AFABIL adj. v. afectuos, amabil, binevoitor, cordial, prietenesc, prietenos.

afabil adj. v. AFECTUOS, AMABIL. BINEVOITOR. CORDIAL. PRIETENESC. PRIETENOS.

*afábil, -ă adj. (lat. affábilis, d. ad, la, și fari, a vorbi). Blînd, bine-voitor, prietenos. Adv. Cu afabilitate.

AFABIL, -Ă adj. binevoitor, cordial, prietenos. (< fr. affable, lat. affabilis)

afectuos, ~oasă a [At: CĂLINESCU, E. O. I, 74 / Pl: ~oși, ~oase / E: fr affectueux, lat affectuosus] 1-2 Care manifestă afecțiune (1-2) pentru cei din jur Si: prietenos. 3 Tandru.

AFECTUOS adj. 1. amabil, binevoitor, cordial, prietenesc, prietenos, (livr.) afabil, (fig.) cald, călduros. (O primire ~.) 2. cordial, familiar, intim, prietenesc, prietenos. (Nota ~ a conversației.) 3. dezmierdător, drag, drăgăstos, duios, iubitor, mîngîietor, tandru, (înv.) mîngîios, (fig.) cald. (Cuvinte ~.)

AFECTUOS, -OASĂ adj. Cu afecțiune pentru cei din jur; prietenos. [Cf. fr. affectueux].

AFECTUOS, -OASĂ adj. cu afecțiune; prietenos, afabil; tandru. (< fr. affectueux, lat. affectuosus)

AFECTUOS adj. 1. v. binevoitor. 2. cordial, familiar, intim, prietenesc, prietenos. (Nota ~oasă a conversației.) 3. dezmierdător, drag, drăgăstos, duios, iubitor, mângâietor, tandru, (înv.) mângâios, (fig.) cald. (Cuvinte ~oase.)

AFECTUOS, -OASĂ, afectuoși, -oase, adj. Care manifestă simpatie, prietenie pentru cei din jurul lui; prietenos, călduros. Primire afectuoasă. – Pronunțat: -tu-os.

AFECTUOS, -OASĂ, afectuoși, -oase, adj. Care manifestă simpatie, prietenie pentru cei din jurul lui; prietenos, călduros. [Pr.: -tu-os] – Fr. affectueux (lat. lit. affectuosus).

affabile (cuv. it., „afabil, politicos, prietenos”), indicație de expresie conform căreia interpretul conferă fragmentului muzical astfel notat un caracter grațios, afabil.

AGREABIL adj., adv. 1. adj. nostim, plăcut, simpatic, (înv. și pop.) nurliu. (Un om ~.) 2. adj. drăguț, estetic, frumos, plăcut. (Un aspect ~.) 3. adj. atrăgător, plăcut, prietenos. (O încăpere ~.) 4. adj. amuzant, distractiv, drăguț, plăcut. (Spectacol ~.) 5. adj. plăcut, (reg.) omenos, pîșin, (înv.) ogodit, (fig.) dulce. (Clipe ~.) 6. adj. plăcut, (fig.) savuros. (Efecte comice ~.) 7. adv. bine, plăcut. (A fost ~ în concediu.)

AGREABIL adj., adv. 1. adj. v. simpatic. 2. adj. v. plăcut. 3. adj. atrăgător, plăcut, prietenos. ( O încăpere ~.) 4. adj. amuzant, antrenant, distractiv, drăguț, plăcut. (Spectacol ~.) 5. adj. plăcut, (reg.) omenos, pâșim, (înv.) ogodit, (fig.) dulce. (Clipe ~.) 6. adj. v. plăcut. 7. adv. v. plăcut.

AMABIL, -Ă, amabili, -e, adj. Prietenos, binevoitor; politicos. Aceste perle sînt, probabil, Surîsul tău mereu amabil. BENIUC, V. 68. Mihail Mihailovici a fost cît se poate de amabil. SAHIA, U.R.S.S. 96. ◊ (Adverbial) Asta s-o creadă alții, s-a hlizit dumneaei privindu-mă amabil. SADOVEANU, N. F. 183. ♦ (Neobișnuit) Atrăgător, plăcut. Stilul elegant al unuia din cei mai amabili poeți ai noștri. ODOBESCU, S. I 447.

AMABIL, -Ă adj. Prietenos, binevoitor; politicos. [Cf. it. amabile, lat. amabilis – vrednic de iubit].

AMABIL, -Ă, amabili, -e, adj. Prietenos, binevoitor; politicos. – Fr. aimable (lat. lit. amabilis).

*amábil, -ă adj., pl. f. e (lat. amábilis d. amare, a ĭubi). Plăcut, bine-voitor, prietenos: e amabil cu toțĭ Adv. A te purta amabil.

amabil (prietenos) adj. m., pl. amabili; f. amabilă, pl. amabile

AMABIL adj. 1. afectuos, binevoitor, cordial, prietenesc, prietenos, (livr.) afabil, (fig.) cald, călduros. (O primire ~.) 2. binevoitor, îndatoritor, serviabil, (livr.) complezent, (rar) prevenitor, (fam.) săritor. (S-a arătat extrem de ~.) 3. atent, curtenitor, drăguț, galant, gentil, (pop.) levent, (înv.) cortez, libovnic. (~ cu femeile.) 4. politicos, prevenitor. (Om~.)

amabil a. 1. demn de iubire; 2. prietenos: e amabil cu toți.

AMABIL, -Ă adj. prietenos, binevoitor; politicos, sociabil. (< it. amabile, lat. amabilis)

amabil, ~ă a [At: NEGRUZZI, S. I, 310 / Pl: ~i, ~e / E: fr aimable, lat amabilis] 1 Care este vrednic de a fi iubit. 2 Politicos. 3 Prietenos. 4 (Muz) Plăcut (ca termen de execuție).

AMIABIL, -Ă adj. înțelegător, prietenos; binevoitor, conciliator. (< fr. amiable)

AMIABIL, -Ă, amiabili, -e, adj. (Franțuzism) Înțelegător, prietenos; binevoitor. ◊ (Adverbial) Prietenește. ♦ (Jur.; despre litigii, conflicte etc.) Rezolvat prin negociere, pe cale diplomatică. [Pr.: -mi-a-] – Din fr. amiable.

AMIABIL, -Ă adj. Înțelegător, prietenos; împăciuitor. [< fr. amiable].

AMIABIL, -Ă, amiabili, -e, adj. Înțelegător, prietenos; binevoitor. ◊ (Adverbial) Prietenește ♦ (Despre litigii, conflicte etc.) Rezolvat prin negociere, pe cale diplomatică. Pe cale amiabilă. [Pr.: -mi-a-] – Din fr. amiable.

AMIABIL, -Ă, amiabili, -e, adj. (Franțuzism) Înțelegător, prietenos; împăciuitor, concesiv. – Pronunțat: -mi-a-.

AMIABIL ~ă (~i, ~e) 1) Care este prietenos, binevoitor. 2) jur. Care este rezolvat prin negociere, pe cale diplomatică. ◊ Pe cale ~ă prin discuții, prin tratative. /<fr. amiable

AMIABIL, -Ă, amiabili, -e, adj. (Franțuzism) Înțelegător, prietenos; împăciuitor. [Pr.: -mi-a-] – După fr. amiable.

amiabil, ~ă [At: DEX² / Pl: ~i, ~e / E: fr amiable] 1 a Înțelegător. 2 a Prietenos. 3 a Binevoitor. 4 av (D. litigii) Rezolvat prin negociere.

amicabil, ~ă a [At: EMINESCU, N. 115 / Pl: ~i, ~e / E: lat amicabilis] (Lit; rar) Prietenos.

AMICAL, -Ă adj. Prietenos. ♦ adv. Prietenește. [Cf. lat. amicalis, it. amicale, fr. amical].

AMICAL, -Ă, amicali, -e, adj. Prietenos. Teamă mi-e că, acordîndu-mi mie o așa amicală și lingușitoare precădere, n-ai nimerit tocmai bine. ODOBESCU, S. III 9. ◊ (Adverbial) Tatăl meu primea amical pe tinichigiul de la Pașcani. SADOVEANU, N. F. 184.

AMICAL, -Ă adj. prietenos. ◊ (adv.) prietenește. (< fr. amical, lat. amicalis)

amical, ~ă [At: ODOBESCU, S. III, 9 / Pl: ~i, ~e / E: fr amical, lat amicalis] 1 a Prietenos. 2 av Prietenește.

AMICAL, -Ă, amicali, -e, adj. Prietenos; prietenesc. – Fr. amical (lat. lit. amicalis).

AMICAL adj., adv. 1. adj. prietenesc, prietenos, tovărășesc. (Atitudine ~.) 2. adv. bine, prietenește, prietenos. (M-a primit ~.)

AMICAL, -Ă, amicali, -e, adj., s. n. 1. Adj. Prietenos; prietenesc. ♦ (Adverbial) Prietenește. 2. S. n. Întâlnire sportivă care se desfășoară în afara unui campionat.- Din fr. amical, lat. amicalis.

amical a. prietenesc, prietenos.

AMICAL, -Ă, amicali, -e, adj. Prietenos; prietenesc. ♦ (Adverbial) Prietenește. – Din fr. amical, lat. amicalis.

apropiat², ~ă [At: PSALT. SCH. 285 / V: ~iet / Pl: ~ați, ~e / E: apropia] 1 a Ajuns aproape (1). 2 a (Cu sens local; îoc îndepărtat) Aflat la distanță mică unul de altul. 3 a (Cu sens temporal; îoc îndepărtat) Aflat în timp la mică distanță de prezent. 4 a Aproape la fel. 5 a (Înv) Aproximativ. 6-7 a, smf (Îoc străin) Prieten (intim). 8 a De care te poți apropia (13) cu ușurință, fiindcă este prietenos și binevoitor Si: (înv) apropielnic. corectat(ă)

apropielnic, apropielnică, apropielnici, apropielnice, adj. (înv.) accesibil, afabil, prietenos

apropietnic, ~ă a [At: POLIZU / P: ~pi-e~ / Pl: ~ici, ~ice / E: apropiet + -nic] (Înv; d. oameni) Prietenos.

a pupa în bot (pe cineva) expr. 1. a manifesta o atitudine exagerat de prietenoasă (față de cineva). 2. a cocoloși (pe cineva); a răsfăța (pe cineva).

ATAȘABIL ~ă (~i, ~e) 1) Care poate fi atașat. 2) fig. Care este sociabil, prietenos. /a atașa + suf. ~bil

ATAȘABIL, -Ă adj. Care poate fi atașat; (fig.) prietenos, sociabil. [Cf. fr. attachable].

ATAȘABIL, -Ă, atașabili, -e, adj. Care poate fi atașat; fig. prietenos, sociabil. – Din atașa + suf. -bil.

ATRĂGĂTOR adj. 1. ademenitor, ispititor, îmbietor, seducător, tentant. (O perspectivă ~.) 2. seducător, (pop. și fam.) nurliu, (pop. fig.) lipicios. (O femeie ~.) 3. atractiv, plăcut. (Un spectacol ~.) 4. agreabil, plăcut, prietenos. (Un interior ~.) 5. îmbietor, plăcut, primitor. (Ținuturi ~.)

BATJOCORITOR, -OARE, batjocoritori, -oare, adj. (Despre ton, voce) Cu care cineva batjocorește (ceva sau pe cineva), care ia în rîs; de batjocură, de ocară, insultător. Cine să ne pedepsească? întrebă un glas batjocoritor. DUMITRIU, B. F. 60. Unde sînt duhurile negre ale trecutului? A spus [domnul] cu voce jumătate prietenoasă, jumătate batjocoritoare. PAS, L. I 111. ◊ (Adverbial) Rînji batjocoritor: Undițile mele îs ascunse în stuh. SADOVEANU, N. F. 55. Cîrciumarul Busuioc zise batjocoritor:... Vezi că vodă cu boierii trăiește și n-are să se certe cu boierii de dragul tău, măi Toderică! REBREANU, R. I 139.

BINE adv., adj., s., interj. 1. adv. agreabil, plăcut. (A fost ~ în concediu.) 2. adj. prezentabil. (Un om ~.) 3. adv. amical, prietenește, prietenos. (M-a primit ~.) 4. adv. comod, confortabil, (Munt.) tabla-bașa. (Așază-te ~!) 5. adv. cumsecade, (înv. și reg.) tare. (Să-l repare ~.) 6. adv. corect, just. (Ai procedat ~.) 7. adv. corect, exact, precis. (A-i da ~ un calcul.) 8. adv. clar, deslușit, distinct, lămurit, limpede, (reg.) răzvedit. (Vede ~.) 9. adv. intens, puternic, tare, vîrtos, zdravăn. (Plouă ~. ) 10. s. binefacere. (Îți mulțumesc pentru ~ pe care i l-ai făcut.) 11. interj. bravo!, perfect!, (turcism înv.) aferim!, mașala!

BINEVOITOR, -OARE, binevoitori, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care are bunăvoință; amiabil. ♦ P. ext. Amabil, prietenos. [Pr.: -vo-i-] – Binevoi + suf. -tor.

