abstract, -ă I. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real. ◊ în ~ = pe bază de deducții logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înțeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducția abstractă și încifrarea imaginii; abstracționism. II. s. n. 1. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract. ◊ ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acțiunea acestuia. 2. categorie filozofică desemnând cunoașterea proprietăților esențiale și generale. (< germ. abstrakt, lat. abstractus)

AIUREA adv., adj. 1. Adv. În alt loc, în altă parte; undeva, altundeva. ◊ Într-aiurea = fără țintă; la întâmplare. ◊ Expr. A vorbi aiurea = a vorbi fără rost, a bâigui. ◊ (Cu valoare de interj. fam.) Aiurea! N-ai dreptate. 2. Adj. (Fam.) Zăpăcit, aiurit, cu capu-n nori. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiure adv.] – Lat. aliubi + re + a.

ALIBI, alibiuri, s. n. 1. Dovadă de nevinovăție rezultată din constatarea că, la data săvârșirii infracțiunii, cel învinuit se afla în altă parte decât la locul săvârșirii ei. 2. Mijloc de apărare care aduce în sprijin un alibi (1). 3. Fig. Pretext, scuză, justificare. ◊ Expr. A (nu) avea (nici) un alibi = a (nu) deține (nici) o probă, a (nu) avea (nici) o motivare. – Din fr. alibi.

ALOGEN, -Ă, alogeni, -e, adj. Care se deosebește prin natură și origine de mediul în care se află; alogenetic. ♦ (Despre populații) De origine străină, venit din altă parte. – Din fr. allogène.

ALTUNDEVA adv. În altă parte; aiurea. – Alt + undeva.

BOGOMILISM s. n. Doctrină și sectă dualistă apărută în sec. X în Bulgaria și răspândită apoi în țările balcanice, în Rusia și în alte părți, care contesta treimea divină ortodoxă, existența umană a lui Cristos, respingea riturile ortodoxe, inclusiv botezul, nu accepta ierarhia bisericească etc. – Bogomil (n. pr.) + suf. -ism.

CÂRMI, cârmesc, vb. IV. Intranz. 1. A manevra cârma unei ambarcații, a unei nave, schimbând direcția de mers; p. gener. a o coti, a o lua în altă parte. 2. Fig. (Rar) A se abate de la cele spuse, de la cele hotărâte. – Din sl. krŭmiti.

GALBEN, -Ă, galbeni, -e, adj., subst. 1. Adj. De culoarea aurului, a lămâii^[1] etc. ◊ Rasă galbenă = grup de popoare care se caracterizează prin culoarea galbenă-brună a pielii. Friguri galbene = boală contagioasă răspândită în țările tropicale, transmisă de o specie de țânțari, caracterizată prin febră și prin colorarea pielii în galben (2). ◊ Expr. (A se face sau a fi) galben ca ceara = (a deveni) foarte palid din cauza unei emoții sau a unei boli. (Substantivat, n.) A i se face (cuiva) galben înaintea ochilor = a-i veni (cuiva) amețeală, a i se face rău. ♦ (Despre fața omului sau despre alte părți ale corpului său; p. ext. despre oameni) Palid. ♦ (Despre părul oamenilor) Blond. ♦ (Despre părul sau culoarea cailor) Șarg. 2. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situată între portocaliu și verde. ♦ Substanță, colorant, pigment care are culoarea descrisă mai sus. ◊ Galben de cadmiu = sulfură de cadmiu întrebuințată ca pigment galben-oranj în pictură. Galben de crom = pigment galben-închis folosit la vopselele de ulei. Galben de zinc = colorant galben-deschis folosit pentru obținerea verdelui. 3. S. m. Nume dat mai multor monede străine de aur, de valori variabile, care au circulat și în țările românești. 4. S. f. (În sintagma) Galbenă de Odobești = specie de viță de vie cu boabele strugurilor galbene-verzui. [Var.: (pop.) galbin, -ă adj., subst.] – Lat. galbinus. modificată

GHIMPE, ghimpi, s. m. I. 1. Fiecare dintre prelungirile tari și ascuțite care cresc pe tulpina, pe ramurile sau pe alte părți ale unor plante; spin¹. ◊ Expr. A avea (sau a simți) un ghimpe la (sau în) inimă (sau în cuget) = a avea un necaz, o supărare sau o nemulțumire (nedestăinuită nimănui). A sta (sau a ședea ca) pe ghimpi = a nu mai avea răbdare, a fi extrem de nerăbdător. 2. Fiecare dintre țepii care acoperă corpul unor animale (în special corpul ariciului). II. 1. (Bot.; pop.) Scaiete. 2. Compus: ghimpe-pădureț = arbust totdeauna verde, cu ramurile lățite și terminate printr-un spin, cu flori mici, verzi și cu fructe în formă de boabe roșii (Ruscus aculeatus). III. (Art.) Numele a două dansuri populare românești; melodie după care se execută fiecare dintre aceste dansuri. – Cf. alb. gjëmp.

ÎNDEPĂRTA, îndepărtez, vb. I. 1. Tranz. A face să fie sau a ține departe; a înlătura. ♦ A scoate pe cineva din funcție; a concedia. 2. Refl. A pleca din apropierea cuiva sau a ceva; a merge în altă parte. ♦ A se abate, a devia. – În + depărta.

ÎNSĂ conj. 1. (Adversativ, leagă două propoziții sau două părți de propoziție) Cu toate acestea, totuși, dar. 2. (Arată trecerea la altă idee) Dar, pe de altă parte. – Lat. ipsa.

ÎNSTRĂINA, înstrăinez, vb. I. 1. Tranz. A trece cuiva (prin vânzare) stăpânirea unui lucru; a aliena un bun material. ♦ A sustrage, a fura. 2. Refl. A-și părăsi familia, locul de naștere sau de reședință, stabilindu-se în altă parte. ♦ Fig. A se îndepărta sufletește; a pierde afecțiunea, simpatia cuiva. [Pr.: -stră-i. – Var.: înstreina vb. I] – În + străin.

JOS, JOASĂ, joși, joase, adv., adj. I. Adv. 1. Aproape de pământ, la nivelul pământului; într-un loc mai puțin ridicat (decât altul). ◊ De sus până jos = în întregime. De sus în jos = în direcție verticală coborâtoare. ◊ Cu fața în jos = (culcat) pe burtă. Cu capul în jos = a) cu capul plecat; b) atârnat sau spânzurat de picioare; c) pe dos, alandala, anapoda. Cu nasul în jos = supărat, trist; umilit, rușinat. ◊ Loc. adj. (Pop.) Din jos = a) care se află într-o regiune așezată mai la vale sau mai la sud; b) care vine din mase, din popor; c) care face parte din mulțimea oamenilor de rând. ◊ Loc. prep. (Substantivat) În (sau din) josul = în (sau din) partea inferioară, de la baza unui loc, a unui obiect. În josul apei = în direcția curgerii apei; la vale; în aval. ◊ Expr. A (se) da jos = a (se) coborî. A lăsa jos = a lăsa din mână, punând în altă parte. A lăsa ochii în jos = a privi spre pământ (rușinat, timid etc.). A nu fi (sau a nu se lăsa, a nu rămâne) mai pe (sau pre) jos = a nu fi întrecut, a nu rămâne în urmă. A privi (sau a măsura) pe cineva de sus în jos = a privi pe cineva cu dispreț. ♦ (Cu valoare de interj.) Exprimă o comandă de așezare sau ostilitatea, dezaprobarea etc. față de cineva sau de ceva. ♦ Fig. În stare de decădere morală, materială sau socială. ◊ (Ieșit din uz; azi ironic) Muncă de jos = muncă la care era trimis cineva retrogradat dintr-o funcție de răspundere. 2. La nivelul locului pe care umblă cineva; la picioarele cuiva. ◊ Pe jos = a) pe pământ; b) cu piciorul. ◊ Loc. adj. De pe jos = care se află pe pământ sau pe dușumele. II. Adj. 1. Care este puțin ridicat de la pământ; scund. ♦ (Despre frunte) Îngust. 2. (Despre terenuri) Așezat într-un loc mai coborât, în vale; p. ext. apătos, mocirlos. 3. (Despre glas și despre sunete muzicale) Care are o tonalitate coborâtă; grav, gros, adânc, profund. 4. (Fiz.; despre temperatură, presiune etc.) Scăzut, mic, coborât. 5. (Fiz.; despre frecvențe) Cu un număr mic de perioade pe unitatea de timp. – Lat. deo[r]sum.

NU adv. I. (Servește la formarea formei negative a verbului, de obicei precedându-l nemijlocit). 1. (Neagă predicatul și dă întregii propoziții un caracter negativ) Nu l-am cunoscut niciodată. ◊ (În propoziții interogative) Nu ai primit scrisorile mele? 2. (Neagă predicatul, fără a modifica logic caracterul propoziției) Nu încape nici o îndoială. 3. (Neagă predicatul în propoziții cu aspect negativ și cu înțeles pozitiv, de obicei interogative sau exclamative) Nu făcea parte și el dintre noi? II. (Neagă altă parte de propoziție decât predicatul) A plecat repede, nu așa cum a venit. III. (Modifică sensul cuvântului pe care îl precedă, altul decât predicatul, atenuându-i înțelesul ori dându-i un înțeles contrar) O casă mare, nu lipsită de eleganță. ◊ Expr. Nu altceva sau nu glumă, (reg.) nu șagă, formulă care confirmă sau întărește cele enunțate anterior. Nu mai departe = chiar în cazul... Nu o (singură) dată = de multe ori, adesea. IV. (Înlocuiește forma negativă a unui verb enunțat anterior sau dedus, îndeplinind funcția de predicat) Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale. ◊ Expr. nu și nu, formulă care exprimă împotrivirea, refuzul categoric. De (sau dacă) nu... = în caz contrar..., altfel... V. (Cu valoare de propoziție independentă cu caracter negativ) Ai prieteni? – Nu! – Lat. non.

ȚINE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. ◊ Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui. ♦ Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva: p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ♦ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. ◊ Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ◊ Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă. ◊ Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă. ◊ Expr. (înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile. ◊ Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...). A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr! ◊ Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu. – Var.: ținea vb. II] – Lat. tenem.

MANȘON, manșoane, s. n. 1. Accesoriu de îmbrăcăminte feminină, în formă cilindrică, deschis la ambele capete, confecționat din blană sau din stofă vătuită și folosit pentru a apăra mâinile de frig. 2. Piesă în formă de inel sau de țeavă scurtă, care servește la îmbinarea a două țevi, bare etc.; parte lărgită de la capătul unui tub, care servește la îmbinarea acestuia cu alt tub. ♦ Bucată de cauciuc care se introduce între camera și anvelopa unei roți de automobil, de motocicletă etc. pentru a proteja camera. ♦ Înveliș de protecție (de formă inelară) în care se îmbracă mânerul sau altă parte a unor obiecte. 3. (Bot.) Membrană protectoare a seminței, a tulpinii etc. – Din fr. manchon.

ARTICOL, articole, s. n. 1. Expunere scrisă (de proporții mai reduse) cu caracter publicistic, pe o temă politică, economică, științifică etc. ◊ Articol de fond = articol care exprimă punctul de vedere al redacției unei publicații periodice în cele mai importante probleme ale actualității. Articol-program = articol care cuprinde concepția generală și programul de activitate al unei publicații periodice la începutul apariției sale. 2. Diviziune într-un document oficial, marcată de obicei printr-un număr de ordine sau printr-o literă. ♦ Diviziune într-un buget, într-un plan financiar etc., care conține denumirea sursei de venit sau a motivului de cheltuieli. 3. Obiect care se vinde în comerț. 4. Parte de vorbire flexibilă care individualizează substantivul, adjectivul sau (mai rar) alte părți de vorbire și care marchează diverse funcții gramaticale ale cuvintelor pe care le însoțește. – Din fr. article, lat. articulus.

DISTRAT, -Ă, distrați, -te, adj. Care este absent la ceea ce se petrece în jurul lui, care se gândește în altă parte, la altceva. – V. distra.

DIMINUTIV, -Ă, diminutivi, -e, adj., s. n. (Substantiv, propriu sau comun, adjectiv sau, rar, altă parte de vorbire) care se formează cu ajutorul unui afix prin care se arată că obiectele, ființele, însușirile etc. denumite sunt considerate (în mod real sau afectiv) mai mici decât cele exprimate de cuvântul de bază. – Din fr. diminutif.

FOTBAL s. n. Joc sportiv cu mingea între două echipe de câte 11 jucători, fiecare dintre jucători căutând să introducă mingea în poarta celeilalte echipe, lovind-o cu piciorul sau cu oricare altă parte a corpului, în afară de mâini. – Din engl., fr. football.

PARTE, părți, s. f. I. 1. Ceea ce se desprinde dintr-un tot, dintr-un ansamblu, dintr-un grup etc., în raport cu întregul; fragment, bucată, porțiune. ◊ În parte = a) loc. adv. în oarecare măsură, parțial; b) loc. adj. și adv. separat, deosebit, unul câte unul, pe rând; c) loc. adv. făcând abstracție de ceilalți, aparte. ◊ Expr. În (cea mai) mare parte = în majoritate; în bună măsură. Cea mai mare parte (din... sau dintre) = majoritatea. Parte..., parte... = (despre oameni) unii... alții...; (despre lucruri) atât..., cât și...; (în corelație cu sine însuși) unii oameni..., alți oameni...; unele lucruri..., alte lucruri.... 2. Element constitutiv, precis delimitat, din structura unui tot, a unui ansamblu; element indisolubil legat de componența sau de esența unui lucru; p. ext. sector, compartiment. ◊ Parte de vorbire (sau de cuvânt) = categorie de cuvinte grupate după sensul lor lexical fundamental și după caracteristicile morfologice și sintactice. Parte de propoziție = cuvânt sau grup de cuvinte din alcătuirea unei propoziții, care poate fi identificat ca unitate sintactică aparte după funcția specifică îndeplinită în cadrul propoziției. ◊ Expr. A face parte din... (sau dintre...) = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot; a fi membru al unei grupări. A lua parte la... = a participa; a contribui la... ♦ Diviziune (cu caracteristici bine precizate) a unei opere literare, muzicale etc. ♦ Ceea ce revine de executat fiecărui interpret sau fiecărui instrument dintr-o partitură muzicală scrisă pentru ansambluri. ♦ Spec. Porțiune a corpului unui om sau al unui animal care formează o unitate în cadrul întregului. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o împărțire, printr-o învoială, dintr-o moștenire etc. ◊ Expr. Partea leului = partea cea mai mare dintr-un bun, dintr-un câștig (realizat în comun), pe care și-o rezervă cineva pentru sine. (Fam.) A face (cuiva) parte de ceva = a da (cuiva) ceva, a face (cuiva) rost de ceva; a-l avea în vedere cu... A-și face parte (din...) = a-și însuși ceva (în mod abuziv). A fi la parte cu cineva = a fi asociat cu cineva la o afacere, a beneficia împreună cu altul de pe urma unui câștig. ♦ (Pop.) Ceea ce e hărăzit sau sortit (în bine sau în rău) cuiva; soartă, destin. ◊ Expr. A (nu) avea parte de cineva (sau de ceva) = a (nu) se bucura de ajutorul, de prietenia sau de existența cuiva sau a ceva; a (nu) avea fericirea să conviețuiască cu cineva drag. (Fam., ca formulă de jurământ) Să n-am parte de tine dacă știu. ♦ Noroc, șansă. ♦ (Concr.; pop.) Persoană considerată ca fiind predestinată să devină soțul sau soția cuiva ori în legătură cu care se face un proiect de căsătorie. 4. Contribuție în bani sau în muncă la o întreprindere, la o afacere etc., dând dreptul la o cotă corespunzătoare din beneficiu; (concr.) cota respectivă care revine fiecărui participant. ◊ Loc. adj. și adv. În parte = a) (care se face) în mod proporțional; b) (în sistemul de arendare a pământurilor) (care se face) în dijmă, cu plata unei dijme. La parte = (care este angajat) cu plata într-o anumită cotă din beneficiul realizat. ◊ Expr. Parte și parte = în părți, în cote egale. II. 1. Regiune (geografică), ținut; loc; țară. ◊ Loc. adj. Din (sau de prin) partea (sau părțile) locului = care este din (sau în) regiunea despre care se vorbește; băștinaș, originar (din...). ◊ Loc. adv. În (sau din, prin) toate părțile = (de) pretutindeni; (de) peste tot. În nici o parte = nicăieri. În ce parte? = unde? Din ce parte de loc? = de unde? În (sau prin) partea locului = în (sau prin) regiunea despre care se vorbește; pe acolo. În altă parte = aiurea. 2. Margine, latură, extremitate a unui lucru, a corpului unei ființe etc.; fiecare dintre cele două laturi sau dintre fețele ori muchiile unui obiect. ◊ Loc. adv. (Pe) de o parte... (pe) de altă parte... (sau pe de alta...) = într-un loc..., într-alt loc...; într-o privință..., în altă privință..., dintr-un punct de vedere..., din alt punct de vedere... Într-o parte = strâmb, oblic, pieziș. La o parte = a) într-o latură, la oarecare distanță, mai la margine; b) izolat, separat. ◊ Expr. A se da la o (sau într-o) parte = a se da în lături, a face loc să treacă cineva; p. ext. a se eschiva, a se feri (să acționeze, să ia poziție). La o parte! = ferește-te! fă loc! A da la o parte = a) a deplasa lateral; b) a îndepărta, a elimina. A pune la o parte = a economisi, a strânge. A lăsa la o parte = a renunța la..., a înceta să... (Fam.) A fi (cam) într-o parte = a fi zăpăcit, țicnit, nebun. 3. Direcție, sens (în spațiu). 4. Fig. Punct de vedere într-o problemă dată; privință. Din partea mea fă ce vrei. III. 1. Categorie socială, profesională etc.; tabără, grup, colectivitate; persoanele care alcătuiesc o asemenea categorie, tabără etc. ◊ Loc. adj. Din (sau dinspre) partea mamei (sau a tatălui) = care face parte din familia mamei (sau a tatălui). ◊ Expr. A fi (sau a se declara) de partea cuiva = a fi alături de cineva, a se ralia la punctul de vedere al cuiva. A avea de partea sa = a avea în favoarea, în sprijinul său. A lua (sau a ține) parte (sau partea) cuiva = a apăra, a susține; a favoriza. (Pop.) A se arunca (sau a se da) în partea cuiva = a semăna cu cineva (din familie). Din partea cuiva = în numele, ca reprezentant (al cuiva); trimis de cineva. ♦ (Pop.; în sintagmele) Parte(a) bărbătească = (ființă de) sex masculin; totalitatea bărbaților. Parte(a) femeiască = (ființă de) sex feminin; totalitatea femeilor. 2. Fiecare dintre persoanele, dintre grupurile de persoane etc. interesate într-o acțiune, într-o afacere sau într-un proces; fiecare dintre statele implicate într-un conflict, angajate în tratative etc. ◊ Parte contractantă = fiecare dintre persoanele sau dintre grupurile, statele etc. între care a fost încheiat un contract, un acord. – Lat. pars, -tis.

