Hr., s-a scindat în două regate: Israel (cucerit în 722 î. Hr. de Asiria) și Iudeea (cucerită în 587 î.Hr de Babilon). P. a fost ocupată succesiv de perși (sec. 4 î. Hr.), macedoneni (făcând apoi parte din Regatul Elenistic al Seleucizilor, sec. 4-1 î. Hr.), romani (63 î. Hr.), Bizanț (din 395 d. Hr.), arabi (638), turcii selgiucizi (sec. 11), cruciați (1099-1187) și de sultanii egipteni (Saladin ocupă Ierusalimul, 1187). Între 1516 și 1917 a făcut parte din Imp. Otoman. Ocupată de trupele britanice (1917), P. a fost, între 1920 și 1947, teritoriu sub mandat britanic. Proclamarea statului Israel (14 mai 1948) a determinat acutizarea chestiunii palestiniene. La 29 nov. 1947, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat o rezoluție prin care s-a stipulat crearea pe terit. P. a două state – arab și israelian. Orașul Ierusalim urma să devină o unitate administrativă autonomă sub conducerea O.N.U. Războiul din anii 1948-1949, declanșat împotriva Israelului de către statele arabe vecine, s-a încheiat cu victoria Israelului și ruperea de către acesta a unei mari părți din terit. P.; Iordania ocupă malul stâng al fl. Iordan, iar Egiptul reg. Gaza. Forțele armate ale Israelului au izgonit de pe terit. ocupat al P. c. 900 000 de palestinieni, care și-au găsit adăpost în statele arabe vecine, creându-se astfel problema refugiaților palestinieni. În cursul celui de-al treilea război arabo-israelian (iun. 1967), Israelul a ocupat în întregime terit. P., care fusese sub mandat, precum și alte terit. arabe (pen. Sinai, malul vestic al Iordanului, Ierusalimul vechi și zona Înălțimilor Golan). În aceste condiții numărul refugiaților a atins cifra de două milioane de oameni. În 1964, în Ierusalimul de Est, este creată Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), care-și propune crearea unui stat arab palestinian pe terit. fostei Palestine, inițiind în deceniile următoare acțiuni armate și acte teroriste împotriva autorităților și populației israeliene, inclusiv mișcarea de rezistență din terit. arabe ocupate de Israel (Intifada). În 1988, la sesiunea Consiliului Național al P. – organul suprem al O.E.P., este proclamată crearea statului independent P. La 13 sept. 1993 este încheiat la Washington acordul dintre Yitzhak Rabin, prim-ministru al Israelului, și Yasser Arafat, președintele O.E.P., care prevedea recunoașterea reciprocă, urmat, la 4 mai 1994, de semnarea la Cairo a acordului privind autonomia provizorie palestiniană din Gaza (362 km² cu 800 000 locuitori) și din zona orașului Ierihon, ca parte a Cisiordaniei (5600 km², cu 1,1 mil. locuitori); în urma alegerilor din P., liderul O.E.P., Yasser Arafat este ales președinte al „Autorității palestiniene”. În pofida eforturilor de detensionare a relațiilor dintre israelieni și palestinieni, situația în zonă se menține extrem de încordată, din cauza repetatelor și sângeroaselor acțiuni teroriste sinucigașe, urmate de acțiunile de represalii ale trupelor israeliene. În acest context, Yasser Arafat l-a numit (19 mart. 2003) pe Mahmud Abbas în calitate de prim-ministru, care în mai 2003 a avut două runde de convorbiri cu prim-ministrul israelian Ariel Sharon (cu rezultate nesemnificative), în spiritul „Foii de parcurs” (acceptată în totalitate de „Autoritate palestiniană”, dar cu unele rezerve de Israel) propuse de S.U.A., Rusia, Uniunea Europeană și O.N.U. în vederea creării condițiilor de constituire în cursul anului 2005 a statului palestinian. La începutul lunii iun. 2003, la Aqaba (Iordania) a avut loc o întâlnire între președintele S.U.A., George W. Bush, și prim-miniștrii israelian și palestinian. La 6 sept. 2003 Mahmud Abbas a fost nevoit să-și prezinte demisia în condițiile noilor deteriorări ale relațiilor dintre israelieni și palestinieni; în locul său a fost numit A. Qorei. V. Israel; Iordania.

IRAN Republica islamică ~ (al-Jomhūrῑ-ye Eslamῑ Irān), stat în SV Asiei, în Orientul Mijlociu, cu ieșire la M. Caspică, G. Persic și G. Oman; 1,6 mil. km²; 65,8 mil. loc. (1994). Limba oficială: persana (farsi). Religia: islamică (șiiți) 99%. Cap.: Teheran (Tehrān). Orașe pr.: Mashhad, Esfahān, Tabrῑz, Shῑrāz, Akwāz, Bākhtārān, Qom, Rasht, Hamadān. Este împărțit în 24 provincii. Relieful este reprezentat printr-un podiș central (pod. Iranului) cu alt. între 300 m și 1.800 m, ocupat de două deșerturi întinse (Dasht-e-Kavῑr și Dasht-e-Lūt) și înconjurat de munți înalți: în N, lanțul M-ților Elburz (alt. max.: 5.604 m, vf. Demavend sau Damāvand), în NE Khurasan și în V și SV lanțul M-ților Zagros, continuat cu M-ții Zaristan și Fars. În NV se află un sector al Pod. Armeniei. Climat subtropical continental excesiv, cu precipitații reduse. Stre M. Caspică și G. Persic clima este mai umedă (500-1.000 mm/an). Rețea hidrografică săracă (râul Karun, lacul Urmia). Vegetație cu caracter stepic și semideșertic, cu excepția reg. țărmurilor (păduri cu aspect tropical) și a versantului nordic al M-ților Elburz (pădure temperată). Economia țării se bazează, în principal, pe exploatarea și prelucr. petrolului, care asigură 20% din PNB și peste 90% din exporturi. Expl. de petrol (171,3 mil. t, 1992, locul 4 în lume; rezerve: 12,6 miliarde t, 1994, locul 5 pe glob), de gaze naturale (54,9 mil. m³, 1995; rezerve: c. 14 miliarde, 14 miliarde m³, locul 2 pe glob), min. de mangan, crom, cupru, plumb, zinc, fier, nichel, antimoniu, argint, bauxită, magnezit, sulf, azbest, sare gemă și huilă. Ind. prelucrătoare, în care este ocupată 1/3 din totalul populației active, produce: energie electrică (68,4 miliarde kwh, 1992), fontă, oțel, aluminiu, cupru și plumb rafinat, autovehicule, tractoare, aparate radio, televizoare, frigidere, derivate din petrol (benzină 5,9 mil. t, 1992), îngrășăminte chimice, acid sulfuric, sodă caustică, anvelope, ciment, țesături de lână și bumbac, sticlărie, piel. și încălț., zahăr (866 mii t., 1992), produse lactate, bere, țigarete. Agricultura concentrează c. 40% din populația activă și asigură 20% din PNB, principalul sector fiind producția vegetală. Peste 50% din supr. țării este neproductivă; 8,6% din supr. țării (între care c. 6 mil. ha irigate) se cultivă cu grâu (11,5 mil. t, 1994), orez (2,7 mil. t, 1994), porumb, orz, mei, sorg, cartofi (2,85 mil. t, 1994), tutun, bumbac, sfeclă de zahăr (4,7 mil. t, 1994), trestie de zahăr, soia, floarea-soarelui, in, susan, ricin, kenaf, legume (tomate 1,94 mil. t, 1994, fasole, mazăre, ceapă, năut, linte), pepeni, fructe (mere 1,69 mil. t, 1994, locul 7 pe glob, pere, caise, migdale, alune, struguri, 1,88 mil. t, 1994, locul 7 pe glob); plantații de citrice (lămâi 640 mii t, 1994, locul 5 pe glob), curmali, ceai (75 mii t, 1994), smochini, măslini, fistic (locul 1 pe glob). Se cresc ovine (45,4 mil. capete, 1994, locul 4 pe glob), caprine (23,5 mil. capete, 1994), bovine (7,1 mil. capete, 1994), bubaline, asini și catâri (2 mil. capete, 1994), cămile. Pescuit: 344 mii t (1993). Veche tradiție meșteșugărească (covoare persane, piel., ceramică). C. f.: 5,1 mii km. Căi rutiere: 151,1 mii km. Pipe-line-uri: 3,5 mii km. Flota comercială: 6,7 mii t. r. b. (1995). Moneda: 1 rial = 100 dinari. Turism slab dezvoltat, dar cu obiective de importanță mondială: locurile istorice au vestigii antice (îndeosebi persane) cum sunt Persepolis cu împrejurimile, Susa, Pasargada, Damghan, Bam sau din perioada postsasanidă (mai ales din sec. 11-18), Esfahān, Hamadān (ambele și cu vestigii persane), Shῑrāz, Tabrῑz, Bākhtārān, Mashhad, Yazd, apoi capitala Teheran (cu monumente vechi și moderne), țărmul M. Caspice cu stațiuni balneoclimaterice (Ramsar, Babolsar) și de sporturi de iarnă, lanțul muntor Elburz etc. Export: petrol și produse petroliere, gaze naturale, bumbac, fructe, țesături (covoare), lână și piei, autovehicule. Import: mașini, utilaje echipament ind., bunuri de lard consum, produse chimice și alim., animale vii etc. – Istoric. În mil. 3 î. Hr., în partea de SV a teritoriului I., s-a constituit statul Elam (cu capitala la Susa), legat și influențat de civilizația mesopotamiană. După stabilirea, în milen. 2 î. Hr., a indo-europenilor (mezii și perșii), se constituie regatul mezilor (sec. 8 î. Hr.), supus de regele perșilor, Cyrus II, care cucerește Media (550 î. Hr.), Lidia (547 î. Hr.) și Babilonul (539 î. Hr.) și pune bazele Imp. Persan, condus de dinastia Ahemenizilor. Sub Darius I, imperiul atinge maxima întindere teritorială: din Tracia și Egipt până la Ind, dar eșuează în încercarea de a supune Grecia (Războaiele medice). Imp. Persan este cucerit (334-330 î. Hr.) de Alexandru Macedon, iar, după moartea acestuia, teritoriul devine o parte a Regatului Seleucid. În sec. 3 î. Hr., se constituie Regatul Parților (240 î. Hr.-226 d. Hr.), care rivalizează cu Im p. Roman, apoi cu Imp. Bizantin. În urma cuceririi arabe (635-651), pe teritoriul persan se răspândește religia islamică. Inclus în Califatul de Bagdad, a fost cucerit (1258) de către mongoli. În perioada 1502-1736, sub dinastia Safavizilor, se consolidează pe teritoriul I. un stat care atinge apogeul sub Abbas cel Mare, iar șiismul devine religie de stat. Sub dinastia Kajarā (1775-1925), ca urmare a declinului, Persia pierde întinse teritorii din N, ocupate de Rusia, și face obiectul Tratatului anglo-rus (1907), care delimitează zonele de influență ale celor două mari puteri. În 1908, au fost descoperite primele zăcăminte petrolifere, făcând din I. unul dintre cei mari exportatori de țiței din lume. Un puternic curent novator și de emancipare națională, culminând cu instituirea (1906) parlamentului (Mejlis), împiedică, după primul război mondial, transformarea țării într-un protectorat de facto britanic și îl aduce pe tron pe Reza Khan (1925). Fondator al dinastiei Pahlavi, el schimbă denumirea țării în Iran (1935). Simpatizant al Germaniei naziste, Reza a fost constrâns să abdice în favoarea fiului său, Mohammad Reza, după ocuparea I. (1941) de trupe britanice și sovietice (evacuate în 1945-1946). Încercarea primului ministru M. Mossadegh de a elimina (1951-1953) capitalul străin din industria petrolieră eșuează. În perioada 1965-1977, șahul lansează o amplă politică de modernizare (laicizarea sistemului de învățământ, drepturi egale pentru femei ș.a.) și occidentalizare a I., ceea ce provoacă via nemulțumire a clerului islamic, al cărui exponentt devine ayatollahul Khomeini. Sub presiunea crescândă a opoziției, care îl acuza pe șah că s-a îndepărtat de valorile tradiționale islamice, acesta este silit să părăsească țara, iar puterea este preluată de Consiliul Revoluționar Islamic, în frunte cu Khomeini (1979). Noua constituție, care intră în vigoare la 3 dec. 1979, proclamă I. republică islamică. Relațiile I. cu S.U.A. cunosc o progresivă deteriorare, care culminează cu luarea ca ostatici a personalului ambasadei americane din Teheran (nov. 1979-ian. 1981). În I. se instaurează un regim islamic fundamentalist, controlat de cler. Disputa teritorială legată de posesia zonei Shatt al-Arab generează un lung și costisitor război cu Iraqul (1980-1988), soldat cu aproximativ un milion de victime. După moartea lui Khomeini (3 iun. 1989), se accentuează divergențele între fundamentaliști și reformatori. Sprijinul acordat de I. grupărilor fundamentaliste și antiisreraliene, îndeosebi în Liban, a generat încordări în raporturile cu S.U.A. și Europa Occidentală. Alegerea în funcția de președinte al țării (23 mai 1997) a lui M. Khatami, reprezentant al curentului moderat, a dus la un început de relaxare a relațiilor interne și internaționale. Republică parlamentară, conform Constituției adoptate la 3 dec. 1979. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral (Adunarea Consultativă Islamică – Mejlis) și de Consiliul pentru protecția Constituției numit de ayatollah, iar cea executivă, de un președinte și un Consiliu de miniștri.

ROCARD [rokár], Michel (n. 1930), om politic francez. Unul dintre fondatorii (1960) și secretar general (1967-1973) al Partidului Socialist Unificat, unit cu Partidul socialist (în 1974). De mai multe ori ministru; prim-min. (1988-1991).

SALANDRA, Antonio (1853-1932), om politic italian. Liberal. Dec mai multe ori ministru; prim-min. (1914-1916). În timpul mandatatului său, Italia a intrat în război de partea Antantei. A făcut parte din din delegația italiană la Conferința de Pace de la Paris (1919). Sprijinitor al revenirii lui Mussolini la putere.

SALDANHA OLIVEIRA E DAUM [saldəña olivəirə i dəun], Joāo Carlod duce de ~ (1790-1876), general și om politic portughez. De mai multe ori ministru; prim-min. (mai-nov. 1835, 1846-1849, 1851-1856, mai-aug. 1870). Reforme în sistemul politic și în economie. A încercat, fără succes, folosirea unor metode autoritare de guvernare.

SIMITIS, Konstantinos (n. 1936), jurist și om politic grec. În exil în Germania (1969-1974), În timpul dictaturii coloneilor. Membru al PASOK (din 1974), al cărui președinte devine în 1996. De mai multe ori ministru; prim-min. al Republicii Elene (1996-2004).

GARDA DE FIER, grupare politică de extremă dreaptă, creată în 1930, de Corneliu Zelea-Codreanu, cu scopul reprezentării pe plan politic a Mișcării legionare, ale cărei baze fuseseră puse, în 1927, prin înființarea Legiunii Arhanghelul Mihail. Interzisă de autorități în mai multe rânduri (1931, 1932 și 1933), G. de F. a fost reînființată, în 1935, sub numele de partidul Totul pentru Țară, În contradicție cu spiritul și morala creștină care au stat la baza doctrinei legionare, G. de F. s-a impus în viața politică a țării prin naționalism, cultivând și promovând în același timp cultul violenței, ca instrument al politicii, și al conducătorului charismatic; totodată, a combătut dominația evreilor în viața economică și culturală a țării și a acționat împotriva comuniștilor, majoritatea alogeni, care, aserviți unei puteri străine (U.R.S.S.), se pronunțau pentru dezmembrarea României Mari din 1918. Cu o bază socială eterogenă, precumpănind însă țărănimea și tineretul, îndeosebi cel studios, G. de F. a cunoscut o extindere la nivel național, cu succese imediate în alegerile parlamentare parțiale din jud. Neamț (aug. 1931), Tutova (apr. 1932) și generale (iul. 1932, când a obținut 5 locuri în Parlament), precum și în cele din dec. 1937, când prin numărul de voturi obținute (15,58%) s-a situat pe locul 3 după naționali-liberali și național-țărăniști. După instaurarea dictaturii regelui Carol II (febr. 1938), partidul s-a autodizolvat. În nov. 1938, liderul Mișcării legionare, Corneliu Zelea-Codreanu, împreună cu alți 13 legionari, este asasinat de autorități (din dispoziția regelui Carol II și a lui Armand Călinescu), sub pretextul încercării de evadare în timpul transferării de la închisoarea din Râmnicu Sărat la cea din Jilava. După aceste evenimente, conducerea Mișcării legionare este finalmente asumată de Horia Sima, care a trecut la anihilarea fizică a adversarilor politici regaliști (asasinarea, în sept. 1939, a primului ministru Armand Călinescu, urmată de replica sângeroasă a regelui Carol II, soldată cu împușcarea, fără judecată, a peste 250 de fruntași legionari), comuniști și a evreilor. În sept. 1940, generalul Ion Antonescu a format un guvern din legionari și militari; aflată la putere (sept. 1940-ian. 1941), Mișcarea legionară s-a făcut vinovată de crime și acte de terorism (asasinarea în nov. a personalităților politice: N. Iorga și V. Madgearu și a 64 de demnitari deținuți în închisoarea Jilava ș.a.). Urmărind să devină singura beneficiară a puterii, Mișcarea legionară a declanșat rebeliunea din 21-23 ian. 1941, soldată cu reprimarea ei de către armată și scoaterea în afara legii. După rebeliune, peste 30.000 de legionari sunt arestați și judecați, mulți dintre ei fiind condamnați la moarte, la muncă silnică pe viață sau la ani grei de temniță, iar o altă parte a ales calea exilului. După ocuparea României de către trupele sovietice, legionarii au acționat pe cele mai diverse căi, până la lupta armată, contra comunizării și sovietizării țării.

GIGURTU, Ion (1886-1959, n. Turnu Severin), industriaș, economist și om politic român. De mai multe ori ministru. Prim-min. (iul.-sept. 1940); în timpul guvernării sale, România a fost constrânsă să accepte Dictatul de la Viena (30 aug. 1940). Mort în închisoare.

GROZA, Petru (1884-1958, n. Băcia, jud. Hunedoara), avocat și om politic român. Președinte al organizației Frontul Plugarilor (1933-1953). În timpul războiului (1943-1944) a fost internat în lagăr. Ministru în mai multe rânduri. Vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (nov. 1944-febr. 1945) în guvernele Sănătescu și Rădescu. Președinte (șeful statului) al Prezidiului Marii Adunări Naționale (1952-1958). La cererea expresă a lui A.I. Vîșinski și sub presiunea militară sovietică, regele Mihai I este nevoit să accepte numirea dr. Petru Groza ca prim-ministru, care, la 6 mart. 1945, formează un nou guvern, ministerele cheie fiind deținute de comuniști. La trei zile după instalare, Moscova decide restabilirea administrației românești asupra părții de nord a Transilvaniei eliberate, fapt ce semnifică încrederea și învestitura politică acordate guvernului Groza. Recunoscut și de Marea Britanie și S.U.A. (febr. 1946), guvernul dr. Petru Groza, de deplin legitimizat, a trecut la inițierea și aplicarea unui șir de măsuri (judecarea și executarea mareșalului I. Antonescu și a principalilor săi colaboratori, falsificarea alegerilor parlamentare din nov. 1946, anihilarea opoziției și, în special, a partidelor istorice, arestarea și exterminarea lor, impunerea actului de abdicare regelui Mihai I ș.a.).

logofăt m., pl. ețĭ (ngr. logothétis, d. vgr. logothétes [lógos, cuvînt, socoteală, și tithemi, pun]; vsl. logotheiŭ, turc. loghofet). Vechĭ. Cancelar, ministru (primu boĭer, prezident al divanuluĭ, redactoru documentelor și șefu ispravnicilor. În Țara Românească el venea în rang îndată după marele ban). Marele logofăt, prezidentu divanuluĭ; al doĭlea logofăt, vice-prezidentu divanuluĭ; al treilea logofăt, secretaru mareluĭ logofăt. Logofătu credințeĭ, ministru de culturĭ (bisericile și școalele). Logofătu dreptățiĭ, ministru de justiție. Logofătu de obiceĭurĭ, maestru de ceremoniĭ al curțiĭ domneștĭ. Logofăt de taĭnă, secretar (maĭ ales domnesc), copist. Logofăt de divan, scriitor de documente. Titlu onorific boĭerilor de la țară. Azĭ Munt. Pop. Notar (numit și logofăt de sat). Iconom, intendent ș. a. (la țară). Mold. Fecĭor boĭeresc. Fig. Iron. Intelectual, tînăr maĭ spălat, scriitoraș ș. a. (căruĭa i se zice: Logofete, brînză în bete, lapte acru’n călămărĭ, chiŭ și vaĭ pin buzunărĭ, adică „e foarte sărac cu asemenea meserie”). V. boĭer.

DOWNING STREET [dáuning stri:t], stradă din Londra, unde, la nr. 10, se află reședința oficială a primului ministru (din 1735).

MIHAI I (1921-2017, n. Sinaia), rege al României (1927-1930, sub regență și 1940-1947). Stabilit în Elveția. Fiul lui Carol II și al reginei Elena, principesă de Grecia. Căsătorit (iun. 1948) cu Anna de Bourbon-Parma, prințesă de Danemarca, cu care are cinci copii: Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria. La începutul celei de-a doua domnii, deși marginalizat de către „conducătorii statului”, M. a sprijinit campania militară din Est pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord ocupate de sovietici. În anii 1943-1944, în condițiile previzibilei victorii a Aliaților săi, împreună cu liderii politici ai principalelor partide democrate, unele cercuri din armată etc. întreprind demersuri politico-diplomatice, pe plan intern și extern, pentru ieșirea din război, ruperea alianței cu Germania și alăturarea României Națiunilor Unite. În fața deteriorării rapide a situației de pe front, mareșalul Ion Antonescu refuzând ieșirea imediată din Axă și încheierea armistițiului fără avertizarea lui Hitler, are loc lovitura de stat (23 aug. 1944), prin care M., potrivit atribuțiilor sale constituționale, dispune arestarea lui Ion și Mihai Antonescu, numirea unui nou prim-ministru în persoana generalului Constantin Sănătescu, iar, apoi, printr-o proclamație, se adresează națiunii române, care este anunțată de ruperea relațiilor diplomatice cu Germania și încheierea armistițiului cu Națiunile Unite. Lovitura de stat de la 23 aug. 1944 a precipitat prăbușirea Reichului, mutarea frontului cu 500 km spre vest și implicit scurtarea războiului cu cel puțin șase luni. Ca o recunoaștere a acestui fapt, M. a fost decorat de sovietici cu ordinul „Victoria” (iul. 1945) și de americani cu cea mai mai înaltă distincție de război a S.U.A., Legiunea Meritului, în cadrul de cavaler (mai 1947). La cererea expresă a lui Vîșinski și sub presiunea militară sovietică, M. este nevoit să accepte numirea dr. Petru Groza ca prim-ministru, care formează un nou guvern (6 mart. 1945) a cărui activitate se caracterizează printr-un șir de măsuri antidemocratice. În aceste condiții, M. a încercat să înlăture guvernul Groza, cerându-i (20 aug.) să demisioneze, iar în urma refuzului acestuia, a hotărât să nu mai semneze decretele-legi, urmărind să facă inoperantă activitatea guvernului („greva regală”). Demersul Regelui Mihai (aug.-dec. 1945) s-a constituit în ultima încercare de revenire la un regim parlamentar, cu guvern și opoziție, pe temeiul Constituției din 1923, teoretic încă în vigoare în 1945. Sub amenințarea declanșării unui război civil, M. a fost silit de comuniști să abdice (30 dec. 1947) în numele său și al urmașilor săi și să părăsească țara (ian. 1948), fapt care a marcat suprimarea totală a vieții constituționale în România. A revenit, împreună cu familia regală, pentru prima dată, într-o scurtă vizită în România, cu prilejul Sărbătorilor de Paști (1992); cu ocazia vizitei din 1997, i s-a redat cetățenia română, retrasă în 1948, de către autoritățile comuniste. În cadrul unor misiuni diplomatice, M. a efectuat o serie de turnee în țările europene cu regim monarhic, pentru a susține cauza României de a fi inclusă în NATO.

