PEDAGOG, -Ă, pedagogi, -ge, s. m. și f. 1. Persoană cu pregătire specială, care se ocupă, teoretic și practic, cu munca didactică și educativă; educator. 2. Persoană care supraveghează și ajută pe elevi la pregătirea lecțiilor în anumite școli sau în internate. 3. (În antichitate) Sclav instruit care însoțea pe copiii stăpânului la școală și îi ajuta la învățătură. – Din fr. pédagogue, ngr. pedhagogós, lat. paedagogus, germ. Pädagog.

PEDAGOGIE, pedagogii, s. f. Știință care se ocupă cu metodele de educație și de instruire a oamenilor (în special a tinerei generații). ♦ (Eliptic; fam.) Facultate care pregătește specialiști în știința definită mai sus. ♦ Metodă pedagogică – Din lat. paedagogia, fr. pédagogie.

PRECEPTOR, preceptori, s. m. Persoană însărcinată cu educarea și instruirea particulară a unui copil (dintr-o familie bogată). V. meditator, pedagog, educator. [Acc. și: preceptor] – Din fr. précepteur, lat. praeceptor.

REPETITOR, -OARE, repetitori, -oare, subst. 1. S. m. și f. (Ieșit din uz) Pedagog, meditator. 2. S. m. și f. Pianist acompaniator al unui cântăreț sau al unui instrumentist în repetiții și în recitaluri; corepetitor. 3. S. n. Sală de meditație într-un internat. – Din fr. répétiteur, germ. Repetitor.

EDUCATOR s. pedagog. (Un bun ~.)

PEDAGOG s. educator. (Un bun ~.)

pedagog s. m., pl. pedagogi

pedagogie s. f., art. pedagogia, g.-d. art. pedagogiei; pl. pedagogii, art. pedagogiile

CA¹ adv. 1) (exprimă un raport comparativ) Asemănător cu; similar cu; de felul; de tipul. Negru ca tăciunele. 2) (exprimă un raport temporal) Cireșele s-au copt anul acesta mai devreme ca de obicei. ◊ Ca mâine, poimâine în curând. Ca ieri (alaltăieri) de puțin timp. 3) (exprimă un raport relațional) Privitor la...; în ce privește. Ca valoare, lucrarea lasă de dorit. 4) (exprimă un raport de suplinire) În calitate de...; fiind. Ca pedagog, era neîntrecut. 5) (exprimă un raport de similitudine) Băiatu-i ca băiatul. 6) (exprimă un raport dubitativ în diferite îmbinări stabile) Toate ca toate. /<lat. quam

COREGRAF ~ă (~i, ~e) m. și f. Pedagog în arta dansului și a baletului. /<fr. chorégraphe

PEDAGOG, pedagogă (pedagogi, pedagoge) m. și f. Lucrător din învățământ care se ocupă cu munca instructivă și educativă; specialist în pedagogie. /<fr. pédogogue, ngr. paidagogós, lat. paedagogus

PREPARATOR ~oare (~ori, ~oare) m. și f. 1) Persoană care prepară. 2) Persoană care dă lecții particulare unui elev; meditator; pedagog; repetitor. 3) Persoană care ocupă prima treaptă a corpului didactic universitar. /a prepara + suf. ~tor

LANCASTERIANISM s.n. Sistem de a preda materiile de studiu cu ajutorul elevilor mai avansați, folosiți ca monitori în clasele mai mici. [Pron. -ri-a-. / cf. fr. lancastérianisme, engl. lancasterianism < Lancaster – pedagog englez].

PEDAGOG, -Ă s.m. și f. Cel care instruiește, educă pe copii, pe tineri; (p. ext.) educator. ♦ Specialist în pedagogie. [Cf. fr. pédagogue, lat. paedagogus, gr. pais – copil, agogos – care conduce].

PRECEPTOR s.m. (În trecut) Educator particular al unui copil sau al unui tînăr; meditator, pedagog. [< lat. praeceptor, cf. fr. précepteur].

REPETITOR, -OARE s.m. și f. (Rar) Meditator, pedagog care ajută pe elevi la prepararea lecțiilor. // s.n. (Rar) Sală de meditații (într-un internat etc.). [Cf. fr. répétiteur].

PEDAGOG, -Ă s. m. f. 1. (ant.) sclav instruit care însoțea și învăța pe copiii stăpânului la școală. 2. cel care instruiește, educă pe copii, pe tineri; educator; (p. ext.) profesor. (< fr. pédagogue, lat. paedagogus, gr. paidagogia)

PRECEPTOR s. m. educator particular al unui copil sau al unui tânăr, pedagog. (< fr. précepteur, lat. praeceptor)

învăța (învăț, învățat), vb. – 1. A deprinde, a obișnui. – 2. A instrui, a transmite cunoștințe. – 3. A se instrui, a studia. – 4. A Învăța pe de rost, a ști pe dinafară. – 5. A catehiza, a îndoctrina. – 6. A disciplina, a cuminți. – 7. (Înv.) A porunci, a ordona. – 8. A sfătui. – Mr. (a)nveț, (a)nvețare, megl. anveț, anvițari, istr. (an)mețu. Lat. *invĭtiāre, de la vĭtium (Lexiconul de la Buda, Pușcariu 898; Candrea-Dens., 895; REW 4536; Densusianu, GS, II, 10; DAR), cf. it. invezzare, avvezare „a deprinde” (calabr. ambizzari „a învăța”), prov. envezar, v. fr. envoisier, v. cat. avesar (sp. anviso „înțelept, prudent”, cf. Berceo, Milagros, 14); pentru lat. *vĭtiāre, cf. port. vezar și Gamillscheg, s. v. apprivoiser. Der. învățat, adj. (instruit; s. m., savant, erudit, om cult); învățăcel, s. m. (discipol, elev; ucenic), dim. de la cuvîntul anterior (ipoteza unui model germ. Lehrling › Lehrer, sugerată de DAR, nu pare necesară); învățămînt, s. n. (învățătură; domeniul și activitatea de instruire și educare) format ca fr. enseignement de la enseigner; învățător, adj. (instructiv, care instruiește); învățător, s. m. (instructor, pedagog, institutor; astăzi, persoană care predă în primele clase școlare; înv., sfetnic); învățătoare, s. f. (femeie care predă în primele clase școlare); învățătoresc, adj. (de învățător, didactic); învățătorie, s. f. (rar. învățătură); învăț, s. n. (nărav, viciu; instrucție, învățătură; rar, sfat), deverbal de la învăța; învățătură, s. f. (instrucțiune; studiu, cultură, știință, înțelepciune; lecție, povață; morală (de fabulă), concluzie moralizatoare; sfat; înv., poruncă); desvăța, vb. (a dezobișnui); desvăț, s. n. (acțiunea de a dezvăța de un obicei prost).

ANTONESCU G.G. (1882-1953, n. sat Antonești, jud. Teleorman), pedagog român. Prof. univ, la București. Concepția sa, denumită „formativ-organicistă”, îmbină eclectic idei neoherbatiene și spenceriene („Pedagogia contemporană. Probleme și curente”).

ARENSKI, Anton Stepanovici (1861-1906), compozitor, pedagog și dirijor rus. Elev al lui Rimski-Korsakov. Opere, simfonii, lucrări corale și instrumentale.

ASAFIEV, Boris Vladimirovici (cunoscut și sub pseud. Igor Glebov) (1884-1949), muzicolog, compozitor și pedagog rus. Lucrări teoretice („Forma muzicală ca proces”). Opere, balete („Fîntîna din Baccisarai”), muzică simfonică.

BARCIANU-POPOVICI 1. Sava B. (1814-1879, n. Rășinari, jud. Sibiu), preot și cărturar român. M. coresp. al Acad. (1869), prof. la Institutul Teologic din Sibiu. Participant la Revoluția de la 1848-1849. Autor de manuale și dicționare. 2. Daniil B. (1847-1903, n. Rășinari, jud. Sibiu), biolog, botanist și pedagog român. Fiul lui B. (1). Primul român dr. în biologie, la Leipzig (1874). Primul darwinist român. Inițiator al cercetărilor de biologie experimentală. Lucrări de autonomie și embriologie vegetală. Animator cultural, publicist și fondator de reviste. Semnatar al Memorandum-ului din 1892.

BÂRSĂNESCU, Ștefan S. (1895-1984, Viperești, jud. Buzău), pedagog român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Iași. Lucrări de pedagogie a culturii și de istorie a pedagogiei românești („Unitatea pedagogiei contemporane ca știință”, „Istoria pedagogiei românești”, „Pagini nescrise din istoria culturii românești”).

BELLO, Andrés (1781-1865), scriitor, pedagog și om de cultură venezuelan. Stabilit în Chile. În afară de importante studii lingvistice și juridice, a scris poezii neoclasice, mult imitate în epocă.

BRAILLE [brai], Louis (1809-1852), pedagog francez. Inventatorul alfabetului pentru orbi (alfabetul B.).

BUISSON [büisõ], Ferdinand (1841-1932), pedagog și om politic francez. A editat „Dicționarul de pedagogie”, lucrare de largă circulație. Militant pentru învățămîntul laic și gratuit, pentru dreptul de vot al femeilor. Unul dintre inițiatorii Ligii Drepturilor Omului și președinte al acesteia (1913-1926). Premiul Nobel pentru pace (1927), împreună cu L. Quidde.

CARISSIMI, Giacomo (1605-1674), cîntăreț, organist, pedagog și compozitor italian. A contribuit la apariția și evoluția cantatei și oratoriului.

CASTALDI, Alfonso (1874-1942, n. Maddaloni, Italia), compozitor și pedagog român de origine italiană. Printre elevii săi se numără I.N. Otescu, G. Georgescu, C.C. Nottara, A. Alessandrescu, I. Dumitrescu, Gh. Dumitrescu. Creație de influență impresionistă. Simfonii, poeme simfonice, muzică de cameră, coruri.

CAUDELLA, Eduard (1841-1924, n. Iași), violonist, pedagog și compozitor român. Concerte pentru vioară, opere („Petru Rareș”), operete, uverturi („Moldova”).

CĂPĂȚÎNEANU, Stanciu (prima jumătate a sec. 19), pedagog și cărturar iluminist român. Colaborator al lui I. Heliade-Rădulescu; profesor la Școala Națională din Craiova. Traduceri din Montesquieu, Boileau și Voltaire.

maestru, titlu (nume reverențios) atribuit unor artiști (creatori, interpreți, muzicologi, pedagogi muzicali), consacrând calități profesionale deosebite. Prin adăugarea unor atribute desemnează funcții ca: m. de cor; m. de balet; m. de sunet. V. capel-maestru.

CELIBIDACHE, Sergiu (1912-1996, n. Roman), dirijor, compozitor și pedagog român. Prof. univ. la Mainz. Stabilit în Franța. Interpretări vădind respectul pentru sensul profund al operei; promotor al fenomenologiei muzicale. Simfonii, un concert pentru pian. A dirijat pe toate marile scene ale lumii; director al mai multor orchestre de prestigiu (Berlin, 1945-1950), Stockholm (1962-1971), Stuttgart (1972-1982) și München (din 1979). Consecvent principiilor sale teoretice, refuză înregistrările de studio și comercializarea lor pe discuri.

neerlandeză, școala ~. Sub această denumire este cunoscută școala ce reunește câteva generații de compozitori care au creat stilul polifonic* al sec. 15-16, realizând o extraordinară sinteză a tuturor cuceririlor limbajului muzical european de până atunci. În majoritatea lor de origine flamandă, compozitorii n. au învățat temeinic cântul și compoziția în maîtrise*, pe lângă marile catedrale din Reims, Tournai, Anvers, Cambrai, Liége (orașe dezvoltate și din punct de vedere economic). Și-au însușit un meșteșug inegalabil, pe care apoi l-au difuzat în întreaga Europă, îmbogățindu-l în contactul cu celelalte culturi (it., fr., germ., sp., engl.). Mulți au plecat din Țările de Jos și fie s-au angajat temporar la curțile princiare din marile orașe europ. (în special cele it.), fie s-au stabilit definitiv în alte țări, stimulând aici dezvoltarea unor școli naționale. O mare parte din acești compozitori s-au dovedit adevărați umaniști ai Renașterii* cu preocupări multiple: muzicieni, poeți, matematicieni, astronomi. Unul dintre primii reprezentanți ai n. poate fi considerat Johannes Ciconia (1335-1411) născut la Liège și mort la Padova, care a realizat o primă sinteză între stilul Ars Nova* fr. și it. În secolul 15 se stabilesc strânse legături cu cultura fr., legături facilitate de vecinătatea teritorială și apoi de stăpânirea burgundă asupra Flandrei. Astfel cei mai de seamă muzicieni din prima jumătate a veacului activează la curtea burgundă: Gilles Binchois (1400-1460) și Guillaume Dufay (1400-1474). Ei cultivă în continuare genurile laice, balade (I), rondeau*, preluate din Ars Nova, dar le aduc înnoiri: forma* merge spre simplificare, se accentuează latura melodică, renunțându-se la complicațiile ritmice. Dufay, personalitate internațională (a stat mult în Italia și Franța), a contribuit în mod esențial la evoluția motetului* și misei*. El părăsește politextualitatea în motete (optând pentru lb. lat.) și renunță treptat la izoritmie (2). Sub influența stilului polif. englez (Dunstable), preferă adesea mersurile consonante* în terțe* și sexte* (faux-bourdon*). Tinzând spre unificarea materialului muzical al misei, folosește un singur cantus firmus* pentru toate părțile; vechile melodii gregoriene* sunt tratate din ce în ce mai liber, schimbându-și caracterul în diversele secțiuni. Crește amploarea sonoră, căci Dufay încetățenește misa pe 4 voci, acordând atenție în special tenorului (3) și sopranului (3). Misa devine acum un amplu ciclu de variațiuni pe o temă* dată, intensificându-se și procedeul imitației*. O altă generație, aparținând celei de a doua jumătăți a sec. 15, numără printre cei mai importanți creatori pe Ockeghem (1430-1495), Obrecht (1450-1505) și Josquin Desprez (1450-1521). Cu ei n. atinge momentele sale de culminație. Se perfecționează și se diversifică la maximum procedeele contrapunctice* [se fac imitații la toate intervalele*, se folosesc cu virtuozități combinații de augmentări*, diminuări*, recurențe* ale temei, se compun canoane (4) gigantice, pe un nr. impresionat de voci (2)]. Rolul vocilor în polif. este acum egal. Preluând opera de emancipare a muzicii religioase de la Dufay, se compun din ce în ce mai des mise pe teme laice, de largă circulație (L’homme armé), misa parodie sau chiar mise fără cantus firmus (Ockeghem) – dovadă a manifestării tot mai evidente a personalității compozitorului în spiritul idealurilor renascentiste. Ridicată cel mai sus în rang printre genurile epocii, misa devine, așa cum s-a spus, „simfonia sec. 15”. Din aceeași generație se disting prin măiestria și echilibrul polif., Pierre de la Rue care a activat la curțile burgundă, sp., ca și la cea a Margaretei de Austria, contribuind la formarea școlilor din țările germ. Cu Josquin Desprez, se încheie perioada „de aur” a polif. vocale și acea etapă care a mai fost supranumită franco-flamandă. Centrele neerlandeze vor continua însă să iradieze viața muzicală a Europei încă un sec., prin prezența stimulatoare și creatoare a neerlandezilor integrați în mediul artistic al diferitelor țări ca pedagogi, interpreți, compozitori. Îi vom întâlni în Italia pe Adrian Villaert (1485-1562 – Veneția), Jacques Arcadelt (1505-1560, Florența, Roma), Philippe Verdelot (m. c. 1560 – Veneția, Florența), Cipriano de Rore (1516-1565 – Veneția, Ferrara, Parma), Jacques Buus (m. 1565 – Veneția), Giaches de Wert (1535-1596 – Mantua), Jachet de Berchem (m. 1580 – Ferrara), Giovanni (Jean de) Macque (1550-1614, Napoli); la Praga pe Philippe de Monte (1521-1603), Jakob Regnart (1540-1599), Jakob van Kerle (1531/2-1591), în Germania și Danemarca pe Adrian Petit Coclico (1500-1563). Jakob Clement non Papa (1510-1556), Thomas Crequillon (m. 1557), Nikolaus Gombert (m. 1560) și Jean Richaford (m. 1548) au activat mai mult în Țările de Jos. Jan Pieterszoon Sweelinck (1562-1621), clavecist și organist de mare prestigiu, care în ciuda celebrității a trăit aproape toată viața la Amsterdam, a fost dascălul a numeroși organiști din Suedia, Germania, Polonia, Anglia. Cel mai mare neerlandez al acestei perioade rămâne însă Orlando de Lassus (1532-1594), unul din cei mai de seamă muzicieni ai tuturor timpurilor. Născut în Hainaut (Flandra), a activat în toate marile centre muzicale europ., adaptându-se cu ușurință stilurilor de chanson*, villanellă*, madrigal*, motet, misă. În creația lui au fuzionat înalta știință contrapunctică neerlandeză și noul suflu al expresivității melodico-ritmice determinate de poezia vremii. A întruchipat la un stadiu superior idealurile renascentiste.