PERMUTA, permut, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) muta în altă parte cu serviciul, cu slujba; a (se) transfera. 2. Tranz. (Mat.; Lingv.) A efectua o permutare (2). – Din fr. permuter, lat. permutare.

LUA, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect în mână spre a-l ține (și a se servi de el) sau spre a-l pune în altă parte. ◊ Expr. A lua altă vorbă = a schimba (cu dibăcie) subiectul unei discuții. A(-și) lua picioarele la spinare = a pleca (repede) de undeva. A lua pușca la ochi (sau la cătare) = a pune arma în poziție de tragere, a se pregăti să tragă cu arma; a ochi. A-și lua pălăria (din sau de pe cap) = a saluta. A lua pasărea din zbor, se spune despre un vânător foarte iscusit, bun ochitor. A-și lua nădejdea (de la cineva sau de la ceva) = a renunța la ceva, a nu mai spera. A-și lua seama sau (intranz.) a-și lua de seamă = a se răzgândi. A nu-și lua ochii de la (sau de pe)... = a privi insistent. A-și lua o grijă de pe cap = a scăpa de o grijă, a se elibera. A-i lua cuiva (o suferință) cu mâna = a face să-i treacă cuiva (o suferință) imediat. (Refl.) A i se lua (cuiva) o piatră de pe inimă, se spune când cineva a scăpat de o grijă chinuitoare. ♦ A apuca pe cineva sau ceva cu mâna; a cuprinde cu brațul (de după...); p. ext. a înhăța, a înșfăca. ◊ Expr. (Fam.) A lua purceaua de coadă = a se îmbăta. (Refl. recipr.) Poți să te iei de mână cu el = ai aceleași apucături ca el. A se lua de cap (sau de piept) cu cineva = a se încleșta la bătaie cu cineva; a se certa în mod violent cu cineva. A se lua (cu cineva) la trântă = a se lupta (cu cineva) corp la corp. 2. A mânca (pe apucate), a înghiți din ceva; spec. a înghiți o doctorie. ◊ Expr. A (o) lua la măsea = a bea peste măsură. 3. A îmbrăca, a pune pe sine o haină etc. ◊ Expr. A lua hainele la purtare = a îmbrăca în toate zilele hainele de sărbătoare. (Fam.) A-și lua nasul la purtare = a se obrăznici. II. 1. A scoate ceva din locul în care se afla; a smulge, a desprinde. ♦ Refl. (Rar) A înceta să mai existe; a dispărea. 2. A scoate ceva în cantitate limitată. ◊ Expr. A lua (cuiva) sânge = a face să curgă printr-o incizie o cantitate de sânge (pentru a obține o descongestionare, pentru analize etc.). 3. A deposeda pe cineva de un lucru (fără intenția de a și-l însuși). ◊ Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a înlătura (pe cineva) de la un post de răspundere, în special de la comanda unei unități militare. A-i lua (cuiva) ochii (sau văzul, vederile) = a fermeca (pe cineva), a orbi prin strălucire, a impresiona foarte puternic, a zăpăci, a ului pe cineva. A-i lua (cuiva) viața (sau sufletul, zilele) = a omorî. A-și lua viața (sau zilele) = a se sinucide. ♦ (Pop.) A face să paralizeze, a paraliza o parte a corpului. III. 1. A-și însuși ceea ce i se cuvine, a pune stăpânire pe ceva; p. ext. a primi, a căpăta. 2. A(-și) face rost de ceva; a găsi pe cineva sau ceva. ◊ Expr. Ia-l dacă ai de unde (sau de unde nu-i), se spune despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai găsește acolo unde era mai înainte. (Fam.) A nu ști de unde să iei pe cineva = a nu-ți aduce aminte în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva. 3. A cumpăra. 4. A încasa o sumă de bani. 5. A-și însuși un lucru străin. 6. A cuceri; a ocupa. ♦ A ataca într-un anumit fel sau cu o anumită armă. 7. A angaja pe cineva; a folosi un obiect pentru un timp determinat, contra plată. ◊ Expr. A lua (pe cineva) părtaș = a-și asocia (pe cineva) într-o întreprindere. A lua (pe cineva) pe procopseală = a angaja (pe cineva) fără salariu, cu promisiunea de a-l căpătui. ♦ A invita pe cineva la joc, la dans. ♦ A primi pe cineva la sine; a contracta o legătură de rudenie cu cineva. ♦ Refl. recipr. A se căsători. 8. A se angaja, a se însărcina (cu ceva). ◊ Expr. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei unități sau acțiuni (militare). A lua (un lucru) în primire = a primi un lucru, asumându-și răspunderea pentru buna lui păstrare. A-și lua răspunderea = a se declara și a se socoti răspunzător de ceva. (Refl. recipr.) A se lua la sfadă (sau la ceartă etc.) = a se certa. 9. A contracta o boală molipsitoare. 10. (Despre vase) A avea o anumită capacitate, a cuprinde. 11. (În expr. și loc. vb.) A lua măsura (sau măsuri) = a fixa prin măsurători exacte dimensiunile necesare pentru a confecționa un obiect. A lua (ceva) cu chirie = a închiria. A lua (ceva) în arendă = a arenda. A lua parte = a participa. A lua pildă = a imita exemplul altuia. A lua obiceiul (sau năravul etc.) = a se obișnui să... A lua (pasaje sau idei) dintr-un autor = a reproduce într-o scriere sau într-o expunere proprie idei extrase din alt autor (indicând sursa sau însușindu-și pasajul în mod fraudulos). A lua ființă = a se înființa. A lua sfârșit = a se termina. A lua înfățișarea (sau aspectul etc.) = a părea, a da impresia de... A lua un nou aspect, o nouă formă etc. = a se schimba, a se transforma. A-și lua numele de la... = a purta un nume care se leagă de..., care amintește de... A lua o notă bună (sau rea) = a obține o notă bună (sau rea). A lua apă = (despre ambarcații) a avea o spărtură prin care intră apa, a se umple de apă. A lua foc = a se aprinde. (Înv.) A lua veste (sau scrisoare, răspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare, răspuns etc.). IV. 1. A duce cu sine. ◊ Expr. A-și lua ziua bună = a se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas bun. A-și lua traista și ciubucul, se zice despre un om foarte sărac care pleacă fără să aibă ce să ducă cu el. A-și lua tălpășița (sau catrafusele etc.) = a pleca repede dintr-un loc; a o șterge. A lua (pe cineva) la (sau în) armată = a înrola un recrut. A lua (pe cineva) pe sus = a lua (pe cineva) cu forța. A lua (pe cineva) pe nepusă masă = a lua (pe cineva) fără veste, cu forța. A-l lua moartea sau Dumnezeu (ori, depr. dracul, naiba) = a muri. L-a luat dracul (sau mama dracului, naiba), se spune când cineva este într-o situație critică sau la capătul puterilor (din cauza unui efort prea mare). (În imprecații) Lua-l-ar naiba! ♦ A duce cu sine una sau mai multe persoane, cu rolul de însoțitor. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele (sau cu frumosul, cu binișorul, cu încetișorul etc.) = a proceda cu tact, cu blândețe, a trata (pe cineva) cu menajamente. A lua (pe cineva) cu răul = a se purta rău (cu cineva). A lua pe cineva cu măgulele sau (refl.) a se lua pe lângă cineva cu binele = a măguli pe cineva (pentru a-i câștiga bunăvoința). A lua (pe cineva) sub ocrotirea (sau sub aripa) sa = a ocroti (pe cineva). A lua (pe cineva sau ceva) în batjocură (sau în bătaie de joc, în râs, în zeflemea, peste picior etc.) = a-și bate joc de cineva. A lua (pe cineva) cu amenințări = a amenința (pe cineva). A lua (pe cineva) la rost (sau la trei parale, la refec, la trei păzește, la socoteală etc.) = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. A lua (pe cineva) pe departe = a începe (cu cineva) o discuție pe ocolite cu scopul de a obține ceva de la el sau de a-i comunica ceva neplăcut. Nu mă lua așa! = nu mă trata, nu-mi vorbi în felul acesta nepotrivit. A o lua de bună = a considera că este așa cum se spune, a primi, a accepta un lucru ca atare. A lua (ceva) de nimic = a nu lua în serios. A lua (ceva) în nume de bine (sau de rău) = a judeca un lucru drept bun (sau rău). A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva; a confunda. A lua lucrurile (așa) cum sunt = a se împăca cu situația. ♦ Refl. (Despre vopsele) A se desprinde, a se șterge (și a se lipi pe altceva). 2. (Despre vehicule) A transporta pe cineva. V. A începe, a porni să... ♦ (Despre manifestări fizice sau psihice) A cuprinde (pe cineva). ◊ Expr. A-l lua ceva înainte = a-l cuprinde, a-l copleși. A lua frica cuiva (sau a ceva) = a se teme de cineva (sau de ceva). (Refl.) A se lua de gânduri = a începe să fie îngrijorat, a se îngrijora; a se neliniști. VI. 1. (Construit cu pronumele „o”, cu valoare neutră) A pleca, a porni. ◊ Expr. A o lua din loc (sau la picior) = a pleca repede. A o lua la fugă = a porni în fugă, în goană. A o lua la galop (sau la trap, la pas) = a porni la galop (sau la trap, la pas). (Reg.) A o lua în porneală = a porni la păscut. A o lua înainte = a merge înaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). A i-o lua (cuiva) înainte (sau pe dinainte) = a întrece (pe cineva). A-și lua zborul = a porni în zbor; fig. a pleca repede; a părăsi (o rudă, un prieten) stabilindu-se în altă parte. (Refl.) A se lua după cineva (sau ceva) = a) a porni în urma cuiva (sau a ceva); b) a se alătura cuiva; c) a urmări, a alunga, a fugări; d) a porni undeva orientându-se după cineva sau după ceva; fig. a imita pe cineva, a urma sfatul cuiva. (Refl. recipr.) A se lua cu cineva = a) a pleca la drum cu cineva; b) a se întovărăși, a se asocia cu cineva. (Refl.) A se lua cu cineva (sau cu ceva) = a-și petrece vremea cu cineva (sau cu ceva) și a uita de o grijă, de o preocupare etc., a se distra. A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitând de treburi. ♦ A se îndrepta într-o direcție oarecare; a coti spre... A luat-o la deal. ♦ (Despre căi de comunicație și ape curgătoare) A-și schimba direcția. Drumul o ia la dreapta. 2. A merge, a parcurge. ◊ Expr. A(-și) lua câmpii = a pleca la întâmplare, fără nici un țel (de desperare, de durere etc.); a ajunge la desperare. [Pr.: lu-a. – Prez. ind.: iau, iei, ia, luăm, luați, iau; prez. conj. pers. 3: să ia] – Lat. levare.

PLECA, plec, vb. I. I. 1. Refl. și tranz. A (se) înclina (într-o parte sau în jos), a (se) îndoi, a (se) încovoia, a (se) coborî, a (se) apleca. ◊ Expr. (Tranz.) A-și pleca capul (sau fruntea, grumazul, genunchiul) = a (se) supune, a (se) umili. A (nu) avea unde să(-și) plece capul (ori trupul, oasele) = a (nu) se (putea) odihni, a (nu) avea unde să se odihnească. A(-și) pleca inima = a) a da ascultare păsului, suferințelor cuiva; b) a arăta smerenie, evlavie față de cineva; c) a (se) dedica, a (se) închina. A(-și) pleca urechea = a) a asculta cu atenție, a lua în considerare; b) a da crezare vorbelor de nimic, bârfelilor. ♦ Refl. A se înclina în fața cuiva în semn de respect, de admirație, de devotament, de supunere; a se închina. ♦ A (se) culca la pământ, a (se) răsturna. 2. Refl. (Despre aștri) A coborî (spre apus), a apune. ◊ Expr. A se pleca spre apus = (despre persoane și despre forța, gloria, prestigiul lor) a fi în declin. II. Tranz. A supune unei influențe, unei puteri; a subjuga. ♦ Refl. A ceda în fața unei forțe, a se supune. ♦ Refl. (Pop.) A se îndupleca; a se milostivi. III. Intranz. 1. A se pune în mișcare pentru a se îndepărta (de un loc), a părăsi pe cineva sau ceva spre a se duce în altă parte; a porni. ♦ Spec. A porni într-o cursă sportivă. 2. A avea începutul, punctul de pornire; a lua ca ipoteză. Pleacă de la ideea că trebuie să reușească. – Lat. plicare.

PRIPAS, pripasuri, s. n. 1. (Înv. și pop.) Pui de animal domestic. 2. (Pop.; în loc. adj.) De pripas = a) (despre animale domestice) care rătăcește de colo până colo, fără stăpân; p. ext. luat drept zălog, drept garanție (până la recuperarea pagubei produse în semănături străine); b) (despre copii) părăsit, abandonat; p. ext. nelegitim; c) (despre oameni) venit din altă parte; străin, venetic. 3. (Reg.) Despăgubire plătită pentru o vită care a produs stricăciuni în semănături străine. – Din sl. pripasŭ.

PRIPĂȘI, pripășesc, vb. IV. 1. Refl. A se stabili undeva sau pe lângă cineva (venind din altă parte); a se oploși, a se aciua. 2. Tranz. A lua și a ține pe lângă sine; a adăposti. – Din pripas.

PRIPĂȘIT², -Ă, pripășiți, -te, adj. Care s-a stabilit undeva sau pe lângă cineva (venind din altă parte); aciuat. – V. pripăși.

LOC, locuri, s. n. I. 1. Punct, porțiune determinată în spațiu. ◊ Loc. adv. Din (sau de pe) loc = de acolo de unde este sau se află cineva, stând nemișcat, fără a se deplasa. În (sau pe) loc = a) pe aceeași bucată de pământ, acolo unde se află cineva sau ceva; b) neclintit; c) imediat, într-o clipă. ◊ Expr. Pe loc repaus = comandă militară indicând ieșirea din poziția de nemișcare a soldatului și adoptarea unei poziții mai libere. A-i sta cuiva mintea în loc, se spune când cineva se află în fața unui lucru de neînțeles, pe care nu-l poate cuprinde cu mintea. A sta pe loc = a se opri (din mers). La loc = acolo unde era mai înainte, unde stătea de obicei. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) inima (sau sufletul) la loc = a i se potoli (cuiva) emoția, a se liniști; a-i trece spaima. A pune pe cineva la locul lui = a-i da cuiva o lecție de bună-cuviință, a arăta cuiva ce se cuvine și ce nu. (Fam.) La loc comanda (sau mișcarea), se spune pentru a reveni asupra unei dispoziții (sau asupra unei mișcări greșite). La un loc = împreună, laolaltă. Până într-un (sau la un) loc = până la un punct sau până la un moment; într-o măsură oarecare. În (sau peste) tot locul = pretutindeni. Din loc în loc (sau dintr-un loc într-altul) = a) de colo până colo, încoace și încolo; b) din distanță în distanță, ici și colo. Pe unele (sau, rar, une) locuri = ici și colo, pe alocuri. ◊ Expr. A o lua (sau a porni) din loc = a pleca de undeva. A nu-și (mai) afla (sau găsi) locul sau a nu-l (mai) ține (sau încăpea) pe cineva locul = a nu mai avea astâmpăr sau odihnă; a fi nerăbdător, neliniștit. A nu (mai) avea loc de cineva = a) a fi incomodat de cineva; b) a se lega mereu de cineva, a-i pricinui neajunsuri. A sta (sau a se ține, a rămâne, a încremeni) țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a sta neclintit, fără să se miște. A sta la un loc = a sta liniștit, a fi cuminte. A muta din loc = a duce în altă parte. (A merge, a veni, a pleca etc.) la fața locului = (a se deplasa) acolo unde s-a întâmplat ceva (pentru a face cercetări). O palmă de loc = o distanță mică. ♦ (Pop.) Bucată de pământ (cultivabil). ◊ Loc de casă = teren destinat pentru construcție. Loc de veci = teren într-un cimitir aflat în proprietatea cuiva și destinat pentru morminte sau cavouri. ♦ Regiune; ținut; p. ext. țară. ♦ Așezare omenească, localitate; regiunea, țara, localitatea în care s-a născut cineva. ◊ Expr. (A fi) de loc (sau de locul lui ori al ei etc.) din... sau din partea locului = (a fi) originar din... sau din regiunea unde se află cineva. 2. Spațiu ocupat de cineva sau de ceva. ◊ Loc de muncă (sau de producție) = parte din suprafața unei unități economice în care un lucrător sau un grup de lucrători execută anumite operații în vederea obținerii producției, folosind în acest scop utilaj și echipament tehnic corespunzător. Loc de muncă = întreprindere sau instituție în care o persoană își desfășoară activitatea în mod obișnuit. ◊ Expr. A lua loc = a se așeza. Ia loc! = șezi! A-și face loc = a-și croi un drum, a răzbate. A face loc = a se da la o parte pentru a permite trecerea cuiva sau a ceva. (A fi) la locul lui = (a fi) așa cum se cuvine. 3. Pasaj într-o scrisoare; publicație în care a apărut un anumit lucru. II. 1. Slujbă, post²; funcție. 2. Situație socială a cuiva; p. gener. situație. ◊ Loc comun v. comun. ◊ Expr. (A se pune) în locul cuiva = (a se închipui) în situația cuiva (pentru a-l putea înțelege). III. Moment potrivit; prilej, ocazie. ◊ Expr. A da loc la... = a avea drept urmare; a determina, a provoca. A fi locul = a fi cazul, a fi nimerit. A avea loc = a se întâmpla, a se produce. Din capul locului = de la început. IV. (În expr.) În loc de... sau în locul..., se spune pentru a arăta o înlocuire, o substituire. În loc să... (sau de a...), se spune pentru a arăta raportul de opoziție dintre două idei, două acțiuni etc. – Lat. locus.

