MUSCULAR, -Ă adj. Care aparține mușchilor² (1), privitor la mușchi². Dezvoltarea puterilor musculare era privită ca un dar din cele mai prețioase ale naturii. MN (1836), 77²/13, cf. VASICI, M. I, 165/13, NEGULICI. Tot ce va face pe om să cheltuiască puterea mușchiulară îi va aduce plăcere și folos. GHEREA, ST. CR. I, 132, Această trudă, dătătoare de migrene și crampe mușculare. TEODOREANU, M. II, 165. Cunoașterea centrilor musculari va permite într-o zi să se numere celulele care inervează fiecare mușchi. PARHON, O. A. I, 30. – Pl.: musculari, -e. - – Și: mușchiular, -ă, (rar) mușcular, -ă adj. – Din fr, musculaire. – Mușchiular, mușcular: prin apropiere de mușchi².

ANALIZATOR s.n. Instrument pentru determinări analitice. ♦ Aparat cu ajutorul căruia se studiază polarizarea luminii. // s.m. Aparat al sistemului nervos, compus dintr-un organ de simț, din nervi și dintr-un număr de celule ale creierului, care are funcția de a analiza, de a diferenția însușirile obiectelor și ale fenomenelor. [Pl. -oare, (rar, s.m.) -ori. / < analiza + -tor, după fr. analyseur].

MEIOZĂ s.f. (Biol.) Diviziune celulară mitotică, în care celulele formate au jumătate din numărul cromozomilor celulei-mamă. [Pron. -me-io-. / < fr. méiose, cf. gr. meiosis – scădere].

CITOPENIE s. f. diminuare patologică a numărului de celule dintr-o formație organică. (< fr. cytopénie)

*célulă f., pl. e (lat. céllula, dim. d. cella, cămară. V. acĭuĭez, celar, chilie, chelner). Cămăruța (odăița)unuĭ arestat. Anat. Mică cavitate. Organizmu fundamental al animalelor și plantelor, care se compun dintr’un indefinit număr de celule. Șt. nat. Alveolă, gaură de fagure. – Fals celúlă (după fr.). Cp. cu vírgulă. V. botcă.

MONONUCLEÓZĂ (< fr.) s. f. ~ infecțioasă = boală infecțioasă acută, benignă, provocată probabil de un virus, mai frecvent la copii și la tineri, și care se manifestă prin creșterea în volum a ganglionilor limfatici, febră, angină și creșterea numărului de celule mononucleare (limfocite și monocite, 60-80%) din sânge. Boala durează una sau mai multe săptămâni și se transmite adesea prin salivă.

ANALIZATOR, analizatoare, s. n. 1. Aparat care servește la determinări analitice, în special aparat optic pentru descoperirea și cercetarea polarizării luminii. Analizatorul permite traducerea în imagini a unei serii de impulsii electrice. 2. Aparat al organismului animal, alcătuit dintr-um organ de simț (care culege senzațiile venite din lumea exterioară), din nervi (care transmit aceste senzații) și dintr-un număr de celule ale creierului (care analizează și sintetizează senzațiile). Partea centrală, nucleul analizatorului optic, organul sintezei și analizei superioare a excitațiilor luminoase, se găsește în lobii occipitali ai emisferelor.

CARIO-₁ „nucleu celular, nuclear”. ◊ gr. karyon „nucă, nucleu” > fr. caryo-, engl. id., it. cario-, germ. karyo- > rom. cario-. □ ~biont (v. -biont), s. n., organism vegetal cu nucleul bine diferențiat; ~carp (v. -carp), adj., al cărui fruct se aseamănă cu o nucă; ~chineză (~kineză, ~cineză) (v. -chineză), s. f., tip de înmulțire a celulelor vii, caracterizat prin transformări în structura nucleului care se divide indirect; sin. mitoză; ~cit (v. -cit), s. n., normoblast policromatofil; ~clazie (v. -clazie), s. f., proces de fragmentare a nucleului celular; ~crom (v. -crom), s. m., 1. Celulă nervoasă în care nucleul se colorează intens. 2. Celulă nervoasă care prezintă un raport nucleocitoplasmic ridicat; ~gamie (v. -gamie), s. f., proces de fuzionare a nucleilor de sex diferit; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de formare și diferențiere a nucleului celular; ~gramă (v. -gramă), s. f., reprezentare grafică a cromozomilor dintr-o celulă, după numărul și caracterele morfologice ale acestora; ~lemă (v. -lemă₁), s. f., membrană care delimitează nucleul, fiind formată din citoplasma înconjurătoare; sin. membrană nucleară; ~limfă (v. -limfă), s. f., suc nuclear acromatinic, prezent în nucleul interfazic sau în repaus; sin. nucleoplasmă, carienchim; ~liză (v. -liză), s. f., proces necrobiotic de dezintegrare a nucleului celular; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul nucleului celular; ~mer (v. -mer), s. n., fragment dintr-un cromozom; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., măsurare a diametrelor nucleilor celulari, cu ajutorul microscopului; ~mixie (v. -mixie₁), s. f., amfimixie*; ~picnoză (v. -picnoză), s. f., condensarea structurilor cromatiniene nucleare într-o masă densă și tahicromatică; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., masă protoplasmatică vie din interiorul membranei nucleare, cuprinzînd cariolimfa și cromatina; ~plasmogamie (v. plasmo-, v. -gamie), s. f., proces de fuzionare a doi gameți, rezultînd o celulă nouă; ~plast (v. -plast), s. n., corpuscul din nucleul celulei; ~rexă (v. -rexă), s. f., cariorexie*; ~rexie (v. -rexie), s. f., proces de rupere a nucleului celular în mai multe fragmente și răspîndirea lor în citoplasmă; sin. cariorexă; ~schiză (v. -schiză), s. f., eliminarea unor produse sau formațiuni în afara nucleului celular; ~stază (v. -stază), s. f., timp intermitotic; ~tecă (v. -tecă), s. f., membrană nucleară care separă carioplasma de citoplasmă; ~tip (v. -tip), s. n., totalitatea cromozomilor unei specii sau a unor soiuri, împreună cu particularitățile lor caracteristice; ~zom (v. -zom), s. m., masă granulară de substanță cromatică, prezentă în plasma nucleară în timpul interfazei.

CITO- „celulă, cavitate, celular”. ◊ gr. kytos „cutie, cavitate” > fr. cyto-, engl. id., it. cito- > rom. cito-. □ ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., studiu al biologiei celulare; ~biotaxie (v. bio-, v. -taxie), s. f., citocleză*; ~blast (v. -blast), s. n., nucleu celular; ~centru (v. -centru), s. n., centrozom*; ~chineză (v. -chineză), s. f., citocineză*; ~cid (v. -cid), adj., s. n. (substanță) care distruge celulele vii; ~cineză (v. -cineză), s. f., totalitatea schimbărilor care au loc în plasmă, în timpul diviziunii celulare; sin. citochineză (citokineză); ~clazie (v. -clazie), s. f., proces de fragmentare sau de distrugere a celulelor vii; ~cleză (v. -cleză), s. f., influență a unei grupe de celule asupra dezvoltării altei grupe învecinate; sin. citobiotaxie; ~coc (v. -coc), s. m., nucleul diploid al zigotului; ~crinie (v. -crinie), s. f., proces de excreție în mediul intern al unui produs chimic elaborat în celulă; ~croic (v. -croic), adj., (despre pigmenți) care este difuzat în protoplasma celulară; ~crom (v. -crom), s. m., 1. Proteină complexă, cu rol determinant în realizarea respirației celulare. 2. Pigment feroporfirinic dizolvat în sucul vacuolar al sacharomicetelor. 3. Celulă nervoasă conținînd o cantitate redusă de citoplasmă, fiind lipsită de corpi Nessl; ~cromie (v. -cromie), s. f., procedeu rapid de tipar în patru culori, la care forma parțială de negru servește la redarea efectelor de tonuri închise; ~dermă (v. -dermă), s. f., membrană celulară sau perete celular; ~fag (v. -fag), adj., care înglobează sau care distruge celulele; ~fagie (v. -fagie), s. f., înglobarea unei celule de către o alta; sin. citofagocitoză^[1]; ~fil (v. -fil₂), adj., care are afinitate pentru celule; ~filaxie (v. -filaxie), s. f., acțiune de protecție pe care o au apele minerale asupra celulelor; ~filetic (v. -filetic), adj., referitor la genealogia celulelor; ~fiziologie (v. fizio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază funcțiile celulei vii; ~gamie (v. -gamie), s. f., fuzionarea gameților în cadrul procesului de fecundație; ~gen (v. -gen₁), adj., care produce celule; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de dezvoltare ontogenetică și filogenetică a celulei; sin. citogenie; ~genie (v. -genie₁), s. f., citogeneză*; ~geografie (v. geo-, v. -grafie), s. f., studiul legăturilor dintre constituția cromozomială a organismelor și răspîndirea lor geografică; ~gonie (v. -gonie), s. f., proces de înmulțire prin celule singuratice, pe calea diviziunii simple; ~grafie (v. -grafie), s. f., descriere sistematică a celulei; ~hialoplasmă (v. hialo-, v. -plasmă), s. f., ectoplasmă*; ~hidroliză (v. hidro-₁, v. -liză), s. f., degenerare celulară prin distrugerea membranei sub acțiunea enzimelor; ~histogeneză (v. histo-, v. -geneză), s. f., dezvoltare structurală a celulelor vii; ~histologie (v. histo-, v., -logie₁), s. f., studiul histologic al celulelor individuale; ~lemă (v. -lemă₁), s. f., peliculă plasmatică externă, care căptușește membrana celulară; ~limfă (v. -limfă), s. f., 1. Partea fluidă a citoplasmei. 2. Suc celular; ~litic (v. -litic₂), adj., s. n., (substanță) care distruge celulele; ~liză (v. -liză), s. f., proces de dizolvare sau de degenerare a celulei; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în citologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază structura, dezvoltarea și funcțiile celulei; ~megalie (v. -megalie), s. f., creștere exagerată a unor celule sub acțiunea unor factori externi, chimici sau inframicrobieni; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., numărare sau măsurare a celulelor din sînge; ~metru (v. -metru₁), s. n., aparat pentru măsurarea celulelor organice; ~microzomi (v. micro-, v. -zom), s. m. pl., incluziuni citoplasmatice granulare; ~mixie (v. -mixie₁), s. f., 1. Proces de fuziune a celulelor. 2. Proces de trecere a cromatinei dintr-o celulă în citoplasma altei celule; ~morfologie (v. morfo-, v. -logie₁), s. f., studiul morfologic al celulei; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., totalitatea modificărilor structurale pe care le suferă celula în timpul dezvoltării ei; ~nemă (v. -nemă), s. f., particulă spiralată, prezentă în structura citoplasmei; ~patie (v. -patie), s. f., afecțiunea celulelor animale sau vegetale; ~patogen (v. pato-, v. -gen₁), adj., care are un efect distructiv asupra celulelor; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul modificărilor patologice din interiorul celulei; ~penie (v. -penie), s. f., reducere patologică a numărului de celule dintr-un țesut; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., substanță fundamentală vie, fluidă sau vîscoasă, din celulă, excluzînd nucleul, membrana și plastidele; ~poieză (~poeză) (v. -poieză), s. f., proces de formare și dezvoltare a celulelor; ~riză (v. -riză₂), s. f., formă mototolită a membranei celulare în cursul plasmolizei; ~sarc (v. -sarc), s. n., corpul celulei fără nucleu; ~scop (v. -scop), s. n., aparat cu care se examinează celulele; ~scopie (v. -scopie), s. f., metodă de diagnosticare bazată pe studiul microscopic al celulelor prelevate din organism; ~spectrofotometrie (v. spectro-, v. foto-, v. -metrie₁), s. f., metodă fizică modernă de investigare fină a celulelor și a structurii celulare; ~static (v. -static), adj., s. n., (medicament) care oprește sau care împiedică înmulțirea celulelor; ~taxie (v. -taxie), s. f., tendință de atracție reciprocă a celulelor; ~taxonomie (v. taxo-, v. -nomie), s. f., clasificare botanică a celulelor, bazată pe asemănări și diferențe cromozomiale; ~terapie (v. -terapie), s. f., utilizarea celulelor embrionare în scop terapeutic; ~trofie (v. -trofie), s. f., dezvoltare normală a celulei vii; ~trofoblast (v. trofo-, v. -blast), s. n., strat profund al lui Langhans din epiteliul corionului fetal; ~trop (v. -trop), adj., (despre virusuri) cu afinitate deosebită pentru celule; ~zim (v. -zim), s. m., enzimă rezultată prin distrugerea trombocitelor, cu rol important în coagularea sîngelui; sin. trombochinază; ~zomi (v. -zom), s. m. pl., 1. Formațiuni, filamentoase și paralele, din celulele renale. 2. Componenții granulari extracelulari cuprinși în membrana celulară. 3. s. m., Corpul celular exclusiv nucleul; ~zoologie (v. zoo-, v. -logie₁), s. f., studiul celulelor animale.