BINEVOITOR adj., adv. 1. adj. afectuos, amabil, cordial, prietenesc, prietenos, (livr.) afabil, (fig.) cald, călduros. (O primire ~oare.) 2. adv. cordial, prietenește, prietenos. (I-a vorbit ~.) 3. adj. v. serviabil. 4. adj. compătimitor, îngăduitor, înțelegător, mărinimos, milos, milostiv, (înv.) milosârd, priincios, priitor. (A fost ~ cu nevoile lor.)

BINEVOITOR, -OARE, binevoitori, -oare, adj., s. m. și f. (Om) care are sau arată bunăvoință; amiabil. ♦ (Om) amabil, prietenos. [Pr.: -vo-i-] – Binevoi + suf. -tor.

BINEVOITOR adj., adv. 1. adj. afectuos, amabil, cordial, prietenesc, prietenos, (livr.) afabil, (fig.) cald, călduros. (O primire ~.) 2. adv. cordial, prietenește, prietenos. (I-a vorbit ~.) 3. adj. amabil, îndatoritor, serviabil, (livr.) complezent, (rar) prevenitor, (fam.) săritor. (S-a arătat extrem de ~ cu noi.) 4. adj. compătimitor, îngăduitor, înțelegător, mărinimos, milos, milostiv, (înv.) milosîrd, priincios, priitor. (A fost ~ cu nevoile lor.)

BINIȘOR adv. 1. Diminutiv al lui bine¹. 2. Cu băgare de seamă. ◊ Expr. Șezi binișor! = fii cuminte! astîmpără-te! 3. Cu blîndețe, prietenos. ◊ (Substantivat, în expr.) (A lua pe cineva sau a o lua) cu binișorul = (a proceda) cu blîndețe, cu binele.

BINIȘOR adv. 1. Diminutiv al lui bine. Se afumase destul de binișor. PAS, L. I 40. 2. Cu băgare de seamă, cu luare-aminte. Binișor, în vîrful picioarelor, stăpînindu-și răsuflarea, se apropie de zid. DELAVRANCEA, la TDRG. Se sculă binișor... și se duse acasă. ISPIRESCU, L. 54. Răstoarnă albinele frumușel din pălărie în buștihan, îl întoarce binișor cu gura în jos. CREANGĂ, P. 238. ◊ (Uneori repetat) Jupîn Hagiul o șterse binișor-binișor și se făcu nevăzut. DELAVRANCEA, H. T. 14. ◊ Expr. Șezi binișor! = șezi cuminte! astîmpără-te! Vorba cîntecului; Fugi de-acolo, vină-n- coace! Șezi binișor, nu-mi da pace! CREANGĂ, P. 276. 3. Blînd, prietenos. Caută și vorbește tot binișor cu dînsul și mergi încet pe diurn! SBIERA, P. 41. ◊ (Substantivat, în expr.) (A lua pe cineva sau a o lua) cu binișorul = (a proceda) cu blîndețe, cu vorbe bune, cu binele. Spera, de asemeni, că tot cu binișorul o s-o convingă... să rupă cîțiva gologani de la ciorap. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 186. Prefectul și procurorul se deteră mai aproape de ei ș-o luară cu binișorul, singurul mijloc de a se înțelege cu dînșii. VLAHUȚĂ, O. A. 157. Împărăteasa îl luă cu binișorul și-l mai domoli olecuță. ISPIRESCU, L. 121. M-au luat ei cu binișorul’și m-au dus iar la școală. CREANGĂ, A. 7.

BLAJIN, -Ă, blajini, -e, adj. 1. (Despre oameni) Bun la inimă, blînd, pașnic, îngăduitor. Pînă și moș Ștefan, om blajin, începu să se întărîte. BUJOR, S. 123. ♦ (Despre fire, expresie, manifestări ale oamenilor) Care exprimă bunătate, blîndețe; prietenos, binevoitor; blînd. Înfruntarea asta plină de luare în rîs nu era decît o formă, blajină și dulce a răzbunării. POPA, V. 107. Azi, ca un sfînt dintr-o icoană veche, Blînd îmi răsai cu fața ta blajină. GOGA, P. 26. Avea o figură simpatică, un zîmbet blajin. VLAHUȚĂ, O. AL. 108. ◊ Fig. E... atît de bine și în pădurea Cotoșmanei, cînd îi știi seama și noaptea e blajină. GALACTION, O. I 266. Moșul se reazămă de perete și închide ochii la dezmierdarea blajină... a soarelui. SANDU-ALDEA, U. P. 217. Apă bună Și adîncă și blajină. PĂSCULESCU, L. P. 176. ◊ (Adverbial) O doamnă corect îmbrăcată în negru... se așeză lîngă dînsa și-i vorbi blajin și dulce, mîngîind-o și încurajînd-o. BART, E. 358. 2. (Mai rar, despre animale) Blînd, de care te poți apropia fără frică. O căprioară blajină, privind sfios și naiv ca și cum n-ar cugeta la nimic, se uită la copiii care întind mîinile pentru a o mîngîia. DEMETRESCU, O. 118.

BLAJIN, -Ă, blajini, -e, adj. (Adesea fig.) Bun la inimă; blînd, pașnic, prietenos. ♦ (Despre figură, fire, manifestări ale oamenilor) Care exprimă bunătate, blîndețe; binevoitor. – Slav (v. sl. blažĕnŭ).

BLÂND, -Ă, blânzi, -de, adj., s. f. I. Adj. 1. (Despre oameni) Care este omenos, pașnic, prietenos; blajin. ♦ (Despre fapte, sentimente etc.) De om bun. ♦ (Despre animale) Care nu fuge de om; care nu se sperie. 2. Fig. (Despre timp, natură etc.) Care nu este aspru, care nu este excesiv, care este plăcut. II. S. f. (Pop.) Urticarie. – Lat. blandus.

BLÎND, -Ă, blînzi, -de, adj. 1. (Despre oameni, în opoziție cu violent, aspru, sever) Care este (sau pare a fi) incapabil de a face un rău; blajin. V. prietenos, bun. Blîndă și îngăduitoare, n-a vrut să-și puie mintea c-o sturlubatecă și c-o leneșă de fată ca aceasta. CREANGĂ, P. 292. [Nicolaie Mavrocordat] era bun chinuitor, aspru către aristocrați, pre care știa a-i ținea în respect, și blînd cătră norod. NEGRUZZI, S. I 179. O umbră blîndă și ușoară Din seraiuri iese naintînd spre mal. BOLINTINEANU, O. 102. ♦ (Despre fapte, sentimente și tot ce ține de natura omului) De om bun; dulce, duios. Lelițele mele de la Păstrăveni... sămănau mamei, al cărei zîmbet blînd îmi mai rămăsese în inimă. SADOVEANU, N. F. Și nu e blînd ca o poveste Amorul meu cel dureros. EMINESCU, O. I 211. Blînzi erau ochii, blîndă era fața, Blînd era glasul celui străin. ALECSANDRI, P. I 23. Astă-noapte și ieri noapte, Mă strigă cu blînde șoapte Mîndra mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ◊ (Adverbial) Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă. EMINESCU, O. I 84. Blînd dacă te vei purta, Atunci vei putea afla. TEODORESCU, P. P. 104. ♦ (Despre animale, în opoziție cu sălbatic, rău) Care nu face rău, de care te poți apropia fără teamă, care nu se sperie. Și voi, cîinii mei, Blînzi ca niște miei, Tari ca niște lei. BOLINTINEANU, O. 80. El zărește-o căprioară, Fiară blîndă de la munte. ALECSANDRI, P. II 89. Șerpele de casă îi blînd și nu mușcă. ȘEZ. I 128. Mielul blînd suge la două oi (= omul care se dă bine cu toată lumea trage foloase de la toți). 2. Fig. (în opoziție cu aspru, dur etc.) Care dă senzație plăcută de calm; potolit, lin, domol, dulce. Soarele blînd ne stropește cu razele lui calde. STANCU, D. 70. Vom visa un vis ferice, îngîna-ne-vor c-un cînt Singuratece izvoare, Blînda batere de vînt. EMINESCU, O. I 75. Ieri timpul era acoperit și blînd. NEGRUZZI, S. I 99. Iarnă blîndă = iarnă fără ger, călduță, ușoară.

BUNĂTATE. Subst. Bunătate, omenie, omenire (înv.), cumsecădenie, blîndețe, blajinătate (rar), mansuetudine (livr.), bonomie (livr.). Mărinimie, magnanimitate (livr.), generozitate, galantonie (fam., rar), larghețe, dărnicie; binefacere, filantropie; altruism. Indulgență, îngăduință, îndurare, milă, milostenie, milostivire, miluire, compătimire, compasiune (livr.), toleranță, tolerantism, clemență (livr.), caritate, iertare, iertăciune (înv. și pop.), umanitarism, umanitate. Dragoste, prietenie, iubire, afecțiune. Cordialitate, bunăvoință, proeresis (grecism înv.), voie vegheată (înv.), afabilitate, solicitudine, amabilitate. Om de bine, bonom (livr.); binefăcător, binevoitor, filantrop, altruist. Adj. Bun, binevoitor, uman, omenos, omenesc (înv. și pop.), inimos, de inimă, cu inimă, de omenie, cumsecade, generos, galanton (fam.), galant, larg (fig.), culant, amabil, inimos, omenit (înv.), blînd, mansuet (rar), blajin, bun la suflet (inimă), bun ca pîinea caldă, de miere, de zahăr, bun ca sînul mamei, bun de pus la rană. Mărinimos, magnanim (livr.), generos, darnic, miluitor (înv.), binefăcător, benefic, filantropic; altruist, cu inima largă. Indulgent, înțelegător, îndurător, îngăduitor, milos, milostiv, tolerant, clement (livr.), caritabil, iertător. Cordial, afabil, amical, prietenos, prietenesc. Vb. A fi bun, a fi om de inimă, a fi bun la inimă, a avea inimă bună (largă), a fi plin de omenie, a fi omul (pîinea) lui Dumnezeu. A face un bine (cuiva), a dărui, a dona, a face pomană, a milui (înv.), a da (ceva) cu mîneci largi. A se îndura, a ierta, a cruța, a se milostivi. A iubi, a simpatiza, a privi pe cineva cu ochi buni, a dori (cuiva) binele. Adv. Cu bunătate, cu bunăvoință, cu duhul blîndeții, cu buna, cu omenie, cu generozitate; cu dragă inimă, cu toată inima, din inimă, ca de la om la om, omenește. V. dărnicie, dragoste, iertare, milă, moralitate, omenie, prietenie.

CALD, -Ă, calzi, -de, adj. 1. Care se găsește la o temperatură relativ înaltă (fără a fi fierbinte). ◊ Expr. Nu-mi ține nici de cald, nici de rece = nu mă interesează. Mă ia cu cald = sînt cuprins de fierbințeală. ♦ Fierbinte, încins. Bate fierul pînă e cald (= nu amîna un lucru care trebuie făcut imediat). ♦ (Despre pîine) Proaspăt. ◊ Loc. adj. Bun ca pîinea caldă = cumsecade, milos. ♦ (Despre îmbrăcăminte) Călduros. 2. Fig. Aprins, înfocat; prietenos, afectuos. Cuvinte calde. Privire caldă. – Lat. caldus (= calidus).

CALD, -Ă, calzi, -de, adj. 1. Care posedă căldură; a cărui temperatură este superioară (fără a fi fierbinte) celei a mediului ambiant sau a corpului omenesc; care dă senzația de căldură. ◊ Expr. Nu-i ține nici de cald, nici de rece sau nu-i e nici cald, nici rece = nu-l interesează, îi este indiferent. Nici caldă, nici rece = așa și așa, nici așa, nici așa. (Substantivat) Mă ia cu cald = sunt cuprins de fierbințeală, am febră. ♦ Fierbinte, încins. ♦ (Despre pâine) Proaspăt. ♦ (Despre îmbrăcăminte) Călduros, gros. 2. (Despre zone, regiuni, țări etc.) Cu temperatură constant ridicată în tot cursul anului. ♦ 3. Fig. Aprins, înfocat, pătimaș; prietenos, afectuos. Cuvinte calde. Privire caldă. ♦ 4. Fig. (Despre vești, știri, informații etc.) De ultimă oră, recent. – Lat. caldus (= calidus).

cald adj. v. AFECTUOS. AMABIL. BINEVOITOR. CORDIAL. DEZMIERDĂTOR. DRAG. DRĂGĂSTOS. DUIOS. IUBITOR. MÎNGÎIETOR. PRIETENESC. PRIETENOS. TANDRU.