PUIET, (1, 2) s. n., (3) puieți, s. m. (Cu sens colectiv) 1. S. n. Mulțime de pui¹ (I 1, 2). ♦ Pești mici (în prima lor perioadă de viață) servind adesea la repopularea apelor naturale. 2. S. n. Larve (de albine). 3. S. m. Plante lemnoase tinere care se transplantează în altă parte; p. gener. plante tinere. [Pr.: pu-iet] – Pui¹ + suf. -et.

PURTA, port, vb. I. 1. Tranz. A lua, a ridica, a ține pe cineva sau ceva în mână, în brațe etc. pentru a-l transporta în altă parte; a duce. ◊ Expr. A purta pe cineva pe palme = a arăta cuiva o grijă deosebită, a răsfăța pe cineva. A purta (pe cineva) pe degete = a dispune de cineva după bunul său plac. (Înv.) A purta arma = a aduce arma în poziția regulamentară de salut. ♦ A trece, a transmite ceva (dintr-o mână într-alta, din mână în mână, de la unul la altul) ◊ Expr. A purta vorbe (sau minciuni) = a cleveti, a bârfi. ♦ (Despre vehicule) A transporta, a căra. ♦ (Despre animale) A trage după sine. 2. Tranz. A duce dintr-o parte în alta, dintr-un loc în altul sau într-un anumit loc; a conduce (îndrumând, călăuzind, dirijând); a însoți. ♦ (Înv. și pop.) A induce în eroare; a amăgi, a păcăli. ◊ Expr. A purta (pe cineva) cu vorba = a face promisiuni fără a-și ține cuvântul (pentru a obține un răgaz); a tărăgăna. ♦ (Pop.) A mânui o unealtă. 3. Tranz. A-și duce sarcina, a avea făt în pântece. ♦ Fig. A suporta, a suferi, a răbda. 4. Refl. (Reg.) A umbla (de colo până colo), a circula, a merge. 5. Tranz. A mișca încoace și încolo corpul sau o parte a corpului; a umbla sau a-și ține corpul într-o anumită poziție. ♦ A face să se miște de colo până colo; a agita, a plimba dintr-o parte în alta. 6. Tranz. A avea, a poseda, a deține; a conține, a ascunde. ♦ A avea anumite sentimente, atitudini; a nutri. ◊ Loc. vb. A purta dușmănie (sau pică) = a dușmăni. A purta interes = a se interesa de... (Reg.) A purta frică de... = a se teme de... 7. Tranz. A avea, a moșteni sau a transmite un nume. 8. Tranz. A avea, a ține asupra sa (pentru a se folosi la nevoie). 9. Tranz. A pune pe sine un obiect de îmbrăcăminte, o podoabă etc., a fi îmbrăcat, încălțat sau împodobit cu..., a folosi un anumit obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte. ◊ Loc. adj. De purtat = care servește ca îmbrăcăminte (de fiecare zi). ◊ Expr. A purta doliu = a umbla îmbrăcat în negru (în semn de doliu) sau cu un semn negru de doliu pe îmbrăcăminte. ♦ A avea ceva pe sine (de la natură sau datorită obiceiului, a modei etc.) Poartă un coc monumental. ◊ Expr. (Fam.) A purta coarne = (despre bărbați) a fi înșelat în căsnicie. (Refl. impers.) Se poartă = e la modă, se obișnuiește, e modern. ♦ Refl. A se conforma unei anumite mode. ♦ Tranz. A aranja îmbrăcămintea, accesoriile de îmbrăcăminte, părul etc. într-un anumit fel. Poartă părul peste cap. 10. Tranz. A suporta cheltuielile, grija cuiva; a întreține. ◊ Expr. A purta de grijă cuiva = a îngriji. A purta grija cuiva = a fi îngrijorat din cauza cuiva. 11. Tranz. A deține o funcție, un post, un titlu. ◊ Expr. A purta răspunderea = a fi răspunzător. 12. Tranz. A întreține, a duce, a susține. ◊ Loc. vb. A purta (o) discuție = a discuta. A purta (o) conversație = a conversa. A purta lupte (sau război) = a se lupta, a se război. 13. Tranz. (Despre obiecte) A avea imprimat, gravat etc. un semn distinctiv. 14. Refl. A se comporta, a se manifesta (într-un anumit fel). – Lat. portare.

METASTAZĂ, metastaze, s. f. 1. Apariție în cursul unei boli a unui focar patologic secundar într-o regiune a corpului situată în altă parte față de focarul primitiv. 2. (Fon.) Detentă. – Din fr. métastase.

NEÎNTORS, -OARSĂ, neîntorși, -oarse, adj. Care nu s-a întors sau nu a fost întors, răsucit sau schimbat în altă poziție sau pe altă parte. ◊ Expr. A dormi neîntors = a dormi liniștit, adânc. A se duce pe drum neîntors (sau pe cale neîntoarsă) = a muri. – Ne- + întors.

NICĂIERI adv. (În propoziții negative) În nici un loc; în nici o altă parte; în nici un alt caz; la nimeni, niciunde. [Var.: (reg.) nicăierea, nicăirea, nicăiri, nicăiurea adv.] – Lat. nec aliubi.

STRĂMUTA, strămut, vb. I. 1. Refl. și tranz. A (se) muta în alt loc, în altă parte; a(-și) schimba locul, sediul, locuința. ◊ Expr. (Refl.) A se strămuta de aici (sau din viață) = a muri. (Tranz.; fam.) A strămuta (cuiva) fălcile (sau căpriorii) = a lovi (pe cineva) cu putere în obraz. A-și strămuta fălcile = a căsca mult, tare. 2. Tranz. (Înv.) A-și schimba gândurile, hotărârile, sentimentele; a reveni. 3. Tranz. (Pop.) A preface, a transforma. – Lat. *extramutare (= transmutare).

TELALGIE, telalgii, s. f. (Med.) Durere care aparține în altă parte, la distanță de locul leziunii. – Din fr. télalgie.

COLEA adv. (Pop.) 1. (Cu sens local) (Pe) aici (pe) aproape, în apropiere, alături. Stă colea. ◊ Expr. Ici (și) colea sau pe ici, (pe) colea = pe alocuri. De ici, (de) colea = de aici (și) din altă parte, dintr-un loc în altul. Colea și colea = rar, puțin; pe ici pe colo. Ba ici, ba colea = în toate părțile, pretutindeni. De colea până colea = dintr-un loc într-altul, încoace și încolo. Mai colea de... = ceva mai departe de... 2. (Cu sens temporal) Atunci, în timpul când..., în momentul când... ◊ Expr. Când colea, se spune pentru a pregăti pe ascultător că urmează ceva neașteptat. 3. (Cu sens modal) Cu adevărat, într-adevăr. Câștigă colea, nu glumă. ◊ Expr. Știi, colea = zdravăn; de soi; așa cum trebuie; extraordinar. [Acc. și: colea] – Din acolea.

RINOPLASTIE, rinoplastii, s. f. Operație chirurgicală plastică sau reparatorie, efectuată cu scopul de a reface un nas distrus, urât conformat sau mutilat, prin grefarea sau prin transplantarea unei porțiuni de piele din altă parte a corpului. – Din fr. rhinoplastie.

DEPLANTA, deplantez, vb. I. Tranz. 1. A scoate un copac dintr-un loc pentru a-l planta în altă parte. 2. A dezgropa, a ridica minele explozive de pe un teren minat. – Din fr. déplanter.

DERIVATIV, -Ă, derivativi, -e, adj. Care trage sau abate ceva în altă parte. ♦ (Med.; adesea substantivat, n.) Care se referă la evacuarea surplusului de sânge dintr-un organ bolnav, în scopul favorizării unei funcționări normale a inimii, și la evacuarea substanțelor toxice din organism. – Din fr. dérivatif, lat. derivativus.

DINCOLO adv. 1. În partea cealaltă, în partea opusă vorbitorului. Loc. adj. De dincolo = care se află în cealaltă parte; care se află peste hotare. ◊ Loc. prep. Dincolo de... = a) în partea cealaltă a...; b) în afara celor spuse. Pe dincolo = în partea cealaltă (trecând de-a curmezișul sau pe ocolite), prin cealaltă parte. ♦ (În credințele religioase) În lumea cealaltă, în lumea de apoi. 2. (În corelație cu „ici”, „colo”, „aici” etc.) În altă parte. Aici înflorește o floare, dincolo un copac. ◊ Expr. Așa și pe dincolo = așa cum s-a spus mai sus, în felul în care se cunoaște sau într-un fel pe care vorbitorul nu vrea să-l spună [Acc. și: dincolo] – De⁴ + încolo.

DESPĂRȚI, despart, vb. IV. 1. Refl. A se îndepărta de cineva sau de ceva plecând în altă parte, a părăsi, vremelnic sau definitiv, pe cineva sau ceva; (despre mai multe persoane) a se separa, plecând în direcții diferite. ♦ Refl. Fig. A se înstrăina, a se detașa sufletește de cineva sau de ceva; a rupe legăturile cu cineva. ♦ Refl. A se lipsi de ceva de care e legat sufletește; a renunța la... 2. Refl. A divorța. 3. Tranz. (Despre bariere, obstacole etc.; adesea fig.) A separa, a izola, a pune între... ♦ Tranz. și refl. A (se) împărți (în două sau mai multe părți); a (se) separa, a (se) segmenta. – Lat. *dispartire.

SCHIMBA, schimb, vb. I. 1. Tranz. A înlocui un lucru cu altul sau pe cineva cu altcineva (de aceeași natură). ◊ Expr. A schimba scrisori = a coresponda. A schimba o vorbă (sau un cuvânt, câteva vorbe, câteva cuvinte etc.) (cu cineva) = a sta (puțin) de vorbă; a conversa, a vorbi (cu cineva). 2. Tranz. A ceda un lucru, un bun, pentru a lua în locul lui altul (echivalent ca valoare), a ceda un obiect pentru altul, a face schimb. ♦ A ceda o sumă de bani pentru a primi alta de aceeași valoare, dar constând din alte monede. 3. Tranz. A da unui lucru altă formă, alt aspect etc.; a modifica, a transforma. ◊ Expr. A schimba vorba = a abate convorbirea în altă direcție. A schimba cântecul (sau tonul, nota, foaia etc) = a-și modifica comportarea, atitudinea. (Refl.) Se schimbă vorba, se spune când intervine ceva care modifică situația existentă. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și modifica aspectul, firea, conduita etc. ♦ Refl. (Despre timp, vreme) A se modifica (în bine sau în rău). 4. Refl. și tranz. A (se) îmbrăca (cu) rufe curate, a (se) primeni; a(-și) pune alte haine decât cele purtate până atunci. ♦ (Înv.) A (se) travesti. 5. Tranz. A muta (în alt loc, în altă parte). – Lat. *excambiare.

STRĂMUTAT, -Ă, strămutați, -te, adj. Stabilit în altă parte (cu locuința sau cu sediul). – V. strămuta.

MUTA vb. 1. v. clinti. 2. v. mișca. 3. a (se) deplasa, a (se) strămuta, (înv. și reg.) a (se) petrece, (fam.) a (se) trambala. (Se ~ dintr-un loc în altul.) 4. (reg.) a se coltosi. (S-a ~ în alt oraș.) 5. a (se) permuta, a (se) strămuta, a (se) transfera, (înv.) a (se) premutarisi. (S-a ~ cu slujba la Ploiești.) 6. a schimba. (~ baza de operații.) 7. (înv.) a (se) ridica. (Și-a ~ tabăra în altă parte.) 8. v. devia. 9. v. schimba. 10. a schimba, (înv. și reg.) a strămuta. (Să-ți ~ gândurile cu privire la...)

MUTARE s. 1. v. clintire. 2. deplasare, strămutare, (fam.) trambalare. (~ dintr-un loc în altul.) 3. mutat, permutare, permutație, strămutare, strămutat, transfer, transferare. (~ lui cu serviciul la Bacău.) 4. schimbare, (înv.) schimbătură. (~ bazei de plecare.) 5. (înv.) ridicare. (~ taberei în altă parte.) 6. v. deviere. 7. v. schimbare.

pe de altă parte loc. adv.

A ABANDONA ~ez tranz. 1) (părinți, copii etc.) A lăsa la voia întâmplării; a părăsi, lăsând fără nici un sprijin. ~ familia. 2) (locuri sau persoane) A lăsa, plecând în altă parte; a părăsi. 3) (probe sportive) A lăsa renunțând la participarea în continuare. /<fr. abandonner

ALIBI ~uri n. Probă prin care un inculpat dovedește justiției că în momentul săvârșirii infracțiunii se afla în altă parte. /<fr. alibi

ALT 'altă (alți, alte) adj. Care nu este același (lucru sau ființă) cu cel de față sau cu cel despre care este vorba. ◊ Pe de altă parte, din ~ punct de vedere, cu alte cuvinte altfel zis. Câte alte multe. /<lat. alt[e]rum

ALTUNDEVA adv. fam. În altă parte. A pleca ~. /alt + undeva

A ALUNGA alung tranz. 1) (ființe) A forța să plece (în altă parte); a da afară; a fugări; a goni; a izgoni. 2) (ființe) A face să părăsească un loc, urmărind. 3) fig. (gânduri, stări sufletești etc.) A da la o parte; a înlătura. /<lat. allongare

CENOTAF ~e n. Monument funerar înălțat în memoria unei persoane dispărute sau decedate în altă parte; mormânt gol. /<fr. cénotaphe, lat. cenotaphium

CREOLĂ f. mai ales art. Limbă rezultată din contactul spaniolei, portughezei sau francezei cu un idiom indigen din America Latină, din Africa sau din altă parte a lumii. [Sil. cre-o-] /<fr. créole

A DEPLANTA ~ez tranz. (copaci, arbuști plantați) A scoate dintr-un loc pentru a planta în altă parte. /<fr. déplanter

DERIVATIV ~ă (~i, ~e) 1) Care abate ceva în altă parte. 3) și substantival (despre medicamente) Care are proprietatea de a evacua surplusuri de sânge dintr-un organ bolnav sau de a elimina substanțele toxice din organism. /<fr. dérivatif, lat. derivativus

DISTRAT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A DISTRA și A SE DISTRA. 2) Care nu este atent la ceea ce se petrece în jurul său; cu gândul în altă parte; absent. /v. a (se) distra

A EXPEDIA ~ez tranz. 1) (corespondență, colete, mărfuri) A trimite prin poștă la destinație. 2) fam. (persoane) A trimite în altă parte pentru a se debarasa. /<fr. expédier, lat. expediere

FLOTANT¹ ~tă (~ți, ~te) 1) Care plutește; plutitor. Doc ~. 2) (despre persoane) Care se află într-o localitate numai temporar, având domiciliu stabil în altă parte. /<fr. flottant

FOTBAL n. Joc sportiv cu mingea, între două echipe, pe un teren special amenajat, care constă în introducerea mingii în poarta adversarului, lovind-o cu piciorul (sau altă parte a corpului în afară de mână). /<engl., fr. football

A FUGĂRI ~esc tranz. (ființe) 1) A face să fugă, alergând din urmă; a pune pe fugă urmărind; a goni. 2) (ființe) A forța să plece (în altă parte); a da afară; a alunga; a goni; a izgoni. /fugă + suf. ~ări

GALBEN² ~ă (~i, ~e) 1) Care este de culoarea aurului sau a lămâii; ca aurul; ca lămâia. Culoare ~ă. Floare ~ă. ◊ Rasă ~ă (sau mongoloidă) populație din Asia, caracterizată prin culoarea galbenă-brună a pielii. Friguri ~e boală contagioasă, răspândită în țările tropicale de către țânțari. 2) (despre față sau despre alte părți ale corpului omului) Care este palid (din cauza alimentării insuficiente cu sânge). * A se face (sau a fi) ~ ca ceara a deveni palid (din cauza spaimei, a oboselii, a unei boli etc.). 3) (despre părul oamenilor) Care este de culoare deschisă. /<lat. galbinus

A GONI ~esc 1. tranz. 1) (ființe) A face să fugă, alergând din urmă; a fugări. 2) (animale sau păsări de vânătoare) A alunga îndreptând spre locul de pândă al vânătorilor. 3) (ființe) A forța să plece (în altă parte); a da afară; a izgoni; a alunga. 2. intranz. A se mișca foarte repede. /<sl. goniti

A IZGONI ~esc tranz. (ființe) A forța să plece (în altă parte); a da afară; a alunga; a goni; a fugări. /<sl. izgoniti

ÎNCOLO adv. 1) În altă parte; în direcția aceea; într-acolo. ◊ Mai ~ a) mai departe; mai la o parte; b) mai târziu; peste un timp oarecare. ~ și încoace dintr-o parte în alta; de colo până colo. Nici ~, nici încoace a) nici înainte, nici înapoi; b) nici da, nici ba; c) nici la o cale. Lasă-l (sau dă-l) ~ nu-i acorda atenție; lasă-l în pace. De aici ~ din acest loc și mai departe. De acum (sau de azi, de mâine) ~ în viitor. 2) În altă privință; de altminteri; în afară de aceasta; în rest. E cam supărăcios, ~ e om de treabă. /în + colo

A SE ÎNSTRĂINA mă ~ez intranz. 1) A deveni străin (sufletește). 2) A se așeza cu traiul în altă parte, despărțindu-se de baștină și de cei apropiați. /în + străin

A SE ÎNTOARCE mă întorc intranz. 1) A veni înapoi (de unde a plecat); a se înapoia; a se înturna. ~ acasă. 2) A veni din nou; a reveni. ~ la părerea inițială. 3) A-și schimba direcția inițială, luând-o în altă parte. ◊ A i se ~ cuiva mațele (sau stomacul) pe dos a i se face greață. S-a întors roata s-au schimbat vremurile, lucrurile. ~ într-un călcâi a fi sprinten la treabă; a fi foarte harnic. /<lat. intorquere