SPOROCIST (< fr. {i}; {s} sporo- +gr. kystis „vezică”) (ZOOL.) s. m. Organ în care se găsesc spori ¹ (ex. la sporozoare) sau un mare număr de celule germinative (ex. la redie).

METAZOAR, metazoare, s. n. (La pl.) Subregn de animale constituite dintr-un număr mare de celule variate ca structură și diferențiate funcțional; (și la sg.) animal care face parte din acest subregn. [Pr.: -zo-ar] – Din fr. métazoaire.

DIPLOID, -Ă adj. (Despre nucleul celular) Care posedă un număr dublu de cromozomi. ◊ Fază diploidă = perioadă în dezvoltarea organismelor vegetale sau animale caracterizată prin prezența în nucleele celulelor a unui număr dublu de cromozomi; diplofază. [Pron. -plo-id. / < fr. diploïde, cf. gr. diploos – dublu, eidos – formă].

REDUCȚIE s.f. 1. Faptul de a reduce. ♦ (Concr.) Copie în mic a unui obiect. ♦ Transpunerea partiturii unei opere sau a unei simfonii pentru pian. ♦ Piesă care permite racordarea tuburilor sau a țevilor de diametre diferite. 2. Operația de punere la loc a unui os luxat sau a unui organ deplasat. 3. Reducere la jumătate a numărului cromozomilor unei celule, care precedă formarea celulelor reproductive. [Gen. -iei, var. reducțiune s.f. / cf. fr. réduction].

BLASTOCIST s. n. 1. stadiu în dezvoltarea embrionului la mamifere, în care acesta se prezintă ca o cavitate înconjurată de un număr variabil de celule. 2. veziculă germinativă. (< fr. blastocyste)

RIBOZÓM (< germ., fr.) s. m. pl. (GENET.) Organit celular sferic, de mici dimensiuni, alcătuit din ARN (60%) și proteine (40%); sunt prezenți în număr mare în celulele vii, fie liberi în citoplasmă, fie atașați de membranele reticulului endoplasmatic, la nivelul lor având loc sinteza proteinelor. Sunt numiți și granulele sau corpusculii lui Palade, după numele savantului american de origine română G. Palade care i-a descoperit în 1953.

MEIÓZĂ (< fr. {i}; {s} meiosis „diminuare”) s. f. (HIST.) Tip de diviziune celulară care implică două fisiuni ale nucleului, în urma căreia dintr-o celulă diploidă (cu număr dublu de cromozomi) rezultă patru celule fiice haploide (având jumătate din numărul de cromozomi ai celulei inițiale); proces caracteristic organismelor care se reproduc sexuat, celulele haploide rezultante se numesc spori la plante și gameți la animale. Sin. diviziune reducțională.

GRANULOM, granuloame, s. n. Mică tumoare inflamatorie cronică, de formă nodulară, circumscrisă, de dimensiuni reduse, apărută în urma acumulării unui număr variat de celule fagocite mari. ♦ Țesut inflamat care apare la rădăcina unui dinte în urma unui abces cronic. – Din fr. granulome.

METAZOAR, metazoare, s. n. (La pl.) Subregn de animale constituite dintr-un număr mare de celule variate ca structură și specializate funcțional; (și la sg.) animal care face parte din acest subregn. [Pr.: -zo-ar] – Din fr. métazoaire.

HAPLOIDĂ, haploide, adj. f. (Biol.; în sintagma) Fază haploidă = stare în care se află celulele sexuale în nucleele cărora există o jumătate din numărul de cromozomi caracteristic celulelor somatice; haplofază. – Din fr. haploïde.

POLIPLOIDIE s. f. Creștere a numărului de cromozomi în celulele organismelor animale sau vegetale față de numărul de cromozomi caracteristic unei anumite specii, având ca rezultat mărirea taliei sau a unor organe ale individului respectiv. [Pr.: -plo-i-] – Din fr. polyploïdie, germ. Polyploidie.

DIPLOID, -Ă adj. (Biol.; despre celule organice sau organisme) Cu număr dublu de cromozomi. ◊ Fază diploidă = perioadă în dezvoltarea unor organisme în care numărul de cromozomi ai celulelor obișnuite este dublu în raport cu acela al celulelor sexuale. – Din fr. diploïde.

HAPLOFAZĂ s.f. (Biol.) Stare a celulelor sexuale în care nucleele au numai o jumătate din numărul de cromozomi caracteristic celulelor somatice; fază haploidă. [< fr. haplophase].

CITOMETRIE s. f. numărare sau măsurare a celulelor din sânge. (< fr. cytométrie)

DIPLOBIONT s. n. 1. organism cu celule somatice având un număr dublu de cromozomi. 2. plantă care înflorește și fructifică de două ori pe an. (< fr. diplobionte)

HIPERDIPLOID, -Ă adj. (despre celule, organisme) cu un număr de cromozomi supranumerari. (< fr. hyperdiploïde)

DIPLOPÓRA (< fr.) s. f. Alge verzi, cu talul calcaros format din numeroase celule neindividualizate, cu un număr mare de nuclee. Au apărut în Triasic și au existat până în Eocen, formând numeroase depozite de roci calcaroase.

DIPLOID, -Ă, diploide, adj. (Biol.; despre celule organice sau organisme) Cu număr dublu de cromozomi. ◊ Fază diploidă = perioadă în dezvoltarea unor organisme în care numărul de cromozomi ai celulelor obișnuite este dublu în raport cu acela al celulelor sexuale. [Pr.: -plo-id] – Din fr. diploïde.

POLIPLOIDIE s. f. Creștere a numărului de cromozomi în celulele organismelor animale sau vegetale față de numărul obișnuit, având ca rezultat mărirea taliei sau a unor organe ale individului respectiv. [Pr.: -plo-i-] – Din fr. polyploïdie, germ. Polyploidie.

HAPLOID, -Ă, haploizi, -de, adj. (Biol.; în sintagma) Fază haploidă = stare în care se află celulele sexuale în nucleele cărora există o jumătate din numărul de cromozomi caracteristic celulelor somatice; haplofază. – Din fr. haploïde.

HAPLO- (APLO-) „simplu, jumătate”. ◊ gr. haploos „simplu, singur, neamestecat” > fr. haplo-, germ. id., engl. id., it. aplo- > rom. haplo- și aplo-. □ ~biont (v. -biont), adj., s. n., 1. adj., Cu nuclee somatice haploide. 2. s. n., Plantă haploidă cu un număr simplu de cromozomi. 3. s. n., Plantă care fructifică o singură dată; ~caul (v. -caul), adj., cu tulpina neramificată, avînd numai axa principală terminată prin floare; ~ceras (v. -ceras), s. m., amonit caracteristic pentru jurasicul superior și cretacicul inferior, avînd cochilia puțin netedă și evolută, ornamentată cu striuri fine și arcuite; ~cit (v. -cit), s. n., celulă cu un singur set haploid de cromozomi; ~diplobiont (v. diplo-, v. -biont), s. n., organism cu ciclu evolutiv format din două faze: cea sexuată (haploidă) și cea asexuată (diploidă); ~diploid (v. diplo-, v. -id), adj., (despre o plantă) care prezintă jumătate din numărul de cromozomi diploizi; ~fază (v. -fază), s. f., stare a celulelor sexuale în care nucleii au numai o jumătate din numărul de cromozomi caracteristic celulelor somatice; sin. fază haploidă; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante haploide sau plante în fază de gametofite; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de apariție a unor forme noi de plante prin mecanismele fundamentale ale evoluției; ~id (v. -id), adj., care prezintă jumătate din numărul normal de cromozomi; sin. azigoid; ~logie (v. -logie₁), s. f., proces de suprimare a unei silabe prin disimilare totală; ~partenogeneză (v. parteno-, v. -geneză), s. f., dezvoltare a unui individ dintr-un ovul redus (haploid); ~petal (v. -petal), adj., (despre flori) cu un singur verticil de petale; ~spor (v. -spor), s. m., spor simplu al cărui nucleu are numărul complet de cromozomi caracteristici; ~sporange (v. spor/o-, v. -ange), s. m., sporange rezultat din generația haploidă; ~stel (v. -stel), s. n., stel simplu, cu xilemul central înconjurat de floem; ~stemonie (v. -stemonie), s. f., dispoziție a staminelor într-un singur verticil; ~stemonopetal (v. stemono-, v. -petal), adj., cu staminele egale în număr cu petalele; ~tip (v. -tip), s. n., combinație de determinanți genetici, care controlează sinteza unor proteine specifice; ~zomie (v. -zomie), s. f., apariție în celulele haploide a unor cromozomi simpli.