CALD, -Ă, calzi, -de, adj. 1. Care se găsește la o temperatură relativ înaltă (fără a fi fierbinte) față de mediul ambiant sau corpul omenesc; care dă senzația de căldură. ◊ Expr. Nu-i ține nici de cald, nici de rece sau nu-i e nici cald, nici rece = nu-l interesează, îi este indiferent. Nici caldă, nici rece = așa și așa, nici așa, nici așa. (Substantivat) Mă ia cu cald = sunt cuprins de fierbințeală, am febră. ♦ Fierbinte, încins. ♦ (Despre pâine) Proaspăt. ♦ (Despre îmbrăcăminte) Călduros, gros. 2. (Despre zone, regiuni, țări etc.) Cu temperatură constant ridicată în tot cursul anului. ♦ 3. Fig. Aprins, înfocat; pătimaș, prietenos, afectuos. Cuvinte calde. Privire caldă. ♦ 4. Fig. (Despre vești, știri, informații etc.) De ultimă oră, recent. – Lat. caldus (= calidus).

CALD, -Ă, calzi, -de, adj. 1. (În opoziție cu rece) Care are temperatura ridicată (fără a fi fierbinte). Parcă simțea mînuțele-i calde și înguste în mîinile lui. EMINESCU, N. 37. O liniște somnoroasă, un aer cald de vară. EMINESCU, N. 63. Seara primăverii caldă Cu dulci lacrime ne scaldă. BOLINTINEANU, O. 90. ◊ (Substantivat, mai ales în legătură cu «a(-i) fi», «a (i) se face», «a ține») Ține mîncarea la cald. ▭ Dar uite, nu e vînt, Și-i cald. Sub cap o mînă pui, Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Era vară și cald ca-n casă. RETEGANUL, P. I 31. ◊ Expr. Nu-mi ține nici de cald, nici de rece = nu mă interesează, mi-e indiferent. Mă ia cu cald = sînt cuprins de fierbințeală. ◊ Fierbinte, încins. Bate fierul pînă e cald (= nu amîna un lucru care trebuie făcut imediat). Soarele cît de cald nu încălzește pe toată lumea. ♦ (Despre pîine) Proaspăt. ♦ Loc. adj. Bun ca pîinea caldă = cumsecade, milos. ♦ (Despre îmbrăcăminte) Călduros. 2. Fig. Care dă senzația internă de căldură; aprins, înflăcărat. Nădejdea caldă-n el slăbea, Pe cît creștea de rece gîndul. COȘBUC, P. I 100. A ta zîmbire Mi-arată cît de dulce ești, Cît poți cu-a farmecului noapte Să-ntuneci ochii mei pe veci, Cu-a gurii tale calde șoapte, Cu-mbrățișări de brațe reci. EMINESCU, O. I 117. ♦ Prietenos, afectuos, amabil. Ea era mai caldă în vorbă și-n priviri. PAS, Z. I 175. Scrisoarea mi s-a părut extraordinar de caldă. SAHIA, N. 59. Se revarsă asupra-i un farmec cald și întineritor. VLAHUȚĂ, O. A. 103. Avea o privire caldă și liniștită. VLAHUȚĂ, O. A. 126.

CALD adj. v. afectuos, amabil, binevoitor, cordial, dezmierdător, drag, drăgăstos, duios, iubitor, mângâietor, nou, prietenesc, prietenos, recent, tandru.

CĂLDUROS adj. v. afectuos, amabil, binevoitor, cordial, prietenesc, prietenos.

călduros adj. v. AFECTUOS. AMABIL. BINEVOITOR. CORDIAL. PRIETENESC. PRIETENOS.

CÎINOS, -OASĂ, cîinoși, -oase, adj. (Și în forma regională cînos) (Despre persoane) Crud, rău, hain; (despre manifestări ale oamenilor) care trădează cruzime sau răutate, care exprimă răutate. Privirile cîinoase ale ochilor cenușii, întunecați ca pulberea. MIHALE, O. 526. Baba, cînoasă la inimă, de cuvînt; face cum i-a zis stăpînu- său. CREANGĂ, P. 65. Cu cei mari prietenos, Cucei mititei cîinos. ANT. LIT. POP. I 18. ♦ (Despre vreme) Vrăjmaș omului, aspru, greu de suportat. Va veni iarna, care va fi poate și ea cîinoasă. PAS, L. I 122. – Variantă; (Mold.) cînos,-oasă adj.

COMUNICATIV adj. expansiv, prietenos, sociabil, volubil, (rar) social, vorbitor, (înv.) soțios, (fig.) deschis. (O fire ~.)

CORDIAL adj., adv. 1. adj. v. binevoitor. 2. adv. v. binevoitor. 3. adj. v. prietenos.

CORDIAL adj., adv. 1. adj. afectuos, amabil, binevoitor, prietenesc, prietenos, (livr.) afabil, (fig.) cald, călduros. (O primire ~.) 2. adv. binevoitor, prietenește, prietenos. (I-a vorbit ~.) 3. adj. afectuos, familiar, intim, prietenesc, prietenos. (Nota ~ a discuției.)

CORDIALITATE. Subst. Cordialitate, prietenie, prieteșug (pop.), amiciție, simpatie, afecțiune, afabilitate, bunăvoință; sinceritate, loialitate. Căldură (fig.), tandrețe, duioșie, gingășie. Amabilitate, politețe, gentilețe, drăgălășenie, drăgălășie (rar). Iubire, dragoste. Căldură sufletească. Primire cordială. Salut cordial; cuvinte calde; vorbe amabile. Adj. Cordial, amical, prietenos, apropiat (fig.), afectuos, călduros (fig.), cald (fig.), afabil, binevoitor; sincer, loial. Tandru, drăgăstos, duios, drăgălaș. Amabil, politicos, gentil; curtenitor, îndatoritor; plăcut, agreabil, simpatic. Vb. A fi cordial, a fi afectuos, a fi afabil, a fi binevoitor, a binevoi. A simpatiza, a iubi, a îndrăgi. Adv. (În mod) cordial, prietenește, prietenos, amical; cu simpatie, cu afecțiune, cu căldură, cu inima deschisă, cu brațele deschise. V. bunătate, dragoste, comportare, omenie, politețe, prietenie, salut, simpatie, sociabilitate.

CREOL, -Ă, creoli, -e, s. m. și f. 1. Persoană născută în America latină sau în colonii, urmașă a colonialiștilor spanioli, portughezi sau francezi (adesea făcînd parte din sîmburele claselor privilegiate de acolo). Îi surise prietenos, cu tot șiragul dinților de porțelan, o creolă. C. PETRESCU, Î. I 3. Colonelul Amza... cu părul aproape alb, cu pielița arămie de creol, cu mustața răsucită în vînt, se uita într-un jurnal ilustrat. D. ZAMFIRESCU, R. 11. ◊ (Adjectival) Vorbea o franțuzească muzicală, îndulcită c-un ușor accent creol. BART, E. 102. 2. (Prin confuzie) Persoană născută din părinți de rase diferite (unul de rasă albă și altul de culoare); mulatru. – Pronunțat: cre-ol.

DESCHIDE, deschid, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la uși, ferestre, capace sau alte părți mobile care închid unele obiecte) A da la o parte, a împinge în lături (pentru a permite accesul în interior). A pășit îndesat pînă la prag, deschizînd ușa. SADOVEANU, P. M. 127. Și-n două laturi templul deschise-a lui portale. EMINESCU, O. I 98. Dar deschideți poarta... turcii mă-nconjor... Vintul suflă rece... rănile mă dor! BOLINTINEANU, O. 33. Oi ruga pe maică-mea Să deschiză fereastra, Să mă uit la dumneata Și să-mi treacă durerea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 83. ◊ Expr. A-i deschide (cuiva) porțile = a-i da (cuiva) acces liber (la ceva). Revoluția culturală a deschis larg porțile școalelor și universităților – altădată accesibile numai claselor exploatatoare – copiilor de muncitori și țărani muncitori. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2658. ♦ (Cu privire la spații sau încăperi închise) A da la o parte ușa sau capacul unui obiect (pentru a putea pătrunde undeva). Să deschizi această culă unde cei mai mîndri zac. DAVILA, V. V. 156. A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de acolo o ladă... dar să n-o deschidă pîn-acasă. CREANGĂ, P. 289. ◊ (Poetic) De cînd codrul, dragul codru, troienindu-și frunza toată, Își deschide-a lui adîncuri, fața lunii să le bată, Tristă-i firea. EMINESCU, O. I 83. ◊ Absol. Cînd deschise, auzi și glasul lui Gheorghiță, amestecat cu al argatului. SADOVEANU, B. 103. Deschideți iute, zise Ivan tropăind și frecîndu-și mînile. CREANGĂ, P. 309. Deschide-mi să ieu traista din cui! ALECSANDRI, T. I 325. ◊ Expr. A-și deschide urechile = a asculta cu mare atenție. A deschide (cuiva) capul (sau mintea) v. cap. A-și deschide sufletul (sau inima) = a face destăinuiri, confidențe, a spune tot ce ai pe suflet. Sînt bărbat și nu mi-e ușor lucru să-mi deschid inima. DAVIDOGLU, M. 58. Măgură își deschidea tot mai larg inima către oamenii aceia simpli. CAMILAR, N. I 32. Prințule, zise domnul abate, deschizîndu-și tot sufletul și tot zîmbetul, cătră tovarășul său. SADOVEANU, Z. C. 51. A deschide (refl. a i se deschide) cuiva pofta de mîncare = a provoca cuiva (sau a căpăta) poftă de mîncare. ♦ (De obicei determinat prin «cu cheia») A descuia. (Refl. pas.) Fiule, în toate casele ce se deschid cu aceste chei, să intri. ISPIRESCU, L. 112. ♦ Refl. (Despre ferestre și uși; urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «spre») A lăsa liber accesul sau vederea în... sau spre... Din salon se deschid uși... spre terasă. CAMIL PETRESCU, B. 91. 2. Tranz. (Cu privire la părți ale corpului) A desface, a face să nu mai fie împreunat sau strîns. a) (Cu privire la gură) A îndepărta buzele și fălcile una de alta pentru a sorbi, a mînca sau a vorbi. Deschise gura să vorbească, apoi se răzgîndi și tăcu. DUMITRIU, N. 148. ◊ Expr. A deschide gura = a vorbi. Boierul cum deschide gura iese minciuna. REBREANU, R. II 92. Nu cumva să deschizi gura cît îi fi la masă. ALECSANDRI, T. 755. A deschide cuiva gura = a face pe cineva să vorbească, a-l sili să spună ceea ce de bunăvoie nu spune. b) (Cu privire la ochi) A ridica pleoapele descoperind ochiul; p. ext. a se deștepta din somn. Cînd am deschis ochii, era prea tîrziu, tovarășii mei care au ținut drumul cel bun erau departe și nu-i mai puteam ajunge. VLAHUȚĂ, O. AL. I 7. Avea în frunte numai un ochi mare cît o sită, și cînd îl deschidea, nu vedea nemica. CREANGĂ, P. 243. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A deschide ochii = a se naște, a vedea lumina zilei; fig. a intra în lume. Ești tînăr; ai deschis ochii încoace, după Cuza. GALACTION, O. I 64. A deschide (refl. a i se deschide) cuiva ochii = a face pe cineva (sau a ajunge) să-și dea seama de ceva. Dar astăzi rupt e vălul și ochii s-au deschis. MACEDONSKI, O. II 203. A (sau a-și) deschide ochii (bine) = a fi foarte atent la ceva; a înțelege bine ceva. Acuma bine că ți-ai deschis și dumneata în sfîrșit ochii ca să vezi cine sînt. CARAGIALE, O. I 63. A deschide ochii mari = a se mira tare de ceva. Căscară toți gura; deschiseră ochi mari, rădicară din umeri și începură să cam surîză. CARAGIALE, O. III 145. c) (Cu privire la mînă) A desface degetele strînse pumn; fig. a fi darnic, milostiv. d) (Cu privire la brațe) A întinde în lături pentru a îmbrățișa pe cineva; fig. a primi pe cineva cu bucurie. Mi-au deschis brațele și m-au primit frățește la revista «Viața Romînească». GALACTION, O. I 31. ♦ (Cu privire la aripi) A desface pentru zbor. Deschide-ți aripile și sai la pămînt. ALECSANDRI, T. I 113. 3. Tranz. (Cu diverse determinări, sensul reieșind din acestea) a) (Cu privire la plicuri, p. ext. la scrisori) A desface, a dezlipi, a despături (pentru a lua cunoștință de conținut). b) (Cu privire la cărți sau caiete) A întoarce coperta, împreună cu una sau mai multe file (pentru a scrie sau a lua cunoștință de textul scris); a desface la o anumită pagină. Domițian nu deschise nici caietul, nu luă nici floarea: nu le văzuse. BASSARABESCU, V. 20. c) (Cu privire la o rană, o cavitate a corpului etc.) A tăia, a face o incizie. Chirurgul deschide abdomenul. 4. Refl. (Despre pămînt sau formațiuni ale pămîntului; prin analogie, despre valuri) A se despica, a se crăpa. Unde se deschidea talazurile... acolo țîșt! și dînsa. ISPIRESCU, L. 34. ♦ (Despre găuri sau crăpături) A se forma. Se deschide în tavan, deasupra capului, o gaură mică de pod. BOGZA, Ț. 62. ♦ (Despre răni) A începe să sîngereze sau să supureze. (Fig.) O rană purulentă... se deschide la soare. C. PETRESCU, Î. II 159. ♦ (Despre flori) A-și desface petalele, a se transforma din boboc în floare. 5. Tranz. (Cu privire la drumuri, șosele, cărări) A săpa, a tăia, a croi. Prin aceste chei grele de piatră, Bicazul își deschide un drum. BOGZA, C. O. 66. Pe cînd ai noștri deschid pîrtii prin nămeți, leșii să cocoloșesc la Halici. DELAVRANCEA, A. 18. Ne așezam în două rînduri și deschideam calea. CREANGĂ, A. 10. ◊ Fig. Răsturnarea dictaturii burghezo-moșierești a deschis drumul transformărilor revoluționare în Romînia. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 93. ◊ Expr. (De obicei peiorativ) A deschide cuiva carieră = a înlesni cuiva să-și facă o situație profesională bună. Iar cărările vieții fiind grele și înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste, Dedicînd broșuri la dame a căror bărbați ei speră C-ajungînd cîndva miniștri le-a deschide carieră. EMINESCU, O. I 137. ♦ Refl. (Despre drumuri, locuri, peisaje, priveliști) A se înfățișa vederii, a se desfășura înaintea ochilor. La capătul străzii Buzești se deschide deodată «piața Victoriei», la care n-are vreme moș Gheorghe să ia seama. SP. POPESCU, M. G. 54. Ajunseră la un loc unde se deschidea trei drumuri. ISPIRESCU, L. 274. 6. Tranz. A porni o acțiune, a face începutul, a începe. A deschide o ședință. A deschide o adunare. ▭ Am deschis o subscriere și o loterie în ajutorul sărăcimii. ALECSANDRI, T. 1311. I-au deschis proces. id. ib. 1449. ◊ Expr. A deschide vorba despre ceva = a începe, a aborda un subiect. Cînd musafirul l-a văzut pe Abu-Hasan încălzit bine, i-a deschis vorba despre dragoste. CARAGIALE, O. III 80. A deschide (cuiva) un credit v. credit. A deschide focul v. foc. ♦ (Mine) A îndepărta straturile sterile situate deasupra unui zăcămînt, în vederea exploatării acestuia. ♦ (Întrebuințat și absolut) A face prima mișcare într-o partidă de șah. ♦ (Sport) A trece mingea unui coechipier ca să întreprindă o acțiune ofensivă. 7. Tranz. (Cu privire la instituții sau întreprinderi) A înființa, a organiza, a face să ia naștere. Această mișcare, cu rezultate atît de imense, a avut începuturi modeste. George Lazăr... deschizînd o școală în care, întîia oară, se predau cursurile în romînește, le marchează mai cu seamă. MACEDONSKI, O. IV 115. Mi-aduc aminte din copilărie, cînd dascălul Vaillant, venit de curînd în țară, cam pe la anul 1831, deschisese o clasă de limba franceză. GHICA, S. A. 122. 8. Refl. (Despre culori sau lucruri colorate) A căpăta o nuanță mai luminoasă, mai apropiată de alb. I s-a deschis părul. ♦ Tranz. A da unei persoane sau unui lucru o înfățișare luminoasă, prietenoasă. Fruntea liberă, părul întors, prins cu un singur ac de fildeș, îi deschideau fața. C. PETRESCU, S. 163. 9. Tranz. (Numai în expr.) A deschide o paranteză = a pune primul din cele două semne care formează o paranteză; fig. a face o digresiune în cursul unei expuneri. 10. Refl.; (Fon.; despre vocale) A trece din seria vocalelor închise în seria vocalelor deschise. – Forme gramaticale: perf. s. deschisei, part. deschis. – Prez. ind. și: (regional) deschiz (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80). – Variantă: (regional) deșchide (KOGĂLNICEANU, S. 87) vb. III.