A LĂSA las tranz. 1) A da drumul unui lucru sau unei ființe ținute strâns; a face să devină liber. ◊ ~ pasărea să zboare din colivie a elibera pe cineva prins. ~ (cuiva) sânge a face să curgă din corpul cuiva, printr-o incizie, sânge. 2) A pune ceva undeva. ~ haina în cui. 3) A da voie (să se înfăptuiască ori să aibă loc); a permite; a îngădui. 4) A face, a admite ca cineva sau ceva să ramână în starea în care se află. ◊ ~ (pe cineva) în pace a nu deranja pe cineva; a-l lăsa să facă ce vrea. ~ (pe cineva) în voie a da cuiva libertate deplină. 5) A face să nu se execute ceva la timp. ◊ ~ de azi pe mâine a amâna mereu ceva. 6) A face să rămână ceva în urma sa; a transmite prin moștenire. 7) A trece cu vederea; a nu lua în seamă; a nesocoti. ◊ ~ la o parte a nu ține cont. 8) A face să fie mai jos. ~ perdelele. 9) (locuri sau persoane) A părăsi plecând în altă parte; a abandona. 10) A uita ceva. ~ ușa deschisă. /<lat. laxare

METASTAZĂ ~e f. med. Apariție a unui focar patologic nou în altă parte a organismului. [G.-D. metastazei] /<fr. métastase

A NĂPUSTI ~esc intranz. înv. A lăsa plecând în altă parte; a părăsi; a abandona. /<sl. napustiti

NEMERNIC ~că (~ci, ~ce) și substantival (despre persoane) 1) Care este de nimic; lipsit de valoare; netrebnic. 2) Care este în stare să comită fapte nedemne; infam; josnic; abject; afurisit; ticălos; mârșav; netrebnic. 3) înv. Care trezește compătimire; nenorocit; netrebnic. 4) înv. Care a venit din altă parte; venetic. /<sl. namĕrinu

NICĂIERI adv. Nici într-un loc; în nici o altă parte. [Var. nicăierea] /<lat. nec aliubi

NODUROS ~oasă (~oși, ~oase) 1) (despre sfori, ațe etc.) Care are (multe) noduri. 2) (despre tulpini sau alte părți ale plantelor lemnoase) Care are (multe) cioturi; cioturos. Băț ~. 3) (despre persoane sau părți ale corpului lor) Care are articulații proeminente; cioturos. Degete ~oase. /nod + suf. ~uros

A PĂRĂSI ~esc tranz. 1) (locuri sau persoane) A lăsa plecând în altă parte; a abandona. ~ satul. A-și ~ soția. ◊ A-l ~ puterile (pe cineva) a pierde din vigoare; a se simți slăbit de puteri. 2) A înceta de a mai practica; a lăsa. ~ gimnastica sportivă. /cf. sl. parasiti

REPRESALII f. pl. 1) Măsuri de pedepsire luate de organele de stat împotriva participanților la acte de răzvrătire. 2) Măsuri de constrângere luate de un stat ca răspuns la încălcarea normelor internaționale din partea altui stat. /<fr. représailles, lat. repressalia

REPULSIE ~i f. 1) Sentiment sau senzație de neplăcere față de cineva sau ceva; repugnanță; silă; antipatie; scârbă; dezgust; aversiune. 2) fiz. Exercitare a unei forțe de îndepărtare a unui corp (din partea altui corp). [G.-D. repulsiei; Sil. -si-e] /<fr. répulsion, lat. repulsio, ~onis

A SCHIMBA schimb tranz. 1) (ființe, lucruri) A supune unui schimb. ◊ ~ calul pe măgar (sau capra pe gâscă, sau cioara pe pupăză) se spune, când dai un lucru bun și primești altul mai prost. ~ (câte) o vorbă (sau (câteva) vorbe) a sta puțin de vorbă. 2) A face să se schimbe; a preface; a preschimba; a transforma; a modifica. 3) A muta în altă parte. ◊ ~ vorba a trece la altă temă în timpul unei convorbiri; a începe a vorbi despre altceva. ~ cântecul (sau tonul, nota, foaia) a vorbi sau a se purta altfel (cu cineva), decât mai înainte. /<lat. excambiare

SCIATICĂ f. Stare patologică constând dintr-o afecțiune a nervului sciatic, care se manifestă prin dureri în regiunea șalelor (cu iradieri în alte părți ale corpului). [G.-D. sciaticei] /<fr. sciatique

STRĂIN ~ă (~i, ~e) și substantival 1) Care ține de altă țară; propriu altei țări. Turiști ~i. 2) Care este originar din altă parte. Om ~. ◊ Prin ~i printre oameni necunoscuți; departe de casă, de patrie. 3) Care este proprietatea altora; care nu aparține vorbitorului. Lucruri ~e. 4) (despre persoane) Care nu se află în relații de rudenie; care nu este înrudit; care este membru al altei familii. Copil ~. 5) Care împărtășește concepții contrare celor unanim acceptate; care este adeptul unei viziuni de altă natură. 6) și adverbial Care este despărțit de mediul din jur; separat; izolat. 7) Care este diferit (ca natură) de mediul în care se află. Corp ~. 8) Care nu se leagă (de ceva); care este departe (de ceva). ~ de aceste preocupări. /<lat. extraneus

A SE STRĂMUTA mă strămut intranz. A se muta (cu traiul) în alt loc; a-și schimba locul (de trai); a trece în altă parte. ◊ ~ din viață a muri. /<lat. extramutare

A SUSTRAGE sustrag tranz. 1) (lucruri, bunuri străine) A lua prin viclenie și amăgeli; a-și însuși prin diferite mașinații. ~ un document. ~ bani. 2) (persoane) A face să se abată, încurcând; a distrage. ◊ ~ atenția (cuiva) a îndrepta atenția (cuiva) în altă parte. [Sil. sus-tra-] /<fr. soustraire

TRANSPLANT ~uri n. 1) med. Țesut sau organ luat dintr-un corp și mutat, pe cale chirurgicală, în altă parte a corpului sau grefat la un alt individ; grefă. 2) rar Plantare a unei plante în alt loc. [Sil. trans-plant; Pl. și transplante] /<engl., fr. transplant

VENETIC¹ ~că (~ci, ~ce) și substantival (despre persoane) Care este venit din altă parte; considerat străin în locul unde s-a stabilit cu traiul. /<ngr. venétikos

RUSALIE, rusalii, s. f. ~ 4. (La pl.) Săptămîna dinaintea sărbătorii de rusalii (1.), în timpul căreia există obiceiul să se sărbătorească anotimpul primăverii și să se pomenească morții. (indirect din lat. Rŏsālia; deriv. directă din lat. sau prin interm. unei var. rŏsāria este improbabilă; cu toate acestea, traseul urmat de împrumut rămîne discutabil: din sl. rusalija și acesta din gr. medie ρουσάλια; totuși persistă îndoiala că rezultatul din rom. ar fi putut să păstreze sunetul l palatalizat din sl. (cf. bg. rusalja, sb. rusalje), care, în mod normal, dispare în rom.; pe de altă parte, forma cea mai veche a cuv. din rom. este atestată cu o (rosalii), iar aceasta nu se poate explica nici prin interm. sl., nici prin cel al mgr.; prob. un împrumut cultural)

AUTOTRANSPLANT s.n. Fragment de țesut transplantat într-o altă parte a corpului aceluiași individ. [Cf. fr. autotransplant].

ECHIVALA vb. I. intr. A fi egal, a avea o valoare egală cu ceva. ♦ tr. (p. ext.) A traduce. ♦ tr. A face (ca o diplomă, un examen etc.) să aibă aceeași valoare cu altul (din altă țară, provenit din altă parte etc.). [Cf. fr. équivaloir, it. equivalere, lat. aequivalere < aequus – egal, valere – a valora].

LAMBOU s.n. Bucată de carne sau de piele care se conservă la amputații pentru a acoperi scheletul și părțile osoase sau pentru a fi grefată în altă parte a corpului. [< fr. lambeau].

METASTAZĂ s.f. 1. Deplasare a unei boli dintr-o parte a organismului în altă parte; localizare secundară, departe de focarul primitiv al unei boli. 2. Figură retorică prin care vorbitorul, obligat să recunoască un fapt reprobabil, îl pune pe seama altcuiva. [< fr. métastase, cf. gr. metastasis – deplasare].

REVULSIE s.f. Iritație locală a pielii, provocată pentru a stimula sistemul nervos sau pentru a face să înceteze o stare congestivă sau inflamatorie existentă în altă parte a corpului. [Gen. -iei, var. revulsiune s.f. / cf. fr. révulsion, lat. revulsio].

CONCHISTADOR s. m. nume dat aventurierilor spanioli din sec. XV-XVI care plecau să cucerească teritorii în America sau în altă parte a lumii. (<sp., fr. conquistador)

ALIBI s.n. Probă prin care un inculpat dovedește justiției că în momentul săvîrșirii faptului delictuos imputat el se găsea în altă parte. ♦ (Fig.) Scuză, justificare. [Pl. -iuri. / < fr. alibi, cf. lat. alibi – în altă parte].

ALOGEN, -Ă adj. (Chim.) Deosebit prin natură și prin origine de mediul înconjurător. ♦ (Despre un component al unei roci) Format anterior rocii și într-un alt loc decît aceasta. ♦ (Despre o populație) Venit din altă parte, de altă origine. [< fr. allogène, cf. gr. allos – altul, genos – neam].

AUTOPLASTIE s.f. Intervenție chirurgicală prin care se înlocuiește o parte distrusă sau bolnavă dintr-un țesut prin transplantarea unei grefe din altă parte a aceluiași corp; autogrefă. [Pron. a-u-, pl. -ii, gen. -iei. / < fr. autoplastie, it. autoplastica, cf. gr. autos – însuși, plassein – a mula].

abate (abat, abătut), vb. – 1. A doborî la pămînt, a dărîma, a da jos. – 2. A devia, a îndepărta. – 3. A schimba drumul. – 4. (Refl.) A se opri. – 5. A se grăbi, a face tot ce este cu putință. – 6. A trece cuiva ceva prin minte, a i se năzări (cu pron. în dat.). – Mr. abat, istr. abotu < Lat. abbattĕre (cuvînt probabil tîrziu, care apare doar în Legea Salică), sau mai curînd formație internă a rom., plecînd de la a bate (Pușcariu 2; REW 11). DAR explică sensul 1 ca galicism și pe celelalte ca împrumut din sl. biti „a bate” și „a ciocăni”. Ambele opinii par discutabile, căci biti nu este suficient pentru a explica toate sensurile rom. care, pe de altă parte, s-ar putea explica foarte bine plecîndu-se de la cuvintele romanice (cf. Gamillscheg, abat). – Der. abătător, adj. (muncitor); abatere, s. f. (deviere, anomalie); abătut, adj. (deviat, deprimat, melancolic). – Din rom. provine sb. abati „a devia”.

CENOTAF s.n. Monument funerar construit în memoria unui personaj al cărui corp a dispărut sau se găsește în altă parte. [Pl. -fe. / < fr. cénotaphe, cf. gr. kenos – gol, taphos – mormînt].

adamant (adamante), s. n. Diamant. < Gr. ἀδάμας, prin intermediul sl. adamantŭ; cf. v. it. adamante (› fr. aimant), cu adj. adamantino, de unde rom. adamantin, adj. (strălucitor), neol. fără circulație reală, introdus de poeții romantici. Pe de altă parte, gr. ἀδάμας denumea și o plantă din Capadocia, căreia i se atribuia virtutea de a îmblînzi fiarele; de aici rom. adamască, s. f., cu același sens.

CONCHISTADOR s.m. (Rar) Aventurier spaniol din sec. XV-XVI care pleca să cucerească teritorii în America sau în altă parte a lumii. [< sp., fr. conquistador].

ainde, adv. – (Banat) În altă parte. – Var. aindine(a), aindire(a). Lat. ăliŭndĕ (Miklosich, Sb. Wien, C, 285;Pușcariu 45; REW 348). Totuși, este unul din cazurile în care este greu să se facă distincția între lat. și sl., fiindcă se cuvine să ne gîndim și la sl. inŭde, cu același sens (Cihac).

aiurea, adv. – 1. În altă parte, undeva. – 2. Cu capul în nori, în mod inconștient. – Var. aiuri, aiure. – Mr. (n)al’iurea, megl. l’urea, istr. (a)l’ure. Compunere ale cărei elemente nu sînt complet clare. Prima parte trebuie să fie ălῑbῑ „în altă parte”, pentru rezultatul căreia cf. iu. A doua parte este mai dificil de explicat. Plecînd de la analogia cu ubivis „oriunde vrei”, se poate presupune că este vorba de forma vulg. a lui vis, adică *volet (Bourciez 79) redus datorită folosirii sale enclitice (cf. pronunțarea actuală a acestui vb. în rom.: (v)om, (v)eți, (v)or). În orice caz, grupul final -re fie că reprezintă lat. *(vo)let fie că are altă origine, apare în mai multe formațiuni adv. rom., cf. altminteri, pretutindeni (< pretutindere), oare. Pentru rom. s-ar putea explica formarea lui aiurea și pe baza lui *ubi volet, construcție cu totul paralelă cu ubivis; însă formele dialectale presupun prezența lui alibi. În mod normal, explicațiile anterioare pleacă de la aliubi (Crețu 305; Candrea-Dens., 29; REW 347; Drăganu, Dacor., IX, 265) și de la corespondența sau analogia cu fr. ailleurs, v. sp. alubre, port., gal. alhur. Este posibil, totuși, să fie întîmplătoare coincidența între aceste limbi și rom., căci forma *aliore care se postulează în cazul acestor limbi (REW 347; Gamillscheg 21) nu ar putea da rezultatul rom. Dificultatea cea mai mare este la -re care s-a încercat explicată prin lat. libet, puțin probabil. Cipariu, Gram., 364, urmat de Scriban, pleacă de la lat. aliorsum, care pare și mai dificil. Popescu-Ciocănel derivă vb. aiuri de la tc. hayir „stupefiat”. Der. aiura (var. aiuri), vb. (a delira); aiureală, s. f. (delir, extravaganță; Arg., somn, acțiunea de a dormi); aiurit, s. m. (fam., nebun, prost); aiuritor, adj. (delirant). Pentru specializarea sensurilor lui aiura, față de aiuri, cf. Iordan, BF, II, 63.

alt (tă), adj. și pron. – 1. Diferit, celălalt (al doilea termen al unei antinomii). – Altă dată „în altă zi, în alt moment”. – Nimeni altul. – De altă parte. – Și altele etc. – 2. Cel dinainte: altă dată „odinioară, pe vremuri” – 3. Unul nou, unul la fel. – 4. (F., cu sens. de n.) Altceva, ceva diferit. – Între altele. – Nu alta. – Alta acuma. – Nu de alta. – Una într-alta, una peste alta. – Nici una, nici alta. – Mr., megl. altu, istr. ǫt. Lat. alter, vulg. *altru, de unde it. altro, sicil. autru, sard. altu, engad. otér, v. prov., fr. autre, cat. altre, sp. otro, port. outro (Pușcariu 67; Candrea-Dens., 48; REW 382; DAR). Pentru uzul său, cf. Sandfeld, Syntaxe 184-95. Comp. altădată, adv. (odinioară, pe vremuri); altăoară, adv. (înv., odinioară); altceva, pron.; altcineva, pron.; altcum, adv. (Trans., altfel); alteori, adv.; altfel, adv.; altinderi, adv. (înv., în alt loc); la olaltă, adv., explicat de Candrea-Dens., 48, ca la alaltă, și de Pascu, Beiträge, 14, plecînd de la la una la alta, ca comp. una într-alta.

DEPLANTA vb. I. tr. 1. (Franțuzism) A scoate (un copac) dintr-un anumit loc pentru a-l planta în altă parte. 2. (Mil.) A dezgropa, a ridica mine explozive. [< fr. déplanter].

aoleu, interj. – Vai! Doamne! – Var. aoleu, a(o)lio, a(u)leu, a(u)lio, a(u)liu, valeu, văleu, valei, aolică. Creație expresivă, cf. alei. Întrucît multe cîntece pop. încep cu aoleu, pare firesc ca der. aoli, vb., să ajungă să însemne „a spune aoleu”, adică „a se plînge”, și, pe de altă parte, „a cînta aoleu” adică „a cînta ceva ce începe cu aoleu”. Der. aoli, vb. (a se jeli, a se plînge); aolitură, s. f. (plîngere, jeluire); hăuli, vb. (a chiui, a cînta în mers); hăulit, s. n. (chiot, chiuitură); hăulitură, s. f. (chiuitură), refăcut pe baza pl. cuvîntului anterior.

articol (articole), s. n. – 1. Expunere scrisă cu caracter publicistic. – 2. Diviziune într-un document oficial. – 3. Obiect care se vinde în comerț. – 4. Parte de vorbire flexibilă care individualizează substantivul, adjectivul sau (mai rar), alte părți de vorbire. – Var. articul, artic. Lat. articulus (sec. XVII). – Der. articula, vb.; articulați(un)e, s. f.; articular, adj.; desarticula, vb.