*pensionár, -ă s. (fr. pensionnaire, d. pension, pensiune). Persoană care primește o pensiune de la stat. Persoană care e găzduită și ospătată pe banĭ într’o pensiune. Elev saŭ elevă care e într’un pensionat. În Olanda, mare funcționar municipal. Mare pensionar, prim ministru. Adj. Funcționar pensionar.

PAHLAVI, dinastie de suverani ai Iranului: 1. Mohammad Reza Khan P., șah al Persiei (1925-1941), fondatorul dinastiei Pahlavi. Prim-min. (1923-1925). În fruntea Brigăzii căzăcești pe care o comanda, a dat o lovitură de stat (febr. 1921), răsturnând dinastia Kajarilor. Între 1921 și 1925 a oscilat între republică și monarhie, optând pentru ultima soluție sub influența directă a clerului. Printr-o conducere energică, a pus bazele statului modern, promovând, cu sprijin german, o serie de reforme în economie, învățământ și în organizarea armatei. A schimbat numele țării din Persia în Iran (1935). Silit să abdice, în urma intrării trupelor anglo-sovietice, datorită orientării sale progermane, a emigrat în Africa de Sud. Mohammad Reza Aryamehr P., sahinșah al Iranului (1941-1979), încoronat în 1967. Fiul lui P. (1). Între 1951 și 1953 a intrat în divergență cu politica primului ministru M. Mosaddeq. Grație resurselor petroliere și a unei politici reformatoare (industrializare forțată, reformă agrară, modernizarea și înzestrarea armatei, laicizarea sistemului de învățământ, drepturi egale pentru femei etc.), bazată pe sprijinul S.U.A., țara cunoaște un avânt economic și o apropiere de valorile civilizației occidentale. Nehotărâtă în fața reacției adverse a clerului tradiționalist șiit, condus de ayatollahul Rūhollāh Khomeini, și în urma unor mari mișcări populare de protest. este constrâns să părăsească (ian. 1979) Iranul (proclamat republică islamică în apr. 1979). A murit (1980) în exil.

PANAGOULIS, Alexandros (1933-1976), om politic grec. Fondator al mișcării „Rezistența elenă” (1967), pentru a combate dictatura „coloneilor”. Condamnat la moarte (1968) pentru un atentat contra primului ministru G. Papadopoulos, a fost amnistiat și s-a exilat în Italia (1973-1974).

PARTIDUL NAȚIONAL-ȚĂRĂNESC (P.N.Ț.), partid care constituie, la București (10 oct. 1926), în urma fuziunii Partidului Țărănesc (creat în dec. 1918, în Vechiul Regat), condus de Ion Mihalache, cu Partidul Național (înființat în mai 1881) din Transilvania, în frunte cu Iuliu Maniu. La conducerea Delegației Permanente a fost ales Iuliu Maniu, secondat de Ion Mihalache, ca vicepreședinte, iar ca membri: Nicolae Lupu, Alexandru Vaida-Voevod, Paul Brătășanu, Mihai Popovici și Virgil N. Madgearu. P.N.Ț. a cuprins în rândurile sale marea majoritatea a țărănimii, o parte a intelectualității, precum și meseriași, mici comercianți, muncitori; a promovat o ideologie nouă – țărănismul, care preconiza asigurarea primatului agriculturii în viața economică a „statului țărănesc”. În programul P.N.Ț. se regăsesc problemele vieții economice și social-politice ale țării, cum ar fi: necesitatea adoptării unei noi Constituții, care să garanteze drepturile și libertățile democratice, responsabilitatea ministerială și a funcționarilor publici, reforma administrativă pe baza autonomiei locale, unificarea legislativă, reorganizarea justiției, inclusiv a celei militare, întărirea armatei, organizarea industriei de război, organizarea producției agricole, dezvoltarea cooperației, credite ieftine pentru țărani, încurajarea industriei bazată pe izvoarele de energie ale țării, sprijinirea industriei țărănești, stabilizarea monetară și echilibrul bugetar, recunoașterea unor drepturi pentru muncitori, între care și acela de a se organiza în sindicate, instrucția publică, dezvoltarea învățământului primar, agricol, comercial și industrial, precum și a învățământului universitar, garantarea libertății de conștiință, libertatea și protecția cultelor recunoscute, o politică externă întemeiată, în primul rând, pe menținerea și consolidarea raporturilor cu foștii Aliați din Primul Război Mondial, îndeplinirea cinstită și loială a tratatelor, stabilirea de relații normale cu toate statele și în chip deosebit cu statele vecine. În timpul celor două guvernări național-țărăniste (1928-1931; 1932-1933), a căror activitate a fost puternic afectată de consecințele profunde ale crizei mondiale (1929-1933), au fost promovate un șir de măsuri menite să revigoreze economia națională, concomitent cu atragerea, în virtutea doctrinei „porților deschise”, a capitalului străin într-o seamă de activități economice, orientare de care s-a îndepărtat în anii celei de-a doua guvernări, când s-a adoptat o politică vamală protecționistă. În condițiile crizei economice din anii 1929-1933 au loc frământări sociale, dintre care se detașează greva minerilor din Lupeni (1929), precum și grevele muncitorilor petroliști de pe Valea Prahovei și ale ceferiștilor de la Atelierele „Grivița” din București (ian.-febr. 1933), împotriva cărora, pentru restabilirea ordinii, guvernul a recurs la represiunea armată. De-a lungul existenței sale, P.N.Ț., n-a fost scutit de erori, aprecieri și orientări neconforme cu realitatea, fapt ce s-a repercutat negativ în menținerea unității rândurilor sale sau în pierderea încrederii și influenței în rândul electoratului. Astfel, P.N.Ț. a cunoscut, din varii motive (structură socială eterogenă, deosebire de vedere în modul de abordare a problemelor economice, sociale și politice; conflicte de ordin personal etc.), unele sciziuni; desprinderea în febr. 1927 a grupului condus de dr. N. Lupu și constituirea sub președenția acestuia a Partidului Țărănesc (în mart. 1934, revine în rândurile P.N.Ț.-ului); în apr. 1927 o grupare, în frunte cu Grigore Filipescu, se înscrie în Partidul Poporului; în apr. 1930 gruparea condusă de C. Stere părăsește partidul și se constituie Partidul Țărănesc-Democrat. Frământările din P.N.Ț. se adâncesc mai ales după proclamarea ca rege al lui Carol II (la realizarea căruia P.N.Ț. și conducătorul său, Iuliu Maniu, în acel timp prim-ministru, a avut un rol important). În iul. 1932, Grigore Iunian demisionează din funcția de vicepreședinte al partidului, punând bazele Partidului Țărănesc-Radical (nov. 1932); în mai 1935, gruparea condusă de Alexandru Vaida-Voevod, exclusă din P.N.Ț. pentru orientarea de dreapta, înființează organizația Frontul Românesc; în dec. 1935, gruparea condusă de Demetru I. Dobrescu se retrage din P.N.Ț., constituindu-se în Comitetele Cetățenești; în dec. 1937, gruparea de „centru”, în frunte cu Armand Călinescu, consimțind să participe, la cererea regelui, în guvernul O. Goga, este îndepărtată din partid; la 23 febr. 1945, Anton Alexandrescu creează Partidul Național Țărănesc, care a intrat în guvernul Petru Groza, iar în ian. 1946, dr. N. Lupu părăsește P.N.Ț., punând bazele Partidului Țărănesc-Democrat. În perioada 1934-1937, P.N.Ț.. a fost cea mai importantă forță politică de opoziție împotriva guvernului liberal, condus de Gheorghe Tătărescu. La 25 nov. 1937 s-a încheiat un pact de neagresiune electorală între Iuliu Maniu, președintele P.N.Ț., și Corneliu Zelea Codreanu, șeful Mișcării legionare la care a aderat Gheorghe Brătianu, președintele Partidului Liberal-georgist și apoi gruparea lui lui C. Argentoianu și cu Partidul Evreiesc, cu scopul înfrângerii liberalilor în alegerile din dec. 1937. După instaurarea regimului autoritar al regelui Carol II, activitatea partidelor politice, inclusiv a P.N.Ț., a fost interzisă. În condițiile regimului Ion Antonescu, P.N.Ț. a aprobat acțiunea militară de eliberare a Bucovinei și nordului Bucovinei ocupate, în 1940, de U.R.S.S. și de pregătire a armatei pentru dezrobirea părții de nord-est a Transilvaniei, anexată de Ungaria, în baza Dictatului de la Viena (aug. 1940). După lovitura de stat (23 aug. 1944), P.N.Ț., alături de celelalte partide democratice tradiționale, a dus o politică de restaurare în România a unui regim democratic, de stăvilire a procesului de sovietizare a țării. În urma alegerilor din nov. 1946 (câștigate de țărăniști, dar falsificate de comuniști), autoritățile au intensificat ofensiva împotriva P.N.Ț. – cel mai puternic partid la acea dată – culminând cu dizolvarea partidului (29 iul. 1947), arestarea liderilor, în frunte cu Iuliu Maniu și Ion Mihalache, majoritatea găsindu-și sfârșitul în închisori și lagăre de muncă. Unii fruntași ai partidului au continuat să activeze în emigrație, iar câțiva în țară. La 22 dec. 1989, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Gabriel Țepelea, Nicolae Ionescu-Galbeni lansează un apel pentru intrarea în legalitate a partidului, iar la 28 dec. 1989 are loc unirea P.N.Ț. cu Partidul Creștin Democrat, sub denumirea Partidul Național Țărănesc-Creștin Democrat (P.N.Ț.-C.D.); se adoptă și o declarație programatică privind obiectivele partidului: instaurarea democrației, introducerea unei economii libere și libertatea religioasă. Partidul a fost reînscris oficial la 7 ian. 1990, fiind prima formațiune politică legal-constituită după evenimentele din dec. 1989. Președinte provizoriu: Corneliu Coposu. Delegația Permanentă a partidului desemnează (6 apr. 1990) pe Ion Rațiu candidat la președenția țării. Participând la alegerile legislative (20 mai 1990), P.N.Ț.C.D. a obținut un procentaj modest de numai 2,56% pentru Adunarea Deputaților și 2,50% pentru Senat, trimițând în Parlament 12 deputați și un senator, iar candidatul partidului la prezidențiale, Ion Rațiu s-a situat pe locul trei, cu 4,29% din voturi. Primul Congres al P.N.Ț.C.D. (24-26 sept. 1990) alege forurile de conducere (președinte: Corneliu Coposu) și aprobă Statutul și Programul. Ca orientare politico-doctrinară, este reprezentantul curentului creștin-democrat în România, având ca principii fundamentale: morala creștină, patriotismul luminat, democrația și dreptatea. În programele partidului se regăsesc idei ca: privatizarea întregii economii, înființarea de bănci agricole, descentralizare și autonomie locală, restitutio in integrum a proprietății, acolo unde este posibil sau acordarea de despăgubiri, respectarea principiului separării puterilor în stat, depolitizarea justiției, armatei, poliției, toleranța față de minoritățile naționale, reconstrucția morală a societății bazate pe trei instituții tradiționale: familia, școala și biserica, refacerea deplinei unități naționale, cultivarea legăturilor cu românii de pretutindeni, integrarea în structurile europene și euro-atlantice. P.N.Ț.C.D. a luat parte, alături de alte partide politice, la constituirea (15 dec. 1990) Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), iar la 26 nov. 1991, împreună cu partidele din C.N.I.D. și o parte a formațiunilor civice din Forumul Democratic Antitotalitar (F.D.A.R.) au pus bazele Convenției Democratice din România (C.D.R.; din 1992, după retragerea liberalilor, Convenția Democrată Română). La alegerile legislative (27 sept. 1992), C.D.R. s-a situat pe locul doi, cu 20% din voturi pentru Camera Deputaților și 20,2% pentru Senat, P.N.Ț.C.D.-ului revenindu-i 41 de mandate de deputați și 21 de senatori, iar Emil Constantinescu, candidat al C.D.R. la alegerile prezidențiale s-a clasat pe locul doi, în primul tur de scrutin, cu 31,24% din voturi, iar în turul al doilea a fost învins de Ion Iliescu, candidatul F.D.S.N., care a întrunit 61,4% din voturi. În urma decesului lui Corneliu Coposu (11 nov. 1995), Congresul al II-lea al partidului (19-21 ian. 1996) l-a ales pe Ion Diaconescu în funcția de președinte, adoptând, totodată programul politic și o rezoluție privind viitoarea strategie a partidului. Participând la alegerile locale (iun. 1996), C.D.R. a obținut un deosebit succes, clasându-se pe locul doi, cu 12,02% din mandatele de primari, 16,38% din mandatele pentru consilierii locali și 17,87% din mandate pentru consilierii județeni; la alegerile legislative (3 nov. 1996), C.D.R. a obținut 30,17% din voturi pentru Camera Deputaților și 30,70% din voturi pentru Senat, P.N.Ț.C.D.-ului revenindu-i 83 de mandate de deputați și 27 de senatori. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., potrivit algoritmului stabilit, P.N.Ț.C.D. a deținut postul de premier (Victor Ciorbea, Radu Vasile și a sprijinit desemnarea independentului politic, Mugurel Isărescu) și majoritatea portofoliilor guvernamentale. Pe fondul retragerii de către Biroul de Conducere, Coordonare și Control (B.C.C.C.) al P.N.Ț.C.D. a sprijinit politic (mart. 1998 și, respectiv dec. 1999) premierilor Victor Ciorbea și Radu Vasile se produce sciziunea P.N.Ț.C.D., primul punând bazele partidului Alianța Națională Creștin Democrată (A.N.C.D.), iar cel de-al doilea Partitul Popular din România (P.P.D.R.). La ședința Delegației Permanente (28-30 ian. 2000), s-a stabilit strategia partidului pentru alegerile locale, s-a modificat Statutul (B.C.C.C. a fost transformat în Biroul Permanent) și s-au efectuat schimbări la nivelul conducerii (Ioan Mureșan – promovat prim-vicepreședinte, Remus Opriș – secretar general). La alegerile locale (iun. 2000), C.D.R. a obținut rezultate modeste: 4,98% pentru mandatele de primari, 6,97% pentru consilieri locali și 9,08% pentru consilieri județeni, la care s-a adăugat ruperea de către liberali a legăturilor cu C.D.R. În aceste condiții, în vederea alegerilor legislative și prezidențiale, P.N.Ț.C.D. a luat inițiativa constituirii unei noi alianțe politice – Convenția Democrată Română 2000 (7 aug.), în componența U.F.D., F.E.R., la care au aderat Partidul Moldovenilor (17 aug.) și A.N.C.D. (20 aug.), iar pentru alegerile prezidențiale a susținut candidatura premierului independent, Mugurel Isărescu. La alegerile legislative (26 nov. 2000), Convenția Democrată Română 2000 a obținut 5,04% pentru Camera Deputaților și 5,29% pentru Senat, procente insuficiente pentru o alianță care trebuia să realizeze 10% din totalul voturilor valabil exprimate pentru a intra în Parlament. În urma eșecului înregistrat în alegeri, conducerea P.N.Ț.C.D., în frunte cu președintele Ion Diaconescu, asumându-și responsabilitatea își dă demisia colectivă. Congresul extraordinar al partidului (19-20 ian. 2001) alege o nouă conducere (președinte Andrei Marga, prim-vicepreședinte Vasile Lupu, secretar general, Cătălin Chiriță, președinte de onoare Ion Diaconescu), care-și propune restructurarea și restabilirea popularității partidului. După un început promițător (elaborarea unui nou statut și a unui nou program, înființarea Institutului de Studii Creștin-Democratice, semnarea la 6 mart. 2001 a protocolului de fuziune prin absorbție a A.N.C.D. de către P.N.Ț.C.D. etc.), președintele Andrei Marga demisionează din cauza obstrucțiilor permanente a unor membri ai Biroului Executiv Central. În aceste condiții de gravă criză, Delegația Permanentă (7 iul. 2001) alege ca președinte interimar pe Victor Ciorbea și suspendă din funcțiile de conducere pe Vasile Lupu și Cătălin Chiriță; aceștia respingând hotărârile luate de Delegația Permanentă, anunță convocarea unui Congres Extraordinar la 17 aug. 2001. La 14 aug. 2001, are loc un Congres Extraordinar, care pe baza moțiunii „Forța Unității”, alege pe Victor Ciorbea președinte al P.N.Ț.C.D. și anulează toate hotărârile luate începând de la Congresul din ian. 2001, validând, în același timp, excluderea din partid a celor din gruparea V. Lupu-C. Chiriță. Congresul din 17-19 aug. 2001, întrunit din inițiativa lui Lupu și Chiriță, hotărăște crearea Partidului Popular-Creștin, dar Tribunalul a decis să dea câștig de cauză grupării V. Ciorbea, considerată reprezentanta legală a P.N.Ț.C.D. În cursul anului 2002 și începutul lui 2003, conducerea P.N.Ț.C.D. a inițiat un program de măsuri, în vederea accelerării relansării partidului, ca alternativă creștin-democrată la guvernarea P.S.D. Președinți: Iuliu Maniu (1926-1933; 1937-1947); Ion Mihalache (1933-1937); Corneliu Coposu (1990-1995); Ion Diaconescu (1995-2000); Andrei Marga (ian.-iul. 2001); Victor Ciorbea (2001-2004); Gheorghe Ciuhandu (2004-2007). Editează publicația: „Dreptatea” (1927-1938; 1944-1945; 1946-1947; reapare săptămânal din 1990, cu întreruperi).

PARTIDUL SOCIAL-DEMOCRAT (P.S.D.), partid de centru-stânga, creat la 16 iun. 2001, în urma Congresului de fuziune a Partidului Democrației Sociale din România (P.D.S.R.) și a Partidului Social Democrat (P.S.D.R.). Noul partid este continuatorul modern al valorilor și tradițiilor mișcării social-democrate din România, precum și al idealurilor revoluției din dec. 1989. În Programul adoptat se preconizează. reformarea economiei, modernizarea structurilor de proprietate, consolidarea statului de drept, dezvoltarea democrației prin perfecționarea sistemului instituțional, combaterea sărăciei extreme, diminuarea sărăciei, precum și integrarea țării în U.E. și N.A.T.O. După părăsirea Convenției Naționale a F.S.N. (27-29 mart. 1992), de către câteva sute de delegați ca urmare a gravelor disensiuni din sânul partidului privind căile de trecere a României la economia de piață și a instituirii statului de drept, un grup de inițiativă, constituit în Consiliul Național Provizoriu de Coordonare decide (7 apr. 1992) crearea partidului Frontului Salvării Naționale-22, care a fost înregistrat la Tribunalul Municipiului București (29 apr. 1992), sub denumirea de Frontul Democrat al Salvării Naționale (F.D.S.N.). Convenția Națională din 28-29 iun. 1992 a consfințit această denumire și a adoptat Statutul și Programul politic. F.D.S.N. a participat ca partid de sine stătător la alegerile parlamentare (27 sept. 1992), concretizate în obținerea a 117 mandate de deputați și 49 de senatori, impunând partidul ca cea mai importantă forță politică a țării. Candidatul F.D.S.N. la prezidențiale, Ion Iliescu a fost ales în turul doi al scrutinului în funcția de președinte, cu 61,43% din sufragii. F.D.S.N. și-a asumat responsabilitatea guvernării, prim-ministru fiind desemnat Nicolae Văcăroiu. La 18 aug. 1994, au fost cooptați în guvern doi miniștri din partea Partidului Unității Naționale Române. Având o pondere de doar 34% în Parlament, F.D.S.N., în vederea susținerii guvernului Văcăroiu, a obținut acordul de colaborare parlamentară a formațiunilor: Partidul Unității Naționale Române, Partidul Socialist al Muncii, Partidul România Mare și Partidul Democrat agrar din România, cu reprezentare numai în Senat. În perioada mai-iun. 1993, în urma unor tratative, s-au semnat protocoalele de fuziune a F.D.S.N. cu Partidul Republican, Partidul Socialist Democratic Român și Partidul Democrat Cooperatist. La 9-10 iun. 1993, Convenția Națională a F.D.S.N. a decis schimbarea denumirii partidului în Partidul Democrației Sociale din România (P.D.S.R.), care s-a definit prin politica pe care o promovează și ca doctrină ideologică, ca un partid social-democrat, național, de centru-stânga, care militează pentru pluralism politic, economie socială de piață, solidaritate socială etc., precum și pentru integrarea țării în structurile europene și euro-atlantice. La 19 oct/ 1995, P.D.S.R. rupe alianța cu P.R.M., acuzându-și fostul partener de încălcarea prevederilor protocolului semnat la 20 ian. 1995, apoi cu P.S.M. (16 mart. 1996), iar la 31 aug. 1996 și cu P.U.N.R., din cauza criticilor declanșate de Gh. Funar, legate de perspectiva semnării Tratatului de Bază cu Ungaria. Ca urmare a erodării popularității partidului în cei patru ani de guvernare, P.D.S.R., deși înregistrează un recul la alegerile locale (iun. 1996) față de cele din 1992, și-a adjudecat victoria mai ales în micile orașe și în comunitățile rurale; în alegerile legislative (3 nov. 1996), P.D.S.R. a obținut 91 de mandate de deputați și 41 de senatori, situându-se pe locul doi după C.D.R. Candidatul P.D.S.R., Ion Iliescu, în primul tur de scrutin al alegerilor prezidențiale s-a situat pe primul loc (din 16 candidați) cu 32,25% din totalul de voturi valabil exprimate, iar în turul al doilea a pierdut în fața candidatului C.D.R., Emil Constantinescu. În pofida faptului că a pierdut alegerile, P.D.S.R. a rămas cel mai puternic partid din opoziție și cu cea mai bună reprezentare parlamentară. După ce a trecut în revistă cauzele pierderii alegerilor din 1996, Conferința Națională Extraordinară (17 ian. 1997) a adus unele modificări la Statut, Program, precum și la nivelul conducerii partidului (Ion Iliescu este ales președinte al partidului și al Biroului Executiv Central, iar Adrian Năstase, prim-vicepreședinte). Conferința Națională (20-21 iul. 1997) marchează sciziunea partidului: Teodor Meleșcanu, vicepreședinte al P.D.S.R., Mircea Coșea, Marian Enache și Mugurel Vintilă demisionează din partid; Iosif Boda și Viorel Sălăgean sunt excluși din partid. Demisionarii și exclușii din P.D.S.R. vor forma partidul Alianța pentru România (ApR). Conferința adoptă un nou program și efectuează unele modificări la Statut. Ion Iliescu este reales în funcția de președinte, Adrian Năstase ocupând în continuare pe cea de prim-vicepreședinte. În vederea alegerilor din 2000, este convocată Conferința Națională (9 oct. 1999), care a hotărât strategia electorală, a desemnat pe Ion Iliescu candidat la alegerile prezidențiale și a propus soluții de guvernare pentru scoaterea României din criză. P.D.S.R. a semnat, în perioada 30 iul. 1999-24 aug. 2000, în perspectiva alegerilor locale și prezidențiale din 2000, protocoale de colaborare cu formațiuni politice civice și sindicale. La 25 febr. 2000, P.D.S.R. și P.U.R. au pus bazele alianței politice preelectorale, Polul Democrat Social din România (P.D.S.R.), în vederea participării pe liste comune a celor două partide la alegerile legislative din nov. 2000 susținerea unui candidat unic la președenție, în persoana lui Ion Iliescu; după alegerile locale (iul. 2000), câștigate confortabil de P.D.S.R., inclusiv primăriile de sector ale Capitalei, Partidul Social Democrat Român (P.S.D.R.) semnează cu P.D.S.R. (7 sept. 2000) două protocoale: primul prevedea aderarea P.S.D.R. la Polul Democrat Social din România, iar al doilea se referea la crearea grupului parlamentar P.S.D.R.-P.D.S.R. după alegerile parlamentare și fuziunea celor două partide în prima jumătate a anului 2001, sub denumirea de Partidul Social Democrat (P.S.D.). În urma victorie Polului Democrat Social din România în alegerile parlamentare (26 nov. 2000) Partidului Democrației Sociale din România i-au revenit 142 mandate de deputați și 59 de senatori; candidatul P.D.S.R., Ion Iliescu, în primul tur al alegerilor prezidențiale s-a clasat pe primul loc (din 12 candidați, cu 36,35% din voturi), iar în turul al doilea de scrutin (10 dec. 2000), având sprijinul P.N.L., P.D. și U.D.M.R. a ieșit victorios cu 66,82% din voturi împotriva contracandidatului său, Corneliu Vadim Tudor. Adrian Năstase este desemnat pentru funcție de prim-ministru și în calitatea sa de prim-vicepreședinte preia provizoriu conducerea partidului. La 27 dec. P.S.D.R. semnează două protocoale cu P.N.L. (dezavuat de acesta în 18 apr. 2001, invocând nerespectarea de către P.D.S.R. a prevederilor protocolului) și U.D.M.R. de susținere a guvernului minoritar Adrian Năstase și de colaborare mai strânsă, pe probleme specifice. La 19 ian. 2001, Conferința Națională Extraordinară a P.D.S.R. îl alege, în unanimitate, pe Adrian Năstase în funcția de președinte al partidului, iar la 16 iun. 2001 are loc Congresul de fuziune a P.D.S.R. și P.S.D.R. și de creare a P.S.D.; se adoptă Statutul și Programul noului partid și se aleg organele de conducere. În cursul anilor 2001-2002, P.S.D. și-a consolidat structurile, atât prin realizarea unor fuziuni prin absorbție (cu Partidul Forțelor Democratice ’89, Partidul Moldovenilor, Partidul Socialist al Muncii și Partidul Renașterii Naționale), prin creșterea ponderii parlamentare a aleșilor locali. La 6 ian. 2003, Delegația Permanentă a adoptat strategia politică pentru anul 2003: creșterea nivelului de trai, reducerea șomajului, reforma fiscală și reformarea sistemului de pensii. P.S.D. înființează (3 mart. 2003) „Grupul de acțiune pentru unitatea social-democrată”, în vederea atragerii unor noi personalități din sfera social-democrată și înscrierii acestora în P.S.D. P.S.D. este membru al Internaționalei Socialiste (din oct. 2003). În apr. 2000, partidul a fost primit în grupul socialist din Consiliul Europei. Președinți: Ion Iliescu (1990-1992; 1997-2000), Oliviu Gherman (1992-1996), Adrian Năstase (2000-2005), Mircea Geoană (2005-2010), Victor Ponta (2010-2015); președinți executivi: Adrian Năstase (1993-1997; 2005-2006), Octav Cozmâncă (2003-2005), Dan Mircea Popescu (2005-2006). Editează publicația „Democrația socială”.

