affabile (cuv. it., „afabil, politicos, prietenos”), indicație de expresie conform căreia interpretul conferă fragmentului muzical astfel notat un caracter grațios, afabil.

ALES adj. 1. v. selecționat. 2. v. deosebit. 3. v. eminent. 4. distins, fin, rafinat, select, stilat, subtil, (fam.) șic, (fig.) subțire. (Un public ~.) 5. delicat, distins, fin, manierat, politicos. (O comportare ~easă.) 6. generos, mărinimos, nobil. (Animat de sentimente ~.) 7. aparte, deosebit, distins, (înv. și reg.) scump. (Vorbe ~.) 8. aristocrat, aristocratic, bun, distins, ilustru, înalt, mare, nobil, (înv. și pop.) mărit, slăvit, (înv.) blagorod, blagorodnic, (grecism înv.) evghenicos, evghenis, (fam. și peior.) simandicos. (Aparținea unei familii ~.)

ALES adj. 1. fin, selectat, selecționat, sortat, superior, triat. (Vinuri ~.) 2. deosebit, distins, rar, superior. (Un om ~.) 3. deosebit, distins, eminent, ilustru, remarcabil. (Un profesor ~.) 4. distins, fin, rafinat, select, stilat, subtil, (fam.) șic, (fig.) subțire. (Un public ~.) 5. delicat, distins, fin, manierat, politicos. (O comportare ~.) 6. generos, mărinimos, nobil. (Animal de sentimente ~.) 7. aparte, deosebit, distins, (înv. și reg.) scump. (Vorbe ~.) 8. aristocrat, aristocratic, bun, distins, ilustru, înalt, mare, nobil, (înv. și pop.) mărit, slăvit, (înv.) blagorod, blagorodnic, (grecism înv.) evghenicos, evghenis, (fam. și peior.) simandicos. (Aparținea unei familii ~.)

AMABIL ~ă (~i, ~e) Care manifestă bunăvoință și serviabilitate; politicos. Om ~. /<lat. amabilis, fr. aimable

AMABIL adj. 1. afectuos, binevoitor, cordial, prietenesc, prietenos, (livr.) afabil, (fig.) cald, călduros. (O primire ~.) 2. binevoitor, îndatoritor, serviabil, (livr.) complezent, (rar) prevenitor, (fam.) săritor. (S-a arătat extrem de ~.) 3. atent, curtenitor, drăguț, galant, gentil, (pop.) levent, (înv.) cortez, libovnic. (~ cu femeile.) 4. politicos, prevenitor. (Om~.)

AMABIL, -Ă, amabili, -e, adj. Prietenos, binevoitor; politicos. Aceste perle sînt, probabil, Surîsul tău mereu amabil. BENIUC, V. 68. Mihail Mihailovici a fost cît se poate de amabil. SAHIA, U.R.S.S. 96. ◊ (Adverbial) Asta s-o creadă alții, s-a hlizit dumneaei privindu-mă amabil. SADOVEANU, N. F. 183. ♦ (Neobișnuit) Atrăgător, plăcut. Stilul elegant al unuia din cei mai amabili poeți ai noștri. ODOBESCU, S. I 447.

AMABIL, -Ă adj. Prietenos, binevoitor; politicos. [Cf. it. amabile, lat. amabilis – vrednic de iubit].

AMABIL, -Ă, amabili, -e, adj. Prietenos, binevoitor; politicos. – Fr. aimable (lat. lit. amabilis).

AMABIL adj. 1. v. binevoitor. 2. v. serviabil. 3. v. curtenitor. 4. v. politicos.

AMABIL, -Ă adj. prietenos, binevoitor; politicos, sociabil. (< it. amabile, lat. amabilis)

amabil, ~ă a [At: NEGRUZZI, S. I, 310 / Pl: ~i, ~e / E: fr aimable, lat amabilis] 1 Care este vrednic de a fi iubit. 2 Politicos. 3 Prietenos. 4 (Muz) Plăcut (ca termen de execuție).

ATENT, -Ă, atenți, -te, adj. 1. Care are atenția îndreptată spre cineva sau ceva, care urmărește un lucru cu luare-aminte. ♦ (Adesea adverbial) Făcut cu atenție. 2. Amabil, binevoitor; politicos. – Lat. lit. attentus.

ATENT, -Ă, atenți, -te, adj. 1. Care are atenția îndreptată spre cineva sau ceva, care urmărește un lucru cu luare-aminte, cu băgare de seamă. Șezu cîteva clipe uitîndu-se foarte atentă la soba înaltă de teracotă. DUMITRIU, B. F. 92. Eram atent, ca să văd tresărirea scînteilor electrice. SADOVEANU, N. F. 34. ♦ Care este făcut cu atenție. O analiză atentă a situației. ◊ (Adverbial) Medicul examinează atent pe bolnav. 2. Care e plin de solicitudine față de cineva; amabil, prevenitor, binevoitor, politicos, Jean era... întotdeauna atent cu doamnele. DAVIDOGLU, M. 81.

ATENT, -Ă adj. 1. cu atenția îndreptată spre cineva sau ceva. ◊ (și adv.) cu atenție. 2. amabil, politicos, prevenitor. (< lat. attentus)

ATENT, -Ă adj. 1. Cu atenția îndreptată către ceea ce se petrece (în fața lui), cu luare-aminte, cu băgare de seamă. ♦ Făcut cu atenție. 2. Amabil, politicos, prevenitor față de cineva. [< lat. attentus < attendere – a se întinde spre, a fi cu luare-aminte].

aúd (est) și aúz (vest), a auzí v. tr. (lat. audire, it. udire, vpv. auzir, fr. ouir, sp. oir, pg. ouvir). Prind (percep, primesc) cu simțu auzuluĭ, simt sunetu: a auzi o vorbă, niște pașĭ, tunetu. Aflu: am auzit c’a murit, n’am auzit nimica despre asta. Ascult, cercetez: a auzi marturiĭ. Maĭ auziĭ una! exclamațiune ironică la auzu uneĭ veștĭ ridicule. Să te-audă Dumnezeŭ! exclamațiune pin care dorim să se împlinească urarea saŭ dorința cuĭva. Să auzim de bine! formulă de salutare la despărțire. Ĭa’uzĭ! (din ĭa auzĭ), exclamațiune de atras atențiunea asupra unuĭ zgomot, unuĭ cîntec saŭ uneĭ veștĭ surprinzătoare. Aud? vorbă pin care arătăm că așteptăm ordinu saŭ că n’am auzit bine ce s’a zis și dorim să se repete vorba (maĭ intim saŭ maĭ obraznic „ce?”, maĭ politicos „poftim?”).

BADE s. m. (Pop.) 1. Termen politicos de adresare către un om matur sau mai vârstnic (de la țară); nene. 2. Termen mângâietor folosit de femeile de la țară pentru bărbatul iubit. [Art.: badea] – Et. nec.

BADE m. 1) (termen politicos de adresare a unei persoane tinere către un bărbat mai în vârstă) Nene. 2) pop. (termen de adresare a unei tinere femei de la țară bărbatului iubit) Nene; iubit. [Art. badea; G.-D. badei] /Orig. nec.

BADE s. m. (Pop.) 1. Termen politicos de adresare către un bărbat mai în vârstă (de la țară). 2. Termen mângâietor folosit de femeile de la țară pentru bărbatul iubit. [Art.: badea] – Et. nec.

Bădărănos ≠ amabil, gentil, politicos

BINECRESCUT adj. civilizat, manierat, politicos, (înv.) politicit, (fig.) fin, subțire, urban. (E un om ~.)

BINECRESCUT adj. civilizat, manierat, politicos, (înv.) politicit, (fig.) fin, subțire, urban. (E un om ~.)

Brutal ≠ amabil, delicat, politicos

*ceremónie și -íe f. (lat. ceremónia și caeri-; fr. cérémonie). Forma cultuluĭ. Pompă, gală, aparat, solemnitate: ținută de ceremonie. Politeță, deferență: vizită de ceremonie. A face ceremoniĭ, a te arăta foarte politicos. Fără ceremoniĭ, fără formalitățĭ, intim. – Vechĭ țeremónie, pop. țîrmónie (pol. ceremonia, rus. -óniĭa). V. paradă.

CILIBIU ~e (~i) înv. (despre persoane) Care manifestă politețe; galant; politicos. /<turc. çelebi

cinste s. f. – 1. Onoare, probitate, integritate. – 2. Onoare, prestigiu. – 3. Onoare, cumințenie, castitate, neprihănire. – 4. Onoare, demnitate, distincție. – 5. Onoare, considerație, respect, stimă. – 6. Dar, cadou, plocon. – 7. Invitație, poftire la băutură sau mîncare. – 8. Funcție, slujbă, demnitate. – 9. (Pl.) Dar propter nuptias oferit de rudele miresii. Sl. čĭstĭ „venerație” (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 52); čistiti „respectat.” N pare să se fi introdus din epoca sl., prin contaminare cu čęstĭ „parte, soartă” (DAR). Der. cinsteș, adj. (onest, drept; demn; impunător, mîndru); cinstaș, s. m. (persoană care oferă un dar miresei); cinsteț (var. cinstelnic), adj. (cinstit; distins), de la vreun nume de plantă sl., ca rut. čistec, pol. czysciec, sb. čistac, cf. Berneker 158 și DAR; cinsti, vb. (a onora, a respecta; a venera; a adora; a ține, a păstra, a respecta; a onora, a acorda distincții, a distinge, a recompensa; a face cadou, a dărui; a invita, a pofti, a oferi mîncare sau băutură; a închina paharul), din sl. čistiti, cu evoluție semantică paralelă lui cinste; cinstit, adj., (respectabil, distins, venerabil, demn; onest, drept, corect; înv., nobil; f. curată, castă, pură, inocentă, neprihănită; fam., cherchelit, afumat); cinstitor, adj. (politicos, amabil; care cinstește); necinste, s. f. (dezonoare, rușine, terfelire, lipsă de onestitate); necinsti, vb. (a dezonora, a păta; a profana; a dezonora, a viola, a forța, a silui), necinstit, adj. (dezonorat; incorect; profanat; f. violată; siluită); necinstitor, adj. (lipsit de respect; siluitor); descinsti, vb. (rar, a dezonora, ca silui).

CIOPLI, cioplesc, vb. IV. 1. Tranz. A desprinde, prin lovituri aplicate cu un instrument ascuțit, așchii dintr-o bucată de lemn, de piatră etc., pentru a da materialului o formă oarecare; a ciocârti. ♦ Spec. A sculpta. 2. Tranz. Fig. A aduce îmbunătățiri (stilistice, de exprimare etc.) unei lucrări (literare, științifice etc.); a cizela. 3. Refl. Fig. (Despre oameni) A căpăta deprinderi civilizate, a deveni politicos; a se cultiva, a se cizela. – Din bg. čoplja, sb. čopljiti.

CIOPLI, cioplesc, vb. IV. 1. Tranz. (Complementul indică materialul de lucru) A tăia, a scoate așchii cu un instrument ascuțit (bardă, daltă, cuțit, ciocan) dimtr-o bucată de lemn, de piatră etc. pentru a-i da o formă oarecare. – V. struji, bărdui, dăltui. Un om cioplea un lemn lîngă căruță în curte. DUMITRIU, N. 253. Teslarii, cioplind grinzile cu bărzile, le suie pe zid. DRĂGHICI, R. ◊ (Complementul indică obiectul fasonat) Iarna cioplesc din lemn ciubere, doniți... BOGZA, A. Î. 151. Simon cioplește ceva în mijlocul casei. L-a rugat Haia să-i facă un leagăn mic, cît s-o putea de mic... pentru păpușa ei. SAHIA, N. 96. Îi cioplea Antiței o păpușă și-i făcea lui Toderică o morișcă de vînt. SLAVICI, N. I 53. Cu ghioaga nestrugită, Numai din topor cioplită. ALECSANDRI, P. P. 73. ◊ Intranz. Bătrînul cioplește în lemn de nuc. STANCU, D. 90. 2. Tranz. (Complementul indică obiectul lucrat) A sculpta. O tresărire de flacără lumină deodată chipul aspru, ca cioplit în piatră, al bătrînului. SADOVEANU, O. I 22. Se văzu arcul lui Traian stînd fără căpătîi... puse îndată de-i ciopli pentru piedestaluri niște grosolane figuri de Victorii pocite. ODOBESCU, S. III 73. Nici marmura cioplită albimea ta nu-ntrece... Ca luna-n miezul iernii frumoasă ești și... rece! ALECSANDRI, P. III 71. ◊ Fig. Cioplind cu dalta chipul nou al lumii, Celor răpuși chip nou le dăltuim. BANUȘ, B. 90. Cioplim din beznă forme de lumină. BENIUC, V. 7. 3. Tranz. Fig. A face îndreptări la o lucrare; a cizela. Cioplind mereu la versuri... Făcut-am ca să plîngă pe cine mă citea? MACEDONSKI, O. I 44. Cum am sfirșit lucrarea, o strîng, o dau întării; Apoi o cioplesc iarăși. NEGRUZZI, S. II 270. 4. Refl. Fig. (Despre persoane) A căpăta deprinderi sau apucături civilizate, a deveni politicos; a se cultiva, a se deștepta. Mai cioplește-te oleacă, măi băiete. HOGAȘ, DR. 216. Toate iau schimbare și lumea se cioplește. Numai pe noi mîndria nu ne mai părăsește. ALEXANDRESCU, P. 67. ◊ Tranz. Cît îmi bat eu capul să-l mai cioplesc... Pace! li stă rugina de-o șchioapă la ceafă. ALECSANDRI, T. I 198. Am nevastă de pădure, Cioplită ca din secure. BIBICESCU, P. P. 184. ♦ Tranz. (Rar, cu privire la defecte, greșeli etc.) A atenua, a înlătura. Floricica nu mi-ar fi îngăduit niciodată să cioplesc vreunul, sau vreuna din cusururile sau sălbăticiile mele. HOGAȘ, M. N. 38.