asfinți (asfințesc, asfințit), vb. – 1. (despre aștri) A apune, a scăpăta. – 2. (Despre sursele de lumină) A dispărea, a se întuneca. Var. sfinți. Probabil un der. de tipul *affingĕre sau *exfingĕre, cu schimbarea modernă a conjug. (datorită conjug. incoative), și cu alterarea fonetismului, datorată falsei etimologii populare care a asimilat acest cuvînt la familia sfînt și sfinți. Fingere înseamnă în principal „a da formă” (cf. figura, effigies); în lat. ca și în rom. a ajuns să însemne „a da formă falsă” sau „a se preface”; cf. it. fingere, prov. fenher, fr. feindre (REW 3313). Cu toate acestea, sensul primitiv s-a păstrat, specializat în mod ciudat, „a da formă aluatului pentru pîine”, prin cat. fenyer, sp. heñir și mr. asfindzere „a crește aluatul”, desfindzere „a pune aluatul la rece, pentru a-l împiedica să crească” (Papahagi, JB, XII, 102; REW 3313). În rom. acest sens este propriu vb. a crește, dar a existat probabil în vechime un verb *asfinge, ca în mr., care ulterior a devenit *asfingi. Evoluția semantică poate fi interpretată în mai multe feluri. Plecînd de la affingere „a crește aluatul” se poate să fi ajuns la „a se revărsa” sau „a da pe de lături”, caz în care am avea o evoluție (de la „a crește” la „a pleca”) paralelă cu cea care apare la lat. mergere „a adînci, a cufunda” › rom. merge. Este posibil de asemenea ca effingere să fi fost interpretat ca un *de ex fingere. Însă cel mai probabil este faptul ca însuși vb. fingere să fi ajuns, printr-o evoluție normală, de la sensul de „a da formă falsă”, la acela de „a nu da nicio formă” sau „a dispărea”; această ipoteză se sprijină și pe morv. foedre „a scoate, a da jos”. Cf. semantismului lui „apune” și, pentru proteza lui s, (s)fărîma, (s)frinție. În general se consideră că asfinți provine de la sfînt (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac; DAR; Candrea; cf., pentru compararea cu expresia corespunzătoare din ngr. ο ἤλιος βασιλείει, articolele lui L. Spitzer, REB, II, 224-5 și M. Kriaras, REB, III, 462-8). Am arătat că este evidentă contaminarea lui *asfingi cu asfinți; pare însă evident și faptul că o asemenea asociere nu poate fi concepută decît a posteriori, adică sugerată de consonanța ambelor cuvinte. Etimonul asfinți < sfînt s-ar baza pe asocierea ideii de „apus” cu cea de „dincolo”, fundamentală în mitologia populară în general. Cu toate acestea, a presupune că imaginația populară a conceput apusul soarelui ca o „sanctificare” a astrului implică un proces intelectual prea complicat, și în același timp neclar. Dimpotrivă, s-ar putea afirma că imaginația populară vede „sfîntul” ca o entitate vie și actuală (sfîntul soare este o expresie foarte cunoscută, dar numai pentru soarele prezent), și refuză să asocieze ideea de „sfințenie” cu aceea de „moarte” sau „dispariție”, care la urma urmelor înseamnă neputința firească a umanității noastre obișnuite. Pe de altă parte, este curios să observăm că vb. asfinți, popular și de uz curent, nu apare în nici un text anterior sec. XIX; de aici se poate deduce că evoluția semantică pe care am indicat-o a rămas nesigură pînă într-o epocă relativ modernă. Adăugăm că Scriban se gîndește la o der. de la sl. svjetiti, cf. a sfeti, cu influența lui sfînt; însă sensul lui svjetiti „a străluci” se opune acestei der. (dificultate pe care autorul încearcă s-o biruie, presupunînd că numele s-a aplicat poate mai întîi răsăritului, și apoi apusului aștrilor). Mai importantă decît etimologia propusă, care ni se pare greșită, este intuiția autorului că originea cuvîntului trebuia să fie căutată altundeva în afară de sfînt. -Der. asfințit, s. n. (apus al aștrilor; occident).

atîrna (atîrn, atîrnat), vb. – 1. (Tranz.) A agăța, a suspenda de ceva. – 2. (Intranz.) A sta suspendat, a cădea liber în jos. – 3. A se apleca într-o parte, a se înclina. – 4. A se apleca spre pămînt cu toată greutatea (dar fără a se desprinde de un punct fix determinat). – 5. A depinde de cineva sau ceva. – 6. A șovăi, a oscila. Origine incertă. Este posibil să fie vorba de lat. tornāre, în compunere cu ad; dar evoluția fonetică ar implica mari greutăți. Totuși, accepția etimonului, aceea de „a întoarce” sau „a devia”, ar explica într-un mod satisfăcător evoluția semantică, ceea ce nu este cazul pentru celelalte ipoteze prezentate. Pe de altă parte, sensul der. atîrnătoare nu poate fi pus în legătură în niciun fel cu vreunul din sensurile actuale ale lui a atîrna, și se explică numai pe baza unui sens derivat de la tornare, ca rom. înturna, fr. détourner. După Cihac, II, 476, din mag. átérni „a întinde peste ceva”. DAR pleacă de la tîrn „mărăciniș”, ipoteză riscantă datorită debilității punctului de contact presupus între cele două noțiuni (atîrna ar fi un cuvînt păstoresc, care s-a referit mai întîi la lîna care rămînea agățată în mărăciniș). Giuglea, Dacor., III, 1090, pleacă de la un lat. *adtrutinare, ipoteză la fel de fantezistă ca cea a lui Diculescu, Elementele, 492, bazată pe *atîrna, der de la gr. *ἀρτάνω și acesta din urmă de la ἀρτάω. În sfîrșit, Scriban se gîndește la o posibilă legătură cu tîrnă „coș de nuiele”. Der. atîrnat, s. m. (bîrna de la armătura acoperișului); atîrnătoare, s. f. (țarc în care se închid oile pentru a le separa de miei, sau pentru ca să doarmă); atîrnător, adj. (care atîrnă; agățat; care depinde de ceva); atîrnătură, s. f. (atîrnare, suspensie; zdreanță); neatîrnare, s. f. (independență); neatîrnat, adj. (independent); tîrnaț, s. n. (Trans., balcon, terasă); care pare o formație regresivă pe baza pl. atîrnați; totuși, Cihac, II, 533 și Scriban o explică prin mag. tornác, care pare mai curînd împrumutat din rom.

ADĂU s.n. (Ban., Criș., Trans. SV) Dare, impozit. Adăulu țării. SAVA, AȘEZĂMÎNTURILE. De o parte sîmt în ceastă lume boalele și neputințele, de altă parte sîmt... greotățile și adaole. MOL. 1695, 59r. Adĕu. Tributum. AC, 326. Forme gramaticale: pl. nom.-ac. adao (MOL. 1695, 59r). Etimologie: magh. adó. Cf. ajutorință, răsură², ruptă, ruptoare, satara.

baci (baci), s. m. – 1. Cioban care conduce o stînă. – 2. Formulă de reverență cu care se adresează persoanelor în vîrstă sau de un nivel superior. – 3. La jocul de arșice, copilul care aruncă primul. – Mr. baci, bagi, megl. baci. Origine necunoscută. Opinia predominantă este că avem a face cu un cuvînt de proveniență orientală, dar anterior contactului cu turcii (ceea ce pare a se adeveri prin prezența sa în dialecte, și de asemenea prin apariția sa constantă, ca nume de persoană, din sec. XIII; cf. Hasdeu 2296). Ar fi, prin urmare, cuvînt cuman sau turanic (DAR), sau derivat de la iranianul bac (Densusianu, GS, IV, 149). Evident, este dificil de combătut fundamentele acestor opinii, atîta vreme cît nu se poate indica, pe de o parte, etimonul turanic exact, sau, pe de altă parte, calea de pătrundere a cuvîntului iranian. Cert este că termenul se află în toate limbile balcanice slave care înconjoară teritoriul rom. (bg. bač, sb. bač(a), slov., ceh. bača, mag. bacs(i), bacsó, pol. bacza, ca și ngr. μπάσσιοσ, alb. bats. Însăși aria de răspîndire a cuvîntului pare a indica proveniența sa rom., căci numai rom. a fost direct legată de toate limbile menționate mai sus, și faptul că acest cuvînt nu se explică prin mijloacele proprii nici uneia din aceste limbi. Totuși, nu este posibil să-l explicăm, pînă în prezent, numai prin intermediul rom. În ce ne privește, și dat fiind că în orice caz ne aflăm pe terenul fragil al conjecturilor, nu excludem posibilitatea de a se fi conservat în baci un cuvînt autohton, poate cel care corespunde lat. pater și posibil același care s-a păstrat în bade. Originea dacică a cuvîntului fusese postulată încă de Hasdeu, Columna lui Traian, 1874, 104. – Celelalte explicații vechi par prea puțin plauzibile. După Miklosich, ar fi vorba de un termen sl. care trebuie pus în legătură cu bašta „tată” (Slaw. Elem., 14) și cu baština „moștenire” (Lexicon, 12), ipoteză greu de susținut, datorită dificultăților fonetice. Șeineanu, II, 42, propunea ca etimon tc. baș „șef”, care la rîndul lui nu poate fi posibil nici din punct de vedere istoric, nici fonetic. Gáldi, Dict., 103, propune mag. ca izvor al rom., poate pe baza hazardatei despărțiri pe care o face DAR la sensul 2 al cuvîntului baci, considerat acolo ca diferit de 1 și derivat din mag. – Pentru proveniența rom. a bg. bač, bačjo, bačija, cf. Candrea, Elemente, 401 și Berneker 37; și din ngr. μπάσσιοσ, cf. G. Meyer, Neugr. St., II, 76. Rosetti, II, 109, indică numai identitatea rom. cu alb. Der. băcie, s. f. (cășărie; ocupația baciului); băcioi, s. m. (baci); băcit, s. n. (dijmă care se plătește baciului); băciță, s. f. (nevasta baciului; femeie care conduce o stînă); băciui, vb. (a prepara brînză; a face pe baciul; a munci într-o doară, a trage chiulul; a conduce).

băiat (băieți), s. m. – 1. Băiat de serviciu; vînzător; servitor. – 2. Tînăr, flăcău. – 3. Bărbat. Cuvînt obscur. Sensul primitiv pare a fi fost acela de „hamal”; cf. băiat „picolo”, băiat de prăvălie: intrase ca băiat într-o prăvălie (Basarabescu). Dacă este într-adevăr așa, ar putea să se identifice cu vreun cuvînt lat. de tipul baiulator „hamal”; pentru aceasta ar trebui să se presupună că verbul baiulare a suferit o schimbare de tipul *bailare (certificată de it. baila) › *bailiare › bailliare (confirmată de Niermeyer 76; cf. it. balia, care este totuși modificare internă a it., Meyer-Lübke, Ital., 54). Plecînd de la *balliator, der. lui băiat este normală (cf. împărat < imperator). Este de asemenea posibil să fie vorba de un *ba(i)liatus, cum par să indice calabr. vajazzu „slugă, țăran”, bajazza „servitoare; femeie ușoară”, lat. med. bailetus „servitor”, probabil rezultat al unei contaminări cu va(r)let și lat. med. baietus „paj”, atestat într-o glosă irlandeză (Plummer, Bull. Du Cange, I, 225); cf. și lat. baiulus, de unde a provenit ngr. βαϊουλος › ngr. βαιλας „servitor”. Pe de altă parte, este posibil să avem dovada existenței în rom. a lui *ba(i)liare „a duce”, datorită prezenței în bg., sb. a lui bajat „(pîine) greu de mestecat”, care se poate explica numai printr-un sens primitiv, „dus cu sine, transportat”, provenind din rom. Confuzia semantică între „servitor” și „tînăr, flăcău” este pe cît de generală pe atît de ușor de explicat, cf. sp. mozo, muchacho, fr. garçon. În orice caz, pare mai puțin probabilă soluția admisă în general (Diez; Koerting 1163; Densusianu, Rom., XXXIII, 275; REW 887; Pușcariu, Dacor., IV, 808 și Lr., 546; Rosetti, I, 163), și care pleacă de la același etimon, dar urmînd o evoluție semantică diferită. Această explicație pleacă de la prezența în rom. a vb. a băia „a crește”, slab reprezentat în regiunea Banatului și în Hațeg (cf. ALR, 235), și pe care autorii menționați îl derivă din lat. baiulare „a duce, a purta, a crește” (cf. balia „doică”, de unde ngr. βαγία, βαϊα, prov. baila „doică”, fr. bailler „a da”, port. baiular „ a mîngîia”), prin intermediul acelorași modificări fonetice. Dacă se admite acest punct de vedere, am avea în băiat un semantism paralel sp. crío < criar. Totuși, această ipoteză pare inacceptabilă, pentru că a băia „a crește” se explică perfect în cadrul limbii rom., plecîndu-se de la a băia „a îmbăia”, fără a fi nevoie să se recurgă la etimoane îndoielnice; și, de asemenea, pentru că băiat este cuvînt de uz cu totul general, cu excepția regiunii Crișanei și a Banatului (ALR 184): adică este necunoscut numai în acea regiune în care se păstreză a băia „a crește”, ceea ce pare împotriva logicii. În sfîrșit, trebuie arătat că Hasdeu 2894, urmat de Tiktin (cf. REW 913) și de Candrea, îl explică pe băiat prin vb. a (îm)băia, a cărui dificultate a fost indicată de DAR. Der. băiată, s. f. (Trans., fată); băietan, s. m. (băiat, flăcău); băiețandru, s. m. (băiat, flăcău); băiețaș, s. m. (băiat, copil); băiețea, s. f. (Trans., fată); băiețel, s. m. (băiețaș); băiețesc, adj. (de băiat); băiețește, adv. (ca băieții); băiețică, s. f. (Trans., fată); băiețică, s. m. (Mold., băiat); băiețime, s. f. (mulțime de băieți); băiețoi, s. m. (vlăjgan); băiețos, adj. (de băiat).

beci (beciuri), s. n. – Subsol, pivniță. Probabil din cuman. beč „fortificat” (DAR, Pușcariu, Lr., 315), cuvînt oriental care s-a păstrat și în numele vechi al Vienei, tc. beç › rom. Beci (cf. Șeineanu, II, 42). Der. becer, s. m. (șef peste bucătăriile domnești, dregător al curții care, începînd cu sec. XVIII, exercita efectiv funcția stolnicului); becerie, s. f. (bucătărie domnească). Numele de becer (cf. pivnicer) se explică prin întrebuințarea dată în mod tradițional pivnițelor drept cămară. Totuși, DAR dă originea sa ca necunoscută, și se gîndește numai la o posibilă legătură cu germ. Zucker-bäcker. Nu este sigur, pe de altă parte, că becer înseamnă, „plăcintar”, cum greșit afirmă DAR și Candrea; cf. Odobescu: becerul, adică bucătarul domnesc. Scriban propune ca etimon sb. pečar „brutar”.

bîrcîi (-iesc, it), vb. – A murdări, a mînji. – Var. zbîrcîi (cu der.). Sb. brkati, bg. bărkam „a amesteca” (Scriban). Pentru var., cf. sb. zbrka „dezordine”. – Der. bîrcîială, s. f. (acțiunea de a murdări; muncă murdară). Probabil de aceeași origine este cuvîntul zbîrci, interj., cu care copiii indică o greșeală la joc, și der. său a zbîrci „a greși, a nu nimeri”, cf. sb. zabrkati „a greși, a pierde”, care în general se confundă cu a zbîrci „a încreți, a mototoli”. Pe de altă parte, din familia bg. bărkam „a amesteca” pare a face parte brăcaci, s. n. (ceaun), cf. bg. bărkalka, bărkačka (lingură de spumă).

bitang (bitangi), s. m. – 1. Străin, din altă parte. – 2. Vagabond. – 3. Bastard, fiu natural. Mag. bitang (Cihac; Gáldi, Dict., 108). Se folosește în Trans. (cf. ALR 211). Cf. sb. bitanga „leneș”.

boare s. f. – 1. Exalare, duhoare. – 2. Zăpușeală, căldură. – 3. Adiere de vînt. – Mr. boră, megl. boari. Lat. văpōrem, pronunțat normal *baporem. Trebuie să se presupună o fază intermediară asimilată *baborem, al cărei rezultat normal este *băoare › boare, cf. subala › (sub)suară. Semantismul este de asemenea perfect normal, cel puțin pentru primele două accepții; cea de „adiere de vînt” este numai secundară și pînă la un anume punct incertă (în ex. pe care le menționează DAR s-ar putea interpreta adesea în sens etimologic; frecvența cu care se întrebuințează expresia o boare de vînt arată că nu este posibil să se caute un etimon care să însemne de la sine „vînt”). Etimonul pe care îl propunem a fost întrevăzut de Koerting 9995, care a propus lat. vaporeus, dificil sub aspect fonetic și ca atare abandonat în general. Densusianu, Rom., XXXIII, 275, a propus lat. Bŏreās, ipoteză care, adoptată de Pascu, Beiträge, 7; Candrea; Graur, BL, V, 90 și Scriban, prezintă mari dificultăți semantice (cum am arătat, boare nu înseamnă „vînt” ci „duhoare”; pe de altă parte, implică noțiunea de „fierbinte”, cf. Dosoftei; nu-i nime să-i scape de boare, să se-ascunză de dîns la răcoare; în timp ce, dimpotrivă, Boreas este vîntul rece din nord). În fața ipotezei, lui Densusianu se ridică cea a lui Pușcariu 5 (cf. REW 1219; DAR; Pușcariu, ZRPh., XXXVII, 112; Skok 195), care derivă pe boare de la abur, ceea ce nu este posibil din punct de vedere fonetic. Odinioară, Cipariu, Arhiv., 70, se gîndea la bg. burja, cf. bură.

bogaci (-ce), s. n. – Biscuit, pesmet. – Var. bogace, pogace, (Bucov.) pohace. Mr. bugace, megl. pugace, istr. pogace. Este cuvînt intrat probabil în rom. pe căi diferite, din it. focaccia. Cf., pe de o parte, tc. boǵaça, ngr. μπογάτσα, și pe de altă parte bg., sb. pogača, mag. pogácsa.

bondră (bondre), s. f. – (Trans. de Nord) Cîrpă, zdreanță. – Var. bandură. Săs. bändel (Drăganu, Dacor., VI, 280-2). Mai puțin probabilă supoziția lui Pascu, Beiträge, care pornește de la sl. bandura „lăută”. – Der. bondros, adj. (măscărici, persoană deghizată); bondreț, s. m. (larvă); bondrosi, vb. (a acționa stîngaci, a lucra prost); îmbondori, îmboldora, îmbodoli, îmboboli, îmboboroji, îmbondoli, îmbondosi, bodrînji, îmbondroji, vb. (a îmbrăca, a înfofoli). Vreunul din aceste cuvinte poate avea o explicație diferită, cu atît mai mult cu cît circulă în alte părți ale teritoriului rom., și este evidentă compunerea sa pe baze expresive. Din rom. trebuie să provină mag. bondrus „mascat” care, după DAR, ar explica acest cuvînt rom.

