ACACIA, acacii, s. f. Nume dat arborilor sau arbuștilor tropicali din familia leguminoaselor, cu flori albe sau galbene, cultivați ca plante ornamentale, pentru industria parfumurilor și pentru extragerea gumei arabice (Acacia). – Din lat., fr. acacia.

AGAVĂ, agave, s. f. Nume dat mai multor plante ornamentale, cu frunze lungi până la 2 m, late și groase, cu spini pe margini, originare din America (Agave); din fibrele frunzelor uneia dintre specii (Agave americana) se fac frânghii și diferite țesături. – Din fr. agave.

ALABASTRU s. n. Varietate de ghips cu aspect de marmură albă străbătută de vine transparente, întrebuințată la fabricarea unor obiecte ornamentale. – Din it. alabastro, lat. alabastrum.

AZALEE, azalee, s. f. Nume dat mai multor arbuști ornamentali exotici cu flori roșii, roz sau albe (Azalea). – Din fr. azalée.

BAGHETĂ, baghete, s. f. 1. Vărguță de lemn, os, metal etc. cu care dirijorii conduc orchestra sau corul; fig. măiestria dirijorului. ◊ Expr. Sub bagheta = sub conducerea dirijorală. ◊ Bețișor de lovit instrumentele muzicale de percuție. ◊ Vergeaua de lemn a arcușului. 2. (Și în sintagma baghetă magică) Nuielușă vrăjită cu care se fac minuni în povești; bețișorul scamatorilor. 3. Piesă tehnică în formă de cilindru subțire din diverse mecanisme sau aparate. 4. Ajur sau dungă ornamentală la ciorapi. – Din fr. baguette.

BALSAMINĂ, balsamine, s. f. Plantă ornamentală originară din India, cu flori albe-roșietice, așezate la subsuoara frunzelor, și cu fructe în formă de capsulă, care se deschid brusc când sunt atinse; canale (Impatiens balsamina). – Din fr. balsamine.

BĂȘICOS, -OASĂ, bășicoși, -oase, adj., s. f. 1. Adj. Cu bășici (2). 2. S. f. Arbust ornamental din familia leguminoaselor, înalt de 2-3 m, cu frunze compuse, flori galbene și fructe păstăi (Colutea arborescens). [Var.: beșicos, -oasă adj., s. f.] – Bășică + suf. -os.

BĂTRÂNIȘ s. m. Plantă erbacee cu frunze lanceolate, cu flori albastre sau liliachii, cultivată ca plantă ornamentală (Erigeron canadensis). – Bătrân + suf. -iș.

BEGONIE, begonii, s. f. Gen de plante ornamentale, cultivate pentru flori și pentru frunzele lor decorative (Begonia). – Din fr. bégonia.

BELȘIȚĂ, belșițe, s. f. Plantă erbacee ornamentală cu frunze mari, verzui sau purpurii, și cu flori mari roșii, galbene sau pestrițe (Canna indica). – Et. nec.

BIZEȚ, bizețe, s. n. Garnitură ornamentală de piele la încălțăminte. [Pl. și: bizețuri] – Din germ. Besatze. (sg. Besatz).

BOLD, bolduri, s. n. (Reg.) 1. Ac cu măciulie, ac cu gămălie. ♦ Vârf ascuțit. ♦ Cui de metal cu măciulie ornamentală. 2. Băț ascuțit cu care se îndeamnă vitele. ♦ Împunsătură, înțepătură (dată cu acest băț). 3. (Înv.) Imbold. 4. (Reg.) Element de construcție în arhitectura populară, în formă de stâlp sculptat, cu vârf ascuțit. – Din sl. bodlı „ghimpe”.

BRUMĂREA, brumărele, s. f. Numele a două plante erbacee ornamentale cu flori diferit și viu colorate și cu miros plăcut (Phlox paniculata și drummondi). – Brumă + suf. -ărea.

BUCRANIU, bucranii, s. n. (Arhit.) Motiv ornamental reprezentând un cap de bou împodobit cu ghirlande de flori, panglici etc. – Din fr. bucrane.

BUCSĂU s. m. Arbust ornamental din familia leguminoaselor, cu ramuri lungi, verzi-albăstrui, cu frunze simple și cu flori mari, galbene, plăcut mirositoare (Spartium junceum). – Cf. lat. buxus.

BUSUIOC, -OACĂ, busuioci, -oace, subst., adj. I. Subst. 1. S. m. Plantă erbacee de grădină din familia labiatelor, cu tulpina păroasă, cu flori mici, albe sau trandafirii, cu miros plăcut (Ocimum basilicum). ◊ Compuse: busuioc-roșu = plantă erbacee ornamentală, cu flori mici, roșii, dispuse în spice (Amaranthus caudatus); busuioc-sălbatic = plantă erbacee cu tulpina păroasă și flori violete (Prunella vulgaris). 2. S. n. (Reg.) Numele unui dans popular asemănător cu hora; melodie după care se execută acest dans. II. Adj. (Despre fructe, vin) Cu aromă de busuioc (I 1). ♦ Pere busuioace = soi de pere răspândit mai mult în Moldova, ovale, galbene-verzui și roșu-aprins pe partea însorită. ♦ (Substantivat, f.) Varietate de viță de vie; strugure produs de această viță. [Var.: bosuioc s. n.] – Din bg. bosilek, scr. bosiljak.

CACTUS, cactuși, s. m. Nume dat mai multor specii de plante din familia cacteelor, cultivate la noi ca plante ornamentale. – Din fr. cactus.

CAFELUȚĂ, cafeluțe, s. f. 1. (Fam.) Diminutiv al lui cafea (2). 2. (La pl.) Numele a două varietăți de plante erbacee din familia leguminoaselor: a) plantă cu tulpina cilindrică ramificată, cu flori albe sau albăstrii, cultivată pentru nutreț (Lupinus albus); b) plantă ornamentală cu flori mari, albe, cu pete albastre, dispuse în formă de spic (Lupinus varius). – Cafea + suf. -eluță.

CALCIO-VECCHIO s. n. Gen de tencuială ornamentală care prezintă asperități și adâncituri pronunțate la suprafață, dând zidurilor un aspect voit arhaic. – Cuv. it.

CAMELIE, camelii, s. f. Plantă ornamentală originară din China și din Japonia, cu frunze totdeauna verzi și cu flori mari, albe, sau roșii (Camelia japonica) – Din fr. camélia.

CANALE s. f. pl. Plantă erbacee anuală, ornamentală, originară din India, cu frunze lanceolate, dințate și cu flori albe, roșii sau pestrițe (Impatiens balsamina) – Et. nec.

CAPRIFOI, caprifoi, s. m. Arbust cu flori albe, gălbui sau roșietice, parfumate, cultivat ca plantă ornamentală (Lonicera caprifolium). – Din lat. caprifolium.

CARAGANĂ, caragane, s. f. Arbust ornamental din familia leguminoaselor, originar din Asia, cu frunze compuse și cu flori mari, galbene-aurii (Caragana arborescens). – Din fr. caragan.

CĂLDĂRUȘĂ, căldărușe, s. f. 1. Diminutiv al lui căldare (I). 2. Plantă erbacee ornamentală cu tulpină simplă sau ramificată, păroasă, cu flori albastre, violete, roșii, mai rar albe (Aquilegia vulgaris). – Căldare + suf. -ușă.

CÂRCIUMĂREASĂ, cârciumărese, s. f. 1. Nevastă de cârciumar; femeie care are în proprietate o cârciumă; cârciumăriță. 2. Plantă erbacee ornamentală cu frunze opuse, ovale, cu flori mari, divers colorate (Zinnia elegans). [Var.: crâșmăreasă, (reg.) cârcimăreasă s. f.] – Cârciumar + suf. -easă.

CENUȘAR, (I) cenușare, s. n., (II, III) cenușari, s. m. I. S. n. 1. Cutie de metal așezată sub grătarul locomotivei sau al unei sobe de încălzit, al unui cuptor etc., în care cade cenușa rezultată din ardere. 2. Atelier sau secție dintr-o fabrică de tăbăcărie în care se execută operațiile premergătoare tăbăcirii. ♦ Bazin folosit în tăbăcărie, în care se pun pieile crude, cu o soluție de lapte de var, pentru a le curăța de păr. ♦ Soluție de lapte de var proaspăt sau alcalin, folosită pentru depilarea pieilor crude și îndepărtarea epidermei. 3. Urnă în care se păstrează cenușa unei persoane incinerate; urnă cinerară. II. S. m. (Înv. și ir.) Scriitor de cancelarie, copist (prost). III. S. m. Arbore ornamental originar din China, înalt, cu coroană ovală, cu frunze compuse și cu flori mici verzi-gălbui (Ailanthus altissima). – Cenușă + suf. -ar.

CETINĂ, cetini, s. f. 1. Ramură, creangă de brad; p. ext. brad. ♦ Nume dat speciilor de arbori și de tufe din clasa coniferelor. 2. Compus: cetină-de-negi = mic arbust rășinos ornamental din familia pinaceelor, totdeauna verde, cu tulpini culcate, foarte ramificate, cu frunze solzoase și cu flori dioice sau monoice (Juniperus sabina). [Pl. și: cetine] – Din bg., scr. četina.