sincopă (< gr. synkopé din syn, „laolaltă”, și koptein, „a tăia”, „a rupe”). 1. Una din modalitățile de a deplasa accentul* metric – cealaltă fiind contratimpul*, la care se adaugă dislocările metrice rezultând exclusiv din frazare*. S. este o formulă ritmică ce operează prin cumul valoric pe note de aceeași înălțime: o durată* accentuată este legată de durata neaccentuată imediat anterioară, asupra căreia își deplasează accentul. Astfel accentul apare în avans față de momentul când ar fi trebuit să se producă în mod normal. S. poate avea loc între valori* egale (s. regulată) sau inegale (s. neregulată), între timpi întregi sau fracțiuni de timpi, între măsuri diferite (încălecând bara) sau în cadrul aceleiași măsuri – în care caz, legato*-ul nu mai este totdeauna necesar. În măsurile cu trei timpi, s. deplasează accentul metric secundar de pe timpul trei (sau de pe segmentul lui accentuat) pe timpul doi (sau pe segmentul lui accentuat) și poartă numele de s. moale. S. poate implica întreaga structură polifonică (armonică) sau numai o singură voce, decalajul metric produs astfel între voci fiind, de regulă, generator de disonanțe. Diversele școli polifonice au elaborat reguli complexe de tratare a acestor disonanțe iar J.J. Fux, renumitul pedagog al contrapunctului (1660-1741), a consacrat s.-ei o „specie” (contrapunctul sincopat). Adeseori, s.-le se produc în lanț, rezultatul fiind modificarea temporară a structurii metrice (de pildă, 3/4 devine 6/8 și invers), crearea de unități metrice „peste bară” (ca seria de sincope „moi” din Scherzo-ul Simfoniei „Eroica” – în care doimea sincopată, sforzando, e mai puternică decât pătrimea staccatissimo de pe timpul tare, ceea ce face ca ponderea timpilor să fie inversată). În fine, s.-le în lanț, când nu afectează întregul ansamblu, duc la autonomia metrică a vocilor, structura decalată auzindu-se simultan cu cea de bază. De regulă, nuanțele și frazarea subliniază s. dar se întâlnesc și cazuri când o contracarează pentru obținerea de efecte expresive și coloristice deosebite (Cvartetul op. 76 nr. 2 de Haydn – p. I – unde s.-le sunt doar formale, indicațiile de nuanțe și articulație făcând ca accentele să cadă de fapt acolo unde le este locul, pe prima optime a fiecărui timp). 2. Majoritatea teoreticienilor includ sub denumirea de s. toate abaterile metrice, fără a diferenția s. de contratimp*, deși acțiunea celor două formule este divergentă: s. face ca accentul metric să se audă în avans, în timp ce contratimpul îl întârzie. În plus, utilizarea lor practică este diferită. ♦ Apărută de la începuturile polifoniei, s. a fost inițial apreciată mai mult în relațiile intervalice pe care le provoca față de celelalte voci. Utilizarea ei ca formulă eminamente ritmică a evoluat paralel cu consolidarea metrului* și măsurii*, proces ce s-a încheiat în Barocul muzical. Romanticii au utilizat pe scară largă s.-le în serie. S. este endemică într-o serie de culturi tradiționale, cum ar fi cele africane, de unde a fost preluată de jazz*.

Clement Alexandrinul (Titus Flavius Clemens) (c. 150- c. 215), scriitor și teolog creștin, n. la Atena, conducătorul renumitei școli catehetice din Alexandria. Scrierile cele mai importante sunt Pedagogul, în care înfățișează pe Hristos ca adevăratul pedagog al omenirii, și Stromata, în care tratează religia creștină în mod sistematic, bazându-se pe dovezi din filozofia greco-romană. A fost dascălul lui Origen.

Melanchthon, Philip Schwartzert, zis ~ (1497-1560), teolog și pedagog german, colaboratorul principal al lui Luther și conducătorul mișcării protestante după moartea acestuia (1546). A expus bazele protestantismului în lucrarea sa Confesiunea de la Augsburg (1530).

voce (it. voce; fr. voix; germ. Stimme; engl. voice; rus. golos). 1. Ansamblul sunetelor emise de om datorită unei energii sonore create la nivelul aparatului fonator. Organele participante la actul fonației sunt: plămânii, diafragma, traheea, laringele, glota, corzile vocale, cavitatea laringo-bucală și cea nazală. Motorul este respirația. V. cântată este rezultatul a două forțe asociate și integrate: cea musculară-laringeană și cea aeriană, respiratorie. Sediul fonației* este în laringe. Trecând prin laringe, curentul de aer ieșit din plămâni, sub presiune, este debitat „în valuri” succesive, punând în vibrație* corzile vocale care delimitează deschiderea glotei. Teoria clasică susținea că v. este realizată de vibrația corzilor vocale sub efectul respirației și de mușchii laringeali ajutători. Teoriile moderne stabilesc că vibrația corzilor vocale este un act neuro-muscular, comandat exclusiv de influxul motor al creierului și, deci geneza vibrațiilor corzilor vocale este una cerebrală (Husson, 1950). Presiunea subglotică nu modifică înălțimea* sunetului, ci reglează intensitatea*. Aerul ieșit prin glotă și supus variațiilor de presiune în cavitatea faringo-bucală constituie v. propriu-zisă. După configurația cavității, v. ia un timbru* vocalic, adică apare sub forma unei anumite vocale. Consoanele se formează în câteva puncte strangulate ale cavității. Amplificarea sunetului astfel emis se produce în rezonatori (cutia toracică și cutia craniană). În funcție de calitatea vibrațiilor corzilor și de sediul rezonanței, teoria clasică considera trei registre (I) (de piept, de falset*, de cap) iar teoria modernă două, eliminând falsetul. Diferența între v. vorbită și cea cântată este foarte mare, din punct de vedere al presiunii subglotice, al numărului de foni* și ca solicitare a centrilor nervoși ce comandă (la nivelul subcortical vorbirea, la nivel cortical cântul). De aceea cântul creează un complex de senzații vibratorii intense care pot fi controlate; întrate în conștiință, aceste senzații devin schema corporală vocală a cântărețului și, în funcție de ea, se stabilesc caracteristicile tehnicii sale vocale. Acesta este scopul educației, al învățării tehnicii vocale. Tehnica vocală tinde să facă controlabil și conștient actul fonator, să sensibilizeze subiectul la calitatea emisiei, să creeze reacții voluntare adaptate la cerințele frumuseții vocale: precizie a sunetului, puritate, penetranță, egalitate pe toată întinderea, conține poza de glas, dezvoltarea respirației, a agilității, perfecționarea dicției și interpretarea muzicală. ♦ Întinderea și timbrul specific al unei v. sunt date de lungimea corzilor și de caractere anatomo-fiziologice și neurohormonale determinate. Timbrul este fizionomia personală a fiecărei v., nedefinibil, indescriptibil și nerepetabil. O tehnică bună îl pune în valoare. În funcție de extensie și timbru, v. se împart după schema: V. feminine: soprana (1) (do-mi₃), V. bărbătești: tenor (1) (Si-do₂), bariton (I, 1) (La₁-la), bas (I, 1) (Do₁-mi). În funcție de exigențele repertoriului liric, tipurile fundamentale s-au divizat în tipuri secundare (numeroase, cu granițe fluide și denumiri variate). Cităm câteva: s. acută (legeră, de coloratură*), lirică, dram., spinto; mezzosopr. dramatică; c. a. falcon, dugazon; t. leger, liric, dram., eroic, de mezzo carattere; bar. liric, verdian, dram. Spiel-bar; b. cantabil, profund etc. Arta cântului are o istorie străveche. Grecii și romanii cunoșteau termeni tehnici, aveau pedagogi (fonascus*) și acordau atenție culturii v. în vederea cântului, teatrului și oratoriei. Dificultățile muzicii liturgice medievale dovedesc stăpânirea artei vocale (evident, după alte canoane estetice – ca de ex. v. nevibrată). O dată cu apariția operei* în sec. 17 se dezvoltă bel-canto (v. canto), care explorează toate posibilitățile v., codificându-le. Sec. 19 preia această moștenire, adusă de Rossini la culmi – dar transformă idealul estetic al belcantoului prin poetizarea lui (Bellini, Donizetti) și apoi înlocuirea lui cu ideea expresivității și veridicității dram. (Verdi, Puccini), punând pe primul plan cerințele declamației (Wagner, Debussy, Musorgski), ceea ce impune schimbarea metodelor de cânt, amplificarea volumului v. și renunțarea la hedonismul belcantoului. Sec. 20 extinde până la extreme zona vocalului, incluzând forme de expresie și sonorități nebănuite (Berg, Schönberg, Stravinski, Nono etc.). 2. (în polif. și în armonia clasică) Partea care revine unui interpret (sau partide (1)) având un sens complet și oarecum independent, dar și dependent de structura multivocală*. Pornind de la discantus* și duplum (v. motet), cele 2 v. ale polif. vocale din sec. 12 – până la forma renascentistă la cinci v. principale (cantus*, altus, contraltus, tenor (3), bassus) sau până la muzica fr. din sec. 16-18 (desus – 1 și 1 – haute-contre, taille, concordant, basse-taille și basse-contre – v. bas (I, 2)) terminologia ca și componența propriu-zisă a formațiilor s-a schimbat permanent, îmbogățindu-se prin divizări și adăugiri. În polif. vocală timpurie, denumirea v. nu a corespuns, până în sec. 17, cu întinderea lor fiziologică. În sec. 18-19 s-a stabilit structura devenită clasică a formației pe patru v. (s., a., t. și b.). 3. Partea scrisă, reprezentând o v. (2), extrasă dintr-o partitură de cor* sau de orchestră*. Sin.: partidă (2); știmă.

CLAPAREDE [claparéd], Edouard (1873-1940), psiholog și pedagog elvețian. Unul dintre reprezentanții pedagogiei experimentale („Psihologia copilului și pedagogia experimentală”). A fundat institutul „J.-J. Rousseau” de la Geneva (1912).

CLEMENT ALEXANDRINUL (Titus Flavius Clement) (c. 150-215), teolog creștin. Părinte al Bisericii. A integrat conceptele platonismului din timpul său în teologia creștină și a încercat concilierea predicii evanghelice cu concepțiiile morale ale stoicilor, peripateticienilor și pitagoreicienilor („Stromata”, „Protreptic”, „Pedagogul”).

Popescu, Ioan (1832-1892), teolog și pedagog transilvănean, n. în com. Cața, jud. Brașov, colaborator al lui Andrei Șaguna și membru marcant al Partidului Național. A scris Pedagogia... (1892), Psihologia empirică (1881) ș.a., precum și numeroase lucrări pedagogice. Membru corespondent al Acad. Române, ales la 13 sept. 1887.

KANDEL [kændəl], Isaac Leon (1881-1965, n. Botoșani), pedagog american originar din România. Unul dintre fondatorii pedagogiei comparate moderne („Pedagogia comparată”, „O nouă eră în educație”).

etapiza vb. I A împărți în mai multe etape ◊ „Dar a întinde șirul discuțiilor ani și ani de zile, a «etapiza» niște dezbateri care nu se dovedesc, prin ceea ce ni se arată, decât a fi sterile, este cel mai nepedagogic sistem utilizat de pedagogi.” R.l. 19 XI 70 p. 2 (din etapă + -iza; DEX-S)

minigrădiniță s. f. Grădiniță cu un număr mic de copii ◊ „În prezent, zeci de copii din capitală beneficiază de îngrijirea unor cadre calificate care lucrează ca pedagogi la minigrădinițele de cartier.” R.l. 2 II 74 p. 3. ◊ „Fiecare minigrădiniță are maximum zece copii preșcolari.” R.l. 11 III 78 p. 5. ◊ „Minigrădiniță ultracentral, vilă, curte, ore predare germană, engleză.” R.l. 10 X 91 p. 6 (din mini- + grădiniță)

regizor-pedagog s. m. Regizor cu calități și/sau îndeletniciri de pedagog ◊ „Aici e cât se poate de necesar acum regizorul-pedagog sosit, nu pe fugă, ci cu intenția de a lucra realmente cu colectivul în bună parte rutinizat.” Cont. 11 XI 66 p. 4. ◊ „Fără îndoială, piesa de rezistență a colectivului continuă să fie «Azilul de noapte», spectacol creat acum mai bine de 15 ani de cunoscutul regizor-pedagog L.S. Vivien.” Cont. 15 XI 74 p. 9 (din regizor + pedagog)

*absolút, -ă adj. (lat. absolutus, dezlegat). Necondiționat, fără restricțiuni, dezlegat de ori-ce contingență: adevăr absolut. Perfect, deplin: întuneric absolut. Independent, suveran (care „taie și spînzură” fără să i se poată cere socoteală): împărat absolut. Autoritar, imperios, care nu sufere contrazicere: caracter, ton absolut. Pur, neamestecat: alcool absolut. Log. Opus lui relativ. Trans. Bucov. Sec. 19. Teolog (orĭ pedagog) absolut, teolog (orĭ pedagog) care a terminat (a absolvit) cursurile, dar nu și-a luat încă titlu (expresiune ridiculizată în vechiu regat). Gram. Genitiv orĭ ablativ absolut, acela care e dezlegat de propozițiunea principală adică nu se raportă la nici un cuvînt al eĭ și în care subiectu era înlocuit c’un participiŭ orĭ c’un adjectiv atributiv orĭ c’un nume predicativ în cazu genitiv la Grecĭ orĭ ablativ la Romani: sole cadente, pe cînd apune soarele; Cicerone consule, pe cînd era (orĭ fiind) Cicerone consul. S. n., pl. urĭ. Lucru necondiționat: adevăratu absolut e Dumnezeŭ. Adv. În mod absolut, perfect, complet, de tot: virtutea îl stăpînea absolut; asta e absolut imposibil, absolut oprit. Neapărat, negreșit, numai de cît: trebuĭe absolut să plec.

COMENIUS (Jan Amos KOMENSKY) (1592-1670), pedagog ceh. Episcop al comunității protestante a „fraților boemi”. Fondatorul pedagogiei moderne și al didacticii ca disciplină de sine stătătoare. A conceput procesul instructiv-educativ ca un sistem în patru trepte, potrivit vîrstelor de dezvoltare a a omului, pentru fiecare grupă de șase ani de viață, pînă la 24 de ani; școala maternă, școala elementară, gimnaziul și învățămîntul academic. A introdus învățămîntul colectiv pe clase și a stabilit sistemul de predare pe lecții, cu orare și planuri zilnice, lunare și anuale („Didactica magna”). Cărțile sale au cunoscut numeroase ediții și în România.

COMPAYRÉ [cõpere], Gabriel (1843-1913), pedagog francez. Autor al unor cunoscute lucrări de istorie a pedagogiei („Istoria critică a doctrinelor educative în Franța, începînd cu sec. a XVI-lea”, „Istoria pedagogiei”).

HERBART, Johann Friedrich (1776-1841), filozof, psiholog și pedagog german. Unul dintre fondatorii pedagogiei științifice moderne. A interpretat procesul de învățământ ca pe un transfer dinamic al ideilor către acțiune, preconizând reîntoarcerea la experiență („Introducere în psihologie”, „Direcții ale doctrinei educaționale”). Ideile sale privind procesul educațional (herbartianism) au fost folosite în special de pedagogia germană.