A SE CIOPLI mă ~esc intranz. (despre persoane) A-și forma deprinderi de comportare politicoasă; a deveni manierat; a se șlefui; a se cizela; a se civiliza. /<bulg. țoplja, țopljiti

CIOPLI, cioplesc, vb. IV. 1. Tranz. A desprinde, prin lovituri aplicate cu un instrument ascuțit, așchii dintr-o bucată de lemn, de piatră etc., pentru a da materialului o formă oarecare; a ciocârti. ♦ Spec. A sculpta. 2. Tranz. Fig. A aduce îmbunătățiri (stilistice, de exprimare etc.) unei lucrări (literare, științifice etc.); a cizela. 3. Refl. Fig. (Despre oameni) A căpăta deprinderi civilizate, a deveni politicos; a se cultiva, a se cizela. – Din bg. čoplja, scr. čopljiti.

A SE CIVILIZA mă ~ez intranz. 1) (despre colectivități) A atinge un nivel înalt de dezvoltare (materială și spirituală); a deveni dezvoltat sub toate aspectele. 2) (despre persoane) A căpăta deprinderi de comportare politicoasă; a deveni manierat; a se ciopli; a se șlefui; a se cizela. /<fr. civiliser

CIVILIZAT, -Ă, civilizați, -te, adj. 1. (În opoziție cu barbar, sălbatic, înapoiat) Care are o cultură și o tehnică înaintată, care a ajuns la un nivel superior de civilizație, Ia un standard de viață ridicat. Popoare civilizate. ▭ Dezvoltarea economică a țării, la care minerii au dat și dau o puternică contribuție, a făcut cu putință ca statul democrat-popular să întreprindă serioase realizări social-culturale în centrele miniere, să facă viața minerilor mai frumoasă, mai civilizată. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2735. 2. (Despre oameni și fapte sau atitudini ale lor, în opoziție cu grosolan, bădăran, necioplit) Manierat, politicos. Recunosc că nu e un fel civilizat de a forța ușa cuiva. C. PETRESCU, C. V. 145.

CIVILIZAT adj. 1. avansat, dezvoltat, evoluat, înaintat. (O țară ~; un popor ~.) 2. binecrescut, manierat, politicos, (înv.) politicit, (fig.) fin, subțire, urban. (E un om ~.)

CIVILIZAT, -Ă adj. 1. Ajuns la un nivel corespunzător al civilizației, care duce o viață de civilizație. 2. (Fig.) Manierat, politicos. [< civiliza].

CIVILIZAT, -Ă adj. 1. ajuns la un nivel corespunzător de civilizație. 2. (fig.) manierat, politicos. (< civiliza)

A SE CIZELA mă ~ez intranz. (despre persoane) A căpăta deprinderi de comportare politicoasă; a deveni manierat; a se ciopli; a se șlefui; a se civiliza. /<fr. se ciseler

complezant a. politicos, îndatoritor.

complezant, complezantă, adj. (înv.) gata de a servi pe cineva; îndatoritor, săritor, politicos.

COMPORTARE. Subst. Comportare, comportament, fel (mod) de a fi, fel (mod) de a se purta, purtare, purtat (pop.), port, conduită, linie de conduită, normă de purtare, maniere, etichetă (fig.); ținută; bonton (franțuzism); atitudine, tratare, tratament; deprindere, obișnuință, obicei, învăț, tipic, tic, apucătură (fig.). Nărav, nărăvie (pop.), nărăveală (pop.), nărăvire (pop.); caracter, natură, fire, temperament. Ținută, postură, înfățișare, aspect, chip, manieră, aparență, mină, ton, gest. Politețe, omenie, bună-cuviință, bună-creștere, cei șapte ani de-acasă, bună purtare, creștere aleasă, civilitate (rar) educație, gentilețe, bunăvoință, amabilitate. Moralitate; corectitudine; cinste; virtute. Sinceritate. Imoralitate, desfrînare, perversitate, viciu; incorectitudine, necinste. Fățărnicie, prefăcătorie. Cinism, nerușinare, neobrăzare, necuviință, impertinență, impolitețe; nesăbuință (rar), nesocotință. Pedanterie, pedantism; formalism, birocratism. Snobism; dandism. Boemie. Frivolitate. Adj. De comportament. Politicos, manierat, cuvincios, binecrescut, cizelat (fig.), civilizat, gentil, curtenitor, amabil, îndatoritor, atent, drăguț. Corect, cinstit, onest, moral, cumsecade; demn, mîndru. Imoral, vicios (fig.), cinic, desfrînat, pervers; nerușinat, neobrăzat, obraznic, necuviincios, impertinent; nesăbuit, nesocotit, scandalos. Boem; frivol. Năirăvit, nărăvaș, nărăvos (rar). Formalist, birocratic, tipicar, pedant. Vb. A se purta, a se comporta, a avea o anumită conduită, a avea o (anumită) ținută, a se ține; a avea maniere (bune, rele), a fi manierat, a fi binecrescut, a se comporta frumos, a avea cei șapte ani de acasă, a fi politicos. A avea un obicei, a avea niște apucături, a se nărăvi, a se obișnui, a se deprinde. V. cinste, cochetărie, imoralitate, impolitețe, moralitate, necinste, neprincipialitate, obicei, politețe, sinceritate, temperament, viclenie.

*condescendént, -ă adj. (lat. condescéndens, -éntis; fr. -dant). Care condescinde, afabil, politicos.

*conveniént, -ă adj. (lat. convéniens, -éntis, după fr. convenant). Care convine, cuviincĭos, politicos: persoană, vorbă convenientă. Adv. În mod convenient.

CORDIALITATE. Subst. Cordialitate, prietenie, prieteșug (pop.), amiciție, simpatie, afecțiune, afabilitate, bunăvoință; sinceritate, loialitate. Căldură (fig.), tandrețe, duioșie, gingășie. Amabilitate, politețe, gentilețe, drăgălășenie, drăgălășie (rar). Iubire, dragoste. Căldură sufletească. Primire cordială. Salut cordial; cuvinte calde; vorbe amabile. Adj. Cordial, amical, prietenos, apropiat (fig.), afectuos, călduros (fig.), cald (fig.), afabil, binevoitor; sincer, loial. Tandru, drăgăstos, duios, drăgălaș. Amabil, politicos, gentil; curtenitor, îndatoritor; plăcut, agreabil, simpatic. Vb. A fi cordial, a fi afectuos, a fi afabil, a fi binevoitor, a binevoi. A simpatiza, a iubi, a îndrăgi. Adv. (În mod) cordial, prietenește, prietenos, amical; cu simpatie, cu afecțiune, cu căldură, cu inima deschisă, cu brațele deschise. V. bunătate, dragoste, comportare, omenie, politețe, prietenie, salut, simpatie, sociabilitate.

curte (curți), s. f. – 1. Spațiu împrejmuit pe lîngă casă, ogradă. – 2. Împrejmuire, țarc. – 3. Conac, casă boierească. – 4. Palat domnesc. – 5. Totalitatea persoanelor care alcătuiesc suita domnitorului. – 6. Gardă de corp, gardă personală a domnitorului. – 7. (Înv.) Cer, rai. – 8. Tribunal, plen al unei instanței judecătorești. – 9. Omagiu măgulitor, galanterie. – Mr. curte. Lat. *cŭrtem, var. populară de la cǒhortem (Diez, I, 140; Pușcariu 462; Candrea-Dens., 464); cf. alb. kurt (Meyer 216), ngr. ϰούρτη, it., sp., port. corte, prov. cort, fr. cour). Este dublet al lui cohortă. Nu se înțelege de ce ar trebui să provină, mai curînd decît din lat., din gr. (Diculescu, Dacor., III, 436; REW 232) și de ce este un „Balkanwort” (Domaschke 129), fiind un cuvînt atît de general și genuin romanic. Sensul 9 traduce fr. cour. – Der. curtean, s. m. (slujbaș la palat; persoană care face parte din suita domnitorului); curteancă, s. f. (doamnă de la curtea unui domnitor); curtenesc, adj. (de curte; de curtean); curteneț, s. m. (Trans., Olt., persoană iscusită și activă, om priceput la toate); curtenește, adv. (în felul curtezanilor); curta, vb. (a face curte), pe baza fr. courtiser; curteni, vb. (a intra în slujba curții, a se introduce la curte; a face curte, a curta; a face complimente, a linguși, a tămîia); curtenitor, adj. (respectuos, politicos); curtenie, s. f. (slujba la curte; politețe, respect); curtezan, s. m., din fr. courtisan; curtezană, s. f., din fr. courtisane; curtină, s. f., din fr. courtine; curtuozie, s. f., din fr. courtoisie; încurți, vb. (a se stabili la curte, a duce viață de curtean), înv. (sec. XVI).

CURTENITOR, -OARE adj. politicos, amabil (față de femei). (< curtenie + -tor)

CURTENITOR, -OARE adj. Politicos, amabil (față de femei). [< curtenie + -tor, după fr. courtois].

curtenitor a. politicos în maniere și în vorbă.

curtenitór, -oáre adj. (d. curtean). Politicos, îndatoritor, amabil.

CURTENITOR¹ adv. Cu amabilitate; în mod politicos. /a curteni + suf. ~tor

CURTENITOR, -OARE, curtenitori, -oare, adj. Politicos, amabil (mai ales față de femei). (Glumeț) [Florile] încredințară taina lor unui curtenitor flutur albastru. EMINESCU, N. 29. ◊ (Adverbial) Tineri se ridicau pentru a oferi curtenitor femeilor jilțurile de paie. C. PETRESCU, Î. I 12.

cuveni (-vin, -it), vb. refl. – 1. A corespunde, a aparține. – 2. A fi conform cu, a se cădea. – 3. A se potrivi, a se armoniza, a se îmbina. Lat. convenῑre (Pușcariu 478; REW 2193; DAR); cf. it. convenire, prov., fr., cat. convenir, port. convir. Este dublet al neol. conveni, din fr. – Der. necuvenit, adj. (necorespunzător, nepotrivit; reprobabil); cuvios, adj. (înv.,potrivit; înv., just, autentic; înv., politicos, respectuos; milostiv; reverend, titlu dat membrilor clerului sau călugărilor; înv., impunător, distins); der. de la o formă n (cf. vie față de vină), cu suf. -os (Pușcariu 481 îl derivă greșit de la un lat. *conveniosus, ipoteză abandonată în DAR); necuvios, adj. (indecent; reprobabil; lipsit de pietate); cuvioșie, s. f. (înv., politețe; pietate); necuvioșie, s. f. (înv., indecență; impietate); cuviință, s. f. (conveniență; decență, bună-cuviință; pudoare; justificare, drept; obligație; conformitate; înv., lux, fast), probabil conform der. ca și cuvios, cu suf. -ință (după Pușcariu 477 și DAR, direct din lat. convenientia), este dublet al neol. conveniență, s. f.; cuvenință, s. f. (conveniență), formă literară latinistă a cuvîntului anterior (sec. XIX, înv.); necuviință, s. f. (grosolănie, indecență; lipsă de respect); cuviincios, adj. (potrivit; conform, corespunzător; înv., drept, întemeiat; înv., necesar; decent; politicos, plin de reverență); necuviincios, adj. (indecent, lipsit de respect, grosolan); încuviința, vb. (a aproba; a se învoi, a permite); descuviința, vb. (a dezaproba; a condamna).

CUVIINCIOS, -OASĂ, cuviincioși, -oase, adj. 1. Care respectă regulile bunei-cuviințe, care corespunde acestor reguli; decent, politicos; cuvios (2). 2. (Înv.) Potrivit, corespunzător; convenabil. [Pr.: -vi-in-] – Cuviință + suf. -ios.

CUVIINCIOS, -OASĂ, cuviincioși, -oase, adj. 1. Care respectă regulile bunei-cuviințe, care corespunde (pe deplin) acestor reguli; decent, politicos. Vorba «leliță» e cuviincioasă la noi la Păstrăveni. SADOVEANU, N. F. 7. Între țăranii fruntași... era și moș Ion Roată, om cinstit și cuviincios. CREANGĂ, A. 151. ◊ (Adverbial) Harap-Alb... se înfățișează cuviincios înaintea împăratului. CREANGĂ, P. 257. 2. (Învechit și arhaizant) Potrivit, nimerit, corespunzător, convenabil. N-am nimerit totdeauna florile cele mai cuviincioase. GALACTION, O. I 33. I-au dat sfat cuviincios. CONTEMPORANUL, I 162. Merse cătana-n pătatul împărătesc și, după ce făcu cele cuviincioase, și după ce-l salută cum se cade...zise... RETEGANUL, P. III 18. Acum s osind vremea cuviincioasă... împlinim și cea... de pe urmă datorie. DACIA LIT. 40.