CHICĂ, chici, s. f. (Pop. și fam.) Părul de pe cap; spec. păr lăsat să crească lung pe ceafă sau pe spate; plete. ◊ Expr. A face (cuiva) chica topor (sau măciucă) sau a face (cuiva) morișcă în chică = a trage (pe cineva) de păr; p. ext. a bate zdravăn. ◊ Compus: chica-voinicului = plantă erbacee ornamentală, cu frunze despicate în lobi și cu flori albastre (Nigella damascena). – Din sl. kyka.

CIMAZĂ, cimaze, s. f. (Arh.) Chenar ornamental de-a lungul unei fațade. – Din it. cimasa.

FREZIE, frezii, s. f. Plantă ornamentală cu flori plăcut mirositoare, colorate în diverse nuanțe (pale) (Freesia). – Din lat. Freesia, numele științific al freziei.

GAROAFĂ, garoafe, s. f. Plantă erbacee ornamentală cu frunze opuse și liniare, cu flori de culori diverse și cu miros specific, plăcut (Dianthus caryophyllus). ◊ Garoafă de câmp (sau sălbatică) = garofiță (2). Garoafă de munte = plantă cu frunze lanceolate, cu flori plăcut mirositoare, albe sau roz, cu peri purpurii (Dianthus superbus). – Din ngr. gharúfalo.

GAROFIȚĂ, garofițe, s. f. 1. Diminutiv al lui garoafă. 2. Plantă erbacee cu frunze lanceolate și flori purpurii; garoafă de câmp (Dianthus carthusianorum). 3. Plantă erbacee ornamentală cu tulpina ramificată, cu flori mari, roșii, albe sau pestrițe (Dianthus chinensis). 4. (în sintagmele) Garofiță de munte = plantă erbacee cu flori mari, purpurii (Dianthus compactus). Garofița Pietrei Craiului = plantă erbacee a cărei tulpină de 10-20 cm poartă o singură floare purpurie brăzdată radial de dungi mai închise (Dianthus callizorus). – Garoafă + suf. -iță.

GĂLĂȚEAN, -Ă, gălățeni, -e, s. m., s. f., adj. 1. S. m. Persoană născută și crescută în municipiul sau județul Galați. 2. Adj., s. m. (Locuitor) din municipiul sau județul Galați. 3. S. f. (La pl.) Plantă ornamentală din familia primulaceelor, cu flori roz sau purpurii; primulă (Primula obconica). – Galați (n. pr.) + suf. -ean.

GERBERĂ, gerbere, s. f. Plantă ornamentală din familia compozitelor, cu flori divers colorate (Gerbera Jamesonii). [Acc. și: gerberă] – Din lat. Gerbera [Jamesonii], numele științific al gerberei.

GHIPSOTECĂ, ghipsoteci, s. f. 1. Colecție de statuete și de plăci ornamentale din ghips. 2. Loc special amenajat pentru păstrarea ghipsotecii (1). [Var.: gipsotecă s. f.] – Din fr. gypsothèque.

GHIRLANDĂ, ghirlande, s. f. Împletitură decorativă în formă de lanț sau de cunună, făcută din frunze, flori (și fructe). ♦ Element ornamental, în arhitectură și în artele decorative, având aspectul unei astfel de împletituri. [Pl. și: (pop.) ghirlănzi. – Var.: (înv.) ghirlantă s. f.] – Din fr. guirlande.

GLADIOLĂ, gladiole, s. f. Plantă erbacee ornamentală cu tulpina înaltă, cu frunze lungi în formă de sabie și cu flori mari de diferite culori (Gladiolus hybridus). [Pr.: -di-o-] – Din germ. Gladiole. Cf. lat. gladiolus.

GLASTRĂ, glastre, s. f. Ghiveci (1) (cu pământ) în care cresc plante ornamentale (cu flori); vas special (cu apă) în care se păstrează flori ale plantelor decorative, vază. – Din ngr. ghlástra.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

HELIOTROP, (1, 2) heliotrope, s. n., (3) heliotropi, s. m. 1. S. n. Materie colorantă folosită la vopsitul bumbacului. 2. S. n. Varietate de calcedonie, de culoare verde-închis sau roșie cu pete galbene strălucitoare, folosită ca piatră semiprețioasă din care se fac obiecte ornamentale. 3. S. m. Numele unei plante aromatice, cu frunze ovale, cu flori de culoare albă sau albastru-deschis, întrebuințate în industria parfumului (Heliotropium europaeum). ♦ Ulei eteric extras din planta de mai sus. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliotrope.

HORTENSIE, hortensii, s. f. Plantă ornamentală cu flori mari, fără miros, de culoare roz, violetă sau albă (Hydrangea opuloides). – Din fr. hortensia.

HURMUZ, (1) hurmuzuri, s. n., (2) hurmuzi, s. m. 1. S. n. Mărgea de sticlă imitând mărgăritarul; (la pl.) șirag de astfel de mărgele. 2. S. m. Arbust ornamental cu flori trandafirii și cu fructe bace albe de mărimea cireșelor (Symphoricarpus albus). – Din tc. (n. pr.) Hurmuz.

IARBĂ, (2) ierburi, s. f. 1. Nume generic dat plantelor erbacee, anuale sau perene, cu părțile aeriene verzi, subțiri și mlădioase, folosite pentru hrana animalelor. ◊ Expr. Paște, murgule, iarbă verde = va trebui să aștepți mult până ți se va împlini ceea ce dorești. Din pământ, din iarbă verde = cu orice preț, neapărat. ♦ Nutreț verde, proaspăt cosit. 2. Buruieni de tot felul. ◊ Iarbă rea = a) buruiană otrăvitoare; b) fig. om rău, primejdios. 3. Pajiște. 4. Compuse: iarbă-de-mare = plantă erbacee cu frunze liniare și cu flori verzi, care crește pe fundul mării și ale cărei frunze uscate sunt folosite în tapițerie; zegras (Zostera marina); iarba-broaștei = mică plantă acvatică, cu frunze rotunde, lucitoare, care (datorită pețiolului lung) plutesc la suprafața apei, și cu flori albe (Hydrocharis morsus-ranae); iarba-ciutei = plantă perenă din familia compozeelor, cu flori galbene dispuse în capitule (Doronicum austriacum); iarba-fiarelor = a) plantă erbacee veninoasă, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-gălbui (Cynanchum vincetoxicum); b) (în basme) iarbă cu putere miraculoasă, cu ajutorul căreia se poate deschide orice ușă încuiată; p. ext. putere supranaturală, care poate ajuta la ceva greu de obținut; iarba-găii = plantă erbacee cu frunze dințate, acoperite cu peri aspri, cu flori galbene (Picris hieracioides); iarbă-creață = izmă-creață; iarbă-deasă = plantă erbacee cu tulpini subțiri, cu frunze înguste și flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis); iarbă-grasă = plantă erbacee cu tulpina ramificată și întinsă pe pământ, cu frunze cărnoase, lucioase și flori galbene (Portulaca oleracea); iarbă-mare = plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene (Inula helenium); iarbă-albă = plantă erbacee ornamentală cu frunzele vărgate cu linii verzi și albe-roșietice sau gălbui (Phalaris arundinacea); iarba-cănărașului = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunzele plane, cu flori verzui și semințele gălbui; mei-lung, meiul-canarilor (Phalaris canariensis); iarbă-albastră = plantă erbacee cu frunzele îngrămădite la baza tulpinii și cu flori violete (Molinia coerulea); iarba-bivolului = plantă erbacee cu flori verzui sau brune (Juncus buffonius); iarba-câmpului = plantă erbacee cu tulpinile noduroase și cu flori verzui-alburii sau violet-deschis (Agrostis stolonifera); iarbă-neagră = a) plantă erbacee cu frunze dințate și cu flori brune-purpurii pe dinafară și galbene-verzui pe dinăuntru (Scrophularia alata); b) arbust cu frunze mici liniare și flori trandafirii sau albe (Calluna vulgaris); iarba-osului = mic arbust cu tulpini ramificate, cu frunze opuse și cu flori galbene (Helianthemum nummularium); iarbă-roșie = plantă erbacee cu tulpina roșiatică, cu frunze nedivizate, lanceolate și cu flori galbene dispuse în capitule; (pop.) cârligioară (Bidens cernuus); iarba-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate, păroase, cu flori albastre, rar roșii sau albe (Echium vulgare); b) plantă cu tulpina păroasă, cu flori albastre sau roșietice (Veronica latifolia); c) broscariță; iarba-șopârlelor = plantă erbacee cu rizom gros, cărnos, cu tulpina terminată în spic, cu frunze ovale și flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum); iarbă-stelată = plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu frunze pe fața superioară și pe margini păroase și cu flori liliachii (Sherardia arvensis); iarbă-de-Sudan = plantă cu tulpina înaltă, cu frunze lungi, cultivată ca plantă furajeră (Sorghum halepense). 5. Praf de pușcă. – Lat. herba.

IBERIS, iberiși, s. m. Plantă erbacee ornamentală din familia cruciferelor, cu flori de diferite culori, dispuse în racem la vârful ramificațiilor; (pop.) limbușoară (Iberis umbellata). – Din fr. ibéris.