DESCHIDE, deschid, vb. III. 1. Tranz. A da la o parte, a împinge în lături o ușă, o fereastră, un capac etc. care închide ceva. ◊ Expr. A(-i) deschide (cuiva) porțile = a(-i) da (cuiva) acces (la ceva), a-i acorda (cuiva) liberă trecere. ♦ A descoperi deschizătura de acces într-o încăpere sau într-un spațiu, dând la o parte ușa sau capacul care o închide. ◊ Expr. A-și deschide sufletul (sau inima) = a face destăinuiri, a spune tot ce are pe suflet; a se confesa. A deschide (sau, refl., a i se deschide) cuiva pofta de mâncare = a provoca cuiva (sau a căpăta) poftă de mâncare. ♦ A descuia. ♦ Refl. (Despre ferestre și uși) A lăsa liber accesul sau vederea în... sau spre..., a da spre... ♦ A îndepărta terenurile sterile situate deasupra unui zăcământ, în vederea exploatării lui. 2. Tranz. A desface, a face să nu mai fie împreunat sau strâns. ◊ Expr. A deschide gura = a) a îndepărta buzele și fălcile una de alta pentru a sorbi, a mânca sau a vorbi; b) a vorbi. A deschide cuiva gura = a face, a obliga pe cineva să vorbească. A deschide ochii = a) a ridica pleoapele, descoperind ochii; p. ext. a se deștepta din somn; b) a se naște. A deschide (sau, refl., a i se deschide) cuiva ochii = a face pe cineva (sau a ajunge) să-și dea seama de ceva. A(-și) deschide ochii (bine) = a fi foarte atent la ceva; a înțelege bine ceva. A deschide ochii mari = a se mira tare de ceva. A deschide mâna = a desface degetele strânse în pumn; fig. a fi darnic. A deschide brațele = a întinde brațele în lături pentru a îmbrățișa pe cineva; fig. a primi pe cineva cu bucurie. 3. Tranz. A desface, a dezlipi un plic, a scoate din plic, a despături o scrisoare (pentru a lua cunoștință de conținut). ♦ A întoarce coperta (împreună cu una sau mai multe file ale) unei cărți, a unui caiet, a desface o carte sau un caiet la o anumită pagină. ♦ A face o incizie sau o intervenție chirurgicală într-o rană, într-un organ al corpului. 4. Refl. (Despre pământ sau formații ale lui; p. anal. despre valuri) A se despica, a se crăpa. ♦ (Despre găuri sau crăpături) A se forma. ♦ (Despre răni) A începe să sângereze sau să supureze; a înceta să mai fie închis. ♦ (Despre flori) A-și desface petalele. ♦ (Despre peisaje, priveliști) A se înfățișa vederii, a se desfășura. 5. Tranz. (Adesea fig.) A săpa, a tăia, a croi un drum, o șosea, o cărare. ◊ Expr. A deschide cuiva carieră = a face cuiva posibilă o carieră bună. 6. Tranz. A porni o acțiune (juridică); a începe. ◊ Expr. A deschide vorba despre ceva = a începe, a aborda un subiect. ♦ A face prima mișcare într-o partidă de șah. ♦ A pasa mingea unui coechipier pentru ca acesta să întreprindă o acțiune ofensivă. 7. Tranz. A face să ia naștere, să funcționeze, a înființa, a organiza o școală, o instituție etc. 8. Tranz. (În expr.) A deschide o paranteză = a pune primul dintre cele două semne care formează o paranteză; fig. a face o digresiune în cursul unei expuneri. 9. Refl. (Despre culori sau obiecte colorate) A căpăta o nuanță mai apropiată de alb. ♦ Tranz. și refl. Fig. A da sau a căpăta o înfățișare luminoasă, prietenoasă. 10. Refl. (Despre vocale) A trece din seria vocalelor închise în seria vocalelor deschise. [Prez. ind. și: (reg.) deschiz; perf. s. deschisei, part. deschis. – Var.: (pop.) deșchide vb. III] – Lat. discludere.

DESCHIDE, deschid, vb. III. 1. Tranz. A da la o parte, a împinge în lături o ușă, o fereastră, un capac etc. care închide ceva. ◊ Expr. A(-i) deschide (cuiva) porțile = a(-i) da (cuiva) acces (la ceva), a-i acorda (cuiva) liberă trecere. ♦ A descoperi deschizătura de acces într-o încăpere sau într-un spațiu, dând la o parte ușa sau capacul care o închide. ◊ Expr. A-și deschide sufletul (sau inima) = a face destăinuiri, a spune tot ce are pe suflet; a se confesa. A deschide (sau, refl., a i se deschide) cuiva pofta de mâncare = a provoca cuiva (sau a căpăta) poftă de mâncare. ♦ A descuia. ♦ Refl. (Despre ferestre și uși) A lăsa liber accesul sau vederea în... sau spre..., a da spre... ♦ A îndepărta terenurile sterile situate deasupra unui zăcământ, în vederea exploatării lui. 2. Tranz. A desface, a face să nu mai fie împreunat sau strâns. ◊ Expr. A deschide gura = a) a îndepărta buzele și fălcile una de alta pentru a sorbi, a mânca sau a vorbi; b) a vorbi. A deschide cuiva gura = a face, a sili pe cineva să vorbească. A deschide ochii = a) a ridica pleoapele, descoperind ochii; p. ext. a se deștepta din somn; b) a se naște. A deschide (sau, refl., a i se deschide) cuiva ochii = a face pe cineva (sau a ajunge) să-și dea seama de ceva. A-și deschide ochii (bine) = a fi foarte atent la ceva; a înțelege bine ceva. A deschide ochii mari = a se mira tare de ceva. A deschide mâna = a desface degetele strânse în pumn; fig. a fi darnic. A deschide brațele = a întinde brațele în lături pentru a îmbrățișa pe cineva; fig. a primi pe cineva cu bucurie. 3. Tranz. A desface, a dezlipi un plic, a scoate din plic, a despături o scrisoare (pentru a lua cunoștință de conținut). ♦ A întoarce coperta (împreună cu una sau mai multe file ale) unei cărți, a unui caiet, a desface o carte sau un caiet la o anumită pagină. ♦ A face o incizie sau o intervenție chirurgicală într-o rană, într-un organ al corpului. 4. Refl. (Despre pământ sau formații ale lui; p. anal. despre valuri) A se despica, a se crăpa. ♦ (Despre găuri sau crăpături) A se forma. ♦ (Despre răni) A începe să sângereze sau să supureze; a înceta să mai fie închis. ♦ (Despre flori) A-și desface petalele. ♦ (Despre peisaje, priveliști) A se înfățișa vederii, a se desfășura. 5. Tranz. (Adesea fig.) A săpa, a tăia, a croi un drum, o șosea, o cărare. ◊ Expr. A deschide cuiva carieră = a face cuiva posibilă o carieră bună. 6. Tranz. A porni o acțiune (juridică), a face începutul; a începe. ◊ Expr. A deschide vorba despre ceva = a începe, a aborda un subiect. ♦ A face prima mișcare într-o partidă de șah. ♦ A trece mingea unui coechipier pentru ca acesta să întreprindă o acțiune ofensivă. 7. Tranz. A face să ia naștere, să funcționeze, a înființa, a organiza o școală, o instituție etc. 8. Tranz. (În expr.) A deschide o paranteză = a pune primul dintre cele două semne care formează o paranteză; fig. a face o digresiune în cursul unei expuneri. 9. Refl. (Despre culori sau obiecte colorate) A căpăta o nuanță mai luminoasă, mai apropiată de alb. ♦ Tranz. și refl. Fig. A da sau a căpăta o înfățișare luminoasă, prietenoasă. 10. Refl. (Despre vocale) A trece din seria vocalelor închise în seria vocalelor deschise. [Prez. ind. și: (reg.) deschiz; perf. s. deschisei, part. deschis. – Var.: (pop.) deșchide vb. III] – Lat. discludere.

DESCHIS adj. v. cinstit, comunicativ, expansiv, neprefăcut, prietenos, receptiv, sincer, sociabil, volubil.

deschis adj. v. CINSTIT. COMUNICATIV. EXPANSIV. NEPREFĂCUT. PRIETENOS. RECEPTIV. SINCER. SOCIABIL. VOLUBIL.

DULCEAG, -Ă, dulcegi, -e, adj. 1. (Despre mîncări și băuturi) Cu gust ușor îndulcit, searbăd, fad. Vin dulceag. ▭ Rachiul are coloarea roșcată, gustul dulceag. ȘEZ. IV 183. Uite-o pară mălăiață și dulceagă, taman pe gustul crăieselor. ib. IX 121. 2. Fig. Lipsit de gust; searbăd, anost, fad, banal. Versuri dulcege. 3. Fig. Care vrea să pară blînd, prietenos; mieros. Mi-a vorbit pe un ton dulceag. ◊ (Adverbial) Jupînul... care cunoștea cît se întinde poimîinile cocoanei, zice dulceag: dar... știti că... mai este un contișor. CARAGIALE, O. I 325.

Dușmănos ≠ prietenos

ETICHETĂ², etichete, s. f. 1. Bucată de hîrtie, de carton, de metal etc., care se aplică sau se leagă pe pachete, sticle, bagaje, cărți, caiete etc. și pe care se indică conținutul, posesorul, destinația etc. De pe gravura capacului îi surîse prietenos... o creolă... Era numai o simplă etichetă, și totuși femeia îi părea grozav de cunoscută. C. PETRESCU, Î. I 3. 2. Fig. Titlu, nume, calificativ sub care se prezintă sau figurează cineva sau ceva, ascunzînd natura sa adevărată. A fost de datoria cercetătorilor critici să scoată numele meu de subt o etichetă pe care unii mi-o mai păstrează. SADOVEANU, E. 8.

