adormire, adormiri s. f. Faptul de a adormi. ♦ Adormirea Maicii Domnului = sărbătoare creștină în amintirea trecerii Sfintei Fecioare din viața pământească în cea cerească, prăznuită de Biserică la 15 august, după o pregătire prin post de două săptămâni; Fecioara Maria a fost înmormântată în grădina Ghetsimani, pe muntele Eleonului, nu departe de Ierusalim. – Din adormi.

afloriment sf [At: DN³ / Pl: ~e / E: fr affleurement] 1 (Glg) Parte a unui zăcământ care apare la suprafața solului. 2 Loc unde rocile din subsol apar la suprafața scoarței pământești datorită eroziunii sau a descompunerii artificiale Vz deschidere geologică.

agneț, agnețe s. n. Bucată de pâine de formă pătrată, pe care preotul o taie din prescură și o așază pe disc când oficiază Liturghia; simbolizează pe Iisus Hristos în momentele principale din viața pământească și care împreună cu vinul din potir se preface în trupul și sângele Său. – Din sl. agnici (< lat. agnus).

albigenzi s. m. pl. (< lat. [civitas] Albigensium, germ. Albigenser) Sectă creștină rigoristă și antiecleziastică, apărută în S Franței, în orașul Albi (lat. Albigenses), datând din sec. 12. Inspirată de maniheism, doctrina albigenzilor respingea tot ce este pământesc (ca fiind creație a răului), nega pe Iisus Hristos ca întrupare, Vechiul Testament, icoanele, clerul etc. Papa Inocențiu III a inițiat o cruciadă împotriva lor (1213 și 1218) în urma căreia secta a fost înfrântă.

albigenzi s. m. pl. Sectă creștină rigoristă și anticleziatică din sudul Franței, ramură a sectei catarilor, care consideră că lumea are la bază două principii: binele (Dumnezeu, creatorul spiritului) și răul (Diavolul, producătorul materiei), de unde respingerea a tot ce este pământesc; secta a fost înfrântă în două bătălii (1213 și 1218) de o cruciadă specială, ordonată de papa Inocențiu III. – Din lat. (civitas) Albigensium, germ. Albigenser.

aluviu sms [At: LTR / E: ger Alluvium] (Glg) Epocă geologică începută o dată cu retragerea ghețarilor de pe suprafața globului pământesc și în care ne mai găsim și astăzi Si: holocen.

ANTIPOD ~zi m. 1) Loc de pe globul pământesc diametral opus altui loc. 2) mat. Pereche de puncte diametral opuse pe o sferă. 3) Persoană sau lucru diametral opus unei alte persoane sau unui alt lucru. /<fr. antipode

atmosferă f. 1. strat de aer care înfășură globul pământesc; 2. aerul ce respirăm; 3. fig. mediu în care trăim: atmosferă de intrigi.

Attalos, sfânt, unul dintre cei patru sfinți martiri „de la Niculițel” (alături de Zotikos, Kamasis și Philippos), ale căror rămășite pământești s-au descoperit într-un martiricon din țara noastră aflat într-o bazilică de pe teritoriul com. Niculițel, jud. Tulcea, în toamna anului 1971. Martiriul a avut loc în Noviodunum (Isaccea, pe teritoriul căreia se afla com. Niculițel de azi) la sfârșitul sec. 3 și începutul sec. 4 d. Hr. Moaștele sale se află azi la m-rea Cocoș din jud. Tulcea. Este sărbătorit la 4 iunie.

BARISFERĂ s. f. Partea centrală a globului pământesc, cu raza de 3500 km și densitatea foarte mare, care se consideră a fi alcătuită din nichel și fier; nife. centrosferă. – Din fr. barysphère.

BARISFERĂ ~e f. geol. Porțiune din centrul globului pământesc alcătuită din elemente cu densitate mare; centrosferă. /<fr. barysphere

BĂȘTINAȘ adj., s. aborigen, autohton, indigen, neaoș, pământean, (pop.) pământesc, (înv. și reg.) moșnean, moștean, (înv.) pământenesc. (Populație ~.)

CATENĂ ~e f. 1) chim. Lanț de atomi uniți între ei prin valențe. 2) Șir de încrețituri ale scoarței pământești formate sub influența unei presiuni laterale. ~ muntoasă. /<lat. catena

Celest ≠ pământesc, teluric, terestru

CENTROSFERĂ s. f. 1. Partea centrală a globului pământesc, cu raza de 3500 km și densitatea foarte mare, care se consideră a fi alcătuită din nichel și fier; nife. 2. (Biol.) Regiune care înconjoară centriolul și are rol activ în diviziunea celulară. – Din fr. centrosphère.

CENTROSFERĂ f. Porțiune din centrul globului pământesc, compusă din elemente cu densitate mare; barisferă. /<fr. centrosphere

CENTROSFERĂ s. (GEOL.) barisferă, nife. (~ este partea centrală a globului pământesc.)

CENTROSFERĂ s. f. 1. Partea centrală a globului pământesc, cu raza de 3500 km și densitatea foarte mare, care se consideră a fi alcătuită din nichel și fier; nife. 2. (Biol.) Regiune care înconjură centriolul și are rol activ în diviziunea celulară. – Din fr. centrosphère.

CERC, cercuri, s. n. I. 1. Figură geometrică plană formată din mulțimea tuturor punctelor egal depărtate de un punct fix; circumferință; suprafață limitată de această figură. ◊ Cerc polar = fiecare dintre cele două linii închipuite pe globul pământesc, paralele cu ecuatorul, situate la 66 grade și 33 de minute la nord sau la sud de el, care marchează limita dintre cele două zone temperate și cele două zone polare ale Pământului. Cerc diurn = cerc descris de aștri în mișcarea lor aparentă, zilnică, în jurul Pământului. 2. Figură, desen, linie sau mișcare în formă de cerc (I 1). ◊ Loc. adv. În cerc = circular. ♦ Cerc vicios = greșeală de logică constând în definirea sau demonstrarea unui lucru printr-un alt lucru care nu poate fi denumit sau demonstrat decât cu ajutorul primului. 3. Linie în formă de arc. 4. Fig. Sferă, întindere, cuprins, limită (de cunoștințe, de atribuții, de ocupații etc.) II. Nume dat unor obiecte de lemn, de metal etc. în formă de linie circulară. 1. Bandă subțire de metal sau de lemn care înconjoară un butoi cu doage pentru strângerea și consolidarea acestora. 2. Bandă subțire (de metal) cu care se consolidează un cufăr, un geamantan etc. 3. Șină de fier fixată în jurul roților de lemn ale vehiculelor, care servește la consolidarea obezilor și ca piesă de uzură la rulare. 4. Obiect de lemn de formă circulară, pe care îl rulează copiii lovindu-l cu un bețișor. 5. (Înv.) Diademă. III. Disc gradat, folosit la unele instrumente de măsură pentru calcularea unghiurilor. Cerc de busolă. IV. Grup de oameni uniți prin interese comune ori prin legături de rudenie sau de prietenie. ♦ Grup de oameni uniți prin preocupări, convingeri, idei etc. comune, de obicei cu scop științific, artistic sau instructiv-educativ. ◊ Cercuri muncitorești = organizații politice muncitorești apărute la noi la sfârșitul sec. XIX. ♦ Lume; societate. – Lat. circus (cu unele sensuri după fr. cercle).

CERC, cercuri, s. n. I. 1. Figură geometrică plană formată din mulțimea tuturor punctelor egal depărtate de un punct fix; circumferință; suprafață limitată de această figură. ◊ Cerc polar = fiecare dintre cele două linii închipuite pe globul pământesc, paralele cu ecuatorul, situate la 66 grade și 33 de minute la nord sau la sud de el. Cerc diurn = cerc descris de aștri în mișcarea lor aparentă, zilnică, în jurul Pământului. 2. Figură, desen, linie sau mișcare în formă de cerc (I 1). ◊ Loc. adv. În cerc = circular. ♦ Cerc vicios = greșeală de logică constând în faptul de a defini sau de a demonstra un lucru printr-un alt lucru care nu poate fi denumit sau demonstrat decât cu ajutorul primului lucru. 3. Linie în formă de arc. 4. Fig. Sferă, întindere, cuprins, limită (de cunoștințe, de atribuții, de ocupații etc.) II. Nume dat unor obiecte de lemn, de metal etc. în formă de linie circulară. 1. Bandă subțire de metal sau de lemn care înconjură un butoi cu doage pentru strângerea și consolidarea acestora. 2. Bandă subțire (de metal) cu care se consolidează un cufăr, un geamantan etc. 3. Șină de fir fixată în jurul roților de lemn ale vehiculelor, pentru a consolida obezile și pentru a servi ca piesă de uzură la rulare. 4. Obiect de lemn de formă circulară, pe care îl rulează copiii lovindu-l cu un bețișor. 5. (Înv.) Diademă. III. Disc gradat, întrebuințat la unele instrumente de măsură pentru calcularea unghiurilor. Cerc de busolă. IV. Grup de oameni legați între ei prin interese comune ori prin legături de rudenie sau de prietenie. ♦ Grup de oameni legați între ei prin preocupări, convingeri, idei etc. comune, de obicei cu scop științific, artistic sau instructiv-educativ. ◊ Cercuri muncitorești = organizații politice muncitorești apărute la noi la sfârșitul secolului trecut. ♦ Lume; societate. – Lat. circus (cu sensuri neologice după fr. cercle).

Ceresc ≠ pământesc

circumnavigați(un)e f. navigațiune în jurul globului pământesc.

CIVIL adj. 1. v. cetățenesc. 2. (înv. și pop.) pământesc. (Probleme ~ și probleme bisericești.)

COAJĂ, coji, s. f. 1. Țesut protector extern al rădăcinilor, tulpinilor și ramurilor unor plante (lemnoase); scoarță. ♦ Înveliș exterior al fructelor, al semințelor etc. 2. Înveliș, tare și calcaros, al oului. 3. (Înv.) Înveliș, tare și calcaros, al unor moluște sau al unor crustacee. 4. Partea exterioară, mai tare, a unor alimente coapte, fripte, dospite etc. ♦ Bucățică uscată rămasă din pâine, mămăligă etc. 5. Crusta unei răni care începe să se cicatrizeze. 6. Stratul exterior, tare și răcit, al globului pământesc. 7. Strat exterior, superficial, care acoperă un obiect, o piesă (metalică) etc. – Din sl. koža.

COAJĂ, coji, s. f. 1. Țesut protector extern, format din celule mari, al rădăcinilor, tulpinilor și ramurilor unor plante (lemnoase); scoarță. ♦ Înveliș exterior al fructelor, al semințelor etc. 2. Înveliș, tare și calcaros, al oului. 3. (Înv.) Înveliș, tare și calcaros, al unor moluște sau al unor crustacee. 4. Partea exterioară, mai tare, a unor alimente coapte, fripte, dospite etc. ♦ Bucățică uscată rămasă din pâine, mămăligă etc. 5. Crusta unei răni care începe să se cicatrizeze. 6. Stratul exterior, tare și răcit, al globului pământesc. 7. Strat exterior, superficial, care acoperă un obiect, o piesă (metalică) etc. – Din sl. koža.