ILUSTRAȚIE, ilustrații, s. f. 1. Imagine desenată sau fotografiată destinată să explice sau să completeze un text. ◊ Ilustrație de carte = gen al graficii prin care se prezintă tipuri sau momente esențiale ale unui text literar și având, uneori, și rol ornamental. 2. (În sintagma) Ilustrație muzicală = a) acompaniament, fond muzical sau efecte sonore care însoțesc un film mut, un spectacol de teatru, o evocare literară etc.; b) fragmente sau bucăți muzicale executate ca exemplificări la o expunere de specialitate. [Var.: ilustrațiune s. f.] – Din fr. illustration, lat. illustratio.

IMORTELĂ, imortele, s. f. (Mai ales la pl.) Numele a două plante erbacee: a) siminoc; b) flori-de-paie. ◊ Imortelă galbenă = plantă erbacee ornamentală cu tulpina dreaptă și flori galbene (Helichrysum orientale). – Din fr. immortelle.

ISOP, isopi, s. m. Mic arbust exotic cu flori albastre, mai rar roșii sau albe, cultivat la noi ca plantă ornamentală (Hyssopus officinalis). – Din sl. isopŭ.

JALE² s. f. Nume dat mai multor plante din familia labiatelor (Salvia); spec. mic arbust cu tulpina semilemnoasă, aromată, cu frunze opuse, cu flori albastre, violete, galbene sau albe, cultivat ca plantă ornamentală și medicinală, salvie (Salvia officinalis). – Din magh. zsálya.

JARDINIERĂ, jardiniere, s. f. Etajeră de lemn, suport de metal etc. pe care se țin ghivece cu plante ornamentale; cutie în care se pune pământ pentru flori, așezată sub ferestre sau pe balcoane. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. jardinière.

NOPAL s. m. Plantă erbacee originară din America, cu frunze cărnoase și flori roșii, cultivată și la noi ca plantă ornamentală (Opuntia coccinelifera). – Din fr., it. nopal.

ULM, ulmi, s. m. Nume dat mai multor specii de arbori și de arbuști cu scoarța în general netedă, cu coroana stufoasă, cu frunze alterne și asimetrice zimțate pe margini, albicioase și cu peri moi pe dos, al căror lemn tare este folosit în rotărie (Ulmus). ◊ Ulm de câmp = arbore înalt, cu scoarță groasă, negricioasă, cu lemn rezistent, greu și elastic, folosit în industria casnică (Ulmus carpinifolia). Ulm de munte = arbore înalt, cu scoarță subțire, cultivat ca arbore ornamental (Ulmus scabra). – Lat. ulmus.

ZGRIPȚOR, zgripțori, s. m. 1. Specie de acvilă mare (Aquila heliaca). ♦ (Înv.) Stemă care reprezintă un vultur cu două capete. 2. Veche monedă austriacă de argint (care a circulat și în țările românești în sec. XVII-XVIII), având imprimată pe o parte stema cu acvila bicefală. 3. Animal fantastic, uriaș, înaripat, cu gheare de pasăre. ♦ Motiv ornamental folosit în ceramică, reprezentând acest animal. 4. Fig. Om rău, avar, hrăpăreț; zgripțuroi. [Var.: zgripsor s. m.] – Cf. ngr. ghrips.

ZIZANIE, zizanii, s. f. Plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunze liniare alungite, cu spicul asemănător cu cel al pirului, cultivată ca plantă furajeră și ornamentală (Lolium perenne). [Var.: zâzanie s. f.] – Din ngr. zizánia.

ZOREA, zorele, s. f. (La pl.) Nume dat mai multor specii de plante agățătoare ornamentale, cu flori mov-roșcate sau albastre, având corola în formă de pâlnie; bună-dimineața, adormițele (Ipomaea, Pharbitis); (și la sg.) plantă care face parte dintr-una din aceste specii. – Zori¹ + suf. -ea.

ZUGRĂVEALĂ, zugrăveli, s. f. 1. Zugrăvire; (concr.) strat de protecție și ornamental aplicat pe zidurile unor elemente de construcție, format de obicei dintr-o soluție apoasă cu pigmenți minerali și cu var. 2. Pictură (mai ales bisericească); p. ext. tablou, desen, gravură. 3. (Rar) Sulimeneală, fard. 4. Fig. (Rar) Descriere, prezentare. – Zugrăvi + suf. -eală.

MIRT, mirți, s. m. Arbust ornamental cu frunze alungite și persistente, cu flori mici, albe și parfumate, cultivat mai ales ca plantă ornamentală (Myrtus communis). – Din lat. myrtus, fr. myrte, germ. Myrte.

TAMARISCĂ s. f. Nume dat mai multor specii de arbuști ornamentali cu frunze mărunte și dese și cu flori albe sau roz (Tamariscus). ♦ Cătină. [Var.: tamarix s. m.] – Din fr. tamaris, lat. tamarix, -icis.

EGRETĂ, egrete, s. f. 1. Gen de păsări migratoare de baltă, de culoare albă, cu spatele împodobit cu un mănunchi de pene ornamentale lungi; erodiu, stârc alb (Egretta); pasăre care face parte din acest gen. 2. Mănunchi de pene de egretă (1) sau de fire albe, folosit ca podoabă la pălării, la chipie militare, la turbane etc. 3. Aglomerare de perișori la extremitatea superioară a fructelor. 4. (Fiz.; în sintagma) Descărcare în egretă = descărcare electrică produsă sub forma unei succesiuni rapide de scântei luminoase între electrozi aflați la o tensiune înaltă. – Din fr. aigrette.

MĂTĂCINĂ, mătăcine, s. f. Numele a două plante erbacee aromatice: a) plantă meliferă, originară din Siberia, cu frunze lanceolate și cu flori albastre sau albe, cultivată ca plantă ornamentală și pentru florile ei bogate în nectar (Dracocephalum moldavica); b) roiniță². [Var.: mătăciune s. f.] – Din bg. maticina, scr. matočina.

ORNAMENTAL, -Ă, ornamentali, -e, adj. Care servește ca ornament, ca podoabă; decorativ. ◊ Plante ornamentale = grup de plante cultivate în parcuri, grădini sau locuințe în scopuri decorative. – Din fr. ornemental.

PĂDUCEL, păducei, s. m. 1. Arbust sau arbore spinos din familia rozaceelor, cu frunze crestate, cu flori albe dispuse în buchețele, cu fructe comestibile, care se cultivă și ca plantă ornamentală (Crataegus monogyna). 2. Insectă parazită care trăiește pe plante sau pe corpul unor mamifere (Leptus autumnalis). 3. (Pop.) Boală de piele care se manifestă prin mâncărimi pe tălpi sau între degetele picioarelor. – Lat. *peducellus.

RODIU¹, rodii, s. m. Arbust mediteranean ornamental, cu frunze lanceolate, cu flori roșii și fructe comestibile; rodier (Punica granatum). – Din rodie.

STÂLP, stâlpi, s. m. 1. Lemn lung și gros, de obicei cioplit și fixat în pământ, care servește pentru a susține ceva; element masiv de construcție, cu lungimea mare în raport cu dimensiunile secțiunii, confecționat din lemn, din metal, din beton armat etc., care servește la susținerea unei clădiri, a unei instalații, a unui pod, a liniilor electrice aeriene, a antenelor etc. ◊ Expr. Stâlp de cafenea = persoană care își petrece timpul prin cafenele. ♦ Picior, coloană ornamentală la o mobilă (în special la pat). 2. Porțiune neexploatată dintr-un zăcământ, destinată susținerii tavanului unui abataj. 3. Fig. Persoană care constituie un sprijin, un reazem, un ajutor de bază pentru cineva. ◊ Stâlpul casei = capul familiei. – Din sl. stlŭpŭ.

TORT², torturi, s. n. Prăjitură (de obicei de formă cilindrică) făcută din mai multe straturi de aluat, având între ele straturi de cremă, de dulceață etc., acoperită cu o glazură sau cremă ornamentală etc. [Var.: tortă s. f.] – Din germ. Torte.

TRANDAFIR, trandafiri, s. m. 1. Nume dat unor specii diverse de plante perene sau de arbuști ornamentali din familia rozaceelor, cu ramuri spinoase, cu flori divers colorate și plăcut mirositoare, folosite mult în industria parfumurilor (Rosa). ◊ Trandafir sălbatic = măceș. ◊ Compuse: (Bot.) trandafiri-de-munte = smirdar; Trandafir-galben = teișor (2) (Kerria-japonica); (Zool.) trandafir-de-mare = actinie. 2. (În sintagma) Lemn de trandafir = lemnul unor arbori din America de Sud, din care se fac mobile de lux. 3. Cârnat din carne de porc tocată mare, cu satârul, și condimentată cu mult piper și usturoi. – Din ngr. triandáfillo „treizeci de foi” (apropiat, prin etimologie populară, de fir).

TROFEU, trofee, s. n. 1. (În antichitate) Armura unui dușman învins, așezată de obicei pe un trunchi de copac, în semn de victorie; p. ext. monument ridicat în amintirea unei victorii sau în cinstea unui erou, pe care se așezau de obicei armele învinsului. 2. Pradă de război luată de la un inamic. 3. Parte a unui animal vânat păstrată pentru valoarea sau frumusețea ei. 4. Cupă, obiect ornamental oferit învingătorului într-o întrecere sportivă. – Din fr. trophée.