HEMI- (EMI-) „jumătate, doime, înjumătățire”. ◊ gr. hemi „pe jumătate” > fr. hémi-, germ. id. engl. id., it. emi- > rom. hemi- și emi-. □ ~algie (v. -algie), s. f., durere limitată la o singură parte a corpului; ~ambliopie (v. ambli-, v. -opie), s. f., scădere a acuității vizuale la nivelul centrilor nervoși, afectînd jumătate din cîmpul vizual; ~angiocarp (v. angio-, v. -carp), adj., (despre fungi) cu fructificații pe jumătate închise; sin. hemiangiocarpie^[1]; ~ascomicete (v. asco-, v. -micete), s. f. pl., grupă din clasa ascomicete, cuprinzînd ciuperci cu asce descoperite pe jumătate și lipsite de hife ascogene sau de ascocarp; ~atrofie (v. -atrofie), s. f., atrofiere limitată numai la o jumătate a corpului sau a unui organ; ~autofite (v. auto-, v. -fit), s. f. pl., plante parazite cu clorofilă; ~cardie (v. -cardie), s. f., malformație congenitală constînd în prezența a numai două din cele patru camere normale ale inimii; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., anomalie congenitală reprezentînd o anencefalie parțială, caracterizată prin absența creierului; ~chineză (~cineză) (v. -chineză), s. f., distribuție anormală a cromozomilor în procesul anafazei; ~ciclic (v. -ciclic), adj., (despre flori) la care elementele florale sînt dispuse în cercuri concentrice, iar altele în spirală; ~ciclu (v. -ciclu), s. n., construcție sau spațiu mare în formă de semicerc; ~cistectomie (v. cist/o-, v. -ectomie), s. f., rezecție chirurgicală a unei jumătăți din vezica urinară; ~cleistocarp (v. cleisto-, v. -carp), adj., (despre ciuperci) cu carposomul la început acoperit, din care, la maturitate, ies organele de fructificare; ~cleistogam (v. cleisto-, v. -gam), adj., (despre flori) care în perioada polenizării se deschide numai pe jumătate; ~clonie (v. -clonie), s. f., contracție musculară bruscă și involuntară, manifestată la o jumătate de corp; ~colectomie (v. col/o-₁, v. -ectomie), s. f., extirpare chirurgicală a unei jumătăți din colon; ~coloid (v. colo-₂, v. -id), s. n., substanță coloidală polimerizată într-un grad de pînă la 100; ~cranie (v. -cranie), s. f., durere localizată la o jumătate a craniului; ~criptofite (emicriptofite) (v. cripto-, v. -fit), adj., s. f. pl., (plante perene) cu organele vegetative hibernante situate la suprafața solului sau în pămînt, în stratul de frunze moarte; ~cromozom (v. cromo-, v. -zom), s. m., cromozom constituit dintr-o singură cromatidă, prezent în unele celule; ~dibioză (v. di-, v. -bioză), s. f., dibioză relativă, deoarece epibiotul depinde de hipobiot, de la care primește seva; ~distrofie (v. dis-, v. -trofie), s. f., inaniție parțială; ~edrie (v. -edrie), s. f., caracteristică a unor cristale de a nu prezenta modificări decît pe jumătate din muchii; ~encefalie (v. -encefalie), s. f., aplazie cerebrală limitată la o emisferă cerebrală; ~fanerofite (v. fanero-, v. -fit), s. f. pl., semiarbuști numai cu părțile vegetative inferioare lemnoase și cu muguri de reînnoire aproape de suprafața solului; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., incapacitate de a vorbi cu voce tare; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Fecundare incompletă, în cadrul căreia are loc numai plasmogamia nu și cariogamia. 2. Inducere a germinării gametului feminin sau a ovulului de către mascul fără copulație; ~gamotrop (v. gamo-, v. -trop), adj., 1. Cu mișcări gamotropice incomplete pentru ușurarea polenizării. 2. (Despre flori) Cu mișcări incomplete de deschidere și de închidere; ~gnatie (v. -gnatie), s. f., absență congenitală a unei jumătăți a maxilarului inferior; ~haploid (v. haplo-, v. -id), adj., (despre celule) cu jumătate din numărul de cromozomi haploizi; ~laringectomie (v. laring/o-, v. -ectomie), s. f., extirpare chirurgicală a unei jumătăți din laringe; ~macroencefalie (v. macro-, v. -encefalie), s. f., hipertrofie limitată la o emisferă cerebrală; ~mel (v. -mel₁), s. m., monstru care prezintă hemimelie; ~melie (v. -melie), s. f., malformație congenitală caracterizată prin absența extremității mîinilor și picioarelor; ~morf (emimorf) (v. -morf), adj., care prezintă hemimorfie; ~morfie (emimorfie) (v. -morfie), s. f., proprietate a substanțelor cristalizate de a avea axe polare de simetrie; sin. hemimorfism^[2]; ~nefrectomie (v. nefr/o-, v. -ectomie), s. f., ablație chirurgicală a unuia din cei doi rinichi, în cazul unei malformații congenitale renale; ~opie (v. -opie), s. f., restricție a vederii unei părți laterale a cîmpului vizual binocular; ~pag (v. -pag), s. m., monstru dublu monomfalian, cu aderența laterală a regiunii toracice și a gîtului; ~pareunie (v. -pareunie), s. f., imposibilitate de copulație completă, datorită malformației organelor genitale feminine; ~pareză (v. -pareză), s. f., reducere a forței, vitezei și amplitudinii mișcărilor voluntare numai într-o jumătate a corpului; ~patie (v. -patie), s. f., boală localizată într-o jumătate de corp, consecutivă unor leziuni cerebrale; ~pelagic (v. -pelagic), adj., (despre sedimente) care aparține adîncurilor marine și oceanice între 800-2 400 m; ~pentacotil (v. penta-, v. -cotil), adj., care are cinci cotiledoane, din care unul este despicat; ~plegie (v. -plegie), s. f., paralizie a unei jumătăți laterale a corpului; sin. hemiplexie; ~plexie (v. -plexie), s. f., hemiplegie*; ~ptere (v. -pter), s. n. pl., ordin de insecte cu aripile anterioare chitinizate în jumătatea bazală și membranoase în jumătatea terminală; sin. heteroptere; ~saprofite (v. sapro-, v. -fită), s. f. pl., plante saprofite care mai posedă și aparat clorofilian; ~sferă (v. -sferă), s. f., emisferă*; ~somatognozie (v. somato-, v. -gnozie), s. f., tulburare a somatognoziei; ~spasm (v. -spasm), s. n., mișcare spasmodică produsă cu intensitate redusă; ~spondilie (v. -spondilie), s. f., anomalie congenitală care constă în lipsa unei jumătăți a coloanei vertebrale; ~terie (v. -terie), s. f., anomalie a organelor axiale și apendiculare ale plantelor; ~termie (v. -termie), s. f., fenomen de ascensiune termică numai la o jumătate a corpului; ~terofite (v. tero-₁, v. -fit), s. f. pl., plante bianuale care la sfîrșitul primului an hibernează, iar în al doilea an înfloresc și fructifică; ~trop (v. -trop), adj., 1. Cu ovulul curbat pe jumătate și aflat pe partea hilului. 2. (Despre flori) Care este semiadaptat pentru polenizare prin anumite grupe de insecte; ~tropie (emitropie) (v. -tropie), s. f., proprietate a unor macle de a avea poziția indivizilor unul față de altul, obținută prin rotirea unuia dintre aceștia în jurul unui ax; ~xerofite (v. xero-, v. -fit), s. f. pl., plante adaptate parțial la condiții de sol cu umiditate scăzută.

diploid, ~ă a [At: ENC. AGR. / P: ~plo-id / Pl: ~izi, ~e / E: fr diploïde] (Blg) 1 (D. celule organice sau organisme) Cu număr dublu de cromozomi. 2 (Îs) Fază ~ă Perioadă de dezvoltare a unor organisme în care numărul de cromozomi ai celulelor obișnuite este dublu în raport cu acela al celulelor sexuale Si: diplofază.

euploid sn [At: DEX / P: e-u~ / Pl: ~e / E: eg euploid, fr éuploide] (Blg) Organism ale cărui celule somatice conțin un număr de cromozomi egal cu numărul de bază al celulei sau cu un multiplu al acestuia.

haploid, ~ă a [At: LTR² / P: ~lo-i~ / Pl: ~izi, ~e / E: fr haploïde] (Blg) 1 (D. indivizi și celule) Care posedă numai jumătate din numărul normal de cromozomi. 2 (Îs) Fază ~ă Stare în care se află celulele sexuale în nucleele cărora există o jumătate din numărul de cromozomi caracteristic celulelor somatice Si: haplofază.

poliploidie sf [At: DER / P: ~plo-i~ / Pl: ~ii / E: fr polyploïdie] Creștere naturală sau provocată de agenți fizici a numărului de cromozomi din celulele organismelor animale sau vegetale față de numărul caracteristic speciei și care se manifestă prin mărirea dimensiunilor organismului sau a unor organe ale acestuia.

POLIPLOIDIE s.f. (Biol.) Creștere a numărului de cromozomi în nucleul celulelor animale sau vegetale. [Pron. -plo-i-, gen. -iei. / < fr. polyploïdie].

ANEUPLOIDIE s. f. poliploidie constând în adăugirea sau scăderea numărului de cromozomi din nucleul celulelor somatice; heteroploidie. (< fr. aneuploïdie)

MIXPLOIDIE s. f. prezența unui număr diferit de cromozomi în celulele aceluiași țesut sau organ. (< fr. mixoploïdie)

HAPLOÍD, -Ă (< fr. {i}; {s} gr. haplos „simplu” + eidos „aspect”) adj. (BIOL.) Fază ~ = stare în care se află celulele sexuale în nucleele cărora există o jumătate (n) din numărul de cromozomi (2 n) caracteristic celulelor somatice; haplofază.

MIXOPLOIDIE s. f. prezența unui număr diferit de cromozomi în celulele de aceluiași țesut sau organ. (<fr. mixoploïdie)

PSEUDO- „fals, aparent, înșelător, asemănător”. ◊ gr. pseudos „fals” > fr. pseudo-, germ. id., engl. id. > rom. pseudo-. □ ~acuzie (v. -acuzie), s. f., inversare a originii aparente a unui sunet sau a unui zgomot, situat lateral; ~artroză (v. -artroză), s. f., pseudartroză*; ~autosindeză (v. auto-, v. -sindeză), s. f., împerechere ulterioară a cromozomilor fără o conjugare prealabilă, în diviziunea reducțională; ~auxospor (v. auxo-, v. -spor), s. m., masă plasmodică avînd un nucleu uriaș, fiind înconjurată cu un perizoniu, prezentă la unele diatomee; ~blepsie (v. -blepsie), s. f., iluzie vizuală; ~carp (v. -carp), s. n., fruct fals, la formarea căruia participă, în afară de ovar, și alte părți florale; ~carpie (v. -carpie), s. f., formare a fructului în urma unei polenizări de excitație, fără a se forma semințe; ~cefal (v. -cefal), s. m., monstru care prezintă craniul ascuns într-o masă cărnoasă cefalotoracică; ~cel (v. -cel₁), s. n., cavitate generală falsă, prezentă la nematode; ~cist (v. -cist), s. n., formație protoplasmatică verde, fără membrană celulară delimitată; ~cleistogamie (v. cleisto-, v. -gamie), s. f., cleistogamie care are loc numai sub influența unor condiții externe, prin autofertilizarea florilor rămase închise; ~cleistogenie (v. cleisto-, v. -genie₁), s. f., producere de flori normale, care nu se deschid, și la care polenizarea are loc în interiorul periantului închis; ~coxalgie (v. cox/o-, v. -algie), s. f., inflamație juvenilă deformată a oaselor și articulațiilor coxofemurale; ~criptorhidie (v. cript/o-, v. -orhidie), s. f., absență inconstantă a testiculului din scrot; sin. instabilitate testiculară; ~cromozomi (v. cromo-, v. -zom), s. m. pl., filamente do cromatină amestecate, prezente în faza de trecere în stadiul de spirem, apoi în cel de segmentare a cromozomilor; ~dextrocardie (v. dextro-, v. -cardie), s. f., deplasare și nu transpoziție a inimii spre hemitoracele drept; ~dicotomie (~dichotomie) (v. dico-, v. -tomie), s. f., dicotomie vegetală falsă; sin. pseudopolitomie; ~diploid (v. diplo-, v. -id), adj., (despre o celulă sau organism) cu un număr diploid de cromozomi, dar cu anomalii structurale importante; ~distrofie (v. dis-, v. -trofie), s. f., pătrundere a insectelor vizitatoare eutrope în floare prin roaderea pereților acesteia, colectînd nectarul, fără a efectua însă polenizarea; ~encefal (v. -encefal), s. m., monstru care prezintă pseudoencefalie; ~encefalie (v. -encefalie), s. f., malformație congenitală caracterizată prin absența encefalului, care este înlocuit de o tumoare vasculară; ~estezie (v. -estezie), s. f., pseudestezie*; ~feloid (v. felo-, v. -id), s. n., țesut suberiform deosebit de peridermul tipic prin repartiția neregulată a celulelor inițiale; ~filă (v. -fil₂), s. f., apendice foliar efemer, care cade la dezvoltarea frunzelor normale; ~filopod (v. filo-₁, v. pod), adj., cu frunzele inferioare alipite la bază; ~fiză (v. -fiză), s. f., himeniu oprit în dezvoltare, care, în loc de bazidie, formează niște umflături bulbiliforme; ~fon (v. -fon), s. n., aparat pentru studiul relației dintre impresiile vizuale și cele auditive, în vederea localizării auditive a surselor sonore; ~gametange (v. gamet/o-, v. -ange), s. m., umflătură care produce gametofori, specifică ascomicetelor; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Dezvoltare a embrionului din ovulul nefecundat, ca urmare a excitației produse de polenizarea stigmatului. 2. Fuzionare a doi nuclei vegetativi; ~geocarpie (v. geo-, v. -carpie), s. f., tip de geocarpie la care fructele ajung în pămînt prin scuturarea pedunculului sau a inflorescenței; ~globulie (v. -globulie), s. f., poliglobulie relativă; ~hemofilie (v. hemo-, v. -filie₁), s. f., sindrom hemoragic, altul decît hemofilia clasică; ~hercogamie (v. herco-, v. -gamie), s. f., fecundare întîmplătoare a stigmatului cu polen propriu, în cazul florilor casmogame; ~heterocarpie (v. hetero-, v. -carpie), s. f., formare de fructe supraterestre variate, la indivizii difanți aparținînd aceleiași specii; ~izocromozom (v. izo-, v. cromo-, v. -zom), s. m., cromozom rezultat în urma unei translocații între doi omologi și care are astfel cele două extremități omoloage; ~logie (v. -logie₁), s. f., tendință patologică spre denaturarea adevărului; ~meioză (v. -meioză), s. f., reducție aparentă a numărului cromozomilor somatici la jumătate, asociată cu împerecherea cromozomilor meiotici; ~melie (v. -melie), s. f., 1. Percepere a unor extremități sau regiuni anatomice în plus. 2. Percepere falsă a existenței unui membru sau segment amputat al corpului; ~micoriză (v. mico-, v. -riză₁), s. f., micoriză falsă, în care ciuperca este un parazit; ~mixie (v. -mixie₁), s. f., înmulțire prin copularea a două celule vegetative; ~mnezie (v. -mnezie), s. f., falsă recunoaștere a unor persoane sau a unor situații care subiectul le întîlnește, real, pentru prima dată; ~monocarp (v. mono-, v. -carp), adj., care prezintă pseudomonocarpie; ~monocarpie (v. mono-, v. -carpie), s. f., prezență a conurilor mature adîncite în trunchi la baza frunzelor, din care semințele se eliberează numai după moartea copacului; ~monomer (v. mono-, v. -mer), adj., (despre organe vegetale) care este aparent format doar dintr-o singură piesă botanică; ~morf (v. -morf), adj., care a luat o formă cristalină, proprie altui mineral; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., proces de transformare fizică sau chimică a unui mineral, cu păstrarea formei cristalografice inițiale; ~oolit (v. oo-, v. -lit₁), s. n., formațiune minerală asemănătoare cu oolitul, care nu prezintă însă stratificația concentrică regulată caracteristică acestuia; ~osteomalacie (v. osteo-, v. -malacie), s. f., diformitate rahitică, manifestată prin micșorarea dimensiunilor și rapoartelor oaselor bazinului; ~petalie (v. -petalie), s. f., substituire a unor petale din floare prin stamine; ~plast (v. -plast), s. n., partea elementară a cromatoforului reticulat; ~pod (v. -pod), s. n., prelungire protoplasmatică mobilă și contractilă, prezentă la amibe și leucocite, cu ajutorul căreia se pot mișca sau pot apuca hrana; sin. pseudopodiu (1); ~podiu (v. -podiu), s. n., 1. Pseudopod*. 2. Prelungire setiformă a gametofitului lipsit de frunze, purtător al sporogonului; ~poliembrionie (v. poli, v. -embrionie), s. f., proces de formare a mai multor embrioni în sămînță prin contopirea mai multor ovule sau prin divizarea nucelei; ~politomie (v. poli-, v. -tomie), s. f., pseudodicotomie*; ~por (v. -por), s. m., pată circulară îngroșată, neperforată, pe frunzele unor plante; ~porencefalie (v. por/o-, v. -encefalie), s. f., cavitate chistică intracerebrală, care comunică cu ventriculii; ~psihologie (v. psiho-, v. -logie₁), s. f., falsă psihologie; ~riză (v. -riză₁), s. f., 1. Formațiune radiciformă a bulbului unor monocotiledonate. 2. Formațiune miceliană radiciformă dezvoltată la baza carpoforului; ~scop (v. -scop), s. n., aparat care permite inversarea imaginilor percepute în mod normal cu ambii ochi; ~scopie (v. -scopie), s. f., 1. Iluzii vizuale de mărime, formă și distanță ale obiectivelor. 2. Percepție vizuală care, prin inversarea lentilelor unui stereoscop, produce o inversare a imaginilor celor doi ochi; ~sperm (v. -sperm), adj., s. n., 1. s. n., Sămînță falsă. 2. adj., Cu semințe numai aparente; ~sporange (v. spor/o-, v. -ange), s. m., organ vegetal asemănător cu sporangele, care produce muguri; ~stel (v. -stel), s. n., 1. Structură stelară aparentă la nervura mediană a unor frunze. 2. Dispoziție asemănătoare a țesuturilor pețiolului cu cele ale tulpinii; ~stereofonie (v. stereo-, v. -fonie₁), s. f., reproducere a sunetelor care imită efectul stereofonic, constînd în trimiterea sunetelor din toate părțile, nefiind posibilă localizarea sursei sonore; ~stromă (v. -stromă), s. f., 1. Himenofor prezent la sclerotiacee. 2. Periteciu al unor fungi; ~tecă (v. -tecă), s. f., perete al unor tetracoralieri, rezultat din îngroșarea capetelor exterioare ale septelor ptilolite; ~tip (v. -tip), s. n., tip vegetal indicat greșit în publicațiile de specialitate; ~tricofor (~trichofor) (v. trico-₁, v. -for), s. m., filament vegetativ asemănător cu tricoforul, prezent la alge; ~uremie (v. ur/o-₁, v. -emie), s. f., complex de simptome neurologice întîlnite în evoluția bolilor renale, asemănătoare uremiei; ~xerofite (v. xero-, v. -fit), s. f. pl., plante subxerofite, prezentînd o sensibilitate mai redusă față de umezeală; ~zigospor (v. zigo-, v. -spor), s. m., spor partenogenetic, provenit din dezvoltarea nemijlocită a unui gamet, în lipsa procesului de conjugare; ~zoare (v. -zoar), s. n. pl., grup de plante care se aseamănă cu animalele.