COORDONAT, -Ă, coordonați, -te, adj., s. f. I. Adj. 1. Pus de acord (cu celelalte părți sau în toate părțile sale); armonizat, orânduit. 2. (Lingv.; în sintagma) Propoziție coordonată (și substantivat, f.) = propoziție care stă în raport de coordonare cu alta. II. S. f. 1. (Mat.) Fiecare dintre elementele (numere, distanțe, unghiuri etc.) care caracterizează poziția unui punct în raport cu un sistem de referință. 2. (Geogr.) Sistem de cercuri imaginare (meridiane și paralele) trasate pe suprafața globului pământesc, cu ajutorul cărora se determină poziția unui punct de pe glob. 3. (Astron.) Sistem de numere care pot fi concretizate prin linii și care servesc la determinarea poziției unui astru. ♦ (La pl.; în sintagma) Coordonate ecliptice = latitudinea și longitudinea aștrilor pe sfera cerească, raportate la ecliptică. 4. (Fig.) Dată (II). Coordonatele planului de muncă. – V. coordona.

COORDONAT, -Ă, coordonați, -te, adj., s. f. I. Adj. 1. Pus de acord (cu celelalte părți sau în toate părțile sale); armonizat. 2. (Lingv.; în sintagma) Propoziție coordonată (și substantivat, f.) = propoziție care stă în raport de coordonare cu alta. II. S. f. 1. (Mat.) Fiecare dintre elementele (numere, distanțe, unghiuri etc.) care caracterizează poziția unui punct în raport cu un sistem de referință. 2. (Geogr.) Sistem de cercuri imaginare (meridiane și paralele) trasate pe suprafața globului pământesc, cu ajutorul cărora se determină poziția unui punct de pe glob. 3. (Astron.) Sistem de numere care pot fi concretizate prin linii și care servesc la determinarea poziției unui astru. ♦ (La pl.; în sintagma) Coordonate ecliptice = latitudinea și longitudinea aștrilor pe sfera cerească, raportate la ecliptică. 4. (Fig.) Dată (II). Coordonatele planului de muncă. – V. coordona.

CUTĂ ~e f. 1) Îndoitură la un material textil sau la un obiect de îmbrăcăminte. 2) Încrețitură a pielii (mai ales pe față); rid; zbârcitură; creț. 3) Încrețitură a scoarței pământești, apărută sub acțiunea forțelor tectonice. /<bulg. kuta

denivelare f. Geol. diferența de nivel a scoarței pământești.

Ecleziastul, carte didactică a Vechiului Testament, atribuită regelui Solomon, în care se arată că toate lucrurile pământești și plăcerile lumii sunt nestatornice și deșertăciune. Cartea cuprinde 12 cap. și are drept scop să învețe pe om cum trebuie să-și orânduiască viața ca să ajungă să se bucure de fericirea trecătoare de pe acest pământ.

ECUATOR n. Cerc imaginar pe suprafața Pământului care împarte globul pământesc în două emisfere, nordică și sudică. [Sil. e-cu-a-tor] /<fr. équateur, lat. equator

ECUATORIAL ~ă (~i,~e) 1) Care ține de ecuator; propriu ecuatorului. Climă ~ă. 2) Care este situat în regiunea ecuatorului; din regiunea ecuatorului. Stat ~. ◊ Zonă ~ă zonă a globului pământesc, care se întinde de o parte și de alta a ecuatorului. Coordonate ~e sistem de coordonate pentru determinarea poziției aștrilor în raport cu ecuatorul ceresc. [Sil. e-cu-a-to-ri-al] /<fr. équatorial

eden n. 1. numele paradisului pământesc, în Sf. Scriptură; 2. locaș încântător.

emisferă f. 1. jumătate dintr’o sferă; 2. jumătate din globul pământesc.

EMISFERĂ ~e f. 1) Jumătate de sferă. 2) Fiecare din cele două jumătăți ale globului pământesc sau ale sferei cerești. ~ nordică. ~ sudică. 3): ~ cerebrală fiecare dintre cele două jumătăți ale creierului mare. [Sil. e-mi-sfe-ră] /<fr. hémisphere, lat. hemisphaerium

ENDEMISM ~e n. Particularitate a unor specii de animale sau de plante de a viețui numai într-un anumit loc de pe globul pământesc. /<fr. endémisme, engl. endemism

EPICENTRU, epicentre, s. n. Punct de pe suprafața globului pământesc situat deasupra hipocentrului unui cutremur și unde intensitatea zguduirii este maximă. – Din fr. épicentre.

epidermă f. 1. membrană transparentă ce acopere pielea; 2. fig. pătură exterioară, suprafață: epiderma globului pământesc.

EROU ~i m. 1) Persoană care se distinge prin bărbăție, vitejie și curaj pe câmpul de luptă. 2) Persoană care se remarcă într-un domeniu de activitate prin muncă și calități morale înalte. 3) Personaj principal al unei opere literare. ~ul unui roman. 4) Personaj mitic născut dintr-o ființă pământească și o zeitate; semizeu. /<fr. héros, lat. heros

extraterestru, -ă **1. adj. Existent în afara globului pământesc ◊ „Probabil și ființele raționale extraterestre, dacă ele există, procedează la fel.” Sc. 6 V 61 p. 5. ◊ „Chestionat de curând asupra viitorului exobiologiei (studiul vieții extraterestre) cunoscutul astronom C.S. a făcut următoarele aprecieri.” Cont. 24 XI 78 p. 5; v. și R.l. 26 VI 84 p. 6; v. și astronaută, cola. ♦ 2. s. m. f. Persoană care aparține unei civilizații din afara Terrei v. mixare (1974), catastrofism, ET(I); v. și R.l. 18 VIII 80 p. 2 (din fr. extraterrestre; cf. engl. extraterrestrial; BD 1966; Fl. Dimitrescu în LR 2/62 p. 136; FC II 113; DT; DEX, DN3)

EXTRATERESTRU, -Ă adj., s. m. f. (ființă) din afara globului pământesc. (< fr. extraterrestre)

Faust m. personaj legendar german care și-a vândut necuratului sufletul în schimbul bunătăților pământești: eroul unei drame de Goethe și al unei opere de Gounod.

FITOGEOSFERĂ f. Parte a suprafeței pământești pe care cresc plantele. /fito- + geosferă

FIZIC adj., s. 1. adj. v. corporal. 2. adj. v. sexual. 3. adj. v. trupesc. 4. adj. pământesc, trupesc. (O iubire fizică.) 5. s. v. conformație. 6. adj. v. concret. 7. adj. v. mecanic. 8. adj. manual, (înv.) mecanicesc. (Muncă fizică.)

FLORĂ f. Ansamblu de plante răspândite pe globul pământesc sau într-o anumită regiune. ◊ ~ microbiană totalitate a microorganismelor vegetale, care se întâlnesc într-un mediu. /<fr. flore

FUS¹, (I) fuse, (II) fusuri, s. n. I. 1. Unealtă de tors care servește la răsucirea firului și pe care se înfășoară firul pe măsură ce este tors, având forma unui bețișor lung și subțire, îngroșat la mijloc, cu capătul de sus ascuțit și cel de jos rotunjit și înțepenit într-o rotiță. ◊ Loc. adj. În fus = în formă de fus¹ (I 1); fusiform. 2. Organ al mașinilor de tors, cu ajutorul căruia se răsucește și pe care se înfășoară firul. II. 1. Nume dat unor părți ale mașinilor de țesut, de depănat etc. care seamănă la formă cu fusul¹ (I 1). 2. Nume dat unor părți de mașini, de instalații etc. care îndeplinesc funcția de arbore sau de osie. ♦ Porțiune cilindrică, conică sau sferică a unui arbore, a unui ax sau a unei osii, care se sprijină și se rotește într-un palier. 3. Trunchiul unui copac de la bază până la vârf, fără crengi. 4. Parte a unei coloane de arhitectură, cuprinsă între bază și capitel. 5. Corpul drept al ancorei, fără brațe și fără inel. 6. (În sintagmele) Fus sferic = porțiune din suprafața unei sfere cuprinsă între două cercuri mari care au un diametru comun. Fus orar = porțiune din suprafața globului pământesc cuprinsă între două meridiane ale căror longitudini diferă cu 15°. – Lat. fusus (cu unele sensuri după fr. fuseau).

GEOFIZICĂ f. Știință care se ocupă cu studiul proprietăților fizice ale globului pământesc (fenomenele seismice, magnetice, meteorologice etc.). /<fr. géophysique

GEOGNOZIE s. f. știință care studiază compoziția mineralogică și resturile faunei și florei globului pământesc. (< fr. géognosie)

GEOGRAFIE f. 1) Știință care se ocupă cu studiul învelișului globului pământesc sub toate aspectele (fizic, biologic, social etc.). ~ economică. ~ fizică. 2) Răspândire a ceva pe un teritoriu. /<fr. géographie, lat. geographia

GEOLOGIE s. f. Știință care studiază evoluția fizică și organică a scoarței pământești. ♦ Manual în care se studiază această știință. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géologie.

GLOB ~uri n. 1) Corp de formă sferică. 2) Planetă din sistemul solar, pe care a apărut și se dezvoltă viața; Pământ. * ~ul pământesc (sau terestru) sferoid pe care este desenată harta Pământului. 3) Sferă de sticlă sau de porțelan care protejează un bec sau o lampă. 4): ~ul ochiului (sau ocular) partea de formă sferică a ochiului. /<fr. globe, lat. globus

GLOB s. 1. v. sferă. 2. (rar) bășică. (~ colorat care se pune prin grădini.) 3. cilindru, sticlă, (reg.) burlui, țilindru. (~ de lampă.) 4. (ANAT.) bulb, (reg.) bulbuc, gogoașă, scovârlie. (~ al ochilor.) 5. (GEOGR., ASTRON.) sferă. (~ pământesc.) 6. v. lume.

HARTĂ hărți f. Reprezentare grafică, în plan orizontal, a suprafeței globului pământesc (totală sau parțială), generalizată și micșorată la o anumită scară. ◊ ~ geologică hartă pe care este reprezentată răspândirea diferitelor formații geologice. [G.-D. hărții] /<ngr. hártis

HIDROSFÉRĂ (< fr. {i}; {s} hidro- + gr. sphaira „sferă”) s. f. (GEOGR.) Învelișul de apă al globului pământesc, cuprins între atmosferă și litosferă, incluzând Oceanul Planetar (care ocupă 70,8% din suprafața Pământului) și apele continentale (inclusiv cele subterane), zăpezile și înghețurile.

HIDROSFERĂ f. Înveliș de apă al globului pământesc (cuprinzând oceane, mări, lacuri, ghețari, zăpezi, ape curgătoare, ape subterane etc.). [G.-D. hidrosferei; Sil. hi-dro-sfe-] /<fr. hydrosphere, germ. Hydrosphäre

HIPERBOREAN, -Ă, hiperboreeni, -e, adj. Care se află, care trăiește în extremitatea de miazănoapte a globului pământesc. [Pr.: -re-an] – Din fr. hyperboréen.