EXPANSIV adj. 1. exuberant. (Om ~.) 2. comunicativ, prietenos, sociabil, volubil, (rar) social, vorbitor, (înv.) soțios, (fig) deschis. (O fire ~.)

FAMILIAR, -Ă adj. 1. (despre exprimare, limbaj, comportare) prietenos; simplu, nepretențios. ◊ intim, apropiat, neprotocolar. 2. cunoscut, știut, obișnuit. (< fr. familier, lat. familiaris)

FAMILIAR adj. 1. obișnuit, simplu. (Stil, limbaj ~.) 2. v. prietenos. 3. v. cunoscut.

FAMILIAR adj. 1. obișnuit, simplu. (Stil ~.) 2. afectuos, cordial, intim, prietenesc, prietenos. (Nota ~ a conversației.) 3. cunoscut, știut. (Locuri ~.)

FAMILIAR, -Ă, familiari, -e, adj. 1. (Despre exprimare, limbaj, stil) Care este folosit în (sau apropiat de) vorbirea obișnuită; simplu, fără pretenții. ♦ (Despre atitudini, comportări etc.; p. ext. despre oameni) Simplu, prietenos, apropiat; p. ext. care este fără respectul cuvenit, ireverențios. 2. Care este binecunoscut, obișnuit cuiva. [Pr.: -li-ar] – Din fr. familier, lat. familiaris.

FAMILIAR, -Ă adj. 1. Neafectat, prietenos; nepretențios. ♦ Intim, de-al familiei. 2. Cunoscut, știut, obișnuit. [Pron. -li-ar. / cf. fr. familier, lat. familiaris].

FAMILIAR, -Ă, familiari, -e, adj. 1. (Despre exprimare, limbaj, stil) Simplu, fără pretenții, apropiat de vorbirea obișnuită. V. intim. Corespondență scrisă într-un stil familiar. ▭ Am luat cuvintele ei ca o expresie familiară de politeță. IBRĂILEANU, A. 166. ♦ (Despre atitudini, comportări etc. sau despre persoane) Simplu, nepretențios, neafectat, prietenos. Nu poți fi familiară cu toată lumea și atunci se pare că ești numai cu unii. CAMIL PETRESCU, U. N. 122. ♦ Fără respectul cuvenit; ireverențios. 2. Bine cunoscut, obișnuit. Înfășurat în blănuri, înfundat în sanie, cercam să recunosc sub nămeți locurile familiare altădată, C. PETRESCU, S. 123. – Pronunțat: -li-ar.

familiar (prietenos, obișnuit) adj. m. (sil. -li-ar), pl. familiari; f. sg. familiară, pl. familiare

FAMILIAR, -Ă, familiari, -e, adj. 1. (Despre exprimare, limbaj, stil) Care este folosit în (sau apropiat de) vorbirea obișnuită; simplu, fără pretenții. ♦ (Despre atitudini, comportări etc.; p. ext. despre oameni) Simplu, prietenos, apropiat; p. ext. care este fără respectul cuvenit, ireverențios. 2. Care este bine cunoscut, obișnuit cuiva. [Pr.: -li-ar] – Din fr. familier, lat. familiaris.

FAMILIARITATE, familiarități, s. f. 1. Comportare, atitudine simplă, prietenoasă, cordială. 2. Familiarism; (la pl.) gesturi, cuvinte etc. care sunt îngăduite numai între prieteni foarte apropiați. [Pr.: -li-a-] – Din fr. familiarité, lat. familiaritas, -atis.

FAMILIARITATE, familiarități, s. f. 1. Purtare, atitudine simplă, prietenoasă, cordială. 2. Familiarism; (la pl.) gesturi, cuvinte etc. care sunt îngăduite numai între prieteni foarte apropiați. [Pr.: -li-a-] – Din fr. familiarité, lat. familiaritas, -atis.

FAMILIARITATE, familiarități, s. f. Purtare, atitudine intimă, simplă, prietenoasă. Conversează cu atîta familiaritate, încît n-ai gîndi că sînt dușmani. NEGRUZZI, S. I 328. ♦ Intimitate deplasată, rău înțeleasă, lipsă de respect, (concretizat, la pl.) gesturi, cuvinte etc. familiare, ireverențioase. Grigore Iuga îl privi o clipă și nu răspunse nimic. Familiaritatea arendașului îl sîcîia. REBREANU, R. I 43. Îi răsunau încă, supărător, în cap, vorbele inspectorului, a cărui familiaritate îl enerva. VLAHUȚĂ, O. AL. II 10.

GLOB, globuri, s. n. 1. Corp sferic sau sferoidal. Luna, ca un glob de aur, înviorează noaptea. BOLINTINEANU, O. 350. ◊ Glob ocular (sau al ochiului) = partea ochiului, de formă sferică, adăpostită în orbită. Fruntea lui Bîlea se încreți și globurile ochilor i se umflară. PREDA, Î. 150. (La pl. și în forma globi) Îi erau globii ochilor scrijelați de fire roșii. SADOVEANU, M. C. 47. Sub pleoapele închise globii ochilor se bat. EMINESCU, O. I 79. ♦ Corp sferic de sticlă, servind drept ornament. Pomul de iarnă era încărcat de globuri colorate. ♦ (De obicei urmat de determinări) Corp sferic, de sticlă sau de porțelan, care protejează o lampă sau un bec. Subt lumina prietenoasă ce se răspîndea de subt globurile lămpilor... adunase în sindrofie prietenii. ANGHEL, PR. 46. Lămpi mari de bronz, cu globuri de porțelan, aruncă o lumină albă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 5. 2. (Determinat uneori prin «pămîntesc» sau «terestru») Planeta locuită de oameni; pămîntul. E rînduiala firii bujorul să-nflorească... Și globul să rotească mereu pe lîngă soare. DEȘLIU, G. 51. Cometă... De ce vrei să arzi globul ce noi îl locuim? ALEXANDRESCU, M. 177. ◊ Glob (pămîntesc sau terestru) = glob sferic, de obicei metalic, pe a cărui suprafață exterioară este reprezentat aspectul scoarței pămîntului; e folosit pentru scopuri didactice. Glob ceresc = glob sferic pe a cărui suprafață exterioară e reprezentat aspectul bolții cerești. – Pl. și: (s. m.) globi.

GRAȚIOS, -OASĂ, grațioși, -oase, adj. 1. Plin de grație, de gingășie. Libelule grațioase Zboară-n aerul de vară. MACEDONSKI, O. I 91. Toate umbrele-ncîntate, Adunate Sub al lunei dulce foc... începură-a se-nvîrti Cu-o mișcare grațioasă, Luminoasă. ALECSANDRI, P. II 61. ◊ (Adverbial) Eugenia îl îmbrățișă și-l felicită grațios. REBREANU, R. I 180. Doamna, frumoasa și juna soție, Cu ochii în jos Lasă să se vadă a sa bucurie Rîzînd grațios. BOLINTINEANU, O. 77. 2. (Învechit) Plin de bunăvoință; binevoitor, prietenos. Vom vorbi... despre poezia ce am publicat în numărul trecut, însoțită de grațioase și meritate elogiuri. MACEDONSKI, O. IV 45. Viu printr-aceasta să-ți mulțumesc din inimă pentru grațioasa d-tale atențiune. CARAGIALE, O. VII 299. – Pronunțat: -ți-os.

GROHĂIT s. n. Sunetul caracteristic, gros, sacadat, pe care îl scot porcii și mistreții. Cînd îl văzură pe Negoiță, [porcii] îl primiră cu un grohăit la început amenințător și aspru, dar pe urmă din ce în ce mai prietenos și mai duios. GALACTION, O. I 298. Pare că se și aude... grohăitul fiarei și sunetul cornului de vînătoare. ODOBESCU, S. III 134.

HIRITISI, hiritisesc, vb. IV. Tranz. (Învechit și arhaizant) A felicita. Bătrînul Ștefănescu privea și asculta cu o față prietenoasă, ca și cînd oamenii l-ar fi hiritisit. REBREANU, R. II 167. Hai să-l hiritisim pentru fericirea lui. ALECSANDRI, T. 589. – Variante: heretisi (CARAGIALE, O. VII 168, ISPIRESCU, L. 257, DONICI, F. 60), firitisi (TEODORESCU, P. P. 620) vb. IV.

INTIM, -Ă, intimi, -e, adj. 1. (Despre o persoană în relații cu alta) Legat printr-o prietenie strînsă, foarte apropiat; introdus în toate secretele. Crede-te în această casă ca în mijlocul unor vechi și intimi amici. BOLINTINEANU, O. 419. ◊ (Substantivat) Lumea se rărise. Nu mai erau decît intimii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 11. 2. Familiar, prietenos, afectuos, cordial. Cu nota aceasta intimă, convorbirea merse înainte cum putu. D. ZAMFIRESCU, R. 15. Umbra lui... părea că începuse o vorbire intimă cu el. EMINESCU, N. 58. 3. Care se referă la viața particulară a cuiva; personal; p. ext. secret. În ziua aceea... am înfrînt această regulă intimă. GALACTION, O. I 333. Să mă pună în curent cu chestiunile lui intime. C. PETRESCU, Î. II 85. ♦ Caracteristic unui mediu restrîns, unui cadru limitat, familiar; care are loc într-un cadru restrîns. Masă intimă. ▭ Orașul mic te fură-ncet... cu centrul intim și cochet. MACEDONSKI, O. I 180. 4. Care constituie partea esențială, care este mai de seamă sau mai profund într-un lucru, într-o problemă etc.; lăuntric. Caracterul prim și intim al poeziei lui Lenau e... romantismul. GHEREA, ST. CR. I 176. Natura lor intimă trebuie căutată și bine înțeleasă pentru a putea să-i înțelegem și să-i asemănăm. IONESCU-RION, C. 70. 5. Fig. Strîns, apropiat. Romîna prezintă, în structura ei, caractere neromanice... care se explică numai prin limbile slave și contactul intim între cele două limbi. ROSETTI, I. SL. 19. – Accentuat și: intim.

INTIM adj., s. 1. adj. v. apropiat. 2. s. v. confident. 3. adj. v. strâns. 4. adj. v. sexual. 5. adj. v. prietenos. 6. adj. domestic, particular, personal, privat. (Probleme ~.) 7. adj. restrâns. (Petrecere într-un cadru ~.) 8. adj. confidențial. 9. adj. v. adânc.

INTIM adj., s. 1. adj. apropiat, bun. (Prieten ~.) 2. s. confident, (înv.) tainic. (~ al domnitorului.) 3. adj. apropiat, strîns. (Relații ~.) 4. adj. erotic, fizic, fiziologic, sexual, trupesc. (Relații ~ între soți.) 5. adj. afectuos, cordial, familiar, prietenesc, prietenos. (Nota ~ a conversației.) 6. adj. domestic, particular, personal, privat. (Probleme ~.) 7. adj. restrîns. (Petrecere într-un cadru ~.) 8. adj. confidențial, particular, (înv.) particularnic. (Scrisori ~.) 9. adj. adînc, lăuntric, profund. (Natura ~ a unui fenomen.)

INTIM / INTIM, -Ă adj. 1. care constituie esența unui lucru; lăuntric. ◊ (fig.) strâns, apropiat. 2. (despre sentimente) puternic, profund. 3. (despre oameni; și s. m.) legat printr-o afecțiune puternică, profundă. ◊ familiar, prietenos, cordial. ◊ referitor la sentimentele de dragoste, erotic; sexual. 4. referitor la viața particulară sau familiară a cuiva. ◊ care are loc într-un cadru restrâns. (< fr. intime, lat. intimus)

ISCUSEALĂ, iscuseli, s. f. (Rar) Iscusință. Îi va pune prietenos mîna pe umăr, să-l felicite pentru iscuselile cu care a stors tot ce era de aflat. C. PETRESCU, A. R. 46.

împretenoșa, împretenoșez, vb. refl. – (reg.) A se împrieteni, a deveni prieten cu cineva: „S-o împretenoșat cu iobagii...” (Bilțiu, 2013: 87). – Din împrieteni (prin contaminare cu prietenos).