PERES, Shimon (n. 1923), om politic israelian. Unul dintre liderii Partidului Muncii. De mai multe ori ministru; prim-min. (1984-1986, 1995-1996). Ministru de Externe (1992-1995; 2001-2002). Unul dintre principalii artizani ai acordului încheiat la Oslo (1993) cu Organizația de Eliberare a Palestinei (O.E.P.). Premiul Nobel pentru pace (1994), împreună cu Y. Arafat și Y. Rabin.

PETRESCU, Ghenadie (numele de botez Gheorghe) (1836-1918, n. București), mitropolit român. Călugăr la mănăstirea Căldărușani, unde va deveni stareț pe viață (1905). Episcop (din 1876) al Episcopiei Argeșului și apoi mitropolit primat al Ungrovlahiei (din 1893) este înlăturat abuziv, de către primul-ministru, din scaun la 20 mai 1896 (provocând o criză politică soldată cu demisia guvernului D.A. Sturdza); repus în drepturi după câteva luni (4 dec. 1896), fără însă a i se mai reda scaunul. Ca episcop a sprijinit refacerea bisericilor. o serie de societăți culturale, a întreținut studenții la studii, a sprijinit editarea de documente privind istoria modernă a României.

PHIBUNSONGKHRAM, Luang (pe numele adevărat Plaek Khittasangka) (1897-1964), feldmareșal și om politic thailandez. Participant (1932) la o lovitură de stat, în urma căreia monarhia absolută a fost transformată în una constituțională. Prim-ministru (1938-1944, 1948-1957). A instaurat un regim totalitar, projaponez, cucerind teritorii din V Cambodgiei și S Laosului (1941-1942). În 1939, țara și-a schimbat numele din Siam în Thailanda. Adversar al comunismului, în al doilea mandat a fost unul dintre promotorii S.E.A.T.O. Răsturnat de la putere, s-a retras în Japonia.

*premiér m. (fr. premier, primu, întîĭu). Fam. Prim ministru.

QATAR sau KATAR [cɔtɔr] 1. Peninsulă în SV G. Persic, în E Pen. Arabia; 11,4 mii km². Lungime: 225 km; lățime max.: 85 km. 2. Statul ~ (Dawlat al-Qatar), stat în Asia de Sud-Vest, învecinat cu Arabia Saudită, Emiratele Arabe și Bahrain, cu largă ieșire la G. Persic; 11.437 km²; 596 mii loc. (2001). Limba oficială: araba. Religia: islamism 82,7%, creștinism 10,4%, hinduism 2,5, alte religii 4,4%. Capitala: Doha (Ad-Dowhah). Orașe pr.: Ar-Rayyān, Al-Wakrah, Umm Salal, Dukhān. Este împărțit în 9 municipalități. Teritoriul este o peninsulă cu un relief monoton dat de o câmpie deșertică ușor vălurită (alt. max. 103 m). Climă subtropicală (caldă și secetoasă) care nu permite culturi agricole, cu excepția micilor oaze, de-a lungul coastelor, în care apare apa subterană. Singura vegetație arborescentă o reprezintă curmalii din oaze. Faună săracă cu gazele pitice. Stat cu o economie bazată exclusiv pe petrol și prelucrarea acestuia. Această ramură participă cu 38,1% la P.I.B. și, deși concentrează doar 2,6% din pop. activă, contribuie cu peste 80% la exportul țării și cu c. 2/3 la bugetul statului. Rezervele sigure de petrol sunt de peste 500 mil. 4, iar cele de gaze naturale 11.145 md. m³ (2001), locul 3 pe glob, atât terestre cât și submarine (câmpul North Field, unul dintre cele mai mari din lume). Ind. prelucrătoare dă 7,5% din P.I.B., folosește 3,6% din pop. activă a țării și produce: energie electrică, uleiuri ușoare și grele, gaze lichefiate (uzina Ras Laffan, 1997, una dintre cele mai mari din lume), îngrășăminte azotoase (1,4 mil. t, 1997), laminate din oțel, ciment, ceramică fină, carne, lapte. Activitățile tradiționale: pescuitul de pește și creveți și agricultura practicată în oaze (curmali, legume – tomate, varză, dovlecei, ceapă, pepeni -, citrice, orz), joacă în prezent un rol secundar (0,9% din P.I.B.). Se cresc ovine, caprine și cămile. dar și bovine și cabaline. Nu există căi ferate. Căi rutiere: 1.230 km (1996). Autovehicule: 277 mii buc. (1999). Porturi pr.: Doha, Umm Sa’id. Aeroport pr.: Doha. Aparate TV în funcțiune: 832/1.000 loc. (1999). Turism în dezvoltare: 451 mii turiști străini (2000). Pr. obiective turistice: capitala Doha cu câteva moschei renumite, Palatul at-Thani, edificii noi (ministere, bănci, hoteluri), muzeul, universitatea; orașele Al-Wakrah, Umm Sa’id, Dukhān, toate stațiunile balneoclimaterice cu edificii moderne; crescătoria, unică în lume, de gazele oryx. Balanță comercială excedentară. Export (1998): combustibili și uleiuri minerale (81,2%), produse chimice (10,4%), produse manufacturate (5,9%). Pr. parteneri: Japonia (51.6%), Rep. Coreea (10%), Singapore (8,9%), Thailanda (4,1%). Import (1998): mașini și echipamente de transport (39,7%), bunuri manufacturate (21,8%), alimente și animale vii (13,2%), produse chimice (7%). Pr. parteneri: Marea Britanie (11,9%), S.U.A. (11,1%), Italia (10,8%), Japonia (9,3%), Franța (8,2%), Germania (7,6%), Arabia Saudită (6%) etc. – Istoric. Menționat pentru prima oară în izvoarele istorice ale lui Pliniu cel Bătrân (sec. 1 d. Hr.), terit Q., slab populat, este înglobat în sec. 7 în Califatul Arab, în sec. 13-14 în Emiratul Bahrain, fiind ocupat apoi, la începutul sec. 16, de portughezi. Șeicatul de sine stătător (cu capitala la Subara) întemeiat în 1766, de către beduinii originari din interiorul Pen. Arabia, conduși de familia at-Thani, este ocupat de statul Wahhabiților (1803), apoi de Sultanatul Omab (1810-11). Emirul Muhammad ibn Thani reconstituie în 1868, cu sprijin britanic, statul Q. Aflat, din 1871, sub suzeranitate otomană, la începutul Primului Război Mondial Q. este ocupat de trupele britanice și devine, la 3 nov. 1916, de jure, protectorat britanic. Zăcămintele petrolifere descoperite în 1937 încep să fie exploatate industrial în 1949, transformând în câteva decenii Q. într-un stat modern (din 1961, Q. este membru al O.P.E.C.). Între 1968 și 1971, Q. face parte din Federația Emiratelor de la Golful Persic, iar la 3 sept. 1971, șeicul Ahmad II ibn Ali at-Thani proclamă independența de stat a Q., care devine în același an membru al O.N.U. și al Ligii Arabe. La 22 febr. 1972, primul ministru Khalifa ibn Hamad at-Thani îl detronează pe vărul său, șeicul Ahmad II ibn Ali at-Thani și se proclamă emir. La 22 dec. 1974, guvernul Q. își anunță hotărârea de a prelua controlul asupra societăților petroliere ce operează pe terit. său (măsură intrată în vigoare în 1977). Paralele cu creșterea prod. de petrol, Q. inițiază o serie de proiecte de diversificare a economiei, de modernizare a infrastructurii și de dezvoltare a serviciilor sociale. Delimitarea frontierei terestre cu Arabia Saudită, dar îndeosebi a platoului maritim cu Bahrain și Emiratele Arabe Unite, zonă în care se află majoritatea exploatărilor de gaze naturale și țiței, tensionează în ultimele decenii relațiile cu statele vecine. La 27 iun. 1995, emirul Khalifa at- Thani este înlăturat de la putere de către fiul său, Hamad inb Khalifa at-Thani, care preia și funcția de prim-ministru și de ministru al apărării (11 iul. 1995), Q. rămânând mai departe o monarhie absolută. În 1999, emirul Q. a desemnat un comitet de 32 de persoane pentru a redacta proiectul unei constituții care intră în vigoare în 2002.

PUTIN, Vladimir Vladimirovici (n. 1952), om politic rus. Președinte al Federației Ruse (2000-2008; din 2012). A lucrat în K.G.B. (1975-1991) și din (1998) în Serviciul Federal de Securitate. Prim-ministru (1999-2000; 2008-2012).

HERRIOT [erió], Édouard (872-1957), om politic și scriitor francez. Președintele Partidului Radical (1919-1957, cu întreruperi). De mai multe ori ministru; prim-min. (1924-1925, iul. 1926, iun.-dec. 1932). Primar al orașului Lyon (1905, 1942, 1945-1955). Deportat în Germania (1942-1945). Lucrări de critică literară.

IONESCU 1. Dumitru (Take) I. (1858-1922, n. Ploiești), avocat, publicist și om politic român. Orator de excepție, a dominat timp de patru decenii viața parlamentară. Inițial liberal, apoi membru al Partidului Conservator (din 1886), a fondat și condus (din 1908) Partidul Conservator-Democrat. Director (1889-1890) al cotidianului „La Liberté Roumaine”. De mai multe ori ministru; prim-min. (1921-1922). Ca ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (1891-1985), a inițiat mai multe proiecte de legi (a învățământului primar, a clerului mirean ș.a.), a subvenționat mișcarea națională din Transilvania și a susținut cauza românilor sud-dunăreni. A sprijinit reformele agrară și electorală, inițiate de liberali. Adept al intrării României în război alături de Antantă. Președinte al Consiliului Național al Unității Române (Paris, 1918). În calitate de ministru de Externe (1920-1921), a fost inițiatorul și creatorul Micii Înțelegeri. Memorii. 2. Thoma I. (1860-1926, n. Ploiești), chirurg și anatomist român. Frate cu i. (1). M. de onoare al Acad. (1925), prof. univ. la București și Paris. Fondator al școlii românești de chirurgie și de anatomie topografică. A fondat periodicele „Archives des sciences médicales” și „Revue de chirurgie” (1897). Inițiatorul și organizatorul Societății române de chirurgie din București. A introdus tehnici operatorii în diverse domenii ale medicinii (craniectomie, splenectomie, nefropexie, hernie etc.). Promotor al rahianesteziei înalte („metoda românească”, aplicată în Marea Britanie și S.U.A.). Numeroase studii și tratate de specialitate („Technique opératoire des gastrectomies pour cancer”, „Traitement chirurgical du cancer de l’utérus”). Delegat al României la sesiunile Ligii Națiunilor (1920-1921).

IORDANIA, Regatul Hașemit al Iordaniei (al-Mamlakah al-Urdunnῑyah al-Hashimῑyah), stat în SV Asiei, în Orientul Apropiat, cu o mică ieșire la Marea Roșie (G. ’Aqaba); 97,74 mii km²; 5,4 mil. loc. (1995). Limba oficială: araba. Religia: islamică (90% musulmani sunniți), creștină. Cap.: Ammān. Orașe pr.: Az-Zarqā’, Irbid, Aș-Șalt, ’Aqaba. Este împărțit în 8 guvernorate. Cea mai mare parte a țării este ocupată de spațiile aride ale unui vast podiș, dominat de culmi izolate, nu prea înalte (alt. max.: 1.734 m, vf. Jabal Ramm), separate prin depresiuni largi, cu văi seci și dune de nisip. În V se află depr. tectonică El Ghor, drenată de râul Iordan (265 km), aflată, în parte, sub nivelul Oc. Planetar, dominată de o reg. colinară, dens populată, și de M-ții Iudeii (alt. max. 1.004 m), lipsiți de vegetație forestieră. Climă subtropicală uscată (mediteraneană), cu ariditate excesivă (98% din terit. primește sub 200 mm/an precipitații). În V se află Marea Moartă (un lac cu salinitate ridicată, 260‰), din apele căreia se extrag importante cantități de săruri de sodiu și potasiu. Vegetație sărăcăcioasă (ierburi xerofite, pâlcuri de stejar și pin de Alep). Expl. de petrol, cupru (55 mil. t rezerve), fosfați (4,2 mil. t, 1994, al 3-lea exportator mondial), săruri de potasiu (1,5 mil. t, 1994), sare gemă, min. de fier și mangan. Ind. prelucrătoare, concentrată în zona Ammān-Az-Zarqā’-’Aqaba, produse energie electrică (5,1 miliarde kWh, 1994), oțel și laminate, acumulatori, produse petroliere, îngrășăminte chimice, detergenți, acizi, ciment (3,4 mil. t, 1993), țesături de bumbac și lână, piei brute și prelucrate, produse alim. (ulei de măsline, carne, lactate, țigarete, bere și băuturi alcoolice). Terenurile agricole ocupă 13,1% (arabil 4,2%) din supr. țării (irigații în zona El Ghor), pe care se cultivă cereale (grâu, orz, porumb, mei), cartofi, tutun, legume (tomate 550 mii t, 1994), fructe; plantații de măslini çitrice, viță de vie, curmali. 86% din supr. țării este neproductivă (deșert). Se cresc ovine și caprine (2,6 mil. capete, 1994), păsări etc. C. f.: 619 km. Căi rutiere: 6,9 mii km. Turism (3,1 mil. turiști străini, 1993). Principalele obiective: malul estic al Iordanului, cu Jerash (vechea Gesara), unul dintre cele mai bine păstrate orașe antice din lume, Ammān, Madaba (biserică din timpul lui Iustinian), Petra (sec. 8 î. Hr.-13 d. Hr.), ’Aqaba (port fondat de regele Solomon, turism subacvatic). Moneda: 1 dinar iordanian = 1.000 fils. Export: fosfați, săruri de potasiu, citrice, ciment, îngrășăminte chimice, ulei de măsline, piei, legume, etc. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, combustibili, produse alim. (carne tăiată), bunuri de larg consum etc. – Istoric. Istoria antică a I. este strâns legată de istoria biblică. Locuit de triburi semitice și arabe, teritoriul I. a fost succesiv ocupat de asirieni, babilonieni, greci, de imperiile Roman (106 d. Hr.) și Bizantin (395), de califatul arab (636, în urma bătăliei de la Yarmuk), care impune islamul ca nouă religie, și, parțial, de cruciați (Regatul Latin de Ierusalim, 1118-1187). Terit. I. a fost cucerit în 1187 de Saladin, el rămânând în stăpânirea sultanilor mameluci din Egipt. O dată cu marea campanie de cucerire a lui Selim I, DIN 1516-1517, terit. I. a fost cucerit și inclus în Imp. Otoman, rămânând în componența acestuia până la primul război mondial. În urma revoltei arabilor împotriva Imp. Otoman, sprijinită de englezi, după primul război mondial teritoriul I. trece în regim de mandat, încredințat de Societatea Națiunilor, spre administrare, Marii Britanii (1920). Cu sprijin britanic se constituie (1921) emiratul numit Transiordania, condus de Abdullah ibn Hussein din familia Hașemiților, beneficiind de o largă autonomie, supravegheată însă de Legiunea arabă, creată în 1928 și condusă de Glubb-pașa (generalul britanic Sir John Bagot Glubb). Sigură de fidelitatea emirului Abdullah, Marea Britanie renunță la mandat (22 mart. 1946) și Transiordania este proclamată regat independent (25 mai 1946). În urma primului război arabo-israelian (1948-1949), regatul Transiordaniei ocupă partea de E a Palestinei (Cisiordania) și vechiul Ierusalim. În 1950, Transiordania ia denumirea de Regatul hașemit al Iordaniei. În 1956, regele Hussein II (din 1952) a denunțat tratatul anglo-iordanian (1948) și l-a expulzat pe Glubb-pașa. Participantă la războiul iaraelo-arab din 1967, I. a pierdut vechiul Ierusalim și Cisiordania. În sept. 1970, în urma încercării gherilelor palestiniene de a răsturna guvernul, s-a trecut la reprimarea sângeroasă a acestora (c. 3.000 de victime) și la expulzarea lor de pe terit. I. În iul. 1988, regele Hussein a renunțat la responsabilitățile sale asupra Cisiordaniei și a recunoscut suveranitatea Organizației pentru Eliberarea Palestinei pe care o recunoscuse în 1974 ca reprezentant legitim al palestinienilor) asupra acestui teritoriu. În conflictul irakiano-iranian (1980-1988), I. a sprijinit Iraqul. Dependentă de livrările de petrol irakian, I. a avut o atitudine critică față de operațiunea militară împotriva Iraqului, condusă de S.U.A. (1991), fapt ce a provocat o oarecare izolare a țării în cadrul lumii arabe. La 25 iun. 1994, regele Hussein și primul ministru al Israelului, Yitzhak Rabin, au semnat la Washington o declarație prin care se punea capăt stării de război dintre cele două țări, care dura din 1948, urmată de un tratat de pace (26 oct.). Poziția constructivă a I. în conflictul israelo-arab, a atras ameliorarea raporturilor cu S.U.A., deteriorate în timpul Războiului din Golf. În ian. 1999, regele Hussein l-a desemnat succesor pe fiul său Abdullah, care a devenit rege în 8 febr. 1999. Monarhie constituțională, ereditară, conform Constituției din 1952. Activitatea legislativă este exercitată de rege și de un parlament bicameral (Senat și Camera Reprezentanților), iar cea executivă, de un guvern desemnat de rege.

ISRAEL 1. Stat sclavagist antic, constituit în N Palestinei (c. 926 î. Hr.) în urma dezmembrării statului iudeo-israelian. A dăinuit până în 722 î. Hr., când a fost cucerit de asirieni. V. Palestina. 2. Statul ~ (Medinat Yisrael), stat în Asia de Sud-Vest, în Orientul Apropiat, cu ieșire la M. Mediterană (188 km) și Marea Roșie (G. ’Aqaba/Elat, 10,5 km); 20,8 mii km²; 5,5 mil. loc. (1994). Limbi oficiale: ivrit (neo-ebraică) și arabă. Religia: mozaică 82%, islamică 4%, creștină. Cap.: Ierusalim (Yerushalayim /Al-Quds). Orașe pr.: Tel Aviv-Yafo, Haifa, Holon, Petah Tikva, Bat Yam, Rishon Lezion, Netanya, Beersheba (Be’er Sheva) ș.a. Este împărțit în 6 districte. Relief variat, care cuprinde o câmpie litorală îngustă, în V, M-ții Galileii (alt. max.: 1.208 m, vf. Meron), în N, ce domină spre E Valea Iordanului (265 km) și lacul Tiberiada (Yam Kinneret), și deșertul Negev (50% din terit.) în S. În centrul țării se află piemontul Shefala, traversat de râuri temporare. Climă mediteraneană, cu ierni blânde, ploioase, și veri uscate, toride (în Negev precipitațiile scad sub 100 mm/an). Vegetație de arbuști, specifici zonei mediteraneene (maquis, garriga) și de tufișuri xerofite (Negev). Parcuri naționale și rezervații naturale. Economie dezvoltată, bazată pe o ind. modernă, diversificată, pe o agricultură de mare randament și pe turism. Expl. de săruri de potasiu (2,1 mil. t, 1993), fosfați naturali (2,7 mil. t), petrol, gaze naturale, sare, min. de fier, cupru, magneziu, brom. Ind. (în care lucrează 25% din populația activă a țării și realizează 35% din venitul național) și produce energie electrică (26 miliarde kWh, 1993), oțel, diamante șlefuite (c. 30% din export), utilaje ind. diverse, motoare electrice, montaj de autovehicule, avioane, produse electronice (aparate radio), derivate petroliere, acid sulfuric și azotic, îngrășăminte chimice, anvelope, mase plastice și rășini sintetice, ciment, hârtie, țesături de lână și bumbac, articole de marochinărie, ceramică, vinuri (12,7 mil. hl, 1993), bere, conserve și sucuri de fructe, carne, produse lactate, ulei de măsline, țigarete (5,5 mii t, 1993). Agricultură (6,2% din populația activă și 5% din venitul național) se practică pe 15,6% din terit. țării (supr. arabilă) cu întinse zone irigate (42%) și este specializată în cultura citricelor (portocale 475 mii t, 1994, grepfruturi 370 mii t, 1994, locul 5 pe glob, lămâi, mandarine), a cerealelor (grâu, porumb, sorg, orz, ovăz, ce acoperă 50% din consumul intern de grâu) și a legumelor. Se mai cultivă bumbac, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cartofi, tutun, arahide, fructe (mere, piersici, caise etc.). Plantații de măslini, de Persea americana (fructul avocado), curmali, bananieri și viță de vie. Se cresc bovine, ovine, caprine, porcine și păsări de curte. C. f. (1994): 596 km. Căi rutiere: 14,2 mii km. Flotă comercială: 1,5 mil. t. r. b. (1994). Moneda: 1 shekel = 100 agorot. Turism dezvoltat: c. 1,7 mil. turiști străini (1993). Principalele obiective: Ierusalim, cu obiective de mare interes pentru credincioșii creștini (Biserica Sf. Mormânt, Biserica Ghetsimani etc.), pentru evrei (Zidul de Vest sau Zidul plângerii, mormintele lui David, Absalom, Rachela, Zaharia) și musulmani (Moscheea Al Aksa), Tel Aviv și împrejurimile, stațiunile balneare Netanya, Herzliya, apoi Ramla, cu un minaret din 1268 și moschee – fostă catedrală a cruciaților, NV țării (Haifa, Akko – cu vestigii romane, cruciate și turce), zona Mării Moarte (peșterile Qumrān, stânca Masada, stațiunea balneară ’En Gedi etc.). Export: diamante prelucrate, echipament electric, citrice, utilaje ind. și mijloace de transport, oțel și fontă, cupru, produse chimice (îngrășăminte, mase plastice), textile, legume, confecții, produse alim., băuturi și tutun etc. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, produse chimice, diamante brute, combustibili, ciment, cherestea, bunuri de larg consum etc. – Istoric. Locuit încă din timpuri preistorice, terit. actual al I. (numit Palestina), reprezenta o cale de trecere privilegiată între Asia și Africa de Est. Civilizația canaaneană, care s-a dezvoltat aici, din milen. 3 î. Hr. a fost influențată, rând pe rând, de mesopotamieni (veniți din Caldeea, sec. 18 î. Hr.), de egipteni (sec. 16-13 î. Hr.) și ocupată de filisteni (sec. 12 î. Hr.) și de evreii veniți din Egipt sun conducerea lui Moise și apoi a lui Iosua (sec. 12 î. Hr.), care, în vremea lui Saul (1029-1004 î. Hr.), au întemeiat regatul Israel, care va ajunge la apogeul expansiunii sale sub David și Solomon. „Biblia” reprezintă principalul izvor de informație privind perioada de instalare și organizare teologico-politică a evreilor în Canaan și a luptelor cu principalii dușmani: filistenii, arameii, amoniții, edomiții, moabiții etc. La moartea lui Salomon regatul a fost divizat în Iudeea (la S) și regatul Israel (la N), cucerit de Alexandru cel Mare (333 î. Hr.), de lagizi (325 î. Hr.), Seleucizi (197 î. Hr.), împotriva cărora s-au răsculat sub conducerea lui Iuda Macabeul (164 î. Hr.), și de romani (64 î. Hr.), în timpul cărora s-au răsculat sub conducerea lui Iuda Macabeul (164 î. Hr.), și de romani (64 î. Hr.), în timpul cărora a apărut creștinismul. Evreii s-au răsculat împotriva romanilor (66-70), revoltă reprimată de împăratul Titus și în 132-135, sub conducerea lui Bar-Kochba, înfrântă și ea. În urma acestor mișcări, evreii au început să părăsească Palestina, răspândindu-se în Imp. Roman. După ce creștinismul a devenit religie de stat în Imp. Roman, persecuțiile repetate împotriva evreilor au accelerat emigrația lor din Palestina. Inclusă în Imp. Bizantin (395), Palestina a fost ocupată de perși (614), de arabi (din 634; a făcut parte din statele conduse de califii Omeiazi, Abbasizi și Fatimizi), de cruciați (sec. 11 – Regatul latin de Ierusalim). În Evul Mediu, Palestina devine „Țara Sfântă”, iar Ierusalimul oraș sfânt, atât pentru evrei și creștini (ținta cruciaților), cât și pentru musulmani. Recucerit de Saladin (1187), a trecut sub tutela mamelucilor, (1250), apoi a fost inclus în Imp. Otoman (1517). În urma congresului sionist de la Basel (1897), care prevedea crearea unui stat al evreilor din Palestina, începe o imigrare sistematică. În 1917 Palestina a fost ocupată de Marea Britanie. Acțiunile organizațiilor teroriste evreiești (Haganah, Irgun, Stern) au constrâns Marea Britanie să renunțe la mandatul asupra Palestinei, care a fost divizată de O.N.U. în două zone, destinate a deveni una stat al evreilor și alta stat al arabilor palestinieni. Refuzul statelor arabe de a recunoaște noul stat Israel, proclamat la 14 mai 1948, a dus la patru războaie israelo-arabe (1948-1949, 1956, 1967, 1973), încheiate cu victoria I. Cu concursul S.U.A., în 1977, s-au semnat la Camp David (S.U.A.) două acorduri israelo-egiptene (Egiptul a fost prima țară arabă care a recunoscut I.). În iun. 1982, I. a invadat Libanul pentru a pune capăt prezenței combatanților Organizației pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), care atacau I. la frontiera cu Libanul, I. a instituit o zonă de siguranță (10-20 km), ocupată de „Armata Libanului de Sud”, formațiune militară arabă controlată de I. În urma Conferinței de la Madrid (aug. 1991), I. a recunoscut entitatea palestiniană și reprezentativitatea O.E.P. Negocierile israelo-palestiniene au fost perturbate de ciocnirile în teritoriile ocupate (Infatida), problema așezărilor evreiești din Cisiordania și, în cele din urmă, de asasinarea primului-ministru al I., Yitzhak Rabin (4 nov. 1995). Guvernul lui Benyamin Netanyahu, câștigătorul alegerilor din 1996, a adoptat o poziție dură în negocierile cu palestinienii. Republică parlamentară, I. nu are o constituție propriu-zisă, ci o culegere de legi. Activitatea legislativă este exercitată de Knesseth, iar cea executivă, de un guvern numit de președinte.