CUVIINCIOS, -OASĂ, cuviincioși, -oase, adj. 1. Care respectă regulile bunei cuviințe, care corespunde acestor reguli; decent, politicos; cuvios (2). 2. (Înv.) Potrivit, corespunzător, convenabil. [Pr.: -vi-in-] – Cuviință + suf. -ios.

CUVIINCIOS adj. decent, politicos, respectuos, (livr.) reverențios. (O atitudine ~.)

CUVIINCIOS adj. v. politicos.

CUVIOS, -OASĂ, cuvioși, -oase, adj. (Despre oameni și despre manifestări ale lor) 1. Cucernic, evlavios, pios. Au gindul drept și cuvios Și cîntă versuri din psaltire. COȘBUC, P. I 115. Să ceară iertare de la cuviosul bătrîn. CARAGIALE, O. III 90. Cînd țăranii îi ziceau că prea e cuvioasă, ea se roșea. ODOBESCU, S. I 6. ◊ Fig. Biserica-n ruină Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrînă. EMINESCU, O. I 69. ♦ Titlu care se dă călugărilor și călugărițelor. Lasă, cuvioase Dionis, că vorbim noi la Brăila. GALACTION, O. I 89. Așa-i Agapia noastră!- tîngui cuvioasa Velasia cu mîna osoasă ca moaștele la gura cu buze subțiri. C. PETRESCU, Î. II 242. Fost-a scris părintelui Duhu să nu asculte... sfaturile cuviosului stariț. CREANGĂ, A. 76. ◊ (Substantivat) Maica Rahila... era bunica dulce a cuvioaselor din schitul Roșioara. GALACTION, O. I 316. Lasă-mă-n pace, cuvioase, că se învîrtește lumea cu mine. CREANGĂ, A. 139. 2. (Învechit și arhaizant) Decent, cuviincios, politicos, omenos. Stăpîna casei... îndată i s-a arătat, cu înfățișare cuvioasă, poftindu-l înlăuntru. SADOVEANU, D. P. 116. Tu slujeai la masă, Cu față voioasă, Vorbă cuvioasă. TEODORESCU, P. P. 430. – Pronunțat: -vi-os.

DAMĂ, dame, s. f. I. (Astăzi rar, de obicei arhaizant sau ironic) 1. Doamnă, cucoană. Regret, conițele mele, că trebuie să mă văd jignit de dame atît de fine. DUMITRIU, B. F. 38. C. Negruzzi ne spune că damelor le era rușine să știe bine romînește și, ca să dovedească neștiința limbii romîne, pronunțau: «mozicule», «nu stiu», «zos». IBRĂILEANU, SP. CR. 74. Cu multă bunăvoință din partea unor tineri politicoși, care merg pînă la o stație apropiată, se fac locuri pentru dame. CARAGIALE, O. II 160. ◊ Damă de companie = femeie angajată în familiile burgheze ca să îngrijească de o persoană bătrînă sau bolnavă sau să-i țină de urît. Acum nu mai cad, pentru că merg totdeauna întovărășită de dama mea de compsnie. CAMIL PETRESCU, T. III 196. ◊ Loc. adj. De damă = femeiesc. Pantofi de damă. ♦ Soție. Te îmbrățișez din tot sufletul, alăturînd pentru dama ta resprectele mele. GHICA, A. 599. 2. Femeie de moravuri ușoare; prostituată. Mai lasă-le dracului damele alea. CAMIL PETRESCU, U. N. 215. II. 1. (La jocul de cărți, de obicei urmat de determinări) Fiecare din cele patru cărți pe care este înfățișată figura unei femei. Baba trase din brîu cărți soioase și rupte la colțuri... Dădu Vitoriei dama de cupă, ca s-o menească încet deasupra buzelor. SADOVEANU, B. 51. 2. (La jocul de șah) Regină. 3. (La pl.) Joc la care se folosesc pioni sau discuri, unele albe, altele negre, pe o tablă ca cea de șah.

DATOR, -OARE, datori, -oare, adj. (Construit mai ales cu verbul «a fi» sau «a rămîne» și urmat de determinări introduse uneori prin prep. «cu» și arătînd obiectul datoriei). 1. Care are de plătit (cuiva) o datorie, de obicei o sumă de bani. Mohabin a rămas dator unei văduve sărace cu cinci parale, pentru cusutul unui turban. SADOVEANU, D. P. 182. La birt ai rămas dator 800 lei. SEBASTIAN, T. 282. ◊ Fig. Îți sînt dator o lămurire, amicul meu. M. I. CARAGIALE, C. 69. Din zei de-am fi scoborîtori, C-o moarte toți sîntem datori! COȘBUC, P. I 257. ◊ Expr. Dator-vîndut = plin de datorii. Sărac-lipit, dator-vîndut... rămînea netulburat. M. I. CARAGIALE, C. 121. a scoate (pe cineva) dator = a cere, a pretinde (cuiva cu care ai avut o afacere) achitarea unei sume pe care n-o datorează. Băui trei zile de vară... Băui, nene, turma toată Sărăcuț de maica mea Cînd văzui că, după toate, Încă și dator mă scoate. ALECSANDRI, P. P. 265. (Rar) A face dator (un lucru) = a pune amanet, a amaneta, a ipoteca. Mîncai caii și cocia Și-mi făcui datoare via. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 376. 2. (De obicei urmat de un verb la infinitiv sau la conjunctiv) Obligat (prin lege, printr-o învoială sau moralicește) să facă ceva. Fiecare cetățean al Republicii Populare Romîne este dator să respecte constituția și legile statului de democrație populară. CONST. R.P.R. 42. El e dator să se poarte politicos cu lumea. CARAGIALE, O. III 34. Dă, sîntem datori a ne ajuta unii pe alții. CREANGĂ, O. A. 218. Cetățeanul e dator către lege mai mult decît supunerea sa. El trebuie a-i fi sprijinitor și ajutor. BĂLCESCU, O. I 354. 3. (Construit cu dativul) Care are a mulțumi cuiva pentru un serviciu, pentru un sprijin etc.; îndatorat. Ție îți sînt datoare mîntuirea puilor mei. ISPIRESCU, L. 90. Voi veți trăi; căci vouă Grecia e datoare; Căci voi ați dat semnalul la libertatea sa. ALEXANDRESCU, P. 143.

DECENT adj. 1. v. politicos. 2. pudic, rușinos, sfios. (O comportare ~.) 3. acceptabil, onorabil. (Duce o viață ~.)

DECENT adj. 1. cuviincios, politicos, respectuos, (livr.) reverențios. (O atitudine ~.) 2. pudic, rușinos, sfios. (O comportare ~.)

DELICAT adj. 1. fin, gingaș, grațios, suav, (Mold. și Munt.) scarandiv, (fig.) dulce. (O fată ~; cu gesturi ~.) 2. ales, distins, fin, manierat, politicos. (O comportare ~.) 3. debil, firav, fragil, gingaș, pirpiriu, plăpînd, prizărit, sfrijit, slab, slăbănog, slăbuț, șubred, (pop.) pițigăiat, (înv. și reg.) mîrșav, ticălos, (reg.) gubav, morînglav, (Mold. și Transilv.) sighinaș, (Munt. si Olt.) șiștav. (Un copil ~; o constituție ~.) 4. anevoios, dificil, gingaș, greu, (fig.) ingrat. (Am o misiune ~.)

DISTINS adj. 1. v. deosebit. 2. v. eminent. 3. v. ales. 4. ales, delicat, fin, manierat, politicos. (O purtare ~.) 5. ales, aparte, deosebit, (înv. și reg.) scump. (Vorbe ~.) 6. ales, aristocrat, aristocratic, bun, ilustru, înalt, mare, nobil, (înv. și pop.) mărit, slăvit, (înv.) blagorod, blagorodnic, (grecism înv.) evghenicos, evghenis, (fam. și peior.) simandicos. (De neam ~.) 7. v. elegant. 8. v. academic.

DISTINS adj. 1. ales, deosebit, rar, superior. (Un om ~.) 2. ales, deosebit, eminent, ilustru, remarcabil. (Un ~ profesor.) 3. ales, fin, rafinat, select, stilat, subtil, (fam.) șic, (fig.) subțire. (Un public ~.) 4. ales, delicat, fin, manierat, politicos. (O purtate ~.) 5. ales, aparte, deosebit, (înv. și reg.) scump. (Vorbe ~.) 6. ales, aristocrat, aristocratic, bun, ilustru, înalt, mare, nobil, (înv. și pop.) mărit, slăvit, (înv.) blagorod, blagorodnic, (grecism înv.) evghenicos, evghenis, (fam. și peior.) simandicos. (De neam ~.) 7. elegant, (livr. și fam) șic. (0 toaletă ~.) 8. academic, solemn, (livr.) elevat. (Ton ~.)

DÎNSUL, DÎNSA, dînșii, dînsele, pron. pers. (Uneori e considerat ca o formă mai politicoasă decît «el», sau i se atribuie chiar valoarea lui «dumnealui») El, ea. (Întrebuințat la nominativ) Dar să-ți povestească dînsul o întîmplare... ca din gazetă! SADOVEANU, O. A. I 220. Dînsa pofti oaspeților bun venit. C. PETRESCU, S. 31. Deși dînsul era numai de douăzeci și trei de ani, ea îl socotea om deplin. SLAVICI, O. II 47. Și dînsa se face din ce în ce mai roșie la obraz, fără să răspundă. CARAGIALE, O. II 261. ◊ (Construit cu prepoziții) Lelea Ileana grăiește și pentru dînsul. SADOVEANU, N. F. 65. Acum întîia oară își aveau feciorul acasă la dînșii. SLAVICI, O. I 88. El se apropie cu bunăvoință de dînșii. CARAGIALE, O. II 237. Zîmbiră între dînșii bătrînii tăi prieteni. EMINESCU, O. I 91. Ieși tu, mîndră-n drumul lui. Și-i dă gură bietului Și grăiește cu dînsul, Doară-i stîmpăra plînsul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113. ◊ (Alternînd cu pronumele «el», pentru variație) Crezi că n-a văzut el că nu mă tem de dînsul? SADOVEANU, O. V. 69. Deși foarte buni prieteni, n-am fost niciodată la el acasă; așa, nu mă mir că i se pare ciudat a mă vedea la dînsul. CARAGIALE, O. II 172. Acum, să vedem, care pe care? Ori el pe draci, ori dracii pe dînsul. CREANGĂ, P. 301. ◊ (Uneori, popular, ține locul numelor de lucruri) Paloșul și sulița să le ții la îndemînă, ca să te slujești cu dînsele cînd va fi de trebuință. ISPIRESCU, L. 4. ◊ Loc. adv. (După verbe tranzitive a căror acțiune se răsfrînge asupra unei persoane, pentru a arăta intensitatea unei acțiuni) Ca pe dînsul sau ca pe dînsa = strașnic, grozav; știi, colea... [Ercule] chemă pe Diomede la luptă, îl răpuse pre el și îl dete iepelor de-l mîncară ca pe dînsul. ISPIRESCU, U. 48. Cea mai tînără [dintre nurori]... trîntește baba în mijlocul casei și-o frămîntă cu picioarele și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. ♦ (Substantivat, popular) Soț, soție. Să știi că dînsu-al meu e supărat! G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 103. – Forme gramaticale: gen.-dat. (rar în limba literară) dînsului (ISPIRESCU, L. 98), dînsei, dînșilor, dînselor.

EDUCAT ~tă ( ~ți, ~te) Care a primit educație; manierat; politicos; civilizat. /v. a educa

ETICHETĂ, etichete, s. f. 1. Bucată de hârtie, de carton etc. care se aplică sau se leagă de pachete, sticle etc. și pe care se indică conținutul, prețul, posesorul, destinația etc. 2. Fig. Titlu, nume, calificativ sub care se prezintă sau figurează cineva sau ceva, ascunzând natura adevărată. 3. Fig. Norme de comportare riguros stabilite la curțile monarhilor, în relațiile diplomatice; p. ext. reguli convenționale de comportare (politicoasă), folosite în viața de toate zilele. – Din fr. étiquette.

ETICHETĂ, etichete, s. f. 1. Bucată de hârtie, de carton etc. care se aplică sau se leagă de pachete, sticle etc. și pe care se indică conținutul, prețul, posesorul, destinația etc. 2. Fig. Titlu, nume, calificativ sub care se prezintă sau figurează cineva sau ceva, ascunzând natura adevărată. 3. Fig. Norme de comportare riguros stabilite la curțile monarhilor, în relațiile dintre diplomați etc.; p. ext. reguli convenționale de comportare (politicoasă), întrebuințate în relațiile dintre membrii unei clase, ai unei societăți etc. – Din fr. étiquette.