ÎNTINDE, întind, vb. III. I. (Predomină ideea unei mișcări liniare în spațiu, pornind de la un punct spre altul) 1. Tranz. A trage de unul sau de amîndouă capetele sau de toate părțile unui corp (mărindu-l) A întinde un elastic. ▭ Merge binișor cu arcul gata către locul bănuit... se oprește și-ntinde arcul. CARAGIALE, P. 111. ◊ Expr. A întinde (cuiva) cursa sau o cursă, lațul, un laț) = a așeza cursa pentru a prinde un animal; fig. a se folosi de mijloace viclene față de cineva. O cursă pe care i-o întindea tată-său. ISPIRESCU, L. 18. Vînătoru-ntinde-n crîng La păsărele lațul. EMINESCU, O. I 174. ◊ Intranz. Pescarii întind veseli de căpătîiul funiilor. DELAVRANCEA, S. 64. ◊ Refl. Parcă pielea mi se întinde pe oase, de le simt contururile. CAMIL PETRESCU, U. N. 340. ◊ Refl. pas. Arcuri se întind în vînt. EMINESCU, O. I 148. ♦ Refl. A se încorda. Mușchii i se întinseseră ca coarda unui arc. NEGRUZZI, S. I 42. ♦ Refl. (Mai ales despre obiecte de îmbrăcăminte) A se lărgi sau a se lungi prin deformare permanentă, a se lăbărța. Flanela s-a întins la gît. ♦ Refl. (Despre unele lichide) A curge în formă de dîre băloase. Borșul trezit se întinde. 2. Tranz. (Cu privire la părți ale corpului) A mișca lungind într-o direcție oarecare, a desfășura în toată lungimea. Cîte un bătrîn care stătea la fereastră întindea gîtul și îl urmărea cu ochii. DUMITRIU, N. 152. Puternicile brațe spre dînsa întindea. EMINESCU, O. I 95. Nu e nevoie, cînd zîmbiți, să întindeți buzele pîn’ la ceafă. ALECSANDRI, T. I 295. ◊ Fig. Întinde cu mîndrie aripele-ți ușoare, O! sufletul meu vesel, o! suflet fericit. ALECSANDRI, P. I 124. ◊ Expr. A întinde mîna (sau o mînă) = a face un gest cu brațul: a) pentru a indica ceva; b) pentru a cere de pomană. Chiar cerșetorul din colț a uitat să întindă mîna. C. PETRESCU, C. V. 290. A întinde (cuiva) mîna (sau mîinile) = a) a înainta brațul către o persoană pentru a da mîna cu ea (în semn de salut; fig. a-și manifesta dragostea sau prietenia pentru cineva. Fata zîmbi, întinse mîna: Dumneata ești domnu Macovei? SADOVEANU, M. 113. Vartolomeu Diaconu întinse mîna prietenos. C. PETRESCU, A. 280. A plecat fără să-mi întindă mîna. VLAHUȚĂ, O. A. 471. Trebuie să le întindem mînile cu dragoste. ALECSANDRI, T. I 361; b) (fig.) a veni în ajutorul cuiva, a salva pe cineva dintr-un impas. Noi vă întindem mîna – continuă brigadierul – să vă ridicăm pe un drum mai neted ce duce la fericire și la belșug. MIHALE, O. 44. 3. Refl. (Despre ființe) A-și destinde corpul (din cauza oboselii, a plictiselii etc.). [Bardac] dormea cît e ziua de mare, se întindea, căsca. SADOVEANU, O. VII 357. Se întindea și mai căsca. ȘEZ. II 35. Dar podarul se gîndea Și cu lene se-ntindea. ALECSANDRI, P. P. 159. ♦ A se înălța ridicîndu-se în vîrful picioarelor. Dragă mi-i lelița-naltă, Că-mi dă gură peste poartă; Dar lelița mititea Se-ntindea și n-ajungea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 430. ♦ Fig. A se încumeta, a cuteza, a îndrăzni, a se obrăznici. Nu te-ntinde! ◊ Expr. Nu te-întinde mai mult decît ți-e plapuma (sau, regional, oghialul) = nu pretinde mai mult decît poți avea, fii modest. Nu mai lungi vorba... Nu te-ntinde mai mult decît ți-i oghialul! ALECSANDRI, T. 464. 4. Refl. (Despre ființe) A se culca (pentru a dormi sau a se odihni). Se întinse la umbra tufanului. PREDA, Î. 153. Și cînd în pat se-ntinde drept Copila să se culce, I-atinge mînile pe piept, I-nchide geana dulce. EMINESCU, O. I 168. Ne întindem pe mușchi, sub un măslin. ALECSANDRI, O. P. 350. ♦ Tranz. A doborî la pămînt printr-o lovitură. La pămînt îl întindea, De falangă mi-l lega Și-l bătea și tot striga. ALECSANDRI, P. P. 130. 5. Tranz. A înmîna, a prezenta, a oferi, a da. Fata a întins unchieșului niște hîrtii, pe urmă... s-a întors în loc. GALAN, Z. R. 32. Răsturnă mămăliga pe măsuța joasă și rotundă, tăie jumătate și o întinse pe un fundișor lui Mitrea. SADOVEANU, B. 28. Îi întinse un bănuț de aur. DELAVRANCEA, H. T. 36. Și, întorcîndu-mi fața, eu spada ți-am întins. EMINESCU, O. I 91. 6. Tranz. (Cu privire la o armă de foc) A îndrepta spre...; a ochi. Stăi, stăi, nu-ntinde flinta, că plumbul e fierbinte. COȘBUC, P. II 96. Se întîlnește cu necuratu; cînd întinde pușca să deie, el îi zice: stăi, nu da, că-ți voi fi de folos. ȘEZ. II 40. 7. Tranz. (În expr.) A (o) întinde (la drum) = a pleca repede, a grăbi mersul, a fugi, a o șterge. De la Brăila înainte, lui Moș Gheorghe i se pare că trenul o întinde la drum, cu tot dinadinsul. SP. POPESCU, M. G. 39. Întinse unchiașul la drum. ISPIRESCU, L. 96. O întinse cu grabă spre București. BĂLCESCU, O. II 110. (Rar, cu altă construcție) Întinseră piciorul la drum. ISPIRESCU, L. 322. (Intranz., despre vite) A întinde la jug = a trage (din greu). Boii se spetesc întinzînd la jug. ALECSANDRI, T. 970. (Refl., rar, despre cai) A se întinde galopului = a o lua, a merge în galop mare. Într-un mers obișnuit, iepușoara... ar fi părut o mîrțoagă...; acum, abia se zărea prin fulgi, întinsă galopului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 6/1. 8. Tranz. (Rar, cu privire la ființe, în special la oameni) A chinui, a tortura. De te-aș prinde, Ca p-un cîine te-aș întinde Că la toți le-ai dat noroc, Pe mine mă arzi în foc. TEODORESCU, P. P. 278. ♦ Fig. A trage de cineva, a hărțui. Bietu popa... e și el întins în toate părțile. STĂNOIU, C. I. 30. II. (Predomină ideea de răspîndire sau așternere în lungime și lățime pe o suprafață) 1. Tranz. (Cu privire la obiecte strînse, îndoite, împăturite) A desface, a desfășura (în lung și în lat), a așeza în toată întinderea, pentru a forma un așternut, pentru a expune la aer etc. Muierea... întinse hainele să se usuce. RETEGANUL, P. III 4. El întinse pe pajiște niște scoarțe scumpe. ISPIRESCU, L. 109. Aceste două vase, după ordinul colonelului, întinseră pînzele în vînt. BOLINTINEANU, O. 264. [Rufele] să le anin în cuiul meu și să le întind în odaie. ALECSANDRI, T. I 322. ◊ Fig. Neguri albe, strălucite, naște luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le întinde pe cîmpie. EMINESCU, O. I 72. Azi dimineață ne-am trezit cu iarna în țară. Ea și-a întins cojoacele albe pe vîrfurile munților. ALECSANDRI, S. 308. ◊ (Cu privire la obiecte care – după ce au fost desfășurate – trebuie fixate, susținute, sprijinite) Ienicerii... Răspîndindu-se în roiuri, întind corturile mari. EMINESCU, O. I 146. (Refl. pas.) S-a întins puntea de legătură cu uscatul. BART, E. 317. Între cei patru stîlpi de la intrare se-ntindea ziua, peste șanț, un pod de piele de bivol. VLAHUȚĂ, O. AL. I 160. ◊ (Cu privire la obiecte care trebuie expuse vederii) Oamenii și-au întins marfa pe mesele din piață. A întinde masa (sau masă) = a așterne masa pentru mîncare, a pune masa; a da o masă (cu oaspeți mulți). Cînd boierul întindea masă mare... chema tacîmul curții ca să desfăteze pe mosafiri. GALACTION, O. I 69. Vreo zece fete... ajutau Gherghinei să întindă niște mese în ogradă. BUJOR, S. 95. Mîndră masă-și întindea Și tot bea și veselea Și din gură-așa zicea... ALECSANDRI, P. P. 72. (Refl. pas.) Într-o mînăstire din trecut rămasă, În domneasca sală se întinde masă. BOLINTINEANU, O. 54. ♦ (Cu privire la substanțe moi sau plastice) A așeza pe o suprafață mai mare, subțiind, netezind; a răspîndi. Au întins hoștinile fierbincioare pe o pînzătură. CREANGĂ, A. 15. ◊ Expr. A întinde o foaie (de aluat) = a subția o foaie de aluat (de obicei apăsînd-o de repetate ori cu o vergea de lemn), a-i mări suprafața. 2. Refl. A ocupa un spațiu (mai) mare, (mai) întins, a acoperi o suprafață mare. Dincolo de marginile pădurii se întind ogoarele de porumb. BOGZA, C. O. 246. Satul se-ntinde la poalele celui din urmă șir de dealuri. SLAVICI, O. I 214. Ograda... se-ntindea gălbuie în lună. EMINESCU, N. 51. ◊ Fig. Freamătul de sară conteni, pacea începea a se întinde iar pe iaz. SADOVEANU, O. I 410. Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Urmat de determinări introduse prin «pînă la», arată limitele unui ținut, ale unei țări etc.) Dobrogea se întinde pînă la mare. ♦ (Despre grupuri de oameni) A se prelungi (într-o direcție), a acoperi o suprafață mare. Din marginea poienii Se-ntinseră-n coloane de luptă moldovenii. COȘBUC, P. II 78. Parada se întindea ca un șerpe pe șovoita uliță. NEGRUZZI, S. I 29. ◊ Expr. A întinde hora = a forma o horă. Nu-s crunt, nici hapsîn, Puternic și bun, Pe toți îi cuprind și horele-ntind. Aduc sărbătoare la mic și la mare. BANUȘ, B. 102. Hori de-mi întindea, Hori de-mi învîrtea. TEODORESCU, P. P. 647. ♦ (Despre plante, buruieni etc.) A se lăți, a se răspîndi (orizontal pe pămînt). Troscotul s-a întins peste toată curtea. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la putere, stăpînire etc.) A mări, a lăți, a spori. Domnii și boierii neamurilor ziseră între dînșii... să împingem neamurile unele asupra altora, ca astfel să întindem domnirea și puterea noastră. RUSSO, O. 30. ◊ Refl. Puterea mea se-ntinde Preste cer, preste văzduhuri. CONACHI, P. 87. ♦ (Despre idei, zvonuri) A se răspîndi, a se extinde. Vestea... s-a întins vertiginos în uzină. SAHIA, N. 35. ♦ (Despre acțiuni, mișcări sociale) A se dezvolta, a lua proporții. Din Zarand, răscoala se întinde și cuprinde și Hunedoara. IST. R.P.R. 281. Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește. EMINESCU, O. I 144. ♦ (Despre boli, epidemii) A cuprinde o suprafață din ce în ce mai mare, a se lăți. Începuse cangrena să se întindă ca o pată de păcură pe umărul lui Bernaru. MIRONESCU, S. A. 121. 4. Refl. A se prelungi în timp; a dura, a dăinui, a ține. Festivitatea a luat sfîrșit. Masa care a urmat... s-a întins pînă dimineața. STANCU, U.R.S.S. 94. Veseliile se întinseră pînă noaptea tîrziu. ISPIRESCU, L. 376. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «asupra») A insista, a stărui. Ar fi fastidios a mă întinde mai mult asupra acestui subiect. GHICA, S. 212. ◊ Expr. A se întinde la vorbă (lungă) sau cu vorba sau (tranz.) a o întinde la vorbă sau a întinde vorba (sau vorbe) = a lungi vorba, a vorbi mai mult decît trebuie, a tărăgăna sau a face să tărăgăneze o discuție. Cu răbdarea păianjenului ce-și țese pînza, în mod voit întindea vorba. V. ROM. septembrie 1952, 175. Se bucura mama că-i veneau neamurile, s-o mai întindă cu ele la vorbă. STANCU, D. 5. Își ceru iertare și plecă mînat de treburi urgente, care nu-i dădeau răgaz să se întindă la vorbă lungă. C. PETRESCU, A. 469. Le-a îngăduit să se întindă la vorbă. REBREANU, R. I 145. Ce să mai întind vorbe? RETEGANUL, P. I 55. Ne-am prea întins cu vorba și luminarea-sa nu știe cum să ne mai intre în voie. CREANGĂ, P. 258. – Forme gramaticale: perf. s. întinsei, part. întins. – Prez. ind. și: (regional) întinz (DELAVRANCEA, A. 129, CARAGIALE, O. I 56). – Variantă: (învechit) tinde (BUDAI-DELEANU, Ț. 178) vb. III.

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv. și arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrăbiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în cavitatea bucală, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocori. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrabiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.