RENAȘTEREA, epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, sec. 14-16, perioada de tranziție de la societatea medievală la cea modernă. R. a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății medievale, cunoscând deosebiri de la o țară la alta, în funcție de etapa istorică și de situația specifică, de tradiție etc. În epoca R., se dezvoltă burghezia, începe emanciparea țărănimii, iar nobilimea pierde treptat supremația economică, păstrându-și doar preeminență politico-socială. Cu excepția Italiei și a Germaniei, de exemplu, în care fărâmițarea politică s-a menținut multă vreme, se formează statele centralizate în jurul monarhiei (Franța, Spania, Anglia), care încurajează expansiunea comercială, protejează creditul și sprijină industria. În epoca R. au loc marile descoperiri geografice (călătoriile lui Henric Navigatorul, Vasco da Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan ș.a.), care au spart limitele vechii lumi cunoscute, punând bazele comerțului mondial și grăbind, prin exploatarea noilor teritorii cucerite, procesul acumulării capitalului. Ca urmare a acestor schimbări din economie și din structura socială, încep să apară statele naționale moderne, care corespund cel mai bine cerințelor de dezvoltare a relațiilor capitaliste și a noii clase burgheze. Statele moderne cu interesele lor naționale se substituie pe arena europeană celor două mari entități cu vocație universală – Biserica catolică și Imperiul – a căror rivalitate pentru hegemonie dispare. Acestor transformări social-economice și politice profunde le-a corespuns un avânt fără precedent și în domeniul culturii, o perioadă de înflorire a artei, literaturii, științei, gândirii social-politice și filozofice. Purtătorii noii culturi și ideologii, ei, umaniștii, au considerat epoca lor o epocă de „renaștere” spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii antice greco-romane, după o lungă perioadă de întuneric și de decădere. Umaniștii au creat o cultură nouă, profană, în centrul căreia se afla omul, opusă culturii impregnate de dogmele și învățăturile ecleziastice ale societății medievale. Ascetismului și pesimismului medieval, R. i-a opus o concepție nouă, optimistă, despre lume, pătrunsă de încrederea în om și în natură, de idealul unei fericiri terestre. Învățații R. au făcut elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de înnobilare și de desăvârșire a omului, au formulat idealul unei dezvoltări multilaterale a personalității, a omului universal, întruchipat în figura unor titani ai creației și ai acțiunii, ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Dürer. R. a promovat spiritul critic, așezând rațiunea mai presus de credință și de tradiție. Ea a pus bazele științelor moderne ale naturii, a inițiat istoriografia modernă, întemeiată pe o concepție laică și pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat triumful limbilor „vulgare” în literatură. Științele naturii au cunoscut în epoca R. un puternic avânt. Din această epocă datează începuturile științelor moderne ale naturii, întemeiate pe experiment și pe aplicarea matematicii. Ramurile științei care se dezvoltă cu precădere sunt: mecanica cerească și terestră și, în strânsă legătură cu ele, disciplinele matematice. Cea mai mare realizare științifică a epocii o constituie crearea sistemului heliocentric de către Copernic, care a dat o lovitură decisivă viziunii tradiționale, care plasa Pământul în centrul Universului. Galilei pune bazele cinematicii, iar Kepler descoperă legile mișcării planetelor. În matematică se dezvoltă mai cu seamă algebra și geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). În domeniul medicinii, A. Vesalius pune bazele anatomiei moderne, iar M. Serveto descoperă circulația mică a sângelui. Un progres considerabil au înregistrat cunoștințele tehnice; se răspândesc armele de foc, de dezvoltă considerabil industria textilă, mineritul, metalurgia, fabricarea hârtiei, construcțiile de corăbii (în legătură cu exploatările geografice). Tot din această perioadă datează invenția tiparului în Europa (sfârșitul sec. 15), a telescopului (sfârșitul sec. 16 și începutul sec. 17). În filozofie, trăsătura caracteristică generală a R. a constituit-o orientarea sa antiscolastică. În cursul sec. 14-15 a predominat reluarea și dezvoltare, potrivit cu condițiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gânditorii R. au apelat la stoicism pentru a crea o o morală independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe rațiune și pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei” („sorții”). Ei au îndreptat epicureismul împotriva ascetismului medieval (L. Valla), scepticismul împotriva dogmelor bisericii (Montaigne). Reprezentanții Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico della Mirandola) au pornit de la Platon și neoplatonism pentru a fundamenta teza unității dintre om și natură, dintre spirit și corp, cultul frumosului ca întruchipare sensibilă a divinului, concepție care a influențat arta R. Neoaristotelicienii de la Universitatea din Padova au tras chiar concluzii ateiste din doctrina Stagiritului (P. Pomponazzi). Umaniștii R. au dezvoltat o nouă concepție despre om, promovând ideea demnității omului ca ființă liberă, autonomă, creatoare (Pico della Mirandola, T. Campanella). Concepției pesimiste despre om, ca făptură supusă permanent păcatului, i-au opus teza „naturii bune” a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino da Feltre), fundamentând astfel pedagogia umanistă. În filozofia naturii, concepția despre însuflețirea întregului cosmos exprima, într-o formă naivă, fantastică, ideea unei materii active, care își desfășoară prin sine însăși bogăția formelor (G. Bruno); concepțiile magice și astrologice sugerau ideea conexiunii universale (Paracelsus). Filozofia R. culminează cu concepțiile legate nemijlocit de științele noi ale naturii. Aceste concepte fundamentează metodele cercetării experimentalo-matematice a naturii (Leonardo da Vinci, Galilei), opun finalismului determinismul, formulează conceptul modern al legilor naturii (Galilei, Kepler). Formarea statelor naționale s-a oglindit în epoca R. în concepțiile politice care au negat caracterul divin al puterii de stat, marcând emanciparea teoriei politice și juridice de sub tutela teologiei (Machiavelli, Bodin). În epoca R. apar și primele doctrine utopice; ele zugrăvesc imaginea unei societăți viitoare în care proprietatea privată va fi desființată (T. Morus, T. Campanella). Istoriografia R. a impus o viziune laică asupra evoluției societății, încercând, pe baza studiului critic al izvoarelor, să detecteze raportul dintre social și individual în desfășurarea procesului istoric (Machiavelli, Guicciardini). Umanismul renascentist a avut ecouri puternice și în țările Europei Centrale (istoricul A. Bonfini în Ungaria, marele pedagog J.A. Komensky în Cehia, gânditorul A. Modrzewski-Frycz și poetul J. Kochanowski în Polonia etc.). Literatura R. a pus bazele creației literare europene moderne. Dante a promovat în opera lui, alături de elementele mistico-fantastice, un filon umanist. Creația prin excelență satirică la adresa principiilor etice ale societății medievale a unor scriitori ca Villon sau Chaucer aparține aceleiași perioade de tranziție spre modernitate. Petrarca ilustrează prin versurile sale, pentru prima dată în literatură, bogăția eului, Boccaccio opune bigotismului medieval spiritul laic, burghez și popular, exaltă dragostea descătușată de prejudecățile ascetice. Lorenzo de Medici, Angelo Poliziano, Luigi Pulci, Lodovico Ariosto și Torquato Tasso au cultivat o poezie a temelor mitologice și cavalerești împletite cu cele de inspirație populară, care celebrează plăcerea și bucuria de a trăi. În Franța, realismul satiric al R. este reprezentat în primul rând de creația lui Rabelais, străbătută de un optimism și de un umor de resurse populare. Clémont Marot și poeții Pleiadei au inaugurat o poezie de inspirație pastorală și contemporană, cu bogate referiri la mitologia greco-romană. În Spania, literatura R. este ilustrată îndeosebi prin romanul picaresc, ai cărei reprezentanți au fost Mateo Alemán y de Enero, Quevedo y Villegas Francisco Gómez ș.a Filonul realist-satiric al literaturii spaniole renascentiste este strălucit valorificat de Cervantes în „Don Quijote”, primul roman al literaturii moderne. Epopeea „Luisiadele” a portughezului Luis de Camoës cuprinde, alături de idei cu caracter renascentist, aluzii polemice ale vremii. În Anglia, R. este dominată de personalitatea lui Shakespeare, a cărui operă oglindește dramatic atât crepusculul societății medievale cât și tensiunile embrionare ale societății moderne. În Germania, datorită unor condiții specifice, umanismul R. (Ulrich von Hutten, Hans Sachs ș.a.) s-a dezvoltat și sub haina reformei religioase în luptă cu Biserica catolică, impunându-se prin spiritul său pronunțat popular și prin ideea unității naționale. Cărțile populare care au circulat în sec. 15-16 („Burghezii din Schilda”, „Doctor Faust” și „Till Eulenspiegel”) au contribuit la răspândirea în mase a spiritului R. În arhitectură, artele plastice și decorative, stilul R. a apărut întâi în Italia în sec. 15. În concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după modelul operelor clasice greco-romane, dar fără a le copia, au deținut un rol hotărâtor. Viziunea unui univers organizat, inteligibil a determinat noua structură a imaginilor artistice și orientarea lor spre oglindirea realității obiective și concrete, spre figurarea spațiului real. Cunoașterea artistică și cea științifică se împletesc în activitatea multor creatori de seamă (L.B. Albertini, Leonardo da Vinci, A. Dürer ș.a.). Încercând să pătrundă legile frumuseții (de structură, proporții, ritm etc.), ei au contribuit la dezvoltarea științelor ajutătoare artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc.). În aprecierea operelor de artă, principalele criterii aveau în vedere claritatea, echilibrul și armonia ansamblului. În epoca R., rolul artistului a evoluat de la cel al meșteșugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care semnează opera, proclamându-și astfel individualitatea artistică. Sculptura și pictura se desprind de arhitectură și, pe lângă arta monumentală (pictura murală și decorațiile sculpturale), se dezvoltă pictura de șevalet și sculptura de postament. Desenul este apreciat ca operă de sine stătătoare, iar gravura cunoaște o mare răspândire, răspunzând prin posibilitatea de multiplicare, ca și textul tipărit în noile tipografii, necesităților publicului numeros al orașelor. În Italia, R. cuprinde următoarele perioade: Prerenașterea (sec. 14), R. timpurie (sec. 15), R. (c. 1500-1530), R. târzie (sfârșitul sec. 16) și are următoarele centre principale: în sec. 15 numeroase școli locale la Florența, Siena, Veneția, Padova, Urbino etc., iar în sec. 16 la Roma și Veneția. Arhitectura R. se caracterizează prin revenirea la principiile constructive romane, cu dominanța orizontală și zidurile pline. În sec. 15 s-au adoptat (prin renumiții arhitecți L.B. Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane etc. În sec. 16 s-a dezvoltat tema planului central cu elevație piramidală (D. Bramante, Michelangelo), desăvârșindu-se compoziția ritmică a fațadelor (ex. Palatul Pitti din Florența). În sculptură, opera lui Donatello rezumă evoluția artei sec. 15, de la statuile care împodobeau biserica, la portretul laic și monumentul ecvestru (Ghiberti, Jacopa della Quercia, Verocchio, Luca della Robbia ș.a.). În sec. 16, Michelangelo realizează deplina dezvoltare a sculpturii de ronde-bosse. În pictură, trăsăturile înnoitoare din creația lui Giotto sunt dezvoltate, la începutul sec. 15, în pictura murală de florentinul Masaccio, alături de Fra Angelico, Uccello etc., apoi, în a doua jumătate a sec., de Piero della Francesca, Mantegna, Botticelli, Signorelli etc., iar pictura de șevalet este ilustrată cu precădere la Veneția (familia Bellini). În sec. 16, apogeul picturii R. este atins în operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarotti (ultimul lucrând mai ales la Roma) și în cele ale venețienilor Giorgione, Tiziano, Veronese, Tintoretto. Artele decorative au atins un înalt nivel artistic (mătăsurile și catifele venețiene și genoveze, majolica din Faenza sau din Urbino, sticlăria de Murano etc.). Evoluția generală a stilului a fost de la simplitate (sec. 15) spre fast și măreție (sec. 16). În Țările de Jos, începuturile R. au loc în sec. 15 în pictura fraților Van Eyck, a lui Memling etc. În arhitectură și în decorație persistă încă stilul gotic. În sec. 16, sub influența artei italiene, ia naștere curentul romanist, cei mai de seamă pictori rămân însă credincioși tradițiilor populare locale, folosindu-le în lărgirea tematicii sau în crearea unei viziuni artistice moderne (H. Bosch, Pieter Brueghel cel Bătrân, Lucas van Leyden). În Germania, R. a avut loc la sfârșitul sec. 15 și în prima jumătate a sec. 16 numai în câteva orașe, printre care Nürnberg. În arhitectură, în sculptură și în decorație, fondul tradițional gotic este asimilat în noua structură constructivistă renascentistă. În pictură, limbajul gotic expresionist rămâne determinant în opera lui A. Dürer, H. Holbein cel Tânăr și L. Cranach se remarcă o eliberare sub semnul tendinței de laicizare. Gravura are un rol major în concretizarea noilor concepții artistice, opera lui A. Dürer fiind în această privință reprezentativă. În Franța, arta R. se dezvoltă abia în sec. 16 la Curtea regală, primele ei elemente apar în miniaturile lui Fouquet (sfârșitul sec. 16). Castelele de pe Loara reprezintă sinteze întra tradiția gotică și influența italiană, asimilată treptat în cadrul școlii de la Fontainebleau. Apare stilul original al R. franceze (aripa palatului Louvre, construită de arhitectul P. Lescot, și opera sculptorului J. Goujon). În artele plastice se remarcă portretul (în sculptură G. Pilon, în desen și în pictură Jean și François Clouet ș.a.). În artele decorative capătă o mare dezvoltare tapiseria și ceramica (B. Palissy). În Spania, influența artei italiene s-a manifestat direct, prin import de opere de artă, sau prin formarea unor artiști locali (Juan de Juanes, Alejo Fernández etc.). În țările din centrul și răsăritul Europei, stilul R. se manifestă mai ales în arhitectură. În Polonia este reprezentat prin Castelul Wawel din Cracovia (1507-1563) și prin capela funerară a lagełłonilor, capodoperă a R. polone, prin loggia primăriei din Poznań etc. În Cehia prin Pavilionul Belvedere din Praga, în Ungaria prin vestigiile palatului lui Matei Corvin de la Buda, iar în Rusia prin unele elemente integrate unor construcții din Kremlinul Moscovei, ca Palatul cu fațete după modelul Palatului diamantelor din Ferrara. În muzică, R. începe în sec. 14, prelungindu-se până spre sfârșitul sec. 16. Influența R. se manifestă pentru prima oară în Italia, în „Ars nova florentina”, în care stilul polifonic devine caracteristic și pentru lucrările laice, iar muzica, emancipându-se de comandamentele ecleziastice, devine expresia sentimentelor laice. Poezia lirică a lui Dante și Petrarca e tălmăcită în muzică de Fr. Landino, Ghirardello, G. da Cascia etc. Forma muzicală predominantă este madrigalul. În Franța, P. de Cruce, G. de Machault, Cl. Janequin, Cl. de Jeune, G. Costeley sunt reprezentanții cei mai de seamă ai spiritului R. În școala franco-flamandă, în special compozitorii de origine franceză sunt exponenții idealului estetic al R., întruchipat în chansonul francez. O pregnantă notă individuală caracterizează influența R. în lucrările maeștrilor stilului cromatic (L. Marenzio, G. di Venosa și C. de Rore). În muzica școlii venețiene (Andrea și Giovanni Gabrielli și A. Willaert) se observă diminuarea rolului polifoniei în favoarea armoniei. Palestrina și O. di Lasso (care a activat și în Germania, alături de H.L. Hassler), reprezentând culmea polifoniei vocale, exprimă atât în lucrările laice, cât și în cele liturgice, în modul cel mai cuprinzător, umanismul R. În epoca R. apar primele suite și sonate instrumentale. R. târzie cunoaște apariția genului inovator al operei, iar în domeniul muzici corale de ample proporții, cantata și oratoriul. În Țările Române, R. s-a manifestat prin umanismul transilvănean (sec. 15-16), iar mai târziu în Moldova și în Țara Românească, prin marii cărturari din sec. 17 și începutul sec. 18, umanismul românesc, având trăsături specifice, generate de caracterul său mediat și tardiv. Prin mijlocirea înaltului cler și a marii nobilimi, aflate în strânse relații cu Roma, R. a influențat puternic arhitectura transilvăneană. Caracteristic stilului R. este capela Lazoi a catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia. În același stil au fost transformate, în sec. 16, și castele nobiliare. S-au construit pe plan dreptunghiular, cu curte interioară, castelele din Vințu de Jos, Criș și Sânmiclăuș, cel din urmă având două loggia suprapuse, formate din arcade în semicerc. Casele burgheze din orașe au adoptat formele noi în special în decorația porților și a ferestrelor (casa Göllner din Sibiu, casa Halphard din Cluj ș.a.).

COUBERTIN [cubertẽ], Pierre de (1863-1937), pedagog și istoric francez. Inițiator al Jocurilor olimpice moderne. Președinte al C.I.O. (1896-1925). Președinte al C.I.O. (1896-1925).

CULEA, Apostol D. (1882-1949, n. Sudiți, jud. Ialomița), pedagog și publicist român. Activitate în domeniul culturii populare, propagării științei la sate („Literatura copiilor și șezătorile cu copii”, „Școli și cursuri țărănești”, în colab.).