FORSIȚIA, forsiții, s. f. Arbust ornamental cu flori roșii, galbene etc. grupate câte 1-3, care apar înaintea frunzelor (Forsythia). [Pr.: -ți-a – Var.: forziția s. f.] – Din lat. Forsythia, numele științific al arbustului.

FRĂSINEL, frăsinei, s. m. Plantă erbacee medicinală și ornamentală, cu flori mari, albe sau trandafirii, plăcut mirositoare (Dictamnus fraxinella). ◊ Expr. A umbla (de) frunza frăsinelului = a umbla fără nici un rost, fără nici un scop, a fi haimana; a hoinări. – Frasin + suf. -el.

ATÂRNĂTOARE, atârnători, s. f. 1. Agățătoare (la haină). 2. Plantă erbacee ornamentală cu flori mici roz-purpurii, așezate în fascicule (Zebrina pendula). – Atârna + suf. -ătoare.

PAFTA, paftale, s. f. 1. Încheietoare ornamentală la haine sau la cingători, lucrată de obicei din metal (prețios și împodobită cu pietre prețioase). ♦ Cingătoare alcătuită din plăci de metal legate între ele cu lănțișoare sau fixate între ele cu ținte. ♦ Dispozitiv (metalic) de închidere a unui obiect (carte, cutie etc.). 2. Piesă din tablă de oțel folosită pentru fixarea cablurilor pe zidurile clădirilor. – Din tc. pafta.

PALMĂ², palme, s. f. (Înv.) Ramură de palmier (considerată ca semn al biruinței). ♦ Motiv ornamental (în formă de ramură de palmier). ◊ Palmele academice = distincție în formă de frunză de palmier stilizată, acordată de Academia Franceză oamenilor de știință și artiștilor. – Din fr. palme.

PALMETĂ, palmete, s. f. Motiv ornamental reprezentând o frunză de palmier sau de acant stilizată. ♦ Formă artistică dată pomilor fructiferi ale căror ramuri, susținute de spaliere, sunt îndreptate să crească vertical sau oblic, într-un singur plan. – Din fr. palmette.

PARAMENT, paramente, s. n. Partea exterioară finită a unei construcții, a unui element de construcție etc.; material care căptușește (cu scop ornamental) această parte. – Din germ. Parament.

PARURĂ, paruri, s. f. 1. Podoabă de lămâiță (2) și beteală pe care o pun miresele pe cap. 2. Ansamblu de obiecte de podoabă executate cu aceleași motive ornamentale (și din același material). – Din fr. parure.

PAZIE, pazii, s. f. Scândură (ornamentală) așezată vertical la capătul din afară al căpriorilor unui acoperiș cu streașină pentru a ascunde capetele acestora. ♦ Marginea verticală a unui cofraj. ♦ Fâșie de tablă așezată la intersecția unei învelitori cu un zid, pentru a împiedica pătrunderea apei prin rostul de la intersecție. – Cf. păzi.

PĂR², peri, s. m. 1. Totalitatea firelor subțiri de origine epidermică, cornoasă, care cresc pe pielea omului și mai ales pe a unor animale; spec. fiecare dintre firele de felul celor de mai sus sau (cu sens colectiv) totalitatea acestor fire, care acoperă capul omului. ◊ În doi peri = a) loc. adj. (pop.) cărunt; p. ext. care este între două vârste; b) loc. adj. și adv. (care este) neprecizat, nedefinit bine, nehotărât, între două stări; p. ext. îndoielnic, confuz, echivoc, neclar; c) loc. adj. și adv. (reg.) amețit de băutură; cherchelit. ◊ Loc. adv. În păr = cu toți de față. ◊ Expr. Din (sau de-a) fir în (ori a) păr = de la un capăt la altul și cu lux de amănunte; în întregime, în amănunt. Tras de păr, se spune despre o concluzie forțată, la care ajunge cineva exagerând sau denaturând adevărul. A se lua cu mâinile de păr sau a-și smulge părul din cap, se spune când cineva este cuprins de disperare. A se lua (sau a se prinde) de păr cu cineva = a se certa foarte tare, a se încăiera cu cineva. A atârna de un fir de păr = a depinde de o nimica toată. A se da după păr = a se comporta după cum cere împrejurarea; a se acomoda. N-am păr în cap sau cât păr în cap, ca părul din cap = în număr foarte mare; foarte mult. Cât păr în palmă (sau pe broască) = nimic; deloc. Când mi-o crește păr în palmă = niciodată. A avea păr pe limbă = a fi prost; a fi lipsit de educație, necioplit. A i se ridica (sau a i se sui) (tot) părul (în cap sau în vârful capului) sau a i se face (ori a i se ridica etc.) părul măciucă = a se înspăimânta, a se îngrozi, a-i fi foarte frică. A despica (sau a tăia) părul (sau firul de păr) în patru (ori în șapte etc.) = a cerceta ceva cu minuțiozitate exagerată. A-i scoate (cuiva) peri albi = a pricinui (cuiva) multe necazuri; a sâcâi, a agasa (pe cineva). A-i ieși (cuiva) peri albi = a îmbătrâni din cauza prea multor necazuri. A-i ieși (sau a-i trece) cuiva părul prin căciulă = a face eforturi deosebite, trecând peste multe greutăți; a ajunge la limita răbdării. ♦ (Pop.) Peri răi = numele unei boli de ochi, de obicei provocată de firele de gene mai lungi care irită globul ocular. ♦ (Fiecare dintre) firele chitinoase care acoperă unele organe sau părți ale corpului insectelor. ♦ P. anal. Firele scurte, ieșite în afară, care acoperă suprafața unei țesături, în special a unui covor. 2. Denumire generală dată fibrelor naturale de origine animală; p. ext. țesătură din aceste fibre. 3. P. anal. Fiecare dintre filamentele (fine), de origine epidermică, existente pe anumite organe ale unor plante. 4. Arc în formă de spirală la ceas. 5. Compuse: părul-fetei = plantă criptogamă înrudită cu feriga, întrebuințată ca plantă medicinală și ornamentală (Adianthum capillus-Veneris); părul-Maicii-Domnului = plantă erbacee cu frunze mate, crestate adânc (Asplenium adianthum nigrum); părul-porcului = plantă erbacee cu frunze lungi și cu spiculețe (Equisetum telmateja). 6. Compus: (Astron.) Părul Berenicei = numele unei constelații din emisfera boreală. – Lat. pilus.

ASPARAGUS, asparaguși, s. m. Plantă ornamentală din familia liliaceelor, cultivată pentru frunzulițele ei foarte fine și decorative (Asparagus silvestris). – Din fr. asparagus.

FIBULĂ, fibule, s. f. 1. Agrafă (ornamentală) de metal, întrebuințată în antichitate pentru a încheia un veșmânt. 2. (Anat.) Peroneu. – Din lat. fibula.^[1]

ARAGONIT s. n. Mineral alcătuit din carbonat de calciu cristalizat, din care se fac obiecte ornamentale. – Din fr. aragonite.

ARȘINIC, arșinici, s. m. Plantă erbacee ornamentală cu flori roșii, albe sau pestrițe (Lychnis chalcedonica). – Et. nec.

PLAGIOCLAZ, plagioclazi, s. m. Grup de minerale din clasa feldspaților, de culoare albă, cenușie sau albăstruie și cu luciu sticlos, utilizate ca materie primă în industria ceramicii sau ca piatră ornamentală. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. plagioclases.

PLAPUMĂ, plăpumi, s. f. Învelitoare groasă, formată din două foi de pânză, de mătase, de stofă etc. între care este introdus și fixat prin cusături ornamentale un strat de lână, de puf sau de vată și care se folosește ca acoperitoare la dormit. ◊ Expr. Întinde-te cât ți-e (sau cât te ține) plapuma = nu acționa decât în limitele posibilităților tale. [Var.: plapomă s. f.] – Din ngr. páploma.

TELEGRAF, (1, 2) telegrafe, s. n., (3) telegrafi, s. m. 1. S. n. Telecomunicație care transmite la distanță semnale (corespunzătoare literelor și cifrelor) cu ajutorul unor aparate electromagnetice; ansamblul instalațiilor necesare în acest scop. ♦ Aparat folosit pentru producerea, recepția și transformarea semnalelor telegrafice în scopul transmiterii telegramelor. 2. S. n. (Înv.) Aparat situat pe înălțimi sau în turnuri de semnalizare, pentru transmiterea la distanță a unor semnale optice. 3. S. m. Nume dat unor plante erbacee ornamentale cu flori albe, mirositoare și cu tulpina agățătoare ajungând până la 5-6 metri (Boussingaultia baselloides), sau cu florile mici, roz-purpurii și cu tulpina fragilă (Tradescantia virginica). – Din fr. télégraphe.

ORNAMENT, ornamente, s. n. 1. Detaliu sau obiect adăugat la un ansamblu pentru a-l înfrumuseța; accesoriu, element decorativ folosit în artele plastice, în arhitectură, în tipografie pentru a întregi o compoziție și a-i reliefa semnificația. ◊ Loc. adj. De ornament = decorativ, ornamental. ♦ (Rar) Distincție, însemn, decorație. 2. Notă sau grup de note muzicale care se adaugă la o melodie, pentru a-i reliefa conturul, pentru a-i împodobi linia melodică; semnul muzical corespunzător. – Din fr. ornement, it. ornamento, lat. ornamentum.