JAMESON [dʒeimsn], Sir Leander Starr (1853-1917), medic și om politic britanic. Stabilit în Africa de Sud (1878), la sprijinit pe Cecil Rhodes în politica de expansiune britanică. Prim-ministru al Coloniei Cap-ului (1904-1908). Fondator al Partidului Unionist (1910).

KAZAHSTAN, Republica ~ (Kazak Respublikasy), stat în partea central-vestică a Asiei; 2.717,7 mii km²; 17,03 mil. loc. (1994). Limba oficială: kazaha. Religia: islamică (sunniți), creștin-ortodoxă. Cap.: Akmola (din 1997). Orașe pr.: Almatî (Alma-Ata), Karaganda, Cimkent, Semipalatinsk, Pavlodar, Ust-Kamenogorsk, Dkambul (fost Aulie-Ata), Aktiubinsk, Petropavlovsk. Este împărțit în 19 reg. Relief variat, reprezentat prin câmpii, podișuri și reg. colinare. În V se întinde C. Pericaspică, dominată spre NE de prelungirile M-ților Ural și colinele Mugodjarî, la E de care se află Pod. Turgai, cu alt. reduse (250-300 m) ce desparte C. Siberiei Occidentale (N) de depr. Turanului (S). În depr. Turan sunt reg. aride Kîzîlkum și Ustiurt, partea mai coborâtă fiind ocupată de M. Aral. În E Pod. Turan se află pod. colinar al K., cu munți izolați, în sudul căruia se desfășoară reg. aride nisipoase Mujunkum, Betpak-Dala, Taukum și depr. L. Balhaș. În ENE se află M-ții Altai (4506 m alt., vf. Beluha), iar în E și SE, M-ții Tarbagatai, Djungarskii Alatau, Kunghei-Alatau, Zailiinskii Alatau (4.973 m, vf. Talgar, alt. max. din K.) și Kirghizkii Alatau. Climă temperat continentală cu ariditate excesivă în depr. Turan (precipitații sub 100 mm/an); în munți precipitațiile ajung până la 1.000 mm/an. Principalele cursuri de apă sunt Irtîș (în E), Sîrdaria (în S), Ișim (în N) și Ural (în V). Numeroase lacuri (Balhaș, Zaisan, Tenghiz). Vegetație dominantă de stepă și xerofită de pustiu și semipustiu (pădurile ocupă sub 10% din terit.). K. dispune de importante și variate resurse de subsol: huilă în bazinele Karaganda și Ekibastuz (104,4 mil. t, 1994, locul 9 pe glob), lignit și cărbune brun (4,7 mil. t, 1993), petrol (reg. Emba-Guriev, 19,3 mil. t, 1994), gaze naturale (3,3 miliarde m³, 1994), min. de fier, fosfați, bauxită, min. polimetalice, crom, cobalt, nichel, mangan. Ind. produce: energie electrică (66,7 miliarde kWh, 1995), fontă și feroaliaje, oțel, metale neferoase, utilaj minier, ciment (4 mil. t, 1993), îngrășăminte chimice, țesături de bumbac și lână, produse alim. Principalele concentrări ind. sunt în reg. Altai în lungul Transsiberianului, în bazinul carbonifer Karaganda, în reg. premontană din S, în reg. Ural-Mugodjarî. Agricultura se practică în reg. de stepă din N și NE (pe pământuri desțelenite, în perioada 1954-1960 fiind redate agriculturii 25,5 mil. ha) și în reg. premontane din S (pe terenuri irigate), K. devenind unul dintre marii producători de cereale. Se cultivă (1994) grâu (10 mil. t.), secară (5,5 mil. t), orz, ovăz, orez, porumb, bumbac, legume, fructe, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui, cartofi (1,95 mil. t). Creșterea animalelor pentru carne și lână se practică pe pajiști de munte, de stepă sau semipustiu. Se cresc (1994) ovine (33,5 mil. capete, locul 8 în lume), caprine, bovine (9,3 mil. capete), cămile. Pescuit în M. Caspică și Aral. C. f.: 13,9 mii km (Transsiberianul și ramura sa, Turksib). Căi rutiere: 164,9 mii km. Moneda: 1 tanga = 100 tein. Comerțul de realizează cu țările membre ale C.S.I. (90% din export și 80% din import). – Istoric. Locuit încă din Antichitate de triburi de păstori nomazi, pe terit. K. au apărut în sec. 3-1 î. Hr. formațiunea statală Kanghioi, iar în sec. 6-8 Kaganatul turcic, statul Karlucilor, în sec. 9-12, statele Oguzilor și Karahanizilor, ultimul cucerind întinse teritorii în Asia Centrală și Turkestanul de Răsărit. În sec. 11-13, pe terit. K. are loc invazia selgiucizilor, kidanilor și mongolo-tătarilor. În perioada stăpânirii mongolo-tătare, terit. K. a fost încorporat la Hoarda de Aur, iar după dezmembrarea acesteia la Hoarda Albă; în sec. 15, a intrat în componența Hoardei Nogailor și a Hanatului Uzbek. La mijlocul sec. 15 s-a constituit Hanatul Kazah, care, în sec. 16, s-a consolidat, atingând apogeul expansiunii sale teritoriale; în același timp, s-a desăvârșit îndelungatul proces de formare a poporului kazah. Ulterior, terit. Hanatului Kazah s-a divizat în trei zone distincte, în cuprinsul cărora, în sec. 17, s-au constituit hanate de sine stătătoare. În sec. 18-19, întreg terit. K. a intrat în componența Rusiei. În 1917, K. este atras în războiul civil; împotriva puterii bolșevice luptă trupe ale albilor conduse de Denikin, forțe naționale și trupe intervenționiste străine. La 26 aug. 1920 pe terit. K. este creată Republica Sovietică Socialistă Autonomă Kirghiză (până în anii ’20, kazahii erau desemnați eronat sub numele de kirghizi, spre a-i deosebi de cazacii ruși), inclusă în R.S.F.S.R., iar în mart. 1925 R.S.S.A. Kirghiză își schimbă numele în R.S.S.A. Kazahă, devenind, la 5 dec. 1936, sub numele de R.S.S. Kazahă, republică unională în componența U.R.S.S. În epoca sovietică, este o reg. puternic industrializată (ind. grea, poligonul nuclear de la Semipalatinsk, centrul spațial de la Baikonur ș.a.). După 1940, în epoca lui Stalin, în K. sunt deportați germanii de pe Volga, tătarii din Crimeea, meșcheții caucazieni și alte etnii care nu se bucurau de încrederea autorităților sovietice. În sept. 1989, kazaha este proclamată limba oficială a republicii, iar rusa, limbă de comunicare interetnică. În iun. 1989, Nursultan Nazarbaiev este numit prim-secretar al Partidului Comunist, fiind ales în 1990 președinte al Sovietului Suprem, apoi, în 1991, președinte al Republicii. La 25 oct. 1990, Sovietul Suprem de la Alma-Ata adoptă declarația de suveranitate a K., iar la 16 dec. 1991, proclamă independența Republicii Kazahstan, care semnează, la 21 dec. 1991, actul de constituire a Comunității Statelor Independente (C.S.I.). Din 10 dec. 1997, capitala a fost mutată de la Alma-Ata la Akmola. În ian. 1999, N. Nazarbaiev a obținut un nou mandat prezidențial. Republică prezidențială, potrivit Constituției din 30 aug. 1995. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral, format din Senat și Camera Inferioară, iar cea executivă, de președinte și un guvern condus de un prim-ministru, care răspunde în fața președintelui.

vizír m. (turc. vezir, d. ar. vezir, hamal, adică „acela care poartă pe umerĭ greutatea statuluĭ”. V. alguazil). Ministru musulman, maĭ ales de externe. Fig. Iron. Satrap, tiran. Marele vizir, primu ministru. La arșic (Mold.), armaș.

RANA, familie din Nepal care a acaparat puterea guvernamentală (la 17 sept. 1846) prin generalul Rana Jang Bahadur (1817-1877), prim-ministru (1846-1856 și 1857-1877). A instituit un regim autoritar și a controlat, prin reprezentanții săi – care au fost prim-miniștri (până în 1951) – viața politică a țării. Perioada din istoria Nepalului cuprinsă între 1846 și 1951 este cunoscută ca era R.

REYNAUD [renó], Paul (1878-1966), om politic francez. De mai multe ori ministru; prim-min. (mart.-iun. 1940). Adept al rezistenței în fața agresiunii Germaniei naziste. Arestat (1940) și deportat în Germania (1942-1945). După război, lider al Partidului Republican Independent și susținător ai ideii Europei unite. Memorii.

ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km²) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant’ Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii ’20-’30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

cancelar m. 1. primul ministru (în Germania și Anglia); 2. secretar de consulat, al Senatului sau Camerei, al Universității, etc.

vizir m. 1. numele înalților demnitari ai Curții otomane: mare Vizir, primul ministru al Sultanului, cancelarul Imperiului, Pașă cu trei tuiuri: Împăratul o întreba și ca fată mi-o lua, cu Vizir o logodia POP; 2. Mold. (sau armaș) arșicul numit în Munt. siciu. [Turc. VEZIR, lit. hamal, fiindcă suportă povara trebilor împărăției].

Brătianu m. 1. (Ioan), om de Stat, luă parte la revoluțiunea dela 1848, instala pe principele Carol în 1866, obținu recunoașterea independenței în 1878 și a regatului în 1881; șeful partidului liberal (1821-1891); 2. (Dumitru), frate mai mare al celui precedent, om de Stat (1818-1892); 3. (Ionel), fiul lui loan, om de Stat, prim-ministru la votarea nouei Constitutii din 1923 (1864-1927).

Kaunitz (principe de) m. celebru om de Stat austriac, prim-ministru aproape 40 de ani (1711-1794).

PRIM², -Ă, primi, -e, num. ord. (Adesea cu valoare de adjectiv) 1. Cel dintâi (în spațiu sau în timp); care se află la început, în fruntea unei serii; întâi, dintâi. ◊ Prima tinerețe = întâia perioadă a tinereții, care urmează imediat copilăriei. Primă audiție = executare a unei bucăți pentru prima oară în fața publicului. Prim-ajutor = ajutor medical imediat, care se dă unui bolnav sau unui accidentat la fața locului. Materie primă = material destinat prelucrării în vederea fabricării unui produs finit. ◊ Loc. adv. În primul rând (sau loc) = înainte de toate. ♦ (Cu valoare adverbială, la f.; fam.) Mai întâi; primo. 2. Care este înaintea tuturor în privința însemnătății, a rangului, a calităților; important, principal. ◊ Prim-amorez = actor care interpretează rolul de tânăr îndrăgostit; june prim. ◊ Loc. adj. De prim(ul) rang = de calitate superioară; excelent. ♦ (Ca element de compunere, precedând un termen care indică o funcție sau un grad ierarhic) Pe treapta cea mai înaltă, întâiul în categoria respectivă. Prim-solist. ◊ Prim-ministru = șeful executivului; premier. ♦ (Despre instrumente, voci, instrumentiști) Care execută melodia principală, dominantă. 3. (În sintagma) Număr prim = număr divizibil numai cu unitatea sau cu el însuși. – Din lat. primus.

DOMN, domni, s. m. 1. (Folosit azi mai rar) Termen de politețe întrebuințat izolat sau pus înaintea numelui sau titlului unui bărbat căruia i se adresează sau despre care vorbește cineva. V. jupîn. Băiatul domnului notar a spart un geam. BENIUC, V. 37. Domnule dr. Codrescu, dă-mi voie să te recomand verei mele. IBRĂILEANU, A. 135. Domnilor alegători, mă rog să fiu ascultat. ALEXANDRESCU, P. 156. ♦ (În limbajul elevilor, azi ieșit din uz) Termen de adresare către profesor sau învățător. Domnule! Otopeanu nu mă lasă-n pace. CARAGIALE, O. II 65. ♦ Termen cu care, în trecut, personalul de serviciu denumea pe stăpînul casei, sau cu care i se adresa; capul familiei. În sfîrșit, un fecior vine să deschidă... Domnu-i acasă? – Da; dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la țară. CARAGIALE, O. II 272. ♦ (Familiar, uneori ironic; la vocativ) Termen general de adresare; frate, nene, omule. Dar nu e arestat, domnule, pricepe! POPA, V. 205. Ei! domnule, cîte d-astea n-am citit eu, n-am păr în cap! CARAGIALE, O. I 95. 2. Persoană care are posibilitatea, autoritatea, libertatea de a face ceva, de a dispune; stăpîn. Sînt cioban și-s domn pe munca mea. CAMILAR, T. 101. Aș putea pretinde că sînt mai mult decît liber. Mă pot socoti domn. SADOVEANU, P. M. 15. Azi muncim cu inimi pline Că poporu-i domn pe sine. TOMA, C. V. 486. Fiecare e domn în casa lui. 3. (În perioada feudală din istoria țărilor romînești) Titlu purtat de principii Munteniei și Moldovei; voievod, domnitor, prinț; (în regimul burghezo-moșieresc) titlu emfatic dat regelui. Între foile ceaslovului se află hîrtia domnului de la Moldova... Păzește-o și nu te încrede în domni. CAMILAR, T. 62. Bătrînul prim-ministru se înfățișă într-o zi domnului, cu figură plouată. PAS, L. I 245. Să mă-mpiedec de-un moșneag? – De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești Nu e om de rînd, el este domnul Țării Romînești. EMINESCU, O. I 147. Mihai Viteazul fu cel dintîi domn care legiui printr-un așezămînt al său că fiecare țăran pe a cui moșie se va afla atunci, acolo să rămîie rumîn veșnic. BĂLCESCU, O. I 139. ◊ (Metaforic) Dar noaptea se trezește și ține judecată Și-n negru-mbracă toate al nopții palid domn. EMINESCU, O. I 96. Niciodată mîndrul vultur ce-n văzduh se cumpănește, Acel domn al atmosferei, ce un veac întreg trăiește, De o prad-așa bogată încă nu s-a-ndestulat. ALEXANDRESCU, P. 138. 4. (În trecut) Funcționar, slujbaș (înalt). Un domn mare sosise din partea împărăției și urca pe Vișeu, în trăsură strălucită, trasă de opt cai albi. CAMILAR, T. 43. Alături... un burlac, Un domn serios de la Culte Cu cioc și cu ghete de lac. TOPÎRCEANU, B. 62. Pentru mîndra care-mi place Nici părinții n-au ce-mi face, Nici judele satului, Nici chiar domnii sfatului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11. ♦ (Transilv., Mold.) Tîrgoveț, orășean. Mîndra cu șurț de carton Ar fi bună dup-un domn. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 437. 5. Persoană bogată care își întemeia poziția pe exploatarea maselor muncitoare. V. boier, nobil. Înainte vreme mergeau la școli numai domnii. DAVIDOGLU, M. 13. Cînd domnii vin și ieu Tot, tot ce ai, sînt dînșii care pun pe om la greu. COȘBUC, P. II 186. [Ștefan Iojica] ajunse într-o așa poziție înaltă, încît cei mai mari domni ai Transilvaniei priveau ca o mare fericire d-a merita, cu multă închinăciune și jertfire, favorul și creditul său. BĂLCESCU, O. II 179. Pentru mîndra care-mi place Trei zile la domni aș face. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10. 6. (În opoziție cu doamnă) Bărbat. Pe ceardacuri, la drum, domnii stau în cămeșă. IBRĂILEANU, A. 143. 7. (Întrebuințat mai ales în forma de vocativ doamne) Dumnezeu, Iisus Hristos. Nu m-am închinat nici domnului, nici dracului. BENIUC, V. 13. Am socotit că ții să umbli ca domnul nostru Hristos pe asinul său. SADOVEANU, Z. C. 21. Trăsnește-l, doamne. CAMIL PETRESCU, T. I 441. ♦ (La vocativ, cu sensul religios atenuat sau pierdut) Invocație, exclamație exprimînd mirare, amărăciune, surpriză, uimire. Dar multe, doamne, l-au bătut – I-a fost paharul plin. COȘBUC, P. I 229. O, doamne, da greu somn am dormit! ISPIRESCU, L. 119. Doamne, ce vorbă ți-a ieșit din gură! CREANGĂ, P. 9. Doamne sfinte! strigă tînărul cunoscînd-o. NEGRUZZI, S. I 22. Rău-i, doamne, rău-i zău, Cînd nu-i vin la făgădău! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 386. ◊ (În urări și exclamații) Doamne, dumnezeule! Doamne ajută! Doamne iartă-mă! Slavă domnului! etc. ◊ Expr. Vezi doamne = chipurile. Dragă doamne v. drag. Drăgăliță doamne v. drăgăliță. Dă, doamne (bine)! v. bine. A da (sau a lăsa pe cineva) în plata (sau în mila) domnului = a lăsa (pe cineva) în pace. ◊ (Împreună cu alt vocativ) Doamne, stăpîne, nu știi cît mă simțesc de ușor. CREANGĂ, P. 205. Doamne, cumătre, doamne, zice capra suspinînd. id. ib. 31. – Forme gramaticale: voc. domnule și (7) doamne. - Nom., voc. și: (1) domnu (PAS, Z. I 19, SADOVEANU, B. 236), (1) don’ (DUMITRIU, B. F. 78), (1) dom’ (CAMILAR, N. I 445, CARAGIALE, N. S. 65); voc. și: (1) dom’le (CARAGIALE, O. II 50).

PREMIER, premieri, s. m. (Franțuzism) Prim-ministru.

PRIM², -Ă, primi, -e, num. ord. 1. Cel dintîi, din punctul de vedere al locului sau al timpului; care este în fruntea unei serii; întîi, dintîi. V. inițial. Ipoteștii, cu pădurile dimprejur și oamenii de acolo, au fost primii dascăli ai poetului. BENIUC, P. 17. Fondul prim al lui Eminescu fiind optimist, el nu vede în orișicare lucru o durere. IONESCU-RION, C. 87. Ceea ce eres am spus și am să mai spun – asta e numai capitolul prim al unei serii mari. CARAGIALE, O. VII 456. ◊ Prim ajutor = ajutorul imediat ce se dă răniților în caz de accident sau în război. Post de prim ajutor. ▭ Număr prim = număr divizibil numai cu 1, sau prin el însuși. Prima tinerețe = perioadă a tinereții care urmează imediat după copilărie. Materie primă = material destinat prelucrării în vederea fabricării unui produs finit. Economii de materii prime. ♦ Loc. adv. În primul rînd (sau loc) = înainte de toate. Mă aflam întîia oară în preajma unor dropii și țineam în primul rînd ca, din acest prim contact, să scot informațiile și învățămintele de care aveam nevoie. SADOVEANU, O. L. 76. Pentru (sau de) prima oară (sau dată) = pentru întîia oară. Craiul atunci a înțeles, De prima oară-n viață, că-n plînset stă balsamul Durerii. COȘBUC, P. II 183. ◊ Expr. A fi (sau a se afla, a lupta etc.) în primele rînduri = a fi în frunte. 2. Care este înaintea tuturor în privința însemnătății, a rangului, a calităților. V. principal, fundamental. Primul loc la concurs. Marfă de prima calitate. ◊ Loc. adj. De primul rang = de calitate superioară; superior, excelent. De primă necesitate v. necesitate. ♦ (Adjectival, f. art.; familiar) Excelent, bun, de cea mai bună calitate. Dănilă alege brînza cea mai prima. SADOVEANU, O. L. 159. Eu, domn’ judecător, reclam pardon... clondirul cu trei chile mastică prima. CARAGIALE, O. II 37. 3. (Ca element de compunere, precedînd un termen care indică o funcție sau un grad ierarhic) Pe treapta cea mai înaltă, întîiul în categoria respectivă. Prim-locțiitor. Primă-balerină. ▭ Vechiul prim-amorez de la Galați nu făcea de loc de militar. GALACTION, O. I 131. Se credea frumos, seducător și-și dușmănea colegii din teatru, cărora li se dădeau roluri de primi-amorezi. CAMIL PETRESCU, O. II 109. Fusese numit prim-secretar la ambasada din Constantinopol în locul ducelui de Beaufremont. GHICA, A. 10. Prim-ministru = președinte al Consiliului de Miniștri. Întîiul prim-ministru al Romîniei unite proclama tristul și durerosul adevăr că brațele țăranului constituiau capitalul proprietarilor. KOGĂLNICEANU, S. A. 211.