HIPERBOREAN ~ană (~eni, ~ene) Care ține de extremitatea nordică a globului pământesc. /<fr. hyperboréan

HIPERBOREEAN, -Ă, hiperboreeni, -e, adj. Care se află, care trăiește în extremitatea de miazănoapte a globului pământesc. [Pr.: -re-ean] – Din fr. hyperboréen.^[1]

IHTIOFAUNĂ f. Totalitate a speciilor de pești dintr-o zonă sau de pe intregul glob pământesc. /<fr. ichtyofaune

IISUS HRISTOS (Iisus reprezintă forma gr. a numelui ebraic Ioshua „Mântuitorul”, iar Hristos, forma gr. a numelui ebraic Messiah, „unsul lui Dumnezeu”), întemeietorul creștinismului. Potrivit Evangheliei, s-a născut în Bethlehem, în anul 4, înainte de era creștină. Ca urmare a poruncii lui Irod (care se temea că-și va pierde tronul din cauza nașterii lui Mesia, „Regele Iudeilor”) de a fi uciși toți pruncii mai mici de doi ani, Iosif și Maria s-au refugiat cu el în Egipt, revenind după trei ani, în Nazaret, unde Iisus Hristos și-a petrecut copilăria și tinerețea până la vârsta de 30 de ani. Înainte de a-și începe misiunea de predicator, a fost botezat de profetul Ioan în râul Iordan. Înconjurat de 12 ucenici, Iisus Hristos a propovăduit o nouă învățătură despre Împărăția lui Dumnezeu, rezumată în „Predica de pe munte” (susținând că Dumnezeu este Tatăl lui, că El este fiul lui Dumnezeu, că are Duhul Sfânt, că domnește asupra Legii). Din această cauză a fost urmărit și prigonit de autoritățile religioase, fiind acuzat de blasfemie. A făcut numeroase minuni (vindecări de bolnavi, învieri de morți). În ultima săptămână a vieții sale pământești, după ce a celebrat, împreună cu cei 12 ucenici, Cina cea de Taină și a instituit sfânta euharistie, a fost prins, prin trădarea lui Iuda Escarioteanul, în grădina Ghetsimani (de pe Muntele Măslinilor), unde se retrăsese pentru a se ruga împreună cu apostolii. Dus în fața sinedriului, Iisus Hristos a fost condamnat la moarte, sentință acceptată și de Pilat, care, deși l-a găsit nevinovat, a cedat în fața mulțimii fanatizate. Iisus Hristos a fost răstignit pe Golgota, între doi tâlhari. După moartea sa, apostolii au plecat în N Galileii, dar s-au întors la vestea că Iisus Hristos a înviat după trei zile (în dimineața celei dintâi zile a săptămânii). Iisus Hristos a stat de vorbă cu apostolii, pe care i-a trimis să propovăduiască Evanghelia la toate semințiile lumii și să le boteze în numele Sfintei Treimi, spre iertarea păcatelor, dându-le pentru aceasta puterea Duhului Sfânt. La 40 de zile după Înviere, Iisus Hristos s-a înălțat la cer, de unde va reveni pe pământ pentru Judecata de Apoi. Potrivit învățăturii creștine, face parte din Sfânta Treime, fiind Fiul lui Dumnezeu (alături de care este coetern), Logosul întruchipat de Duhul Sfânt și al Fecioarei Maria, Dumnezeu și om în același timp, cele două firi, divină și umană, neamestecându-se. Biserica i-a închinat opt praznice, unele cu dată fixă (Nașterea Domnului – 25 dec.; Tăierea împrejur – 1 ian.; Botezul Domnului – 6 ian.; Întâmpinarea Domnului – 2 febr.; Schimbarea la Față – 6 aug.) și altele cu dată variabilă (Intrarea în Ierusalim – Duminica Floriilor, Învierea Domnului și Înălțarea Domnului).

istorie, istorii s. f. 1. Proces de dezvoltare a fenomenelor din natură și din societate. 2. Știință care studiază dezvoltarea societății omenești în întreaga ei complexitate ca un proces unitar, desfășurat pe baza unor legi obiective. ♦ Scriere conținând evenimente și fapte care se încadrează în această știință; p. ext. obiectul de învățământ respectiv. ♦ Istoria Susanei = carte anaghinoscomena (necanonică) a Vechiului Testament, care formează cap. 13 (64 de versete) ca adaos la cartea canonică a lui Daniel. Cartea are un caracter instructiv și moral, punând în lumină credința neclintită a omului în Dumnezeu. ♦ Istoria omorârii balaururlui și a sfărâmării lui Bel = carte anaghinoscomena (necanonică) a Vechiului Testament care, în traducerea grecească a Septuagintei, formează cap. 14 al cărții canonice a lui Daniel. Este alcătuită dintr-un singur cap. (50 de versete), în care se arată, printre altele, cum Daniel a omorât un balaur considerat sacru în Babilon, fapt pentru care a fost aruncat într-o groapă cu lei flămânzi, de unde a ieșit nevătămat după șapte zile. ♦ Istoria bisericii universale = știință care expune dezvoltarea Bisericii de la întemeierea ei și până astăzi pe tot globul pământesc și în toate direcțiile vieții sale. ♦ Istoria Bisericii Ortodoxe Române = disciplină teologică și istorică în același timp, care cercetează critic viața creștină la români și dezvoltarea Bis. române în decursul veacurilor în toate locurile patriei noastre, precum și raporturile ei cu celelalte confesiuni creștine. – Din lat. historia.

IZOBATĂ ~e f. Linie pe harta globului pământesc, care unește punctele cu aceeași adâncime față de o suprafață de reper. /<fr. isobathe

IZODINAMICĂ ~ce f. Linie pe hartă care unește punctele câmpului magnetic pământesc ce au aceeași intensitate. /<fr. isodynamique

JAPONÉZ, -Ă (< fr.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a format ca națiune în Japonia. Mai trăiesc în S.U.A., Brazilia, Canada, Perú etc.; de religie șintoistă, budistă și creștină. ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din Japonia; nipon. 2. Adj. Care aparține Japoniei sau japonezilor, referitor la Japonia sau la japonezi. ♦ (Substantivat, f.) Limbă din familia altaică, vorbită de japonezi. Primele inscripții în japoneză, cu caractere ideografice, împrumutate de la chinezi, datează din sec. 6. J. modernă folosește una dintre cele mai complicate scrieri, constând din trei sisteme de scriere diferite (unul ideografic, de origine chineză și două silabice) care coexistă în mod sincretic; textele se scriu în coloane verticale de la dreapta la stânga. ◊ Arta j. = artă dezvoltată în Japonia încă din perioada Neoliticului și materializată inițial, în perioada Jōmon, prin vase de ceramică al căror decor specific era torsada. În perioada următoare, Yayoi (sec. 3 î. Hr.-2 d. Hr.), apar vasele de bronz în formă de clopot cu motive decorative liniare, subțiri, deosebit de rafinate. Perioada Kufun, se caracterizează printr-o dezvoltare a artei funerare, morminte de tumuli, sarcofage din teracotă și piatră, alături de care pot fi găsite statuete de lemn, podoabe și arme de fier. În arhitectură predomină elementele specifice templelor șintoiste: construcții simple de lemn, cu acoperișul în coamă, ridicate deasupra unei platforme mult înălțate. În perioada Asuka (593-710), arta j. cunoaște o deosebită înflorire sub influența artei chineze și coreene. Construcțiile arhitecturale religioase (pagodele) și civile (palatele), din lemn, se caracterizează prin acoperișul piramidal, format din mai multe etaje suprapuse, care se retrag succesiv având marginea streșinii ridicată, și prin pereții cu decorații policrome, luxuriante. Cea mai veche mănăstire budistă japoneză este Hōryŭri (607) lângă Nara, care include „Sala de aur” (Kondo), unde se află grupul statuar din bronz denumit „Triada lui Sakyamuni” – mărturie a unei arte figurative, dezvoltată sub influența celei chineze în perioada Tang. În perioada Nara (710-794), sub influența continentală, în arta j. de manifestă gustul pentru grandios și monumentalitate (templul Todaiji), iar arta lăcuitului cunoaște o înflorire deosebită („Tabernacolul lui Tamamushi”). Sculptură în lemn, bronz sau piatră, reprezentând divinități budiste, figuri de împărați și demnitari, animale fantastice cu semnificații simbolice la dimensiuni colosale („Triadele lui Yakushi”, sec. 7; „Budha Roshana”, sec. 8). În pictură încep să fie întrebuințate noi materiale, printre care creta, ruloul de hârtie (emakimono) și ruloul de mătase. În perioada Heian (794-1185), influența chineză își pierde din importanță, statuile, în special din lemn, au trăsături mistice, enigmatice („Amyda Nyorai”, sec. 11, de Jocho). Alături de pictura religioasă se dezvoltă și stilul yamato-e, în culori pastelate, delicate („Istoria lui Genji”). Elementele arhitectonice se armonizează cu peisajul („Engakuji”, lângă Kyōto; Kongobuji, pe muntele Konya), iar grădinile sunt integrate în locuințele aristocraților. Creșterea importanței aristocrației războinice în perioada Kamakura (1185-1333) se traduce pe plan artistic în forme de un auster realism. În statuara de lemn o atenție sporită este acordată trăsăturilor feței. În pictură sunt abordate noi subiecte: hagiografice, anecdotice, povestiri populare. Arta portretistică ia un mare avânt („Minamotono Yoritomo” și „Tairano Shigemori” picturi de Fushiwara no Takanobu, sec. 13). O dată cu răspândirea ritualului servirii ceaiului se dezvoltă arta ceramicii (regiunea Seto). În perioada Muromachi (sau Ashikaga, 1333-1573), caracterizată prin răspândirea ideilor budiste zen, care promovau recuperarea valorilor materiale și spirituale, și în perioadele următoare, un loc important îl ocupă pictura sub formă de kakemono-uri și makimono-uri, de un mare rafinament al liniei și coloritului (Sesshū, sec. 15; Kāno Motonobu, sec. 16; Kāno Masanobu, Kōrin Ogata, sec. 17). Cu toată politica izolaționistă instaurată în perioada Tokugawa (1615-1868), infiltrațiile de tehnică artistică occidentală vor duce la formarea unor curente opuse picturii oficiale Kāno; școala decorativă Rimpa (sec. 17), reprezentată de Sōtatsu („Povestea lui Genji”) și Kōrin Ogata („Prune roșii și albe”), precum și școala Maruyama (sec. 18-19), cu tendințe realiste. De o răspândire rapidă se bucură genul popular ukiyo-e (sec. 18-19) care exaltă viața pământească, manifestându-se cu deosebire în xilogravură și în arta stampelor mono- și policrome de mare rafinament. (Harunobu, Sharaku, Utamaro, Hokusai, Hiroshige). Arhitectura (sanctuare, mausolee) continuă să se dezvolte în forme șintoist-budiste (complexul de la Nikkō). Tot acum, sub influența teatrului, se dezvoltă creația de măști. Ca urmare a preluării contactelor cu Occidentul (perioada Meiji, 1868-1912), se introduc materiale și și stiluri tipic europene. După primul război mondial, iau naștere mișcări de avangardă (grupul Bunriha) și Asociația japoneză pentru designul industrial. După al doilea război mondial, cinematografia j. se impune prin marii regizori A. Kurosawa, M. Kobayashi, M. Kenji, S. Kanetoçare aduc o notă specifică, tradițională, de mare plasticitate. Asupra arhitecturii j. se manifestă în special influența funcționalismului american, adaptat exigențelor locale (K. Tange, J. Sakakura). În anii ’60 se remarcă activitatea grupului Metabolism (K. Kikutake, N. Kurokawa) și așa-numitului New Wave japonez (A. Isozaki, K. Shinohara). În pictură, sfârșitul anilor ’50 este dominat de grupul Gutaj din Osaka (K. Shiraga, S. Murakami), înrudit cu neodadaismul, iar după anii ’60, de mișcarea Mono-ha.