PRIMULĂ, primule, s. f. Plantă ornamentală din familia primulaceelor, cu flori liliachii sau purpurii (Primula obconica). [Acc. și: primulă] – Din fr., lat. primula.

PUFULEȚ, pufuleți, s. m. 1. Pufușor. 2. (La pl.) Plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunzele ovale și florile albastre sau albe, care se cultivă ca plantă ornamentală (Ageratum houstonianum). 3. (La pl.) Produs alimentar preparat din mălai cu adaos de cașcaval, având aspectul unor tubulețe. – Puf² + suf. -uleț.

ȘTIR s. m. Nume dat la trei plante erbacee, dintre care una cu tulpina ramificată, cu flori verzi dispuse în ghemulețe rotunde și cu frunze comestibile (Amaranthus angustifolius), alta cu tulpina dreaptă, solidă și păroasă, cu flori verzi, mărunte, reunite într-un spic ca un fel de pămătuf la vârful ramurilor, și care servește ca nutreț pentru porci (Amaranthus retroflexus), iar a treia cu frunzele roșii și florile purpurii, dispuse în ghemulețe rotunde la subsuoara frunzelor superioare sau în spice lungi și subțiri, folosită ca plantă ornamentală (Amaranthus paniculatus). – Din bg., scr. štir.

VERNIS s. n. 1. Soluție formată din rășini (naturale sau artificiale) și dintr-un solvent, care, aplicată pe anumite obiecte, formează la uscare un strat neted și lucios, cu rol ornamental sau protector; p. ext. lac. ◊ Vernis moale = tehnică a gravurii prin care se realizează aspectul desenului în creion. 2. Fig. Ceea ce dă un aspect sau o culoare favorabilă cuiva sau la ceva. [Pr.: verni] – Din fr. vernis.

ONIX s. n. Varietate neagră de agat fin, adesea cu striații de diferite culori (albe, roșii, cenușii etc.), folosită ca piatră semiprețioasă la confecționarea unor obiecte ornamentale; p. ext. obiect făcut din acest material. [Acc. și: onix] – Din fr. onyx.

ORB², OARBĂ, orbi, oarbe, adj. 1. (Adesea substantivat) Lipsit de simțul văzului, care nu vede (deloc). ◊ Expr. A nimerit orbul Brăila sau nimeresc orbii Suceava, se spune pentru a încuraja pe cel care șovăie să se ducă într-un loc necunoscut de teamă că nu va nimeri. A se bate ca orbii = a se bate foarte tare. 2. Fig. Care nu admite alte păreri, 3. Fig. Care pare să acționeze fără discernământ; a cărui rațiune e întunecată, tulburată de o pasiune, lipsit de clarviziune; p. ext. de temut, fioros. ♦ Complet, total. ♦ Care denotă lipsă de inteligență, de reflecție, de perspicacitate. 4. Fig. Lipsit de lumină; întunecos, întunecat. 5. (În sintagmele) Fereastră oarbă sau geam orb = adâncitură în perete, de forma unei ferestre, făcută cu scop arhitectonic. Sobă oarbă = motiv ornamental de forma unei sobe; sobă care are gura în a doua cameră. Dușumea oarbă = dușumea de scânduri brute așezate distanțat, peste care se montează parchetul. Cartuș orb = cartuș fără proiectil, folosit la exerciții, la parade, la demonstrații etc. Cameră oarbă = cameră fără ferestre, destinată unor scopuri speciale (în fizică, în medicină etc.). Puț orb = puț de mină care nu are ieșire directă la suprafață. – Lat. orbus.

FERONERIE, feronerii, s. f. Lucrare artistică executată din fier prin ciocănire sau prin deformare la cald, din care rezultă grilaje ornamentale, balustrade etc. – Din fr. ferronnerie.

FICUS, ficuși, s. m. Plantă exotică lemnoasă cu frunzele mari, groase, totdeauna verzi și strălucitoare, cultivată la noi ca plantă ornamentală de interior (Ficus elastica). – Din lat. ficus.

FILDEȘ, (1) fildeși, s. m., (2) fildeșuri, s. n. 1. S. m. Fiecare dintre dinții incisivi ai unui elefant. ♦ (Înv.) Elefant. 2. S. n. Substanță osoasă de culoare albă din care sunt alcătuiți dinții incisivi de elefant și din care se fac diferite obiecte ornamentale, de toaletă etc.; ivoriu. ◊ Fildeș animal (sau artificial) = substanță asemănătoare cu fildeșul (2), obținută prin macerarea oaselor de animale în clorură de var. Fildeș vegetal = material foarte dur, extras din semințele unor palmieri, servind la fabricarea nasturilor. – Din tc. fildiși.

ORNAMENTAȚIE, ornamentații, s. f. Faptul de a împodobi cu ornamente; arta, tehnica ornamentării; totalitatea elementelor care ornamentează ceva; ansamblu ornamental. – Din fr. ornementation.

ORNAMENTICĂ s. f. 1. Mod specific unui popor sau unui stil de a concepe și a dispune ornamentele în arhitectură și în arta aplicată. 2. Totalitatea motivelor ornamentale specifice unui popor sau unui stil. 3. (Muz.) Totalitatea sunetelor care împodobesc linia melodică inițială. – Din germ. Ornamentik.

ORNAMENTIST, -Ă, ornamentiști, -ste, s. m. și f. Artist specializat în executarea lucrărilor ornamentale. – Ornament + suf. -ist.

FIRMĂ, firme, s. f. 1. Inscripție executată pe un zid, pe o placă etc., așezată la intrarea unui magazin, a unei întreprinderi etc. și pe care este indicată denumirea, destinația, caracterul acestora; p. ext. placă, panou cuprinzând această inscripție (adesea însoțită sau încadrată de motive și desene ornamentale, lumini etc.). 2. Denumire convențională sub care funcționează o întreprindere. – Din germ. Firma.

FLORICOL, -Ă, floricoli, -e, adj. Referitor la floricultură. ♦ (Despre plante ornamentale) Care are flori. ♦ (Despre insecte) Care trăiește pe flori. – Din fr. floricole.

FLORICULTURĂ s. f. Ramură a horticulturii care cuprinde cultura plantelor ornamentale. – Din fr. floriculture.

FLOTARE, flotări, s. f. 1. Acțiunea de a flota și rezultatul ei; flotație. ♦ Trecere a unui fir dintr-un sistem textil (urzeală sau bătătură) peste două sau mai multe fire din celălalt sistem, la fabricarea țesăturilor ornamentale. 2. Fiecare dintre mișcările ritmice de gimnastică în care corpul, întins aproape de pământ, este ridicat și coborât prin extensiunea și îndoirea brațelor aflate cu palmele pe sol; flotație (2). – V. flota.

FLUTUREL, fluturei, s. m. 1. Fluturaș (1). 2. (La pl.) Plantă erbacee ornamentală, cu flori reunite în capitule mari, galbene în partea superioară, purpurii la bază (Gaillardia aristata). – Fluture + suf. -el.

YUCCA s. f. inv. Plantă liliacee arborescentă din India și America, cu frunze lungi, în smocuri și flori mari, albe sau violete, aclimatizată în țările temperate ca plantă ornamentală. · Fibra textilă obținută din yucca. (din engl., fr. yucca)

LUPIN s. m. Gen de plante erbacee din familia leguminoaselor, cu frunze compuse din foliole înguste alungite și cu flori albastre, galbene sau albe, cultivate ca furaj, ca plante ornamentale sau ca îngrășământ verde (Lupinus). – Din fr. lupin.

LUSTRĂ, lustre, s. f. Lampă ornamentală, cu mai multe brațe, suspendată de plafonul unei încăperi. [Var.: (înv.) lustru s. n.] – Din fr. lustre.

LĂMÂIȚĂ, lămâițe, s. f. 1. Arbust ornamental cu flori mici de culoare albă, ale cărui frunze, frecate în mână, răspândesc un miros de lămâie (Philadelphus coronarius). 2. Floare artificială de ceară albă, din care se fac coronițe și buchețele pentru mirese și cocarde pentru cei care participă la nuntă. – Lămâie + suf. -iță.

LEANDRU, leandri, s. m. Arbust mediteranean, înalt până la cinci metri, cu frunze lanceolate și cu flori albe, gălbui sau roșii plăcut mirositoare, cultivat la noi ca plantă ornamentală (Nerium oleander). [Pr.: le-an-. – Pl. și: lendri. – Var.: oleandru s. m.] – Din it. leandro.

LILIAC¹, lilieci, s. m. Arbust înalt cu frunze ovale, cu flori plăcut mirositoare, albe sau colorate în diferite nuanțe de violet sau albastru-violet, crescute în formă de buchete, cultivat ca plantă ornamentală; iorgovan, mălin (Syringa vulgaris). ♦ Floarea acestui arbust. [Pr.: -li-ac] – Din tc. leylâk. Cf. bg. liuleak.

MULURĂ, muluri, s. f. Profil arhitectural cu funcție ornamentală. – Din fr. moulure.

COCONAR, coconari, s. m. 1. Arbore conifer ornamental cu coroana în formă de umbrelă, care crește în regiunea mediteraneană (Pinus pinea). 2. (La pl.) Semințele comestibile, de formă ovală și cu gust de alune, ale coconarului (1). – Din ngr. kukunári.