HAPLOID, -Ă adj. (Biol.; despre indivizi și celule) Care posedă numai jumătate din numărul normal de cromozomi. [Pron. -plo-id. / < fr. haploïde].

DIDIPLOID, -Ă adj. (despre organisme) cu număr dublu de cromozomi diploizi în celulele somatice ale ambilor părinți. (< fr. didiploïde)

EUPLOID, -Ă adj. (despre celule, organisme) care pre-zintă un număr multiplu de seturi cromozomiale haploide. (< fr. euploïde)

HAPLODIPLOID, -Ă adj., s. n. (celulă, organism) care prezintă jumătate din numărul diploid de cromozomi. (< fr. haplodiploïde)

MITÓZĂ (< {i}; {s} gr. mitos „fir”) s. f. (HIST.) Proces de diviziune a celulei, în cursul căruia au loc apariția cromozomilor și împărțirea materialului celular în două celule fiice-mame, ambele cu același număr de cromozomi. Are cinci faze: interfaza, profaza, metafaza, telofaza, cariochineză.

DI- „doi, de două ori, îndoit, dublat”. ◊ gr. dis „de două ori” > fr. di-, it. id., germ. id., engl. id. > rom. di-. □ ~adelf (v. -adelf), adj., s. n., (androceu) cu staminele unite prin filamentele lor, formînd două fascicule separate; ~andrie (v. -andrie), s. f., fecundare a unui ovul normal de către doi spermatozoizi; ~andru (v. -andru), adj., (despre androceu) care este format din două stamine cu filamente libere; ~bionte (v. -biont), adj., s. f. pl., (plante) care prezintă gametofitul și sporofitul separate, ducînd o viață independentă unul de celălalt; ~bioză (v. -bioză), s. f., conviețuire a epibiotului și a hipobiotului; ~cariobiont (v. cario-₁, v. -biont), s. n., organism cu aparatul vegetativ format din celule binucleate; ~cariocit (v. cario-₁, v. -cit), s. n., celulă binucleată; ~cariofază (v. cario-₁, v. -fază), s. f., conjugare a perechilor de nuclei haploizi, la reproducerea unor ascomicete; sin. dihaplofază; ~cariopsă (v. cari/o-₁, v. -opsă), s. f., tip de fruct uscat, format din două cariopse; ~cefal (v. -cefal), s. m., făt teratologic caracterizat prin existența a două capete unite; sin. diplocefal; ~centric (v. -centric), adj., cu două centromere; ~ceras (v. -ceras), s. m., gen fosil de lamelibranhiate, cu cochilia cu valve groase și vîrfurile răsucite în formă de corn; ~cinodont (v. cin/o-, v. -odont), s. m., gen fosil de reptile teromorfe din permian și triasic, avînd premaxilarele transformate într-un cioc cornos, iar caninii în defense; ~clin (v. -clin), adj., (despre organisme) la care organele sexuale masculine și feminine se diferențiază pe indivizi separați; ~corie (v. -corie₁), s. f., anomalie constînd în prezența a două pupile în același ochi; ~croic (v. -croic), adj., 1. (Despre substanțe) Care prezintă proprietatea de a oferi colorații diferite după circumstanțele în care se face observarea. 2. (Despre plante) Ale căror flori sînt de două culori; ~cromatic (v. -cromatic), adj., care prezintă două culori; ~cromatopsie (v. cromat/o-, v. -opsie), s. f., anomalie a ochiului care nu poate distinge decît două dintre culorile fundamentale; ~cromofilie (v. cromo-, v. -filie₁), s. f., caracteristică a unei celule sau a unui țesut organic de a se colora și cu un acid și cu o bază; ~dactil (v. -dactil), adj., care are două degete; ~delfi (v. -delf), adj., s. m. pl., 1. adj., Cu matrice dublă. 2. s. m. pl., Marsupiale fosile carnivore mai mici decît cangurul; ~delfie (v. -delfie), s. f., malformație congenitală a aparatului genital feminin constînd în coexistența a două vagine, a două coluri și a două utere; ~dinam (v. -dinam), adj., (despre androceu) format din patru stamine, dintre care două cu filamente mai lungi și două cu filamente mai scurte; ~dinamic (v. -dinamic), adj., (despre flori) cu două stamine lungi și cu două mai scurte; ~dinamie (v. -dinamie), s. f., heterostilie cu două stamine mai lungi și cu două mai scurte prezente la labiate; ~diploid (v. diplo-, v. -id), adj., (despre organisme) cu un număr dublu de cromozomi diploizi în celulele somatice ale ambilor părinți; ~drom (v. -drom), adj., (despre un organ vegetal) răsucit de două ori; ~edru (v. -edru), adj., s. n., 1. adj., Care este determinat de intersecția a două planuri. 2. s. n., Figură geometrică formată de două semiplane mărginite de dreapta lor de intersecție; ~encefal (v. -encefal), s. n., parte a encefalului situată între trunchiul cerebral și emisferele cerebrale; ~encefalopatie (v. encefalo-, v. -patie), s. f., stare patologică a diencefalului; ~entomofilie (v. entomo-, v. -filie₁), s. f., însușire a unor plante ale căror flori sînt polenizate de anumite insecte, iar altele de alte insecte; ~fil (v. -fil₂), adj., care are două frunze; ~filetic (v. -filetic), adj., (despre un organism) care provine din două linii de descendență; ~fitic (v. -fitic), adj., (despre paraziți) care trăiește pe două plante gazdă; ~fotic (v. -fotic), adj., cu două fețe inegal luminate; ~ftong (v. -ftong), s. m., emisiune vocalică formată dintr-o vocală și o semivocală, pronunțate în aceeași silabă; ~gamie (v. -gamie), s. f., fenomen particular întîlnit la unele angiosperme, la care doi gameți masculi produc o dublă fecundație; ~geneză (v. -geneză), s. f., 1. Însușire a unor viețuitoare de a avea două moduri de reproducere: sexuată și asexuată. 2. Alternare a generațiilor în ciclul de dezvoltare al unor plante; ~genic (v. -genic), adj., 1. (Despre un caracter) Condiționat de două perechi de gene sau de două gene independente. 2. (Despre un organism) Care are pe orice locus două gene cu acțiune diferită; ~genie (v. -genie₁), s. f., tip de înmulțire care se realizează prin contribuția celor două sexe; ~gin (v. -gin), adj., (despre gineceu) care este format din două pistile sau din două carpele; ~ginie (v. -ginie), s. f., stare a unui organism cu două seturi cromozomiale materne; ~glifă (v. -glif), s. f., consolă cu două caneluri în cruce; ~glosie (v. -glosie), s. f., formă de schistoglosie în care părțile laterale ale limbii nu au fuzionat; ~gnat (v. -gnat), s. m., făt teratologic cu două mandibule; ~gonie (v. -gonie), s. f. prezența atît a organelor sexuale masculine, cît și feminine; ~grafie (v. -grafie), s. f., examen radiologic care permite realizarea unei imagini în două situații funcționale diferite; ~gramă (v. -gramă), s. f., semn dublu folosit pentru a indica o articulare unică; ~haplofază (v. haplo-, v. -fază), s. f., dicariofază*; ~haploid (v. haplo-, v. -id), adj., cu două perechi de nuclei haploizi; ~heteromonoxenie (v. hetero-, v. mono-, v. -xenie), s. f., dublă posibilitate de evoluție, monoxenă și heteroxenă, a unor paraziți; ~heteroxen (v. hetero-, v. -xen), adj., referitor la ciclul evolutiv al unor paraziți care folosesc în dezvoltarea lor două gazde; ~lemă (v. -lemă₂), s. f., raționament disjunctiv-ipotetic care pune două alternative, dintre care trebuie aleasă una, deși ambele duc la aceeași concluzie; ~logie (v. -logie₁), s. f., 1. Sens echivoc. 2. Operă dramatică cu două acțiuni distincte; ~megalie (v. -megalie), s. f., divizare fiziologică sau patologică a gameților masculi sau femeli în două categorii de mărimi; ~mer (v. -mer), adj., s. m., 1. adj., (Despre organe vegetale) Care este divizat în două părți. 2. s. m., Compus chimic rezultat din combinarea a două molecule din aceeași specie de substanțe; ~merospor (v. mero-, v. -spor), s. m., didimospor*; ~metrie (v. -metrie₂), s. f., anomalie congenitală constînd în prezența unui uter dublu la aceeași femeie; ~metru (v. -metru₁), s. m., vers antic format din două măsuri sau din patru picioare; ~mixie (v. -mixie₁), s. f., fuziune a doi gameți diferiți; ~monoecie (v. mon/o-, v. -oecie), s. f., prezența a două feluri de flori pe aceeași plantă; ~morf (v. -morf), adj., 1. Cu două înfățișări deosebite. 2. Care poate cristaliza sub două forme diferite; ~morfie (v. -morfie), s. f., existența a două forme deosebite la aceeași specie animală sau vegetală; sin. dimorfism; ~odă (v. -odă), s. f., tub electronic format din doi electrozi; ~oic (v. -oic), adj., (despre plante) care are florile femele și mascule situate pe indivizi deosebiți ai aceleiași specii; ~petal (v. -petal), adj., (despre corolă) care are două petale; ~piren (v. -piren), adj., care are două semințe osoase; ~planetic (v. -planetic), adj., (despre zoospori) cu două stadii de mobilitate; ~plazie (v. -plazie), s. f., despicare în două a unui organ vegetal axial; ~plegie (v. -plegie), s. f., paralizie a ambelor jumătăți corporale; sin. hemiplegie dublă; ~pod (v. -pod), adj., 1. (Despre versuri) Format din două picioare metrice. 2. (Despre animale) Care are două membre sau două organe analoage picioarelor; ~podie (v. -podie), s. f., unitate metrică în prozodia antică, formată dintr-un grup de două picioare; ~pter (v. -pter), adj., s. n. pl., 1. adj., Care are două aripi. 2. s. n. pl., Ordin de insecte cu două aripi și cu aparatul bucal adaptat pentru supt. 3. s. n., Templu antic înconjurat cu două rînduri de coloane; ~silab (v. -silab), s. n., 1. Picior de vers de două silabe. 2. Cuvînt cu două silabe; ~sperm (v. -sperm), adj., (despre fructe) care conține două semințe; ~spermie (v. -spermie), s. f., fecundație la care iau parte doi gameți masculi și unul femel; ~stih (v. -stih), adj., s. n., 1. s. n., Grup de două versuri cu structută metrică (de obicei) deosebită și care formează o strofă. 2. adj., (Despre organe vegetale alterne) Dispus pe două rînduri sau serii opuse de o parte și de alta a unui ax; ~stil (v. -stil), adj., s. n., 1. s. n., și adj., (Edificiu) care are două coloane situate frontal. 2. adj., (Despre flori) Care este prevăzut cu două ostile; ~stom (v. -stom), s. m., vierme parazit de formă plată, care se instalează în ficatul erbivorelor; ~stomie (v. -stomie), s. f., duplicarea congenitală a gurii; ~trih (v. -trih), adj., (despre bacterii) care prezintă doi flageli la o extremitate; ~trop (v. -trop), adj., (despre organe vegetale) răsucit de două ori; ~xen (v. -xen), adj., (despre un parazit) care în ciclul său evolutiv se dezvoltă pe două gazde; ~zomie (v. -zomie), s. f., 1. Prezența în celulă a două garnituri cromozomice structural identice. 2. Prezența în celulele somatice haploide a doi cromozomi omologi.