borh- – Rădăcină expresivă, care pare a imita ghiorțăitul sau zgomotul mațelor. Creație spontană, bazată pe aceeași consonanță care a dat naștere gr. βορβορυγμός, cf. și borț. Numeroase der., care se dau în continuare, toate (cu excepția lui burduf, reintegrat în literatură datorită constantului său uz pastoral), păstrează o nuanță fam. și chiar o anume vulgaritate: în pofida circulației sale extinse, are o folosire destul de limitată în limba scrisă. Cf. Iordan, BF, II,192. Der. borhăi, borfă(n)i, vb. (a chiorăi mațele; a-și scoate mațele vitelor cu coarnele); borhăie (var. borheie, bîr(di)haie), s. f. pl. (intestine, mațe); borhan, s. n. (burtă, pîntece, stomac); borhan, s. n. (burtă, proeminență, protuberanță); bu(r)d(ul)e(a), s. m. (burtos; poreclă pentru copiii grași); bărdihan (var. bîrdihan, burdihan, etc.), s. n. (burtă, măruntaie); bîrdizan (var. burdizan), s. n. (bășică); burduhoaie, s. f. (butoi); burduhăni (var. bărdăhăni). vb. (a scoate mațele); borhot, s. n. (măruntaie; fruct fermentat, înainte sau după distilarea alcoolului), nume care se explică prin bășicile produse de fermentarea masei de fructe, și care amintesc de ghiorăit; borhoti, vb. (a fermenta); bortilă, s. f. (Trans., borhot, fruct fermentat), care trebuie să fie reducere de la *borhotilă; burduf (var. burduș, burduj, bortuf, burtuc), s. n. (stomac, pîntece; peritoneu; bășică; uger; foale; cutia viorii; copil mic); burduhos, adj. (burtos); burduhănos, adj. (burtos); burduși, vb. (a înțesa, a îngrămădi; a bate, a lovi; a se strica fructele; a se îndoi peretele), pentru al cărui semantism cf. bîcși; burdușeală, s. f. (proeminență; bătaie, tăbăceală); burdui, vb. (struna viorii pentru „la”), probabil datorită materiei sale prime; butuș, s. n. (pîntece; uger); butuși, vb. (a bate, a face zob). Nu știm dacă trebuie adăugat aici bolbotină, s. f. (Trans., fructă necomestibilă), pe care Scriban îl derivă din bg. bŭlvotina „vomitare”, și care pare a fi o var. de la cuvîntul menționat *borhotilă. Se cuvine să adăugăm că pentru burduf s-au căutat adesea etimoane străine. După Cihac, II, 23, trebuie să punem în legătură acest cuvînt cu rus. brjucho „pîntece”, brjuchan „burtos”, pol. brzuch „pîntece”, burdziuk „burduf”; însă explicația nu este suficientă în ce privește fonetismul, și, pe de altă parte, termenii respectivi, par a proveni în parte din rom. Densusianu, GS, I, 349 (și Rosetti, II, 82), pun în legătură burduf cu tăt. burdak „gras”, azerbaidjan burduk „burduf”. Pentru Diculescu, 176, este cuvînt germanic, legat de dan. bör „sînul mamei”, și de germ. med. de sus burt „naștere”. Borhot este, pentru Scriban, un der. de la mag. bor „vin”. Pentru burdui, DAR propune un etimon *bordoneus, de tip imitativ. Din rom. par a proveni pol. b(u)rzuch, rut. burduch (Miklosich, Wander., 13), săs. burdû, mag. bürdó (Edelspacher 10).

prepinge, preping, vb. III (reg.) a lua o parte mică dintr-un întreg, pentru potrivire, echilibrare, cumpănire, compensare în altă parte.

prisleși, prisleșesc, vb. IV (înv.) a (se) stabili în altă parte; a (se) strămuta; a (se) înstrăina.

bubă (bube), s. f. – Umflătură, abces, buboi. Creație expresivă, cf. lat. *buba, de unde fr. bube, sp. bu(b)a, port. bouba și pe de altă parte, gr. βουβών (Diez, Gramm., I, 91), de unde gr. μπούμπα „larvă”, alb. bubë (Cihac, II, 640); cf. și bg., sb. buba „vierme de mătase”, rut. buba „umflătură”. Nu pare posibilă der. directă din lat., propusă de Koerting 1609, cf. Densusianu, Hlr., 365; nu este sigură nici der. din sl. propusă de DAR, datorită diferențelor semantice. Este mai probabil să fie vorba de creații spontane, care coincid în multe limbi în același timp, cf. fr. bobo. Der. abubă, s. f. (dalac, bubă-neagră); buba, vb. (a avea abcese; a se molipsi de vărsat); bubat, adj. (plin de bube, care are dalac; infectat); bubat, s. n. (vărsat); bubiță, s. f. (zgaibă; boală a cartofului); buboi, s. n. (furuncul); buboios, adj. (plin de bubă); buboșa (var. boboșa), vb. (a se umfla), pe care DAR îl leagă în mod eronat de boboș; buburos, adj. (bubos); buburoșa, vb. (a se scofîlci); bubuliță, s. f. (zgaibă, coș); buburuz (var. buburuză, buburez, buburuță), s. n. (cocoloș, bulgăre, grunz, orice masă rotundă mică; gărgăriță, Coccinella septempunctata), probabil derivat pe baza suf. -ză, cum sînt coacăză, pupăză (Densusianu, Bausteine, 478, îl consideră der. de la bumb); buburuzos, adj. (granulos); bobîlcă, s. f. (amigdalită), contaminare a lui bubă cu gîlcă; bubușlie, s. f. (boabă). După Candrea, Elementele, 407, sb. bubulijca, bubolica provine din rom. bubuliță. Întrucît rezultatele spontane coincid adesea, buburuză prezintă o analogie cu sp. burujo, sard. boborrissina „furnică” (Wagner 300).

bucă (buci), s. f. – 1. Obraz, falcă. – 2. Fesă, șold. – Mr., megl. bucă. Lat. bŭcca „gură” (Pușcariu 226; REW 1357; Candrea-Dens., 188; DAR; Philippide, II, 635), cf. alb. bukë „pîine” (Meyer 51), ngr. βούϰϰa „îmbucătură”, it. bocca, prov., cat., sp., port. boca, fr. bouche. În rom. s-a păstrat sensul de „gură”; sensul de „obraz”, care a fost de asemenea propriu cuvîntului lat., apare în rom., în bretonul boc’h și în berberul abeqqa. Acest ultim sens, puțin obișnuit în est (ALR 23), pierde teren față de obraz, în esență datorită asocierii de idei necuviinciose pe care o sugerează; în schimb, sensul de „fese” este comun și general în rom. Cf. bucată, îmbuca. Cf. evoluția semantică în sens opus, în buză. Der. bucălat (var. bucălău, bucăliu, bucălăi), adj. (fălcos, gras); bucălai, adj. (despre oi, cu capul negru); bucar, s. n. (opritoare de ham). Derivarea și relațiile reciproce între bucălat și bucălai nu sînt clare. Cihac, I, 29 îl derivă pe bucălat de la un lat. *bucculentus, care pare foarte artificial, și imposibil din punct de vedere fonetic. Loewe 10 și DAR admit că bucălai „cu capul negru” a rezultat din compunerea lui bucă „obraz” la animale și, pe de altă parte, în ciuda evidentei identități a lui bucălat „gras” cu bucălai „cu capul negru”. Credem că trebuie mai curînd plecat de la var. bucălău, al cărui f. normal, bucălaie, s-a interpretat probabil, prin etimologie populară, ca fiind în legătură cu laie, cu care nu are nimic a face în realitate. Cu toate acestea, persistă dificultatea derivării lui bucălat plecîndu-se de la bucă; cf. Spitzer, Dacor., VI, 332, a cărui ipoteză (< bucca + latus) ni se pare nepotrivită. S-ar putea avea în vedere o primă der. pe baza suf. -lău (cf. fată › fătălău), prin care s-a format probabil un fals participiu bucălat.

buf interj. – Exprimă zgomotul produs de ciocnirea a două corpuri, de o lovitură sau o căzătură. Creație expresivă, care se întîlnește cu sl. buchnoti sau buchati „a bate cu putere”, de unde bg. buchnuvam, sb. buchnuti, rus. buchatĭ (Berneker 97); fapt pentru care Miklosich, Slaw. Elem., 18, n-a șovăit să derive cuvîntul rom. din sl. Pe de altă parte, rezultatele acestei rădăcini expresive s-au contaminat și confundat adesea cu cele ale lui buh-. Der. bufni (var. buhni, buvni, bumni, bugni, bufui, buhăi), vb. (a izbucni; a bombăni, a izbi); bufneală (var. bufăială, bufnet, bufnitură, buhnitură), s. f. (zgomot brusc); buhnaci, s. m. (certăreț, gîlcevitor); bufnos, adj. (prost dispus, ursuz); îmbufna, vb. (a supăra, a irita); răbufni, vb. (a pocni; a cădea zgomotos).

buh- – Rădăcină expresivă, care indică ideea de „umflătură”. Creație spontană, care coincide cu rădăcina romanică buff- (REW 1373), de unde it. buffare, fr. bouffer, sp. abuhado. Alternanța h-f este curentă în aceste formații, cf. bufni – buhni bufă – buhă, ceea ce dă naștere la o confuzie cu der. lui buf-. Pe de altă parte, formația este paralelă rădăcinii bolf-, care are același sens. Ca în toate formațiile expresive, coincide cu alte cuvinte, fără a fi totdeauna posibil să se precizeze dacă întîlnirea este pur și simplu întîmplătoare, și nici, dacă este vorba de un împrumut, care este sensul acestuia. Der. buft, s. n. (pîntece, burtă); bufte (var. bufti, bufliș) s. m. (poreclă pentru persoane grase), coincide cu mag. bufti „cu fața rotundă”; buget (var. buged), adj. (umflat, puhav); probabil format cu sufixul -et (ca suleget), și asimilat posterior cu fraged, lînced, (cf. Pascu, Suf., 64), fără a fi nevoie să invocăm un problematic *buccidus, de la bucca (Tiktin; Loewe 39; DAR; Rosetti, I, 164); bugezi (var. Mold. bugini), vb. (a se umfla de somn); buhăi (var. buhăvi), vb. (a umfla), care coincide cu sb. bujati „a dospi pîinea”; buhav, adj. (puhav, umflat, flasc), pe care Philippide, Principii, 140, îl derivă din bg. buhav, care se întîlnește cu sb. buhav, cf. ngr. μποῦχαβος (Meyer, Neugr. St., II, 45); buhăveală, s. f. (înv.) (umflătură); buhos, adj. (umflat); buhuiat, adj. (ciufulit); puhav, adj. (umflat, fleșcăit); puhăvi, vb. (a umfla); bucșai, adj. (cu fața rotundă), pe care Scriban îl transcrie boxai și îl derivă de la box „cîine care caută prin tufișuri”.

buiestru (buiastră), adj. – 1. (Cal) care merge făcînd pașii cu picioarele de aceeași parte. – 2. (S. n.) Mers al calului în acest fel. – 3. (Adj.) Impetuos, excesiv. – Var. boiastră, adj. f. (vacă in călduri). Origine incertă. După Giuglea, Dacor., I, 372, acceptat de Rosetti, II, 164, este vorba de lat. *boiester, de la boia „piedică, legătură”, datorită nevoii de a lega picioarele calului cînd se începe să i se arate pasul buiestru. Această ipoteză este dificilă din punct de vedere fonetic. Par mai puțin probabile sugestiile lui Tiktin (urmat de L. Spitzer, Dacor., IV, 664 și REW 1245), care pleacă de la *bovestris, și ale lui Candrea, GS, VII, 287, care se bazează pe lat. ambo extra. Pe de altă parte, Pușcariu a susținut cu tenacitate (DAR; Conv. Lit., XLVI, 167; Dacor., II, 683), der. de la un lat. *ambulester, de la ambŭlāre, care satisface semantic, dar care trezește îndoieli cu privire la fonetism. Toate aceste încercări de explicare pleacă de la presupunerea că este vorba de un cuvînt lat., și această supoziție se întemeiază pe prezența finalului -estru, care este posibil să reprezinte suf. lat. -ester. Totuși Cihac, II, 32 se gîndea la o posibilă der. de la sl. buj „încrezut”, bujakŭ „nebun” (› rom. buiac), cf. pol. zbujać się „a se împăuna”. Sensul 3 („excesiv”) coincide cu această indicație. Este cert că DAR se îndoiește de autenticitatea acestui sens, care îl consideră o greșeală personală a lui Goga; dar cuvîntul apare repetat la Rebreanu, cu același sens, și pe de altă parte, coincide cu var. boiastră „(vacă) în călduri”. Acest ultim cuvînt se leagă în DAR de *bovestris: der. nesigură, dacă ne gîndim că în mod normal ar trebui să se aștepte o formație bazată pe taurus. Este cert, prin urmare, că buiestru nu poate fi separat de buiac, fie că este vorba de o contaminare, fie de o der. directă, cu finala modificată de influența lui pedestru.

calafat (-turi), s. n. – Cîlți îmbibați cu catran cu care se astupă crăpăturile navelor. Tc. kalafat „călăfătuire”, sau ngr. ϰαλαφίτης, ambele din it. calafatare (Roesler 594; Lokotsch 720; Ronzevalle 129); cf. fr. calfeutrer, sp. calafatear, și, pe de altă parte, bg. kalafat. Sec. XVII; a dat numele orașului Calafat. – Der. cal(a)fătui, vb. (a astupa cu calafat găurile).

călător (călătoare), adj. – 1. Care călătorește. – 2. (S. m.) Vizitator. – 3. Mobil, nomad, migrator. Origine incertă. Este considerat în mod normal a fi der. de la cale „drum, stradă”; însă der. prezintă dificultăți. Suf. -tor se aplică de obicei der. verbali; și, pe de altă parte, nu poate da naștere la rîndul său la un der. verbal, ca a călători (verbi gracia, supărător este conceput numai ca un der. posterior de tipul *a supărători). Pușcariu 262 și DAR a încercat să evite dificultatea, presupunînd că termenul călător ar fi provenit din cale, precum alb. udhëtar „călător” de la udhë „drum”. La fel de justificat s-ar putea invoca lat. viator față de via. Totuși, trebuie să semnalăm posibilitatea ca legătura între cale și călător să fi fost stabilită a posteriori de imaginația populară. Călător ar putea fi un der. normal de la caballus sau, mai bine zis, de la o formă verbală der. de la acest cuvînt. Ideea de „călătorie” era strîns legată de cea de „a călări”, cf. germ. reisen și reiten. Dacă presupunem că lat. caballus a format aceeași der. ca equus, vb. *caballare sau *caballitare (ca equitare) putea avea drept der. cuvîntul călător „persoană care merge călare” și, mai tîrziu, „persoană care călătorește”. Der. călătoreț, adj. (care călătorește mult); călători, vb. (a fi călător, a fi pe drum; refl., a se duce; refl., a muri, a deceda); călătorie, s. f. (acțiunea de a călători); călătorit, adj. (care a călătorit mult).

caleașcă (calești), s. f. – Trăsură elegantă, pe arcuri foarte flexibile. – Mr. caleașcă. Cuvîntul a putut intra în rom. pe mai multe căi, deoarece apare în multe limbi europene. Pare a fi de origine cehă, kolesa (de la kolo „roată”), de aici germ. Kalesche, it. calessa, fr. calèche (› sp. calesa). Cf. pe de altă parte, tc. kaleșka, bg. kaliaska, mag. kalicka, pol. kolasa, rus. koljaska. În rom. pare să fi intrat din tc. sau din rus. (din bg., după Conev; însă istoria cuvîntului bg. nu este clară; din mag. după Gáldi, Dict., 112). Meyer, Neugr. St., II, 74, îl derivă din rom. ngr. ϰαλιάσϰα.

căpăta (capăt, căpătat), vb. – 1. A obține, a căpăta. – 2. A primi de pomană. – 3. (Trans. de Vest). A culege, a recolta. Lat. *capĭtāre, de la cāput „capital” (Pușcariu 973; Candrea-Dens., 241; REW 1635; Philippide, II, 635); cf. alb. kapëtoń, it. capitare „a ajunge” și der. romanici de la *accapĭtāre (prov. acaptar „a-și spori capitalul”, fr. achever „a termina”, v. sp. acabdar). Totuși, DAR are îndoieli în legătură cu această der., întemeindu-se pe faptul că acest cuvînt nu apare în texte vechi. Criteriul său nu pare decisiv. Pe de altă parte, cuvîntul este cu siguranță pop., și nu are nimic a face cu mag. kapni „a obține” (cf. rom. căpui), propus de DAR. După ipoteza abandonată a lui Crețu 309, ar fi reprezentant al lat. captāre. Cf. scăpăta.

cărturar (cărturari), s. m. – Învățat, persoană cultă, erudit. De la carte, prin intermediul unei der. neclare. Tocmai datorită acestei dificultăți, se explică de obicei cu der. de la ngr. ϰαρτουλάριος „secretar, condeier” (Densusianu, Rom., XXXIII, 276; DAR). Totuși, semantismul este dificil și, pe de altă parte cărturăreasă se poate explica numai plecînd de la cărți „cărți de joc”. Trebuie plecat probabil de la imaginea unui pl. *cărturi (la fel cu cărnuri) care, chiar fără să se fi folosit, a permis der. cu ajutorul suf. -ar. Derivările pe baza pl. sînt frecvente, cf. gînd › gînduri, › îngîndurat, timp › timpuri › timpuriu etc. V. și înfășura, înhăinura. – Der. cărturăreasă, s. f. (femeie care ghicește în cărți); cărturăresc, adj. (cult); cărturărie, s. f. (înțelepciune).