REICHA [ráiʃa], Antonin (Anton) (1770-1836), compozitor, teoretician muzical și pedagog ceh. Stabilit la Paris (1808). Elev al lui Haydn. Prof. la Conservatorul din Paris. Opere („Cagliostro”, „Sapho”), simfonii, muzică de cameră. Lucrări pedagogice („Tratatul de melodie”).

LANCASTER [lænkəstər], Joseph (1778-1838), pedagog englez. În 1818 a emigrat în S.U.A. A fundat (1798) la Southwark prima școală de ajutor mutual, unde și-a pus în practică propria metodă educativă, organizând elevii în grupe sau clase, supravegheate de monitori (selectați dintre elevii buni), care trebuiau să asigure menținerea disciplinei și însușirea lecțiilor. Ideile sale novatoare (în competiție cu cele ale lui A. Bell, susținut de Biserică), expuse în „Sistemul de învățământ britanic”, au influențat considerabil sistemul educațional englez din sec. 19.

RESSU, Camil (1880-1962), pictor, grafician și pedagog român. Acad. (1955), prof. univ. la București. Desene satirice în publicațiile vremii, mai ales în „Adevărul”. în 1910 a expus „Tinerimea artistică”. Compoziții („Terasa Oteteleșanu”, „Înmormântare la țară”, „Cosași odihnindu-se”), portrete („Luchian”, „T. Arghezi”, „Autoportret”), peisaje („Drum spre Dârste”, „Peisaj cu biserică”) și nuduri, solid construite, care se disting prin cromatica sobră și o notă de profundă gravitate. Desenator de factură clasică.

ROMAN, Ciorogariu (1852-1936, n. Pecica, jud. Arad), pedagog și ziarist român. M. de onoare la Acad. (1921). Vicar eparhial (din 1913) și episcop (din 1920) din Oradea. S-a implicat în lupta pentru realizarea statului național unitar român și a depus eforturi în edificarea unor instituții și publicații din vestul țării.

PAVLOV, Todor Dimitrov (1890-1977), filozof, pedagog și om politic bulgar. Prof. univ. la Sofia. Activitate diplomatică (1947-1958). Lucrări de filozofie și estetică („Teoria generală a artei”, „Probleme fundamentale ale esteticii”). M. de onoare al Acad. Române (1965).

POPP, Marius (n. 1935, Sibiu), pianist și compozitor român de jazz. Studii de arhitectură. Muzician autodidact. Înregistrări radio, concerte, participări la festivaluri internaționale. Activitate ca interpret, compozitor, aranjor, pedagog. Discografie selectivă: „Panoramic jazz rock”, „Nodul gordian”, „Acordul fin”, „Marius Popp”, „Flașnetarium”. Culegere de teme: „15 imagini ritmice”; tratatul „Armonia aplicativă în improvizația de jaz, pop, rock”.

QUINTILIAN (Marcus Fabius Quintilianus) (c. 35-96 d. Hr.), retor și pedagog roman. Întemeietor al unei școli de retorică, unde a fost profesor. Autor al celui mai complet tratat depspre arta retorică din câte ne-a transmis Antichitatea („Arta oratorică”, 12 cărți).

DECROLY [dɔcrolí], Ovide (1871-1932), medic, pedagog și psiholog belgian. A elaborat metoda globală de învățare a citit-scrisului. A propus organizarea învățământului pe „centre de interes”, corespunzătoare nevoilor biopsihice ale copilului („Către școala nouă”, „Calculu și măsurarea”).

*demagóg, -oágă s. (vgr. demagogós, d. démos, popor, și ago, duc. V. pedagog). Care se preface că apără interesele poporuluĭ ca să-ĭ cîștige favoarea și să-l exploateze. V. agitator.

PESTALOZZI [pestalóttsi], Johann Heinrich (1746-1827), pedagog elvețian. Sub influența lui J.-J. Rousseau, a îmbogățit și reînnoit conținutul și metodele învățământului primar. În așezământul „Neuhof” (1774), pentru copii săraci, în orfelinatul de la Stans și institutele din Burgdof (1800) și Yverdon (1805-1825) pe care le-a condus, a îmbinat instrucția cu activitatea practică. Experimentele sale bazate pe intuiție, stimularea activității proprii a copilului și a respectării individualității lui, încadrarea în comunitatea educațională s-au bucurat de un renume mondial. Popularizate în Transilvania, prin elevul său Ștefan L. Roth, ele au influențat organizarea învățământului în Țările Române. Lucrări: „Ora de seară a unui sihastru”, „Lienhard și Fertruda”, „Cântecul lebedei”.

OTESCU, Ion Nonna (1889-1940, n. București), compozitor, dirijor și pedagog român. Studii la Paris cu V. dIndy. Membru fondator și prim-dirijor al Operei române. Prof., rector (1918-1940) și director (1937-1939) al Conservatorului din București. Muzică de factură impresionistă, în care elementul popular românesc apare ca o notă pitorească. Opere bufe („Ilderim”, „De la Matei citire”, terminată de A. Stroe), balete („Ileana Cosânzeana”, „Rubinul miraculos”), muzică simfonică („Templul din Gnid”, „Legenda trandafirului roșu”, „Narcis”, „Din bătrâni”, „Vrăjile Armidei”), de cameră („Elegia română pentru violoncel și pian”), instrumentală și vocală.

RIZO, Anastasia (1801-1891, n. Răciula, Basarabia), pedagog român. Prima directoare a Școlii Eparhiale de Fete din Chișinău.

MANOLIU, George (1911-1997, n. Bacău), violonist și pedagog român. Prof. la Conservatorul din București. Renumit pedagog al viorii. Studii asupra violonisticii enesciene.

MEHEDINȚI, Simeon (1862-1962, n. Soveja, jud. Vrancea), geograf, teoretician al culturii și pedagog român. Acad. (1915), prof. univ. la București, unde a inaugurat prima catedră de geografie. Director al „Convorbirilor literare” (1907-1923), președinte al Comitetului de redacție al „Buletinului Societății Regale de Geografie” (1921-1942). Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (mart.-oct. 1918). Contribuții la stabilirea obiectului geografiei și la precizarea locului ei în sistemul științelor, la determinarea legilor, a categoriilor și metodelor ei de cercetare („Locul geografiei între științe”, „Terra – Introducere în geografie ca știință”). Lucrări de etnografie geografică, de geografie economică și regională („Observări asupra Dobrogei”, „Premise etnografice la istoria României”). A elaborat și susținut, pentru învățământul secundar, o pedagogie tradițională (metoda M.) în spiritul școlii muncii („Școala muncii. Altă creștere. Către tânăra generație”), preconizând predarea de la îndepărtat la apropiat. A formulat legile subordonării cauzale a învelișurilor planetare, a zonelor geografice și a categoriilor geografice („Stereogeneitatea celor patru sfere”). Creatorul și organizatorul învățământului geografic modern din România. Influențat de Spengler, definește psihologist cultura, pe care o reduce la tehnica materială („Coordonate etnografice. Civilizația și cultura”).

MEIERHOLD, Vsevolod Emilievici (1874-1940), regizor, actor, pedagog țo teoretician de teatru rus. Unul dintre reformatorii teatrului. A promovat un repertoriu modern, a experimentat o regie antinaturalistă, bazată pe ideea de stilizare și convenție sub denumirea de „teatru convențional” („Hedda Gabler” de Ibsen, „Don Juan” de Molière, „Mascarada” de Lermontov, „Misterul buf” de Maiakovski). Fondator al teatrului TIM, unde a pus în scenă piese influențate de constructivism („Trimisul”, „Inspectorul general”). Lucrări („Despre teatru”, „Reconstrucția teatrului”). Persecutat (din 1939), a fost arestat și împușcat în închisoare.

MEISSNER, Constantin (1854-1942, n. Iași), pedagog și om politic român. M. de onoare al Acad. (1934). Membru al Junimii. Ministru al Industriei și Comerțului (mart.-iun. 1918) și al Lucrărilor Publice (1926-1927). Contribuții la dezvoltarea școlii și pedagogiei românești („Educația și viața socială”, „Pe marginea Codului penal în legătură cu problema minorilor culpabili”).

LAURIAN 1. August Treboniu L. (1810-1881, n. sat Fofeldea, jud. Sibiu), lingvist și istoric român. Acad. (1867), prof. univ. la București. A participat la Revoluția de la 1848-1849 din Țara Românească și din Transilvania. Autor al lucrării de gramatică „Tentamen criticum” (Viena, 1840); în colaborare cu I.C. Massim, a alcătuit din însărcinarea Academiei Române „Dicționariulu limbei romane”, ilustrând principiile latinismului. Împreună cu N. Bălcescu, a întemeiat revista „Magazin istoric pentru Dacia”. A scris „Românii din monarhia austriacă” și „Istoria românilor”. 2. Dimitrie August L. (1846-1906, n. București), ziarist și pedagog român. Fiul lui L. (1). M. coresp. al Acad. (1877). Contribuții la reforma învățământului din 1898; a întocmit mai multe manuale („Carte de cetire pentru clasa II primară”, „Manual de drept constituțional și administrativ pentru clasa VIII liceală”). Publicistică. Traduceri.

LAVIGNAC [laviñák], Albert (1846-1916), pedagog și muzicolog francez. Opera sa teoretică și didactică a contribuit la dezvoltarea învățământului muzical francez. A editat o enciclopedie muzicală.

LIADOV, Anatoli Konstantinovici (1855-1914), compozitor, dirijor și pedagog rus. Elev al lui Rimski-Korsakov. Prof. la Conservatorul din Sankt-Petersburg. Cercetări de folclor. Creație rezervată pianului („Lacul fermecat”, „Baba-Iaga”, „Kikimora”) și orchestrei (poeme simfonice). Miniaturist de vocație, lucrări pline de colorit și farmec.

SAINT-SAËNS [sẽsä:s], Camille (1835-1921), compozitor, organist, pianist, dirijor și pedagog francez. A compus în toate genurile, atât religioase cât și profane, de la muzică de cameră, la muzică orchestrală (5 simfonii, concerte, poeme simfonice) și operă („Samson și Dalila”). Personalitate eclectică, măiestrie orchestrală, atras de muzica secolelor trecute. A devenit personificarea tradiției academice franceze.

SKOVORODA, Grigori Savvici (1722-1794), filozof, poet, muzician și și pedagog ucrainean. În concepția filozofică problematica biblică se împletește cu ideile platonismului și stoicismului. („Un dialog între cinci călători despre adevărata fericire a vieții”). Autor de versuri și basme în proză.

LISZT [list], Franz (Ferenc) (1811-1886), pianist, compozitor și pedagog ungur. Prof. la Conservatorul de Muzică din Budapesta. Întemeietorul și primul președinte al Academiei de Muzică din Budapesta. Elev al lui K. Czerny și A. Salieri. Pianist virtuoz, a întreprins numeroase turnee în Europa interpretând muzică de Berthoven, Mozart, Berlioz, Schumann, Wagner ș.a. Reprezentant al romantismului, unul dintre cei mai însemnați inovatori pe tărâmul armoniei, a creat poeme simfonice („Tasso”, „Mazepa”, „Hamlet”, „Ungaria”, „Preludiile”), simfonii programatice („Faust”, „Dante”); lucrările sale pentru pian (două concerte, 19 rapsodii, sonate, ciclul „Anii de pelerinaj”) au lărgit posibilitățile tehnice și de exprimare ale artei pianistice, prin îmbogățirea paletei muzicale (ritm, cadență, armonie).

*guvernór m. (fr. gouverneur, care e forma fr. îld. rom. guvernator). Pedagog, educator (al unuĭ băĭat de om bogat).

MAKARENKO, Anton Semionovici (1888-1939), pedagog și scriitor rus. Unul dintre fondatorii metodei de educație comunistă bazată pe exigențele colectivității; primul care a condus mai multe colonii de muncă pentru reeducarea delincvenților minori. A considerat că munca productivă obligatorie, disciplina, autocontrolul, simțul datoriei și al onoarei, spiritul de emulație sunt elementele fundamentale pentru coeziunea unui grup („Poemul pedagogic”, „Cartea pentru părinți”, „Steaguri pe tunuri”).

MALIPIERO, Gian Francesco (1882-1973), compozitor, muzicolog și pedagog italian. Opere („Vigilii Aeneis”, „Orfeida”, „Filomela”), balete („Stradivario”), muzică simfonică, oratorii („Sf. Francisc dAssisi”), concerte, cvartete, piese vocale și instrumentale. Editor al creației preclasicilor italieni (Monteverdi, Vivaldi).

MANDICEVSKI, familie de muzicieni români. 1. Eusebie M. (1857-1929, n. Cernăuți), compozitor, dirijor de cor și muzicolog. Prof. univ. la Viena. Arhivar și bibliotecar la Societatea „Prietenii muzicii” din Viena. Muzică de cameră, instrumentală și vocală. Studii de muzicologie și ediții critice (Bach, Berthoven, Haydn, Schubert, Brahms). Lucrări de muzicologie („Cântecele populare rusești și corul bisericesc slav”). 2. Gheorghe M. (1870-1907, n. Maloghia, Bucovina), compozitor și pedagog. Frate cu M. (1). Muzică de teatru(vodevilul „Piatră de casă”), de cameră și corală.

ENESCU, George (1881-1955, n. Liveni, azi com. George Enescu, jud. Botoșani), compozitor, violonist, dirijor și pianist român. Acad. (1932). Prof. la Paris, Siena și Univ. Illinois și Harvard. Membru a numeroase academii și societăți cultural-artistice străine. Studii la Viena cu Hellmesberger și la Paris cu A. Thomas, Gédalge, Massenet și Fauré. În 1898, i se cântă la Paris, în primă audiție, „Poema română”. Desfășoară, în paralel, o strălucitoare carieră internațională de violonist concertist – arta sa interpretativă fiind caracterizată printr-o viziune unică, de mare noblețe – dar își continuă și activitatea componistică. Muzician complet, cu multiple daruri de compozitor, interpret și pedagog (printre elevii săi celebri se află Yehudi Menuhin), realizează prin creația sa o genială sinteză între esența transfigurată a melosului folclorului românesc și marile tradiții muzicale europene. Utilizează o scriitură îndrăzneață, ce ajunge la maturitate la un înalt grad de rafinament. Pornind de la orientarea postromantică și de la cuceririle simfonismului francez, în creațiile din ultima parte a vieții atinge o autentică originalitate componistică, provenit în mare parte dintr-o subtilă transfigurare a folclorului românesc. Două rapsodii române pentru orchestră, trei simfonii, trei suite de orchestră (a III-a „Săteasca”), simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră, trei sonate pentru vioară și pian (a III-a „în caracter popular românesc”), suita pentru vioară și pian „Impresii din copilărie”, două sonate și trei suite pentru pian, două cvartete de coarde, două cvartete cu pian, un cvintet cu pian, un dixtuor pentru instrumente de suflat, o simfonie de cameră, opera „Oedip” ș.a. Președinte de onoare al Societății Compozitorilor Români și inițiatorul premiului de compoziție (1912), care-i poartă numele.

FABIAN-BOB, Vasile (1795-1836), poet și pedagog român. Prof. la Seminarul Socola și Academia Mihăileană. L-a sprjinit pe Gh. Asachi în organizarea învățământului din Moldova. Versuri în latină și română. Manuale didactice (în manuscris).

FAURÉ [foré], Gabriel (1845-1924), compozitor francez. Elev al lui Saint-Saëns. Creație hotărâtoare pentru evoluția muzicii franceze, de la C. Franck la Debussy și la muzica nouă. Pedagog (printre elevii săi: G. Enescu, M. Ravel). Opere („Penelopa”, „Prometeu”), muzică de scenă, vocal-simfonică („Requiem”), de cameră lucrări instrumentale și vocale.

FERRIÈRE [feriér], Adolphe (1879-1960), psiholog și pedagog elvețian. Promotor al „școlii libere” în mijocul naturii, variată a „școlii active” („Școala activă”, „Anatomia școlarilor”).

FLECHTENMACHER [fléhtənmahər] 1. Christian F. (1785-1843, n. Brașov), jurist român. A ținut primele cursuri de drept (1830) și a fost primul profesor de „legi” la Academia Mihăileană. Adept al iluminismului și al teoriei dreptului natural. Principal alcătuitor și traducător al Codului Calimah. 2. Alexandru F. (1823-1898, n. Iași), compozitor, violonist, dirijor și pedagog român. Fiul lui F. (1). A compus primele vodeviluri și operete românești („Baba Hârca”, pe text de Matei Millo), cuplete pentru piesele lui V. Alecsandri, „Uvertura Națională”, cântece patriotice („Hora Unirii”, pe versurile lui V. Alecsandri). Întemeietor și primul director al Conservatorului din București, unde a funcționat ca profesor (1864-1895).