TRIPLO- „triplu, întreit”. ◊ gr. triploos „întreit” > fr. triplo-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. triplo-. □ ~blastic (v. -blastic), adj., care are trei pături germinale; ectoderm, endoderm și mezoderm; ~caul (v. -caul), adj., 1. Cu trei tulpini sau axe vegetale. 2. Cu axele de ordinul al treilea rezultate din mugurii laterali ai axei de ordinul al doilea; ~id (v. -id), adj., (despre celule) care conține de trei ori numărul haploid de cromozomi; ~stemonie (v. -stemonie), s. f., dispoziție a staminelor în trei cicluri; ~stih (v. -stih), adj., (despre celule) dispus în trei rînduri sau serii.

PROTEINĂ s. f. substanță organică azotată, cu rol important în celula vie, alcătuită prin polimerizarea unui mare număr de aminoacizi. (< fr. protéine)

IZOPLOÍD (< fr. {i}; {s} izo- + gr. haploos „simplu”, „o dată”) s. m. (GENET.) Organism la care celulele somatice conțin în genomul lor un număr par de cromozomi.

hibridom s. m. (biol.) ◊ „Este vorba de «hibridomi», adică de celule hibride obținute din celule canceroase și limfocite. De la celulele canceroase hibridomii preiau capacitatea de diviziune nelimitată (la celulele normale acest proces încetează după un anumit număr de diviziuni), în timp ce de la limfocite moștenesc capacitatea de a «fabrica» anticorpi.” Sc. 9 VII 82 p. 5 (din hibrid + -om)

IEȘIRE-AVION, decolarea unei aeronave sau a unei formații de avioane o singură dată în vederea executării unui zbor sau a unei misiuni de luptă. În funcție de eșalon și de numărul de avioane participante se utilizează termenii ieșiri-avion, ieșiri-celulă, ieșiri-patrulă, ieșiri-escadrilă etc.Stabilirea posibilităților aviației pe o perioadă de timp determinată se face în ieșiri care depind de misiunile de îndeplinit, disponibilitatea tehnicii de luptă și a personalului navigant, timpul, condițiile atmosferice și starea de asigurare materială.

GAMO- „fecundație, copulație, reproducere”. ◊ gr. gamos „unire, căsătorie” > fr. gamo-, germ. id., it. id., engl. id. > rom. gamo-. □ ~biu (v. -biu), s. n., organism aparținînd generației sexuate, în cazul alternanței de generații; ~carp (v. -carp), adj., cu fructe concrescute; sin. gamocarpic^[1]; ~cit (v. -cit), s. n., celulă sexuată; ~dem (v. -dem), adj., s. n., (populație) ai cărei membri se încrucișează liber; ~desmie (v. -desmie), s. f., concreștere a fasciculelor din stelul vegetal; ~dromi (v. -drom), adj., s. m. pl., (pești) care întreprind migrații pentru reproducere; ~fază (v. -fază), s. f., stare a celulelor sexuale în care nucleele au numai o jumătate din numărul de cromozomi; sin. fază haploidă; ~fil (v. -fil₂), adj., s. f., (floare) ale cărei elemente morfologice sînt unite sau concrescute; ~filie (v. -filie₂), s. f., fenomen de concreștere a frunzelor; ~fob (v. -fob), adj., stăpînit de gamofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de căsătorie; ~gemie (v. -gemie), s. f., fenomen de concreștere a mugurilor; ~genetic (v. -genetic), adj., (despre un organism) rezultat în urma unui proces de sexualitate (fecundație); ~geneză (v. -geneză), s. f., înmulțire a unui organism prin unirea gameților; sin. gamogonie; ~gonie (v. -gonie), s. f., gamogeneză*; ~logie (v. -logie₁), s. f., tratat asupra căsătoriei; ~man (v. -man₁), adj., s. m., (persoană) care prezintă gamomanie; ~manie (v. -manie), s. f., stare psihică patologică a unor erotomani de a cere în căsătorie toate femeile întîlnite; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., modificare morfologică realizată prin excitarea produsului fecundației în cursul dezvoltării sale; ~petale (v. -petal), adj., s. f. pl., (flori) cu petalele concrescute; ~stelie (v. -stelie), s. f., prezența mai multor cilindri vegetali centrali avînd stelurile concrescute; ~stil (v. -stil), adj., cu stilele concrescute; ~tal (v. -tal), s. n., organ vegetativ rudimentar, producător și purtător de gameți.

sincițiu sn [At: DER / Pl: ~ii / E: fr syncytium] (Med) Masă de protoplasmă cu un număr mare de nuclee, care provine din fuziunea mai multor celule sau printr-o multiplicare foarte activă fără a fi însoțită de separarea corpurilor celulare.

MOLECULAR, -Ă, moleculari, -e, adj. Privitor la molecule, de natura moleculei; al moleculelor. Studiindu-se construcția moleculară a proteinelor întîlnite în natură, s-a găsit că în toate celulele din natură revin aceleași elemente simple constitutive. MARINESCU, P. A. 53. Greutate moleculară = numărul care arată de cîte ori molecula unei substanțe este mai grea decît atomul de hidrogen (considerat ca unitate).

zonă s.f. 1 (geogr.; și zonă climatică) Fiecare dintre cele cinci mari diviziuni ale globului terestru, delimitate în funcție de poli, de cercurile polare și de tropice, fiind caracterizate de o climă specifică. Sînt învățat cu mesele frugale De cînd trăiam în zona temperată (TOPÎR.). ◊ Zonă arctică v. arctic. Zonă ecuatorială v. ecuatorial. Zonă polară v. polar. Zona temperată v. temperat. Zonă toridă v. torid. 2 (astron.) Fiecare dintre părțile cerului care corespunde uneia din cele cinci zone climatice ale Pămîntului. 3 Porțiune dintr-o întindere, dintr-un ansamblu, dintr-un tot, delimitată pe baza unor caracteristici distinctive, a unor împrejurări speciale, a unei destinații determinate etc. Aceasta este o zonă petroliferă. ◊ Zonă de halaj = drum de halaj. Zonă litorală v. litoral. Suprafață delimitată de teren din teritoriul unui oraș sau al unei comune, căreia i se atribuie o anumită întrebuințare. ◊ Zonă verde v. verde. ♦ Porțiune din suprafața uscatului, a vegetației și climei, din adîncimea unei ape sau din sol etc. cu anumite caractere omogene. ◊ Zonă de cementație v. cementație. Zonă neritică v. neritic. Zonă pelagică v. pelagic. Zonă periglaciară v. periglaciar. Zonă seismică v. seismic. ♦ (silv.) Suprafață denumită convențional după o plantă-tip. ♦ (milit.) Spațiu de operații militare. Au mai fost arestați încă patru oameni... tot în zona frontului (REBR.). ◊ Zonă demilitarizată v. demilitarizat. Zonă neutră v. neutru. Zonă tampon v. tampon. ♦ spec. Porțiune a spațiului aerian din jurul unui aerodrom, în care se antrenează piloții. ♦ Întindere delimitată din punct de vedere administrativ și economic-financiar; sector. ◊ Zonă defavorizată v. defavorizat. ♦ (inform.) Parte a memoriei centrale care înregistrează un număr oarecare de cuvinte, destinate unei întrebuințări preferențiale. ♦ (tehn.) Denumire a unor părți din furnal. ♦ fig. Întindere, extensiune a ceva. Tînărul însă, puțin cam stîngaci, a voit să știe în ce zonă a ficțiunii crește această floare (CĂL.). ◊ Zonă de influență = întindere, spațiu sau domeniu în cadrul căruia se exercită o influență a cuiva sau a ceva. Zona ei de influență nu putea îngloba decît un număr restrîns de cititori (E. LOV.). ♦ Arie, regiune a corpului. 4 (bot.) Zonă generatoare = inel de celule ale meristemului, situat în rădăcinile și tulpinile plantelor, care, prin diviziuni continue, îngroașă organele plantei. Zonă piliferă v. pilifer. 5 Zonă monetară = grupare de țări ale căror monede sînt legate de valuta uneia dintre ele, mai puternică din punct de vedere economic și politic, care se caracterizează prin stabilirea unui curs fix între monedele țărilor membre, prin concentrarea rezervelor valutare și a operațiilor financiare externe ale țărilor la băncile din țara cu valuta principală, prin aplicarea aceluiași regim valutar etc. 6 Zonă liberă = parte din teritoriul unui stat, de obicei situată în porturi, care nu este supusă aplicării legilor vamale. 7 (geom.) Parte din suprafața unei sfere cuprinsă între două planuri paralele. 8 (fiz.) Bandă de frecvență în care oscilațiile au anumite caractere comune. ◊ pl. -e. /<fr. zone, lat. zōna, -ae, it. zona.