VIZIR, viziri, s. m. (Învechit; și în forma vezir) Nume dat miniștrilor din țările musulmane. Dar n-aș vrea nici stofe cu fir... Nici largi caftane de vizir. ALECSANDRI, P. I 148. Ștafetele... plecau ca să vestească vezirului. NEGRUZZI, S. I 180. [Sultanul] își încredințează armata vizirului său, vestitului Ferhat-pașa. BĂLCESCU, O. I 195. Mare-vizir = nume dat primului-ministru al imperiului otoman. Cînd s-a sfîrșit țeremonia, marele-vizir a început să-și facă raportul despre feluritele treburi după hîrtiile pe care le ținea în mînă. CARAGIALE, P. 137. ♦ Nume dat ironic, la noi, în trecut, primului-ministru. Cînd vizirul a mers la obicinuita audiență, regele s-a închis cu dînsul în cabinetul de lucru. CARAGIALE, O. II 298. – Variantă: vezir s. m.

CONDUCĂTOR. Subst. Conducător, cîrmuitor, cîrmaci (fig.), staroste, diriguitor (rar), îndrumător, călăuză, ghid; fruntaș, lider, corifeu; căpetenie, cap, mai-mare, șef, boss (fam.), ștab (fam.), nacealnic (înv.), vătaf, vătășel (dim.), superior. Comandant, comandir (înv.), căpitan (înv.). Administrator, năstavnic (înv.), responsabil. Director, directoraș (dim., depr.); decan; rector; președinte, prezident (rar); guvernator. Înalt funcționar, demnitar, dregător. Șef de guvern, prim-ministru, premier, cancelar. Șef de stat, conducător de stat. Conducere, șefie, direcție, directorat, președinție, prezidenție. Adj. Conducător, călăuzitor, diriguitor (rar). Directorial, președințial, prezidențial; dregătoresc. Vb. A fi conducător. A conduce, a cîrmui, a dirigui (rar), a dirige (înv.), a îndruma, a călăuzi. A comanda. A administra. A prezida. A guverna. A ține în mînă frînele puterii, a avea puterea în mînă. V. conducător de stat, conducere, grade militare, grade militare din trecut, titluri de boieri și dregători români, titluri de noblețe.

CANCELAR s. premier, prim-ministru. (În unele state primul ministru se numește ~.)

SHARON, Ariel (1928-2014), general și om politic israelian. Unul dintre fondatorii și apoi președinte al Likud. A demisionat (2005) din partid creând o nouă formațiune politică Kadima. A comandat mari unități militare în conflictele cu statele arabe din 1967, 1973 și 1982. De mai multe ori ministru. Prim-min. (2001-2006). Înlocuit în funcție de Ehud Olmert din motive de sănătate.

SOLIDARNOŠČ (SOLIDARITATEA), nume dat sindicatului independent din Polonia apărut în urma acțiunilor greviste din vara anului 1980, de la șantierele navale V.I. Lenin din Gdańsk, condus de Lech Walesa. Autoritățile comuniste au fost constrânse să-l recunoască oficial la 30 aug. 1980. Mișcarea cerea reforme economice și alegeri libere. În fața amplorii mișcărilor populare și sub presiunea U.R.S.S., guvernul polonez instituie, la 13 dec. 1981, starea de asediu (menținută până în iul. 1983), interzice mișcarea sindicală S. și întemnițează pe principalii lideri. În urma alegerilor libere pentru Dieta poloneză (iun. 1989), S. câștigă cvasitotalitatea locurilor disponibile. Tadeusz Mazowiecki, membru al conducerii S., devine prim-ministru (19 aug. 1989), iar Lech Walesa devine președinte al Poloniei (22 dec. 1990). În anii care au urmat rolul sindicatului s-a diminuat în favoarea noilor partide politice din Polonia.

PREMIER s. (POLITICĂ) cancelar, prim-ministru. (În unele state primul ministru se numește ~.)

PRIM-MINISTRU s. (POLITICĂ) cancelar, premier. (În unele state ~ se numește cancelar sau premier.)

contrasemna vt [At: MAIORESCU, D. II, 23/ V: ~signa / Pzi: ~nez / E: contra³ + semna] 1 A pune semnătura pe un act semnat în prealabil de un organ ierarhic superior. 2 (Spc) A semna ca ministru un act alături de primul ministru sau ca prim-ministru un decret alături de șeful statului, angajând astfel responsabilitatea guvernului.

contrasemnare sf [At: DA ms / V: (înv) ~signare / Pl: ~nări / E: contrasemna] 1 Semnare a unui act alături de un organ ierarhic superior. 2 (Spc) Semnare a unui act de către un ministru alături de primul-ministru sau de către primul-ministru, alături de șeful statului.

contrasemnătură sf [At: DA ms / V: (înv) ~signat~ / Pl: ~ri / E: contra³ + semnătură după fr contresignature cf ger Kontrasignatur] 1 Semnătură pusă pe un act după semnătura organului ierarhic superior. 2 Semnătură a unui ministru alături de cea a primului-ministru sau a primului-ministru alături de cea a șefului statului, fapt care antrenează responsabilitatea guvernului.

ex-prim-ministru sm [At: L. ROM. 1993, 20 / Pl: ~iștri / E: ex- + prim-ministru] Fost prim-ministru.

prim-ministru

prim-ministru, prim-miniștri.

premier, ~ă [At: BARCIANU / P: ~mi-er / Pl: ~i, ~e / E: fr premier, ~ère] 1 sf Primă reprezentație a unei piese de teatru, a unei opere, a unui film etc. 2 sf (Pex) Inaugurare a unei activități. 3 sm Prim-ministru. 4 sf (Iuz) Femeie care supraveghează sau execută probele într-un atelier de croitorie, de lenjerie sau într-o casă de mode. corectat(ă)

viceprim-ministru sm [At: NDN / Pl: ~iștri / E: vice¹- + prim-ministru] Persoană care, în structura unui guvern, îndeplinește funcția imediat inferioară aceleia de prim-ministru.

vizir¹ sm [At: (a. 1595-1622) ROSETTI, B. 71 / V: (înv) vez~, veziriu, ~iu, (reg) ~zur / Pl: ~i / E: tc vezir cf fr vizir] 1 Titlu dat înalților demnitari ai Imperiului Otoman care aveau însărcinări corespunzătoare acelora ale unui ministru de astăzi. 2 Persoană care avea titlul de vizir (1). 3 (Înv; pex) Înalt dregător în țările musulmane cu funcții asemănătoare acelora ale unui ministru. 4 (Îs) Mare ~ sau ~ul cel mare Titlu dat dregătorului care îndeplinea funcția de prim-sfetnic al sultanului și care avea însărcinări corespunzătoare prim-ministrului de astăzi. 5 (Îas) Persoană care purta titlul de mare vizir (4). 6 (Irn; iuz; îas) Supranume dat de contemporani lui I. C. Brătianu, prim-ministru al guvernului român. 7 (Înv; fig) Tiran. 8 (Mol) Nume dat unei poziții a arșicului în jocul de copii cu arșice Si: (reg) armaș (11). 9 (Mol; pex) Copilul care aruncă arșicul în poziția numită „vizir” (8) Si: (reg) armaș (10).

vezir-azem s.m. (ist.) Mare vizir; ext. înalt demnitar al Imperiului Otoman, cu funcții asemănătoare primului-ministru de astăzi. • pl. -veziri-azemi. /<tc. veziri azam.

vicepremier s.m. Locțiitor al unui premier; vice- prim-ministru. • pl. -i. /vice- + premier.

viceprim-ministru s.m. Locțiitor al unui prim-ministru; vicepremier. • pl. -iștri. /vice- + prim-ministru.

vizir s.m. (ist.) Înalt demnitar al Imperiului Otoman care avea însărcinări corespunzătoare acelora ale unui ministru; nume dat unor înalți dregători (sau miniștrilor) din țările musulmane. Emirii, vizirii și toți ofițerii așteaptă porunca (CAR.). ◊ Mare vizir sau vizirul cel mare = titlu dat în Imperiul Otoman dregătorului care deținea funcția de prim-sfetnic al sultanului, echivalentă cu aceea de prim-ministru; persoană care avea acest titlu. • pl. -i. /<tc. vezir.

vorbă s.f. 1 Cuvînt. Vorba naționalitate au fost înscris-o pe drapelul lor (EMIN.). 2 Șir de cuvinte care exprimă o cugetare; gînd, idee exprimată prin cuvinte; spusă, zisă. Abia putuse articula ultimele vorbe, înecat, sugrumat (TEOD.). ◊ Expr. A nu scoate nici o vorbă = a nu vorbi. Nu scoase o vorbă tot timpul (PRED.) A arunca o vorbă v. arunca. A-i scoate cuiva vorba (din gură) cu cleștele v. clește. A-i ieși (cuiva) vorba din gură v. ieși. A se împiedica la vorbă v. împiedica. A nu zice nici vorbă, nici poveste v. poveste. Vorbă (spusă sau aruncată) în vînt v. vînt. 3 Mod, fel de a vorbi, de a se exprima. Și s-apropie de cort Un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port (EMIN.). ◊ Zic. Vorba dulce mult aduce. ◊ Expr. Dacă ți-i vorba de-așa sau dacă așa ți-i vorba = dacă așa stau lucrurile. 4 Părere, convingere; hotărîre. N-a fost putință să-l întoarcă din hotărîrea sa, rămîind statornic ca o piatră în vorbele lui (ISP.). 5 Chestiune (în discuție), problemă; stare de fapt, situație, realitate. Trei, șapte..., șaptezeci..., vorba e că sunt brazi (CA. PETR.). ◊ Expr. A (nu) (putea) fi vorba de... = a (nu) se pune problema; a (nu) (putea) fi în realitate, cu adevărat. Era vorba de tinerețea omului, pe care nimeni n-o mai întoarce înapoi, o dată ce s-a dus (D. ZAMF.). Despre ce e vorba = (de obicei în formă interog.) ce este (de fapt, în realitate), ce se întîmplă. 30. Lasă-mă să vorbesc eu!... – Despre ce e vorba? (SADOV.). A fi vorba de... (sau despre...) = a constitui subiectul discuției, al dezbaterii, a fi în discuție, a se vorbi de...; a se face referire la... Să nu uităm că este vorba de dreptul public, și nu de dreptul privat (MAIOR.). A aduce (sau a deschide) vorba... de (sau despre) ceva = a îndrepta discuția, conversația asupra cuiva sau a ceva; a aborda un subiect anume, a pomeni despre... Nu s-a adus măcar o dată vorba despre femei (VOIC.). A schimba (sau a-și întoarce) vorba = a schimba subiectul discuției. Schimbă repede vorba, parcă ar fi ținut într-adins să îndrume conversația într-altă parte (BLA.). A lua altă vorbă v. lua. A suci vorba v. suci. Așa (sau cum) vine vorba v. veni. A înțelege (sau a pricepe, a vedea) cum vine vorba cuiva v. veni. 6 Ceea ce comunică (oral) cineva, ceea ce spune cineva; afirmație, declarație, expunere, istorisire, mărturisire. Azi văd din a ta vorbă că nu mă înțelegi (EMIN.). ◊ (deprec.) Acum s-a terminat cu vorbele... Fapte, nu vorbe (CA. PETR.). ◊ Vorbă goală (sau deșartă) = vorbă lipsită de conținut, de temei, fără valoare, fără importanță. Vor primi o nouă avalanșă de discursuri și promisiuni și vorbe goale (REBR.). Vorbă bună = a) vorbă amabilă, prietenoasă, blîndă. Șătrarule, zise beizade, îți mulțămim pentru închinăciune și pentru vorbă bună (SADOV.); b) intervenție în favoarea cuiva; recomandare. O vorbă bună din partea ta către persoana pe care o știi, poate să-mi facă norocul (CAR.). Vorbă dulce = a) vorbă care alină; vorbă care încîntă, care ademenește. Vorbele cele dulci deschid poarta cea de fier (ȚICHIND.); b) (iron.) vorbă aspră, de ocară. Am să trimet pe Toderiță să cheme pe vornic. Poate el are a vă spune o vorbă dulce (SADOV.). (pop.) Vorbă proastă = a) vorbă îndrăzneață, jignitoare sau injurioasă, vulgară; vorbă nepotrivită. Te rog, cuvioase, să mă ierți de vorbă proastă, dar Grigoriță al Sfinției tale spune minciuni (HOG.); b) ext. ceartă. Vorbă grea = mustrare, insultă; injurie; jignire. Ne-am spus vorbe grele (SADOV.). Vorbă de clacă v. clacă. Vorbe băbești v. băbesc. Vorbe tari v. tare. ◊ Loc.adv. Din două vorbe ori dintr-o vorbă = fără a sta pe gînduri, fără multă discuție; imediat. Din două vorbe, fiul craiului îl tocmește și... pornesc împreună (CAR.). Fără (nici) o vorbă sau fără (multă) vorbă = fără (multe) comentarii, fără a crîcni; deodată, într-o clipă; pe neașteptate, pe nesimțite. La culcare, fără multă vorbă, e aproape zece seara (CA. PETR.). ◊ Expr. (înv., pop.) A face (sau a avea) vorbă = a vorbi (despre...); a discuta (despre...), a relata; a comenta. Vorba vine, exprimă îndoiala în privința exactității unei afirmații sau avertizează că cele spuse nu trebuie luate ca atare; e un fel de a spune; chipurile. Am un stăpîn la care lucrez, o părticică dintr-un pat în care mă pot odihni – vorba vine că mă pot odihni (STANCU). Vorbă să fie = nu cred așa ceva; imposibil. În prima generație sînt toți niște pehlivani. Vorbă să fie! (D. ZAMF.). A întinde vorba = a vorbi (despre ceva) mai mult decît trebuie. Ce să mai lungim vorba? îi îngriji ca pe lumina ochilor lui (ISP.). A pune o vorbă (bună) pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva, a recomanda (călduros) pe cineva. Te roagă să pui o vorbă bună la ministerul de război (CAR.). Nici vorbă (de... sau să...) = nici pomeneală; nicidecum; în nici un caz. De la cincizeci de kilometri de la Dunăre, a început a ne lipsi pîinea. Apoi aicea în munte, nici vorbă (SADOV.). Mai e (ori mai încape) vorbă! sau ce mai vorbă! = indiscutabil, în mod sigur, fără îndoială. Eram om și jumătate azi, ce mai vorbă, eram bogătaș (CĂL.). A-și cîntări (bine) vorbele v. cîntări. Nu (mai) încape vorbă v. încăpea. A (nu) lungi vorba v. lungi. A scăpa o vorbă v. scăpa. A sorbi vorbele cuiva v. sorbi. A fi strîns la vorbe v. strîns. A-și trage vorba v. trage. A-i rămîne (cuiva) vorba în vînt v. vînt. (A fi) zgîrcit la vorbă v. zgîrcit. 7 Sfat, povață, învățătură; îndemn. Rămase învingătoare vorba judelui. Nu te prinde cu el (AGÂR.). ◊ Expr. A veni (sau a ajunge) la vorba cuiva = a recunoaște că cineva a avut dreptate; a accepta că sfaturile cuiva au fost bune. În sfirșit, bine c-ați venit tot la vorba mea... Dacă m-ați fi ascultat de la început, azi Laura ar fi fost mireasă (REBR.). A nu ieși din vorba cuiva ori a nu-i ieși (cuiva) din vorbă = a îndeplini întocmai dispozițiile, porunca, ordinul cuiva; a se supune întocmai vrerii, dorinței cuiva. Barbu... nu mai ieșea acum din vorba lui Nicu (CA. PETR.). A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) v. da. Vorba lui e lege v. lege. 8 Zicătoare, zicală, proverb, expresie. Știi, vorba românului: călătorului îi șade bine cu drumul (BRĂT.). Expr. ˙Vorba ceea, expresie stereotipă folosită pentru a introduce o zicală, un proverb, cuvintele spuse de cineva etc. Vorba ceea: la calic slujești, calic rămîi (CR.). Vorba cîntecului = cum se zice; vorba ceea; așa cum se știe din bătrîni. Dar înăuntru cine șade? vorba cîntecului popular (SADOV.). 9 Promisiune, făgăduială; angajament. Vorba unui prieten e mai sfîntă ca orice hîrțoagă (REBR.). ◊ Expr. Vorba-i vorbă = cuvîntul dat trebuie respectat, promisiunea dată e datorie curată. Da te-ai ținut de cuvînt, moș Nichifor. – Apăi de, jupîne Ștrul, vorba-i vorbă. (CR.). A se ține de vorbă = a-și respecta promisiunile, angajamentele. S-a ținut de vorbă, l-a trimis la Pisa, unde Coletti a dobîndit diploma de doctor în medicină (GHICA). A purta (sau a duce, a ține) pe cineva cu vorba (sau cu vorbe) = a înșela (pe cineva) prin amînarea la nesfîrșit a îndeplinirii unor promisiuni; a amăgi, a păcăli. Se uită așa, nu știu cum, și-l aduce pe om cu vorba (CAR.). A spune vorbe mari și late v. lat. A-și ține vorba v. ține. 10 Zvon; veste, știre, informație. Acum cîteva zile se răspîndise vorba în București că... s-ar fi ivit bande de insurgenți (EMIN.). ◊ Expr. A se face vorbă = a se răspîndi o știre, un zvon. A spune (cuiva) două vorbe = a comunica ceva cuiva. A lăsa vorbă = a lăsa o dispoziție, a anunța ceva înainte de a pleca undeva. Am lăsat vorbă să nu-l trezească pe colonel pentru nimic în lume (PER.). Umblă vorba = se vorbește, se spune. Umblă vorba că și tu ai avea gînduri de însurătoare (GHEȚ.). A trimite (sau a da) vorbă = a transmite un mesaj. Am trimis vorbă printr-un om (H. LOV.). Mi-a trimis vorbă că va trece mîine pe la noi. 11 Bîrfeală, clevetire; calomnie, bîrfa. Pătimea și din pricina vorbelor care alergau ca niște ființe nevăzute prin sat (SADOV.). ◊ Expr. A purta (sau a duce) vorba (sau vorbe) = a bîrfi; a colporta știri (false, calomnioase), zvonuri. Acesta vorbea puțin în față, dar ducea vorbele (E. BAR.). A(-i) ieși (cuiva) vorbă (sau vorbe) = a deveni subiect de bîrfe. O să-mi iasă vorbă că torn statui în metale prețioase (CĂL.). A(-i) scoate vorbă (sau vorbe) (că...) v. scoate. A(-i) scoate (cuiva) vorbe (rele) v. scoate. 12 (înv.) Cuvîntare, discurs. Nu tăiați vorba oratorului (CAR.). 13 Convorbire, conversație; discuție, taifas. Iarna, la gura sobei, vorba se încingea pătimaș (DELAVR.). ◊ Zic. Vorba multă, sărăcia omului. ◊ Schimb(sau schimburi) de vorbe = discuție scurtă, sumară; ext. schimb violent de replici. După acest schimb de vorbe, tăcură, fiecare mai avînd ceva după perdea (SADOV.). Între noi și frate-meu Ion au loc... schimburi de vorbe (STANCU). ◊ Loc.adv. Din vorbă în vorbă = din una în alta, din discuție în discuție. Din vorbă-n vorbă, țăranul zîmbitor întrebă (REBR.). Fără multă vorbă = fără a crîcni, fără să protesteze. Din două vorbe = fără multă discuție; operativ, reped. ◊ Loc.vb. A sta (sau a ședea) de (ori la) vorbă (cu cineva) = a vorbi, a discuta (cu cineva), a conversa; ext. a petrece un timp discutînd cu cineva. Le plăcea să stea de vorbă cu popa și chiar se prindeau la sfaturi (SLAV.). ◊ Expr. A fi vorba de... (sau despre..., să...) = a fi în discuție, a fi obiectul discuției..., a se vorbi de... A-și face de vorbă cu cineva = a găsi prilej de discuție cu cineva. A schimba vorba = a abate convorbirea în altă direcție. A ține (pe cineva) de vorbă = a antrena (pe cineva) într-o conversație (sustrăgîndu-l sau reținîndu-l de la ceva). Încercau... să oprească repetarea acelui gest, ținînd de vorbă pe cei doi (AGÂR.). A se lungi (sau a se întinde, a o întinde) la vorbă (lungă) (ori cu vorba) (cu cineva) = a vorbi prea mult (cu cineva sau unul cu altul); a flecări. Ne-am prea întins cu vorba și luminarea-sa nu știe cum să ne mai intre în voie (CR.). A se prinde (cu cineva) la (sau în) vorbă = a) a începe să discute (cu cineva); a aborda o discuție (cu cineva). Prindeau la vorbă și să mîngîiau cu cuvînt bun și așezat (DELAVR.); b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... A intra în vorbă (cu cineva) = a) a începe o discuție cu cineva. Intra în vorbă cu primul-ministru fără nici o jenă (CĂL.); b) (pop.) a lega relații de prietenie, de dragoste cu o persoană (de sex opus). A avea o vorbă (sau de vorbă) cu cineva = a avea de comunicat cuiva ceva (secret); a urma să aibă o discuție lămuritoare cu cineva; a avea aranjat ceva (cu cineva). Poftesc... mai ales pe căpitanul Ilie Turculeț, cu care am să am eu o vorbă la un pahar de vin (SADOV.). A se amesteca (sau a se băga, a intra) (nepoftit ori nechemat) în vorbă = a interveni (în mod inoportun) într-o discuție. Așa o fi..., se amestecă în vorbă Marin Serghiescu (CA. PETR.). A lua (pe cineva) cu vorba (înainte) = a distrage atenția (cuiva); a zăpăci (pe cineva) cu prea multe discuții. Te-am luat cu vorba și nu te-am întrebat ce vînt te aduce (REBR.). A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitînd de treburi. Uitîndu-și de mărunțișurile din chioșc, Otilia se luă cu vorba (CĂL.). A schimba o vorbă(-două) sau a schimba (două-trei) vorbe (cu cineva) = a discuta puțin (în treacăt, pe fugă) (cu cineva sau unul cu altul). Ne-am oprit să schimbăm două-trei vorbe (CAR.). Nici vorbă! = a) negreșit, desigur; fără doar și poate; b) nici pomeneală. Nu-i vorbă (sau mai e vorbă?) = fără îndoială, firește, e de la sine înțeles. Vorbă să fie! = nu cred așa ceva, nici pomeneală. (Să) fie (sau rămînă) vorba între noi sau între noi fie vorba, formulă adresată interlocutorului, care însoțește o remarcă, o constatare etc. pe care lumea nu (trebuie să) o știe. Ești un neserios, fie vorba între noi. A se înnădi la vorbă v. înnădi. A lăți vorba v. lăți. A sta la un pahar de vorbă v. pahar. Sămînță de vorbă v. sămînță. A avea (sau a da, aprinde etc.) spor la vorbă v. spor. A veni vorba de... (sau despre..., că...) v. veni. ◊ Compus: vorbă-lungă s.m. invar. = om flecar, palavragiu. ♦ Schimb de cuvinte în contradictoriu; neînțelegere, ceartă. Multă vorbă s-a făcut între tata și mama pentru mine (CR.). ◊ Expr. A sări cu vorba la (sau pe) cineva v. sări. 14 Înțelegere, învoială; tocmeală; tîrguială. Numai să avem vorbă dinainte, să nu fii rău de gură (CR.). ◊ Expr. Așa (ne-)a fost vorba? = formulă prin care se reproșează cuiva că nu a respectat o înțelegere. Păi așa ne-a fost vorba? Da ce, bă, tu vrei să-ți muncesc de pomană? (PRED.). A fi în vorbă (cu cineva) = a fi în tratative pentru încheierea unui acord (de căsătorie, de afaceri etc.). Se mărita și ea cu un băiat de ispravă din Sibiu, fecior de oameni înstăriți, cu care era în vorbă (GHEȚ.). (pop.) A face vorba (sau vorbele) = a peți. Ajunse și el la curtea unui alt împărat, carele asemenea avea o fată. Făcură vorba, și iute, iute se logodi și el cu dînsa (ISP.). A-i face (cuiva) vorbă cu cineva = a mijloci o întîlnire între un băiat și o fată (în vederea căsătoriei). 15 Grai, limbă. Străin la vorbă și la port (EMIN.). • pl. -e. /cf. slav. творьба, rom. dvorbă.