EVGHENIE, evghenii, s. f. (Grecism înv.) Boierie, noblețe. ♦ (În epoca fanariotă, urmat de un adjectiv posesiv) Formulă politicoasă de adresare către un boier. – Din ngr. evghenía.

EVGHENIE, evghenii, s. f. (Înv.) Boierie, noblețe. ♦ (În epoca fanariotă, urmat de un adjectiv posesiv) Formulă politicoasă de adresare către un boier. – Din ngr. evghenía.

FIN adj. 1. diafan, străveziu, subțire, transparent, vaporos, (înv.) prevăzător, prevăziu, străvăzător, (fig.) aerian, eterat, eteric, spumos. (Mătase ~.) 2. mărunt. (Nisip ~; sare ~.) 3. ales, selectat, selecționat, sortat, triat, superior. (Un produs ~.) 4. superior. (Ciocolată ~.) 5. sensibil, (ir.) sensibilos. (Un aparat de măsură ~.) 6. delicat, gingaș, grațios, suav, (Mold. și Munt.) scarandiv, (fig.) dulce. (O fată ~; cu gesturi ~.) 7. ales, distins, rafinat, select, stilat, subtil, (fam.) șic, (fig.) subțire. (Un public ~.) 8. ales, delicat, distins, manierat, politicos. (O comportare ~.) 9. rafinat, subtil. (Nuanțe ~.)

fin adj. v. BINECRESCUT. CIVILIZAT. MANIERAT. POLITICOS.

FIN adj. v. binecrescut, civilizat, manierat, politicos.

GALANT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre bărbați sau despre manifestările lor) Care vădește galanterie; caracterizat prin atitudine atentă și curtenitoare față de femei. 2) Care ține de relațiile amoroase; propriu relațiilor de dragoste. Aventură ~tă. Poezie ~tă. 3) Care manifestă politețe; cu bun-simț și serviabil; amabil; gentil; politicos. 4) Care este mereu dispus să ajute material pe alții, în mod dezinteresat; generos; mărinimos; darnic; galanton. /<fr. galant

*galánt, -ă adj. (fr. galant. V. gală). Politicos și amabil, maĭ ales față de femeĭ. Îmbrăcat luxos, elegant. Adv. În mod galant: a te purta galant.

GALANT, -Ă, galanți, -te, adj. 1. (Despre bărbați) Curtenitor, manierat, politicos față de femei. Galant însă ca totdeauna, tînărul director a dat brațul veteranei. ANGHEL, PR. 121. Scene... cu cavaleri galanți, cu vînători. ODOBESCU, S. III 136. Pe vremea aceea nu era lucru lesne de a fi galant și nu fiecine îndrăznea a face curte. GHICA, S. 41. ◊ (Adverbial) O, rămîn cu plăcere, cu mare plăcere, Nadina! făcu Miron, galant. REBREANU, R. I 258. 2. (Despre gesturi, atitudini, vorbe, versuri etc.). Plăcut, seducător, cuceritor. Evantia... era în compania galantă a tînărului secretar. BART, E. 85. Să-mi scrii spre pedeapsă, chiar acum, pe albumul meu, versuri galante. HOGAȘ, M. N. 34. Dama cochetează cu privirile-i galante. EMINESCU, O. I 162. ◊ Aventură (sau intrigă) galantă = aventură de dragoste. Dacă nu mă înșel, faceți aluziune la aventurile mele galante? HOGAȘ, H. 97. 3. Darnic, generos. (Adverbial) Ai nevoie de ceva bani, Mînecuță? – Deocamdată nu. – Bine; cînd ai nevoie, îmi spui. Eu cu prietenii mă port galant. SADOVEANU, P. M. 190.

GALANT, -Ă adj. 1. Curtenitor, politicos cu femeile; (p. ext.) delicat; plăcut. ◊ Literatură galantă = literatură care cultivă cu precădere intriga amoroasă. 2. Darnic, mărinimos. 3. (Muz.) Stil galant = stilul liber al muzicii pentru clavecin sau pian înclinat spre efecte facile, promovat în sec. XVIII. [< fr. galant, it. galante].

galant (galanți), adj. – Curtenitor, politicos, amabil. – Mr. galantu. Fr. galant; în mr., din it. galante, cf. ngr. γαλάντος. – Der. galanterie (var. înv. gălăndărie), s. f. (curtoazie; cadou), din fr. galanterie; galantar, s. n. (vitrină de magazin); galantom (var. galanton), s. m. (galant, politicos, darnic), din fr. galant homme; galantomie (var. galantonie), s. f. (dărnicie). Galantom a intrat în rom. și din it. galantuomo, ven. galantomo, de unde și mr. galantom, ngr. γαλαντόμος.

GALANT, -Ă adj. 1. curtenitor, politicos cu femeile; (p. ext.) manierat, delicat, amabil. ♦ literatură ~ă = literatură care cultivă cu precădere intriga amoroasă; aventură ~ă = aventură amoroasă. 2. darnic, generos, mărinimos. 3. stil ~ = stilul liber al muzicii pentru clavecin sau pian, înclinat spre efecte facile. (< fr. galant, it. galante)

galant a. 1. politicos și grațios; 2. care caută să placă femeilor: cu privirile-i galante EM.; 3. luxos îmbrăcat, elegant. ║ m. persoană galantă.

GENTIL, -Ă adj. amabil, politicos, curtenitor. (< fr. gentil, it. gentile, lat. gentilis)

GENTIL, -Ă adj. Amabil, politicos, curtenitor. [< it. gentile, fr. gentil, lat. gentilis].

GENTIL ~ă (~i, ~e) Care manifestă politețe; cu bun-simț și serviabil; binecrescut; amabil; politicos; galant. /<fr. gentil, lat. gentilis

GENTIL, -Ă, gentili, -e, adj. (Despre persoane, rar despre manifestările lor) Amabil, politicos, curtenitor, drăguț. Tînăr gentil.

GRAȚIOZITATE s. f. bunăvoință politicoasă; amabilitate. ◊ (pl.) nazuri, mofturi. (< lat. gratiositas, it. graziosità)

GRAȚIOZITATE s.f. (De obicei ironic) Bunăvoință politicoasă; amabilitate. ♦ Grație. [Cf. lat. gratiositas, fr. gracieuseté].

Grosolan ≠ amabil, delicat, elegant, fin, gentil, grațios, manierat, politicos

HIPERCORECTITUDINE (HIPERLITERARIZARE, HIPERURBANISM) s. f. (< hiper „peste” < fr. hyper, cf. gr. hyper „deasupra”, „excesiv de” + corectitudine, cf. lat. correctitudo – după engl. hypercorrection, fr. hipercorrection, germ. Hyperkorrektheit): greșeală de limbă sau de scriere izvorâtă din necunoașterea adevăratei forme a etimonului unui cuvânt de către vorbitori și din teama acestora de a nu greși. H. este un tip special de abatere lingvistică datorată în ultimă instanță efortului conștient al vorbitorilor de a se conforma normelor limbii literare. Aceștia reconstituie, prin falsă analogie, fonetisme, grafii și forme gramaticale hipercorecte, având însă întotdeauna sentimentul că se conformează acestor norme (în conștiința lor este vie opoziția „literar” – „neliterar”). A fost studiată de mai mulți lingviști români și străini. Este tratată însă exhaustiv în lucrarea lingvistului român Theodor Hristea – Probleme de etimologie, București, 1968, pp. 277-315. H. apare atât în exprimarea orală, cât și în exprimarea scrisă a vorbitorilor. De aceea se poate vorbi despre o h. fonetică, o h. ortografică și o h. gramaticală (morfologică și sintactică). H. fonetică și ortografică din limba română vizează deopotrivă patru mari categorii de cuvinte: franțuzismele, germanismele, englezismele și spaniolismele (v.). În această perspectivă se poate vorbi de hiperfranțuzisme, apărute din aceeași grijă exagerată pentru corectitudine, având același substrat psihologic ca orice formă hipercorectă (ca de exemplu: bleumaren, în loc de bleumarin, cum e corect; flör, în loc de fler, cum e corect; poplen, în loc de poplin, cum e corect; veliur, în loc de velur, Galacsion, în loc de Galaction; Rișard, în loc de Richard sau Ričard; Șarl(i) Șaplin, în loc de Čarli Čeplin etc.), de hipergermanisme (ca de exemplu: șpicher, în loc de spicher, cum e corect; șprint, în loc de sprint, cum e corect; ștand, în loc de stand, cum e corect; ștart, în loc de start, cum e corect; ștandard, în loc de standard; ștas, în loc de stas; ștat (de salarii), în loc de stat; ștatut, în loc de statut; prișniț, în loc de prisniț, (Turnul) Aifăl, în loc de Efél etc.), de hiperenglezisme (ca de exemplu: Vașington, în loc de Ŭoșintăn, cum e corect; Velington, în loc de Ŭelingtăn, cum e corect; Vilson, în loc de Ŭilsăn; Ŭaterlo, în loc de Vaterlo; Cicago, în loc de Șicago etc.) și de hiperspaniolisme (ca de exemplu: Rio de Haneiro, în loc de Rio de Janeiro, cum e corect). H. fonetică poate fi întâlnită chiar la unii lingviști și scriitori, datorându-se în mare măsură reacției acestora față de rostirile neliterare escursie, espediție, escepție, esploatare etc., cu grupul consonantic cs (x) redus la s. Astfel, S. Pușcariu scria juvaer în loc de giuvaer și înțerca în loc de înțărca; G. Călinescu scria excroc, excortă și extompa, în loc de escroc, escortă și estompa (cf. fr. escroc, escorte și estomper); Al. Rosetti pronunța și scria se șchimbă în loc de se schimbă; Ștefan Pascu scrie excadron și excalada, în loc de escadron și escalada (cf. fr. escadron și escalader). În publicistica actuală apare și forma excapadă, în loc de escapadă (cf. fr. escapade), cum ar trebui. În limba română există și o h. fonetică latentă, pe care o întâlnim la unele forme devenite cu timpul literare, din teama vorbitorilor față de aparenta rostire dialectală a formelor originare. Aceștia sunt nevoiți să aleagă din două pronunțări (ambele etimologice sau una originară și alta explicabilă pe cale pur fonetică) pe aceea pe care o socotesc conformă cu sistemul lor fonetic, în opoziție cu cealaltă pe care-o tratează ca produs al vorbirii populare sau regionale: jecmăni (muntenesc), în loc de jăcmăni (originar, în graiurile moldovenești și ardelenești), simțit ca regionalism lexical și fonetic; jefui, în loc de jăfui; jeli, în loc de jăli; jeratic, în loc de jăratic; berbant, în loc de birbant, care făcea impresia unui fonetism incorect (ca ficior, fimeie, rigiment etc.); ciocolată, în loc de șocolată (simțit de către unii vorbitori ca fonetism moldovenesc – cf. șiocan) etc. H. fonetică se poate combina uneori cu analogia (v. mai sus), cu contaminația și mai ales cu etimologia populară. Astfel: pronunțările oltenești pielie, în loc de chelie și pisăliță, în loc de chisăliță se explică nu numai prin reacția vorbitorilor față de formele cu labiala p palatalizată (cf. k’ele, k’ičor), prin h., ci prin apropierea semantică dintre cele două cuvinte și termenii piele și, respectiv, a pisa (= a chisa), adică prin etimologie populară; rostirea ședlong în loc de șezlong se explică atât prin reacția vorbitorilor față de formele iotacizate (cf. șez, auz, văz), cât și prin apropierea cuvântului de verbul a ședea etc. În cadrul h. fonetice consonantice se pot lua în discuție următoarele patru fenomene: a) pseudodepalatalizările (falsele depalatalizări): modificări conștiente, prin falsă analiză și din dorința de corectitudine, a formelor literare sau normale din punct de vedere etimologic, în forme „hipercorecte” (de teama pronunțărilor regionale de tipul k’atră – piatră, k’ept = piept, g’ine = bine, h’ir = fir, h’erbe = fierbe, h’icat = ficat etc.), ca de exemplu cheltui > pieltui, chei > piei, chibrit > pibrit, cheag > piag, chiftea > piftea, gestionar > destionar, ghibaci > dibaci (impus în limba literară), magheran > maderan, șchiop > știop, arfimandrit > arhimandrit (impus în limba literară), arhiereu > arfiereu, arhivă > arfivă, nihilist > nifilist, Arhip > Arfip, Valahia > Valafia, patrahil > patrafil > patrafir (formă rezultată din combinarea falsei depalatalizări cu etimologia populară provocată de atracția substantivului fir, generalizată și acceptată de limba literară); hirav („bolnăvicios”) > firav (cu sensul de „subțire”, datorat etimologiei populare create prin atracția lui fir), impus în limba literară; stahie (dublet etimologic al lui stihie) > stafie (simțit în Muntenia ca o rostire regional-moldovenească); nirui (regionalism transilvan cu sensul de „a câștiga”) s-a refăcut prin falsă analogie în mirui, ca reacție a vorbitorilor față de formele regionale cu labiala m alterată (n’ere = miere, n’ilă – milă, n’iros – miros etc.), confundându-se cu celălalt mirui din terminologia religioasă și constituind un caz rar de omonimie realizată prin h. fonetică; mulțăni „mulțumi” (regionalism transilvan) s-a refăcut în mulțămi (> mulțumi) tot prin falsă analogie; formele mai vechi regionale mn’el „miel” și mn’a „mia” > miel și mia în regiunile cu labialele nealterate prin falsă analogie și etimologie populară (influențate de mie și mieu); forma mniță (regionalism) a devenit miță, urmând aceeași cale; b) pseudodefricatizările (falsele defricatizări): modificări conștiente prin falsă analogie și din dorința de corectitudine a formelor din graiurile moldovenești, ardelenești și bănățene, în care africata surdă ceste pronunțată apropiat de constrictiva prepalatală ș. Astfel: trecerea de la varianta etimologică șimpanzeu, variantă regională rezultată din contaminația cu cimpanz (cimpans) la forma cimpanzeu (de teama pronunțărilor regionale de tipul șinși, rădășină etc.); trecerea neologismului șerbet la cerbet, a moldovenismului șepeleag („peltic”) la cepeleag, a neologismului șasla folosit inițial în Moldova, la ceasla prin „demoldovenizare” (formă ce tinde să se impună în limba literară), a lui schimnic la schivnic, formă ce tinde să se generalizeze (s-a ajuns aici de teama pronunțărilor regionale de tipul țârcomnic, în loc de țârcovnic, pimniță, în loc de pivniță etc.); c) pseudodeafricatizările (falsele deafricatizări): modificări conștiente prin falsă analogie și din dorința de corectitudine, în graiurile moldovenești, ale africatei ğ la j, ca în exemplele magion (magiun) > majon, giuvaier> juvaier etc.; d) pseudoderotacizările (falsele derotacizări): modificări conștiente, prin falsă analogie și din dorința de corectitudine, a formelor în care r este pronunțat n, ca în exemplele fănă, în loc de fără; aminoase, în loc de amiroase; viezune, în loc de viezure etc. În cadrul h. fonetice vocalice pot fi luate în discuție următoarele patru fenomene: a) apariția diftongului ea în locul unui a accentuat: variantele etimologice și regionale gălbază și călbază au devenit gălbează și călbează în urma reacției vorbitorilor față de pronunțările neliterare (mai ales moldovenești și transilvane), ca în exemplele albață (pentru albeață), bată (pentru beată), pribag (pentru pribeag), sârbască (pentru sârbească) etc.; formele sarbăd (reprezentantă a două cuvinte diferite: 1. „palid” 2. „acrișor”) și samă au fost refăcute prin falsă analogie devenind searbăd și respectiv seamă în urma reacției vorbitorilor față de forme-tip regionale ca sară, sacă, obosală, însamnă etc., impunându-se astfel în limba literară; vechiul ștrang > ștreang, tot prin falsă analogie, în urma reacției vorbitorilor față de forme regionale ca ra (= rea), vra (= vrea), razăm (= reazăm), să tracă (= să treacă) etc.; b) apariția unui e accentuat în locul unui ă accentuat: varianta răpede > repede, deoarece era simțită ca neliterară; c) apariția unui e neaccentuat în locul unui ă neaccentuat: variantele literare trăsură, răbda, răvaș, grătar, grădină, brățară, învăli și se târăște au fost evitate de unii vorbitori ca presupuse rostiri neliterare (prin falsă analogie cu formele regionale răce pentru rece, trămur pentru tremur, trăbuie pentru trebuie, Murăș pentru Mureș, răcrut pentru recrut, rățetă pentru rețetă etc.) și transformate în forme periferice ca tresură, rebda, revaș, gretar, gredinar, brețară, înveli (singura cu tendință de generalizare) și se târește (cu ă după r înlocuit prin e); d) apariția unui e (neaccentuat sau accentuat) în locul unui i (neaccentuat sau accentuat) ca o consecință a unei false analogii și a tendinței de evitare a formelor neliterare de tipul ficior, fimeie, trin etc.: forma veche și originară misadă > mesadă (cu tendința de generalizare); varianta etimologică oriz („orez”) > orez (generalizată), binoclu > benoclu, antilopă > antelopă, piramidon > peramidon etc. – acestea fără perspective de generalizare. H. gramaticală nu este suficient studiată. Se pot aduce însă ca exemple următoarele două situații: a) prin falsă analogie, din teama de a nu comite dezacorduri, vorbitorii reacționează față de suprimarea articolului a dinaintea numeralelor cardinale feminine (tipul partea doua, seria treia etc.), prin introducerea acestui articol acolo unde nu se justifică, creând formele hipercorecte și analogice partea a întâia, seria a întâia etc.; b) asimilând adverbul cu adjectivul, datorită identității formale a acestora, și din teama de a nu comite dezacorduri gramaticale, vorbitorii „acordă” adverbul cu substantivul pe lângă care stă: copii noi născuți (în loc de nou născuți), musafiri proaspeți sosiți (în loc de proaspăt sosiți), formă grea de explicat (în loc de greu de explicat), oameni puțini politicoși (în loc de puțin politicoși) etc.