A PROLIFERA pers. 3 ~ează intranz. 1) (despre celule sau țesuturi celulare) A se înmulți exagerat de repede. 2) A-și mări excesiv și repede numărul de exemplare ale speciei prin generare; a se perpetua prin generare; a se înmulți; a se reproduce. /<fr. proliférer

HEMO- „sînge, globule roșii, hematii”. ◊ gr. haima „sînge” > fr. hémo-, engl. hemo- și haemo-, germ. hämo > rom. hemo-. □ ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., biologie a sîngelui; ~blast (v. -blast), s. n., celulă tulpină; sin. hemocitoblast; ~cel (v. -cel₁), s. n., cavitate a corpului la unele nevertebrate, originară din fragmentarea mezodermului sub formă de sinusuri sau lacune pline cu sînge în blastocel; ~cit (v. -cit), s. n., celulă sanguină; sin. hematocit; ~citoblast (v. cito-, v. -blast), s. n., hemoblast*; ~citofagie (v. cito-, v. -fagie), s. f., fenomen de citofagie, manifestat la celulele sîngelui și la organele hematopoietice; ~citometru (v. cito-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru determinarea numărului de hematii dintr-un volum de sînge; ~citopenie (v. cito-, v. -penie), s. f., diminuare a numărului de hematii din sînge; ~clazie (v. -clazie), s. f., 1. Scădere a numărului de leucocite din masa sanguină. 2. Hemoliză*; ~colecist (v. cole-, v. -cist), s. n., acumulare de sînge în vezicula biliară; ~conie (v. -conie), s. f., corpusculi foarte mici, observați în sînge la ultramicroscop și care prezintă mișcări browniene; ~crinie (v. -crinie), s. f., vărsare a hormonilor în sînge; ~crinoterapie (v. crino-₂, v. -terapie), s. f., utilizare în scop terapeutic a unui amestec injectabil de sînge și de extract glandular; ~crioscopie (v. crio-₁, v. -scopie), s. f., determinare a punctului de înghețare a sîngelui; ~crom (v. -crom), s. m., termen generic pentru pigmenții sanguini transportori de oxigen; ~cromogen (v. cromo-, v. -gen₁), s. m., compus rezultat din combinarea heliului cu diverse substanțe azotate; ~cromometru (v. cromo-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru determinarea procentului de hemoglobină din sînge; ~cultură (v. -cultură), s. f., cultivare și identificare a unor germeni patogeni în sînge prin însămînțarea lor pe un mediu adecvat; sin. hematocultură; ~dinamometru (v. dinamo-, v. -metru₁), s. n., instrument pentru măsurarea presiunii sîngelui; ~dromograf (v. dromo-, v. -graf), s. n., debitmetru bazat pe deplasarea variabilă de către curentul sanguin a unei supape, ale cărei mișcări sînt înregistrate pneumatic; ~dromometru (v. dromo-, v. -metru₁), s. n., aparat de măsurat viteza de circulație a sîngelui în vene și artere; ~fag (v. -fag), adj., 1. adj., (Despre animale) Care se hrănește cu sînge. 2. adj., (Despre celule fagocitare) Care distruge globulele roșii; ~filie (v. -filie₁), s. f., boală de sînge ereditară, caracterizată printr-o predispoziție patologică la hemoragii datorită insuficientei puteri de coagulare a sîngelui; ~genie (v. -genie₁), s. f., afecțiune caracterizată prin hemoragii care survin spontan, ca urmare a scăderii pronunțate a numărului de trombocite; ~gramă (v. -gramă), s. f., analiză medicală prin care se stabilește compoziția sîngelui; ~histioblast (v. histio-, v. -blast), s. n., celulă cu citoplasma ușor bazofilă și cu nucleu rotunjit și semilunar, prezentă în splină și în măduva osoasă; ~id (v. -id), adj., care se aseamănă cu sîngele; ~leucogramă (v. leuco-, v. -gramă), s. f., analiză de laborator constînd în notarea hematiilor și a leucocitelor; ~limfă (v. -limfă), s. f., lichid organic din aparatul circulator al nevertebratelor, corespunzător sîngelui; ~litic (v. -litic₂), adj., care distruge hematiile; ~liză (v. -liză), s. f., fenomen de distrugere patologică a globulelor roșii din sînge; sin. eritrocitoliză, hematoliză, hemoclazie (2); ~manometru (v. mano-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru măsurarea presiunii sanguine; ~metru (v. -metru₁), s. n., 1. Aparat pentru dozarea hemoglobinei din sînge. 2. Aparat pentru determinarea cantității de hemoglobină din sînge; ~neurocrinie (v. neuro-, v. -crinie), s. f., vărsare a hormonilor hipofizari în sistemul nervos prin mijlocirea circulației porte hipotalamohipofizare; ~patie (v. -patie), s. f., nume generic pentru bolile sîngelui; ~poieză (~poeză) (v. -poieză), s. f., hematopoieză*; ~ptizie (v. -ptizie), s. f., eliminare de sînge pe gură, provocată de o hemoragie a căilor respiratorii; ~ptoză (v. -ptoză), s. f., hemoragie*; ~ragie (v. -ragie), s. f., scurgere abundentă de sînge, datorită ruperii peretelui unui vas sanguin; sin. hemoptoză; ~ree (v. -ree), s. f., curgere de sînge; sin. hematoree; ~rinie (v. -rinie), s. f., hemoragie nazală produsă de ruperea unui vas de sînge; ~spermie (v. -spermie), s. f., hematospermie*; ~static (v. -static), adj., s. n., (medicament) care oprește o hemoragie; sin. hematostatic; ~stază (v. -stază), s. f., oprire a unei hemoragii prin mijloace proprii organismului sau prin procedee medicale; ~tahometru (v. taho-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru determinarea vitezei de circulație a sîngelui; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratament al unei boli prin transfuzii de sînge; sin. hematoterapie; ~tipologie (v. tipo-, v. -logie₁), s. f., determinare tipologică a unei populații cu ajutorul grupelor sanguine; ~toxie (v. -toxie), s. f., otrăvire a sîngelui; ~trop (v. -trop), adj., (despre un virus) care se fixează electiv pe celulele sanguine.

ERITRO- „culoare roșie înroșire, hematie”. ◊ gr. erythros „roșu, roșeață” > fr. érythro-, germ. id., engl. id., it. eritro- > rom. eritro-. □ ~blast (v. -blast), s. m., celulă roșie primitivă, cu nucleu, care produce hematia; ~blastemie (v. -blast, v. -emie), s. f., maladie caracterizată prin prezența eritroblaștilor în sînge; ~blastoliză (v. blasto-, v. -liză), s. f., proces de distrugere a eritroblaștilor; ~blastopenie (v. blasto-, v. -penie), s. f., reducere anormală a numărului de eritroblaști din măduva spinării; ~carp (v. -carp), adj., cu fructe roșii; ~cheratodermie (~keratodermie) (v. cherato-, v. -dermie), s. f., boală de piele sub formă de placarde roșii, care pot deveni verucoase; ~cianoză (v. -cianoză), s. f., eritem de culoare violacee la extremitățile membrelor; ~cit (v. -cit), s. n., celulă sanguină de culoare roșie; sin. hematie, eritroblast; ~citemie (v. -cit, v. -emie), s. f., creștere a numărului de hematii din sînge; sin. eritremie; ~citoliză (v. cito-, v. -liză), s. f., hemoliză*; ~citometrie (v. cito-, v. metrie₁), s. f., totalitatea metodelor și procedeelor de măsurare a eritrocitelor; ~citopenie (v. cito-, v. -penie), s. f., scădere anormală a numărului de globule roșii din sînge; sin. eritropenie; ~citopoieză (v. cito-, v. -poieză), s. f., eritropoieză*; ~clad (v. -clad), adj., cu ramuri de culoare roșie; ~clazie (v. -clazie), s. f., proces de fragmentare a globulelor roșii; ~cont (v. -cont), s. m., corpuscul în formă de bastonaș, prezent în globulele roșii; ~dermie (v. -dermie), s. f., roșeață inflamatorie generalizată a pielii; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre celule) care prezintă afinitate deosebită pentru coloranții roșii; ~filă (v. -fil₂), s. f., pigment roșu prezent în frunzele și talurile unor alge; ~fobie (v. -fobie), s. f., ereutofobie*; ~ftizie (v. -ftizie), s. f., suprimare a funcției eritropoietice a măduvei oaselor; ~geneză (v. -geneză), s. f., anemie hipoplastică congenitală; ~gonie (v. -gonie), s. f., celulă originară a seriei eritrocitare; ~gramă (v. -gramă), s. f., parte din hemogramă referitoare la seria roșie, numărul de eritrocite și reticulocite, valoarea globulară etc.; ~leucemie (v. leuc/o-, v. -emie), s. f., formă de leucoză în care proliferarea atinge seria granulocitară și eritropoietică; sin. eritroleucoză; ~leucotrombocitemie (v. leuco-, v. trombo-, v. -cit, v. -emie), s. f., proliferare globală a elementelor medulare hematopoietice, cu apariția elementelor tinere în circulația sanguină periferică; ~melalgie (v. mel/o-₁, v. -algie), s. f., acromegalie*; ~melie (v. -melie), s. f., maladie cronică a pielii la nivelul extremităților corpului; ~metru (v. -metru₁), s. n., aparat pentru măsurarea diametrului eritrocitelor; ~patie (v. -patie), s. f., nume generic pentru bolile globulelor roșii; ~penie (v. -penie), s. f., scădere anormală a numărului de globule roșii din sînge; ~picnoză (v. -picnoză), s. f., alterare a globulelor roșii, caracterizată prin separația unei pigmentații brune în interiorul lor; ~plast (v. -plast), s. n., eritrocit*; ~plazie (v. -plazie), s. f., maladie dermică precanceroasă, care se prezintă sub formă de placarde de culoare roz-cenușie, cu cruste gălbui; ~poieză (v. -poieză), s. f., proces de formare a globulelor roșii; sin. eritrocitopoieză; ~rexie (v. -rexie), s. f., fragmentare a celulelor roșii; ~trih (v. -trih), adj., cu peri de culoare roșie.

metru (< lat. metrum „măsura versului, picior, vers”, de la gr. μέτρον [metron] „măsură”) 1. În muzică, succesiune sau alternare periodică de timpi (1, 2) accentuați, unde duratele* sunt identice, iar accentele (III, 1) de intensitate egală apar la intervale de timp egale. Un m. se deosebește de altul prin structura măsurii*, care, cuprinsă între două accente tari, se repetă mereu. Alternarea accentelor este de trei feluri: alternare binară* din doi în doi timpi, creând m. binar; alternare ternară*, din trei în trei timpi, creând m. ternar; alternare mixtă, o combinație de m. binar și ternar, creând m. mixt sau eterogen. În măsurile simple, m. (binar sau ternar) coincide cu măsura. În măsurile compuse, una singură din acestea poate cuprinde mai mulți m., binari sau ternari, iar uneori binari + ternari. Accentele timpilor tari ai unui m. poartă numele de accente metrice și apar la intervale de timp egale (din 2 în 2 timpi, din 3 în 3 sau din 4 în 4). Timpul accentuat se mai numește thesis* (gr. „coborâre”) iar cel neaccentuat arsis* (gr. „urcare”); în antic. acești doi termeni aveau în accentuare semnificații inverse. Din punctul de vedere al accentului metric, măsură de doi timpi cuprinde o thesis și o arsis; cea de trei timpi o thesis și și două arsis, pe când cea de patru timpi, successiv, o thesis principală, o arsis, a thesis secundară și iarăși o arsis. 2. M. constituie etalonul ritmului*, un mijloc de a-l măsura. În cursul executării unei lucrări muzicale, timpii m. pot fi măsurați în gând sau cu vocea. Ei pot fi marcați prin mișcări adecvate ale capului, mâinii, piciorului sau corpului, ceea ce face să se înțeleagă și să se rețină ritmul lucrării executate. 3. În arta poetică, m. [numit aici și picior (1)] este un grup de două sau trei silabe, care formează celula de bază a unui vers. Un m. are o silabă accentuată și una sau două neaccentuate. După numărul silabelor și poziția accentelor, se deosebesc diferitele tipuri de m. poetici, cu denumirile lor [ex. iambul* este bisilabic, cu prima silabă neaccentuată (însemnată grafic cu U) și în muzică echivalează cu o valoare de durată urmată de alta dublă; dactilul* este trisilabic, cu prima silabă accentuată (însemnată cu -) și în muzică echivalează cu o valoare de durată urmată de două, fiecare de valoare pe jumătate]. ♦ În antic. greco-romană exista un unic sistem de m. pentru a măsura poezia, muzica și dansul, arte îngemănate, primele două fiind ca și inseparate (v. sincretism). Silabele se deosebeau după cantitatea duratei lor, iar nu după intensitatea accentelor. O silabă putea fi lungă (lat. longa, notată cu semnul grafic -) sau scurtă (lat. brevis, notată cu U). Luând ca unitate elementele din măsura muzicală actuală, silaba scurtă echivala cu un timp, cea lungă cu doi timpi, iar piciorul cu m. De la începutul ev. med., intensitatea accentului a prevalat asupra cantității duratei, ajungându-se ca, la sfârșitul sec. 12, m. muzical să capete caracteristicile stabilite în sistemul mensuralismului (v. musica mensurata), adică al sistemului de notație (III), născut o dată cu muzica polif., în care raporturile de valoare dintre note trebuiau să fie precis determinate, condiție sine qua non a execuției acestei muzici. În fine, din sec. 16 înainte, m. muzical a fost reglată de diviziunea în măsuri. Semnele – și U sunt utilizate și astăzi în teoria artei poetice și a metricii (1) muzicale, însă ele marchează intensitatea accentelor, iar nu cantitatea duratei, ca în antic.