!prim-ministru (premier) s. m., art. prim-ministrul/primul-ministru; pl. prim-miniștri, art. prim-miniștrii/primii-miniștri (Cancelaria Prim-Ministrului, dar și *Corpul de Control al Primului-Ministru s. proprii) corectat(ă)

+prim ministru (cel dintâi ministru) adj. + s. m., art. primul ministru, pl. primi miniștri, art. primii miniștri (Primul ministru român de Externe a fost Vasile Alecsandri.)

briefing [’brifiɳ] s.n. 1 Reuniune de scurtă durată de informare și de lucru într-un minister, într-o întreprindere etc. în care se prezintă obiectivele și metodele de acțiune (într-o anumită misiune). Primul ministru organizează săptămînal cîte un briefing cu presa. 2 (av.) Reunire de informații tactice pentru echipaje înainte de declanșarea unei misiuni aeriene. • pl. -uri. /<engl., fr. briefing.

premier (prim-ministru) (desp. -mi-er) s. m., pl. premieri

Ex professo (lat. „Ca un profesor”) – Înseamnă a vorbi în periectă și profundă cunoștință a materiei, cum ar face-o un profesor bine calificat și specialist în problema pe care o tratează. Se spune: a trata o temă ex professo, a vorbi despre un subiect ex professo. Expresia nu trebuie confundată (deși e vorba de profesor) cu ex cathedra (vezi), mai ales că amîndouă sînt de obicei întrebuințate cu o nuanță de ironie. De aceea, poate, pentru a se apăra, fostul prim-ministru al Angliei, Gladstone (1809-1898) spunea: „N-am scris niciodată nimic ex professo”.

*CANCELAR sm. 1 ⏲ Primul ministru în Germania (odinioară și în Rusia, în Austria), însărcinat cu conducerea afacerilor străine ¶ 2 Înalt deregător al unei instituțiuni (în unele țări): marele ~ al Legiunii de onoare ¶ 3 Funcționar la un consulat care liberează certificatele, pune vizele, etc. [lat.].

prim-viceprim-ministru s. m. (sil. -prim-), art. prim-viceprim-ministrul; pl. prim-viceprim-miniștri, art. prim-viceprim-miniștrii

AURELIAN, Petre S. (1833-1900, n. Slatina), agronom, economist și om politic liberal român. Acad. (1871), prof. univ. la București. Ministru și prim-min. (1896-1897). Autor al teoriei complexului economiei naționale. A militat pentru independența și industrializarea țării; adept al protecționismului economic („Cum se poate fonda industria în România”, „Industria română față cu libertatea comerțului de importațiune”).

BAGDASAR, 1. Dumitru B. (1893-1946, n. Roșiești, jud. Vaslui), medic român. M. de onoare port-mortem al Acad. (1948), prof. univ. la București. Creatorul școlii române de neurochirurgie. Lucrări în domeniul chirurgiei tumorilor cerebrale. 2. Nicolae B. (1896-1971, n. Roșiești, jud. Vaslui), filozof român. Frate cu B. (1). M. coresp. al Acad. (1943). Prof. univ. la Iași. Studii de istorie a filozofiei, de teoria culturii și a cunoașterii, elaborate de pe poziția unui raționalism concret, considerat în sens larg, paradigmatic („Filozofia contemporană a istoriei”, „Teoria cunoștinței”, „Filozofia românească de la origini pînă astăzi”, „Teoreticieni ai civilizației”). Traducător al lui Kant. 3. Florica B. (1901-1978, n. Macedonia), medic psihiatru. Soția lui Dumitru B. Studii în neuropsihiatrie și pedagogie medicală privind reeducarea copiilor cu tulburări intelectuale și comportamentale. Contribuții în organizarea sanitară a țării. Prima femeie ministru din România (ministru al Sănătății: 1948).

BRĂTIANU, veche familie românească cu rol important în viața politică, economică și culturală națională în sec. 19-20. Mai importanți: 1. Dumitru C.B. (1817-1892, n. Pitești), diplomat și om politic liberal. În rîndurile emigrației române la Paris a luat parte la acțiunile revoluționare din febr. 1848; reîntorcîndu-se în țară, a fost unul dintre conducătorii revoluției române. După înfrîngerea acesteia, ca reprezentant al emigrației române în Comitetul Democratic European de la Londra, a desfășurat o intensă activitate în vederea pregătirii Unirii Principatelor. După 1859, de mai multe ori ministru și prim-min. (apr.-iun. 1881). Unul dintre liderii „opoziției unite” (1885-1888). Președinte al Partidului Național-Liberal (P.N.L.) (1891-1892). 2. Ion. C.B. (1821-1891, n. Pitești), om politic liberal. Frate cu B. (1). Alături de acesta, a luat parte la evenimentele revoluționare de la Paris și București din 1848, fiind secretar al Guvernului Provizoriu. După înfrîngerea revoluției, a luptat în emigrație pentru idealul unității naționale a românilor. Împreună cu M. Kogălniceanu, a avut un rol important în făurirea statului modern român și în lupta pentru proclamarea independenței depline a acestuia. Inițial a susținut candidatura lui Al. I. Cuza pentru ca, în 1861, să se alăture adversarilor domnitorului; partizan al aducerii pe tronul țării a a unui principe străin, propune coroana României principelui Carol de Hohenzollern (1866). De mai multe ori ministru și prim-min. (1876-1888, cu o întrerupere apr.-iun. 1881). Unul dintre fondatorii P.N.L. (1875), apoi președinte pînă în 1891. Pe plan intern, rol important în elaborarea și aplicarea sistemului constituțional parlamentar democratic. Guvernul condus de B. a inițiat măsuri pentru consolidarea monarhiei prin adoptarea legii succesiunii la tron (1880) și proclamarea Regatului (1881), pentru stimularea industriei și organizarea finanțelor ș.a. A condus delegația română la Congresul de la Berlin (iun. 1878) și a semnat la Viena (1883) tratatul secret cu Austro-Ungaria, la care a aderat și Germania. M. de onoare al acad. (1885). 3. Ion (Ionel) I.C.B. (1864-1927, n. Florica, azi Ștefănești-Argeș), om politic liberal. Fiul lui B. (2). Președinte al P.N.L. (1909-1927); de mai multe ori ministru și prim-min. (1908-1910, 1914-1918, 1918-1919, 1922-1926, iun.-nov. 1927). A condus activitatea diplomatică și politică a României îndreptată spre desăvîrșirea statului național unitar. A contribuit la reorientarea politicii externe românești înspre puterile Antantei, hotărînd intrarea în război alături de Aliați (1916). Șeful delegației române la Conferința de Pace de la Versailles. A realizat o serie de reforme menite să consolideze statul: legiferarea reformei agrare, adoptarea unei noi Constituții (1923), promovarea unei politici economice adecvate, adoptarea actului de succesiune la tron (1926) ș.a. După sfîrșitul războiului a consolidat relațiile cu Franța, Marea Britanie, Polonia, Iugoslavia, Ceho-Slovacia. Unul dintre fondatorii statului național unitar român. M. de onoare al Acad. (1927). 4. Constantin (Dinu) I.C.B. (1866-1950, n. Florica, azi Ștefănești-Argeș), om politic liberal. Fiul lui B. (2). Președinte al P.N.L. (1934-1947); de mai multe ori ministru. A militat pentru aplicarea regimului democratic întemeiat de Constituția din 1923. S-a opus regimului de autoritate monarhică (1938-1940) și a protestat împotriva amputărilor teritoriale din vara anului 1940. Și-a dat asentimentul la instaurarea regimului lui Ion Antonescu (sept. 1940), dar nu l-a susținut. În activitatea politică, alături de Iuliu Maniu, s-a opus aderării României la Pactul Tripartit. Unul dintre fondatorii Blocului Național Democratic (iun. 1944). În contextul evenimentelor de după 23 august 1944 activitatea lui B. a fost tot mai mult îngrădită, în 1947 P.N.L. fiind nevoit să-și înceteze activitatea, iar liderul său arestat. A murit în închisoare. 5. Vintilă I.C.B. (1867-1930, n. București), economist și om politic liberal. Fiul lui B. (2). Președinte al P.N.L. (1927-1930). De mai multe ori ministru și prim-min. (1927-1928). Consecvent adept și înfăptuitor al politicii „prin noi înșine”, a pus accent pe promovarea intereselor capitalului autohton, fără a respinge colaborarea cu capitalul străin. Adept al dezvoltării industriale a țării, a combătut teoria „România țară eminamente agricolă”. M. de onoare al Acad. (1929). 6. Constantin (Bebe) B. (1887-1955, n. București), om politic liberal. Fiul generalului C. Brătianu. Secretar general al P.N.L. (1938-1947), a avut un rol important în reorganizarea acestuia după 1944, într-un context politic general deosebit de dificil. Arestat în 1948, a murit curînd după eliberarea din închisoare. 7. Gheorghe I.B. (1898-1953, n. Ruginoasa, jud. Iași), istoric și om politic liberal. Fiul lui B. (3). Acad. (1942). prof. univ. la Iași și București. Director al Institutului de Istorie Universală din Iași (1935-1940) și al Institutului de Istorie Universală din București. În 1930 a înființat o disidență a P.N.L. Creator de școală în istoriografia românească („Études byzantines d’ histoire économique et sociale”, „Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești”, „Marea Neagră. De la origini pînă la cucerirea otomană”, „Sfatul domnesc și Adunarea stărilor în Principatele Române”). Arestat în 1948, a murit în închisoare. M. de onoare a numeroase instituții științifice și academii străine.

CANTACUZINO, familie de boieri români de origine greacă. Mai importanți: 1. Andronic C. (c. 1553-c. 1600). L-a sprijinit pe Mihai Viteazul să obțină domnia. 2. Constantin C. (?-1663), postelnic, influent boier la mijlocul sec. 17. Ucis la mănăstirea Snagov din ordinul lui Grigore Ghica. 3. Mihail C. (c. 1645-1716), mare spătar în timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu. Ctitor a numeroase monumente (Mănăstirea Sinaia, bisericile „Adormirea” din Rîmnicu Sărat, „Fundenii Doamnei” și „Colței” din București). 4. Constantin C. (c. 1650-1716), stolnic, diplomat, istoric și geograf. Reprezentant de seamă al umanismului în Țările Române. Adept al unei politici antiotomane de echilibru între Marile Puteri. A întocmit o hartă a Țării Românești (prima operă cartografică românescă), tipărită în grecește la Padova (1700). Autor al unei „Istorii a Țării Românești dintru început”, rămasă neterminată, în care susține, cu solidă argumentație, originea romană, unitatea și continuitatea poporului român pe terit. Daciei. Ucis de turci o dată cu fiul său C. (6). 2. Șerban C., domn al Țării Românești (1678-1688). Partizan al politicii antiotomane. Cu toate că a participat la asediul Vienei (1683), a acordat un însemnat sprijin asediaților. A inițiat tipărirea „Bibliei de la București” (1688). 6. Ștefan C., domn al Țării Românești (1714-1715). După domnia lui începe în Țara Românească epoca fanariotă. 7. Mihai C. (1723-c. 1793), boier dregător și istoric. Autorul „Istoriei Țării Românești”, care relatează evenimentele petrecute în perioada anilor 1215-1776. 8. Gheorghe Grigore (1837-1913, n. București), om politic, mare latifundiar. Șeful Partidului Conservator (1899-1907), ministru și prim-min. (1899-1900, 1904-1907). Datorită uriașei sale averi, a fost poreclit Nababul. 9. Ioan C. (1863-1934, n. București), medic și bacteriolog român. Acad. (1925), prof. univ. la București. Fondatator al școlii române moderne de microbiologie și medicină experimentală. Contribuții la studiul tifosului exantematic, al tuberculozei, holerei, scarlatinei. A creat noțiunea de imunitate prin contact („Problema imunității la nevertebrate”). A întemeiat „Revista științelor medicale” și „Archives roumaines de pathologie expérimentale”. În războiul din 1913 a condus campania de combatere a epidemiei de holeră („Marea experiență română”). 10. George M.C. (1899-1960, n. Viena), arhitect român. Prof. univ. la București. A construit hotelurile „Belona” din Eforie Nord și „Internațional” din Mamaia etc. Scrieri de estetică a arhitecturii („Arcade, firide, lespezi”, „Palladio”). Eseuri („Izvoare și popasuri”), note de călătorie („Pătrar de veghe”). 11. Constantin (Bâzu) C. (1905-1959, n. București), pilot și automobilist român. În perioada 1935-1937 a efectuat numeroase raiduri aeriene europene și intercontinentale de performanță. Campion național de acrobație aeriană (1939). Pilot de vînătoare în cel de-al doilea război mondial.

CARP, Petre P. (1837-1919, n. Iași), publicist și om politic român. Junimist; șeful Partidului Conservator (1907-1912). A fundamentat programul politic al Partidului Conservator, cunoscut sub numele de „Era nouă”. De mai multe ori ministru sau prim-min. (1900-1901, 1910-1912). Adept al participării României la primul război mondial alături de Puterile Centrale. Activitate de cronicar literar și dramatic; traduceri.

CĂLINESCU, Armand (1893-1939, n. Pitești), om politic român. Unul dintre liderii Partidului Național-Țărănesc. De mai multe ori ministru și prim-min. (mart.-sept. 1939). Promotor al politicii tradiționale de menținere și dezvoltare a legăturilor cu Marea Britanie și cu Franța, inclusiv cu statele din Mica Antantă și Înțelegerea Balcanică. Unul dintre colaboratorii apropiați ai regelui Carol II. Apărător consecvent al independenței și integrității teritoriale a României. Adversar al Germaniei hitleriste și al agenturii ei din România – Garda de Fier – împotriva căreia a adoptat măsuri represive; asasinat de legionari (sept. 1939). Memorii.

KOGĂLNICEANU 1. Mihail K. (1817-1891, n. Iași), om politic, istoric, scriitor și publicist român. Orator de mare talent. Acad. (1868). Președinte al Acad. (1887-1890). Prof. de istorie națională la Academia Mihăileană. A publicat documente istorice în revista „Arhiva românească” (1840-1841 și 1845), înființată și condusă de el, culegerile „Letopisețele Țării Moldovii” și, ed. a II-a, „Cronicele României sau Letopisețele Moldovei și Valahiei”. A editat periodicele: „Dacia literară” (1840), „Propășirea. Foaie științifică și literară” (1844) și „Steaua Dunării” (1855-1860). Romantic prin metoda de cercetare, K. a afirmat printre primii ideea potrivit căreia cunoașterea trecutului patriei este o chezășie a afirmării naționale și a întocmit o istorie a românilor („Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens”, vol. I, perioada 1241-1792). Deși nu a participat direct la mișcarea revoluționară din 1848, se încadrează, prin programul său politic (emanciparea națională a românilor, prin unire și dobândirea autonomiei, regenerarea socială prin înlăturarea privilegiilor, împroprietărirea țăranilor și dezrobirea țiganilor, acordarea, în general, de drepturi civile și politice tuturor cetățenilor, răspândirea culturii prin școli, presă și tipărituri) în ideologia pașoptistă. A redactat, în emigrație, din însărcinarea Comitetului revoluționar moldovean, „Dorințele partidei naționale în Moldova” și „Proiect de constituție pentru Moldova”. Rol important în lupta pentru unirea Principatelor. După Unire, ministru, apoi prim-min. al României (1863-1865), contribuind la adoptarea unor legi democratice, ca secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară și electorală ș.a. Ca ministru de Externe (1876, 1877-1878) și-a legat numele de actul proclamării independenței naționale a României (9 mai 1877). În literatură, a abordat proza de inspirație autobiografică („Iluzii pierdute. Un întâiu amor”), istorică („Trii zile din istoria Moldaviei”), de observare satirică a moravurilor („Fiziologia provințialului din Iași”, „Adunările dănțuitoare”), romanul („Tainele inimii”, neterminat), pamfletul ș.a. 2. Vasile K. (1863-1941, n. Iași). ziarist și om politic român. Fiu al lui K. (1). Între 1906 și 1907, a încercat să constituie un partid țărănesc.

KOK, Wim (n. 1938), economist și om politic olandez. Președinte al Partidului Muncii (din 1996). Ministru și prim-min. (din 1994).

RABIN, Yitzak (1922-1995), om politic israelian. Lider al Partidului Laburist. Comandant al armatei israeliene în Războiul de 6 zile (1967). Ambasador al statului Israel în S.U.A. (1968-1973). Prim-min. (1974-1977; 1992-1995); ministru al Apărării (1984-1990). Rol important în procesul de pace din Orientul Apropiat și detensionarea relațiilor cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei (acordurile din 1993, Washington și 1994, Cairo). Asasinat de un fanatic israelian. Premiul Nobel pentru pace (1994), împreună cu S. Peres și Y. Arafat.

LANGE [láŋə], David Russell (1942-2005), om politic neozeelandez. Laburist. De mai multe ori ministru și prim-min. (1984-1989). A intervenit cu fermitate împotriva experiențelor nucleare care provocau daune sistemului ecologic al țării sale.

LON NOL (1913-1985), mareșal și om politic cambodgean. Conservator. Comandant-șef al armatei, ministru și prim-min. (1966-1967, 1969-1970). Printr-o lovitură de stat (1970) l-a destituit pe prințul Norodom Sihanouk și a proclamat republica, acțiune ce a determinat începutul unui război civil. Președinte al republicii (1972), a guvernat țara prin măsuri forte, într-un climat de corupție. În apr. 1975, a fost silit să fugă din țară în S.U.A.

RUSSELL [rasl] 1. John, conte (1792-1878), om politic britanic. Whig. De mai multe ori ministru și prim-min. (1846-1852, 1865-1866). A promovat reforme ale sistemului parlamentar. Pe plan extern politică de fermitate față de Rusia. 2. Bertrand, conte (1872-1970), filozof, matematician, literat și militant politic englez. A dezvoltat inițial un realism radical, formulând cerința ca toți termenii să aibă ca referință entități reale; expresia acestei strategii este prezentarea matematicii ca derivând din logică („Principiile matematicii”). Ulterior, a tratat obiectele fizice drept mulțimi foarte complexe de date senzoriale – constructivism logic („Cunoașterea noastră asupra lumii externe”, „Analiza minții”). Considerații asupra limbajului sunt centrate pe ideea unui izomorfism între structura enunțurilor și cea a lumii, existența lui Dumnezeu apărându-i ca simplă posibilitate logică. Liberal radical, a militat pentru dreptul de vot al femeilor, iar după 1950, pentru dezarmarea nucleară. Eseuri („Căsătorie și morală”), romanul „Satan în suburbii”. Premiul Nobel pentru literatură (1950).

MACMILLAN [məkmílən], Sir (Maurice) Harold, duce de Stockton (1894-1986), om politic britanic. Lider al Partidului Conservator. De mai multe ori ministru și prim-min. (1957-1963). Ca urmare a unui scandal în care a fost implicat ministrul de Război, a demisionat și s-a retras din viața politică.

ESTRUP, Jakob Bronnum Scavenius (1825-1913), om politic conservator danez. De mai multe ori ministru și prim-min. (1875-1894).

GHICA, familie de boieri din Țara Românească și Moldova, de origine albaneză, cu important rol politic în sec. 17-19. Mai importanți: 1. Gheorghe G., domn al Moldovei (1658-1659) și al Țării Românești 1659-1660. Întemeietorul familiei. A mutat definitv capitala Țării Românești la București (1659). 2. Grigore Gheorghe G., domn al Țării Românești (1660-1664 și 1672-1673). Fiul lui G. (1). S-a sprijinit la început pe boierii Cantacuzini, dar sub influența facțiunii adverse, condusă de Stroe Leurdeanul, a poruncit uciderea postelnicului Constantin Cantacuzino (1663). În a doua domnie a continuat politica de persecutare a Cantacuzilor. 3. Grigore II G., domn al Moldovei (1726-1733, 1735-1739, 1739-1741, 1747-1748) și al Țării Românești (1733-1735 și 1748-1752). Nepot al lui G. (2). A adus în Moldova și Țara Românească numeroși greci, cărora le-a încredințat importante dregătorii și a desfășurat o politică fiscală excesivă (reintroducerea văcăritului, 1747-1748). Sprijinit de Hrisant Nottara, s-a preocupat de dezvoltarea învățământului. Ctitor al mănăstirilor Frumoasa (Iași) și Pantelimon (București). 4. Matei G., domn al Țării Românești (1752-1753) și al Moldovei (1753-1756). Fiul lui G. (3). A desfășurat o politică fiscală excesivă și a cârmuit prin boierii greci, ceea ce a provocat nemulțumirea poporului și a boierimii pământene. A fost mutat din Țara Românească în Moldova în urma unei mișcări a populației din București. În timpul domniei lui s-a redactat în Moldova „Cronica Ghiculeștilor”. 5. Scarlat G., domn al Moldovei (1757-1758) și al Țării Românești (1758-1761 și 1765-1766). Fiul lui G. (3). A desfășurat o politică fiscală excesivă și a promovat în dregătorii pe boierii greci. 6. Grigore III G., domn al Moldovei (1764-1767, 1774-1777) și al Țării Românești (1768-1769). Nepot al lui G. (3). A întocmit un așezământ fiscal și un regulament de salarizare a slujbașilor, cu scopul de a îngrădi abuzurile acestora. În 1775, Bucovina a fost cedată de Imp. Otoman Habsburgilor, act față de care domnul a protestat. Întemeietor al unei manufacturi de postav la Chiperești-Iași (1766). Ucis de turci pentru apropierea lui față de Rusia. 7. Grigore Dimitrie G., primul domn pământean al Țării Românești (1822-1828) după înlăturarea regimului fanariot. A redeschis Școala de la „Sf. Sava” și a patronat înființarea Societății Filarmonice (1833). Alexandru D. G., domn al Țării Românești (1834-1842). Frate cu G. (7). Mazilit de turci pentru încercarea de a schimba unele prevederi ale Regulamentului Organic. În calitate de caimacam al Țării Românești (1856-1858), a sprijinit mișcarea pentru unirea Principatelor. 9. Grigore Alexandru G., domn al Moldovei (1849-1853, 1854-1856). A revizuit regimul agrar regulamentar (1851); a încurajat lucrările publice și s-a preocupat de organizarea învățământului public (1851) și superior. A acordat libertate presei și a introdus telegraful. Sprijinitor al unirii Principatelor. 10. Dimitrie G. (zis și Beizadea Mitică) (1816-1897), om politic român. Fiul lui G. (7). A participat la detronarea lui Al. I. Cuza (1866); ministru în mai multe rânduri și prim-min. (1868-1870). 11. Ion G. (1816-1897, n. București), scriitor, economist și om politic român. Principe de Samos (1854-1858). Fruntaș al Revoluției de la 1848 din Țara Românească, luptător pentru unirea Principatelor; de mai multe ori ministru și prim-min. (febr.-mai 1866, 1866-1867, 1870-1871). Primul profesor român de economie politică; a predat cursuri la Academia Mihăileană (1841-1843) și a publicat „Convorbiri economice” (1865-1875). Președinte la Acad. Române (1876-1882, 1890-1893, 1894-1895). Memorialistica sa („Scrisori către V. Alecsandri”) se remarcă prin darul evocării și al portretisticii. 12. Ion (Iancu) Gr. G. (1829-1891, n. Iași), general și om politic român. De mai multe ori ministru; agent diplomatic la Constantinopol, în timpul proclamării independenței României. 13. Pantazi G. (1837-1882, n. București), scriitor român. Fiul lui G. (10). Secretar al „Magazinului istoric pentru Dacia”. Jurnalist cu vederi democrate, a colaborat la „Revista contemporană”, „Literatorul”, „Dâmbovița”. Autor de romane („Un boem român”, „Don Juanii din București”). Note critice, comedii, nuvele.