Impertinent ≠ politicos, tacticos

Indecent ≠ cuviincios, decent, politicos

Insolent ≠ politicos

A INVITA invit tranz. 1) (persoane) A chema în mod politicos; a solicita printr-o invitație; a pofti. 2) fig. (persoane) A impune în mod categoric și insistent; a obliga prin amenințare; a soma. /<fr. inviter, lat. invitare

JUPÂN ~i m. înv. 1) (folosit ca termen de adresare politicoasă față de persoane care dețin o anumită demnitate sau funcție) Reprezentant al claselor avute. 2) Proprietar al unei întreprinderi considerat în raport cu salariații săi; patron. /Orig. nec.

MANIERAT, -Ă adj. 1. cuviincios, bine crescut, politicos; cu maniere frumoase. 2. (despre stil) afectat; meșteșugit; artificial. (< fr. maniéré)

MANIERAT, -Ă adj. 1. Cuviincios, binecrescut, politicos; cu maniere frumoase. 2. (Despre stil) Afectat; meșteșugit; artificial. [Pron. -ni-e-. / cf. fr. maniéré].

MANIERAT, -Ă, manierați, -te, adj. (Despre oameni) Care are o purtare corectă, cuviincioasă; cu bune maniere. V. politicos. Vîrsta, experiența, o făcuseră deșteaptă, manierată și cuminte. BART, E. 193. Altminteri ce-i lipsea ca să fericească o soție, frumos și tînăr, «manierat» și cult, cum pretindea a fi? M. I. CARAGIALE, C. 99. ♦ (Depreciativ, despre modul de a se exprima al cuiva) Afectat, artificial, căutat. Stil manierat. – Pronunțat: -ni-e-.

MANIERAT adj. 1. binecrescut, civilizat, politicos, (înv.) politicit, (fig.) fin, subțire, urban. (E un om ~.) 2. stilat, (fig.) rafinat, șlefuit. (Om ~.) 3. ales, delicat, distins, fin, politicos. (O comportare ~.) 4. afectat, artificial, bombastic, căutat, convențional, declamator, emfatic, fals, făcut, grandilocvent, nefiresc, nenatural, pompos, pretențios, retoric, (fig.) prețios, sunător, umflat. (Stil, limbaj ~.)

MĂNUȘĂ ~i f. 1) Obiect confecționat din lână, din piele, care se îmbracă pe mână, acoperind-o până la încheietură (în scop protector). ~ cu degete. ~ de mireasă. ◊ A arunca cuiva ~a a) a chema la duel pe cineva; b) a provoca pe cineva. A ridica cuiva ~a a) a primi chemarea cuiva la duel; b) a primi provocarea cuiva. A umbla (sau a se purta) cu ~i cu cineva a avea o atitudine binevoitoare și politicoasă față de cineva. 2) rar Parte a unui obiect (vas, instrument, ușă etc.) de care acesta este apucat pentru a putea fi manipulat; mâner. 3) rar Cantitate de plante cu tulpina subțire care poate fi cuprinsă cu mâna; mănunchi. [G.-D. mănușii] /mână + suf. ~ușă

MERSI interj. (Franțuzism) Mulțumesc. Dansați cu mine, domnișoară? – Mersi! răspunde ea încet. TOPÎRCEANU, B. 66. Sănătoasă, mersi, răspunse ea politicos și cam oficial. CONTEMPORANUL, VI_II 119.

MODESTIE. Subst. Modestie, simplitate, naturalețe, natural (astăzi rar), atitudine naturală, comportare firească; sobrietate, măsură (fig.), cumpăt, cumpătare, discreție (fig.), moderație, ponderație (rar). Cuviință, bună-cuviință, decență, politețe, respect, plecăciune. Adj. Modest, simplu, natural, firesc; sobru, măsurat (fig.), cumpătat, chibzuit, discret (fig.), moderat, ponderat. Cuviincios, cuvios (înv.), decent, politicos, respectuos, plecat. Vb. A fi modest; a se purta modest, a se purta simplu. A da dovadă de modestie, a nu fi pretențios, a nu avea pretenții, a-și cunoaște lungul nasului, a fi (a sta) la locul lui. Adv. Cu modestie, cu măsură, fără pretenții. V. moralitate, politețe, respect, seriozitate, sinceritate.

MUSIU s. m. (Franțuzism, la origine termen politicos, de adresare; azi rar și ironic) Domn. Ce-mi folosește mie regretul dumitale, musiu? SADOVEANU, N. F. 33. Se mărită cu un tînăr de viitor ca musiu Năstase. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 42.

NECIVILIZAT, -Ă, necivilizați, -te, adj. 1. (Despre popoare, societăți etc.) Care se află într-un stadiu primitiv de dezvoltare, civilizație și cultură. 2. (Despre oameni) Care nu este manierat, politicos. – Ne- + civilizat.

NECIVILIZAT, -Ă, necivilizați, -te, adj. 1. (Despre popoare, societăți etc.) Care se află într-un stadiu primitiv de dezvoltare, civilizație și cultură. 2. (Despre oameni) Care nu este manierat, politicos. – Pref. ne- + civilizat.

Necuviincios ≠ amabil, decent, politicos

nepoliticos a. care nu e politicos.

* nepoliticós, -oásă adj. Care nu e politicos, mojic. Adv. A te purta nepoliticos.

NEPOLITICOS, -OASĂ, nepoliticoși, -oase, adj. Care nu este politicos, lipsit de politețe. – Pref. ne- + politicos.

NEPOLITICOS, -OASĂ, nepoliticoși, -oase, adj. Care nu este politicos, lipsit de politețe. – Ne- + politicos.

Obraznic ≠ ascultător, cuminte, cuviincios, respectuos, politicos

obsechios (-oasă), adj. – Excesiv de politicos, umil, plecat. Fr. obséquieux.

OBSECVIOS, -OASĂ adj. (Rar) Foarte respectuos, foarte politicos; slugarnic, preaplecat; smerit. [Pron. -vi-os. / cf. fr. obséquieux, lat. obsequiosus].

OBSECVIOS, -OASĂ, obsecvioși, -oase, adj. (Livr.) Care este excesiv de politicos, de respectuos; servil, slugarnic, smerit, umil, plecat. [Pr.: -vi-os] – Din fr. obséquieux, lat. obsequiosus.

OBSECVIOS ~oasă (~oși, ~oase) livr. rar 1) Care este politicos și atent până la maximum. 2) Care vădește lipsă de demnitate; slugarnic; servil. [Sil. -vi-os] /<fr. obséquieux, lat. obsequiosus

OBSECVIOS, -OASĂ, obsecvioși, -oase, adj. (Livr.) Care este excesiv de politicos, de respectuos; servil, slugarnic, smerit, umil, plecat. [Pr.: -vi-os] – Din fr. obséquieux, lat. obsequiosus.