FOERSTER [förstər], Friedrich Wilhelm (1869-1966), pedagog german. A trăit în Elveția (din 1920) și în S.U.A. (din 1940). Reprezentant al curentului „noii educații”. A susținut ideea „școlii-cetate” și a unei educații pusă în slujba valorilor morale („Școala și caracterul”).

FRANCK [frã:k], César Auguste (1822-1890), compozitor, organist și pedagog francez de origine belgiană. Unul dintre întemeietorii școlii simfonice moderne franceze. Exponent al romantismului muzical. Oratorii („Ruth”, „Beatitudinile”), o simfonie, poeme simfonice („Djinii”, „Pshyché”), lucrări de cameră, piese instrumentale. Promotorul principiului construcției ciclice.

FRESCOBALDI, Girolamo (1583-1643), compozitor, organist și pedagog italian. Piese pentru orgă, lucrări vocale religioase și profane („Florilegii muzicale”). Introduce în formele tradiționale ale Renașterii elemente inovatoare (efecte de disonanță în toccate, variație ritmică și melodică).

FRÖBEL [fröbəl], Friedrich (1782-1852), pedagog german. Teoretician al educației preșcolare („Educația omului”). A întemeiat prima grădiniță de copii (1837). A conceput materiale didactice pentru copii (obiectele geometrice), încurajând învățarea prin joc.

FUKUZAWA, Yukichi (1835-1901), scriitor, filozof, lingvist și pedagog japonez. Principal promotor al introducerii culturii occidentale în Japonia; adept al liberalismului („Sfaturi pentru studenți”, „Starea de lucruri în Occident”, „Studiu general al civilizației”). Poeme („Înconjurul lumii”).

GABREA 1. Iosif G. (1893-1975, n. sat Văleni, jud. Argeș), pedagog român. Prof. univ. la București. Preocupări în domeniul formării personalității elevului („Școala creatoare”, „Individualitatea învățământului”), al aplicării teoriei generale a educației la școala românească și al pedagogiei comparate („Organizarea învățământului în 28 de țări”, în colab.). 2. Șerban G. (n. 1940, București), pictor român. Fiul lui G. (1). Stabilit în Germania (1979). Viziuni plastice însoțite de o dimensiune ludică și reflexiv-lirică („Desenele de la Marea Moartă”, „Două sălbăticiuni”, „Omagiu nimănui”). Grafică și tapiserie (tapiseria Teatrului Național din București, în colab.).

GAMARRA, Juan Benito DIAZ de (1745-1783), filozof și pedagog iluminist mexican. A preconizat ideea independenței rațiunii față de dogmele religiei catolice („Elemente ale filozofiei contemporane”).

GENTILE, Giovanni (1875-1944), filozof, pedagog și om politic italian. Prof. univ. la Pisa și Roma. Creator al unui sistem filozofic neohegelian numit „idealismul actual” sau „actualism” („Teoria spiritului ca act pur”). A militat pentru reforma învățământului italian, fiind ministru al Educației Publice în timpul lui Musollini („Reforma educației”). A condus lucrările de elaborare a „Enciclopediei Treccani”.

GHIBU, Onisifor (1883-1972, n. Săliște, jud. Sibiu), pedagog și publicist român. M. coresp. al Acad. (1919), prof. univ. la Cluj. Întemeietor al unor publicații apărute în Transilvania și Basarabia. Luptător pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat, având un rol determinant în opera de redeșteptare a conștiiței naționale a românilor basarabeni. Unul dintre fondatorii istoriei istoriei pedagogiei românești („Puncte cardinale pentru o concepție națională a educației”). G. argumentează necesitatea organizării învățământului în spirit național, bazat pe principii moderne („Viața și organizarea bisericească și școlară în Transilvania și Ungaria”, „Din istoria literaturii didactice românești”). A denunțat politica antinațională și anticulturală a comuniștilor („Chemare la judecata istoriei”). Memorii.

GHIDIONESCU, Vladimir (1878-1948, n. Iași), pedagog român. Prof. univ. la Cluj. Membru fondator al Asociației Internaționale de Pedologie. A susținut și a popularizat activ pedagogia experimentală („Introducere în pedologia și pedagogia experimentală”).

GHILELS, Emil Grigorievici (1916-1985), pianist și pedagog rus. Carieră internațională în genul concertant și cameral. Interpretări de o poezie intensă, dar sobră, cu un caracteristic simț al legato-ului. Discografie bogată.

GLAZUNOV, Aleksandr Konstantinovici (1865-1936), compozitor, dirijor și pedagog rus. Elev al lui Rimski-Korsakov și Balakirev. Simfonii, lucrări orchestrale, poeme simfonice („Stenka Razin”), concerte, balete („Raymonda”, „Anotimpurile”), muzică de cameră, coruri, romanțe, muzică de scenă.

DIMA, Gheorghe (1847-1925, n. Brașov), compozitor, dirijor de cor și pedagog român. M. de onoare al Acad. (1919). Cantate, balade vocale („Mama lui Ștefan cel Mare”), coruri, lieduri, prelucrări de melodii populare. Unul dintre primii maeștri ai polifoniei corale românești. Primul director al Conservatorului din Cluj (1919-1925), care îi poartă numele.

DIMITRESCU-IAȘI, Constantin (1849-1923, n. Iași), filozof, sociolog, estetician și pedagog român. Prof. univ. la Iași și București. A ținut primul curs de sociologie la Universitatea din București (1897). Op. pr.: „Conceptul de frumos”, „Nevoia de ideal”, „Două morale”.

DINICU, familie de muzicieni români. Mai importanți: 1. Angheluș D. (sec. 19). A popularizat „Ciocârlia”. 2. Dimitrie A.D. (1868-1936, n. București), violoncelist, dirijor și pedagog. Fiul lui D. (1). A format orchestra Ministerului Instrucțiunii publice. Lucrări cu caracter didactic. 3. Grigoraș I.D. (188+-1949, n. București), violonist și compozitor. Nepotul lui D. (1). Interpret virtuoz al muzicii populare („Ciocârlia”) și culte; a compus „Hora staccato” (orchestrată de P. Vladigherov), „Hora mărțișorului”, „Hora spicato”, „Sârba expoziției de la Paris”. Numeroase turnee în străinătate. 4. Dimitrie G.D. (1898-1964, n. București), violoncelist. Nepotul lui D. (1). Prof. univ. la București. Lucrări didactice („Metodă de violoncel”).

LAMBRUSCHINI, Raffaello (1788-1873), preot catolic și pedagog italian. A elaborat o metodă educativă care urmărea stabilirea unui raport de cooperare între elev și profesor, în vederea favorizării procesului de învățare, prin stimularea interesului și obținerea unei ascultări spontane, bazate pe sentimentul religios. Și-a aplicat și experimentat metoda în propria școală, înființată la San Cerbone („Despre educație”, „Despre autoritate și libertate. Gândurile unui singuratic”).

LASKINE [laskín], Lily (1893-1988), harpistă franceză. Prof. la Conservatorul din Paris. Activitate concertistică de amploare. I se atribuie renașterea harpei ca instrument solist. Vitalitate și tinerețe spirituală ca pedagog și interpret. Repertoriu de muzică de cameră și concert, cuprinzând în special muzică franceză, inclusiv contemporană.

MARMONTEL [marmõtél], Antoine (1816-1898), pianist și pedagog francez. Profesor reputat, a format un număr mare de pianiști (Bizet, Albéniz, Debussy, Marguerite Long ș.a.). Numeroase compoziții de pian. Lucrări muzicologice („Gramatica populară a muzicii”, „Pianiști celebri”, „Istoria pianului”).

MARTINI, Giovanni Battista (cunoscut și sub numele de Padre M.) (1706-1784), teoretician, muzicolog și compozitor italian. Om de vastă cultură și pedagog strălucit (i-a avut ca elevi pe J.Chr. Bach, Mozart). Autor al unor lucrări de muzicologie („Istoria muzicii”).

MĂRGĂRIT, Apostol (1836-1903, n. Abdela, Grecia), pedagog român. M. coresp. al Acad. (1889). A susținut pe lângă guvernul român necesitatea deschiderii unei școli românești la Vlaho-Clisura. Ca inspector al școlilor din Macedonia (1878-1902), a contribuit la înființarea a peste 100 de școli primare și secundare. A promovat cauza românească prin lucrări publicate în străinătate („Études historiques sur les Valaques du Pinde, par un Vlaque Epirote”).

MEDTNER [métnər], Nikolai Karlovici (1880-1951), pianist și compozitor rus de origine germană. În 1921 emigrează, stabilindu-se, din 1936, în Marea Britanie. Carieră de virtuoz și de pedagog. Turnee în întreaga lume. Creație dedicată în special pianului, influențată de romanticii germani.

MIASKOVSKI, Nikolai Iakovlevici (1881-1950), compozitor și pedagog rus. Prof. la conservatorul din Moscova, printre elevii săi numărându-se Haciaturian, Kabalevski, Muradeli. Ancorat în clasicismul rus, s-a dedicat în special simfoniei (26), multe dintre lucrările sale fiind legate de istoria și literatura rusă. Muzică de cameră (13 cvartete, sonate), limbaj muzical cu influențe folclorice.

MICHĂILESCU, Ștefan C. (1846-1899, n. București), naturalist și pedagog român. Realizator al unei analize documentate asupra situației școlilor din România („Încercări critice asupra învățământului nostru primar”). A expus, într-un limbaj accesibil, probleme de fizică, mecanică, științe naturale, psihologie, filozofie („Influența luminii asupra vieții”, „Introducere în psihofizică”).

MONTESORRI, Maria (1870-1952), medic și pedagog italian. Prof. univ. la Roma. S-a ocupat de educația preșcolarilor și a școlarilor mici. A creat un sistem propriu de „educație liberă”, opus dogmantismului fröbelian („Antropologie pedagogică”, „Secretul copilăriei”).

MUREȘIANU 1. Iacob M. (1812-1887, n. Rebrișoara, jud. Bistrița-Năsăud), publicist și om politic român. M. de onoare al Acad. (1877). Activitate politică susținută pentru emanciparea românilor transilvăneni. Colaborator al lui G. Barițiu la editarea „Gazetei de Transilvania” (1838-1850) pe care, ulterior, o va conduce singur (1850-1878). Ca membru al organizației culturale ASTRA a încurajat activitatea Reuniunii Femeilor Române. 2. Iacob M. (1857-1917, n. Brașov), compozitor și pedagog român. Fiul lui M. (1). Muzică simfonică (uvertura „Ștefan cel mare”), vocal-simfonică („Mănăstirea Argeșului”, „Erculeanul”, „Constantin Brâncoveanu”), piese instrumentale, opereta „Millo-director”, pe text de V. Alecsandri. A fundat și a condus revista „Musa Română” de la Blaj (1888-1907).

MUSICESCU 1. Gavril M. (1847-1903, n. Ismail, azi Ucraina), compozitor, dirijor de cor și pedagog român. Prof. la conservatorul din Iași. Elev al lui T. Burada. Lucrări corale laice și liturgice. Primul compozitor român care a folosit elemente specifice de structură modală, prorpii cântecului popular românesc, în armonizare adecvată („7 melodii armonizate pentru pian”). 2. Florica M. (1887-1969, n. Iași), profesoară română de pian. Fiica lui M. (1). Printre elevii săi, Dinu Lipatti, Maria Fotino, Dan Grigore.

NAT, Yves (1890-1956), pianist și compozitor francez. Carieră de concertist, cu o tehnică inovatoare, apoi de pedagog. Interpret respectând autenticitatea expresivă. Înregistrări (integrala sonatelor de Beethoven, lucrări de Schumann, Chopin, Brahms și Schubert). Creație dedicată pianului și vocii.

NATORP [ná:torp], Paul (1854-1924), filozof și pedagog german. Prof. univ. la Marburg. Unul dintre fondatorii Școlii de la Marburg. Întemeietor al „pedagogiei-sociale” („Pedagogie socială”, „Religia în limitele umanității”). Alte lucrări: „Bazele logicii ale științelor exacte”.

*pedagóg, -oágă s. (vgr. paidagógos, d. pais, paidós, băĭat, și ágo, conduc. V. pedepsesc, demagog, sinagogă). Persoană care (într’o școală saŭ și într’o familie) supraveghează și educă copiiĭ fără a avea rolu de profesor. Profesor priceput în arta pedagogiiĭ saŭ care predă cursurĭ de pedagogie.

*pedánt, -ă s. (fr. pédant, d. it. pedant, cuv. de aceĭașĭ orig. cu pedagog). Ignorant autoritar care dă o colosală importanță lucrurilor neînsemnate și pretinde ca toțĭ să facă ca el: un pedant din evu mediŭ. Adj. Un aer pedant, o carte pedantă. Adv. În mod pedant. V. tipicar, pareatcă și chițibușar.

pedepsésc v. tr. (ngr. pédepsa și pédisa, aor. d. pedévo, învăț, educ, pedepsesc; vsl. sîrb. pedepsati, a pedepsi. V. pedagog). Vechĭ. Educ. Azĭ. Supun pedepseĭ (bătaĭe, amendă). Chinuĭesc. V. refl. Sufer, mă chinuĭesc: mult m’am pedepsit cu boala asta!

NEUHAUS (NEIGAUS), Henric Gustanovici (1888-1964), pianist și pedagog rus. Prof. univ. la Moscova și Kiev. Creator de școală; printre elevii săi: S.T. Richter, E. Ghilels, R. Lupu. Ca interpret, a marcat evoluția pianisticii prin sonorități. Lucrări teoretice („Despre arta pianistică”).

NIEDERMEYER [nidərmajér], Louis (1802-1861), compozitor și pedagog francez de origine elvețiană. Opere, muzică religioasă, melodii (pe versuri de Hugo și Lamartine). Revitalizează Institutul de Muzică Religioasă din Paris, dându-i numele de Școala Niedermayer, unde va preda C. Saint-Saëns și vor învăța E. Gigout, G. Fauré și A. Messager.

PEDAGOGÍE (< fr.; {s} gr. pais, paidos „copil” + agoge „conducere”) s. f. Știința și arta educației. Conține principiile și metodele de formare a personalității și de dezvoltare a lor în conformitate cu idealuri etice și culturale ale epocii istorice în care sunt aplicate. Grecia antică a elaborat idealul unui echilibru perfect între fizic și moral. Romanii au insistat asupra austerității și respectării valorilor morale și religioase tradiționale în cadrul familiei. Creștinismul considera preponderent scopul religios în raport cu interesele cotidiene. Renașterea s-a întors la idealul clasic al formării omului complet. Reforma a afirmat necesitatea libertății conștiinței religioase. P. modernă s-a bazat pe principiul că educația trebuie să se conformeze procesului de autoformare a subiectului în strânsă legătură cu legile firești ale naturii; a exaltat idealurile patriotice. În sec. 17-19, Comenius, J.J. Rousseau, J.H. Pestalozzi, J.F. Herbart ș.a. au contribuit la fundamentarea p. moderne și a didacticii ca disciplină de sine stătătoare. În România, principalii promotori ai p. moderne au fost S. Haret, G.G. Antonescu, Șt. Bârsănescu ș.a. Secolul 20 a consacrat necesitatea îmbinării în educație a idealismului cu pragmatismul în forme instituționalizate (grădinițe, școli de toate profilurile, universități ș.a.). Numeroși pedagogi au insistat pentru cuprinderea în instituțiile educaționale și a subiecților care au un handicap oarecare. ◊ P. cibernetică = disciplină pedagogică modernă care studiază principiile și legile modelului educativ cu metode cibernetice. ◊ P. socială = orientare în pedagogia contemporană (P. Natorp, P. Barth ș.a.), care consideră educația un proces de formare conștientă a omului în, prin și pentru societate; sin. sociologia educației. ◊ P. comparată = disciplină care se ocupă de studiul comparativ al sistemelor naționale de educație și învățământ. ◊ P. specială = ramură a pedagogiei care se ocupă de studiul psihopedagogic și cu instruirea deficienților senzoriali, intelectuali etc. Principalele ei subdiviziuni sunt: tiflopedagogia, surdopedagogia, oligofrenopedagogia și logopedia.