JETSTREAM /-strim/ s. n. vânturi relativ regulate care suflă la înălțimi mari de la vest la est în jurul globului pământesc. (<engl. jetstream)

LAIC s., adj. 1. s. v. mirean. 2. adj. lumesc, mirean, mirenesc, pământean, profan, (rar) secular, (înv. și pop.) pământesc, (înv.) politicesc, temporal. (Treburi bisericești și treburi ~.)

LITOSFERĂ f. Înveliș extern solid de pe suprafața globului pământesc; scoarța terestră. [G.-D. litosferei; Sil. -to-sfe-] /<fr. lithosphere

LUME ~i f. 1) Totalitate a tot ce există în realitate, manifestată în diversele ei forme și infinită în timp și spațiu; univers. * De când (e) ~ea (și pământul) de foarte demult; din totdeauna. Pentru nimic în ~ cu nici un preț. 2) mai ales la pl. Totalitate a corpurilor cerești; sistem planetar. ~ea stelelor. 3) Pământul cu întreaga lui viață (animală și vegetală) de pe el. * În (sau prin) toată ~ea sau în ~ea toată peste tot; pretutindeni. A-și lua ~ea în cap a lăsa totul și a pleca undeva departe. A cutreiera toată ~ea, a umbla prin ~ a călători mult prin diferite locuri. 4) Totalitate a oamenilor de pe globul pământesc; omenire; umanitate. ◊ ~ea toată (sau întreagă) mulțime de oameni. 5) (urmat de un determinativ) Categorie de oameni uniți prin aceeași profesie, prin nivelul de cultură; mediu social. ~ea artiștilor. 6) Număr mare de oameni; norod. ◊ ~ de pe ~ mulțime foarte mare. 7) Mediu social; ambianță. ◊ A fi în rând cu ~ea a fi la fel cu ceilalți; a fi la nivelul cuvenit. A ieși în ~ a lua contact cu societatea. 8) Mediu în care se desfășoară existența unei ființe sau a unei colectivități; viață. ◊ A veni pe ~ a se naște. A nu-i fi dragă ~ea a fi sătul de viață. 9) Fiecare din marile categorii sistematice în care sunt împărțite corpurile naturale; regn. ~ea animală. [G.-D. lumii] /<lat. lumen

LUME, lumi, s. f. I. 1. Totalitate a celor existente în realitate; univers, cosmos. ◊ Expr. De când (e sau cu) lumea (și pământul) = de (sau din) totdeauna; vreodată; Cât (e) lumea (și pământul) = veșnic; (în construcții negative) niciodată, nicăieri. (Reg.) Până-i lumea = veșnic; (în construcții negative) niciodată. Nici pentru toată lumea sau pentru nimic în lume = cu nici un preț, cu nici un chip. Că (doar) nu piere lumea, se spune atunci când vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut sau că nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se spune despre cineva care este foarte fericit. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din Pământ și aștrii vizibili, constituind un sistem organizat; sistem solar, sistem planetar. 3. Globul pământesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală), pământul locuit de om. ◊ Lumea veche = pământul cunoscut înainte de descoperirea Americii (Asia, Europa și Africa). Lumea nouă = cele două Americi și Oceania. Lumea tăcerii = universul adâncurilor marine și oceanice. ◊ Expr. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, peste tot. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. A se duce (sau a fugi, a pleca) în lume (sau în toată lumea, în lumea largă) = a pleca departe, fără să se știe unde. A da cuiva drumul în lume = a da cuiva libertatea să plece. A(-și) lua lumea în cap = a pleca (departe) părăsind totul (mai ales din cauza unor supărări mari, a unor necazuri etc.). A umbla prin lume sau a cutreiera lumea = a călători mult și în locuri diferite, a colinda. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea. A dormi (sau a adormi) ca dus (sau ca dușii) de pe lume = a dormi (sau a adormi) adânc. 4. (Înv. și reg.) Lumină. Lumea ochiului (sau ochilor) = pupila ochiului (sau ochilor). ◊ Expr. (Rar) A ieși la lume = a ajunge la lumină, la loc deschis, la larg. II. 1. Populația globului pământesc, omenirea întreagă; umanitatea. ♦ Majoritatea oamenilor. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. Lumea artiștilor. 3. Oameni, mulțime, public; societate, mediu social. ◊ Om de lume = persoană care are experiența vieții în societate, care cunoaște uzanțele; persoană dornică de petreceri, exuberantă, veselă. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cuvine. ◊ Expr. (A fi) în rând cu lumea = (a fi) la fel cu ceilalți; (a fi) cu rost, așezat, cu o viață chibzuită. Lume(a) de pe lume sau lumea toată, o lume (toată, întreagă) = mulțime nenumărată, foarte mulți oameni. A purta lumea pe degete = a înșela oamenii; a-și bate joc de ei, a fi șmecher, abil. A ieși (sau a scoate capul) în lume = a apărea în societate, a lua contact cu oameni și situații noi, a începe să frecventeze societatea. A ajunge (sau a fi) de râsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație degradantă; a se face de râs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = nu știe nimic din ce se întâmplă; e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă = a-i plăcea (cuiva) să trăiască; a-i fi foarte plăcut să... Când ți-e lumea mai dragă = când te simți mai bine; când nici nu te gândești, când nici nu te aștepți. Zi-i lume și te mântuie! = asta e! n-ai ce(-i) face! ♦ Viață laică; viață veselă, liberă. ◊ Loc. adj. De lume = care se referă la viața de plăceri, la dragoste. 2. (În sintagmele) Lumea albă = (în basme) viața pământească, în care trăiesc oamenii. Lumea neagră = (în basme) viața subpământeană, în care ar trăi duhurile rele. Lume de apoi (sau lumea cealaltă, ceea lume) = a) (în concepțiile religioase) viața de dincolo de moarte; b) (în basme) regiune imaginată dincolo de acest pământ, celălalt tărâm. – Lat. lumen.

LUME, lumi, s. f. I. 1. Tot ce există ca realitate și ca reflectare a ei; univers, cosmos. ◊ Expr. De când (e sau cu) lumea (și pământul) = de (sau din)totdeauna; vreodată; Cât (e) lumea (și pământul) = veșnic; (în construcții negative) niciodată, nicăieri. (Reg.) Până-i lumea = veșnic; (în construcții negative) niciodată. Nici pentru toată lumea sau pentru nimic în lume = cu nici un preț, cu nici un chip. Că (doar) nu piere lumea, se spune atunci când vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut sau că nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se spune despre cineva care este foarte fericit. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din Pământ și aștrii vizibili, constituind un sistem organizat; sistem solar, sistem planetar. ♦ Vast domeniu al realității care se distinge de altele printr-una sau mai multe însușiri fundamentale. Lumea organică. Lumea anorganică. 3. Globul pământesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală), pământul locuit de om. ◊ Lumea veche = pământul cunoscut înainte de descoperirea Americii (Asia, Europa și Africa). Lumea nouă = cele două Americi și Oceania. Lumea tăcerii = universul adâncurilor marine și oceanice. ◊ Expr. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, peste tot. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. A se duce (sau a fugi, a pleca) în lume (sau în toată lumea, în lumea largă) = a pleca departe, fără să se știe unde. A da cuiva drumul în lume = a da cuiva libertatea să plece. A(-și) lua lumea în cap = a pleca (departe) părăsind totul (mai ales din cauza unor supărări mari, a unor necazuri etc.). A umbla prin lume sau a cutreiera lumea = a călători mult și în locuri diferite, a colinda. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea. A dormi (sau a adormi) ca dus (sau ca dușii) de pe lume = a dormi (sau a adormi) adânc. 4. (Înv. și reg.) Lumină. ◊ Lumea ochiului (sau ochilor) = pupila ochiului (sau ochilor). ◊ Expr. (Rar) A ieși la lume = a ajunge la lumină, la loc deschis, la larg. II. 1. Populația globului pământesc, omenirea întreagă; umanitatea. ♦ Majoritatea oamenilor. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. Lumea artiștilor. 3. Oameni, mulțime, public; societate, mediu social. ◊ Om de lume = persoană care are experiența vieții în societate, care cunoaște uzanțele; persoană dornică de petreceri, exuberantă, veselă. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cuvine. ◊ Expr. (A fi) în rând cu lumea = (a fi) la fel cu ceilalți; (a fi) cu rost, așezat, cu o viață chibzuită. Lume(a) de pe lume sau lumea toată, o lume (toată, întreagă) = mulțime nenumărată, foarte mulți oameni. A purta lumea pe degete = a înșela oamenii; a-și bate joc de ei, a fi șmecher, abil. A ieși (sau a scoate capul) în lume = a apărea în societate, a lua contact cu oameni și situații noi, a începe să frecventeze societatea. A ajunge (sau a fi) de râsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație degradantă; a se face de râs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = nu știe nimic din ce se întâmplă; e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă = a-i plăcea (cuiva) să trăiască; a-i fi foarte plăcut să... Când ți-e lumea mai dragă = când te simți mai bine; când nici nu te gândești, când nici nu te aștepți. Zi-i lume și te măntuie! = asta e! n-ai ce(-i) face! ♦ Viață laică; viață veselă, liberă. ◊ Loc. adj. De lume = care se referă la viața de plăceri, la dragoste. 2.(În sintagmele) Lumea albă = (în basme) viața pământească, în care trăiesc oamenii. Lumea neagră = (în basme) viața subpământeană, în care ar trăi duhurile rele. Lumea de apoi (sau lumea cealaltă, ceea lume) = a) (în concepțiile religioase) viața de dincolo de moarte; b) (în basme) regiune imaginată dincolo de acest pământ, celălalt tărâm. – Lat. lumen.

lume f. 1. lumină: o potecă care s’o scoată la lume ISP. se turbură cerul, nu mai vede lume PANN; 2. diamantul unui inel: lumea inelului (cf. vechiu-rom. lumea ochiului, pupilă); ║ 1. tot ce e luminat sub soare, universul întreg, cerul și pământul: creațiunea lumii; lume albă (în basme), cea locuită de oameni, în opozițiune cu lumea neagră (sau tărâmul celălalt), unde domnește o noapte adâncă în mijlocul zilei și unde locuesc ființe dușmane omului; ceea lume, vieața d’apoi; 2. globul pământesc: a face ocolul lumii; lumea vechie, lumea nouă, continentul vechiu și cel nou; 3. planetă presupusă locuită: lumi s’află în jurul fiecării stele; 4. neamul omenesc: opiniunea e regina lumii; 5. generațiuni de oameni, societate umană: lumea vechie, lumea modernă; 6. vieață seculară, în opozițiune cu cea monastică: om de lume, cântec de lume; 7. societate înaltă: se mișcă în lumea mare; ca lumea, cum se cade: să învețe carte ca lumea CAR.; 8. oameni (luați în parte): se adunase lume multă; o lume, ceva în mare număr. [Lat. LUMEN, lumină; sensul de «univers», deja familiar celor mai vechi monumente literare, își găsește o analogie în slav. SVĬETŬ, care însemnează totdeodată lumină și lume].