LUNGI, lungesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre lucruri) A se face mai lung; a se întinde (ocupînd un spațiu mai mare). În dreapta se lungea un petic mare de pădure. DUMITRIU, N. 119. ◊ (Tranz. în expr.) A lungi pasul = a merge mai repede, a se grăbi. Lupul... lungi pasul lupește. ISPIRESCU, L. 79. ♦ (Despre ființe sau părți ale corpului) A se face mai lung, a se întinde în sus; a se înălța. Așa se deșira și se lungea de grozav de ajungea cu mîna la lună. CREANGĂ, P. 245. Baba se smulse... lungindu-se slabă și mare pînă-n nori. EMINESCU, N. 10. ◊ Expr. A i se lungi (cuiva) urechile de foame = a fi foarte flămînd. El mănîncă cît un casier, și noi... Ian privește, mi s-au lungit urechile de foame. ALECSANDRI, T. I 440. A i se lungi (cuiva) ochii (sau căutătura) a drum = a privi cu tristețe în gol, dornic de a pleca departe. De-abia îngăima cîte-o vorbă... și iar cădea pe gînduri, și ochii largi i se lungeau a drum. VLAHUȚĂ, N. 12. ◊ Tranz. Boii trăgeau înainte, clătinînd din cap și cu nările aburinde, și-și lungeau gîturile în jug. DUMITRIU, N. 87. 2. Refl. A se întinde pe jos, pe un pat etc.; a se culca. Așezai șaua la rădăcina unui brad, așternui mantaua, mă lungii cu fața-n sus și mă hotărîi să-mi închipui că nu mi-e foame. HOGAȘ, M. N. 110. Abia se lungi în pat și gîndurile începură, întîi blînde, prietenoase, ș-apoi îndoielnice, posomorîte. DELAVRANCEA, H. TUD. 20. 3. Tranz. (Cu privire la mîncări și băuturi) A subția cu apă, a dilua. A lungit supa. 4. Tranz. (Cu privire la diviziuni ale timpului, la fapte sau acțiuni care durează) A face mai lung, a prelungi, a face să dureze. În zadar, urgie crudă, lungești noaptea-ntunecoasă. ALECSANDRI, P. III 22. ◊ Expr. (Mai ales la forma negativă) A lungi vorba = a întinde vorba, a vorbi mai mult decît trebuie. Ce să mai lungim vorba? Îl îngriji ca pe lumina ochilor lui. ISPIRESCU, L. 235. Străjerul, știind porunca, nu mai lungește vorba. CREANGĂ, P. 80. Iaca leneșii!... – Hai, nu mai lungiți vorba și vă porniți acu-ndată la lemne. ALECSANDRI, T. I 262.

NECUNOSCUT, -Ă, necunoscuți, -te, adj. Care nu e cunoscut, despre care nu se știe nimic; ascuns, neștiut. O ajungea mintea ce are de făcut, însă față de o lume necunoscută pășea cu oarecare sfială. SADOVEANU, B. 75. Și din adînc necunoscut Un mîndru tînăr crește. EMINESCU, O. I 170. Dama necunoscută nu se pare a-ți fi compatriotă. NEGRUZZI, S. I 45. ♦ (Substantivat) Persoană pe care nu o cunoaște cineva. I s-a părut că necunoscuta-i surîde prietenos. C. PETRESCU, C. V. 19. Apoi bine, cucoană Chiriță, se poate să-ți lași copilele pe mîna unor necunoscuți? ALECSANDRI, T. I 123. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce nu se cunoaște, ceea ce nu e (încă) cercetat sau explorat. Izvorăște din necunoscut... cîntarea tainică de bucium. SADOVEANU, O. I 51. Pentru toți patru copiii... capitala era necunoscutul miraculos. C. PETRESCU, C. V. 12. Tocmai necunoscutul mă ispitește, necunoscutul în care locuiesc toate posibilitățile. REBREANU, P. S. 142.

Neprietenos ≠ prietenos

NEPRIETENOS, -OASĂ, neprietenoși, -oase, adj. 1. Lipsit de prietenie, de bunăvoință; dușmănos, ostil, neprietenesc; p. ext. care nu este sociabil, comunicativ; morocănos. ♦ Care exprimă, trădează dușmănie, ostilitate, lipsă de prietenie. 2. Fig. (Despre încăperi, interioare etc.) Lipsit de confort, de intimitate; rece, neprietenesc. [Pr.: -pri-e-] – Ne- + prietenos.

NEPRIETENOS, -OASĂ, neprietenoși, -oase, adj. 1. Lipsit de prietenie, de bunăvoință; dușmănos, ostil, neprietenesc; p. ext. care nu este sociabil, comunicativ; morocănos. ♦ Care exprimă, trădează dușmănie, ostilitate, lipsă de prietenie. 2. Fig. (Despre încăperi, interioare etc.) Lipsit de confort, de intimitate; rece, neprietenesc. [Pr.: -pri-e-] – Pref. ne- + prietenos.

NEVICLENIT, -Ă, nevicleniți, -te, adj. (Rar) Lipsit de viclenie; bun, prietenos. Sîntem ținuți cu neviclenită Inimă să dăm noi sfătuire Fieșcui. BUDAI-DELEANU, Ț. 375.

NEVICLENIT, -Ă, nevicleniți, -te, adj. (Rar) Care nu este viclean; bun, prietenos. – Din ne- + viclenit.

Ostil ≠ prietenos, neostil, prietenesc

PAGUBĂ, pagube, s. f. 1. Pierdere materială suferită de cineva sau adusă cuiva; stricăciune care provoacă o astfel de pierdere. V. prejudiciu. Așa să fie pîrîul Horincei adîncit și curățit! n-ar mai face atîta pagubă bieților oameni, cînd vine primăvara de nămolește șesul, ori vara de-neacă semănăturile! SP. POPESCU, M. G. 80. Numai Harap-Alb nu aducea nici o supărare, însă ca tovarăș era părtaș la toate, și la pagubă și la cîștig și prietenos cu fiecare. CREANGĂ, P. 247. Au văzut că paguba nu era atîta pe cît el o socotea. DRĂGHICI, R. 116. ◊ Fig. La acestea se mai adaugă și alte pagube morale. CARAGIALE, O. III 203. ◊ Expr. A fluiera a pagubă = a-și manifesta (fluierînd) părerea de rău pentru o pierdere suferită, pentru o nereușită. Plecă și îi lăsă cu buzele umflate, cu brațele încrucișate și fluierînd a pagubă. ISPIRESCU, L. 249. Atîta pagubă (și dobîndă) sau mare pagubă, nici o pagubă! expresii exclamative care arată nepăsarea pentru o pierdere suferită sau față de anumite situații. Așa cum era el îmbrăcat, nici o pagubă! C. PETRESCU, A. R. 6. Taci, măi, zic eu, ce mai vorbești în bobote; că s-a mînie omul și s-a duce și el acasă. – Ei, ș-apoi? Ce mare pagubă! CREANGĂ, A. 105. A lucra (sau a ieși) în pagubă = a munci degeaba, fără a realiza un cîștig sau pierzînd bani, timp. [Tata] ieșea în pagubă mai mare cînd lucra la alt antreprenor. PAS, Z. I 33. Țăranul lucrează pretutindeni în pagubă, grație sistemului de învoieli ce i s-a impus. REBREANU, R. I 261. A rămîne de (mai rar a sufla a) pagubă = a rămîne păgubaș, a fi în pierdere. Dacă stăpînirea împarte moșia, apoi are s-o împartă la cei săraci și fără pămînt, iar dînșii suflă a pagubă. REBREANU, R. I 239. A nu se alege cîștigul din pagubă = a nu-i ieși cuiva nici un cîștig de pe urma muncii depuse, a fi nenorocos în afaceri. 2. (Învechit și popular, în expr.) Pagubă că... se spune pentru a exprima părerea de rău față de o situație neplăcută; păcat că... Pagubă că Toderică n-a avut la el o daltă... ca să poată săpa mîntuitorul semn. NEGRUZZI, S. I 89. Prin grădină pe cărare, Pagubă că-i iarba mare Și nu poci mere horind, Mîndrului versuri făcînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 253.

PĂRERE, păreri, s. f. 1. Opinie, punct de vedere, convingere, credință, idee. Te-am întrebat... să-ți aud părerea. SAHIA, N. 39. Lăsați-l, mă, zice altul; asta e părerea lui. CARAGIALE, P. 29. Aceste scrisori aruncară în deosebite păreri sfatul împărătesc. BĂLCESCU, O. II 271. Cîte capete, atîtea păreri ( = cîți oameni, atîtea idei; fiecare cugetă în felul său). ◊ Expr. A-și da (cu) părerea. v. d a³. A fi de părere = a crede. Unii sînt de părere că niciodată nu vom izbuti să ajungem acolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 300. A fi de aceeași părere (cu cineva) = a fi de acord cu cineva. 2. Ceea ce ni se pare că vedem sau că auzim.; iluzie, închipuire. Iarna, oricît de grea, trece ca părerea, ca mîine se desprimăvărează și vin muncile. REBREANU, R. I 236. ◊ Loc. adv. Într-o părere = într-o doară, nu din toată inima, numai așa, nu cu tot dinadinsul. I s-a părut că necunoscuta-i surîde prietenos. A zîmbit și el, așa într-o părere, de bună-cuviință, întrebîndu-se cu cine-l confundă oare. C. PETRESCU, C. V. 19. Și doar mă și sileam eu, într-o părere, s-o fac a înțelege pe mama că pot să mă bolnăvesc de dorul ei. CREANGĂ, A. 119. Cu toate că m-am și uitat eu într-o părere, doar l-oi zări... Se vede că cuconașu Iorgu n-are de gînd să vie astăzi. ALECSANDRI, T. 1006. ♦ (Învechit) Arătare, nălucire, apariție. Iar pe patu-i de zăcere, Unde capul și-a turnat, Vede-a fratelui părere Ce-ocolește tristul pat. BOLINTINEANU, O. 97. Căprioara cum îl simte, Fuge, saltă, zboară, piere Ca un vis, ca o părere. ALECSANDRI, P. II 90. ◊ Expr. O părere de... se spune despre ceva abia vizibil. Romînul avea o părere de zîmbet sub mustața căruntă. SADOVEANU, O. VII 239. ♦ Senzație, închipuire. Nu știu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri? CREANGĂ, P. 24. 3. (Numai în expr.) Părere de bine = bucurie, satisfacție, mulțumire. Ipate, auzind aceasta, părerea lui de bine; ia banii... și se duce. CREANGĂ, P. 160. Părere de rău = regret, mîhnire, supărare, căință. Și păreri de rău trecute Cad pe inima-mi trudită, Ca un stol de pasări mute Pe-o grădină părăsită. TOPÎRCEANU, B. 71. Auzind aceste, s-a arătat cu mare părere de rău. CREANGĂ, P. 91.

prieten (prieteni), s. m. – Amic. – Var. înv. priiaten, Mold. prietin, Trans. pretin, Olt. preten. Sl. prijateli (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 291), cf. bg. prijatel (› mr. priiatil), sb., cr. prijatelj. Alterarea consoanei finale, pe care Tiktin o explică prin analogie cu ieftin, se datorează mai curînd unei confuzii cu sl. prijętinŭ „plăcut”. – Der. prietenă, s. f. (amică); prietenesc, adj. (amical); prietenește, adv. (ca un prieten); prietenie, s. f. (amiciție); prietenos, adj. (amical, afabil); prieteșug, s. n. (prietenie); împrieteni, vb. (a se face prieten, refl., a lega prietenie); neprieten, s. m. (dușman); neprietenos, adj. (vrăjmaș).

PRIETENESC adj. 1. amical, prietenos, tovărășesc. (Atitudine ~ească.) 2. v. binevoitor. 3. v. prietenos.

PRIETENESC, -EASCĂ, prietenești, adj. De prieten; amical, prietenos, binevoitor. Sfat prietenesc. Atitudine prietenească. Salutări prietenești. – Variantă: prietinesc, -ească (SADOVEANU, O. VIII 86) adj.

PRIETENEȘTE adv. 1. amical, bine, prietenos. (M-a primit ~.) 2. v. binevoitor.

PRIETENIE. Subst. Prietenie, prieteșug (pop.), amiciție, frăție, frățietate (înv.), fraternitate; tovărășie, ortăcie (reg.), camaraderie, colegialitate. Atașament, cordialitate, afecțiune, simpatie, tandrețe, intimitate, dragoste, iubire. Împrietenire, înfrățire, fraternizare, întovărășire, însoțire. Prieten, amic, frate; tovarăș, ortac (reg.), camarad, coleg, confrate. Adj. Prietenesc, prietenos, amical, frățesc, fratern; familiar, intim; tovărășesc, cordial, camaraderesc, colegial, confrățesc (neobișnuit). Vb. A fi prieten cu cineva, a fi prieten unghie și carne cu cineva, a fi prieten la cataramă, a fi pîine și caș cu cineva, a fi cîrlig cu cineva, a se ține de gît cu cineva, a întinde masă cu cineva, a mînca dintr-o strachină cu cineva. A (se) împrieteni, a lega prietenie, a se atașa (de cineva), a face chelemet (cu cineva), a (se) înfrăți, a se întovărăși, a lega (a face) tovărășie, a se însoți (pop.), a se ortăci (reg.). A fraterniza. A fi în relații bune (cu cineva), a se avea bine (cu cineva), a se înțelege (bine, perfect) (cu cineva). Adv. Prietenește, prietenos, amical, frățește; tovărășește, camaraderește. Cu prietenie, cu drag, cu tot dragul, cu dragoste, cu toată dragostea. V. cordialitate, dragoste, simpatie, sociabilitate, uniune.