OFICIAL, -Ă, oficiali, -e, adj. 1. Care reprezintă o autoritate, un guvern, un stat; care emană de la o autoritate, de la un guvern, de la un stat; stabilit prin lege. Declarație oficială. ▭ Totul trebuie vîndut pe loc, la preț oficial. De ce nu-ți faci datoria? GALAN, B. I 19. Convin și eu că n-ai însărcinări oficiale. SADOVEANU, Z. C. 177. La el se centralizează toate știrile acuma, cele oficiale, firește. REBREANU, R. II 76. Buletinul (sau, ieșit din uz, Monitorul ) oficial = publicație (periodică) în care se tipăresc legile, regulamentele, decretele, deciziile etc. autorităților de stat. Propriu actelor guvernamentale, documentelor administrației de stat, folosit în actele, în documentele administrației de stat. Stil oficial. Terminologie oficială. ▭ Cum ne-au părăsit limba latină oficială cu stingerea romanilor, asemine și limba slavonă ne lasă cu înființarea staturilor romîne. RUSSO, S. 71. 2. Care se conformează regulilor, formalităților, tradițiilor; care are caracter legal; aprobat, convenit între autorități. Sfeștania oficială trebuia să aibă loc la ora 9. SADOVEANU, O. VI 359. Mergem în vizită oficială la guvernator. BART, S. M. 21. ◊ (Adverbial) Nu putem frecventa oficial spectacule unde se debitează în limbi străine. CARAGIALE, O. VII 33. 3. Fig. De o politețe rece, calculată; formal, stereotip. Ton oficial în conversație. ▭ Bine, bine! Vocea devenise mai rece, mai oficială. GALAN, B. I 171. 2Ș (Adverbial) Sănătoasă, mersi, răspunse ea politicos și cam oficial. CONTEMPORANUL, VI_II 119. – Pronunțat: -ci-al. – Variantă: (învechit) ofițial, -ă (RUSSO, S. 95) adj.

om (oameni), s. m. – 1. Ființă superioară care gîndește. – 2. Bărbat, adult. – 3. Soț. – 4. Lucrător. – 5. (Pl.) Persoană de vază, de seamă. – Mr. om, oamini, megl. (u)om, oamini, istr. om, ǫmiri. Lat. homo, pl. homines (Diez, I, 425; Pușcariu 1220; Candrea-Dens., 1280; REW 4170), cf. vegl. yomno, it. uomo, log. ómine, v. prov. om, fr. homme, sp. hombre, port. homem; pentru formarea pl., cf. calabr. ǫmu, uomini. Cuvînt general (ALR, I, 188). Der. omenesc, adj. (uman, de om; decent; de țară); omenește, adv. (ca oamenii; decent; țărănește); înomeni, vb. refl. (a se incarna); omeni, vb. (a trata cuviincios; a ospăta; a invita, a primi bine); omenie, s. f. (urbanitate, curtoazie; bunătate, caritate), cf. Densusianu, GS, II, 6; omenire, s. f. (lume; umanitate); omenos, adj. (amabil, politicos); neomenos, adj. (inuman, nepoliticos); neomenie, s. f. (fără omenie); omoaie, s. f. (femeie cu apucături bărbătești); ometeu, s. m. (uriaș); omușor, s. m. și n. (pitic; uvulă), în Munt. și Dobr. (ALR, I, 33), cu semantism balcanic (alb. njer „om”, njerith „uvulă”; bg. măž „om”, măžec „uvulă”). Der. neol. omucidere, s. f. (omor), după lat. homicidium; uman, adj. (omenesc); neuman (var. inuman), adj.; umanism, s. n. din fr. humanisme; humanist, s. m., din fr. humaniste; umanitate, s. f., din fr. humanité; supraom, s. m., traducere a germ. Uebermensch, cuvînt forțat la Nietzsche, prin intermediul fr. surhomme; supraomenesc, adj. (peste puterea omenească). – Din rom. provine săs. omenin „a trata”.

*parlamentár, -ă adj. (fr. parlementaire). De parlament, al parlamentuluĭ: tradițĭunĭ parlamentare, regim parlamentar. Fig. Conform uzurilor parlamentare, convenient, politicos: cuvinte parlamentare. Propriŭ unuĭ parlamentar, unuĭ sol: steag parlamentar. Guvern parlamentar, aĭ căruĭ miniștri îs răspunzătorĭ înaintea parlamentuluĭ. S. m. Deputat orĭ senator: un parlamentar vechĭ. Sol, delegat trimes la dușman ca să propună ceva orĭ să ducă un răspuns. Adv. În mod parlamentar, convenient: a vorbi parlamentar.

PENTRU prep. I. 1) (exprimă un raport de destinație) Haine pentru copii. ◊ Pentru puțin formulă de răspuns politicos celui care mulțumește pentru un serviciu. 2) (exprimă un raport final) Cu scopul; în scopul; în vederea. Învață pentru a avea cunoștințe. 3) (exprimă un raport cauzal) Din cauza; din pricina. A început să plângă pentru un fleac. 4) (exprimă un raport temporal) Pe. A plecat pentru trei zile. 5) (exprimă un raport de schimb sau de echivalență) În schimb; pe. A dat două prețuri pentru această mobilă. 6) (exprimă un raport de relație) Cu privire la; referitor la. Ceea ce s-a spus e pentru dânsa. 7) (exprimă un raport consecutiv) Ca; încât. Lucrarea e prea mare pentru a fi terminată azi. 8) (exprimă un raport de substituție) În locul. El astăzi face de serviciu pentru mine. 9) În favoarea; de partea; pro. S-a pronunțat pentru adoptarea constituției. 10) fam. Contra; împotriva. Pastile pentru tuse. II. (în locuțiuni): 1) Pentru ca (exprimă un raport final) Ca. 2) Pentru că (exprimă un raport cauzal) Fiindcă; deoarece; întrucât. 3): Pentru această (sau aceea) din cauza aceasta; de aceea. /Din printru

peripiiticos, peripiiticoasă, adj. (înv.) afabil, curtenitor, politicos.

PILI¹, pilesc, vb. IV. Tranz. A prelucra o piesă cu pila, desprinzînd așchii de la suprafața ei (pentru a o netezi, a-i modifica forma etc.). Cînd stăpînul casei se juca cu dînsul, [pisoiul] ferit-a sîntul să-l zgîrie, pare că-și pilise ghearele. ISPIRESCU, L. 286. Nastradin Hogea pilea lacătul unei prăvălii ca s-o spargă. GORJAN, H. IV 231. Mașină de pilit = mașină-unealtă prevăzută cu pilă cu care se pilesc piese, de obicei metalice. ♦ Fig. A face pe cineva să devină mai politicos, mai manierat; a șlefui. (Cu pronunțare regională) Cît îmi bat eu capul să-l mai cioplesc, să-l mai chilesc... pace! îi stă rugina de-o șchioapă la ceafă. ALECSANDRI, T. 508.

A SE PLOCONI mă ~esc intranz. 1) A se închina exagerat de politicos (în semn de salut); a face temenele; a se temeni. 2) fig. A manifesta o admirație servilă (față de cineva); a se prosterna. /<sl. poklonit (sen)

A POFTI poftesc 1. tranz. 1) A dori tare; a jindui; a râvni. ◊ Cât poftești cât dorești; cât vrei; oricât. 2) (persoane) A chema în mod politicos (să vină undeva sau să participe la ceva); a solicita printr-o invitație; a invita. 3) pop. (sănătate, fericire, succes etc.) A dori cu deosebită afecțiune; a ura. 4) (urmat de o propoziție completivă cu conjunctivul) A porunci pe un ton aparent politicos. L-a poftit să închidă ușa. 5) înv. A solicita într-o formă categorică. A pofti bani. 2. intranz. A binevoi să vină (pe undeva sau pe la cineva). Poftiți în ospeție la noi. ◊ Să poftească a) să intre; să vină; b) numai să încerce (dacă vrea s-o pățească). /<sl. pohotĕti

POLITEFSIT, -Ă, politefsiți, -te, adj. (învechit) Politicos, civilizat, binecrescut, cuviincios. Îi răspund cu îndrăzneală, dar cu mijloc așa de politefsit și dulce, încît întrebătoriul rămîne foarte mulțumit. GOLESCU, Î. 111.

POLITEFSIT, -Ă, politefsiți, -te, adj. (Înv.) Politicos, cuviincios. – Din politefsi (înv., < ngr. politefome, viit. politefso).

POLITEȚE. Subst. Politețe, amabilitate, omenie, amenitate (franțuzism), manieră, bună-cuviință; decență; urbanism (fig.), urbanitate (rar); curtenie, curtoazie, galanterie, gentilețe. Respect, stimă, considerație, condescendență, deferență. Omagiu. Afabilitate, cordialitate; bună-voință, atenție, îndatorire (rar), complezență, serviabilitate. Salut, salutare, reverență, închinare, închinăciune, plecăciune. Felicitare; compliment. Bună-creștere, educație; cei șapte ani de acasă. Reguli de politețe, codul manierelor elegante, etichetă (fig.), protocol, ceremonial, ceremonie. Adj. Politicos, de politețe, amabil, manierat, bine-crescut, cuviincios, respectuos, condescendent, civilizat, urban (fig.), ceremonios, ceremonial (rar); curtenitor, galant, gentil. Afabil, cordial; binevoitor, atent, îndatoritor, prevenitor, complezent, serviabil. Vb. A fi politicos; a avea o comportare civilizată, a se purta cu mănuși, a da dovadă de tact. A saluta, a se închina, a face reverențe, a se pleca. A prezenta (cuiva) omagii. A felicita, a complimenta. Adv. Din politețe, (în mod) politicos, amabil. V. comportare, cordialitate, educație, formule de salut, respect, salut, sociabilitate.

POLITEȚE ~i f. 1) Comportament politicos; atitudine amabilă; amabilitate. 2) Vorbă sau gest care exprimă un astfel de comportament (de obicei exagerat). [G.-D. politeții; Pl. și politețuri] /<fr. politesse

POLITEȚE, (2) politeți, s. f. 1. Atitudine, comportare conformă cu buna-cuviință, amabilă, politicoasă; amabilitate. ◊ Pronume personal (sau posesiv) de politețe = pronume care se folosește în vorbirea cu sau despre o persoană căreia i se cuvine respect sau pentru a-i impune respect. ◊ Loc. adj. De politețe = a) care exprimă politețe; b) politicos, amabil; protocolar. ◊ Loc. adv. Din (sau de, rar, pentru) politețe = fiind obligat de anumite cerințe (formale) de conduită, de etichetă. ♦ Ansamblu de reguli de comportament în spiritul bunei-cuviințe, al amabilității și al respectului reciproc. 2. (Fam.; la pl.) Cuvinte sau gesturi care exprimă politețea (1) (exagerată a) cuiva față de cineva. [Pl. și: (2) politețuri. – Var.: politeță s. f.] – Din fr. politesse.

POLITEȚE, (2) politeți, s. f. 1. Mod de comportare caracterizat prin bună-cuviință, respect și amabilitate în relațiile cu ceilalți oameni. ◊ Pronume personal (sau posesiv) de politețe = pronume personal la persoana a doua și a treia, folosit în semn de respect față de persoana căreia ne adresăm sau despre care se vorbește. ◊ Loc. adj. De politețe = a) care exprimă politețe; politicos, amabil; b) protocolar. ◊ Loc. adv. Din (sau de, rar, pentru) politețe = fiind obligat de anumite cerințe (formale) de conduită, de etichetă. + Ansamblu de reguli de comportament în spiritul bunei-cuviințe, al amabilității și al respectului reciproc. 2. (Fam.; la pl.) Cuvinte sau gesturi care exprimă politețea (1) (exagerată a) cuiva față de cineva. [Pl. și: (2) politețuri. – Var.: politeță s. f.] – Din fr. politesse.

politevsit, -ă, adj. (înv.) 1. civilizat, înaintat. 2. politicos, manierat, amabil.

POLITICĂ, politici, s. f. 1. Activitate a puterii de stat în domeniul conducerii treburilor publice interne și externe; concepție care stă la baza acestei activități. Știința... a continuat zdrobirea lumii vechi, revoluționarea sau perfecționarea religiei, moralei, politicii, societății întregi. BĂLCESCU, O. II 9. (Urmat de determinări care arată natura, apartenența, sfera de activitate etc.) Războiul defensiv, socotindu-l ca o parte a strategiei sau a politicii războiului, s-a adus la cea mai mare perfecție de romîni. BĂLCESCU, O. I 27. 2. Atitudine și activitate (a unei persoane, a unui partid, a unui grup social etc.) în domeniul treburilor interne și externe. Nu se pricepe de loc în politică. GALACTION, O. I 92. Jurnalul acesta e prea dedat cu politica, ca să se poată serios ocupa de speculații filozofice. RUSSO, S. 65. ◊ Expr. A face politică = a lua parte în mod activ la viața publică. 3. (Învechit) Politețe, gentilețe, curtoazie. S-a crezut omul dator, ca un ce de politică, pentru ca să ne firitisească. CARAGIALE, O. I 91. Frumoasă politică... Bravo!... vă duceți și mă lăsați în mijlocul drumului, de vă aștept un ceas. ALECSANDRI, T. 1047. Chiar și politica cere să mergem să-l salutăm. PANN, P. V. III 60. ◊ Loc. adv. Cu politică = politicos, delicat. Măria-ta să le scrii pohtindu-i cu politică la scaunul domniei. ODOBESCU, S. I 83. Duducile să-l poftească să șadă și să vorbească cu politică, pentru că nu-i un bucătar prost. KOGĂLNICEANU, S. 54. ♦ Dibăcie cu care se poartă cineva pentru a-și ajunge scopul.

1) politicésc, -eáscă adj. (rus. političeskiĭ). Vechĭ. Cetățenesc, civil. Laic. Civilizat, conform eticheteĭ, politicos. Azĭ iron. Politic: discurs politicesc.

POLITICIT adj. v. binecrescut, citit, civilizat, cult, cultivat, educat, instruit, învățat, manierat, politicos.