MAGNETISM s. 1. magnetism pământesc v. magnetism terestru; magnetism terestru = magnetism pământesc. 2. magnetism animal = mesmerism.

MAGNETISM s. n. 1. Proprietatea pe care o au corpurile magnetice de a se magnetiza. ◊ Magnetism terestru (sau pământesc) = totalitatea fenomenelor magnetice caracteristice Pământului. Magnetism animal = fluid universal care ar străbate toate corpurile însuflețite și care s-ar transmite (în anumite condiții) de la om la om; concepție și ansamblu de procedee terapeutice bazate pe proprietățile acestui fluid. 2. Parte a fizicii care studiază proprietățile magnetice ale materiei. – Din fr. magnétisme, germ. Magnetismus.

MAGNETISM s. n. 1. Proprietate fizică fundamentală a materiei, care se manifestă ca o formă specifică de interacțiune între curenții electrici, între curenții electrici și magneți sau între magneți. ◊ Magnetism terestru (sau pământesc) = totalitatea fenomenelor magnetice caracteristice Pământului. Magnetism animal = proprietate a organismelor vii de a emite un fluid magnetic și de a fi influențate de emanații ale aștrilor sau de fluidul magnetic al cuiva; ansamblu de procedee terapeutice bazate pe această proprietate. 2. Parte a fizicii care studiază proprietățile magnetice ale materiei. – Din fr. magnétisme, germ. Magnetismus.

MAGNETISM n. 1) Proprietate a unor corpuri de a atrage fierul. ◊ ~ terestru (sau pământesc) totalitate a proprietăților magnetice ale Pământului. 2) Parte a fizicii care se ocupă cu studiul fenomenelor și proprietăților magnetice ale corpurilor. /<fr. magnétisme, germ. Magnetismus

Mamon m. 1. zeul bogățiilor la vechii Sirieni; 2. fig. avuție pământească adunată cu lăcomie și jaf.

MAPAMOND ~uri n. Hartă care reprezintă globul pământesc pe o suprafață plană; planiglob; planisferă. ◊ Pe tot ~ul în toată lumea; peste tot; pe tot pământul. /<it. mappamonde, ngr. mappamóndo

MIAZĂNOAPTE s. f. 1. Unul dintre cele patru puncte cardinale, aflat în direcția stelei polare, nord; p. ext. parte a globului pământesc, a unui continent, a unui oraș etc. situată spre acest punct cardinal. ♦ Lumea, popoarele din țările, ținuturile etc. situate în (sau spre) nord. 2. (Înv. și pop.) Miezul nopții. – Lat. mediam noctem.

MIAZĂNOAPTE s. f. 1. Unul dintre cele patru puncte cardinale, aflat în direcția Stelei Polare, nord; p. ext. parte a globului pământesc, a unui continent, a unui oraș etc. situată spre acest punct cardinal. ♦ Lumea, popoarele din țările, ținuturile etc. situate în (sau spre) nord. 2. (Înv. și pop.) Miezul nopții. – Lat. mediam noctem.

MIAZĂNOAPTE f. (în opoziție cu miazăzi) 1) Punct cardinal care se află în direcția stelei polare; nord. 2) Parte (a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc.) care este situată spre acest punct cardinal. /<lat. medium noctem

MIAZĂZI f. (în opoziție cu miazănoapte) 1) Punct cardinal care se află în direcția Soarelui la amiază; sud. 2) Parte (a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc.) care este situată spre acest punct cardinal. /<lat. medium diem

MORRIS [móris], William (1834-1896), desenator, decorator, poet, scriitor și critic de artă engleză. Creație de factură prerafaelită. A ridicat prestigiul artelor decorative, creând modele inspirate din artizanatul medieval. Xilogravuri în spirit medieval. Versuri neoromantice („Apărarea Gueneverei și alte poeme”, „Raiul pământesc”), ulterior poezie revoluționară („Imnuri pentru socialiști”); proză social-utopică (nuvela „Visul lui John Bull”, „Vești de Nicăieri”).

mund, s.n. – (top.) Capul Mundului, lângă pasul Șetref. – Lat. mundulus „curat; elegant; frumos” (Filipașcu 1940: 22) sau mundus „lume, univers; globul pământesc”.

mund, s.n. – (top.) Capul Mundului, lângă pasul Șetref. – Lat. mundus „lume, univers; globul pământesc”.

munte, munți s. m. Ridicătură a scoarței pământești mai mare decât dealul și de obicei stâncoasă. ◊ Muntele Carantaniei v. Muntele Ispitirii. ◊ Muntele Eleonului v. Muntele Măslinilor ◊ Muntele Fericirilor = denumire dată de creștini muntelui de pe care Iisus Hristos a rostit „Predica de pe munte”, care începe cu anunțarea celor nouă fericiri. După Tradiție este vorba de muntele Kurun (Karn) Hattin, situat la 7 km nord-vest de orașul Tiberiada. ◊ Muntele Ispitirii (sau al Carantaniei) = locul unde Iisus a fost dus de Duhul în pustia Carantaniei pentru a fi ispitit de Satana. După Tradiție, este vorba de muntele Duca. ◊ Muntele Măslinilor (sau al Eleonului) = munte plantat cu măslini la poalele căruia se află satul Betania, de unde Iisus avea să plece spre Ierusalim călare pe un asin și de unde s-a înălțat la cer, după înviere, în fața ucenicilor Săi. ◊ Muntele Sionului v. Sion. ◊ Sfântul Munte v. Athos. – Din lat. mons, -tem.

muzicologie (fr. musicologie; engl. musicology; germ.: Musikwissenschaft), știință a muzicii ce adoptă ca obiect multiplele laturi ale acesteia: practică și teoretică, aplicativă și fundamentală, creatoare, interpretativă și perceptivă, diacronică și sincronică, cognitivă și educativă, etică și estetică etc. M. se constituie ca știință independentă în sec. 19 și preia tradițiile unor discipline care au cercetat din vechime aceste laturi. Încă din sec. 6 î. Hr., școala fondată de Pitagora studiază structura matematică a sunetului* muzical descoperind relațiile și proporțiile acustice ale acesteia. Ele reprezentau legi universale ale întregului cosmos, fiind adoptate de către pitagorici în astronomie și în creația artelor plastice și arhitecturii, ca norme imuabile menite să realizeze frumosul și armonia (1). Școala lui Pitagora a cercetat, de asemenea, efectul muzicii asupra sufletului creând teoria ethosului*, temei al unor cercetări, în etică, pedagogie, estetică*, continuate de școala lui Platon și Aristotel. Medicina și politica au adoptat și ele aceste idei ca principii terapeutice și mijloace de educație a cetății. Cercetările de istorie a muzicii* au fost cultivate de către Heraclide Ponticul (sec. 6 î. Hr.), fiind continuate până târziu de Plutarh (sec. 2 d. Hr.). Gândirea antică a grupat disciplinele muzicii în două mari clase: teorie și practică (Aristoxenos, sec. 4 î. Hr.) – teoria, cu bazele fizice și aplicațiile tehnice, practica având, ca subgrupe, activitatea educativă și cea productivă (compoziție și interpretare). Notația* muzicală vocală și instr., sistemul (II, 2) modurilor și sistemul (II, 6) ritmului* constituie de asemenea un aport însemnat al antic. gr. În cunoașterea științifică a muzicii, ca tradiție a m. moderne. Întemeiat pe concepția pitagoreică, ev. med. va adopta studiul muzicii ca singura artă admisă în universități, fiind încadrată în quadrivum* alături de aritmetică, geometrie și astronomie. Autorii medievali dezvoltă teoria ritmului (Augustin) și pe cea a modurilor* (Boethius, Cassiodor), pe linia tradițiilor antice. Noi orientări înspre practica interpretativă și creatoare a cântecului religios (Regino de Prön, Aurelianus Reomensis, Hucbaldus) culminează cu sistemul lui Guido d’Arezzo (sec. 12; v. solmizație). Concepții scolastice impun teoreticienilor, în mod dogmatic, principii de cunoaștere și clasificare a ramurilor muzicii; musica coelestis și musica mundana „muzicală cerească și pământească”. În schimb latura practică a investigației va duce la cunoașterea genurilor (I) cultivate în viața muzicală și la norme tipologice obiective, ca de ex.: după sursa sonoră: m. vocală (m. harmonica), m. instrumentală de suflători (m. organica) sau de percuție și corzi (m. ritmica), iar după specificul componistic monodică* (simplex vel civilis) sau polifonică* (composita vel regularis vel canonica). Umanismul și Renașterea* vor aduce noi preocupări teoretice fie în studiul sunetelor și relațiilor lor (Zarlino) fie în cel al sistemului modal (Glarean). Muzica încetează de a mai fi încadrată în quadrivium, iar studiul compoziției (2) nu făcea decât arareori parte din cursurile academice, fiind atribuit altor discipline ca poetica sau retorica. Reîntoarcerea la arta antică va determina genul „odelor pe metri antici” (Cesti, Tritonius, Baillif, Goudimel, Honterus). Renașterea și barocul*, vor promova preocupări de organologie și de noi sisteme intonative: infra-cromatice* (v. microinterval) (Tartini), temperate* (Werckmeister). Gândirea enciclopedică (Praetorius, Mersenne, Kircher), va duce la dezvoltarea științei muzicale fie în sensul științelor naturii (acaustica* – Sauveur), fie în cel al disciplinelor umane: estetică* (Baumgarten), etnografie (Cantemir) sau teoria*, istoria și enciclopedia muzicii (Bourdelot, Forkel, Burney, Cantemir). Știința modernă (începând cu Fétis, Adler, Riemann) va cuprinde totalitatea ramurilor de cunoaștere a muzicii în sisteme alcătuite după diverse criterii: istorico-sistematice, științele naturii și ale spiritului, nomotetice-idiografice* etc. Sec. 20 va relua aceste preocupări axate fie pe binomul istoric-sistematic adoptat de tradiția universitară, fie pe alte criterii de clasificare: istorie-etnologie-psihologie* (J. Handschin), m. internă și externă (J. Chailley), etnomuzicologie-istorie-muzicologie sistematică (A. Wellek), teorie-istorie-etnomuzicologie-critică muzicală (I. Keldiș). Deschiderile sistemului merg spre adoptarea noilor discipline muzicologice (sociologia – C. Sachs) și a altora care așteaptă obținerea dreptului de cetate în sistem: cibernetica, lingvistica muzicală, semiotica. În gândirea științifică românească, Xenopol adoptă principiul clasificării triadice: genetice-sistematice-fenomenologice iar, în muzică, Iacob Mureșianu (1888) reia principiul antic al teoriei și practicii, în prima clasă adoptând: gramatica, acustica, canonica, melodica, estetica. George Breazul, la rândul său, integrează în cursul său de enciclopedia și pedagogia muzicii: „psihologia, logica și teoria cunoașterii, estetica, istoria muzicii, folclorul și metodologia specială a muzicii și a lecției practice” (1927). Sistemul contemporan al m. deși de un caracter însă empiric, tinde spre o concepție interdisciplinară ce vizează atât nivelul ontologic (obiectul cercetării, existența și esența sa) cât și cel epistemologic (principiile și metodele cunoașterii). Concepțiile asupra obiectului m. cunosc două poziții extreme, polare: a) Arta muzicii ca existență materială a fenomenului sonor-acustic, guvernat de legități general-valabile – concepția fondată de pitagoreici, dar reluată în sens formalist de Filodem (sec. 1 î. Hr.), care nega muzicii orice efect asupra sufletului. În arta din sec. 19, concepția formalistă e susținută de E. Hanslick, care luptă totodată contra literaturizării religioase, filozofice a muzicii. b) Arta muzicii ca existență creată de om, în scopul cunoașterii și exprimării realității, ca mod de reflectare a acesteia și mijloc de acțiune asupra omului. De aceeași tradiție antică (cf. teoriei ethosului), ea reprezenta concepția adoptată de estetica științifică umanistă. Concepțiile epistemologice asupra muzicii au fost adeseori legate de știința în care se desfășura cercetarea: matematică, fizică, istorică sau estetică etc. O dată cu fondarea în sec. 19 a m. ca știință independentă, metodele ei au fost preluate din științele naturii, a căror dezvoltare le-a impus ca model al tuturor ramurilor de cunoaștere socio-umană. Pozitivismul este orientarea care a determinat această prevalentă a științelor naturii. Geneza m. ca sistem independent a fost condiționată, de asemenea, de concepția evoluționistă (Darwin, Spencer) ca și de primele afirmări ale filosofiei materialist-dialectice: teza lui Fr. Engels asupra corelației istoric-logic, s-a reflectat parțial într-unul din primele sisteme ale m. în sensul dualismului istoric-sistematic (G. Adler, 1885). Evoluția ulterioară a întregii cunoașteri științifice a dus la perfecționarea metodelor diverselor ramuri, fie de natură fizică (acustica) sau socio-umană (istoria, estetica, psihologia, sociologia etc.), fie de corelarea celor două domenii, cu o prevalență a umanului (psiho-acustica). Principiul interdisciplinar determină în sistemul actual al m. apelul la „pluralism epistemologic” sau „sinteza metodelor”, fie în interiorul ramurilor (istorie, sociologie, teorie etc.) fie în interiorul sistemului, între ramuri. În acest din urmă caz, metodele trebuie să străbată transversal toate ramurile cunoașterii cuprinse în sistem, pentru ca orice latură a fenomenalității muzicale să beneficieze cât mai amplu în procesul de cunoaștere a obiectului epistemic ce-l reprezintă. Aceste aspecte reprezintă tendințe actuale și perspective viitoare ale m. Interdisciplinaritatea se află încă într-o fază incipientă de multi-, pluri- sau intra-disciplinaritate, caracterizată printr-o simplă „coabitare” a ramurilor în sistem, cu unele schimbări de enunțuri și metode între ele. O adevărată inter- și trans-disciplinaritate (ca fază superioară) se va realiza când sistemul va fi dominat de un număr de axiome comune, din care să se deducă, printr-o metodologie adecvată, întreaga construcție și coordonare logică a întregului și ramurilor sale. Imaginea grafică circulară a ramurilor m. reflectă funcțiunile și posibila dezvoltare și autoreglare a sistemului. Acesta e dominat de nucleul central al filozofiei (epistemologiei) muzicii și teoriei sale superioare – zonă ontologică și epistemică a axiomelor prime și a metodelor circular-transversale, centru din care se desprind radial radial disciplinele sociale, umane, naturale, istorice și sistematice, fundamentale și aplicative ale m. Graficul reflectă la limita circumferinței derivarea disciplinelor sociale, umane, naturale, istorice și sistematice, fundamentale și aplicative ale m. Graficul reflectă la limita circumferinței derivarea disciplinelor muzicale din ramurile generale ale specialității respective (ex. sociologia generală etc.), alt aspect al posibilei interdisciplinarități. În structura domeniului epistemologic al m., alături de obiectul și subiectul cunoașterii, distingem trei categorii ale metodelor: A. Principiile materialismului dialectic și istoric; B. Legile logice ale gândirii, proprii tuturor domeniilor cunoașterii; C. Normele și metodele specifice disciplinelor muzicale. Acestea din urmă comportă trei nivele corelate posibilităților cognitive-euristice ale muzicii ca artă și știință: I. Obiectul: realitatea; subiectul: compozitorul; metodele: științele „tehnologice” ale artizanatului creator [armonie (III), contrapunct*, forme* etc]. II. Obiectul: opera de artă; subiectul: muzicologul; metodele: științele tehnologice, adoptate ca mod de testare și analiză a măiestriei. III. Obiectul: întreaga fenomenalitate a muzicii; subiectul: muzicologul; metodele: toate disciplinele m., axate pe cercetarea fundamentală și aplicativă. M. românească s-a manifestat empiric în sec. 19, prin diverse discipline izolate, ca pedagogia (manuale, metode), culegeri* de folclor*, lexicografie, istoria muzicii, critică muzicală, organologie etc. Dezvoltată în sec. 20, prin amplificarea obiectului de cercetare și adoptarea unor metode moderne, ea s-a impus pe plan mondial prin discipline ca: istoria muzicii (E. Mandicevski, G. Breazul), etnomuzicologia și pedagogia (C. Brăiloiu, G. Breazul), bizantinologia (I.D. Petrescu), estetica (D. Cuclin). V.: energetism; fenomenologie.