GOLESCU, familie de boieri din Țara Românească, cu rol politic și cultural însemnat în sec. 19. Mai importanți: 1. Iordache (Gheorghe) G. (c. 1768-1848, n. probabil București), cărturar. Efor al școlilor (1818), a sprijinit dezvoltarea învățământului în limba română din Țara Românească. Autor al unei gramatici românești („Băgări de seamă asupra canoanelor grămăticești”) și al unui dicționar („Condica limbii române”). Tablouri dramatice („Comédiia ce se numește Barbul Văcărescu, vânzătorul țării”), pamflete, o culegere paremiologică. 2. Dinicu (Constantin) G. (1777-1830, n. sat Golești, jud. Argeș), cărturar iluminist. Frate cu G. (1). A înființat, în 1826, la Golești, o școală de limbă română, deschisă tuturor categoriilor sociale; unul dintre fondatorii Societății culturale, înființată la Brașov (1822), continuată de Societatea literară română (București, 1827). Opera sa reprezentativă, „Însemnare a călătoriii mele, Constandin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826”, primul jurnal românesc de călătorie tipărit, înregistrează cu amărăciune decalajele dintre civilizația europeană occidentală și situația social-economică din Țara Românească; este, în fapt, un program politic și cultural, fondat pe convingerea că „luminarea poporului” poate conduce la regenerarea patriei. A publicat prima culegere de documente istorice („Adunare de tractaturile...”). 3. Ștefan G. (1809-1874, n. Câmpulung), om politic liberal. Fiul lui G. (2). Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească; membru al Guvernului Provizoriu. Ministru și prim-min. (1867-1868). 4. Nicolae G. (1810-1877, n. Câmpulung), general și om politic liberal. Fiul lui G. (2). Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească, membru al Guvernului Provizoriu. Luptător pentru unirea Principatelor. Ministru și prim-min. (mai-nov. 1868). A luat parte la complotul care l-a detronat pe Al. I. Cuza (11/23 febr. 1866). 5. Alexandru C.G. (Albu) (1815-1873), om politic și publicist român. Fiul lui G. (2). Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească și luptător pentru Unire. 6. Alexandru G. (Negru sau Arăpilă) (1819-1881, n. București), om politic. Fiul lui G. (1). Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească; apropiat al lui N. Bălcescu. Secretar al Guvernului Provizoriu din Țara Românească și agent al acestui guvern în Occident. Luptător pentru unirea Principatelor. Ministru și prim-min. (febr.-apr. 1870).

GUIZOT [ghizó], François (1787-1874), om politic și istoric francez. Ministru și prim-min. (1847-1848). calitate în care a dus o politică conservatoare. Lucrări: „Conspirațiile și justiția politică”, „Istoria Revoluției Engleze”, „Memorii pentru a servi la istoria timpului meu”.

DOUMERGUE [dumérg], Gaston (1863-1937), om politic francez. Radical-socialist. De mai multe ori ministru și prim-min. (1913-1914; febr.-nov. 1934). Președinte al Franței (1924-1931).

DUCA 1. Gheorghe D. (1847-1899, n. Galați), inginer român. Prof. univ. la București. Contribuții la organizarea Școlii Naționale de Poduri și Șosele (1881), a transporturilor feroviare române și la lucrările de construcție a portului Constanța. 2. Ion Gheorghe D. (1879-1933, n. București), jurist, publicist și om politic român. Fiul lui D. (1). Orator de mare talent. Director al ziarului „Viitorul” (1911-1914); unul dintre ideologii liberalismului în România, președinte al Partidului Național-Liberal (1930-1933). Unul dintre colab. lui I.I.C. Brătianu în pregătirea diplomatică și politică a reîntregirii României. De mai multe ori ministru și prim-min. (nov.-dec. 1933). A avut un rol important în fundamentarea politicii externe a României, pentru consolidarea statu-quo-ului teritorial. Adversar al mișcării totalitare, a dizolvat Garda de Fier. Asasinat de un comando legionar pe peronul gării Sinaia (29 dec.). Memorii. 3. George I.D. (1905-1985, n. București), diplomat și publicist român. Fiul lui D. (2). Stabilit în S.U.A. (1948). Consilier al Legației române la Stockholm (1943-1946), unde a dus negocieri secrete cu reprezentanții U.R.S.S. și, neoficial, în numele opoziției democrate, cu Aliații și sovieticii (1943-1944), privind ieșirea României din război. Memorii.

LEMASS [ləmá:s], Sean Francis (1899-1971), om politic irlandez. Lider al partidului republican Fianna Fáil. De mai multe ori ministru și prim-min. al Rep. Irlanda (1959-1966). A susținut intrarea Irlandei în Comunitatea Economică Europeană.

MIKI, Takeo (1907-1988), om politic japonez. Președinte al Partidului Liberal-Democrat, a fost de mai multe ori ministru și prim-min. (1974-1976).

MORO, Aldo (1916-1978), om politic italian. Președinte al Consiliului Național al Partidului Democrat Creștin (1976-1978; în 1959-1963, secretar politic al partidului). De mai multe ori ministru și prim-min. (1963-1968 și 1974-1976). Asasinat de membri ai grupării teroriste „Brigăzile roșii”.

MOSADDEQ (MOSSADEGH, MUSADDEG), Muhammad Hidāyat, zis ~ (1881-1967), om politic iranian. De mai multe ori ministru și prim-min. (1951-1953). Fondator al Frontului Național (1949) care a militat pentru naționalizarea companiei anglo-iraniene de petrol (realizată în 1951). Divergențele cu șahul Mohammed Reza Pahlavi și tulburări interne declanșate de oponenții săi, sprijiniți de S.U.A., au dus la răsturnarea guvernului său, arestarea și condamnarea sa la moarte; grațiat și eliberat în 1956.

PAINLEVÉ [pẽlevé], Paul (1863-1933), matematician și om politic francez. Prof. univ. la Paris. Lucrări fundamentale în teoria analitică a ecuațiilor diferențiale și aeronautică (sisteme dinamice, teoria frecării, teoria grupurilor continue a funcțiilor). De mai multe ori ministru și prim-min. (în anii 1917 și 1925).

PEEL [pi:l], Sir Robert (1788-1850), om politic britanic. Lider al tory-lor moderați. De mai multe ori ministru și prim-min. (1834-1835; 1841-1846). A susținut politica liberului schimb și a înfăptuit numeroase reforme cu caracter liberal(diminuarea datoriilor publice și a taxelor, abolirea progresivă a protecționismului, întărirea rolului Băncii Angliei). Ca secretar de stat pentru Irlanda (1812-1818), a întreținut un puternic spirit anticatolic, iar ca ministru de Interne a reformat Codul penal și a introdus un corp de poliție municipală în Londra. Guvernarea sa a grăbit intrarea Marii Britanii în „era industrială”.

PITT, familie de oameni politici britanici: 1. William P. Senior, conte de Chatham (1708-1778), lider al Partidului Whig (liberal); de mai multe ori ministru și prim-min. (1766-1768). Artizanul victoriei Marii Britanii în Războiul de 7 Ani și al lărgirii imperiului colonial în Canada și India. 2. William P. Junior (1759-1806), lider al „noilor tory” (conservatori-moderați). Fiul lui P. (1). Prim-min. (1783-1801; 1804-1806). Unul dintre principalii organizatori ai coalițiilor statelor europene împotriva Franței. A instaurat un regim autoritar și a reprimat răscoala din Irlanda, încorporând teritoriul acesteia la Marea Britanie (1801). Pe plan intern a modernizat politica fiscală.

POINCARÉ [puẽkaré] 1. Jules Henri P. (1854-1912), matematician, teoretician al astronomiei și filozof al științei francez. Prof. univ. la Paris. Contribuții în diverse domenii ale matematicii. Rezultatele cercetărilor sale se referă teoria funcțiilor („Asupra teoriei funcțiilor fuchsiene”), la ecuațiile diferențiale, la topologie, unde a deschis un nou capitol, cel al topologiei algebrice, precum și la domeniul algebrei și al fundamentelor geometriei. Lucrări de fizică matematică și de mecanică cerească („Metode noi în mecanica cerească”). Contribuții la elaborarea teoriei relativității. Studii de epistemologie („Știință și ipoteză”, „Valoarea științei”) de tendință pozitivistă. M. de onoare al Acad. Române (1909). 2. Raymond P. (1860-1934), avocat și om politic republican-moderat francez. Văr cu P. (1). De mai multe ori ministru și prim-min. (1912-1913, 1922-1924 și 1926-1929); președinte al Franței (1913-1920). Adept al întăririi alianței franco-ruse împotriva Germaniei; politică de asanare a economiei prin stabilizarea francului. Lucrări memorialistice („Istorie politică”, „Originile războiului”, „Victoria și pacea”, „În serviciul Franței”). Susținător al unirii teritoriilor românești cu România în 1918 („Problemele românești ale prezentului”). M. de onoare al Acad. Române (1932). 3. Lucien Antoine P. (1862-1920), fizician francez. Frate cu P. (2). Prof. univ. la Paris. Cercetări în domeniul electricității („Fizica modernă. Evoluția sa”, „Electricitatea”). M. de onoare al Acad. Române (1919).

HAUGHEY [hó:gi], Charles James (1925-2006), om politic irlandez. Președinte al partidului Fianna Fáil (1979-1992). De mai multe ori ministru, apoi prim-min. (1979-1981, mart.-dec. 1982, 1987-1992).

viceprim-ministru (-ce-prim-) s. m., art. viceprim-ministrul; pl. viceprim-miniștri, art. viceprim-miniștrii

IKEDA, Hayato (1899-1965), om politic liberal-democrat japonez. De mai multe ori ministru și prim-min. (1960-1964), a fost artizan al expansiunii economice a Japoniei.

JASPAR [ʒaspár], Henri (1870-1939), om politic și diplomat belgian. De mai multe ori ministru și prim-min. (1926-1931). Șef al Partidului Catolic. Ca ministru de Externe, a realizat aderarea Belgiei la Societatea Națiunilor. Pe plan intern, a promovat măsuri de stabilitate financiară și politică.

prim-viceprim-ministru (-ce-prim-) s. m., art. prim-viceprim-ministrul; pl. prim-viceprim-miniștri, art. prim-viceprim-miniștrii

KOROŠEC [koroʃec], Anton (1872-1940), poet și om politic sloven. După prăbușirea monarhiei austro-ungare, a fost unul dintre fondatorii Regatului sârbilor, croaților și slovenilor. De mai multe ori ministru și prim-min. (iul.-dec. 1928). S-a opus politicii dictatoriale a lui Aleksandru I și a devenit un adept fervent al independenței Sloveniei.

primì v. 1. a lua ce se oferă, ce se dă, ce se trimite; 2. a obține ce se datorește: a primi leafa; 3. a primi bine sau rău: a primi o vizită, a primi oaspeți; 4. (absolut) a primi vizite: ministrul primește Marția; 5. a căpăta: a primi ajutor; 6. se zice de binele sau de răul ce vine: am primit o veste bună; 7. a consimți: nu primesc. [Slav. PRIIMATI, a lua].

SCHUMAN [ʃuman], Robert (1886-1963), om politic francez. Lider (1946-1963) al partidului Mișcarea Republicană Populară. Prim-min. (1947-1948), ministru de Externe (1948-1953) și de Justiție (1955-1956) al Franței. – Planul ~, plan propus de S. R. (apr. 1950) care a stat la baza constituirii (apr. 1951) Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, prima etapă a existenței Comunității Economice Europene (Piața Comună) și din 1991, Uniunea Europeană. Considerat unul dintre „părinții Uniunii Europene.”

prim-viceprim-ministru (desp. -ce-prim-) s. m., art. prim-viceprim-ministrul; pl. prim-viceprim-miniștri, art. prim-viceprim-miniștrii

*ADMITE (-mit) vb. tr. 1 A primi pe cineva (într’o societate, într’o școală, într’o instituțiune, într’o slujbă, etc): l-au admis cu majoritate de voturi; a trecut examenul și a fost admis ¶ 2 A lăsa să intre: după puțină așteptare, a fost admis în cabinetul ministrului ¶ 3 A primi (vorb. de lucruri): i-au admis cererea de a trece din nou examenul ¶ 4 A primi, a îngădui, a da voie: nu-ți admit nici-o observațiune ¶ 5 A recunoaște (de adevărat): admițînd chiar că ai avea dreptate [lat.].

viceprim-ministru s. m. (sil. -prim-), art. viceprim-ministrul; pl. viceprim-miniștri, art. viceprim-miniștrii

BALFOUR [bælfə], Arthur James, conte ~, (1848-1930), diplomat și om politic conservator britanic. Prim-min. (1902-1905) și ministru de externe (1916-1919). Autor, în 1917, al unei declarații pentru crearea unei „patrii” pentru evrei în Palestina.

BENEŠ [béneș], Edvard (1884-1948), om politic cehoslovac. Unul dintre creatorii Micii Înțelegeri. Ministru de externe (1918-1935), prim-min. (1921-1922), apoi președinte al Rep. Cehoslovace (1935-1938; 1940-1945, în emigrație; 1945-1948). A reprezentat țara sa la Conferința de Pace de la Paris (1918). Împreună cu N. Titulescu a căutat să avertizeze și să obțină sprijinul democrațiilor occidentale împotriva politicii revizioniste promovate de țările fasciste. Alături de Tomáš Masaryk, fondator al Cehoslovaciei moderne. Memorii. M. de onoare al Acad. Române (1934).

NĂSTASE, Adrian (n. 1950, București), jurist, sociolog și om politic român. Prof. univ. la București. Prim-min. (2000-2004) și ministru al Afacerilor Externe (1990-1992). Președinte (1992-1996) și vicepreședinte (1996-1999) al Camerei Deputaților. Președinte (din 2001) al Partidului Democrației Sociale din România (președinte executiv, 1993-1997 și prim-vicepreședinte, 1997-2001, al partidului). Contribuții în domeniul dreptului internațional public („Drepturile omului – religia sfârșitului de secol”, „Dreptul internațional contemporan”, „Drept economic internațional”, „Tratatele României – un deceniu de acte internaționale 1990-1999”, „Bătălia pentru viitor”).

LARGO CABALLERO [kabaλero], Francisco (1869-1946), om politic spaniol. Lider al aripii de stânga a Partidului Socialist Muncitoresc Spaniol. Prim-min. și ministru de Război (1936-1937) al guvernului republican spaniol. Exilat în Franța (1939), a fost internat în lagăr de naziști (1942-1945).

PADEREWSKI, Ignacy Jan (1860-1941), pianist, compozitor și om politic polonez. Stabilit în S.U.A. în perioada 1914-1919. Prof. la conservatoarele din Varșovia și Strasbourg. Celebru interpret al muzicii lui Chopin. Opere („Manru”, „Sakuntala”), piese pentru pian, muzică de cameră, o simfonie. Prim-min. și ministru de Externe a Poloniei (ian.-dec. 1919); a semnat Tratatul de la Versailles (1919).

PAUL-BONCOUR [pol-bõkúr], Joseph (1873-1972), avocat și om politic francez. Fondatorul partidului Uniunii Socialiste Republicane (1931). Ministru de Externe (1932-1934, 1936, 1938). Prim-min. (1932-1933). A desfășurat o activitate intensă în cadrul Societății Națiunilor; delegat (1946) la Conferința de la San Francisco pentru semnarea Cartei O.N.U.

ÓINĂ s. f. Joc sportiv, specific românesc, care se dispută între două echipe compuse din câte 11 jucători fiecare, o echipă aflându-se „la bătaie”, pe linia de așteptare, și cealaltă „la prindere”, pentru a avea timp să treacă printre adversari până în fundul terenului și a reveni la linia de plecare fără a fi atins cu mingea de adversari. Tehnica jocului constă în lovirea unei mingi cu un baston de lemn de către fiecare jucător, pentru a o trimite în terenul adversarului. O. are o vechime de sute de ani și a apărut, probabil, în lumea păstorilor. Prima menționare documentară datează din 1763, iar primul regulament al acestui joc s-a publicat în „Monitorul Oficial” în 1899, când s-a organizat oficial și primul campionat național. Ministrul Învățământului, Spiru Haret, a decis, în perioada 1897-1899, introducerea o. în școli. Federația Română de Oină s-a înființat în 1932, reactivată la începutul anilor ’50 ai sec. 20. Principalele competiții sunt Campionatul Național și Cupa României.

POLIGNAC [poliñák], familie princiară franceză. Mai important: Jules Auguste Armand Marie, prinț de ~ (1780-1847), om politic francez. Fiu al ultraregalistului duce de P., a fost forțat de Revoluția Franceză să se exileze în Marea Britanie; revenit în Franța, a fost arestat pentru conspirație împotriva lui Napoleon și închis (1804-1813). Prim-min. și ministru de Externe (1829-1830). A promulgat „cele patru ordonanțe” care au provocat Revoluția din iul. 1830. Atestat și condamnat. Amnistiat (1836), a plecat în exil (până în 1845).

SIKORSKI, Władisław (Eugeniuz) (1881-1943), general și om politic polonez. Fondatorul Legiunii poloneze care a participat împotriva Rusiei în Primul Război Mondial. A luptat în Războiul Sovieto-Polon (1920-1921). Prim-min. și ministru de Interne (1922-1923). Ministru de Război (1924-1925). Adversar al guvernului condus de J. Piłsudski (din 1928). Între 1939 și 1943 a condus guvernul polonez constituit în emigrație, cu sediul la Paris și apoi la Londra. Mort într-un accident de avion.

SILAJDŽIĆ, Harris (n. 1945), om politic musulman din Bosnia și Herțegovina. Ministru de Externe (1990). Prim-min. (1993-1996) al Bosniei și Herțegovinei independente. Prim-min., împreună cu Boro Bosić(1997-1999) și împreună cu Svetožar Mihailović (1999-2000).

MANU, familie de boieri din Țara Românească. Mai importanți: 1. Ioan M. (1803-1874, n. București), om politic. Prefect de poliție (agă) în timpul domniei lui Gh. Bibescu. A organizat primul corp al pompierilor. Participant la Revoluția de la 1848. Ca membru al Căimăcămiei de Trei (1858-1859), a fost partizan al alegerii ca domn al lui Gh. Bibescu. Unul dintre fondatorii Societății Filarmonice. 2. Gheorghe M. (1833-1911, n. București), Fiul lui M. (1). Prof. la Școala militară din București. Membru marcant al Partidului Conservator. Primar al Capitalei (1874-1877). Prim-min. (1889-1891) și ministru de Interne (ian.-iul. 1900), ministru de Război (1869-1870; 1904-1907), al Agriculturii, Domeniilor, Indistriei și comerțului (nov.-dec. 1891), al Finanțelor (1899-1900). În timpul Războiului de Independență (1877-1878) a fost comandant al Diviziei a 4-a infanterie. A condus artileria română în luptele de la Neapole și Plevna.

LAFFITTE [lafít], Jacques (1767-1844), bancher și om politic francez. Guvernator al Băncii Franței (1814-1819). Lider al moderaților în timpul Revoluției din 1830, l-a sprijinit pe Ludovic Filip să devină rege al Franței; prim-min. și ministru de Finanțe (1830-1831).

MINÍSTRU (< fr., lat.) s. m. Membru al guvernului, cu funcții politice și administrative, conducător al unui organ central al administrației de stat (minister). ◊ M. fără portofoliu = persoană care are funcția de ministru într-un guvern, fără a fi însă titularul unui minister. ◊ M. plenipotențiar = diplomat cu rang imediat inferior ambasadorului. ◊ M. secretar de stat = membru al guvernului cu rang de ministru, care nu este titularul unui minister și îndeplinește funcții de conducere a unui departament sau a unui domeniu de activitate; este primul locțiitor al ministrului.

MOLOTOV, Veaceslav Mihailovici (pe numele adevărat Skriabin) (1890-1986), om politic sovietic. Colaborator apropiat al lui Stalin, a fost unul dintre principalii organizatori ai represiunilor în masă din anii ’30-’50. Președinte al Internaționalei Comuniste (1930-1934). Membru al Biroului Politic (1926-1953) și al Prezidiului (1953-1957) C.C. al P.C.U.S. Președinte al Consiliului Comisarilor Poporului (prim-min. 1930-1941) și ministru al Afacerilor Externe (1939-1949 și 1953-1956), calitate în care a semnat, la 23 aug. 1939, cu Ribbentrop, pactul de neagresiune germano-sovietic pentru împărțirea zonelor de influență. Acuzat de Hrușciov de activitate antipartinică, a fost exclus din C.C. în 1957 și din P.C.U.S. în 1962; reprimit în 1984. – Cocteil M. = recipient sau sticlă umplute cu un lichid inflamabil și folosite de ruși ca armă în timpul celui de-al doilea război mondial, ulterior de teroriști, huligani ș.a.

NACU, Constantin (1844-1920, n. București), jurist și om politic român. Prof. univ. la București. De mai multe ori ministru. Autor al primului comentariu sistematic al codului civil român din 1864 („Drept civil român”, „Principii elementare de drept privat român”).

NEHRU [né:hru:] 1. Motilal (Pandit Motilal) N. (1861-1931), om politic indian. Alături de M. Gandhi, unul dintre conducătorii luptei de eliberare națională (din 1919). Președinte al partidului Congresului Național Indian (1920). Fondator al ziarului „Independentul”. 2. Jawaharlal N. (1889-1964), om politic indian. Fiul lui N. (1). Președinte al partidului Congresului Național Indian (1929). Adept al lui Mahatma Ghandi. Luptător pentru independența statului indian. Prim-min. și ministru al Afacerilor Externe (1947-1964). Pe plan intern, adept al unei „a treia căi”, între comunism și capitalism. Unul dintre artizanii politicii de neutralitate și nealiniere și unul dintre inițiatorii Conferinței de la Bandung (1955). Adept al relațiilor de pace și colaborare cu China și Pakistan. Lucrări social-politice („Descoperirea Indiei”, „Autobiografie”).

HYMANS [hímãs], Paul (1865-1941), diplomat și om politic belgian. Prof. univ. la Bruxelles. Lider al Partidului Liberal. De mai multe ori ministru. Președinte al primei Adunări a Societății Națiunilor (1920). Unul dintre creatorii uniunii vamale dintre Belgia și Luxemburg (1921).

SPAAK [spa:k], Paul Henri (1899-1972), om politic belgian. Lider al social-democrației belgiene. De mai multe ori ministru de externe; prim-min. (1938-1939, mart. 1946, 1947-1949). A prezidat prima sesiune ONU (1946). Președinte al CEE (1948-1950). Secretar general al NATO (1957-1961). Susținător al ideei Europei unite. Rol important în fundarea Benelux.

viceprim-ministru (desp. -ce-prim-) s. m., art. viceprim-ministrul; pl. viceprim-miniștri, art. viceprim-miniștrii

FOTOLIU ~i n. 1) Scaun mare și comod, cu spătar și cu brațe, de obicei capitonat, pentru o singură persoană. 2) fig. Post de conducere. ~ de ministru. 3) Loc situat în primele rânduri ale unei săli de spectacole. [Sil. -to-liu] /<fr. fauteuil

CANNING [kæniŋ], George (1770-1827), om politic britanic. Unul dintre liderii partidului tory; ministru de Externe (1807-1819; 1822-1827) și prim-min. (apr.-aug. 1927); a urmărit întărirea dominației engleze în Europa și extinderea ei în America Latină; s-a opus politicii „Sfintei Alianțe”.

CATARGIU, Barbu (1807-1862, n. București), om politic conservator român. Orator de mare talent. Ministru de finanțe în primul guvern din Țara Românească după Unire. A condus întîiul guvern (ian.-iul. 1862) după proclamarea Unirii definitive a principatelor și a susținut soluționarea chestiunii agrare, prin generalizarea învoielilor agricole libere între țărani și moșieri și împroprietărirea limitată din domeniile statului. Asasinat la ieșirea din incinta Parlamentului de o persoană rămasă neidentificată.