MEANDRU, meandre, s. n. 1. Buclă accentuată a unei ape curgătoare, mai ales în regiunile de șes. ♦ P. anal. Sinuozitate, cotitură (a unui drum). 2. Motiv ornamental (sculptat sau pictat) format din linii frânte sau curbe, sugerând stilizarea unor valuri de apă. [Pr.: me-an-] – Din fr. méandre.

MICȘUNEA, micșunele, s. f. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori parfumate, galbene-aurii, cultivată ca plantă ornamentală (Cheiranthus cheiri). ◊ Expr. Când va face plopul mere și răchita micșunele = niciodată. ♦ (Pop.) Micsandră. [Var.: micșunică s. f.] – Cf. tc. menekșe.

MINIATURĂ, miniaturi, s. f. 1. Operă de artă plastică (în special pictură) de dimensiuni reduse, lucrată cu multă finețe și minuțiozitate. ◊ În miniatură = a) (loc. adj.) de proporții reduse; b) (loc. adv.) pe plan restrâns, limitat; în mic. ♦ Desen ornamental sau figurativ executat în culori, care împodobea vechile cărți și manuscrise (religioase). ♦ Spectacol sau emisiune radiofonică sau de televiziune cu numere artistice de mici proporții. 2. Obiect de dimensiuni reduse; spec. obiect de mici dimensiuni care reproduce, la o scară mult redusă, un alt obiect. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. miniature, it. miniatura, germ. Miniatur.

MIREASĂ, mirese, s. f. 1. Nume purtat de femeie în ziua sau în preajma căsătoriei sale. ◊ (Bis.) Mireasa Domnului = călugăriță. ◊ Expr. A plânge ca o mireasă = a plânge tare, cu foc. A mânca ca o mireasă = a mânca foarte puțin. A sta ca o mireasă = a nu lucra nimic, a sta degeaba. 2. Plantă erbacee cu frunzele verzi-gălbui pe margini și roșu-aprins în centru, cu flori albe și roșii dispuse în spice, cultivată ca plantă ornamentală (Coleus blumei). – Mire + suf. -easă.

RODONIT s. n. Silicat natural de mangan, uneori și cu calciu, de culoare roz-cenușie, cu luciu sticlos, utilizat ca piatră ornamentală, de podoabă, la confecționarea unor obiecte decorative etc. – Din fr. rhodonite.

TEIȘOR, teișori, s. m. 1. Diminutiv al lui tei; teiuleț. 2. Arbust din familia rozaceelor, cu flori mari, galbene-aurii, cultivat ca plantă ornamentală; trandafir galben (Kerria japonica). 3. (Bot.) Pristolnic. [Pr.: te-i-] – Tei + suf. -ișor.

TERACOTĂ, teracote, s. f. 1. Produs ceramic (obținut din argilă prin ardere în cuptoare la o temperatură joasă și prin smălțuire), din care se fac plăci pentru sobe, obiecte ornamentale etc. 2. Sobă de teracotă. 3. Sculptură realizată în tehnica obținerii teracotei (1). – Din it. terracotta.

TORSADĂ, torsade, s. f. Motiv arhitectonic ornamental care imită o frânghie răsucită. ♦ Motiv de împletitură de forma unei frânghii răsucite, a unei spirale etc. – Din fr. torsade.

COLOCAZIE, colocazii, s. f. Plantă tropicală cu frunze foarte mari, cu rizomul bogat în feculă, cultivată la noi ca plantă ornamentală de interior (Colocasia antiquorum). – Din lat. Colocasia [antiquorum], numele științific al plantei.

RANDALINA, randalinez, vb. I. Tranz. A imprima, prin deformare plastică, zimți, striuri, desene, motive ornamentale sau inscripții pe suprafața laterală a unei piese cilindrice, conice etc.; moletare cu ajutorul randalinei. – Din germ. randalieren.

COLȚAR, (1, 2, 3, 4, 5) colțare, s. n., (6) colțari, s. m. 1. S. n. Poliță așezată în colțul dintre doi pereți ai unei camere; dulăpior în formă de prismă triunghiulară, așezat într-un colț al camerei. 2. S. n. (Reg.) Sobă de cărămidă, cu coloane, instalată în colțul unei camere. 3. S. n. Piesă metalică sau din lemn, cu două aripi sau laturi așezate în unghi drept, utilizată la consolidarea și la protejarea unor îmbinări de colț. 4. S. n. Echer. 5. S. n. Calibru folosit la controlul înălțimii literelor tipografice. ♦ Element tipografic ornamental de alamă sau de plumb, folosit la formarea colțului unui chenar. 6. S. m. Ramă metalică prevăzută cu cuie lungi și ascuțite, care se atașează la bocanci, cu ajutorul unor curele, pentru a împiedica alunecarea pe stânci, pe gheață, pe bușteni. – Colț + suf. -ar.

DECORATIV, -Ă, decorativi, -e, adj. Care decorează; care servește la decorare; ornant, ornamental. ♦ Care produce efecte de suprafață, exterioare, superficiale. ♦ Artă decorativă = arta de a decora (1), cu mijloacele artelor plastice, exteriorul și interiorul unei case, al obiectelor de uz curent, al mobilierului, costumelor etc. – Din fr. décoratif.

SĂLCIOARĂ, sălcioare, s. f. 1. Diminutiv al lui salcie¹. 2. Arbore spinos, cu frunze lanceolate și cu flori galbene, puternic mirositoare, cultivat ca plantă ornamentală (Elaegnus angustifolia). [Pr.: -ci-oa-] – Salcie¹ + suf. -ioară.

SĂPUNEL, -EA, -ICĂ, săpunei, -ele, subst. I. S. n. 1. Diminutiv al lui săpun. 2. Supozitor (pe bază de săpun) pentru copii. II. (Bot.) 1. S. n. Odagaci. 2. S. f. pl. Plantă erbacee ornamentală cu flori mari (Aster laexigatus). – Săpun + suf. -el.

SERTIZA, sertizez, vb. I. Tranz. 1. A fixa o piatră prețioasă sau ornamentală în montură metalică prin îndoirea marginilor monturii. 2. A asambla, a fixa două piese tubulare prin îndoirea pereților la capătul uneia dintre ele. – După fr. sertir.

SPIREA s. f. Arbust din familia rozaceelor, înalt până la 2 metri, cu ramurile arcuite și flori albe dispuse pe toată lungimea ramurilor, cultivat ca plantă ornamentală (Spiraea vanhouttei). – Din fr. spirée, lat. spiraea.

STILIZAT, -Ă, stilizați, -te, adj. 1. (Despre texte) Care a fost supus unei revizii pentru a căpăta un aspect mai corect, mai îngrijit. 2. (Despre motive ornamentale, desene etc.) Realizat în linii simplificate după un model din natură; (despre obiecte) schematizat într-o formă adecvată, în vederea obținerii unui efect decorativ, ornamental. ♦ (Despre producții populare) Prelucrat într-o creație personală, prin păstrarea elementelor originare esențiale. – V. stiliza.

SURGUCI, (1) surguciuri, s. n., (2) surguci, s. m. 1. S. n. Panaș din pene (de struț) împodobit cu pene scumpe, purtat la turban sau la ișlic de sultani, de înalți demnitari turci sau de unii domni români. 2. S. m. Plantă erbacee cu frunzele divizate în numeroase segmente liniare și cu florile albăstrui-violete, roz, albe sau pestrițe, cultivată ca plantă ornamentală (Consolida ajacis). – Din tc. sorguç.

CONDUR, conduri, s. m. 1. (Înv.) Pantof femeiesc cu toc înalt, împodobit adesea cu broderii. 2. Compus: (Bot.) condurul-doamnei = plantă ornamentală agățătoare, cu flori mari, galbene-roșcate și cu un pinten drept; călțunași, conduraș (2) (Tropaeolum majus). – Din tc. kundura.

CONSOLĂ, console, s. f. 1. Mobilă în formă de policioară sau de măsuță rezemată de perete și pe care se așază vaze, statuete etc. 2. Element arhitectural (ornamental) de lemn, de piatră etc., folosit la sprijinirea unei cornișe, a unui balcon etc. 3. Element de construcție care iese cu unul dintre capete în afara punctului de reazem, având rolul de a suporta o sarcină pe latura orizontală superioară. – Din fr. console.

CRIN, crini, s. m. 1. Plantă erbacee ornamentală din familia liliaceelor, cu flori albe strălucitoare, în formă de pâlnie și cu miros foarte puternic (Lilium candidum). ◊ Compuse: crin-de-pădure = plantă din familia liliaceelor, cu florile aplecate în jos, de culoare roșie-violetă cu pete purpurii (Lilium martagon); crin-de-toamnă = gen de plante decorative originare din Japonia, cu flori albe, liliachii sau albastre, care atârnă în mănunchi la vârful tulpinii (Hosta); crin-galben = a) plantă erbacee decorativă cu flori galbene deschis (Hemerocallis flava); b) plantă erbacee cu flori mari de culoare roșie-gălbuie, cultivată ca plantă ornamentală (Hemerocallis fulva). 2. Compus: crin-de-mare = (la pl.) clasă de echinoderme cu aspect de floare, care trăiesc fixate în zone abisale; crinoide; (și la sg.) animal din această clasă. – Din sl. krinŭ.