căuta (caut, căutat), vb. – 1. A examina, a cerceta. – 2. A scruta, a se uita fix și insistent. – 3. A părea, a avea aspect de. – 4. A fi orientat, a fi situat în fața a ceva. – 5. A se îngriji, a se ocupa de ceva, a veghea. – 6. A îngriji, a avea grijă de sănătatea cuiva. – 7. A cerceta, a verifica. – 8. A iscodi, a scormoni. – 9. A căuta, a urmări, a încerca să obțină ceva. – 10. A încerca. – 11. A se strădui, a face eforturi. – 12. A căuta cu grijă, a se îngriji exagerat de felul în care se exprimă. – 13. (Cu pron. în dat.: a-și căuta de) A-și vedea mai departe de, a încerca mai departe, a se preocupa numai de ceva, a se mărgini la. – 14. (Refl.) A avea căutare, a plăcea, a se vinde bine. – 15. A fi nevoit, a trebui, a fi obligat (mai ales în expresia ca(u)tă să) – Var. căta. – Mr. caftu, căftare, megl. caft, caftari, istr. cǫwtu. Cuvînt greu de explicat, în care par a se fi confundat două cuvinte lat. diferite, chiar dacă această confuzie nu este un fapt sigur. Pare evident că var. căta reprezintă lat. captāre (Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 38; Candrea-Dens., 286; REW 1561); cf. vegl. catuar „a afla”, friul., engad. cattar „a obține”, v. prov. catar „a vedea”, sp., port. catar. La acest etimon, bazat pe perfecta coicidență a v. port. și a v. sp., Pușcariu a renunțat ulterior, iar în DAR identifică total pe a căta cu a căuta, derivîndu-l pe primul din ultimul; aceeași interpretare la Graur-Rosetti, BL, V, 220. Este sigur că ambele cuvinte se confundă astăzi în toate accepțiile lor. În privința semantismului cuvîntului rom., evoluția la „a privi” este deja lat.; cf. San Isidoro de Sevilla, Etym., XII, 2, 38; cattat, id est videt; de unde rezultă și faptul că reducerea lui pt este veche. De la „a privi” s-a trecut firesc la sensul de „a căuta”, propriu și sp.: cf. în graiul din Astorga, vai cata los buis, rom. cată boii (S. Alonso Garrote, El dialecto vulgar leonés, Madrid 1947, p. 173). Prin urmare, etimonul captāre explică perfect fonetismul și semantismul lui a căta, formă foarte împămîntenită în graiul popular și care se menține în numeroase regiuni, în ciuda faptului că literatura preferă forma a căuta. Cu toate acestea, captāre pare insuficient pentru a explica forma a căuta. Identitatea de sens i-a determinat pe mulți autori să considere că această ultimă formă ca var. fonetică de la captāre (Diez, Gramm., I, 32; Cipariu, Elemente, 40; Körting 904), al cărui rezultat pare destul de șocant. Din această cauză s-a încercat să se explice căuta și mai ales u acest cuvînt prin intermediul altui etimon lat., bazat pe cuvînt și pe noțiunea de cautus, ușor diferite după diverșii cercetători (de la cautus, după V. Burlă, Studii filologice, 93 și Candrea-Dens., 295; de la *cautāre, după Candrea, Rom., XXXIII, 305; Meyer, Alb. St., IV, 35; Graur-Rosetti, BL, V, 220; și Pascu, I, 60; de la *cavitāre, după Densusianu, Rom., XXXVIII, 676; G. Meyer, IF, VI, 118; Pușcariu, 325; DAR. Cf. observațiile împotriva etimonului *cavitāre la Candrea-Dens., 295 și la Densusianu, GS, II, 18). Etimonul *cavitāre „a îngriji”, de la cavitum, forma populară a lui cautum, este posibil fără a fi convingător. Rezultat său fonetic este incert (cf. laudavi › lăudai; pavimentum › pămînt; civitatem › cetate; ovem › oaie; etc.). Pe de altă parte, nici *cautare nici *cavitare nu ar fi de ajuns pentru a explica toate accepțiile lui căuta; astfel încît nu pare probabilă explicația pe care o propune DAR, de la căta, prin intermediul unei reduceri de la căuta. Astfel stînd lucrurile, par posibile două soluții. Dacă se admite etimonul incert *cavitāre, forma dublă căta și căuta corespunde la două etimoane diferite, cu o totală confuzie ulterioară a semantismului. Dacă se face abstracție de *cavitāre, cum pare de preferat, ar fi obligatoriu să explicăm ambele forme pornindu-se de la lat. captāre. Forma vulg. cattare ar fi dat în mod normal căta, ca în prov. și sp. pe cînd de la *captāre, prin intermediul unei pronunțări defectuoase *cabtāre, s-ar fi ajuns la căuta, ca în cazul lui presbyter › preut. Dovadă a acestui fapt ar putea fi perfecta corespondență a rezultatelor ambelor cuvinte în dialecte: mr. caftu, preftu, istr. cǫwtu, prewt. Der. căutătoare, s. f. (Trans., oglindă); căutător, adj. (care caută); căutător, s. m. (ghicitor, prezicător; pețitor, mijlocitor, mai ales cel care este însărcinat cu verificarea situației economice a pretendentului); căutătură, s. f. (privire, uitătură); căutare, s. f. (examen; cercetare; îngrijiri medicale, tratament; gardă; administrație; obiectiv, pretenție; înfățișare, aspect; succes, acceptare).

cep (cepuri), s. n. – 1. Butuc de viță de vie. – 2. Creangă de brad sau nod lăsat de aceasta cînd este smulsă de pe trunchi. – 3. Nod. – 4. Dop, canea. – 5. Știft, pivot, bulon. – 6. Scobitură a unei bîrne care se îmbină cu capătul alteia. – Mr. cep, megl. čomp, istr. țep. Probabil rezultat din întîlnirea lat. cippus cu bg. čep, cf. Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 48; Pușcariu 333; Candrea-Dens., 303; REW 1935; Conev 63; DAR. Corespondența sensurilor cu cuvintele romanice (it. ceppo „cep”; abruz. tšeppe „canea”; fr. cep; prov., cat. cep; sp., port. cepo) indică faptul că rom. continuă aceeași tradiție. Pe de altă parte cuvintele sl. corespunzătoare (bg., slov., ceh. čep, sb. čepa, pol. czop, rut. čip, rus. čop) nu sînt cu adevărat sl. și, după Berneker 143, provin din it. cippo (pol. poate din germ.), astfel încît trebuie să fie termeni relativ moderni. Totuși, este probabil să se fi produs o contaminare între cuvîntul lat. și cel sl. (cf. Pușcariu, Lr., 281). Der. cepău, s. n. (canea); cepos, adj. (noduros), cf. sl. čepuratŭ „noduros”; cepar, s. n. (burghiu, sfredel); cepurar, s. n. (burghiu); cepui, vb. (a tăia crengile unui arbore; a face cepuri; a pune cep la un butoi); cepuitor, s. n. (rindea de făcut canele); cepărit, s. n. (înv., impozit plătit pe cîrciumi).

chingă (chingi), s. f. – 1. Cingătoare, brîu. – 2. Fîșie de piele cu care se fixează șaua pe cal. – 3. Curea, legătură. – 4. Gaică la haine și paltoane. – 5. Bară, stinghie. – 6. Fîșie de teren. – Var. cingă. Mr. vingă, vinglă, megl. cl’ingă. Lat. cingŭla (Diez, I, 27; Densusianu, Rom., XXIX, 330 și XXXIII, 276; Pușcariu 370; Candrea-Dens., 350; REW 1926; DAR); cf. alb. kjingëlë, it. cinghia, prov. cenha, fr. sangle, cat. singla, sp. cello și cincha (Corominas, I, 756). Fonetismul rom. prezintă o schimbare care se explică de obicei printr-o metateză anterioară rom. (lat. *clinga, după Candrea-Dens., și DAR), ipoteză infirmată de var. Mai curînd trebuie presupus că rezultatul normal de la cingula, rom. *cinghiă › *cinghe, pl. cinghi (cf. auricula › ureche, pl. urechi) a produs probabil, pe de o parte, metateza chingi cu sing. regresiv chingă, și pe de altă parte un sing. analogic cingă (DAR explică această ultimă formă ca pronunțare locală, în Mold., și ca reprezentant al unui lat. *clinga, în Trans.; cf. Pușcariu 370). Cf. totuși lat. *clinga › napol. chienga (Battisti, II, 944). Der. închinga (var. închingi, înching(i)ui), vb. (a încinge; a pune chinga); deschinga, vb. (a scoate chinga). Cf. cinge.

REPOPULA vb. I. tr. A popula din nou. ♦ A umple un loc, un teritoriu prin strămutare din altă parte sau prin înmulțire. [Cf. it. ripopolare, fr. repeupler].

RINOPLASTIE s.f. Operație estetică chirurgicală de refacere a unui nas distrus, prin transplantarea pielii din alte părți ale corpului. [Gen. -iei. / < fr. rhinoplastie, cf. gr. rhis – nas, plastos – modelat].

cîrmă (cîrme), s. f. – 1. Piesă mobilă care servește la menținerea sau schimbarea direcției unei nave. – 2. Guvernare, conducere. – 3. (Arg.) Nas. Sl. krŭma (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Lexicon, 315; Cihac, II, 43; Berneker 668), cf. slov. koromany, mag. kormány, de unde rom. cormană, s. f. (la plug, răsturnătoare; stavilă). Der. cîrmaci, s. m. (persoană care manevrează cîrma unei nave, pilot; conducător), cf. sl. krŭmĭčiči, bg. kŭrmač, rut. kormač; cîrmi, vb. (a guverna, a conduce; a o coti, a o lua în altă parte; a căuta pretexte, a se scuza; a se tîrgui), din sl. krŭmiti; cîrmitor, adj. (care cîrmește); cîrmeală, s. f. (schimbare de direcție); cîrmui, vb. (a guverna); cîrmuitor, s. m. (guvernator, conducător; demnitar); cîrmuitoresc, adj. (de guvernator); cîrni, vb. (a căuta pretexte, a face greutăți); cîrneală, s. f. (șovăială, tîrguială); cîrnic, adj. (șovăielnic; persoană fără cuvînt; plîngăcios); cîrnitură, s. f. (curbă; ocol, ocoliș); cîrniș, s. n. (schimbare de direcție).

ciuci (-cesc, -it), vb. – 1. A se ghemui, a se lăsa pe vine. – 2. A mototoli, a încreți, a zbîrci. – 3. A strînge, a îngrămădi. Sl. čučati (DAR), cf. sb. čučati „a se lăsa pe vine”, mag. csucsulni „a sta jos”; însă ar putea fi vorba și de o formație spontană. – Der. ciuciuli (var. ciocioli), vb. (a se ghemui; a zbîrci, a încreți) prin intermediul finalei expresive -li (cf. Graur, BL, IV, 91), fiind improbabilă der. propusă de Philippide, Bausteine, 54, de la ciuli; ciuciulete, s. m. (ghemotoc, dop, cocoloș; bobină; ciupercă, zbîrciog). Ca și în alte cazuri, sînt forme care coincid cu alte formații spontane, cf. mr. ciuciulă (culme), ce pare a indica dependența de rădăcina expresivă ciucă; mr., megl. ciuciulian „ciocîrlie”, în legătură cu bg. kukuletka, cuvînt rar. Pe de altă parte, ciuciuli ajunge să se confunde cu giugiuli, în sensul în care îl folosește Cantemir, de „a netezi, a mîngîia”, cf. ciuciula, vb. (Trans., a mîngîia). După Graur, BL, V, 223, ciuciulete s-ar explica plecîndu-se de la țig. ciuci „penis”, ipoteză puțin probabilă. – V. și ciuli.

ciung (ciungă), adj. – 1. Fără un braț. – 2. Fără un corn. – 3. Cu crengile (uscate) tăiate. – Mr. ciungu, megl. ciung. Formație expresivă, comună multor limbi; cf. alb. tšunk „invalid”, it. cionco (la speranza cionca, Dante, I, IX, 18), mag. csonka „ciung”. Pentru sensul principal al rom., cf. calabr. mani-ciuncu „ciung”. Pentru formarea sa, cf. Schuchardt, ZRPh., XV, 106; Meyer 442; Densusianu, Hlr., 231; Philippide, II, 707. La rîndul nostru, credem că ciung nu este altceva decît însăși rădăcina expresivă cioc, cu infixul nazal, ca în it. ciocco › ciocno; ipoteză care pare a fi confirmată de existența lui cionc, adj. (tăiat, ciung, bont, tocit), pe care Cihac și DAR îl derivă din mag. csonka și a lui cioncă, s. f. (pipă), der. din cuvîntul anterior. Pe de altă parte, este greu de separat această rădăcină de cea a lui ciunt. Der. ciungi, vb. (a mutila, a tăia un braț; a tăia coarnele); ciungitură, s. f. (pădure cu copaci cu crengile tăiate); ciungări, vb. (a mutila); ciungar, s. m. (persoană care curăță copacii); ciungără, s. f. (oaie cu coarnele tăiate).

copil (-ii), s. m. – 1. (Înv.) Bastard, fiu natural, nelegitim. – 2. Fiu, fiică. – 3. Prunc. – 4. Vlăstar, mlădiță. – 5. Vîrf, sfîrc, capăt. – Mr. cochil „bastard”, cóchilă „fecioară”, megl. cópil „bastard”, cupiláș „flăcău”. Origine necunoscută. S-a răspîndit din rom. în toate celelalte idiomuri balcanice: cf. ngr. ϰόπελος „bastard”, ngr. ϰοπέλι „băiat”, ϰοπέλα „fată”; alb. kopilj „bastard, servitor”, kopilje „servitoare”; bg. kópele, kópile, kopelák „bastard”; sb. kópile „bastard”, kopilan „flăcău”, v. rus. kopelŭ „bastard”, rut. kopyl, sl. kopilŭ „bastard”, mag. kópé „haimana”, în ngr., bg. și sb. cu un număr de der. locali. Aceste cuvinte nu se explică prin nici o limbă cunoscută, iar răspîndirea lor geografică nu permite să presupunem un punct de plecare diferit de rom., limbă în care, pe de altă parte, o aton și l final (înainte intervocalic) nu permit căutarea unui etimon în fondul lat. ci, cel mult, în cel expresiv. Este cuvînt de uz general (ALR, I, 181), însă in Bihor a circulat cu sensul de „bastard”, care este vechi în celelalte regiuni; asupra semantismului, cf. Șeineanu, Semasiol., 200. Admit proveniența din fondul balcanic anterior latinei, Miklosich, Slaw. Elem., 10; Miklosich, Etym. Wb., 129; Berneker 564; Sandfeld 94; DAR; cf. Lahovary 325 și Rosetti, II, 115. Încercările făcute pentru a deriva acest cuvînt din lat. par a fi eșuat (de la pūpilus, după Laurian și Scriban, de la *copilis „care servește paharul”, după Meyer 198). Cuvîntul rom. a fost considerat uneori ca der. din ngr. (Cihac, II, 651); din sl. (Philippide, Principii, 44; Tiktin); din alb. (Densusianu, Hlr., 37; Meyer, Neugr. St., II, 67; Capidan, Dacor., II, 524; Philippide, II, 708); din limba gepizilor, din cuvîntul *kopilo (Diculescu, Dacor., IV, 1552); sau de la o rădăcină sl. care provine din indoeurop. *(s)kap- „a face” (Mladenov 250); cf. mai multe amănunte în DAR. Nici una din aceste ipoteze nu pare convingătoare, cu atît mai mult, cu cît pare evident că în ngr., sl. și alb. este vorba de cuvinte împrumutate, care rămîn fără explicație, dacă nu se admite originea lor rom. Der. copilă, s. f. (fiică naturală, bastardă; fată, tînără); copileț, s. m. (copil; vlăstar; scăunel cu trei picioare); copilandru, s. m. (tînăr, flăcău); copilări, vb. (a-și petrece anii copilăriei; a da în mintea copiilor); copilărie, s. f. (perioadă a vieții omenești de la naștere pînă la adolescență; faptă, purtare de copil, naivitate; ramolisment); copilăros, adj. (ca un copil); copilăresc, adj. (al copilului, propriu copilului); copilărește, adv. (în felul copiilor); copili, vb. (a tăia lăstarii sau crengile care nu poartă rod, a lăstări); copilă, s. f. (acțiunea de lăstări porumbul); copilăret (var. copilărime), s. n. (mulțime de copii); copilitură, s. f. (Trans., bastard).^[1]

TELALGIE s.f. (Med.) Durere care apare în altă parte, la distanță, de locul leziunii. [Gen. -iei. / < fr. télalgie, cf. gr. tele – departe, algos – durere].

TRANSPLANT s.n. (Med.) Țesut sau organ transplantat în altă parte a corpului sau în alt organism. [Pl. -te, -turi. / < engl., fr. transplant].

Crăciun (crăciunuri), s. n. – 1. Sărbătoarea creștină a Nașterii Domnului. – 2. Imagine sfîntă care reprezintă Nașterea, și pe care preotul o aduce în casele credincioșilor. – 3. (S. m.) Personaj mitic, moș bun care întruchipează sărbătorile Crăciunului, corespunzînd uneori Regilor magi din tradiția spaniolă. – Mr., megl. Crățun, Crăciun, Cărțun. Origine foarte discutată. Fonetismul din mr. indică un etimon lat., care trebuie să fie lat. creātiōnem, cu sensul de „copil,” ca în sard. kriathone (Wagner 90), v. sp. criazón, cf. sp. crío. Crăciun trebuie să fi însemnat la început „Pruncul Iisus”, care explică și folosirea acestui cuvînt ca nume de botez și de familie, iar mai tîrziu personificarea sărbătorii. Etimonul creātiōnem a fost deja propus, dar cu sensul de „creație” sau „naștere”. (A. Densusianu, Hlr., 262; Jagič, Arch. slaw. Phil., XXXIII, 618; Pascu, Beiträge, 8; Pascu, I, 69). Această soluție nu pare posibilă, fiind negarea directă a dogmei creștinești a Întrupării (născut, iar nu făcut), și fiindcă lasă fără obiect personificarea și fără explicație numele de persoană Crăciun. Dificultățile care s-au opus der. din creātiōnem (de Rosetti, BL, XI, 56) sînt pierderea inexplicabilă a lui -e și rezultatul ea › ă, și acesta se reduce la e în poziție atonă, de unde rezultatul de așteptat *Creciune). Cele două argumente sînt insuficiente: pierderea lui -e este normală în acest caz, cf. tăun, păun, bărzăun(e), și pe de altă parte, numele de persoană la care nominativul s-a confundat cu vocativul: Bασίλιος › Vasile, Petrus › Petru și Petre, Γρηγόριος < Grigore, față de ’Iωαννης › Ioan. Pe de altă parte, ideea că hiatul e-a trebuie să se reducă la a este falsă, și se bazează pe false analogii: videbat are în e-a secundar și catella a ajuns la rezultatul ea printr-un mecanism pe care nu îl cunoaștem. Hiatul e-a se reduce normal la ă, cum arată Rosetti, Mélanges, 353, cînd obține de la Diana, *zănă și de aici zînă. Prin urmare, credem că rezultatul creātiōnem › Crăciun este fonetic normal și logic, din punct de vedere semantic, dacă se pleacă de la semnificația de „copil”. Celelalte etimoane lat. care s-au propus sînt mai puțin convingătoare: lat. (in)carnatiōnem (Lexiconul de la Buda); lat. crastĭnum (Hasdeu 615); lat. Christi iēiūnium (Schuchardt, Literaturblatt, VII, 154; ZRPh., XV, 93); lat. Christi- cu un al doilea element neclar, cf. alb. Kèrsendeljë › lat. Christi natalia (Meyer 189); lat. călātiōnem „chemare adresată de preot poporului, în prima zi a fiecărei luni” (P. Papahagi, Conv. Lit., XXXVII, 670; Pușcariu 407; Capidan, Dacor., III, 142; T. Papahagi, LL, III, 211-3 și 220; cf. împotrivă Iorga, Revista istorică, XVIII, 220). Același cuvînt apare în mai multe limbi care au fost în contact cu rom.; cf. bg. kračon, kračunek (după Mladenov 256, direct din lat.), sb. Kračun „nume de persoană” (Daničič, V, 429), rut. k(e)rečun, kračun, g(e)rečun, v. rus. koročjun „o anumită epoca a anului, nedeterminată în texte”, rus. koročun „solstițiu de iarnă” și „moarte”. Această răspîndire a cuvîntului i-a făcut pe unii filologi să se gîndească la o posibilă origine sl. (Cihac, II, 79; Philippide, Principii, 17; Domaschke 163; Weigand, BA, III, 98-104; Rosetti, BL, XI, 56; Vasmer 633), bazat pe kratŭkŭ „scurt”, sau pe kračati „a face pași”. Vasmer adaugă că der. din rom. nu este posibilă întrucît apare în v. rus. (cronica de la Novgorod) din 1143. Argumentul nu pare suficient, deoarece se știe că pe vremea aceea rușii veneau în contact cu populațiile danubiene; este însă sigur că rusa nu are alte cuvinte rom. atît de vechi, și că în general are foarte puține. Totuși, etimoanele slave propuse nu par posibile, kratŭkŭ fiindcă der. ar fi imposibilă în această formă (Berneker 604) și kračati pentru că se bazează pe o simplă consonanță, fără legătură semantică vizibilă. Ipoteza lui Rosetti, după care creātiōnem „creație” ar fi trecut în sl. ca termen ecleziastic, nu suprimă dificultățile, căci este imposibil de admis, cum o face autorul, că „la langue de l’église a également employé creatio” în loc de Crăciun pentru rațiunile dogmatice expuse. În sfîrșit, sensul de „moarte violentă” sau „moarte în floarea tinereții”, propriu rus., pare a se explica prin rom. crăciuni, vb. (a vărsa sînge, a ucide), datorită obiceiului de a tăia porcul în ajun de Crăciun, cf. ți-a venit Crăciunul, „ți-a sosit ceasul de pe urmă”. Pentru originea rom. a sl. cf. Jagič, Arch. slaw. Phil., II, 610; Schuchardt, Arch. slaw. Phil., IX, 526; Berneker 604; Capidan, Raporturile, 182.