PEDRELL, Felipe (1841-1922), compozitor, muzicolog și pedagog spaniol. Prof. de compoziție la Conservatorul din Madrid (printre elevii săi: I. Albéniz, E. Granodas, M. de Falla). Muncă de erudit și de reconstruire a muzicii vechi (redescoperirea lui Tomas Luis da Vittoria). Operă de folclorist („Cântecul popular spaniol”). Autor de opere, poeme (trilogia „Pirineii”). Promotor și șef al școlii moderne spaniole, pe care a reușit să o integreze în mișcarea muzicală europeană.

PETRESCU, Ioan C. (1892-1967, n. sat Rădești, jud. Argeș), pedagog român. Prof. univ. la București. Teoretician și promotor al învățământului activ („Școala activă”).

PFEIFFER [pfáifər], Heinrich (n. 1927), filozof, istoric și pedagog german. Director executiv al Fundației „Humboldt” (din 1964), contribuind la impulsionarea acestei instituții unice în lume, unde numeroși cercetători și profesori au beneficiat de burse. Cercetări de analiză comparativă a instrucției a carierei științifice. M. de onoare al Acad. Române (1991).

PIATIGORSKY [pjatəgórski], Gregor (1903-1976), violoncelist rus naturalizat american. Copil minune. Carieră internațională. Partener preferat de muzică de cameră pentru Rahmaninov, Horowitz, Milstein, Rubinstein, Heifetz. Calități de pedagog și organizator. Numeroase aranjamente pentru violoncel. Prime audiții de Weber, Prokofiev, Milhaud, Hindemith, Bloch.

PIJPER [peipér], Willem (1894-1947), compozitor olandez. Excelent pedagog (Amsterdam și Rotterdam), critic avizat armonios rafinat. Tehnică creatoare foarte personală de creștere organică, pornind de la o scurtă celulă melodico-armonică. Sinteză a stilurilor lui Mahler și Debussy. Creație simfonică („Șase epigrame simfonice”), concertantă, camerală, muzică de scenă, opere („Halewijn” și „Marlijn”).

PIPKOV, familie de muzicieni bulgari. 1. Panaiot P. (1871-1942), compozitor. Unul dintre primii compozitori naționali bulgari (operete, piese pentru pian). Dirijor de cor la Opera din Sofie. 2. Liobomir P. (1904-1974), compozitor și pedagog. Fiul lui P. (1). Fondează în 1932, la Sofia, societatea „Muzica contemporană”. Director al Operei din Sofia (1944-1948), apoi prof. la Conservator. Creație influențată de folclorul bulgar, de expresioniști și de Mussorgski. A scris trei opere, patru simfonii, muzică de cameră, corală (cântece patriotice, cantate) ș.a.

PIPOȘ, Petru (1859-1913, n. Alba Iulia), pedagog român de orientare herbartiană. Prof. la Preparandia din Arad. Manuale de specialitate („Metodica școalei poporale”).

PIROGOV, Nikolai Ivanovici (1810-1881), medic chirurg, naturalist și pedagog rus. Prof. univ. la Moscova. Unul dintre pionierii chirurgiei de război. A introdus în anatomia topografică metoda secțiunilor pe cadavre congelate, iar în practica chirurgicală o serie de procedee operatorii originale. Autor al unui valoros atlas anatomic („Anatomia topografică”).

*propedéŭtic și -eútic, -ă adj. (vgr. pró, înainte, și paideutikós, instructiv, d. paideúo, educ, instruesc. V. pedagog, pedeapsă). Relativ la studiile introductive. S. f. Arta de a-ĭ introduce pe elevĭ în studiĭ.

POPESCU, Ioan (1832-1892, n. Cața, jud. Brașov), pedagog și teolog român. M. coresp. al Acad. (1877), prof. la Institutul Pedagogic Teologic din Sibiu. Ca membru al Partidului Național Român, a militat pentru afirmarea drepturilor politice și naționale ale românilor din Transilvania. Lucrări de pedagogie și manuale („Pedagogia lucrată pe bazele psihologice și etice ale realismului herbartian”, „Psihologia empirică sau știința despre suflet între marginile observațiunei”, „A doua carte de lectură și învățătură pentru școlile poporale române”).

POPESCU-TEIUȘAN, Ilie (1895-1980, n. sat Teiuș, jud. Olt), pedagog român. Lucrări de pedagogie socială și istoria pedagogiei românești („Pedagogia comunităților de muncă”, „Psihologia copilului și a adolescentului”).

HANSLICK [há:nslik], Eduard (1825-1904), muzicolog, critic muzical și pedagog austriac. Prof. univ. la Viena. Adversar al esteticii wagneriene și postromantice. Promotor al esteticii formaliste („Despre frumosul muzical”). După 1890, susține noua școală italiană de operă, în special pe Mascagni și Leoncavallo.

HARET, Spiru (1851-1912, n Iași), matematician, sociolog, pedagog și om politic român. Acad. (1882), prof. univ. la București. Teza sa de doctorat, „Asupra invariabilității axelor mari ale orbitelor planetare”, reprezintă o contribuție importantă în mecanica cerească (primul român doctor în matematică la Paris). A fost unul dintre primii sociologici care au întrevăzut aplicarea matematicii la studiul societății. Creator al unei teorii de mecanică socială („La mécanique sociale”, Paris, 1910). Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (1897-1899, 1901-1904, 1907-1910), a reorganizat pe baze moderne învățământul de toate gradele și a inițiat mișcarea de esență poporanistă, ce-i poartă numele. Preocupări în domeniul astronomiei („Despre accelerațiunea seculară a mișcării medii a Lunii”). Numele său a fost atribuit unui crater de pe fața invizibilă a Lunii.

HILKER [hílkər], Franz (1881-1969), pedagog german. Specialist în educația fizică și estetică, precum și în pedagogia comparată („Pedagogie comparată”, „Școlile în Europa Occidentală”).

HILLER [hílər], Johann Adam (1728-1804), compozitor, pedagog și critic muzical german. Oferă concertelor de la Gewandhaus o strălucire care va dura două secole. Fundează și editează, începând din 1766, „Wöchentliche Nachrichten”, prima revistă muzicală în sens modern. Studii de critică și estetică muzicală. Scrie muzică vocală, religioasă și profană.

HINDEMITH [híndəmit], Paul (1895-1963), violonist, compozitor, dirijor și pedagog german. Persecutat de naziști, s-a stabilit în Elveția (1934), apoi în S.U.A. (1940). În anii ’20, s-a integrat avangardei expresioniste, grupată în jurul Festivalului de la Donaueschingen (operele „Cardillac”, „Sfânta Sussana”, spectacolul de marionete „Nusch-Nusch”), apoi, după o perioadă neoclasică (anii ’30-’40), reface legăturile cu stilurile Renașterii (opera „Mathis pictorul”, ciclul de lieduri „Viața Mariei”) și ale barocului („Ludus tonalis”), transformând polifonia celui din urmă în linearism, dar preluându-i dinamica ritmului pulsatoriu. Lucrări teoretice: „Inițiere în compoziție”, „Lumea unui compozitor”.

HIRATSUKA [hiratsúka], Masunori (1907-1981), pedagog japonez. Cercetări privind reforma învățământului în Japonia; a contribuit la promovarea ideilor pedagogice liberale în Asia („O istoria a educației în Japonia”, „Viitorul Japoniei și educația morală”).

HOLST [holst], Gustav (1874-1934), compozitor, organist și pedagog britanic de origine suedeză. Aparține epocii „naționaliștilor”, care s-au inspirat din folclor și din epoca de aur a muzicii britanice, reprezentată de Purcell. Lucrarea sa cea mai cunoscută rămâne „Planetele” (1919), ce impresionează prin modernitatea limbajului și arta orchestrației. Autor de opere, lucrări pentru pian și lieduri de orientare postromantică.

HUBIC 1. Francisc H. (1883-1974, n. Abram, jud. Bihor), compozitor, dirijor de cor și pedagog român. Prof. univ. la Oradea și Blaj. Lucrări vocal-simfonice cu tematică religioasă („Liturghia Sf. Vasile cel Mare” și „Vecernia”, ambele pentru cor mixt și orchestră). Armonizări de melodii populare pentru cor à capella. Culegeri de folclor muzical. 2. Lia H. (1911-2006, n. sat Paleu, jud. Bihor), cântăreață română. Fiica lui H. (1). Roluri de soprană în opere italiene.

HUMMEL [húməl], Johann Nepomuk (1778-1837), pianist și compozitor austriac. Debut precoce. Carieră internațională. Unul dintre cei mai apreciați pianiști ai epocii sale. În compoziție, a abordat toate genurile (mai puțin simfonia). Numeroase piese pentru pian (sonate, concerte). Renumit pedagog al pianului, metoda sa având o importanță considerabilă în prima jumătate a sec. 19.

HUMPERDINCK [húmpərdiŋk], Elgelbert (1854-1921), compozitor, critic muzical și pedagog german. Opere inspirate de stilul wagnerian („Hänsel și Gretel”), muzică simfonică, de cameră și de scenă; cântece pentru copii.

IANCOVICI DE MIRIEVO, Teodor (sec. 18), pedagog sârb. Director al școlilor românești și sârbești din Banat (1773-1782). Ulterior, a participat la organizarea învățământului primar din Rusia.

ILLICH [ílitʃ], Ivan (1926-2002), pedagog și eseist american, originar din Austria. Stabilit în S.U.A (1951). Prof. univ. la Berkeley și Marburg. Preot, după un conflict cu Vaticanul (1969), a fondat la Cuernavaca (Mexic) un Centru intercultural de documentare (centru de studii socio-culturale asupra Americii Latine). Lucrările sale critică instituțiile sociale, considerând că dezvoltarea tehnică necontrolată duce la alienare și la discrepanțe sociale („O societate fără școală”, „Limite medicale”, „H₂O și apele uitării”).

ISAACS [aísəks], Susan Sutherland (1885-1948), pedagog și psiholog britanic. A efectuat observații și cercetări asupra copiilor cu nivel ridicat de inteligență, experimentând teoriile lui Fr. Froebel și J.Dewey („Dezvoltarea intelectuală a copiilor mici”, „Copiii pe care noi îi învățăm”).

JAHN [ha:n], Friedrich Ludwig (1778-1852), pedagog german. Considerat întemeietorul educației fizice. În 1811, a deschis, la Berlin, prima sală de gimnastică, susținând influența benefică a acesteia asupra formării caracterului la copii.

JAQUES-DALCROZE [ʒak-dalkró:z], Émile (pseud. lui É. Jaques) (1865-1950), compozitor și pedagog elvețian. Creatorul unui sistem de educație muzicală bazat pe gimnastică ritmică („Euritmie, artă și educație”), pe care l-a experimentat inițial în Dresda și apoi la Geneva (Metoda J.-D.).

pedagog s. m., pl. pedagogi

pedagogie s. f., art. pedagogia, g.-d. art. pedagogiei; pl. pedagogii, art. pedagogiile

JOFFREY [jofre], Robert (pseud. lui Abdullah Jaffa Anver Bey Khan) (1930-1988), dansator, coregraf și pedagog american de origine afgană. Elev al lui A. Feodorova și M. O’Donnel. A fundat (1953) propria școală de balet („American Ballet Center”) apoi, în 1954 „R.J. Ballet Concert”, transformată, în 1966, în „City Center J. Ballet”. Roluri remarcabile în „Pașii Zeițelor”, „Pierrot Lunar”, „Kaleidoscop”, „Gamelan”.

KALOMÍRIS, Manólis (1883-1962), compozitor grec. Fondator și director al Conservatorului național din Atena (1926-1948). Pedagog și orchestrator remarcabil. Compoziții în toate genurile (opere, simfonii, un concert pentru pian și orchestră) în care a îmbinat tradiția cu elemente folclorice și bizantine.

KERSCHENSTEINER [kérʃənʃtainər], Georg (1854-1932), pedagog german. Autor al teoriei „școlii muncii” (variantă europeană a pragmatismului în pedagogie) în perspectiva formării globale a individului („Conceptul de școală civică”, „Autoritate și libertate ca principii culturale”).

KILPATRICK [kilpætrik], William Heard (1871-1965), pedagog american. Prof. univ. la New York. A elaborat un proces de autoeducare, bazat pe experiența muncii productive, în scopul creării condițiilor vieții sociale în școală („Educație și crize sociale”, „filozofia educației”).

KIRIȚESCU 1. Constantin K. (1876-1965, n. București), istoric, zoolog și pedagog român. Contribuții la cunoașterea faunei de reptile și batracieni din România. Lucrări fundamentale privind participarea României la cele două războaie mondiale („Istoria războiului pentru întregirea României”, „România în al doilea război mondial”). Manuale școlare, lucrări de pedagogie și de educație fizică („Palestrica”). 2. Costin C. K. (1908-2002, n. București), economist român. Fiul lui K. (1). Acad. (1992), prof. univ. la București. Bogată activitate pedagogică și de cercetare științifică. Specialist în probleme monetare și financiare („Sistemul bănesc al leului și precursorii săi”, „Relații valutar-financiare internaționale”, „Moneda. Mică enciclopedie”, „Un secol de frământări monetare”). Memorii („Călător prin secolul XX. Memoriile unui bancher fără bani”).

KODALY [kódaï], Zoltán (1882-1967), compozitor, folclorist, muzicolog și pedagog ungur. Prof. univ. la Budapesta. A elaborat o metodă de educație muzicală (metoda K.). Creația sa cuprinde partituri de formă clasică, sinteză a tradiției muzicii occidentale și piese corale (c. 1.500), care îmbină arta contrapunctică cu elemente ale cântecului popular ungar. Considerat părintele artei corale a sec. 20. Opere („Háry János”, „Șezătoare secuiască”), lucrări simfonice („Dansuri de pe Mureș”, „Variațiuni pe un cântec popular”), și vocal-simfonice („Psalmus Hungaricus”), muzică de cameră, cântece, coruri.

abíl, -ă adj. Care este îndemînatic, dibaci, priceput, iscusit într-un anumit domeniu. Profesorul cel nou era un abil pedagog (CR.). ♦ Care vădește îndemînare, dibăcie, iscusință. O politică abilă și discretă a adus rezultate bune. ◊ (adv.) A evitat abil răspunsul. ♦ fig. Care este descurcăreț, șmecher. Un individ abil care și-a păcălit colaboratorii. • pl. -i, -e. /<fr. habile, lat. habĭlis, -e „ușor, comod; apt”.

KRUPSKAIA, Nadejna Konstantinovna (1869-1939), activistă socială și pedagog rus; publicistă. Soția lui V.I. Lenin. Secretar de redacție a mai multor ziare („Iskra”, „Vperiod”, „Proletarii”). Lucrări privind probleme ale învățământului public și pedagogiei. Memorii.

RATKE (RATICHIUS), Wolfgang (1571-1635), pedagog german. Unul dintre întemeietorii didacticii. A subliniat importanța principiului intuiției în procesul școlar și învățământului laic în limba maternă.

RĂDUCANU, Miriam (n. 1924, Piatra Neamț), dansatoare și coregrafă română. Protagonistă de notorietate a seriei de spectacole nocturne de la Teatrul Țăndărică. Realizatoare a mișcării scenice în spectacole memorabile („Maestrul și Margareta”, „O lume pe scenă”, „Bastien și Bastienne”). Pedagog de excepție în domeniul expresiei corporale pentru generații de actori.

RĂDULESCU-POGONEANU, Ion A. (1870-1945, n. Pogoanele), pedagog român. M. coresp. al Acad. (1919). prof. univ. la București. Colaborator la „Convorbiri literare” și „România jună”. Contribuții la răspândirea cunoștințelor pedagogice în România („Johann Heinrich Pestalozzi, o schiță a vieții și ideilor sale”, „Fenomenul educației”, „Probleme ale culturii române”). Discipol al lui Maiorescu, a editat memorialul acestuia („Însemnări zilnice”). A tradus „Leonard și Gertruda”, de Pestalozzi.

RIMSKI-KORSAKOV, Nikolai Andreevici (1844-1908), compozitor, dirijor și pedagog rus. Prof. la Conservatorul din Sankt-Petersburg. Membru al „Grupului celor cinci”. Știință a orchestrației, cu o atracție deosebită pentru combinațiile sonore noi. Limbaj armonic inspirat din folclor, dar și de orientarea impresionistă. Muzică plină de poezie și de luminozitate. Opere („Sadko”, „Cocoșelul de aur”), muzică simfonică („Șeherezada”, „Capriciul spaniol”), muzică de cameră etc. Tratat de orchestrație.

bèlfer m. fam. pedagog ordinar, dăscălaș. [Termen luat din graiul evreo-german: BELFER = nemț. BEHELFER].

pedagog m. 1. cel ce prepară pe copii și poartă grijă de educațiunea lor; 2. cel ce s’ocupă cu pedagogia.

privegheà v. 1. a veghea noaptea: am privegheat trei nopți la capul său; 2. a observa de aproape, a păzi: pedagogii priveghează pe școlari. [Lat. PERVIGILARE].