NEPĂMÂNTEAN, -Ă, nepământeni, -e, adj. (Adesea substantivat) Care nu este de pe pământ, care pare detașat de cele pământești; nepământesc; fig. care pare din altă lume. – Pref. ne- + pământean.

NEPĂMÂNTESC, -EASCĂ, nepământești, adj. Nepământean. – Ne- + pământesc.

NEPĂMÂNTESC, -EASCĂ, nepământești, adj. Nepământean. – Pref. ne- + pământesc.

Niculițel, com. în jud. Tulcea, numită în evul mediu Mănăstiriște, importantă așezare din antichitate. Aici se păstrează un martiricon în cărui bazilică au fost descoperite în 1971 rămășițele pământești a patru sfinți martiri: Attalos, Zotikos, Kamasis și Philippos, cunoscuți azi sub numele de „martirii de la Niculițel”. Moaștele lor se află astăzi la m-rea Cocoș, pe raza aceleiași comune.

NORD s. n. sg. 1. Unul dintre cele patru puncte cardinale aflat în direcția stelei polare; miazănoapte. (Adjectival) Polul Nord. ♦ Nord magnetic = direcție în care se îndreaptă întotdeauna vârful unui ac magnetic. ◊ Loc. adj. De nord = nordic. 2. Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc. așezată spre nord (1); ținut nordic. ♦ Popoarele, lumea etc. din aceste regiuni. – Din fr. nord, germ. Nord.

NORD n. 1) (în opoziție cu sud) Punct cardinal care se află în direcția stelei polare; miazănoapte. ◊ ~-vest punct cardinal intermediar care indică direcția între nord și vest. ~-est punct cardinal intermediar, care indică direcția între nord și est. De ~ nordic. 2) Parte (a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc.) care este situată în această direcție în raport cu restul teritoriului. ~ul țării. 3) rar Vânt care suflă din această direcție; crivăț. /<fr. nord, germ. Nord

NORD s. n. 1. Unul dintre cele patru puncte cardinale aflat în direcția Stelei Polare; miazănoapte. (Adjectival) Polul Nord. ◊ Nord magnetic = direcție în care se îndreaptă întotdeauna vârful unui ac magnetic. ◊ Loc. adj. De nord = nordic.Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc. așezată spre nord (1); ținut nordic. ♦ Popoarele, lumea etc. din aceste regiuni. – Din fr. nord, germ. Nord.

OATES [outs], Joyce Carol (n. 1938), scriitoare americană. Romane de un realist crod, în care violența este considerată flagelul societății americane contemporane („Solstițiu”, „Grădina deliciilor pământești”, „Trebuie să-ți amintești asta”, „Nopți sălbatice”); nuvele („Ultimele zile”, „Roata dragostei”), versuri („Femei îndrăgostite”, „Nemesis”).

OCEAN ~e n. 1) Vastă întindere de apă sărată, care ocupă spațiul dintre continente. 2) fig. Întindere sau mulțime nemărginită. ◊ ~ul planetar (sau mondial) totalitate a oceanelor și mărilor de pe globul pământesc care comunică între ele. [Sil. -cean] /<lat. oceanus, fr. océan, germ. Ozean

OMENESC adj. 1. v. uman. 2. pământesc. (Obiceiuri ~ești.)

OMENESC omenească (omenești) 1) și substantival Care este caracteristic pentru oameni; de om; uman; lumesc; pământesc. ◊ Așezare ~ească localitate. 2) Care este plin de omenie; binevoitor. Atitudine ~ească. 3) înv. (în opoziție cu boieresc) Care aparține omului muncitor de la sate; caracteristic țăranilor; țărănesc. /om + suf. ~esc

OMENIRE f. Totalitate a oamenilor de pe globul pământesc; neamul omenesc; umanitate; lume. [G.-D. omenirii] /Din om

OPÁIȚĂ (< opaiț) s. f. Gen de plante erbacee, din familia cariofilaceelor, având peste 100 de specii, răspândite în ambele emisfere pământești (Melandryum). Unele specii sunt decorative, cu flori plăcut mirositoare (ex. M. pratense), altele furajere (M. nemorale). ◊ Opaița Munților Rodnei = plantă erbacee din familia cariofilacee, cu flori albe, endemism local întâlnit numai în acești munți (Lychnis nivalis sau, după alți autori, Silene nivalis); specie ocrotită prin lege.

ORIZONT ~uri n. 1) Linie care delimitează aparent sfera cerească de suprafața globului pământesc. 2) Porțiune a suprafeței globului terestru vizibilă pe un teren deschis. 3) fig. Cerc de cunoștințe și de interese ale unui om; nivel intelectual. ◊ Fără ~ cu vederi înguste; cu concepții înapoiate. 4) Subdiviziunea stratigrafică cea mai mică în cuprinsul unui etaj geologic. 5) Totalitate a construcțiilor miniere situate la același nivel. 6) (în artele plastice) Fond al unui tablou sau al unui panou sculptat. 7) (la teatru) Decor care acoperă partea din fund a unei scene. /<lat. horison, ~ntis, ngr. orízon, germ. Horizont, it. orizzonte, fr. horizon

PANTEÓN (< fr., lat.; {s} gr. Pantheion din pan- + theos „zeu”) s. n. 1. Templu consacrat de greci și de romani tuturor zeilor. Celebru este P. lui Agrippa din Roma, construit în anii 27-25 î. Hr. pe Câmpul lui Marte. Incendiat în 80 d. Hr., a fost restaurat de mai multe ori (sub Hadrian, Antoninus Pius și Septimiu Sever). Consacrat inițial lui Jupiter, a fost apoi dedicat cultului tuturor zeilor. Papa Bonifaciu IV îl dedică Feciorei Maria în anul 609, transformându-l în biserica Santa Maria ad Martyres. Aici se găsesc rămășițele pământești ale lui Rafael, ale regelui Umberto I ș.a. A influențat considerabil arhitectura occidentală a Renașterii și neoclasicismul. ♦ Ansamblul divinităților, al zeilor unei mitologii sau ale unei religii (ex. p. grec). 2. Edificiu, biserică, considerate monumente naționale, în care sunt depuse rămășițele pământești ale oamenilor iluștri (ex. p. din Paris inițiat de arhitectul J.G. Suffot (1764), continuat de J.B. Rondelet (1789), și terminat în 1812). În 1791, Constituanta l-a menit a fi un templu, unde urmau să fie înhumate rămășițele pământești ale oamenilor celebri. Între 1806 și 1830 a funcționat ca lăcaș de cult. După 1885 (funeraliile lui V. Hugo), P. a devenit locul de înmormântare al marilor personalități franceze. Aici se găsesc mormintele lui Voltaire, Rousseau, Zola ș.a. ♦ Fig. Totalitatea oamenilor iluștri ai unei țări.