MARCÁRE (< marca) s. f. 1. (MED.) Procedeu de studiu folosit pentru punerea în evidență a unor celule (de obicei sangvine), prin fixarea locală a unei substanțe radioactive. 2. (SILV.) Marcarea arborilor = operație de înscriere a numerelor de ordine, o dată cu măsurarea diametrelor arborilor, pentru a cunoaște volumul de lemn dintr-o pădure înainte de exploatare. 3. Marcarea animalelor = individualizare a cailor, cornutelor și a porcilor prin însemnare cu cifre sau semne convenționale, tatuaje, crestări la urechi pentru a le ține evidența. Practicarea m.a. la animalele sălbatice permite studierea deplasării acestora. 4. M. radioactivă = aplicarea unui semn distinctiv reprezentat de o moleculă specifică, în scopul observării sau dozării sale.

MEIO- „diviziune, reducere, meioză”. ◊ gr. meion „mai mic, mai puțin” > fr. méio-, germ. id., it. id., engl. id. > rom. meio-. □ ~cit (v. -cit), s. n., celulă în diviziune meiotică; ~file (v. -fil₂), s. f. pl., plante la care se observă o reducere a numărului de frunze asimilatoare sau a numărului elementelor învelișului floral; ~filie (v. -filie₂), s. f., reducere a numărului de frunze carpelare; ~genic (v. -genic), adj., care favorizează procesul diviziunii meiotice; ~gin (v. -gin), adj., cu pistilul mai mic; ~pragie (v. -pragie), s. f., rezistență scăzută a organismului; ~spor (v. -spor), s. m., celulă reproducătoare asexuată, rezultată din diviziunea mitotică; ~sporange (v. spor/o-, v. -ange), s. m., sporange plurilocular mai mic, conținînd zoospori; ~term (v. -term), adj., (despre organisme) care trăiește în regiunile reci ale globului; ~termic (v. -termic), adj., cu temperatură răcoroasă; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., incluziune citoplasmatică granulară.

MOLECULAR, -Ă adj. Care aparține moleculei, privitor la moleculă. Atragere moleculară. PROPĂȘIREA, 203. Schimbare molecularie. MARIN, PR. I, 33. Atracțiile molecularii, id. F. 23, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., LM, ALEXI, W. Moleculele se dispun în șiruri moleculare. MURGOCI-LUDWIG, M. 7. Studiindu-se construcția moleculară a proteinelor întîlnite în natură, s-a găsit că în toate celulele din natură revin aceleași elemente simple constitutive. MARINESCU, P. A. 53. Dezordine moleculară. LTR². Raze moleculare. ib. ◊ Greutate moleculară = număr egal cu suma greutăților atomice ale atomilor care compun o moleculă. CHIM. AN. CALIT. 16, cf. 19, DER II, 615. – Pl.: moleculari, -e. – Și: (învechit) moleculáriu, -ie adj. – Din fr. moléculaire.

MONOCELULAR, -Ă adj. Format dintr-o singură celulă. Tot ce ne înconjoară azi, ca produse organice ale naturii,. . . este rezultatul unui lung proces de dezvoltare dintr-un număr redus de germeni, la început monocelulari. CONTEMP. 1949, nr. 126, 9/3. – Pl.: monocelulari, -e. – Mono- + celular.

OLIGOCITEMIE s.f. Scădere a numărului globulelor roșii din sînge, cauzată de anemie, de o pierdere de sînge etc. [Gen. -iei. / < fr. oligocythémie, cf. gr. oligos – puțin, kytos – celulă, haima – sînge].

CLORO- „de culoare verde, clor, clorură”. ◊ gr. khloros „verde, verzui” > fr. chloro-, engl. id., it. cloro-, germ. chloro- > rom. cloro-. □ ~cist (v. -cist), s. n., celulă care conține clorofilă; ~eritroleucemie (v. eritro-, v. leuc/o-, v. -emie), s. f., varietate de cloroleucoză^[1], caracterizată prin trecerea în circulație a unui mare număr de eritroblaste; ~ficee (v. -ficee), s. f. pl., clasă de alge verzi unicelulare sau pluricelulare, de obicei acvatice, care conțin clorofilă; ~filă (v. -fil₂), s. f., pigment natural care se găsește în părțile verzi ale plantelor și care deține un rol fundamental în fotosinteză; ~filoliză (v. filo-₁, v. -liză), s. f., proces de distrugere a clorofilei sub influența unor agenți chimici; ~fite (v. -fit), s. f. pl., alge verzi, unicelulare și pluricelulare, filamentoase, autotrofe și acvatice, avînd în citoplasmă cromatofori cu clorofilă; ~fori (v. -for), s. m. pl., corpusculi impregnați cu clorofilă, prezenți în citoplasma celulei vegetale; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., determinarea cantității de clor activ dintr-o soluție decolorantă; ~metru (v. -metru₁), s. n., aparat pentru determinarea cantității de clor, dizolvate într-un lichid; ~nemă (v. -nemă), s. f., tal filamentos pluricelular, cu funcție de asimilare; ~penie (v. -penie), s. f., lipsă a clorului din organism; ~pexie (v. -pexie), s. f., proces de fixare a clorurilor în țesuturile organice; ~plast (v. -plast), s. n., corpuscul de culoare verde din citoplasma plantelor, format din stromă și clorofilă, cu rol esențial în fotosinteză.

HEMATO- „sînge, globule roșii, hematii, purpuriu, sanguin”. ◊ gr. haima, atos „sînge” > fr. hémato-, engl. id., germ. hämato- > rom. hemato-. □ ~blast (v. -blast), s. n., unul dintre elementele celulare ale sîngelui; ~cel (v. -cel₂), s. n., tumoare formată din acumularea de sînge într-un țesut, organ sau cavitate; ~cit (v. -cit), s. n., hemocit*; ~crit (v. -crit), s. n., 1. Aparat pentru stabilirea volumului procentual de hematii. 2. Procedeu pentru determinarea masei eritrocitare dintr-un volum de sînge; ~crom (v. -crom), s. m., pigment roșu carotenoid din cloroplastele unor alge; ~cultură (v. -cultură), s. f., hemocultură*; ~dermie (v. -dermie), s. f., nume generic pentru afecțiunile sistemului hematopoietic, însoțite de leziuni cutanate; ~fag (v. -fag), adj., s. m. și f., 1. adj., s. m. și f., Animal care se hrănește cu sîngele altui animal. 2. (Despre viermi sau paraziți) Care se hrănește cu sînge; ~fagie (v. -fagie), s. f., 1. Faptul de a se hrăni cu sînge. 2. Proces de fagocitare a hematiilor; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze purpurii; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă morbidă de sînge; ~gen (v. -gen₁), adj., s. n., 1. adj., (Despre medicamente) Care produce sînge sau care face să crească numărul de hematii din sînge. 2. s. n., Produs alimentar concentrat, obținut din amestecarea sîngelui cu lapte și cu diferite substanțe aromatizate; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de formare a sîngelui; ~gonie (v. -gonie), s. f., celulă-tulpină; ~lit (v. -lit₁), s. n., arseniat natural de mangan și aluminiu, cristalizat în sistemul romboedric, de culoare roșie; ~liză (v. -liză), s. f., hemoliză*; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în hematologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul morfologiei, fiziologiei și patologiei sîngelui și organelor hematopoietice; ~metrie₁ (v. -metrie₁), s. f., examinare a sîngelui în vederea determinării numărului, tipurilor și proporției de diferite elemente figurate și a cantității de hemoglobină; ~metrie₂ (v. -metrie₂), s. f., hematometru*; ~metru (v. -metru₂), s. n., retenție patologică a sîngelui menstrual în cavitatea uterină; sin. hematometrie₂; ~mielie (v. -mielie), s. f., hemoragie în măduva spinării; ~poietic (~poetic) (v. -poietic), adj., care produce celule sanguine; ~poieză (~poeză) (v. -poieză), s. f., proces de formare și de dezvoltare a celulelor sanguine; sin. hemopoieză; ~rahie (v. -rahie), s. f., hemoragie în canalul medular; ~ree (v. -ree), s. f., hemoree*; ~scop (v. -scop), s. n., instrument utilizat pentru determinarea numărului de elemente figurate ale sîngelui; ~scopie (v. -scopie), s. f., examinare a sîngelui; ~spectroscopie (v. spectro-, v. -scopie), s. f., examinare a sîngelui cu ajutorul spectroscopului; ~spermie (v. -spermie), s. f., prezență a sîngelui în spermă; sin. hemospermie; ~static (v. -static), adj., s. n., hemostatic*; ~terapie (v. -terapie), s. f., hemoterapie*; ~zoar (v. -zoar), s. n., sporozoar parazit în sîngele omului și în tubul digestiv al țînțarului anofel, care este agentul patogen al malariei.