Demetrescu (Traian) m. 1. poet și nuvelist, prozator de merit (1866-1896); 2. (Anghel), pedagog și publicist (1847-1902).

Fröbel m. pedagog german, creatorul grădinilor de copii, numite scoli fröbeliene (1782-1852).

PEDAGOG, -Ă, pedagogi, -ge, s. m. și f. 1. Persoană cu pregătire specială, care se ocupă, teoretic și practic, cu munca didactică și educativă; educator. 2. Persoană care supraveghează și ajută pe elevi la pregătirea lecțiilor în anumite școli sau în internate. 3. (În Antichitate) Sclav instruit care însoțea pe copiii stăpânului la școală și îi ajuta la pregătirea lecțiilor. – Din fr. pédagogue, ngr. pedhagogós, lat. paedagogus, germ. Pädagog.

PEDAGOGIE, pedagogii, s. f. Știința și arta educației. ♦ (Eliptic; fam.) Facultate care pregătește specialiști în știința definită mai sus. ♦ Metodă pedagogică – Din lat. paedagogia, fr. pédagogie.

ABIL, -Ă, abili, -e, adj. Îndemînatic, destoinic, dibaci, priceput, iscusit. Profesorul cel nou... era un abil pedagog. GALACTION, O. I 15. Toată diplomația lui abilă dăduse greș. BART, E. 297.

EDUCATOR², -OARE, educatori, -oare, s. m. și f. Persoană cu o pregătire specială care se ocupă de educația copiilor, a tineretului în instituțiile școlare; învățător, profesor. V. pedagog. ♦ Îndrumător, conducător. Partidul este educatorul de zi de zi al poporului muncitor, ridicînd necontenit nivelul politic, ideologic al maselor, făcîndu-le conștiente de adevăratele lor interese, dezvoltîndu-le încrederea în forțele proprii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2029. ♦ (Numai la f.) Persoană cu pregătire specială care se ocupă de educația copiilor de vîrstă preșcolară, în cămine și în grădinițe. Succesele pe care le-a dobîndit... în activitatea sa de educatoare se datoresc studierii și însușirii operelor pedagogice sovietice. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2842.

DEPRINS, -Ă, deprinși, -se, adj. 1. (De obicei urmat de determinări exprimate printr-un verb la infinitiv sau la conjunctiv ori printr-un substantiv introdus prin prep. «cu» sau, mai rar, «la») Obișnuit, dedat, învățat. Nu ne predă învățătura în clase Un jalnic «pedagog de școală nouă», Deprins să dea săracului tot 6, Vlăstarului de bogătaș tot 9. CASSIAN, H. 76. Omul acesta deprins cu vîntul iute de la larg... avea groază de ferestrele deschise. M. I. CARAGIALE, C. 42. Erai deprins a trăi singur, dar acum are să-ți cadă greu. CREANGĂ, P. 161. Au zis, și-n nerăbdare-i pe lîngă el în grabă Adună-a lui armată deprinsă la omor. ALECSANDRI, P. III 198. ♦ (Despre animale) Dresat. [Pasărea] era deprinsă a grăi ca un om. SADOVEANU, D. P. 41. 2. Experimentat. Este un om nici prea tînăr, nici prea bătrîn; pare foarte ostenit, și un ochi deprins ar pricepe îndată că domnul acesta n-a dormit noaptea. CARAGIALE, O. II 212.

DIDACTIC,-Ă, didactici, -e, adj. De învățămînt, din învățămînt, pentru învățămînt, relativ la învățămînt. Cadre didactice. ▭ Cercetarea științifică în învățămîntul superior nu trebuie ruptă de procesul didactic, fiind în strînsă legătură cu toate formele de învățămînt. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 331, 5/1. Un material didactic bine ales și divers ajută pe elevi să facă cunoștință nemijlocită cu tema care se studiază. L. ROM. 1953, nr. 2, 98. Creangă a scris aceste istorioare nu ca poet, ci ca pedagog, cu un scop pur didactic. IBRĂILEANU, S. 151. La Neamț, tonul îl dă corpul didactic. id. A. 128. ♦ Menit să instruiască. Poezie didactică.

INACCESIBIL, -Ă, inaccesibili, -e, adj. Care nu e accesibil, la care nu ai acces, la care nu poți ajunge. Stîncă inaccesibilă. ▭ Mă sfiam de toată lumea, de colegii cutezători și guralivi, de pedagogii severi, de profesorii pontifi inaccesibili. GALACTION, O. I 14.

ISTORIOARĂ, istorioare, s. f. Diminutiv al lui istorie (4); scurtă povestire distractivă, glumeață, moralizatoare, de obicei pentru copii. V. anecdotă, snoavă. Creangă a scris aceste istorioare nu ca poet, ci ca pedagog, cu un scop pur didactic. IBRĂILEANU, S. 151. Donici fabulistul... ne spuse-această mică-istorioară. BOLINTINEANU, O. 195. – Pronunțat: -ri-oa-.

MULȚUMI, mulțumesc, vb. IV. (Și în forma mulțămi) 1. Intranz. (Adesea construit cu dativul; la pers. 1 ca formulă stereotipă) A exprima (cuiva) recunoștința și satisfacția pentru o manifestare de politețe, un dar sau un bine care i s-a făcut. Au mulțumit pentru masă cu o reverență distinsă. C. PETRESCU, A. 452. De n-ai gazdă-n sat Să vii să dormi la noi... - îți mulțumesc! COȘBUC, P. I 230. Pentru atîta încredere, nu am cum să-ți mulțumise. ODOBESCU, S. III 9. Pe cîte l-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374.* (Popular, urmat de determinări introduse prin prep. «de») Mulțămesc de compliment, am zis. NEGRUZZI, S. I 48. Noi de masă-ți mulțumim, Că n-am venit să prînzim. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 493. ◊ (În forma regională mulțam) Mulțam de cuvîntare. CAMILAR, N. II 296. Cînd îi dau un bănuț, el zice... mulțam. ȚICHINDEAL, F. 342. ♦ (Adesea la pers. 1 pl., cu valoare de sg.) Exprimă răspunsul la un salut sau la o urare de bine. Bună vreme, măi băiete! – Mulțămim, voinic străin! EMINESCU, O. I 84. Cale bună, mîndruliță! – Mulțămim ție, bădiță! ALECSANDRI, P. I 97. 2. Tranz. A răsplăti, a recompensa. Și noi, taică părinte, te-om mulțămi cît nu se mai poate. Iți dăm și- bucate. STĂNOIU, C. I. 25. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și exprimînd răsplata) Bunicul, fără vorbă, a mulțumit pe Irinuca cu patru galbeni. CREANGĂ, A. 32. Te-aș mulțămi cu orice mi-ai cere, zise popa, dacă m-ai scăpa de moarte. ȘEZ. IV 187. 3. Tranz. A satisface (pe cineva), a face pe placul cuiva. Toată lumea căuta să-l mulțumească, să-i ghicească, de se poate, intențiile. CAMIL PETRESCU, U. N. 27. Mă voi sili din toate puterile mele să te mulțumesc. ISPIRESCU, L. 13. M-a mulțămit întîlnirea voastră. NEGRUZZI, S. I 39. 4. Refl. A se socoti satisfăcut; a avea de ajuns; a nu pretinde mai mult. Avea cîteva pogoane și nu se mulțumea, mai lua și «vamă» pe baltă. DUMITRIU, N. 226. Sta într-un pension de băieți, ca pedagog. El se mulțumea acolo. VLAHUȚĂ, la TDRG. Bine că-i părea, Mult să mulțămea. TEODORESCU, P. P. 467. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», rar «de») Dar criticul nu se mulțumește numai cu atîta. GHEREA, ST. CR. II 58. Nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? ISPIRESCU, L. 231. ◊ (Urmat de propoziții secundare introduse prin «să») Noi ceilalți ne mulțumim să fumăm fără să spunem o vorbă, CAMIL PETRESCU, U. N. 387. Mă mulțumesc numai să te privesc cum scrii. REBREANU, R. I 244. ♦ (Popular) A se lăsa de ceva, a renunța la ceva. După un oarecare timp, fiecare împărat trebuia să se mulțămească de împărăție și în locul lui să se aleagă altul. MARIAN, O. I 12. ♦ (Rar) A se sătura (de ceva). Spuse... că el s-a mulțumit de ciobănie și să duce de acum în lume. ȘEZ. I 208. – Prez. ind. și: pers. 1 sg. (regional) mulțam. – Variantă: (regional) mulțămi vb. IV.

OCROTI, ocrotesc, vb. IV. Tranz. A lua sub paza sa; a apăra, a proteja, a ajuta, a sprijini. Statul ocrotește căsătoria și familia și apără interesele mamei și copilului. CONST. R.P.R. 39. Unul dintre pedagogi mă ocrotea. GALACTION, O. I 14. Ocrotea pe toți copiii sărmani. ISPIRESCU, L. 269. ◊ (Poetic) Veniseră nouri asupra lunii, ocrotindu-i. SADOVEANU, N. P. 20. În lungul cîmpiei arse, pustii, se înalță doar un singur pîlc de sălcii ce ocrotesc, sub umbra deasă a crengilor dezlipite, un izvor din care și ele își sug viața. GÎRLEANU, L. 20. ◊ Refl. (Învechit) A se apăra. După ce se ocroti un minut cu sabia sa, Micu plin de răni fu prins viu. BĂLCESCU, O. II 256.

PEDAGOG, -Ă, pedagogi, -e, s. m. și f. 1. Persoană cu o pregătire specială, care se ocupă teoretic și practic cu munca didactică și educativă; educator. Creangă a scris aceste istorioare nu ca poet, ci ca pedagog, cu un scop pur didactic. IBRĂILEANU, S. 151. 2. (În trecut) Persoană care supraveghea și ajuta pe elevi la pregătirea lecțiilor, într-o școală sau într-un internat. Pedagogului i-a fost milă să-l deștepte fiindcă-l știa bolnav. VLAHUȚĂ, O. AL. 103. 3. (În antichitate) Sclav instruit care însoțea și învăța pe copiii stăpînului la școală. Era un prunc la minte Și trebuia să-l bată un pedagog cu vergi, De mîrșave deprinderi să-l poată dezbăra. NEGRUZZI, S. II 256.

PEDAGOGIE, pedagogii, s. f. Știința care se ocupă cu metodele de educație și de instrucție a tineretului. Curs de pedagogie. Profesor de pedagogie. ◊ Facultate de pedagogie = facultate care pregătește profesori specialiști în pedagogie. ♦ Metodă pedagogică. La desele supărări, ce se vor fi ivit din pricina firii violente a lui Eminovici și a pedagogiei sale sumare, s-a adăugat moartea unora din copii. CĂLINESCU, E. 30.

PEDOLOG², pedologi, s. m. Specialist în pedologie ². Pedagog pedolog.

REPETITOR², -OARE, repetitori, -oare, s. m. și f. (Ieșit din uz) Persoană care ajută pe elevi la pregătirea lecțiilor date de profesori; pedagog, meditator. Eu l-am autorizat ca să ia un repetitor de matematică. BĂLCESCU, la GHICA, A. 512.

ROB, ROABĂ, robi, roabe, s. m. și f. 1. Om lipsit total sau parțial de libertate, aflat sau ajuns în proprietatea (deplină) a altuia și obligat să muncească pentru acela. V. sclav, iobag. În urma lui mergea un rob mare și voinic, o namilă de om. CARAGIALE, P. 124. Armașul Manolache Florescu a căutat să-i stabilească [pe țigani] împărțindu-i ca robi pe la proprietarii care au voit să-i primească pe moșiile lor. GHICA, S. A. 35. Mai curînd sau mai tîrziu le luă și libertatea și îi făcu robi ai pămîntului. BĂLCESCU, O. I 252. ◊ (Glumeț) Răcit, gutunărit... de patru zile sînt robul nasului meu. ALECSANDRI, S. 70. ♦ Persoană luată în captivitate, prin război (și folosită la munci grele, uneori ținută închisă, izolată). Între corturile taberei și carele de război, trecură robii, cu ochii spăriați, cu capetele goale, zbîrlite și plecate. SADOVEANU, O. VII 16. Decît roabă turcilor, Mai bin’ hrană peștilor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. Să te duci, bădiță, duci Pîn’ îi pica rob la turci, Cu picioarele-n butuci Și cu mînele-n cătuși. ALECSANDRI, P. P. 17. ♦ (Popular) Deținut, întemnițat. L-or prinde și l-or lega Și-n temniță l-or băga În temnița cea mai grea, Unde n-a fost rob în ea. ȘEZ. I 109. ♦ Fig. Persoană foarte supusă, foarte devotată cuiva. «L-a scutit» de armată și cu asta l-a cîștigat rob pe viață. GALAN, B. I 69. [Pedagogul] a rămas robul copiilor altora. ANGHEL, PR. 79. ♦ (În limbajul bisericesc, de obicei precizat prin «lui dumnezeu») Persoană credincioasă; creștin. Să pomenească... cît or trăi că au dat peste Ivan, robul lui dumnezeu. CREANGĂ, P. 305. Doamne, odihnește sufletul robului tău Ioan. NEGRUZZI, S. I 254. ◊ (Învechit, în formule de salut, de obicei ca încheiere la o scrisoare) Cu credință nestrămutată rămîi de veci plecat rob – Luca Arbore. DELAVRANCEA, O. II 140. N-am încetat de a fi pentru de-a pururea al dumitale credincios rob. NEGRUZZI, S. I 22. 2. Om aflat în relații social-politice de subjugare, de aservire. Ce s-a întîmplat în aceste țări ale Rusiei se va întîmpla și în țara mea. Se vor ridica robii și vor cădea stăpînii. SADOVEANU, M. C. 113. Consideră țara a sa și din trupul ei a rupt douăsprezece moșii, cele mai mari și mai frumoase, pentru a-și face sieși stare și robi noi. LIT. ANTIMONARHICĂ 148. Pe tine... nu te doare chinul de rob, bătut de ploi, De mîna celui tare... PĂUN-PINCIO, P. 45. ◊ Fig. Aron-vodă domnea în țara Moldovei și Alexandru Bogdan în Țara Romînească. Robi tremurînd în mijlocul desfătărilor, pe un tron cumpărat cu bani. BĂLCESCU, O. II 25. 3. Fig. (Urmat de determinări în genitiv sau în dativ) Persoană subjugată de o pasiune, de o preocupare, de o obligație. Era un cărturar încă tînăr... prins la alte îndatoriri, care-l țineau rob orașului. C. PETRESCU, R. DR. 43. Erau robi ai formulelor. IBRĂILEANU, SP. CR. 204. A mea minte, a farmecului roabă, Din orișice durere îți face o podoabă. EMINESCU, O. I 232. 4. (În expr.) Calea (sau drumul) robilor = calea lactee, v. lactee.

PLESCĂIT s. n. 1. Zgomot făcut cu gura, cînd se mănîncă lacom și repede; sunet produs prin desprinderea bruscă a limbii de cerui-gurii, prin care se exprimă un îndemn sau uimire, plăcere, admirație. Îndemna iepele arar cu un plescăit de limbă energic. REBREANU, R. I 215. Plescăitul lacom a optzeci de tovarăși și pedagogii cu ifosul lor. DELAVRANCEA, H. T. 164. 2. Zgomot produs de apa care se lovește de țărmuri sau de către un obiect care lovește apa; pleoscăit. De afară venea plescăitul valurilor în coastele șlepului. DUNĂREANU, CH. 97. Plescăitul unor brațe se auziră, și două trupuri se puteau distinge înaintînd greu spre mal. id. ib. 241. 3. (Impropriu) Pocnitură. Caii se ghemuiau pe tăpșanele repezi; cîte un plescăit de copită răsuna ca-ntr-o catedrală. VLAHUȚĂ, O. AL. II 47.