PANTEON s. n. 1. templu consacrat tuturor zeilor, la greci și la romani. ◊ totalitatea divinităților unei mitologii sau unei religii politeiste. 2. clădire monumentală consacrată amintirii oamenilor iluștri, unde se depun rămășițele lor pământești. ◊ (fig.) galeria oamenilor iluștri ai unui popor. (< fr. panthéon, lat. Pantheon, gr. Pantheion)

PARALELĂ ~e f. 1) geogr. Linie imaginară de intersecție a suprafeței globului pământesc cu un plan paralel cu ecuatorul. 2) Comparație urmărită între două lucruri sau ființe pentru a le reliefa trăsăturile comune sau/și specifice. 3) la pl. Aparat de gimnastică constând din două bare paralele fixate pe patru stâlpi. 4) Instrument folosit la trasarea pe o piesă a unor linii paralele cu un plan dat /<lat. parallelus, it. parallelo, fr. parallele

pământean a. și m. 1. născut în acea țară, indigen: pământenii și străinii; 2. care locuiește pe pământ: ești tu viță de om pământean? ISP.; 3. pământesc: cunoscătorii vieții pământene EM.

PĂMÂNTEAN¹ ~eană (~eni, ~ene) v. PĂMÂNTESC. /pământ + suf. ~ean

pământesc a. ce ține de pământul nostru, de lume: viață pământească.

pământesc adj. m., f. pământească; pl. m. și f. pământești

PĂMÂNTESC ~ească (~ești) 1) Care ține de pământ; propriu pământului. 2) rar Care este caracteristic pentru pământeni; de pământean; lumesc; omenesc. /pământ + suf. ~esc

PĂMÂNTESC adj. 1. terestru, (livr.) teluric, (rar) terian. (Bogății ~.) 2. omenesc. (Obiceiuri ~.) 3. fizic, trupesc. (O iubire ~.)

PĂMÂNTESC adj. v. civil, laic, lumesc, mirean, mirenesc, pamântean, profan.

pământesc adj. m., f. pământească; pl. m. și f. pământești

PĂMÂNTESC adj. s. v. aborigen, autohton, băștinaș, indigen, neaoș, pământean.

pământi, pământesc, vb. IV refl. (reg.) 1. a deveni palid, a se face pământiu. 2. a se stabili definitiv undeva; a se împământeni.

PESIMÍSM (< fr., germ. {i}; {s} lat. pessimus „cel mai rău”) s. n. 1. Tendință de a vedea mai ales latura nefavorabilă a lucrurilor; neîncredere în viitor; stare de spirit a omului care privește viața, viitorul și pe semenii săi cu neîncredere. ♦ Stare de deprimare, de tristețe și amărăciune. 2. (FILOZ.) Atitudine opusă optimismului, și care consideră că nu există nici un temei pentru speranță, iar fericirea se află dincolo de sfera experienței. P. este reflectat în tradiția orfico-pitagoreică, unde existența pământească era privită ca o perioadă de penitență; în învățăturile unor religii orientale îndeosebi în budism, care susține renunțarea la dorință și retragerea completă din lume; într-o măsură, în creștinism, prin accentuarea păcatului căderii și a osândei veșnice predeterminate; în doctrinele filozofice din Europa sec. 19, în special la Shopenhauer care afirma că viața este suferință fără sfârșit, la Nietzsche, dar și în sec. 20, la filozofi care au ca teme centrale moartea, neantul și angoasa (Heidegger, Sartre).

PIROSFERĂ f. Parte interioară a globului pământesc care se consideră a fi în stare topită, constituind sursa proceselor magmatice; interiorul fluid și fierbinte al Pământului. /<fr. pyrosphere

PLANETAR ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de planete; propriu planetelor. ◊ Sistem ~ (sau solar) totalitate a corpurilor cerești care se mișcă în jurul Soarelui. 2) Care cuprinde tot globul pământesc; referitor la întreaga planetă Pământ. Revoluție ~ă. /<fr. planétaire

planisfer n. hartă în care cele 2 emisfere (pământești sau cerești) sunt reprezentate pe o suprafață plană.

psalm, psalmi s. m. 1. Imn biblic. ♦ (La pl., art.) Carte canonică a Vechiului Testament, alcătuită din 151 de psalmi (ultimul fiind considerat necanonic), care cuprinde năzuințele și eforturile sufletului omenesc de a se ridica de la cele pământești către sferele cele mai înalte ale cerului prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Cei mai mulți psalmi au fost scriși de regele David; Cartea Psalmilor, Psaltirea. 2. Imn religios; poezie lirică. [Var.: psalom s. m.] – Din sl. psalmŭ, gr. psalmos.

putere, puteri s. f. 1. Faptul de a putea; capacitate, forță, însușire morală, fizică și intelectuală de a face ceva; putință. 2. (Înv., mai ales la pl.) Minune. 3. (Reg.) Nădejde. 4. (La pl.) Numele uneia dintre cele nouă cete ale îngerilor, care, împreună cu stăpâniile și cu domniile, alcătuiesc treapta a doua a ierarhiei lor, făcută de Dionisie Areopagitul. Sunt înfățișați în iconografie desculți, în stihare lungi până la glezne, încinși cu brâu și purtând într-o mână un toiag sau fâșii aurite, iar în cealaltă sigiliul lui Dumnezeu sau globul pământesc. – Din putea.

RAC, raci, s. m. 1. Crustaceu comestibil acoperit cu o carapace tare, de culoare neagră-verzuie, care devine roșie la fiert, cu abdomenul inelat, cu cinci perechi de picioare, dintre care cea din față este în formă de clește (Astacus fluviatilis). ◊ Expr. A da înapoi (sau îndărăt) ca racul = a-i merge rău, a nu mai progresa. Roșu ca racul (sau ca un rac fiert), se spune despre o persoană foarte roșie la față. 2. (Art.) Numele unei constelații în dreptul căreia Soarele ajunge la solstițiul de vară. ◊ Tropicul racului = cerc imaginar pe globul pământesc, la 23°27’ nord de ecuator, care limitează zona tropicală de cea boreală. Zodia (sau semnul) racului = a patra dintre cele 12 zodii; zodia cancerului. 3. Nume dat unor unelte care prind sau agață ca picioarele racului (1): a) dispozitiv folosit pentru fixarea coloanei de țevi de pompare în coloana de exploatare a unei sonde; b) dispozitiv folosit la prinderea și readucerea la suprafață a unor piese scăpate sau rămase accidental în gaura de sondă. 4. Ustensilă de uz casnic, confecționată din oțel, ascuțită și prevăzută cu un mâner, cu care se extrag dopurile din sticlele înfundate; tirbușon. 5. (Med.; pop.) Cancer. – Din sl. rakŭ.

RAC, raci, s. m. 1. Crustaceu comestibil acoperit cu o carapace tare, de culoare neagră-verzuie, care devine roșie la fiert, cu abdomenul inelat, cu cinci perechi de picioare, dintre care cea din față este în formă de clește (Astacus fluviatilis). ◊ Expr. A da înapoi (sau îndărăt) ca racul = a-i merge rău, a nu mai progresa. Roșu ca racul (sau ca un rac fiert), se spune despre o persoană foarte roșie la față. 2. N. pr. art. Numele unei constelații în dreptul căreia Soarele ajunge la solstițiul de vară. ◊ Tropicul Racului = cerc imaginar pe globul pământesc, la 23°27’ nord de Ecuator, care limitează zona tropicală de cea boreală. ♦ A patra dintre cele 12 zodii; zodia cancerului. 3. Nume dat unor unelte care prind sau agață ca picioarele racului (1): a) dispozitiv folosit pentru fixarea coloanei de țevi de pompare în coloana de exploatare a unei sonde; b) dispozitiv folosit la prinderea și readucerea la suprafață a unor piese scăpate sau rămase accidental în gaura de sondă. 4. Ustensilă de uz casnic, confecționată din oțel, ascuțită și prevăzută cu un mâner, cu care se extrag dopurile din sticlele înfundate; tirbușon. 5. (Med.; pop.) Cancer. – Din sl. rakŭ.

RĂMĂȘÍȚĂ (< rămas) s. n. Ceea ce a rămas dintr-un întreg, dintr-un tot, consumat sau utilizat în cea mai mare parte; rest. ◊ Rămășițe pământești (sau trupești) = corpul neînsuflețit al unui om; cadavru. 2. Ceea ce a mai rămas de îndeplinit, de executat dintr-o datorie, dintr-o obligație. 3. Ceea ce mai trebuie până la limita sau cantitatea prevăzută. 4. (LOG.) Metoda rămășițelor (reziduurilor) = una dintre metodele intuitive formulate de Fr. Bacon și J. St. Mill, conform căreia, înlăturându-se dintr-un fenomen complex acea parte a sa care este efectul anumitor împrejurări, se stabilește că restul fenomenului trebuie să fie consecința împrejurărilor rămase.

RĂMĂȘIȚĂ ~e f. 1) Parte de ceva rămasă neconsumată sau neutilizată; rest. ~ dintr-o pâine. 2) la pl. Parte a ceea ce s-a mai păstrat din ceva, care a existat mai înainte. ~ele unui oraș. ◊ ~e pământești corpul neînsuflețit al unui om. 3) înv. Număr care reprezintă rezultatul unei scăderi; rest. /rămas + suf. ~iță

rămășiță f. 1. ceeace rămâne dintr’un tot; 2. pl. rămasuri dela un ospăț; 3. pl. ceeace rămâne dela un mort, oseminte: rămășițe pământești. [Derivat din rămas).