TRANSPUNE vb. III. 1. tr. A schimba, a pune, a muta ceva dintr-un loc în alt loc, dintr-o stare în alta. ♦ (Fig.) A reda, a arăta ceva (în scris, pe scenă, pe ecran etc.) ♦ A transcrie sau a executa o bucată muzicală în altă tonalitate decît aceea în care a fost compusă. ♦ A muta un termen dintr-o parte a unei ecuații în altă parte, schimbîndu-i semnul. 2. refl. (Fig.) A se situa cu mintea în altă împrejurare, în alt timp. [P.i. transpun, conj. -nă. / < trans- + pune, după fr. transposer, lat. transponere].

creangă (crengi), s. f. – 1. Ramură, cracă. – 2. Braț (de rîu). – 3. Ramificație ( a unui lanț de munți). – Var. crangă, crancă, Trans. de Sud, crambă. Mr. crangă. Origine incertă. Se admite în general că derivă din bg. granka „ramură” (Weigand, Jb., XV, 168; Pascu, II, 188; Candrea; Scriban; DAR); însă, dimpotrivă, bg. poate proveni din rom., atîta vreme cît nu s-a dovedit că este vorba de un cuvînt autentic sl. În bg. este cuvînt izolat, fără familie, în timp ce în rom. a dat naștere la numeroși der. Pe de altă parte, nu pare posibil să despărțim cuvîntul rom. de crîng (DAR citează un exemplu, destul de rar, în care se poate chiar identifica creangă cu crug „firmament”); pare prin urmare mai prudent să se plece, ca în cazul acela, de la sl. krǫgŭ „rotund”. Este posibil să existe o contaminare cu cracă „ramură”. Der. crîngie, s. f. (grămadă de crengi); crengărie, s. f. (mulțime de crengi; frunziș); crengare, s. f. (furcă ce fixează oiștea la căruță); crengos, adj. (rămuros); crînguroasă, s. f. (varietate de struguri); crengurat, adj. (rămuros); crengui, vb. (a tăia crengile, a curăța de crengi); încrengătură, s. f. (grupă, familie, ramură).

cruși (crușesc, crușit), vb. – 1. A tăbăci, a argăsi. – 2. A înroși. – 3. A însîngera, a umple de sînge. Rut. krušiti „a muia”, cf. rus. krušitĭ „a desface” (Scriban; DAR). Semantismul pare clar, deoarece tăbăcitul presupune operația de a muia pielea și, pe de altă parte, coaja de arin, care se folosește în această operație, are culoare roșiatică. Cihac, II, 85, se gîndea la krŭvĭ „sînge”, care nu pare posibil. – Der. crușețea, s. f. (plantă comestibilă, Barbarea vulgaris), al cărei nume provine fără îndoială de la cruși (Bogrea, Dacor., I, 336), dar nu de la sensul a înroși (DAR), ci probabil de la cel de a muia căci așa se pregătește planta; crușei (var. crușin), s. m. (plante ramnacee, Rhamnus frangula; Rhamnus cathartica), cf. rut. krušiná (DAR), este probabil cuvînt identic cu mr. cruș „păducel”, pe care Pascu, I, 70 îl deriva de la lat. coruscus; crușeală, s. f. (tăbăcit, acțiunea de a tăbăci; baie de tăbăcit); crușit, s. n. (tăbăcit).

curpen (curpeni), s. m. – 1. Tulpină de plantă agățătoare, tulpină sarmentoasă. – 2. Nume dat mai multor plante agățătoare (Clematis vitalba; Clematis recta; Lonicera xylosteum; etc.). – Mr. curpan, curpăn. Origine incertă. Se consideră în general că provine din alb. kurpen, kuljpër (Densusianu, Rom., XXXIII, 277; Meyer 213; Philippide, II, 710; Pascu, II, 219; Rosetti, I, 115; DAR); însă nu se spune nimic despre originea cuvîntului albanez. Pe de altă parte, nu pare posibil să se facă abstracție de identitatea semantică și de asemănarea fonetică a acestui cuvînt cu curmei, care de asemenea s-a folosit probabil cu forma *curman, cf. rezultatul rut. kurmán. Este posibil ca ambele cuvinte să fie în legătură cu crîmpei „bucată, felie, capăt”, din al cărui consonantism primitiv par a fi rezultat ambele var.; cf. și curfan, var. din Trans. a lui curpen, și crînf, var. din Trans. a lui crîmpei. – Der. curpenos, adj. (sarmentos); curpeniș, s. n. (bălării, tufe); (în)curpeni, vb. (a înfășura, a răsuci); curpeniță, s. f. (varietate de clematită). Dacă presupunerea noastră este exactă, trebuie să deducem că alb. kurpen provine din rom. sau din mr.

des- – Pref. care intră în compunerea a numeroase cuvinte de orice proveniență (lat. desface; sl. despăgubi; fr. descentraliza; etc.) pentru a indica o acțiune contrarie celei indicate de cuvîntul primitiv. Lat. dĭs-, cf. it. dis-, fr. dés-, sp. des-. Pref. verbal, încă activ. Nu se menționează în continuare decît cuvintele la care este de presupus că respectiva compunere cu dis- este anterioară rom.; în celelalte cazuri, cf. cuvîntul de bază. Modern se scrie dez- înainte de b, d, l, m, n, r, v. Utilitatea acestei inovații pare discutabilă, iar diferența de pronunțare a pref., de ex., în descompunere și în desbate, este de nesesizat pentru majoritatea vorbitorilor rom. Este evident, pe de altă parte, că timbrul Z nu este propriu cons. în discuție, ci introdus de cea următoare, și că grafii ca dezlipi sau dezvoltat nu sînt transcrieri mai fidele decît deslipi sau desvoltat.

deștepta (deșteptat, deșteptat), vb. – 1. A trezi. – 2. A însufleți, a înviora, a stimula. – Mr. dișteptu; dișteptare, megl. diștet, diștitari. Lat. dĭspectāre „a deschide ochii”. Rezultatul rom., în mod normal *dișpept, a suferit o asimilație, aceeași ca în așpept › aștept. Semantismul este normal, dacă se pleacă de la sensul „a deschide ochii”, care apare în lat. și care este firesc, astfel încît dĭspectāre nu este altceva decît un frecventativ de la dĭspĭcĕre „a deschide ochii și a începe să vadă”. Această der. a fost deja indicată de Candrea, Rom., XXXI, 307, dar nu a fost acceptată și pînă la urmă a fost abandonată chiar de autor, din motive pe care nu le înțelegem. A influențat poate în lipsa ei de succes conștiința diferenței semantice prea mari între rezultatul rom. și reprezentanții romanici ai lui dĭspectāre (it. dispettare, cat. despitar, sp. despechar), toți cu sensul de „a provoca supărare”. Acest criteriu, totuși, nu pare suficient, întrucît der. romanici sînt mai puțin clari decît rom., și este mai probabil să provină direct din despĭcĕre, prin intermediul part. despectus (Parti 374; Corominas, II, 153). Este adevărat că s-a semnalat în rom. un corespondent despeta, vb. (a supăra, a necăji), care ar reprezenta același etimon (Lacea, Dacor., IV, 777; REW 2579); dar, pe de o parte, acest cuvînt lipsește în toate dicționarele rom., ne este necunoscut și pînă la un anume punct este îndoielnic, iar pe de altă parte, paralelismul cu aștepta demonstrează că rezultatul rom. al lui dĭspectāre nu putea fi despeta. Celelalte ipoteze sînt insuficiente: din lat. *deexpergĕre (Cihac, I, 77; Lambrior, Rom., VII, 92) sau lat. *dĭsperrĕctāre (Tiktin), la fel de dificil fonetic; din lat. *deexcĭtāre (Pușcariu 528; REW 2515; Candrea-Dens., 494; Iordan, Dift., 49; Pascu, I, 76; Densusianu, GS, II, 8; Candrea; Scriban), al cărui fonetism nu se înțelege la rîndul lui. Der. deștept, adj. (ager; inteligent, isteț, pătrunzător), a cărei formație este puțin clară, dar care derivă probabil direct de la dispectus, part. de la dispĭcere (după autorii menționați, din lat. *deexcĭtus); deșteptăciune, s. f. (inteligență, pătrundere); deșteptător, adj. (care deșteaptă).

droaie s. f. – Mulțime, gloată. Origine necunoscută. Cihac, I, 250 (urmat de Körting 9120) pleca de la o var. sdroaie, puțin frecventă, pe care o derivă de la lat. strues; în vreme ce Cihac, II, 656, pleacă de la ngr. δρούγγος „gloată”; însă nici unul din aceste etimoane nu pare posibil (cf. împotrivă, Densusianu, Rom., XXXIII, 285). S-a indicat de asemenea ca etimon alb. droe „spaimă” (Scriban; Rosetti, II, 115), folosit ca în expresia o groază de „o mulțime de”. Această ipoteză este destul de seducătoare; însă în rom. nu există nici o urmă a unui droaie „spaimă”; iar pe de altă parte nu cunoaștem istoria cuvîntului alb. Este mai curînd vorba de un der. de la sl. (bg., sb.) roi „roi de albine”, cf. roi, din sl. rojiti „tundere”, de ex. de la un podŭrojiti „subtundere”, cf. sb. zarojiti se „a prinde un roi”.

ADNAȚIE s. f. (bot.) concreștere a unui organ pe o altă parte a plantei. (< fr. adnation)

ALIBI s. n. 1. probă prin care un inculpat dovedește justiției că în timpul săvârșirii infracțiunii se afla în altă parte. 2. (fig.) justificare, scuză. (< fr., lat. alibi)

ALOGEN, -Ă adj. deosebit prin natură și prin origine de mediul înconjurător; alogenetic. ◊ (despre o populație; și s. m.) venit din altă parte, de altă origine. (< fr. allogène)

ANGIECTOPIE s. f. situare a unui vas sangvin sau limfatic în altă parte decât zona normală. ◊ deplasare accidentală a unui asemenea vas. (< fr. angiectopie)

AUDIA vb. tr. 1. a asculta pe inculpat, pe martor sau oricare altă parte într-un proces. 2. a asculta un curs, o conferință. ◊ a asculta muzică (înregistrată). (< lat. audire)

AUTOTRANSPLANT s. n. fragment de țesut transplantat într-o altă parte a corpului aceluiași individ. (< fr. autotransplant)

CENOTAF s. n. monument funerar în memoria unui personaj al cărui corp a dispărut sau se găsește în altă parte. (< fr. cénotaphe, lat. cenotaphium, gr. kenotaphion)

DERIVATIV, -Ă I. adj. care trage, abate ceva în altă parte. II. s. n. mijloc terapeutic care abate și ușurează o suferință; (fig.) leac, remediu. III. adj., s. n. (lingv.) (element) cu care se face derivarea. (< fr. dérivatif, lat. derivativus)

PSEUDOCARP s. n. fruct fals în formarea căruia participă, în afară de ovar, și alte părți florale. (< lat. pseudocarpus)

REVULSIE s. f. iritație locală a pielii, provocată pentru a stimula sistemul nervos sau pentru a face să înceteze o stare congestivă ori inflamatorie existentă în altă parte a corpului. (< fr. révulsion, lat. revulsio)

SUCUB s. m. 1. demon feminin, care se unește noaptea cu un strigoi sau cu un posedat. 2. (jur.) persoană impresionabilă, receptivă la acțiunea de influențare, prin sugestie, din partea altei persoane (incub). (< fr. succube, lat. succuba)

TELALGIE¹ s. f. durere care apare în altă parte, la distanță de locul leziunii. (< fr. télalgie)

TRANSPLANT s. n. 1. transplantare (2). ◊ organ, țesut etc. transplantat în altă parte a corpului sau în alt organism. 2. trecere dintr-un domeniu în altul. ◊ (fig.) transfer. (< fr. transplant)

TRANSPUNE vb. I. tr. a schimba, a muta ceva dintr-un loc în altul, dintr-o stare în alta. ◊ (fig.) a reda ceva (în scris, pe scenă, pe ecran). ◊ a transcrie, a executa o bucată muzicală în altă tonalitate decât cea inițială. ◊ a muta un termen dintr-o parte a unei ecuații în altă parte, schimbându-i semnul. II. refl. (fig.) a se situa cu mintea în altă împrejurare, în alt timp. (după fr. transposer, lat. transponere)

gaie (găi), s. f. – Pasăre răpitoare, uliu (Milvus regalis, Milvus ater). – Var. caie, (înv.) gaică. Mr. gaie „cioară”. Creație expresivă pe baza lui ga, care exprimă croncănitul acestei păsări. Coincidența cu lat. gaia „cioară” este întîmplătoare; rezultatul rom. nu corespunde nici semantic nici fonetic; pe de altă parte, semnificația din rom. arată că nu trebuie plecat de la un cuvînt care să se refere la specie, ci la vreo caracteristică în comun mai multor păsări. Totuși, lat. este considerată drept etimon al cuvîntului rom. de Pușcariu 693; Candrea-Dens.,708; REW 3640; Pascu, II, 241 și DAR; Pascu, Beiträge,17, preferă să plece de la lat. gavia. Var. caie poate să fi suferit influența sb. kanja „uliu” (Berneker 483). Der. gaiță, s. f. (cioară, Garrulus glandarius; Alunar, Nucifraga caryocatactes; uliu; persoană gureșă), probabil prin încrucișare cu galiță (după Cihac, II, 112; Șeineanu, Semasiol., 162; REW 3640 și DAR, ar fi vorba de un der. direct din sl., dar pierderea lui l nu este clară).

gîrlan (-ne), s. n. – Gît, gîtlej. Sl. grŭlo „gît”, cf. gîrlă și bg. gortan, tc. girtlak. Der. din rom. ca în burlan. Rezultatul s-a încrucișat cu *gut, din lat. guttura, rezultînd pe de o parte gît, și pe de altă parte var. gîrtlan, gîrclan (cf. bg. grăklian, sb. grtljan, grkljan), gîtlan, gîltan, gîrtan, etc. – Der. gîrtan, s. m. (bădăran); gîtlănos, adj. (cu gîtul lung; varietate de prune); gîtlan, s. m. (stîrc). Gîtlej, s. n. (gîtlej), pare a fi rezultat al unei schimbări de suf. (după Scriban, de la un sl. *glŭtežŭ); la gîrtan se poate să fi intervenit o încrucișare cu tc. gerdan „gît”, cf. gherdan, fără ca această ipoteză să fie necesară.

hohoti (hohotesc, it), vb. – 1. A izbucni în rîs. – 2. A plînge zgomotos. Creație expresivă, cf. hihoti, chicoti. Se consideră în general că este der. din sl. chochotati „a rîde”, cf. rus. chochot „hohot” (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Cihac, II, 139; Tiktin; Berneker 393), cf. 319; Conev 103; DAR). Această soluție este posibilă, dar cuvîntul sl. este tot expresiv și poate, firește, să coincidă cu rom. Pe de altă parte, cuvîntul sl. nu înseamnă decît „a izbucni în rîs”, pe cînd în rom. ideea de „rîs” sau de „plîns”, pare secundară, ideea inițială fiind cea de „în chip zgomotos”; cf. mr. huhutescu, huhutire „a striga, a urla”. – Der. hohot, s. n. (hohot); hohoteală, s. f. (rîs), cf. chicoteală.

iar adv. – 1. Altă dată, din nou. – 2. La fel, de asemenea. – 3. (Conj.) Și, pe de altă parte. – 4. (Conj., înv.) Totuși, în ciuda. – 5. (Conj.) Dar, însă. – Var. iară, ar(ă). Mr. iar(ă), megl. ară. Pare să provină dintr-un lat. *era (Schuchardt, ZRPh., XV, 240; G. Paris, Rom., XX, 333; Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 495; Pușcariu 756; REW 2886; DAR; Pascu, I, 102), cf. engad. eir, prov. er(a), v. gal. ar, cu același sens; cf. și ngr. ἄρα, ἔρα. – Der. iarăși, adv. (altă dată), cu -și, ca cineși, totuși.