Politicos ≠ bădărănos, brutal, grosolan, indecent, necuviincios, vulgar, nepoliticos

POLITICOS ~oasă (~oși, ~oase) Care manifestă politețe; cu bun-simț și serviabil; binecrescut; amabil; gentil; galant. /<ngr. politikós

POLITICOS adj. 1. v. binecrescut. 2. cuviincios, decent, respectuos, (livr.) reverențios. (N-a întrecut măsura, a fost ~.) 3. amabil, prevenitor. (O atitudine extrem de ~oasă.) 4. v. ales.

politicos a. bine crescut, cu maniere frumoase. [Gr. mod.].

politicos adj. m., pl. politicoși; f. politicoasă, pl. politicoase

politicos adj. m., pl. politicoși; f. sg. politicoasă, pl. politicoase

politicós, -oásă adj. (ngr. politikós, politic, politicos, curtenitor). Vechĭ. Politic, priceput în guvernare, diplomat. Azĭ. Curtenitor, urban, plin de politeță: om politicos, purtare politicoasă. Adv. Cu politeță.

POLITICOS, -OASĂ, politicoși, -oase, adj. Cuviincios, binecrescut, amabil, curtenitor. Să nu glumim, dar să încercăm a fi politicoși. Și atunci cînd ne vorbește o femeie, să încercăm a-i răspunde. SEBASTIAN, T. 57. Trenul este plin. Dar cu multă bunăvoință din partea unor tineri politicoși, care merg pînă la o stație apropiată, se fac locuri pentru dame. CARAGIALE, O. II 160. Sîntem politicoși și rezervați cu damile. RUSSO, S. 20. ◊ (Adverbial) Inventatorul se strînse politicos în capătul banchetei. C. PETRESCU, C. V. 332. Conductorul salută politicos și trece mai departe. CARAGIALE, O. II 196.

politie (politii), s. f. – 1. Stat, republică. – 2. Oraș. – 3. Conductă. – Mr. pulitie „oraș”. Mgr. πολιτεία. Sec. XVII, înv. E dublet al lui poliție, s. f., din it. polizia, fr. police, prin intermediul rus. policija (Cihac, II, 274; Tiktin). Der. politic, adj., s. m., din fr. politique, și mai înainte din ngr. πολιτιϰός; politică, s. f. (ideologie, doctrină; activitate), din ngr. πολιτιϰή (Murnu, 46; Gáldi 233); politicale, s. f. pl. (intrigi sau discuții politice), din ngr. πολιτιϰά; politicastru, s. m. (om fără orizont); politicesc, adj. (politic), înv.; politicește (var. politicamente), adv. (din punct de vedere politic); politician, s. m., din fr. politicien; politicianism, s. n. (orientare exclusivă și abuzivă către politică); politicos, adj. (civilizat), din ngr. πολιτιϰός (Gáldi 234), cf. sp. politicón; nepoliticos, adj. (necivilizat); politevsi, vb. (a măguli, a ademeni), din ngr. πολιτεύομαι (Tiktin), sec. XVIII, înv.; politefsi, vb. (înv., a fi în uz, a se folosi), dublet al cuvîntului anterior; politețe, s. f., din fr. politesse; nepolitețe (var. impolitețe), s. f. (lipsă de curtoazie); politr(i)uc, s. n. (comisar politic bolșevic), din rus. politruk. Der. de la poliție: polițai, s. m. (copoi, polițist), din germ. Polizei; polițienesc, adj. (propriu poliției), prin intermediul unui adj. *polițian, ca politician, gardian; polițist, adj. (polițienesc; s. m., agent de poliție); polițaimaistru, s. m. (înv., comandant, șef de poliție), din germ. Polizeimeister, cf. rus. policijmejster.

PREVENITOR, -OARE adj. Îndatoritor, politicos, amabil. // s.n. (Tehn.) Prevenitor de erupție = dispozitiv care se montează la gura unei sonde pentru a preveni o eventuală erupție nedorită. [< preveni + -tor].

PREVENITOR, -OARE I. adj. îndatoritor, politicos, amabil. II. s. n. ~ de erupție = dispozitiv care se montează la gura unei sonde pentru a preveni o eventuală erupție nedorită. (< preveni + -tor)

PREVENITOR adj. v. politicos.

PREVENITOR, -OARE, prevenitori, -oare, adj. Îndatoritor, amabil, serviabil, politicos. O gazdă prevenitoare.

*protocól n., pl. urĭ și oale (vgr. protó-kollon, prima foaĭe [de hîrtie lipită] care cuprinde subĭectu celor următoare, condică, cod, d. prótos, primu, și kólla, „cleĭ”, ngr. „coală”; fr. protocole. V. coală). În evu mediŭ, etichetă (prima coală) la arhive, apoĭ condică autentică. Formular p. a face acte publice. Proces-verbal saŭ sumar de conferență diplomatică: a dresa un protocol. Ceremonial uzitat în afacerile diplomatice, în recepțiunile suveranilor ș. a. Fig. Arta de a te purta politicos în lume, codu manierelor elegante, etichetă: a te purta după protocol.

PUȚIN¹ adv. 1) (în opoziție cu mult) În cantitate, în măsură mică. A nins ~. A uda ~ florile. ◊ Cel ~ minimum. Câtuși (sau cât) de ~ în măsură cât de mică; măcar un pic. Nu mai ~ tot atât; în aceeași măsură. Mai ~ în cantitate, în măsură mai mică. ~ câte ~ a) câte un pic; b) fără grabă; încet. Mult, ~ cât va fi; oricât. Mai mult sau mai ~ v. MULT. Pentru ~ răspuns politicos la mulțumirea cuiva pentru ceva. 2) Un timp scurt. A dormi ~. /<lat. putinus

PUȚIN, -Ă, puțini, -e, adj., adv. I. Adj. 1. Care este în cantitate mică, un pic; care nu este de ajuns; insuficient. ◊ Expr. Puțin la minte = prostuț. Puțin la simțire = nesimțitor, insensibil. ♦ (Substantivat, n.) Cantitate mică, număr mic din ceva. Puținul cât a scris. ◊ Expr. Puțin a lipsit (sau a rămas) să nu... sau puțin de nu era să... = era cât pe-aci să..., era pe punctul de a... Pentru puțin! = formulă politicoasă de răspuns la o mulțumire. 2. De proporții, de dimensiuni mici, cu volum redus; mic; fig. neînsemnat. ◊ Puțin la trup = mic și firav. ♦ De intensitate mică; slab. 3. (Despre noțiuni de timp) De mică durată; scurt. ◊ Loc. adv. În puține zile = peste câteva zile. 4. (Cu valoare de numeral nehotărât) Puțini știu acest lucru. II. Adv. 1. În cantitate sau în măsură mică. ◊ Cel (sau pe) puțin = a) minimum; b) în orice caz, măcar, barem. Câtuși (sau cât) de puțin = nici în cea mai mică măsură; deloc, nicidecum. Nu mai puțin = de asemenea, deopotrivă. Pe (sau cu) puțin = ieftin. (Cu) puțin mai... = (cu) ceva mai... Merg puțin mai înaintea lui. Mai puțin de... = în număr sau în cantitate mai mică decât... (Puțin) câte puțin sau (câte) puțin-puțin = încetul cu încetul, pe rând. Mult-puțin = cât o fi, oricât. ♦ În oarecare măsură, întrucâtva. ♦ Cam, oarecum. Surâse puțin ironic. ♦ (Precedat de „cel mai”, servește la formarea superlativului relativ de inferioritate) Cel mai puțin reușit dintre tablourile expuse. 2. Pentru scurt timp, pentru un interval mic; câtva timp. ◊ Peste puțin = în curând, în scurt timp. De puțin = de scurt timp, de curând. – Et. nec.

PUȚIN, -Ă, puțini, -e, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. Care este în cantitate mică, un pic; care nu este de ajuns; insuficient. ◊ Expr. Puțin la minte = prostuț. Puțin la simțire = nesimțitor, insensibil. ♦ (Substantivat, n.) Cantitate mică, număr mic din ceva. Puținul cât a scris. ◊ Expr. Puțin a lipsit (sau a rămas) să nu... sau puțin de nu era să... = era cât pe-aci să..., era pe punctul de a... Pentru puțin! = formulă politicoasă de răspuns la o mulțumire. 2. De proporții, de dimensiuni mici, cu volum redus; mic; fig. neînsemnat. ◊ Puțin la trup = mic și firav. ♦ De intensitate mică; slab. 3. (Despre noțiuni de timp) De mică durată; scurt. ◊ Loc. adv. În puține zile = peste câteva zile. 4. (Cu valoare de num. nehot.) Puțini știu acest lucru. II. Adv. 1. În cantitate sau în măsură mică. ◊ Cel (sau pe) puțin = a) minimum; b) în orice caz, măcar, barem. Câtuși (sau cât) de puțin = nici în cea mai mică măsură; deloc, nicidecum. Nu mai puțin = de asemenea, deopotrivă. Pe (sau cu) puțin = ieftin. (Cu) puțin mai... = (cu) ceva mai... Merg puțin mai înaintea lui. Mai puțin de... = în număr sau în cantitate mai mică decât... (Puțin) câte puțin sau (câte) puțin-puțin = încetul cu încetul, pe rând. Mult-puțin = cât o fi, oricât. ♦ În oarecare măsură, întrucâtva. ♦ Cam, oarecum. Surâse puțin ironic. ♦ (Precedat de „cel mai”, servește la formarea superlativului relativ de inferioritate) Cel mai puțin reușit dintre tablourile expuse. 2. Pentru scurt timp, pentru un interval mic; câtva timp. Peste puțin = în curând, în scurt timp. De puțin = de scurt timp, de curând. – Et. nec.

RESPECT. Subst. Respect, respectare, stimă, onoare, considerație, sevas (grecism înv.), apreciere, prețuire, aprețuire (înv.), cinste, cinstire, onoare, venerație, venerare, reverență, deferență, condenscendență, politețe. Respectabilitate, onorabilitate (rar). Amabilitate, gentilețe; obsecviozitate (livr.). Reverență, închinare, închinăciune (înv.), plecăciune, temenea; compliment. Salut. Stimabil (azi fam. sau ir.), venerabil. Adj. Respectuos, plin de respect, plecat, deferent, condescendent, reverențios, amabil, gentil, politicos, cuviincios, ceremonios, curtenitor, îndatoritor, obsecvios (livr.). Respectat, stimat, apreciat, prețuit, cinstit (înv.), onorat. Respectabil, stimabil (azi fam. sau ir.), onorabil, venerabil. Onorific, de onoare, onorar (înv.). Vb. A respecta, a stima, a considera, a avea considerație, a aprecia, a prețui, a aprețui (înv.), a cinsti, a da cuiva cinstea cuvenită, a onora, a venera. A respecta, a se stima, a se cinsti. A fi respectat, a fi stimat. A se înclina, a se închina, a se pleca, a face o plecăciune, a se temeni (rar). A saluta, a aclama. Adv. Cu respect, cu stimă, cu venerație; (în mod) respectuos. V. admirație, formule de salut, politețe, reputație, salut, servilism.

RESPECTUOS adj. 1. v. politicos. 2. v. condescendent. (Un om ~.)

*reverențiós, -oásă adj. (fr. révérencieux). Respectuos, ceremonios și politicos. Adv. Cu reverență: a saluta reverențios.

REVERENȚIOS adj. v. cuviincios, decent, politicos, respectuos.

A RUGA rog tranz. (persoane) A solicita printr-o adresare politicoasă sau umilă. ◊ Te rog (frumos)! se spune, ca formulă de politețe, când cineva se adresează unei persoane, cerându-i un serviciu. ~ (pe cineva) de toți dumnezeii a cere foarte insistent; a implora. Mă rog se spune când vorbitorul lasă o hotărâre la discreția interlocutorului său. /<lat. rogare

rugămínte f., pl. țĭ (pl. d. inuzatu rugămînt, lat. rogamentum). Cerere umilită saŭ politicoasă adresată cuĭva. V. rugare.

RUGĂMINTE ~ți f. Cerere politicoasă (adresată unei persoane) de a face un serviciu sau de a îndeplini o dorință. O ~ arzătoare. [G.-D. rugăminții] /rugă + suf. ~ăminte

*sérvus Cuv. lat. care înseamnă „rob” (adică: îs robu tăŭ) și care se întrebuințează ca formulă de salutare politicoasă și glumeață, maĭ ales de Ardeleni și Bucovinenĭ, care l-aŭ luat de la Germanĭ.