SCOARȚĂ, scoarțe, s. f. 1. Țesut protector (gros și tare) care acoperă tulpina și rădăcina plantelor; coajă. ◊ Expr. Obraz de scoarță = om necioplit, lipsit de rușine, de bună-cuviință. (Reg.) Mamă (sau soră) de scoarță = mamă (sau soră) vitregă. 2. Învelișul exterior și solid al globului pământesc, cu o grosime care variază între 5 și 8 km în zona oceanică și între 30 și 80 km în zona continentală; coajă care se formează la suprafața pământului după ploi mari urmate de secetă. 3. (Anat.; în sintagma) Scoarța cerebrală = partea exterioară a emisferelor cerebrale, formată din substanță nervoasă cenușie. 4. Copertă rigidă a unei cărți, a unui registru etc. ◊ Expr. Din scoarță în scoarță = de la prima până la ultima pagină, de la început până la sfârșit, în întregime. 5. Perete de scânduri cu care se înlocuiesc loitrele carului când se transportă grăunțe. 6. Covor cu urzeală de lână sau bumbac și băteală din lână. – Lat. scortea. corectat(ă)

SCOARȚĂ, scoarțe, s. f. 1. Înveliș extern (gros și tare) al trunchiului și al crengilor unui copac sau al unei plante lemnoase; coajă. ◊ Expr. Obraz de scoarță = om necioplit, lipsit de rușine, de bună-cuviință. (Reg.) Mamă (sau soră) de scoarță = mamă (sau soră) vitregă. 2. Învelișul exterior și solid al globului pământesc, cu o grosime care variază între 5 și 8 km în zona oceanică și între 30 și 80 km în zona continentală; coajă care se formează la suprafața pământului după ploi mari urmate de secetă. 3. (Anat.; în sintagma) Scoarța cerebrală = partea exterioară a emisferelor cerebrale, formată din substanță nervoasă cenușie. 4. Copertă rigidă a unei cărți, a unui registru etc. ◊ Expr. Din scoarță în scoarță = de la prima până la ultima pagină, de la început până la sfârșit, în întregime. 5. Perete de scânduri cu care se înlocuiesc loitrele carului când se transportă grăunțe. 6. Covor cu urzeală de lână sau bumbac și băteală din lână. – Lat. scortea. corectat(ă)

SOL⁵, soluri, s. n. 1. Strat afânat, moale și friabil de la suprafața scoarței pământești, care (împreună cu atmosfera din jur) constituie mediul de viață al plantelor; suprafața pământului; p. ext. pământ, teren. 2. (Și în sintagma exercițiu la sol) Probă de gimnastică executată la nivelul podelei. – Din fr. sol, lat. solum.

SOL⁵, soluri, s. n. 1. Strat afânat, moale și friabil de la suprafața scoarței pământești, care (împreună cu atmosfera din jur) constituie mediul de viață al plantelor; suprafața pământului; p. ext. pământ, teren. 2. (Și în sintagma exercițiu la sol) probă de gimnastică executată la nivelul podelei. – Din fr. sol, lat. solum.

stăpânie, stăpânii s. f. (Înv.) Stăpânire, suveranitate; domnie. ♦ (La pl.) Numele uneia dintre cele nouă cete ale îngerilor, care, împreună cu domniile și cu puterile, alcătuiesc treapta a doua a ierarhiei lor, făcută de Dionisie Areopagitul. Stăpânesc peste popoare și sunt înfățișați în iconografie îmbrăcați în mantie, peste care poartă o tunică până la genunchi, și țin în mâna dreaptă un toiag cu cruce la vârf, iar în stânga globul pământesc cu monograma lui Iisus Hristos. – Din stăpân + suf. -ie.

STRATIGRAFIE f. Ramură a geologiei care se ocupă cu studiul stratificării scoarței globului pământesc și al determinării vârstei rocilor sedimentare. [G.-D. stratigrafiei; Sil. -ti-gra-] /<fr. stratigraphie

SUD s. n. 1. Punct cardinal opus nordului, aflat în direcția în care se îndreaptă Soarele la amiază în emisfera nordică; miazăzi, amiază. ◊ Loc. adj. De sud = sudic. 2. Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc., așezată spre sud (1). ♦ Popoare, populații care locuiesc în sud (2). – Din fr. sud.

SUD n. (în opoziție cu nord) 1) Punct cardinal care indică direcția Soarelui la amiază; miazăzi. ◊ Sud-est punct cardinal intermediar, care indică direcția între sud și est. Sud-vest punct cardinal intermediar, care indică direcția între sud și vest. De ~ sudic; austral. 2) Parte (a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc.) care este situată în această direcție în raport cu restul teritoriului. Locuitori ai ~ului. /<fr. sud, it. sud

SUD s. n. 1. Punct cardinal opus nordului, aflat în direcția în care se îndreaptă Soarele la amiază în emisfera nordică; miazăzi, amiază. ◊ Loc adj. De sud = sudic. 2. Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc., așezată spre sud (1). ♦ Popoare, populații care locuiesc în sud (2). – Din fr. sud.

SUD-VEST s. n. 1. Punct cardinal secundar, situat în direcția bisectoarei unghiului format de direcțiile sud și vest. 2. Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc. așezată între sud și vest. – Din fr. sud-ouest, germ. Südwest.

SUD-VEST s. n. 1. Punct cardinal secundar, situat în direcția bisectoarei unghiului format de direcțiile sud și vest. 2. Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc. așezată între sud și vest. – Din fr. sud-ouest, germ. Südwest.

TELURIC² ~că (~ci, ~ce) livr. Care ține de Pământ; propriu Pământului; pământesc; terestru. ◊ Curent ~ curent electric care circulă prin sol. /<fr. tellurique, germ. telurisch

TELURIC, -Ă, telurici, -ce, adj. (Livr.) Care aparține Pământului, privitor la pământ; pământesc. ◊ Curent teluric = curent electric care circulă prin sol. – Din fr. tellurique.

TELURIC, -Ă, telurici, -ce, adj. (Livr.) Care aparține pământului, privitor la pământ; pământesc. ◊ Curent teluric = curent electric care circulă prin sol. – Din fr. tellurique.

TELURIC, -Ă adj. 1. referitor la pământ, pământesc, terestru. ♦ curent ~ = curent electric care circulă prin sol. 2. care conține telur. ♦ acid ~ = acid foarte slab obținut prin oxidarea telurului cu acid cloric. (< fr. tellurique)

TELURIC adj. v. pământesc, terestru.

TEMPERAT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A TEMPERA. 2) (despre oameni) Care știe să-și potolească pornirile lăuntrice; cumpătat; moderat. ◊ Climă ~tă climă caracterizată prin ierni nu prea reci și veri potrivit de călduroase. Zonă ~tă fiecare dintre cele două zone de pe suprafața globului pământesc, cuprinse între tropice și cercurile polare. 3) muz. (despre instrumente cu claviatură) Care are intervalurile de tonuri împărțite în câte două semitonuri. /<lat. temperatus, ~a, ~um, fr. tempéré

temporal a. 1. care trece cu timpul, peritor (în opozițiune cu etern): bunuri temporale; 2. privitor la interesele pământești (în opozițiune cu spiritual): putere temporală; 3. secular (în opozițiune cu ecleziastic): jurisdicțiune temporală.

terestru a. pământesc.

TERESTRU ~ stră (~ ștri, ~ stre) 1) Care ține de pământ; propriu pământului; pământesc. 2) Care trăiește pe pământ; de pe pământ. 3) Care se realizează pe pământ. Transport ~. [Sil. -res-tru] /<fr. terrestre, lat. terrestris

TERESTRU, -Ă adj. referitor la Pământ, de (pe) Pământ; pământesc. ◊ de natură materială. (< fr. terrestre, lat. terrestris)

TERESTRU adj. v. pământesc.

TERIAN adj. v. pământesc, terestru.

TRUPESC adj. 1. v. corporal. 2. v. sexual. 3. carnal, fizic, (înv. fig.) spurcat. (Pofte ~ești.) 4. senzual. (Plăceri ~ești.) 5. fizic, pământesc. (O iubire ~ească.)

țărână s. f., g.-d. art. țărânei; (rămășițe pământești) pl. țărâne

țărână s. f., g.-d. art. țărânei (în expr. și țărânii); (rămășițe pământești) pl. țărâne

UNIVERS ~uri n. 1) Ansamblu de ființe și lucruri, manifestate în diverse forme de existență și infinite în timp și în spațiu; lume. 2) Suprafață a globului pământesc. 3) Totalitate a oamenilor care locuiesc pe globul pământesc. 4) Ansamblu al corpurilor cerești, privit ca un sistem unic, infinit în timp și în spațiu. 5) Mediu material și spiritual în care trăiește cineva; câmp de activitate; domeniu de preocupări. /<fr. univers, lat. universum

UNIVERS, universuri, s. n. 1. Lumea în totalitatea ei, ansamblul a tot ce există, exceptând, pentru cei credincioși, pe Dumnezeu creatorul. 2. Spațiul, cu patru dimensiuni (cele trei coordonate spațiale și timpul), ale cărui elemente sunt evenimentele. 3. Globul pământesc; partea populată a globului pământesc (împreună cu tot ce se află pe el); locuitorii globului pământesc. ♦ Mediul, cercul, lumea imediată în care trăiește cineva sau ceva; domeniu material, intelectual sau moral. – Din fr. univers, lat. universum.

UNIVERS, universuri, s. n. 1. Lumea în totalitatea ei, nemărginită în timp și spațiu, infinit de variată în ce privește formele pe care le ia materia în procesul dezvoltării ei; cosmos. 2. Globul pământesc; parte populată a globului pământesc (împreună cu tot ce se află pe el); locuitorii globului pământesc. ♦ Mediul, cercul, lumea imediată în care trăiește cineva sau ceva: domeniu material, intelectual sau moral. – Din fr. univers, lat. universum.

UNIVERSAL ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de univers; propriu universului. Gravitație ~ă. 2) Care caracterizează lumea întreagă; caracteristic pentru întreg globul pământesc. Istorie ~ă. 3) Care are cunoștințe din toate domeniile; cu cultură vastă; enciclopedic. 4) Care se referă la o totalitate de obiecte sau ființe; caracteristic pentru o anumită clasă de obiecte sau ființe. Remediu ~. Principiu ~. 5) (despre mașini, unelte, aparate) Care poate exercita mai multe operații; bun pentru executarea mai multor operații. /<fr. universal, lat. universalis

USCAT² ~uri n. Înveliș exterior solid (neacoperit de ape) al globului pământesc. ◊ A se zbate ca peștele pe ~ a depune maximum de eforturi pentru a ieși din impas. /v. a (se) usca

VARIOMETRU s. n. 1. aparat pentru măsurarea variațiilor câmpului magnetic pământesc. 2. instrument pentru măsurarea modificărilor presiunii atmosferice. ◊ aparat pentru măsurarea vitezei pe verticală a avioanelor. 3. dispozitiv pentru reglarea fină a inductanței unui circuit. (< fr. variomètre)

Wyclif (Wycliffe), John (1324-1384), reformator religios englez, prof. de teologie, considerat ca antemergător al lui Jan Hus. S-a ridicat împotriva ierarhiei bisericii și a negat unele dogme catolice, printre care transsubstanțierea. A tradus Biblia în limba engleză. Învățăturile sale au fost condamnate la Conciliul de la Constanța (Elveția) (1414-1418), care a hotărât dezgroparea și arderea pe rug a rămășițelor sale pământești.

ZONĂ ~e f. 1) Diviziune a globului pământesc, delimitată de poli, de cercurile polare și de tropice, care are trăsături climaterice proprii. ~ tropicală. 2) Porțiune dintr-un spațiu, caracterizată prin anumite particularități; centură. ~ de frontieră. 3) mat. Parte a unei sfere, cuprinsă între două planuri paralele. [G.-D. zonei] /<fr. zone, lat. zona

Zotikos, sfânt, unul dintre cei patru sfinți martiri „de la Niculițel” (alături de Attalos, Kamasis și Philippos), ale căror rămășițe pământești s-au găsit în martiriconul descoperit într-o bazilică de pe teritoriul com. Niculițel, jud. Tulcea, în toamna anului 1971. Martiriul a avut loc la Noviodunum, Isaccea (pe teritoriul căreia se află com. Niculițel de azi), la sfârșitul sec. 3 și începutul sec. 4. Moaștele sale se află azi la m-rea Cocoș din jud. Tulcea. Biserica îl sărbătorește la 4 iunie.