ENESCU, George (1881-1955, n. Liveni, azi com. George Enescu, jud. Botoșani), compozitor, violonist, dirijor și pianist român. Acad. (1932). Prof. la Paris, Siena și Univ. Illinois și Harvard. Membru a numeroase academii și societăți cultural-artistice străine. Studii la Viena cu Hellmesberger și la Paris cu A. Thomas, Gédalge, Massenet și Fauré. În 1898, i se cântă la Paris, în primă audiție, „Poema română”. Desfășoară, în paralel, o strălucitoare carieră internațională de violonist concertist – arta sa interpretativă fiind caracterizată printr-o viziune unică, de mare noblețe – dar își continuă și activitatea componistică. Muzician complet, cu multiple daruri de compozitor, interpret și pedagog (printre elevii săi celebri se află Yehudi Menuhin), realizează prin creația sa o genială sinteză între esența transfigurată a melosului folclorului românesc și marile tradiții muzicale europene. Utilizează o scriitură îndrăzneață, ce ajunge la maturitate la un înalt grad de rafinament. Pornind de la orientarea postromantică și de la cuceririle simfonismului francez, în creațiile din ultima parte a vieții atinge o autentică originalitate componistică, provenit în mare parte dintr-o subtilă transfigurare a folclorului românesc. Două rapsodii române pentru orchestră, trei simfonii, trei suite de orchestră (a III-a „Săteasca”), simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră, trei sonate pentru vioară și pian (a III-a „în caracter popular românesc”), suita pentru vioară și pian „Impresii din copilărie”, două sonate și trei suite pentru pian, două cvartete de coarde, două cvartete cu pian, un cvintet cu pian, un dixtuor pentru instrumente de suflat, o simfonie de cameră, opera „Oedip” ș.a. Președinte de onoare al Societății Compozitorilor Români și inițiatorul premiului de compoziție (1912), care-i poartă numele.