PRIETENIE, prietenii, s. f. 1. Legătura care unește pe prieteni, afecțiunea reciprocă dintre ei, atitudine prietenoasă; amiciție, (regional) prieteșug. Și-i ziceau, bună ziua cu prietenie și mîhnire. DUMITRIU, N. 94. N-a pomenit nimic despre prietenia lui cu Steriu. C. PETRESCU, O. P. II 235. 2. Legătură strînsă între grupuri sociale, popoare, țări. Relațiile între poporul romîn și naționalitățile conlocuitoare sînt – relații de prietenie frățească. REZ. HOT. I 292. – Variantă: (regional) prietinie (SADOVEANU, O. V 16, C. PETRESCU, C. V. 110) s. f.

prietenos a. afabil.

prietenós, -oásă adj. (d. prieten). Afabil, binevoitor. Adv. Cu afabilitate.

PRIETENOS adj., adv. 1. adj. v. prietenesc. 2. adj. v. binevoitor. 3. adv. v. prietenește. 4. adj. afectuos, cordial, familiar, intim, prietenesc. (Nota ~oasă a conversației.) 5. adv. v. binevoitor. 6. adj. v. sociabil. 7. adj. v. agreabil.

PRIETENOS² ~oasă (~oși, ~oase) Care vădește prietenie. [Sil. pri-e-] /prieten + suf. ~os

PRIETENOS¹ adv. Cu prietenie. [Sil. pri-e-] /prieten + suf. ~os

prietenos adj. m. (sil. pri-e-), pl. prietenoși; f. sg. prietenoasă, pl. prietenoase

Prietenos ≠ dușmănos, neprietenos, ostil

PRIETENOS, -OASĂ, prietenoși, -oase, adj. Amabil, binevoitor. Mi-a spus vorbe prietenoase, mi-a făcut loc alături să mă încălzesc. C. PETRESCU, C. V. 151. Mă privește cu ochii prietenoși. SAHIA, N. 26. Se silea să zîmbească și să pară prietenos și binevoitor. REBREANU, R. II 84. ◊ (Adverbial) Am trecut din nou, am salutat-o foarte prietenos. CAMIL PETRESCU, U. N. 136. El m-a oprit în cale Pe lunci și m-a-ntrebat Pe unde-i bietul tata? Și-i vesel, sănătos? Și m-a-ntrebat de tine Așa de prietenos. COȘBUC, P. I 267. – Variantă: (regional) prietinos, -oasă (SADOVEANU, O. I 45) adj.

prietenos (pri-e-) adj. m., pl. prietenoși; f. prietenoasă, pl. prietenoase

PUDRAT, -Ă, pudrați, -te, adj. Dat cu pudră, fața acoperită cu un strat de pudră. Un domn tînăr, pudrat și zîmbitor, îi primi foarte prietenos. REBREANU, R. I 269.

RUDRA (în mitologia hindusă), zeu indian al furtunii. Spre deosebire de lați zei care trăiesc în Est, el sălășluiește în Nord. Poate lua o înfățișare care inspira groaza, și atunci culoarea sa era roșiatică, sau un zeu prietenos strălucind ca Soarele. Ca stăpân al animalelor, apare sub înfățișarea unui taur. În hinduismul timpuriu este identificat cu Șiva.

SOCIABIL, -Ă, sociabili, -e, adj. (Despre oameni) Care trăiește în societate; p. ext. cu care te poți înțelege, cu care poți stabili ușor relații; comunicativ, prietenos.

SOCIABIL, -Ă, sociabili, -e, adj. Capabil să trăiască în relații permanente cu semenii săi, în societate. ♦ Căruia îi plac relațiile cu semenii săi, care se împrietenește ușor cu alții; comunicativ, apropiat, prietenos. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. sociable, lat. sociabilis.

SOCIABIL, -Ă, sociabili, -e, adj. Capabil să trăiască în relații permanente cu semenii săi, în societate. ♦ Căruia îi plac relațiile cu semenii săi, care se împrietenește ușor cu alții; comunicativ, apropiat, prietenos. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. sociable, lat. sociabilis.

SOCIABIL adj. 1. comunicativ, expansiv, prietenos, volubil, (rar) social, vorbitor, (înv.) soțios, (fig.) deschis. (O fire ~.) 2. atașabil. (Om ~.)

SOCIABIL, -Ă adj. (Despre oameni) Capabil să trăiască în societate. ♦ Prietenos, apropiat, comunicativ. [Pron. -ci-a-. / cf. fr. sociable, lat. sociabilis < socius – tovarăș].

SOCIABIL, -Ă adj. (despre oameni) capabil să trăiască în societate. ◊ prietenos, apropiat, comunicativ. (< fr. sociable, lat. sociabilis)

SOCIABILITATE. Subst. Sociabilitate, comunicativitate; volubilitate, locvacitate (livr.), limbuție. Spontaneitate, naturalețe, dezinvoltură. Cordialitate, căldură (fig.), amabilitate, afabilitate; simpatie, afecțiune, atașament. Reciprocitate, legătură (fig.), relație, raport, contact; comunicare, comuniune. Unire, unitate, coeziune, solidaritate; devotament, devoțiune (rar), credință, abnegație. Prietenie, prieteșug (pop.), amiciție, tovărășie, frăție, fraternitate, frățietate; camaraderie, colegialitate. Caracter deschis, fire deschisă. Prieten, amic, tovarăș, camarad, coleg. Vorbăreț, guraliv. Adj. Sociabil, comunicativ; volubil, vorbăreț, vorbar (reg.), locvace (livr.), guraliv, gureș, bun de gură, limbut. Spontan, natural, firesc, dezinvolt (livr.). Cordial, cald (fig.), amabil, afabil, afectuos. Unit, solidar; devotat, credincios. Apropiat, intim, familiar. Prietenos, prietenesc, amical, tovărășesc, frățesc, camaraderesc, colegial. Deschis, exuberant, expansiv. Vesel, glumeț, hazliu, spiritual, mucalit, hîtru (reg.), ghiduș (fam.), ghidușar (rar). Vb. A se apropia, a se lega, a se atașa; a se împrieteni, a lega o prietenie, a se întovărăși, a se însoți, a se înfrăți, a fraterniza. A fi împreună, a fi alături, a ține companie, a ține tovărășie, a întovărăși, a însoți; a trăi (a fi) în intimitatea cuiva. Adv. Prietenește, frățește; cu prietenie, cu bunăvoință; amical, amabil. V. coeziune, comportare, glumă, limbuție, prietenie, simpatie, uniune.

SOCIAL adj. v. comunicativ, expansiv, prietenos, sociabil, volubil.

SOȚIOS adj. v. comunicativ, expansiv, prietenos, sociabil, volubil.

STOARCE, storc, vb. III. Tranz. 1. (Complementul indică un obiect îmbibat cu un lichid) A strînge, a presa, a răsuci sau a strivi cu mîna sau cu mașina (ca să iasă lichidul). Alba zînă din apa de pe vale Sub lună-și stoarce părul în rîul de argint. MACEDONSKI, O. I 24. După ce cașul a fost stors de zăr, se frămîntă. ȘEZ. III 18. ◊ (Subînțelegîndu-se lichidul obținut) De sus își stoarce Lacom poamă neagră-n gură. EMINESCU, O. IV 118. I-au stors și alămîie. DRĂGHICI, R. 70. Măr în gură storsu-mi-au. BIBICESCU, P. P. 234. ◊ Fig.. Poate s-aveți voi dreptate... dar eu unul nu cred. Îmi storc de opt ceasuri mintea... și nimic. BARANGA, I. 180. Smulge-ți inima, stoarce-o de gînduri și pune-o la loc uscată, ca pe-un lucru străin aruncat la margine de drum... DAVIDOGLU, M. 25. 2. (Complementul indică ceea ce se obține sau se elimină prin stoarcere) A scoate, a extrage. Toamna se duceau, fumăreau stupii, storceau mierea din faguri. STANCU, D. 21. (Refl. pas.) La Șiraz... se află Valea-Trandafirilor și se stoarce vinul cel mai bun din lume. SADOVEANU, D. P. 8. ◊ Fig. Boiangiu se adresă mai domol celorlalți: Mă, spuneți care ați furat! Spune, mă, cu binele, că vă bat pînă storc și sufletul din voi! REBREANU, R. I 112. ◊ Expr. A stoarce lacrimi (mai rar plîns) = a face (pe cineva) să plîngă, a provoca plînsete. Să-și uite de sclavie cu toții împreună De lanțul care-adese atîta plîns le-a stors. MACEDONSKI, O. I 257. Textul acesta... e însoțit de o melodie frumoasă și duioasă, încît stoarce lacrimi de la toți cei ce o ascultă. MARIAN, Î. 229. V-oi povesti eu o întîmplare atît de dramatică, că ea vă va stoarce lacrimi din ochi, fără voie! ALECSANDRI, T. I 296. 3. Fig. A obține, a smulge ceva (prin forță, constrîngere, șiretenie etc.); a estorca. Îi va pune prietenos mîna pe umăr să-l felicite pentru iscuselile cu care a stors tot ce era de aflat. C. PETRESCU, A. R. 46. Locul lor l-a luat arendașul care stoarce arenda pentru boieri. REBREANU, R. I 37. N-au știut a se folosi de ocazie spre a stoarce de la boieri și de la cei bogați vreun milion de galbeni. GHICA, A. 746. ◊ (Complementul indică persoana sau colectivitatea de la care se estorchează) Bandiții ăștia de patroni... te exploatează și te storc ca pe o lămîie. C. PETRESCU, C. V. 158. Să-i stoarcă făr’ de milă... nici o para să nu le ierte. DELAVRANCEA, O. II 373. S-a trecut vremea aceea pe cînd numai boierii făceau totul în țara aceasta ș-o storceau după plac. CREANGĂ, A. 163. (Expr.) A stoarce (pe cineva) de puteri (sau de vlagă) = a face (pe cineva) să-și epuizeze puterile, a slei, a secătui, a istovi de puteri. 4. A obține ceva cu un anumit efort. Tipul acesta, desigur foarte interesant, e utilizat de Alecsandri mai mult pentru a stoarce un efect comic din chipul de a vorbi stricat al grecilor din vremea aceea. IBRĂILEANU, SP. CR. 142. Mii de secerători cu capetele-n soare, cu piepturile goale, storcînd bogățiile pămîntului cu mîinile lor pîrlite și zgîriate. VLAHUȚĂ, O. AL. II 62. – Forme gramaticale: perf. s. storsei, part. stors.

SURÎZĂTOR, -OARE, surîzători, -oare, adj. Zîmbitor; p. ext. vesel, prietenos, amical. Șefii mei mă priveau cu oarecare surîzătoare curiozitate. GALACTION, O. I 30. Prin visul meu cînd treci, Să te oprești în loc, surîzătoare. CERNA, P. 91. Atîta de drăgălașă, albă, Frumoasă – parcă ești o floare! Și ades rămîn pierdut pe gînduri Cînd mi te-arăți surîzătoare. IOSIF, T. 150.

TOVĂRĂȘESC adj. 1. camaraderesc, colegial. (Reuniune ~ească.) 2. amical, prietenesc, prietenos. (Atitudine ~ească.)

veríc, -ă s. (dim. d. văr). Vest. Epitet prietenos cuĭ-va.

verișcán, -ă s. Fam. Epitet prietenos îld. văr.

VORBITOR adj. v. comunicativ, concludent, convingător, decisiv, edificator, elocvent, expansiv, grăitor, hotărâtor, ilustrativ, pilduitor, prietenos, puternic, serios, sociabil, solid, tare, temeinic, volubil.

VORBITOR², -OARE, vorbitori, -oare, adj. 1. Care vorbește; care are facultatea de a vorbi, care folosește limbajul articulat. Cu creștetele albe, preoți cu pleata rară Trezeau din codri veșnici, din pace seculară, Mii roiuri vorbitoare curgînd spre vechea Romă. EMINESCU, O. I 91. Murăș, Murăș, apă lină, De mi-ai fi tu vorbitoare Precum ești de mergătoare, Eu cu drag te-aș întreba N-ai văzut pe bădița? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. 2. Care vorbește plăcut, care are darul vorbirii; comunicativ. Dintre toți obișnuiții casei, acela care păru a prinde mai bine intimități fu generalul, om încă tînăr, bogat, vorbitor, prietenos. BASSARABESCU, S. N. 71. Ea-i năltuță, mlădioară... Și-i frumoasă vorbitoare, Și de suflet iubitoare. ALECSANDRI, P. P. 301. 3. Care are convingere fără cuvinte, evident, edificator. Afirmația noastră se bazează pe o realitate vorbitoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 113, 5/2.