SLOBOD, -Ă, slobozi, -de, adj. (Învechit și popular, în concurență cu liber) 1. (Despre oameni) Care are drepturi politice și cetățenești depline, care se bucură de independență individuală și cetățenească. Pacea aduce... legea care apără pe cel slobod de nedreptate și nu apasă pe sărman în folosul bogatului. RUSSO, O. 25. ◊ (Substantivat) În slobozi și în robi Același sînge curge; și toți au trup și oase. NEGRUZZI, S. II 188. ♦ (Despre state, popoare) Neatîrnat, independent. Numai în republica democratică poate fi poporul slobod și stăpîn pe sineși. BĂLCESCU, O. I 351. ♦ (Despre orașe) Care se guvernează după legi proprii; autonom. De acolo am trecut prin Francfort pe apa Main, tîrg slobod, mare și frumos. KOGĂLNICEANU, S. 73. 2. (Despre oameni) Care nu este supus nici unei constrîngeri venite din afară, nici unei restricții, neîmpiedicat de nimic pentru a acționa; care are posibilitatea de a acționa după propria sa voință sau dorință. Mai stați, mai aveți răbdare, Că apoi veți fi slobode să umblați la tîrg și la horă. DUMITRIU, N. 193. Se gîndi că Grigore ar putea să revie să mai stea de vorbă, își zise apoi că și-au luat noapte bună, și deci pînă mîine dimineață slobod este să facă ce-i place. REBREANU, R. I 91. ◊ Expr. E slobod = e permis, e îngăduit. De este slobod aceluia ce umblînd prin casele altora să vază și să gîndească la a sa, slobod au fost și mie, în toată călătoria ce se cuprinde întru această cărticică, să gîndesc nu la casa, ci la patria mea. GOLESCU, Î. 19. Slobod e să beau și eu, Slobod e pe banul meu. BIBICESCU, P. P. 222. (Eliptic) Măria-ta, mă duc să-mi văd neamurile la Orhei. – Slobod! grăi domnul ridicînd mîna. SADOVEANU, O. VII 25. A avea mînă slobodă = a fi darnic, generos. Înălțimei-voastre gînd bun și mînă slobodă ca să ne dați cît se poate mai multă mîncare și băuturică, zise Setilă! CREANGĂ, P. 259. Cu inima slobodă = neapăsat de gînduri, de griji; liniștit, împăcat, p. ext. cu toată inima. Du-te tu în locul meu și slujește pe Tudor pînă la moarte... Mergi cu inima slobodă. GALACTION, O. I 157. Cînd se întoarse... cu inima de tot slobodă ca să-și ceară ea întîi iertare și văzu trandafirii ofiliți și urmă de apă la rădăcină, se luă cu mînile de păr. STĂNOIU, C. I. 205. A rămîne pe voia slobodă (a cuiva sau a ceva) = a rămîne în stăpînirea deplină, a fi la dispoziția (cuiva sau a ceva). Cît despre mine, știu atîta că pierd măsura timpului de îndată ce rămîn pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatec. HOGAȘ, M. N. 63. ♦ (Referitor la situația civilă) Fără obligații față de altcineva; neangajat (prin căsătorie). Se uită prin fereastă înlăuntru și vede pe nevastă-sa cu un fecior mîndru și frumos la masă. El își socoti: Ian caută mișaua ce face!... Ea se socotește acuma slobodă. SBIERA, P. 229. ♦ Neîmpiedicat, nestînjenit, nestingherit. Tiparul la noi nu este încă destul de slobod și de împrăștiat; noi n-avem încă publicată în limba națională măcar o istorie universală. KOGĂLNICEANU, S. A. 53. ◊ (Adverbial) Oștile englezești înaintară slobod pe țărmul Franciei. ODOBESCU, S. I 4. Asupra acestor canaluri sînt 360 poduri de piatră boltite, pe supt care trec slobod luntrile. GOLESCU, Î. 112. 3. (Despre oameni) Care nu e ținut la închisoare, care nu e întemnițat. Frunză verde lobodă, Toată lumea-i slobodă, Numai eu stau la-nchisoare Pentru-n frate-al meu mai mare. SEVASTOS, C. 306. ◊ Fig. Culmile slobode fără zăvoare, Flutură-n creștete flamuri de soare. DEȘLIU, G. 38. ♦ Care nu e prins, care nu e luat prizonier. Doi-trei să-mi plecați, Drum să-i astupați, Calea să-i tăiați... D-o fi vrun drumeț Prost și nătăfleț, O palmă să-i dați, Drum să-i arătați, Slobod să-l lăsați. TEODORESCU, P. P. 493. ♦ (Despre animale) Lăsat în libertate. Cum se văzu [cocoșul] slobod, se repezi spumegînd să se încaiere cu noul său vecin. STĂNOIU, C. I. 201. Mihai descălecă de pe cal, îi scoate frîul din cap și-i zice: Du-te acum, sireapul meu; slobod ești de la mine. ISPIRESCU, M. V. 52. 4. (Despre oameni și despre atitudinile, vorbele lor) Care nu ține seama de regulile bunei-cuviințe, prea familiar, licențios. Cu cît era slobozi și șagalnici cu femeile în adunările lor începute și sfîrșite cu mese mari și lăutari, cu atît sîntem politicoși și rezervați cu damile. RUSSO, S. 20. ◊ Expr. A fi slobod la (sau de) gură = a vorbi prea mult și fără sfială, a nu-și măsura cuvintele; a flecări. 5. (Despre drumuri) Pe care se poate merge, prin care se poate trece fără obstacole. Moșnege, lasă drumul slobod, Să treacă zmeii mei în tropot. BENIUC, V. 15. Drumul era slobod: tîrgul aștepta domn nou. SADOVEANU, O. VII 154. ♦ (Despre locuri, spații, scaune) Care nu e ocupat; gol. Pe băncile de lîngă pereții cîrciumii odihneau cîțiva bătrîni, iar împrejurul lor, pe locul rămas slobod, stăteau la sfat bărbații. REBREANU, R. I 126. 6. (Despre lucruri care leagă, fixează, strîng, apasă) Care permite mișcările, care nu strînge; larg. Dădea mereu din cap să-și lărgească dîrlogii, pînă ce călărețul îi lăsă cu totul slobozi. GÎRLEANU, L. 29. ◊ Expr. A da (cuiva) frîu slobod = a da (cuiva) libertate, a lăsa (pe cineva) în voie, v. frîu. 7. (Despre unități de timp) De care se poate dispune, în care ești scutit de obligațiile obișnuite, în care nu se muncește. Avînd zi slobodă, a rămas cu copilul. SADOVEANU, D. P. 90. N-am vreme care să-mi fie slobodă decît duminica. KOGĂLNICEANU, S. 55.

A SE STILA mă ~ez intranz. 1) A-și forma deprinderi de purtare politicoasă; a deveni manierat; a se cizela; a se șlefui. 2) depr. A adopta tot ceea ce este (sau pare a fi) ultramodern (mai ales în îmbrăcăminte). /<fr. styler

SUBȚIRE adj. v. ales, binecrescut, civilizat, cultivat, distins, fin, manierat, politicos, rafinat, select, stilat, subtil.

A SE ȘLEFUI mă ~esc intranz. (despre persoane) A-și forma deprinderi de comportare politicoasă; a deveni manierat; a se ciopli; a se civiliza; a se cizela. /<germ. Schleifen

tacticós, -oásă adj. (ngr. și vgr. taktikós, regular, d. taktós, regulat, așezat. V. tactic. Cp. cu politicos față de politic). Fam. Rînduit, regular, cu socoteală, nu grăbit: un bătrîn, un mers tacticos. Adv. Mergea tacticos.

URBAN, -Ă, urbani, -e, adj. (În opoziție cu rural) Care ține de oraș, privitor la oraș, de oraș; orășenesc. Scriitor urban, este firesc ca I. L. Caragiale să nu fi dat un loc mare descrierilor de natură. VIANU, A. P. 138. ◊ (În vechea organizare administrativă) Comună urbană = oraș. ♦ Fig. (Despre atitudinea sau modul de comportare al cuiva) Politicos, manierat; civilizat.

URBAN adj. v. binecrescut, civilizat, manierat, politicos.

URBAN, -Ă, urbani, -e, adj. Care ține de oraș, privitor la oraș; orășenesc. ♦ Fig. (Despre atitudine sau comportare) Care dă dovadă de urbanitate; politicos, amabil, civilizat. – Din fr. urbain, lat. urbanus.

*urbán, -ă adj. (lat. urbanus). Orășenesc: comună urbană. Fig. Cĭoplit, politicos: om urban, purtare urbană. V. rural, rustic.

URBAN, -Ă, urbani, -e, adj. Care ține de oraș, privitor la oraș; orășenesc. ♦ Fig. (Despre atitudinea sau modul de comportare al cuiva) Care dă dovadă de urbanitate; politicos, civilizat. – Din fr. urbain, lat. urbanus.

URBÁN, -Ă (< fr.; lat. urbanus < urbs, „oraș”, „cetate”) adj. Care ține de oraș, privitor la oraș; orășenesc. ♦ Fig. (Despre comportare) Politicos, amabil, bine crescut. ◊ Topoclimat u. = topoclimat influențat de condițiile specifice marilor orașe: modificarea bilanțului radiativ datorită ponderii mari a suprafețelor construite sau asfaltate, adăpost față de vânt, existența unei „cupole” de poluare care care învăluie orașul (limitând pătrunderea radiației ultraviolete și determinând existența unui număr mai mare de nuclee de condensare, deci și o frecvență sporită a precipitațiilor). În general, orașele apar ca „insule de căldură” în raport cu regiunile învecinate.

URBAN, -Ă adj. 1. referitor la oraș; orășenesc. 2. (fig.; despre atitudine, comportare) politicos, bine crescut, civilizat. (< fr. urbain, lat. urbanus)

URBAN, -Ă adj. 1. Referitor la oraș, din oraș; orășenesc. 2. (Fig.; despre atitudine, mod de comportare) Politicos, amabil, binecrescut. [< lat. urbanus < urbs – oraș, cf. it. urbano].

Vulgar ≠ delicat, elegant, fin, galant, grațios, manierat, nobil, politicos, rafinat, select

ZBATE, zbat, vb. III. 1. Refl. (Despre ființe) A se mișca încoace și încolo, brusc și repede (din cauza durerii sau pentru a scăpa de o strînsoare); a se zvîrcoli, a se smuci. În spasmul morții junca se zbătea, izbindu-se cu dinapoia la dreapta și la stînga. SADOVEANU, O. VII 362. Cu grijă și cu greutate am scos din colivie pasărea, care se zbătea cu pupila dilatată de spaimă. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 43. Și de pe bici l-am cunoscut, Și cum țeseam, nici n-am știut Cum am sărit și m-am zbătut Să ies de la război. COȘBUC, P. I 93. Pun urechea la gura scorburii și aud ceva zbătîndu-se înăuntru. bag mîna și scot pupăza vlăguită de atîta zbucium. CREANGĂ, A. 55. ◊ Expr. A se zbate ca peștele pe uscat (sau ca musca în pînza păianjenului), se zice despre cineva care se silește din răsputeri să scape dintr-un impas. A se zbate în ghearele morții v. gheară (1). A se zbate de moarte = a se zbate foarte tare (ca și cum ar fi în agonie, în chinurile morții). O știucă se zbătea de moarte pe uscat. ISPIRESCU, L. 43. La pămînt mi se trîntea... Și de moarte se zbătea. SEVASTOS, C. 316. ♦ A se zbuciuma, a se chinui. Draga mamei!... cît s-a zbătut și cît a plîns noaptea trecută... Toată noaptea a vorbit într-aiurea și te-a chemat. GALACTION, O. I 77. E un suflet stingher care se zbate și se frămîntă. BRĂTESCU-VOINEȘTI, la CADE. ♦ A zvîcni, a palpita, a se mișca, a se clătina. Inima Siminei se zbătea în piept Ca pe mal un păstrăv. COȘBUC, P. I 253. Se zbătea pieptul omului celuia și tot apă cerea. ȘEZ. III 68. ◊ Tranz. Și-a zbătut pripit pleoapele ochilor de catran ca să se dumirească. SADOVEANU, A. L. 162. Manlache a ridicat un pumn uriaș și l-a zbătut undeva, spre casa lui Ion. POPA, V. 319. ♦ A se strădui din toate puterile, a face tot posibilul pentru atingerea unui scop. Numai cîțiva în uliță se mai zbăteau să se apropie, bombănind și chicotind. REBREANU, R. II 85. Se zbătea bietul om, cu mintea și cu trupul, și parcă era un făcut, mergea din pagubă în pagubă, de ajunse în sapă de lemn. ISPIRESCU, L. 206. 2. Refl. A se mișca (cu putere) încoace și încolo, a se agita; a se învolbura, a se învîrteji. O sentinelă, cu obrazul învălit în glugă, cu ninsoarea zbătîndu-se în juru-i ca un lințoliu, se mișcă spre noi. SADOVEANU, O. VIII 169. Așa se zbat copacii în furtună. CAZIMIR, L. U. 80. Pînza sfîșiată, ca o aripă rănită, se zbătea nebună în suflarea vîntului. BART, S. M. 51. ◊ Tranz. Apele lacului zbat valuri cu spuma albă, ușoară. STANCU, U.R.S.S. 169. Un vînt dinspre munți a început să zbată mătasa albastră din boldul de pe vîrful castelului. SADOVEANU, F. J. 270. ♦ Intranz. A izbi, a lovi, a bate. Potrivind un firișor de iască pe zburătura de silex, a zbătut o singură dată cu oțelul și a prezentat, politicos, doamnei baroane cărbunașul. SADOVEANU, V. F. 35. ◊ Expr. Cît ai zbate din (sau în) amnar v. amnar¹. 3. Refl. reciproc. A se tîrgui, a se tocmi. Apoi, fără să ne zbatem... mi-i da șeisprezece lei, cu irmilic de aur, și ți-oi duce-o știi, colea, ca pe palmă. CREANGĂ, P. 113. ♦ Tranz. (Învechit) A reduce, a scădea din prețul unei mărfi prin tîrguială. Să-ți arate o bucată de atlas și, ce va cere, să dai, să o cumperi, să nu zbați nimica. La TDRG.