VARGĂ, vergi și (4, rar 5) vărgi, s. f. 1. Nuia lungă, subțire și flexibilă, tăiată de obicei dintr-o ramură dreaptă de arbore. V. vergea. [Sălciile] își încolătăceau, în suflarea vîntului, vergile fragede și despletite pînă în oglinda încrețită a apei. C. PETRESCU, S. 28. Mi se părea că văd pe babă... cum... diriguiește cu o vargă de alun un taraf negru de duhuri necurate. HOGAȘ, M. N. 87. [Crăiasa] mai naltă pare și-n umblat Mlădie ca o vargă. COȘBUC, P. I 69. Am o vargă unsă cu unt Și aleargă pe subpămînt (Șarpele). GOROVEI, C. 363. ◊ Expr. A tremura vargă (sau ca varga) = a tremura foarte tare (de frică sau de frig). Îi tremurau ca vargă brațele strînse vînjos, în mînile tari ale celor doi jandarmi voinici. POPA, V. 239. Cucoanele se retraseră, tremurînd vargă. DELAVRANCEA, S. 158. [Mezinul] tace ca peștele și tremură ca varga de frică. CREANGĂ, P. 23. ♦ (Mai ales la pl.) Băț, vergea groasă, folosită în trecut ca instrument de pedeapsă corporală. Porunci... dă craiul, pe pag cu vergi să-l bată. COȘBUC, P. II 201. Trebuia să-l bată un pedagog cu vergi. NEGRUZZI, S. II 256. ◊ Expr. (A fi) varga lui dumnezeu = (a fi) foarte rău, aspru, crunt. Rămăsei trist și orfan, sub epitropia unei mătuși, varga lui dumnezeu. GANE, N. III 31. Cînd se supăra sau se mînia... era varga lui dumnezeu. MARIAN, O. I 239. Nora babei era o femeie, varga lui dumnezeu de ură. ȘEZ. IV 159. (Regional) A-i duce (cuiva) vergile = a-i plînge (cuiva) de milă, a fi îngrijorat de soarta cuiva. Cînd ai avea încaltea un cal bun, calea-valea, dar cu smîrțogul ista, îți duc vergile. CREANGĂ, P. 203. ♦ Lovitură aplicată cuiva cu nuiaua. Dă pașa semn: «o să-l dezbrăcați Și binele în vergi i-l dați». COȘBUC, P. I 114. 2. (De obicei cu o determinare care precizează scopul) Băț de undiță. Un pescar cu undița... poartă cu el o mulțime de ștergi de undiță și... fel de fel de cîrlige. SADOVEANU, Î. A. ♦ Vergea cu care se încărcau în trecut puștile și cu care se curăța țeava. ♦ Baghetă. În aer își ridică a farmecelor vargă Și o suflare rece prin dom atunci aleargă. EMINESCU, O. I 94. Nu ne lipsește decît varga magică de a ne transpune în oricare punct. am voi. id. N. 49. 3. Vergea subțire de metal. Fusesem pe coclauri cu un mare naturalist, mititel și iute ca un titirez și vînjos ca o vargă de oțel. HOGAȘ, M. N. 99. 4. Dungă, vîrstă, vîrcă. Păreții erau albi ca laptele și cu niște vărgi de aur. ISPIRESCU, L. 251. Cojoacele de oaie albă cusute cu vărgi și cu triunghiuri de mătase neagră. ODOBESCU, S. I 483. 5. Dungă făcută de o lovitură cu nuiaua. Dar hoțul de doftor... prinde a o încinge pe spate... pînă o face toată vărgi. RETEGANUL, P. II 80. Bate-un popă preuteasă Și n-o bate cum se bate, ci îi face vergi pe spate. HODOȘ, P. P. 177. – Compuse: (Bot.) varga-ciobanului = a) plantă erbacee cu tulpină țepoasă, cu flori liliachii, dispuse în capitule; crește pe lîngă drumuri, pe șanțuri, prin fînețe, prin locuri umede și nisipoase (Dipsacus silvestris); scai- voinicesc, voinicel; b) scăiuș; vargă-de-aur = splinuță (Solidago Virga aurea).

SCHNABEL [ʃnábəl], Artur (1882-1951), pianist, pedagog și compozitor american de origine austriacă. Stabilit în S.U.A. (1939). Prof. la Academia de Muzică din Berlin. Prof. la Univ. din Michigan. Interpret al muzicii clasice (Beethoven, Schubert, Brahms). A compus muzică de cameră, o simfonie, piese pentru pian. Lucrări despre arta pianistică.

SCHNEIDER [ʃnáidər], Friedrich (1881-1970), pedagog german. Specialist în pedagogia comparată („Introducere în știință educației”, „Știința comparată a educației”).

EDUCAȚIE. Subst. Educație, educațiune (înv.), educare, creștere, formare, instruire, instrucție, instrucțiune, pregătire, studii, școală, ucenicie. Îndrumare, îndreptare, dirijare, călăuzire, povățuire; dăscăleală, dăscălire, dăscălitură (rar), dădăceală (fam.), cicăleală, cicălire. Sfat, povață, povățuială (înv.), învățătură. Bună creștere, educație aleasă; bună-cuviință, cei șapte ani de acasă, politețe. Educabilitate. Pedagogie; pedagogism (rar). Educator, pedagog, îndrumător, îndrumar (rar), călăuzitor, preceptor, dascăl, mentor, magistru (livr.); povățuitor, sfătuitor, sfetnic; învățător, profesor, institutor, diriginte; meditator, guvernor; guvernantă, bonă, dădacă, doică, mancă (reg.), nemțoaică. Învățătorime, dăscălime (pop.). Adj. Educat, binecrescut, format, instruit, pregătit, cult, cultivat. Educativ, educator, educațional, pedagogic; formativ, instructiv. Educabil. Vb. A fi educat (instruit), a avea o educație, a avea cei șapte ani de acasă. A educa, a face educație (cuiva), a da (cuiva) educație, a crește, a da creștere, a forma, a instrui, a învăța, a pregăti (pentru viață). A îndruma, a îndrepta, a dirija, a călăuzi, a povățui, a da povețe, a sfătui, a dăscăli, a dădăci, a face pe dădaca. V. cultură, cunoaștere, elev, învățare, pedagog, politețe, școală.

ÎNVĂȚARE. Subst. Învățare, învățat, învățătură, studiu, studiere, instruire, cultivare, pregătire, formare; inițiere. Alfabetizare. Toceală, buchereală (fam.), bucherie (rar, fam.), buchiseală (pop. și fam.). Memorare, memorizare, memorizat (rar). Știință de carte, instrucție, instrucțiune, slovă (pop.), carte (fig.), erudiție. Știutor de carte. Școlar, elev, student. Bucher, tocilar (fig.); șoarece de bibliotecă. Învățămînt. Profesor, dascăl. Școală. Adj. Studios. Știutor, știut, citit, învățat, instruit, școlit (reg.), pregătit, format, cult, erudit. Învățător (înv.). Vb. A învăța, a studia, a citi, a se adăpa la izvoarele științei (culturii) (fig.), a se instrui, a se cultiva, a se pregăti, a căpăta (a dobîndi) cunpștințe; a se iniția. A toci (fig-), a buchirisi (rar), a buchisi (pop. și fam.). A se apuca de învățat, a se pune cu burta pe carte, a-și băga nasul în cărți. A învăța pe de rost, a memora, a memoriza; a ști, a ști carte, a fi (a se face, a ajunge) tobă (burduf) de carte (de învățătură), a ști cîte în lună și în stele. A-și face studiile; a școlări (rar), a nerge (a umbla) la școală, a urma o școală. A învăța, a instrui, a cultiva, a pregăti, a forma, a da cunoștințe, a lumina (fig.); a iniția. A alfabetiza. V. cunoaștere, educație, elev, erudiție, informație, pedagog, școală.

PEDAGOG. Subst. Pedagog, educator; învățător, învățătoraș (dim., depr.), dascăl, dăscălaș (dim., peior.), dăscălici (rar), institutor (întrecut); profesor, profesoraș (dim., depr.), maestru. Preparator; asistent; lector, șef de lucrări; conferențiar, docent (în alte țări); profesor universitar. Preceptor, pedagog, instructor; diriginte; meditator, repetitor (ieșit din uz). Magistru (livr.); mentor. Cadru didactic. Grad didactic. Corp didactic, corp profesoral; învățătorime, dăscălime (pop.), profesorime. Dăscălie, profesorat. Adj. Dăscălesc, dăscălicesc (rar); profesoral. Vb. A preda, a ține o lecție, a conduce un seminar. A îndruma, a călăuzi, a sfătui, a povățui. A educa, a învăța, a instrui, a forma. Adv. Dăscălește. V. educație, elev, învățare, școală.

ȘCOALĂ. Subst. Școală, instituție de învățămînt. Grădiniță (de copii). Școală elementară; școală de cultură generală, școală generală; școală profesională; școală specială. Liceu, gimnaziu, colegiu. Instituție de învățămînt superior; institut; facultate; universitate; academie; seminar (teologic); universitate populară. Învățămînt preșcolar; învățămînt general; învățămînt mediu (liceal, gimnazial); învățămînt superior; învățămînt universitar; învățămînt postuniversitar. Învățămînt de zi; învățămînt seral; învățămînt fără frecvență; cursuri (de pregătire). Doctorat. Lecție, oră; curs; seminar; meditație; pregătire; consultație. Examen; colocviu; lucrare scrisă; teză. Plan (de învățămînt); programă (analitică); plan (de lecție); orar; catalog. An școlar; an universitar; trimestru; semestru; sesiune. Învățămînt, învățare, pregătire, instruire, instrucție; școlarizare; însușire, asimilare; seminarizare; repetare, recapitulare. Pauză, recreație. Vacanță. Sală de clasă, clasă; cabinet; laborator; auditoriu; amfiteatru; aulă. Sală profesorală, cancelarie. Bancă; catedră; tablă, cretă. Preșcolar; elev, școlar; licean, gimnazist, gimnazier (rar); student; seminarist. Școlărime; studențime. Educator, pedagog, învățător, dascăl; profesor. Director; rector; prorector; decan; prodecan. Consiliu pedagogic, consiliu profesoral; senat. Adj. Școlar, de școală, școlăresc; preșcolar; liceal; gimnazial; universitar; academic; profesoral. Vb. A (se) înscrie la școală, a școlariza. A umbla (a merge) la școală, a urma (a frecventa) cursurile (unei școli), a școlări (rar). A învăța, a studia, a se pregăti, a se instrui; a însuși, a asimila. A repeta, a recapitula. A preda, a ține lecții (cursuri). A da examen, a susține (un) examen; a promova, a lua (un) examen; a cădea (a pica) la examen. A absolvi (a termina) o școală (universitate, facultate). V. cunoaștere, educație, elev, erudiție, examen, învățătură, pedagog.

EDUCATOR s. pedagog. (Un bun ~.)

PEDAGOG s. educator. (Un bun ~.)

REPETITOR, -OARE, repetitori, -oare, s. m. și f., s. n. 1. S. m. și f. (Ieșit din uz) Pedagog, meditator. 2. S. m. și f. Pianist acompaniator al unui cântăreț sau al unui instrumentist în repetiții și în recitaluri; corepetitor. 3. S. n. Sală de meditație într-un internat. – Din fr. répétiteur, germ. Repetitor.

pedagog

pedagoagă sf vz pedagog

pedagog, ~ă smf [At: CUGETĂRI, II, 22^r/18 / V: (rar) ~oagă sf, (înv) ~os / Pl: ~ogi, ~oge și (înv) ~oage, ~oghi, ~oghe / E: fr pédagogue, ngr παιδαγωγός, lat paedagogus, ger Pädagog] 1 Persoană cu pregătire specială, care se ocupă, teoretic și practic, cu munca didactică și educativă Si: educator, institutor, învățător, profesor 2 Persoană care supraveghează și ajută elevii la pregătirea lecțiilor într-o școală sau într-un internat. 3-4 (Ant) Sclav instruit care (învăța sau) însoțea pe copiii stăpânului la școală.

pedagogos sm vz pedagog

preceptor¹ sm [At: HELIADE, D. J. 103/23 / A și: precep~ / Pl: ~i / E: fr précepteur, lat praeceptor] (Înv) Persoană angajată într-o familie bogată, pentru educarea și instruirea unui copil sau a unui tânăr Si: educator, meditator, pedagog.

Victor Prenume răspîndite, frecvente și apreciate astăzi, Víctor și Victória au semnificație clară pentru vorbitorii limbii române, care le pot pune ușor în legătură cu subst. victorie sau adj. victorios. Ca și cuvintele comune prin care pot fi înțelese, numele personale sînt de origine latină; în izvoarele din primele secole ale erei noastre – deci odată cu apariția creștinismului, Víctor, gen. Victóris și un derivat de la acesta, Victórius, apar cu foarte mare frecvență, fapt care se explică prin valoarea augurală a numelor: victor „învingător, victorios”, de la vb. vinco, vincere „a învinge” (de aici și Vincențiu), simboliza victoria noii credințe. În ceea ce privește fem. Victoria, acesta era chiar numele zeiței victoriei, în timpul imperiului, Victoria Augusti fiind divinitatea protectoare a împăraților. Popularitatea de care s-au bucurat aceste formații se reflectă și în numărul mare al martirilor incluși în onomasticonul sacru (aproximativ 40), prin cultul acestora numele răspîndindu-se în toată Europa. Prin filieră greco-slavă, ajung astfel la noi, în secolele trecute: Victor, Victoria, Vitoria, Vică, Vicul. Frecvența numelor crește însă în ultima vreme probabil sub influența cultă occidentală și sprijinite de existența cuvintelor comune; alături de Victor și Victoria, apar astăzi Victorița, Victorina (Victoriu nu pare a fi folosit) și frecventul hipoc. Vichi. ☐ Engl. Victor, Victoria, fr. Victor, Victoria, Victorin, Victorine, germ. Viktor, (hipoc. Vick), Viktoria (hipoc. Viki), Victorinus, it. Vittore, Vittoria, sp. Victor, Victoria, magh. Viktor și Gyözö, Geza (gyözö fiind traducerea lat. victor „învingător, victorios”), Viktoria, Viktorina, bg. Viktor, Viktorin, Viktoria, rus. Viktor(ii), Viktoria, Viktorin, Viktorina. ☐ Savantul Victor Babeș, unul dintre fondatorii microbiologici moderne, scriitorii Victor Eftimiu și Victor Ion Popa. Din istoria și cultura universală Vittorino da Feltre, renumit pedagog din perioada Renașterii, Vittorio Emanuele (transpunerea în românește sub forma Victor Emanuel nu este corectă; lui Vittorio i-ar corespunde la noi Victoriu – nefolosit însă), trei regi din dinastia de Savoia, cel mai cunoscut fiind al doilea, care realizează unificarea Italiei și devine primul rege al țării (1861), Victoria, regină în timpul căreia Marea Britanie a cunoscut apogeul puterii ei coloniale și maritime (așa-numita „epocă victoriană”), scriitorii Vittorio Alfieri, Victor Hugo, Victorien Sardou, Albert Victor Samain etc. ☐ Unul dintre cele mai cunoscute personaje feminine din literatura noastră, Vitoria Lipan, eroina romanului Baltagul de M. Sadoveanu.

MĂSĂRÍȚĂ¹ s. f. 1. (Ban. și Transilv.) Față de masă. Cf. LB, STAMATI, D., POLIZU, PONTBRIANT, D., LM. Ea. . . scoase din saltarul mesișoarei o măsăriță curată și o întinse pe masă. SLAVICI, ap. TDRG, cf. DDRF, REV. CRIT. III, 160. În fund e o masă nevăpsită, acoperită cu măserițe albe sau cu covoare scumpe de-strămături. PAMFILE, I. C. 437. În mijloc era o masă rotundă, învălitâ c-o măsârițâ țesută în frumoase alesuri românești. AGÎRBICEANU, A. 508, cf. PĂCALĂ, M. R. 412, PRIBEAGUL,. P. R. 28, 56. Ia scoate Tot ce ai în desagă, Pavele!... Pedagogul se execută, așternînd pe o masă lungă un ziar drept măsâriță. BENIUC, M. C. I, 127, cf. id. V. CUC. 57, ALR II/I MN 148, 3 928/102, 833, A I 35, 36, II 3, 4, 6, 7, .8, 12, III 3, 7, 12, 16, 17, 18, MAT. DIALECT, I, 138. [Pîinea] o punem pe masă șî o acoperim c-o mesariță. GL. V. J., cf. com. din TIMIȘOARA. ◊ Măsărițâ de pt'ele = bucată de mușama care servește drept față de masă. ALRM II/I h 401. 2. (Regional) Bucată de pînză care are diferite întrebuințări casnice (Sebeșel-Alba Iulia). CHEST., V 128/76. – Pl: măsărițe și măsăriți (ALR II 3 901/102). – Și: măsăríță (LB), măseríță, măsăríță (STAMATI, D.), mesăriță (A III 3, 12, 18), mesaríță (ib. 16,17 ; accentuat și mesariță ib. 7, GL. V. J.), meseríță (ALR II/I MN 148, 3 928/833) s. f. - Masă¹ + suf. -(a)riță.

+Braille (pedagog francez; sistem) [pron. braĭ] s. propriu (alfabet ~, în ~)