DECORATIV adj. ornamental, ornant. (Element ~.)

DIFICIL adj., adv. 1. adj. anevoios, greu, (pop.) ostenitor, (înv. și reg.) ostenicios. (O treabă ~.) 2. adj. anevoios, delicat, gingaș, greu, (fig.) ingrat. (Are o misiune ~.) 3. adj. v. anevoios. 4. adj. complicat, greu. (O problemă ~ la matematică.) 5. adv. anevoie, greu. (~ de înțeles.) 6. adj. anevoios, greoi, (astăzi rar) silnic. (Un mers ~.) 7. adj. greu, pretențios. (Un text ~.) 8. adj. v. mofturos. 9. adj. v. pretențios. (O plantă ornamentală ~.)

ORNAMENTAL adj. v. decorativ.

ornamental adj. m., pl. ornamentali; f. sg. ornamentală, pl. ornamentale

ARAGONIT n. Mineral alcătuit din carbonat de calciu cristalizat, folosit la confecționarea obiectelor ornamentale. /<fr. aragonite

ARBORICULTURĂ f. Ramură a agriculturii care se ocupă cu creșterea arborilor, arbuștilor ornamentali și a pomilor fructiferi. /<fr. arboriculture

ARBUST ~ști m. Plantă lemnoasă de dimensiuni mai mici ca ale arborelui, având mai multe tulpini ramificate de la rădăcină. ~ fructifer. ~ ornamental. /<fr. arbuste, lat. arbustum

ARHIVOLTĂ ~e f. Detaliu ornamental deasupra unei arcade, a unei ferestre, a unei uși. /<fr. archivolte

ASPARAGUS m. Plantă erbacee ornamentală, cultivată pentru frunzele ei foarte subțiri. /<lat., fr. asparagus

AZALEE ~ f. Arbust ornamental exotic cu flori roșii, roz sau albe. [G.-D. azaleei; Sil. -le-e] /<fr. azalée

BĂTRÂNIȘ n. Plantă erbacee, cu tulpina înaltă, cu flori albe-gălbui, cultivată ca plantă ornamentală, fiind folosită și în parfumerie. /bătrân + suf. ~iș

BEGONIE ~i f. Plantă erbacee ornamentală cu flori frumoase și cu frunze mari, divers colorate. [Art. begonia; G.-D. begoniei; Sil. -ni-e] /<fr. bégonia, lat. begonia

BELȘIȚĂ ~e f. Plantă erbacee ornamentală cu frunze mari, verzi sau purpurii, și cu flori mari, roșii sau galbene, dispuse sub formă de spic în vârful plantei. /Orig. nec.

BRAD ~zi m. 1) Arbore conifer înalt, cu tulpina dreaptă, cu frunze persistente aciculare, cu semințe în formă de con și cu lemn moale, elastic, folosit în scopuri ornamentale și industriale. * ~-argintiu varietate de brad cu frunze moi, de culoare verde-albicioasă. ~-roșu (sau ~-negru) varietate de brad cu frunzele în patru muchii; molid. 2) Lemnul acestui arbore. 3) Nume dat oricărui arbore cu frunze aciculare persistente și cu fruct în formă de con. 4) Arbore de acest fel, de obicei mic, tăiat și împodobit cu prilejul Crăciunului sau al Anului Nou. /Cuv. autoht.

CACTUS ~și m. Plantă exotică, adaptată la secetă, cu tulpina cărnoasă și grasă, plină cu suc apos sau lăptos, și cu frunze în formă de spini, cultivată la noi ca plantă ornamentală. /<fr. cactus

CAFELUȚĂ ~e f. (diminutiv de la cafea) Specie de plante erbacee, din familia leguminoaselor, cu flori dispuse în vârful tulpinii, cultivate pentru nutreț, iar unele varietăți fiind folosite ca plante ornamentale. /cafea + suf. ~eluță

CALCIO n.: ~-vecchio n. tencuială ornamentală cu suprafața zgrunțuroasă, care se aplică pe ziduri pentru a le da un aspect de vechime. [Sil. -ci-o] /Cuv. it.

CAMELIE ~i f. 1) Plantă ornamentală tropicală, având frunze veșnic verzi și flori mari, divers colorate. 2) Floare a acestei plante. [Art. camelia; G.-D. cameliei; Sil. -li-e] /<fr. caméllia, lat. camellia

CANAF ~uri n. Element ornamental, constând dintr-un mănunchi de fire legate sau împletite, cu care se împodobesc diferite obiecte; ciucure. /<ung. kanaf

CAPITEL ~uri n. arhit. Partea de sus (ornamentală) a unei coloane pe care se sprijină arhitrava. /<lat. capitellum

CĂLDĂRUȘĂ ~e f. (diminutiv de la căldare) Plantă ornamentală cu flori albastre, violete si roșii, cultivată în parcuri și grădini. /căldare + suf. ~ușă

CERCEL ~i m. mai ales la pl. 1) Obiect de podoabă pentru femei, care se poartă prins de ureche. ◊ ~ii-doamnei arbust ornamental cu lăstari arcuiți, frunze compuse și cu flori grupate în raceme. 2) Excrescență cărnoasă ce atârnă la gâtul unor animale (oi, capre, porci etc.). /<lat. circellus

CERCELUȘ ~i m. (diminutiv de la cercel) Plantă erbacee ornamentală cu frunze alungit-ovale, cu flori divers colorate, care atârnă ca niște cercei; fucsie. /cercel + suf. ~uș

CETINĂ ~i f. 1) Creangă de conifer. 2) rar Arbust sau arbore conifer. ◊ ~-de-negi arbust rășinos, ornamental, cu tulpina culcată, bogat ramificată, și cu frunze mici, solzoase persistente. [G.-D. cetinii] /<bulg., sb. țetina

CIMIȘIR ~i m. Arbore sau arbust ornamental, cu frunze ovale, veșnic verzi și cu flori galbene-verzui. /<turc. çimișir

CINERARIA f. 1) Plantă erbacee ornamentală, cu frunze mari și cu flori divers colorate, adunate în capitule mari. 2) Floare a acestei plante. [G.-D. cinerariei; Sil. -ri-a] /<lat. cinéraria

A DECORA¹ ~ez tranz. (săli, clădiri etc.) A împodobi cu decoruri; a înzestra cu elemente ornamentale; a ornamenta. /<fr. décorer, lat. decorare

DECORATIV ~ă (~i, ~e) Care servește ca element de decor; destinat să decoreze; ornamental. ◊ Artă ~ă arta de a decora exteriorul și interiorul unor obiecte (case, mobilier, costume etc.). 3) fig. Care produce efecte de suprafață, exterioare, superficiale. /<fr. décoratif

FILODENDRON ~i m. Plantă erbacee exotică cu rădăcini aeriene, cu frunze persistente, mari, de forma inimii, cultivată în scopuri ornamentale. /<fr. philodendron

FLEURON ~oane n. (mai ales în arhitectura gotică) Element ornamental în formă de floare sau de frunză stilizată. [Sil. fle-u-] /<fr. fleuron

FLOARE flori f. 1) Organ de reproducere al plantelor superioare având o corolă frumoasă și viu colorată. ~ de tei. ◊ În ~ a) care se află în perioada înfloririi; b) frumos și puternic. A da în ~ a începe să înflorească. În ~ea vârstei tânăr. ~ la ureche se spune despre un lucru ușor de îndeplinit. De florile mărului (sau de flori de cuc) fără nici un folos; degeaba. 2) Plantă erbacee cu organul reproducerii frumos colorat și plăcut mirositor. ~ de câmp. ◊ Copil din flori copil născut în afara căsătoriei; bastard. ~ea-soarelui plantă erbacee agricolă cu flori mari galbene, cultivată pentru semințele ei, din care se extrage ulei comestibil. ~ea brumei brândușă. ~ea-grâului albăstriță. ~ -domnească garofiță de munte. 3) Orice plantă cultivată în scopuri ornamentale. Flori de cameră. 4) Imagine în forma organului de reproducere al plantelor (desenată, pictată etc.). Rochie cu flori. 5) Strat de mucegai care acoperă unele lichide (vin, moare, dulceață etc.). 6) Partea superioară mai lată a unui obiect alungit (cui, caracter tipografic etc.). 7) fig. Partea cea mai de frunte; elită. ~ea tineretului. 8) pop. Roșeața obrazului. 9) înv. Culoare frumoasă. [G.-D. florii] /<lat. flos, ~oris

FRĂSINEL ~i m. (diminutiv de la frasin) Plantă erbacee medicinală sau ornamentală cu flori mari albe sau roșii, plăcut mirositoare. ◊ A umbla de frunza ~lului a umbla brambura; a hoinări. /frasin + suf. ~el

GLIPTICĂ f. Arta de a grava figuri ornamentale pe pietre prețioase sau semiprețioase. /<fr. glyptique

GOFRAJ ~e n. 1) Serie de cute mărunte paralele, aplicate pe un material (stofă, hârtie, tinichea etc.). 2) Motiv ornamental în relief, imprimat pe o țesătură. /<fr. gaufrage