MANIU, Iuliu (1873-1953, n. Șimleu Silvaniei), om politic român. M. de onoare al Acad. (1919). Personalitate marcantă a vieții politice românești, a fost unul dintre cei mai de seamă conducători ai luptei de eliberare națională a românilor transilvăneni și unul dintre făuritorii României Mari din 1918. Deputat (1906-1910) în Parlamentul de la Budapesta unde, cu energie și curaj, a afirmat și apărat drepturile și interesele legitime ale românilor transilvăneni. Aflat la Viena (oct. 1918), ca locotenent de artilerie în Regimentul 64 Orăștie, a trecut, în condițiile efervescenței naționale și revoluționare din Imperiu, la organizarea militară a românilor din armata austro-ungară, înființând (31 oct.) Senatul (Sfatul) Militar, ca secție militară a Comitetului Național din Bucovina, Ardeal și Ungaria (30 oct.), cu sediul la Viena, contribuind astfel la preluarea puterii politice și administrative de către Consiliul Național Român Central (29 oct.). Ca delegat (deputat), M. a avut un rol important în elaborarea Rezoluției, în care se cerea ca Unirea să se facă fără condiții și fără un regim de autonomie națională sau teritorială. Președinte și ministru al resortului de Interne (1918-1920) al Consiliului Dirigent, calitate în care s-a preocupat de preluarea întregii administrații a Transilvaniei de către autoritățile românești; președinte al Partidului Național Român (1919-1926) și al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947). Prim-min. (1928-1930, iun.-oct. 1930, 1932-1933); ministru ad-interim la Finanțe (oct. 1929) și Război (apr. 1930), ministru secretar de stat (aug.-nov. 1944). Partizan consecvent al democrației, M. a condamnat regimurile autoritare, dictatoriale și totalitar-comuniste din România. A protestat energic împotriva cedării Basarabiei (iun. 1940) și a cotropirii Bucovinei de N, a Dictatului de la Viena (aug. 1940), iar în condițiile regimului antonescian, a încălcării drepturilor libertăților fundamentale ale cetățenilor. În împrejurările declanșării conflagrației mondiale, a susținut acțiunile militare ale armatei române pentru eliberarea teritoriilor românești ocupate în 1940 de Uniunea Sovietică și Ungaria, dar s-a opus continuării operațiunilor militare dincolo de Nistru. În întreaga perioadă a războiului, M. a menținut strânse legături cu Aliații tradiționali, cerându-le, în repetate rânduri, garanții cu privire la restaurarea regimului democratic în România, iar pe plan intern a luat parte la pregătirile pentru înfăptuirea actului de la 23 aug. 1944 și de reorientare a politicii externe românești spre Națiunile Unite. După 23 august 1944, ca oponent consecvent al comunismului, a criticat măsurile economice, politice și sociale ale guvernului Groza, care avea drept țel comunizarea și sovietizarea țării. În spiritul indicațiilor venite de la Moscova de lichidare a forțelor de opoziție din statele în care-și exercita dominația, guvernul Groza, pretextând „încercarea de fugă a grupului național-țărănist de la Tămădău”, a trecut, la 14 iul. 1947, la arestarea lui M. și a altor lideri ai P.N.Ț. și la înscenarea unui simulacru de proces (oct.-nov. 1947), în urma căruia M. a fost condamnat (1 nov.) la temniță grea pe viață; a murit în închisoarea de la Sighet, iar trupul a fost aruncat într-o groapă comună. Lucrări: „Ardealul în timpul războiului”, „Chestiunea Banatului”, „Problema minorităților”, „România și revizuirea tratatelor”.

SAGASTA, Práxedes Mateo (1828-1903), om politic spaniol. Fondator (1854) al ziarului „La Iberia”. Exilat și condamnat la moarte în contumacie (1866). După revoluția din 1868, a fost ministru de Interne, apoi prim-min. (1871-1872, 1881-1883, 1885-1890, 1792-1895, 1897-1899, 1901-1902). De orientare liberală, a introdus votul universal și a contribuit la destrămarea imperiului colonial spaniol.

EDEN [i:dn], Sir Robert Anthony, conte de Avon (1897-1977), om politic conservator britanic. De mai multe ori ministru al Afacerilor Externe (1935-1938, 1940-1945, 1951-1955); prim-min. (1955-1957). Memorii.

NEGRÍN, Juan López (1887-1956), om politic socialist spaniol. Ministru de Finanțe (1936-1937) și prim-min. (1937-1939) în timpul Războiului Civil din Spania. Între 1939 și 1945 a condus guvernul republican în emigrație.

PEARSON [píəsn], Lester Bowles (1897-1972), diplomat și om politic canadian. Lider al Partidului Liberal. Ministru de Externe (1948-1957). Ca prim-min. al Canadei (1963-1968), a stăvilit revendicările de independență ale Québec-ului francofon. Președinte al Adunării Generale O.N.U. (1952-1953). A mediat criza Suezului. Premiul Nobel pentru Pace (1957).

KLAUS, Václav (n. 1941), economist și om politic ceh. Președinte al Partidului Democrat Civic. Ministru de Finanțe (1989-19920 și prim-min. (1993-1997). Autor al programului de reformă economică din perioada de tranziție.

KUWAIT [ku:wéit] 1. Statul K. (Dawlat al-Kuwait), stat în Asia de SV (Pen. Arabia), în extremitatea de NV a G. Persic; 17,82 mii km²; 1,6 mil. loc. (1995). Limba oficială: araba. Religia: islamică (sunniți și șiiți) 95%. Cap.: Al-Kuwait (Kuwait City). Orașe pr.: Mῑnā’ al-Ahmadā, Al-Farwānῑyah, Al-Jahrah, Hawallῑ, Abraq, Al-Bāhrah. Este împărțit în cinci guvernorate. Relieful este constituit dintr-un platou deșertic, nisipos, de mică alt., întrerupt de coline puțin înalte, și dintr-o îngustă câmpie litorală de-a lungul G. Persic. Țărmul este însoțit de mici insulițe (Faylakah, Būbῑyān). Climat tropical-deșertic, cu temp. medii anuale de peste 24°C, precipitații scăzute (sub 100 mm/an) și umiditate relativ scăzută. Vegetație naturală absentă sau foarte săracă. Economie bazată pe expl. de hidrocarburi, puternic afectată de invazia irakiană. K. dispune de bogate rezerve de petrol (14 miliarde t, 1994, locul 2 în lume) și de gaze naturale (c. o mie de miliarde m³). Expl. de petrol (53,7 mil. t, 1992) și gaze naturale (5,2 miliarde m³, 1993), sare. Înainte de Războiul Golfului hidrocarburile și produsele petroliere (37,5 mil. t/an capacitate de rafinare), gazele naturale lichefiate (cea mai mare uzină din lume) asigurau 75% din PNB și 80% din exporturi. Ind. produce: energie electrică (20 miliarde de kWh, 1993), produse petrochimice, amoniac, sulf, acid clorhidric, îngrășăminte azotoase, ciment, sodă caustică, lână brută, carne, lapte, desalinizarea apei de mare (cea mai mare uzină din lume). Agricultura produce tomate și alte legume (în sere, cele mai mari din Orientul Mijlociu), curmale, pepeni galbeni, orez. Se cresc ovine și caprine (165 mii capete), bovine și cămile. Pescuit de pește și creveți. Nu are c. f. Căi rutiere: 4,7 mii km. Flota comercială: 7,7 mil. t. r. b. (1993). Moneda: 1 Kuwait dollar = 10 dirham = 1000 fils. Turism: capitala, suveniruri (perle naturale, filatelie), muzeu al civilizației babiloniene, ins. Faylakah cu vestigii antice. Export: petrol, și produse petroliere, gaze naturale, îngrășăminte chimice, creveți. Import: mașini, utilaje și echipament ind., produse de bază (fontă și oțel, textile), produse agro-alim. și animale vii, conf. ș.a. – Istoric. În sec. 7, K. a fost inclus în Califatul arab, iar din sec. 16 a intrat în stăpânirea Imp. Otoman. În sec. 18, șeicul As Sabbah habu Abdullah (întemeietorul actualei dinastii – 1756) a pus bazele unui emirat, vasal Imp. Otoman. La sfârșitul sec. 19, K. a intrat în atenția marilor puteri. În 1899, Marea Britanie și-a asumat controlul afacerilor externe ale K., iar din 1914, a devenit oficial protectorat britanic. După înfrângerea Imp. Otoman, în timpul primului război mondial, frontierele K, Iraq-ului și Arabiei Saudite nu au fost definitiv stabilite, provocând încercarea celei din urmă de a anexa K. (1919-1920), dejucată însă de intervenția militară britanică. Chiar după stabilirea definitivă (1922) a frontierelor, cei doi vecini au căutat să ocupe părți din terit. K., intrat, după 1930, în circuitul mondial al industriei petroliere, K. concesionează (în 1934 și 1951) prospectarea și exploatarea teritoriului său (pe 75 de ani) societății anglo-americane Kuwait Oil Company (K.O.C.), naționalizată în 1975. În 1961, K. se proclamă emirat independent cunoscând, datorită bogăției resurselor petroliere, o rapidă dezvoltare economică. K. a fost primul stat din reg. Golfului în care s-a instaurat un regim democratic, bazat pe o viață parlamentară. În războiul irano-irakian (1980-1988), K., amenințat de fundamentalismul promovat de Khomeini, s-a situat de partea Iraq-ului, acordându-i sprijin financiar și logistic. La 2 aug. 1990, K. a fost invadat și ocupat de trupele irakiene. Emirul și membrii marcanți ai familie domnitoare s-au refugiat în Arabia Saudită, unde s-a format un guvern în Exil (la Taief). La 28 aug. 1990, Irak-ul a proclamat K. cea de-a 19-a provincie a sa. Ca urmare a nerespectării datei stabilite de O.N.U. pentru retragerea forțelor irakiene (15 ian. 1991), la 23-24 febr. 1991, coaliția de state, condusă de S.U.A., a lansat masive atacuri aeriene (începând din 19 ian. 1991), combinate uc o ofensivă terestră (din 24 febr. 1991), operațiunea „Furtună în deșert”, care au dus la înfrângerea forțelor armate irakiene, obligate să se retragă în totalitate de pe teritoriul K. până la 7 mart. 1991. Din nov. 1991 a început reconstrucția țării și au fost reluate exporturile de țiței; în sept. 1991 s-a semnat un tratat de colaborare cu S.U.A., pe zece ani, având drept scop asigurarea securității naționale. K. este o monarhie constituțională ereditară, conform Constituției din 1962. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral, iar cea executivă este deținută de emir și executată prin Consiliul de Miniștri, condus de un prim-min., numit de emir. 2. Al-Kuwait (sau Kuwait City), capitala statului Kuwait, port de tranzit la G. Persic; 28,9 mii loc. (1995). Aeroport. Pr. centru politic, cultural și economic al țării. Fabrică de desalinizare a apei marine. Pescuit de perle. Universitate.

SCELBA, Mario (1901-1991), jurist și om politic italian. Membru fondator (1941), în clandestinitate, al Partidului Democrat Creștin. Ministru de Interne (1947-1953 și 1960-1962); prim-min. (1954-1955).

BARTHOU [bartú], Jean-Louis (1862-1934), om politic francez. Prim-min. (mart.-dec. 1913). Ca ministru de Externe (febr.-oct. 1934), a urmărit menținerea statu-quo-ului postbelic și asigurarea securității colective în Europa. Asasinat la Marsilia, o dată cu regele Aleksandru I al Iugoslaviei. M. de onoare al Acad. Române (1934).

BRANTING, Karl Hjalmar (1860-1925), om politic suedez. Lider al Partidului Social-Democrat din Suedia, unul dintre conducătorii Internaționalei a II-a. Prim-min. (1920-1925, cu întreruperi). Ca ministru al Afacerilor Străine (1921-1923), a reprezentat țara sa la numeroase conferinte postbelice. Premiul Nobel pentru pace (1921).

SONNINO, Giorgio Sidney, baron (1847-1922), om politic italian. Conservator. Prim-min. (febr.-mart. 1906 și 1909-1910), ministru de Externe (1914-1919). Partizan al intrării Italiei în Primul Război Mondial de partea Antantei. A reprezentat Italia la Conferința de Pace de la Paris (1919).

PIŁSUDSKI [piusútski], Jósef (1867-1935), mareșal și om politic polonez. Fondator (1892) și unul dintre liderii Partidului Socialist Polonez (1893-1908). Surghiunit în Siberia (1887-1892) pentru activismul său socialist. În timpul Primului Război Mondial a comandat o legiune poloneză, care a luptat de partea Austro-Ungariei împotriva Rusiei. După proclamarea independenței de stat a Poloniei (11 nov. 1918), P. este desemnat conducător al țării (1918-1922), perioadă în care Polonia a intrat într-un conflict militar cu Rusia Sovietică (1919-1921), închjeiat cu Tratatul de la Riga (1921), prin care s-a stabilit frontiera sovieto-polonă. După retragerea din viața publică (1922), a preluat din nou puterea, în 1926, printr-o lovitură de stat. Prim-min. (1926-1928, aug.-dec. 1930) și ministru de Război (1926-1935), a guvernat autoritar, instaurând o dictatură militară, cunoscută în istorie sub numele de „Sanacja”.

PROCA, Eugeniu (1927-2004, n. Godeni, jud. Argeș), medic și chirurg urolog român. M. de onoare al Acad. (1992), prof. univ. la București. Ministru al Sănătății (1978-1985). A organizat primul centru de hemodializă din țară și a realizat primele transplanturi de rinichi în România, începând din 1980. Studii și lucrări privind fiziologia și fizioterapia rinichiului și a căilor urinare („Insuficiența renală acută”, „Diagnosticul cancerului de prostată”).

ROSETTI, familie de boieri români, descendenți din boierii Ruset. Rol însemnat în viața politică și culturală a țării, mai ales în sec. 19. Mai importanți: 1. Constantin A.R. (1816-1885, n. București), om politic și publicist român, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească și ai luptei pentru unirea Principatelor Române. În timpul Revoluției de la 1848 a fost conducătorul aripii liberalilor radicali; secretar al Guvernului provizoriu, prefect de poliție și redactor al ziarului „Pruncul român”. În anii exilului (1848-1957) a contribuit la editarea revistei „România viitoare” și mai ales a revistei „Republica Română”, în care a susținut ideea unirii Principatelor Române într-un stat democratic. Revenit în țară, a editat ziarul liberal-radical „Românul” și a avut un rol de seamă în Adunarea ad-hoc și în alegerea lui Al. I. Cuza ca domnitor și în Țara Românească. În paginile ziarului „Românul”, care a apărut timp de aproape o jumătate de sec., a militat pentru reforme democratice, pentru unitatea națională, pentru independența națională a țării. Unul dintre conducătorii Partidului Național-Liberal, creat în 1875, dar în 1884, intrând în conflict cu Ion C. Brătianu, a organizat o disidență liberală. A susținut proclamarea independenței țării și a participarea României la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878. A fost în mai multe rânduri ministru și președinte al Adunării Deputaților. Membru fondator (iun. 1867) al Societății Academice Române, din care demisionează (iul. 1867). Publicistica lui se caracterizează prin avânt romantic, stil patetic, vibrant. În tinerețe a scris și versuri sentimentale și social-patriotice („Ceasuri de mulțumire”). A tradus din Byron, Béranger, Lamartine, Hugo. 2. Maria R. (1819-1893, n. Guernsey, Anglia), publicistă română. Soția lui R. (1). Considerată prima ziaristă română (a scris aproape în întregime ziarul „Mama și copilul”, 1865-1866). A luat parte la activitatea politică a soțului ei. 3. Theodor G. R. (1837-1923, n. Iași), jurist și om politic român. M. de onoare al Acad. (1891). Unul dintre membrii fondatori ai Societății „Junimea”. Guvernator al Băncii Naționale (1890-1895). Ministru în mai multe rânduri; prim-min. (1888-1889). 4. Vintilă C.A.R. (1853-1916, n. Donet, Franța), om politic și publicist român. Fiul lui R. (1). Redactor și, din 1885, conducător al ziarului „Românul”. Unul dintre fondatorii revistei „Dacia viitoare” și al „Ligii culturale”. Memorialistică („Amintiri istorice”). 5. Radu R. (1853-1926, n. Iași), scriitor și istoric român. Studii asupra evoluției problemei agrare, scrise de pe poziții liberal-radicale („Despre originea și transformările clasei stăpânitoare în Moldova”, „Pentru ce s-au răsculat țăranii?”, „Pământul, sătenii și stăpânii în Moldova”). Proză de evocare a trecutului („Păcatele slugerului”). 6. Radu R.R. (1877-1949, n. Căiuți, jud. Bacău), general și istoric militar. Fiu lui R. (5). Acad. (1934). Lucrări de istorie militară („Încercări critice asupra războiului din 1653 dintre Matei Basarab și Vasile Lupu”, „Studii asupra chipului cum se înfăptuia războiul de către Ștefan cel Mare”, „Essais sur l’art militaire des Roumains”). 7. Alexandru R. (1895-1990, n. București), lingvist și filolog român. Elev al lui Ovid Densusianu. Acad. (1948), prof. univ. la București. Membru al Academiei Regale Suedeze de Științe. Doctor Honoris Causa al Univ. din Lyon. A întemeiat și editat revista „Bulletin linguistique” (1933-1948) și Centrul de Cercetări Fonetice și Dialectale din București (1961). Redactor responsabil al revistelor „Studii și cercetări lingvistice” și „Revue roumaine de linguistique”, al publicației neperiodice „Cahiers de linguistique théorique et appliquée” și a îngrijit publicarea culegerii de studii „Fonetică și dialectologie”. Lucrări: „Cercetări asupra foneticii limbii române în sec. al XIV-lea”, „Curs de fonetică generală”, „Istoria limbii române” (vol. I-IV și VI), „Filozofia cuvântului”, „Lingvistica”. A editat texte românești vechi. Memorialistică („Note din Grecia”, „Cartea albă”).

COANDĂ 1. Constantin C. (1857-1932, n. București), general și om politic român. Ministru de mai multe ori și prim-min. (oct.-nov. 1918). 2. Henri C. (1886-1972, n. București), inginer și savant român. Fiul lui C. (1). Acad. (1970). Pionier al aviației mondiale. A conceput și a construit în 1910 primul avion cu reacție din lume, încercat de el, în zbor, în același an. În perioada 1911-1914 a construit mai multe tipuri de avioane de concepție proprie, cunoscute sub denumirea de „Bristol-Coandă”. A descoperit efectul care-i poartă numele (1934) cu aplicații în numeroase domenii ale tehnicii.

COSTA-FORU 1. Gheorghe C. (1821-1876, n. București), om politic, profesor și jurist român. Primul rector al Universității din București (1864-1872); ministru de mai multe ori. 2. Constantin C. (1856-1935, n. București), avocat și ziarist democrat român. Fiul lui C. (1). A organizat și condus organizațiile „Liga drepturilor omului”, „Comitetul central pentru amnistie” ș.a. Bogată activitate publicistică.

TAAFFE [tá:fə], Eduard, conte von (1833-1895), om politic austriac de origine irlandeză. Ministru de interne (1867, 1870-1871, 1879) și al Apărării (1867); prim min. (1868-1870 și 1879-1893). S-a sprijinit pe forțele conservatoare din administrație și cler. A făcut mici concesii naționalităților din Austro-Ungaria.

ROMAN, Petre (n. 1946, București), inginer și om politic român. Prof. univ. la București. Membru fondator al Frontului Salvării Naționale (22 dec. 1989); lider național (febr. 1990- mart. 1992) și președinte (29 mart. 1992-mai 1993) al partidului Frontului Salvării Naționale. Președinte al Partidului Democrat (1993-2001). Președinte al partidului Forța Democrată (din 2004). Prim-min. al guvernului provizoriu (1989-1990) și al primului guvern postdecembrist (1990-1991). Președinte al Senatului (1996-2000); ministru al Afacerilor Externe (1999-2000).

DE GASPERI, Alcide (1881-1954), om politic italian. Unul dintre fondatorii Partidului Creștin-Democrat (1943); prim-min. (1945-1953) și, în repetate rânduri, ministru al Afacerilor Externe.

LIE [li:], Trygve Halvdan (1896-1968), om politic social-democrat norvegian. Ministru de justiție (1935-1939), al Afacerilor Străine (1941-1946). Primul secretar general al O.N.U. (1946-1952). A demisionat în urma divergențelor dintre U.R.S.S. și O.N.U., privind intervenția în războiul din Coreea.

EPUREANU, Emanoil (Manolache) Costache (1820-1880, n. Iași), jurist și om politic român. Primul președinte al Partidului Conservator. Orator de mare talent. Membru al Adunării ad-hoc a Moldovei (1857). Președinte al Adunării Constituante din 1866, ministru în mai multe rânduri și prim-min. al Moldovei (1859-1860) și al României (apr.-dec. 1870 și apr.-iul. 1876).

FLORESCU, Ioan Emanoil (1819-1893, n. Râmnicu Vâlcea), general și om politic conservator. Ministru în mai multe rânduri și prim-min. (apr. 1876 și febr.-nov. 1891). Contribuții importante la organizarea modernă a armatei și a sistemului ei de învățământ.

GOGA, Octavian (1881-1938, n. Rășinari, jud. Sibiu), poet, ziarist și om politic român. Acad. (1919). Unul dintre conducătorii revistei „Luceafărul”. Poezie romantic-vizionară, cu tonalități profetice, evocând satul ardelean într-o lumină dramatică și simbolică („Poezii”, „Ne cheamă pământul”, „Din umbra zidurilor”, „Cântece fără țară”, „Din larg”). Liric mesianic, cântăreț al aspirațiilor sociale și naționale, este creatorul unui limbaj patetic și original, care alătură termenul popular și cărturăresc celui bisericesc. Dramaturg („Domnul notar”, „Meșterul Manole”), portretist („Precursori”), publicist și traducător (din Petöfi, Ady, Madách). A avut un rol important în lupta politică pentru desăvârșirea unității naționale a poporului român. Membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei. Unul dintre conducătorii Partidului Național Creștin (creat în 1935), cu orientare politică de dreapta. Ministru în mai multe rânduri și prim-min. (1937-1938).

KRETZULESCU (CREȚULESCU), familie de boieri din Țara Românească. Mai importanți: 1. Iordache K. (1680-1746), mare vornic și mare logofăt. Ctitor (1720-1722) al bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului din București, cunoscută și sub numele de Biserica „Kretzulescu”. 2. Constantin A. K. (1809-1884, n. București), om politic liberal român. M. de onoare al Acad. (1871). Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească; a făcut parte din Guvernul provizoriu. Președinte al Comitetului Central al Unirii (1857). Prim-min. al Țării Românești (mart.-sept. 1859). Ministru în mai multe rânduri și prim-min. al României (mart.-aug. 1867); a sprijinit înființarea Societății Academice Române. 3. Nicolae A.K. (1812-1900, n. București), medic și om politic liberal român. Frate cu K. (2). Acad. (1871); președinte al Acad. (1872-1874, 1895-1898). Inițiator al învățământului medical din România. A sprijinit deschiderea Școlii de mică chirurgie de la Colțea (1842). Efor al spitalelor bucureștene (1855). Participant la Revoluția de la 1848. Ministru în mai multe rânduri și prim-min. (1862-1863, 1865-1866). A susținut organizarea a numeroase instituții culturale (Arhivele Statului, muzee). Autor al primului manual de anatomie („Manual de anatomie descriptivă”). 4. Dimitrie A.K. (1824-1874), general român. Frate cu K. (2 și 3). Ca șef al Diviziei teritoriale cu reședința la București, a luat parte la complotul care l-a răsturnat pe Al.I. Cuza (febr. 1866).

BRIAND [briã], Aristide [1862-1932], om politic, diplomat și strălucit orator francez. Prim-min. (1902-1911, ian.-mart. 1913, 1915-1917, 1921-1922, 1925-1926, iul.-oct. 1929) și ministru de Externe în repetate rînduri. Unul dintre inițiatorii Conferinței de la Locarno (1925), al Pactului Kellogg-Briand (1928) și al proiectului creării blocului „Pan-Europa”, sub hegemonia Franței. Premiul Nobel pentru pace (1926).

SALIGNY 1. Anghel S. (1854-1925, n. sat Șerbănești, azi unificat cu satul Liești, jud. Galați), inginer și om de știință român. Acad. (1897), prof. univ. la București. Președinte al Acad. Române (1907-1910). Ministru al Lucrările Publice (1918-1919). A folosit pentru prima oară în lume betonul armat în construcția silozurilor de cereale (1884), a proiectat (1888) și8 a condus construcția podului metalic peste Dunăre de la Cernavodă (1890-1895), pe atunci cel mai lung din Europa. A proiectat lucrări de îmbunătățiri funciare, mai ales de irigații, și de recuperare a zonelor inundabile. Lucrări de amenajare a porturilor Brăila, Galați și Constanța. Ca director general al Căilor Ferate, a inițiat (1895) o lege pentru reorganizarea căilor ferate române și a creat legături directe între București și Berlin. 2. Alfons Oscar S. (1853-1903, n. Focșani), chimist român. Frate cu S. (1). M. coresp. al Acad. (1902). Inițiator al primului laborator pentru studiul materialelor de construcții din țară. Lucrări privind petrolul din România („Contribuții la cunoașterea petrolurilor din România”).