HURMUZ¹ ~i m. Arbust decorativ cu frunze opuse, flori roz-trandafirii, cu fructe albe în formă de bobițe, cultivat ca plantă ornamentală. /<turc. Hurmuz

LALEA ~ele f. Plantă erbacee cu tulpina înaltă, care face o singură floare de diferite culori, cultivată în scopuri ornamentale. [Art. laleaua] /<turc. lâle

LĂMÂIȚĂ ~e f. 1) Arbust ornamental cu flori mici, albe, ale cărui frunze, frecate în mână, răspândesc un miros plăcut. 2) Floare artificială de culoare albă din care se fac coronițe și buchete pentru mirese. /lămâie + suf. ~iță

LEANDRU ~i m. Arbust ornamental înalt, cu frunze lanceolate și cu flori de mai multe culori, plăcut mirositoare. [Sil. le-an-dru] /<it. leandro

LILIAC¹ ~eci m. 1) Arbust înalt cu frunze ovale, cu flori în formă de ciorchine, de culoare violetă sau albă, plăcut mirositoare, cultivat ca plantă ornamentală. 2) Floare a acestui arbust. [Sil. -li-ac] /<turc. leylâk

MĂTĂCIUNE ~i f. Plantă erbacee perenă cu flori albastre sau albe, bogate în nectar, cultivată ca plantă ornamentală. [Var. mătăcine] /<bulg. maticina, sb. matoțina

MIREASĂ² ~ese f. Plantă erbacee ornamentală, cu frunze roșiatice și cu flori divers colorate. /mire + suf. ~easă

MOȚ¹ moțuri n. 1) Smoc de fire din frunte sau din creștetul capului. * A lua (sau a apuca) de ~ pe cineva a trage de păr pe cineva; a părui. 2) Smoc de pene de pe capul unor păsări. 3) Pielea roșie de pe capul curcanului care atârnă ca un ciucure. * ~ul curcanului plantă erbacee ornamentală cu flori purpurii, grupate în spice lungi. 4) Ciucure confecționat din diferite materiale, care se atârnă la căciulițe, bonete, fesuri etc. 5) Parte proeminentă (ascuțită) a unui lucru. /Orig. nec.

NATURALISM n. 1) Concepție filozofică conform căreia nu există nimic în afara naturii. 2) Curent în literatură și artă care tinde să reproducă în mod riguros realitatea, fără a ocoli aspectele vulgare ale naturii omenești, negând generalizările artistice și înlocuind legitățile sociale cu cele biologice. 3) Stil ornamental care conține motive din natură (plante, animale etc.). /<fr. naturalisme

NOPAL ~i m. Plantă erbacee exotică, cu frunze miezoase și flori roșii, cultivată în scopuri ornamentale. /<fr., it. nopal

OCNIȚĂ ~e f. 1) Adâncitură, special făcută în pereții caselor țărănești, care servește ca loc de păstrare a obiectelor de uz casnic; cotlon; cotruță. 2) înv. Cavitate arcuită în partea de sus, făcută în peretele unei construcții, care servește ca element ornamental; firidă. 3) Adâncitură sub cuptor unde se pune ceva la încălzit. /ocnă + suf. ~iță

ORNAMENTAL ~ă (~i, ~e) 1) Care conține ornamente; prevăzut cu ornamente. Stil ~. 2) Care servește drept ornament; cu destinație de ornamentare; decorativ. Element ~. Plantă ~ă. /<fr. ornemental

ORNAMENTICĂ f. 1) Ansamblu de elemente ornamentale (specifice unui popor, unui stil sau unei opere). 2) Totalitate a sunetelor care împodobesc linia melodică principală. /<germ. Ornamentik

ORNAMENTIST ~stă (~ști, ~ste) Persoană specializată în executarea lucrărilor ornamentale. /ornament + suf. ~ist

OZOR ozoare n. pop. Model ornamental de cusătură sau de țesătură. /<ucr. uzuor

PIN ~i m. Arbore conifer cu tulpina dreaptă, roșiatică, și cu frunze persistente aciculare, reunite în smocuri, crescut în scopuri ornamentale și industriale. /<lat. pina

PLAPUMĂ plăpumi f. Învelitoare groasă pentru dormit, confecționată din două bucăți de țesătură, cusute de jur-împrejur, între care se pune un strat de lână, de puf sau de vată, prins printre cusături (ornamentale). ◊ Întinde-te cât ți-i ~a acționează în limitele posibilităților pe care le ai. [G.-D. plăpumii] /<ngr. páploma corectat(ă)

PLATAN¹ ~i m. Arbore exotic cu tulpina înaltă și groasă, având scoarță de culoare verzuie, cu coroană mare, bogat ramificată și cu frunze palmate, cultivat ca plantă ornamentală. /<lat. platanus, ngr. plátanos, fr. platane

SĂLCIOARĂ ~e f. (diminutiv de la salcie) Arbore sau arbust spinos cu frunze lanceolate, argintii, și cu flori galbene, parfumate, cultivat în scopuri ornamentale. /salcie + suf. ~ioară

SCAFĂ ~e f. 1) Strachină de lemn. 2) Căuș cu mâner folosit pentru a lua făină, grăunțe etc. 3) Suprafață curbă care face racordul între pereți și tavan sau între pereți și podeaua unei încăperi. 4) Ansamblu ornamental aplicat pe tavan pentru a ascunde vederii corpurile de iluminat. /<ngr. skáfi

STUCATURĂ ~i f. arhit. Element ornamental în relief pentru decorarea interiorului unei clădiri. /<it. stuccatura, germ. Stukatur

TAPISERIE tapiserii f. 1) Lucru de mână cusut pe canava după conturul unui desen (cu fire de lână sau de mătase). 2) Țesătură ornamentală folosită la acoperirea pereților sau a mobilei. 3) Îmbrăcăminte a unei mobile, realizată din astfel de țesătură. 4) Parte a unui obiect de mobilier acoperită cu asemenea țesătură. [G.-D. tapiseriei] /<fr. tapisserie

TORSADĂ ~e f. 1) Mănunchi de fire (sau de frânghii) răsucite împreună în formă de elice (pentru a servi drept ornament). 2) arhit. Element ornamental care imită o frânghie răsucită astfel. /<fr. torsade

TRÂMBIȚĂ² ~e f. Arbust agățător cu flori galbene-roșietice, cultivat ca plantă ornamentală. ◊ ~a-ciobanului plantă erbacee cu flori albastre în formă de clopoței. /<sl. tronbica

TRESĂ ~e f. 1) Șiret din fire de lână, de mătase sau bandă de metal care se fixează la unele uniforme pentru a indica gradul (militar); galon. 2) Parâmă folosită la legarea navelor, acționând perpendicular pe axa navei. 3) Înveliș textil sau metalic al unui cablu electric. 4) Motiv arhitectural ornamental, plat sau convex, în formă de benzi împletite. /<fr. tresse

TRIGLIF ~e n. arhit. Element ornamental constând dintr-o placă dreptunghiulară de piatră cu trei creste în relief, care se repetă la intervale egale. /<fr. triglyphe

TULIPĂ ~e f. bot. Plantă erbacee ornamentală, cu rădăcina în formă de bulb, cu frunze lunguiețe și late, cu flori de diferite culori (galbene, roșii, violete, albe etc.); lalea. /<lat. tulipa, fr. tulipe

VINIETĂ ~e f. Motiv ornamental de la începutul sau de le sfârșitul unei cărți sau al unui capitol. [Sil. -nie-] /<fr. vignette

VERTICO s.n. Dulap ornamental mai ales pentru saloanele înalte. [< germ. Vertiko, cf. Vertikow, tîmplar berlinez].

ACROTER s.n. (Arhit.) Soclu așezat pe un fronton pentru a susține statui, vase sau alte ornamente; (p. ext.) statuie sau elemente ornamentale așezate pe acest soclu. [Var. acroteră s.f., acroteriu s.n. / < fr. acrotère].

AFRONTAT, -Ă adj. (Despre motive ornamentale) Aranjat, dispus față în față; opus. [Cf. fr. affronté, it. affrontato].

ALBASPINĂ s.f. Arbust spinos din familia rozaceelor, cu frunze crestate, cu flori albe dispuse în buchețele și cu fructe comestibile, cultivat ca plantă ornamentală; (pop.) Păducel. [Pl. -ne. / < lat. alba spina, cf. it. albaspina].

BROCART s.n. Stofă ornamentală cu fir de aur, de argint etc. ♦ Țesătură de bumbac sau de in folosită pentru lenjerie de pat. [Pl. -turi, var. brocard, brocat s.n. / < fr. brocart, cf. it. broccato].

BRODERIE s.f. 1. Artă a decorării unei țesături cu motive ornamentale cusute în relief cu fire din diferite materiale; compoziția ornamentală însăși. ♦ Cusătură făcută la gherghef. 2. (Fig.) Înfloritură, dezvoltare (la o povestire, la o bucată muzicală etc.) [Gen. -iei. / < fr. broderie].

CAMELIE s.f. Plantă ornamentală cu frunze totdeauna verzi, cu flori mari, albe sau roșii. [Gen. -iei. / < fr. camélia, cf. Camelli – numele misionarului care a adus această plantă în Europa].

CRASULĂ s.f. Plantă ornamentală cu flori roșii. [< fr. crassula, lat. crassula].