OLIGO- „reducere, scădere; mic, restrîns, redus”. ◊ gr. oligos „puțin, mic” > fr. oligo-, germ. id., it. id., engl. id. > rom. oligo-. □ ~carp (v. -carp), adj., cu puține fructe; ~cefal (v. -cefal), adj., (despre inflorescențe) format din cîteva capitule; ~cen (v. -cen₁), adj., s. n., 1. s. n., Epocă superioară a paleogenului. 2. adj., Care aparține acestei epoci; ~chete (v. -chete), s. n. pl., clasă de anelide terestre și dulcicole, cu corpul acoperit cu puțini peri; ~citemie (v. cit/o-, v. -emie), s. f., reducere a numărului globulelor roșii din sînge; ~cranie (v. -cranie), s. f., dezvoltare insuficientă a volumului cutiei craniene; ~crație (v. -crație), s. f., oligarhie*; ~cromie (v. -cromie), s. f., anemie produsă prin reducerea încărcăturii hemoglobinice; ~dactilie (v. -dactilie), s. f., anomalie caracterizată printr-un număr mai mic decît cel normal al degetelor de la mîini și picioare; ~dendrocit (v. dendro-, v. -cit), s. n., oligodendroglie*; ~dendroglie (v. dendro-, v. -glie), s. f., celulă mică a sistemului nervos, caracterizată prin nuclei sferoizi și prelungiri citoplasmice fine; sin. oligodendrocit, oligoglie; ~dinamic (v. -dinamic), adj., 1. Cu putere slabă. 2. Care desfășoară activitate chimică în cantități foarte mici; ~dinamie (v. -dinamie), s. f., acțiune de distrugere a bacteriilor din apă de către ionii metalelor grele, la o concentrație foarte mică a acestora; ~dipsie (v. -dipsie), s. f., diminuare a senzației de sete; ~fag (v. -fag), adj., cu nutriție limitată la puține specii de plante; ~fagie (v. -fagie), s. f., scădere a poftei de mîncare; ~fil (v. -fil₂), adj., cu un număr mic de frunze; ~filetic (v. -filetic), adj., (despre organisme) care își are originea în cîteva forme primitive; ~fotic (v. -fotic), adj., (despre plante) care trăiește în medii cu luminozitate slabă; ~frenie (v. -frenie), s. f., stare patologică caracterizată prin rămînerea în urmă a facultăților psihice; ~frenologie (v. freno-₂, v. -logie₁), s. f., disciplină medicală care se ocupă cu studiul oligofreniei; ~frenopedagogie (v. freno-₂, v. ped/o-₁, v. -agogie), s. f., parte a defectologiei care tratează despre educarea deficienților mintali; ~genic (v. -genic), adj., (despre un caracter ereditar) controlat de un număr redus de gene; ~glie (v. -glie), s. f., oligodendroglie*; ~halin (v. -halin), adj., (despre bazine acvatice) care posedă un conținut de 0,5-3 g de clorură de sodiu la litru; ~hidroză (v. -hidroză), s. f., diminuare accentuată a secreției sudorale; ~manie (v. -manie), s. f., afecțiune psihică cuprinzînd un număr restrîns de bolnavi; ~melie (v. -melie), s. f., subțiere congenitală excesivă a membrelor sau deficiență în numărul lor; ~menoree (v. meno-, v. -ree), s. f., diminuarea frecvenței menstruației; ~mer (v. -mer), adj., 1. Care prezintă un număr redus de elemente structurale. 2. (Despre un ciclu floral) Care are un număr mic de elemente constitutive; ~nitrofil (v. nitro-, v. -fil₁), adj., (despre bacterii) care trăiește într-un mediu cu puțin azot; ~riz (v. -riz), adj., (despre plante) care posedă un număr mic de rădăcini; ~saprobii (v. sapro-, v. -bie), s. f. pl., forme vegetale și animale prezente în apa puțin încărcată cu substanțe putrescibile, în care mineralizarea materiilor organice este terminată; ~saprobiotic (v. sapro-, v. -biotic), adj., (despre organisme) care trăiește în ape puțin contaminate; ~sialie (v. -sialie), s. f., reducere a secreției salivare; ~sperm (v. -sperm), adj., s. n., (fruct) care cuprinde un număr redus de semințe; ~spermie (v. -spermie), s. f., reducere a numărului de spermatozoizi din lichidul seminal; ~spore (v. -spor), s. f. pl., (plante) care produc un număr redus de spori sau de granule de polen; ~taxie (v. -taxie), s. f., reducere a numărului de verticile florale; ~terapie (v. -terapie), s. f., utilizarea oligoelementelor în scop terapeutic; ~toc (v. -toc), adj., care generează puțini muguri sau cîteva ramuri; ~trih (v. -trih), adj., (despre vegetale) puțin păros; ~trof (v. -trof), adj., (despre plante) care crește pe soluri sărace în substanțe nutritive; ~trofie (v. -trofie), s. f., 1. Nutriție deficientă. 2. Stare a plantelor oligotrofe; ~trofofil (v. trofo-, v. -fil₁), adj., care crește în medii sărace în substanțe nutritive; ~tropic (v. -tropic), adj., (despre insecte) care vizitează un număr restrîns de plante în vederea polenizării; ~zoospermie (v. zoo-, v. -spermie), s. f., cantitate mică de ejaculat, datorită scăderii secreției de spermă.

POLIPLOIDÍE (< fr. {i}) s. f. (GENET.) Fenomen frecvent, mai ales la plante și animalele inferioare, prin care are loc o multiplicare a numărului de seturi de cromozomi (n) (spre deosebire de numărul obișnuit de două seturi, 2n, întâlnit la organismele diploide). Organismele pot fi astfel triploide (3n), tetraploide (4n) etc. Fenomenul de p. este corelat cu o mărire a dimensiunilor celulelor și, în general, a habitusului,organismele respective prezentând adesea gigantism.

MONOZAHARÍDĂ (< fr. {i}) s. f. Substanță chimică organică din clasa glucidelor, care, prin hidroliză acidă sau enzimatică, nu se mai poate desface în zaharide mai simple. Conține în moleculă o grupă carbonil și una sau mai multe grupe tetroxil. După poziția grupei carbonil se deosebesc: aldoze și cetoze, iar după numărul atomilor de carbon: trioze, tetroze, pentoze, hexoze ș.a. (ex. glucoza, fructoza etc.). Intră în componența glucidelor complexe (glicozidelor, oligo- și polizaharidelor ș.a) care sunt prezente în toate celulele vii.

MIELOCÍT (< fr., engl.) s. n. Celulă a măduvei osoase provenită din mioblast, care dă naștere granulocitelor din sânge după felul granulațiilor din citoplasmă, se disting următoarele tipuri de m.: neutrofite, eozinofile și bazofile. M. sunt prezente în număr foarte mare în unele forme de leucemie.

EU- „bine, normal, frumos, armonios”. ◊ gr. eu „bine, bun” > fr. eu-, germ. id., it. id., engl. id. > rom. eu-. □ ~antie (v. -antie), s. f., concepție a originii strobilare a florii; ~arheofite (v. arheo-, v. -fit), s. f. pl., plante ruderale sau nitrofile din neolitic; ~ascomicete (v. asco-, v. -micete), s. f. pl., grupă din clasa ascomicetelor, cuprinzînd ciuperci care formează ascocarpi cu pereții proprii; ~capnie (v. -capnie), s. f., prezență a bioxidului de carbon sanguin în cantități normale în sîngele arterial; ~cefal (v. -cefal), adj., (despre insecte) prevăzut cu un cap chitinizat, distinct de corp; ~ciclic (v. -ciclic), adj., care prezintă un număr egal de piese în fiecare verticil floral; ~claz (v. -claz), s. n., mineral din familia silicaților avînd o compoziție foarte apropiată de cea a beriliului; ~colie (v. -colie₁), s. f., stare normală a fierii; ~coloid (v. colo-₂, v. -id), s. m., substanță macromoleculară cu proprietăți coloidale; ~crazie (v. -crazie), s. f., constituție fizică bună; ~croic (v. -croic), adj., (despre un organ vegetal) care prezintă o culoare sau o pigmentație naturală; ~cromocentru (v. cromo-, v. -centru), s. n., cromocentru al nucleului în stare de repaus; ~cromozom (v. cromo-, v. -zom), s. m., cromozom tipic și normal; ~dicotomie (v. dico-, v. -tomie), s. f., tip de dicotomie normală cu ramuri dezvoltate și ramificate uniform; ~fenie (v. -fenie), s. f., ramură a geneticii care urmărește ameliorarea fenotipului, fără să acționeze asupra structurilor genetice; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., succesiune armonioasă de sunete; ~forie (v. -forie), s. f., stare exagerată de bună dispoziție, întîlnită în unele boli neuropsihice; ~fotic (v. -fotic), adj., 1. (Despre plancton) Aflat în zona apelor cu lumină abundentă. 2. (Despre stratul de apă) Cuprins între suprafață și limita la care pătrund razele luminoase; ~fototropic (v. foto-, v. -tropic), adj., (despre frunză) cu lamina așezată perpendicular pe razele de lumină; ~gamie (v. -gamie), s. f., fecundație normală, tipică; ~genetic (v. -genetic), adj., referitor la eugenie; ~genie (v. -genie₁), s. f., disciplină care studiază ameliorarea caracterelor ereditare ale speciei umane; ~geofite (v. geo-, v. -fit), s. f. pl., geofite a căror perioadă de repaus biologic se datorează lipsei de lumină sau căldură corespunzătoare; ~geogen (v. geo-, v. -gen₁), adj., (despre o rocă) ușor dezagregabil; ~gnație (v. -gnație), s. f., ocluzie dentară normală; ~halin (v. -halin), adj., (despre organisme) care trăiește numai în apele sărate; ~haploid (v. haplo-, v. -id), s. m., haploid adevărat în ale cărui celule somatice se află un singur set de cromozomi; ~menoree (v. meno-, v. -ree), s. f., menstruație normală; ~micete (v. -micete), s. f. pl., clasă de ciuperci cu miceliul septat, cuprinzînd un număr mare de specii parazite pentru om și pentru animale; ~micofite (v. mico-, v. -fit), s. f. pl., ciuperci cuprinzînd ficomicetele, ascomicetele, bazidiomicetele și deuteromicetele; ~morfic (v. -morfic), adj., cu dezvoltare somatică normală; ~morfie (v. -morfie), s. f., dezvoltare armonioasă și normală a corpului omenesc; ~notozaur (~notosaur) (v. noto-₁, v. -zaur), s. m., reptilă mică din permian, considerată strămoș al broaștelor țestoase, avînd dinți pe oasele palatine și pe maxilare; ~osmie (v. -osmie₁), s. f., stare normală a simțului olfactiv; ~pareunie (v. -pareunie), s. f., îndeplinire normală a actului sexual; ~patie (v. -patie), s. f., resemnare în fața suferinței; ~pepsie (v. -pepsie), s. f., digestie fiziologică ușoară; ~picnoză (v. -picnoză), s. f., colorare și spiralizare normală a unor cromozomi sau segmente cromozomiale; ~pnee (v. -pnee), s. f., respirație normală; ~potamic (v. -potamic), adj., (despre plante) care trăiește în ape curgătoare și în bazine acvatice; ~praxie (v. -praxie), s. f., capacitate de a executa mișcări coordonate; ~prosop (~prozop) (v. -prosop), adj., (despre un individ) a cărui față este mai mult lată decît lungă; ~ritmie (v. -ritmie), s. f., 1. Combinație armonioasă de linii, sunete și mișcări. 2. Funcționare regulată a oricărei activități organice ritmice. 3. Ritm regulat al pulsului; ~semie (v. -semie), s. f., totalitatea simptomelor favorabile în evoluția unei boli; ~sporie (v. -sporie), s. f., dezvoltare normală a sporilor în urma unei meioze obișnuite; ~static (v. -static), adj., referitor la variația nivelului general al oceanelor, de origine climatică sau tectonică; ~stel (v. -stel), s. n., cilindru vegetal central cu fascicule liberolemnoase concentrice; ~stenurie (v. sten o-, v. -urie), s. f., condiție în care se elimină o urină finală cu presiune osmotică normală; ~stil (v. -stil), s. n., colonadă în care coloanele sînt distanțate între ele prin spații proporționate după diametrele lor; ~tanasie (v. -tanasie), s. f., 1. Moarte ușoară, fără suferință. 2. Metodă medicală de provocare a morții precoce unui bolnav incurabil. 3. Sacrificare prin procedee rapide și nedureroase a animalelor bolnave; ~tecă (v. -tecă), s. f., zid al hexacoralierilor dezvoltat din centre de calcifiere distinctă; ~tectic (v. -tectic), adj., (despre un amestec chimic) care se topește sau se solidifică la temperatură constantă, inferioară punctului de topire a fiecăruia dintre constituenți; ~terofite (v. tero-₁, v. -fit), s. f. pl., plante anuale cu flori; ~texie (v. -texie), s. f., fenomen prezentat de un amestec a cărui temperatură de fuziune constantă este mai joasă decît aceea a altui amestec făcut în alte proporții; ~timie (v. -timie), s. f., dispoziție afectivă normală; ~tocie (v. -tocie), s. f., naștere normală, fără complicații; ~trof (v. -trof), adj., (despre lacuri) care conține, în cantități echilibrate, substanțe necesare biosintezei; ~trofic (v. -trofic), adj., (despre lacuri) bogat în materii nutritive; ~trofie (v. -trofie), s. f., stare normală de nutriție, creștere și dezvoltare a unui organism; ~tropic (v. -tropic), adj., (despre plante) care prezintă fototropism negativ; ~tropie (v. -tropie), s. f., adaptare a unor flori la polenizare numai prin anumite insecte specializate; ~xerofitic (v. xero-, v. -fitic), adj., (despre plante) care prezintă o adaptare pronunțată la perioadele de uscăciune.

LEUCOCÍTĂ (< fr. {i}; {s} leuco- + cito-) s. f. Celulă sangvină nucleată, cu aspect albicios, prezentă în sânge și limfă, cu rol în apărarea organismului împotriva agenților infecțioși (datorită funcțiilor de fagocitoză) și în procesul imunitar. Împreună cu eritrocitele și trombocitele constituie elementele figurative ale sângelui. Numărul normal al l. este de 5.000-7.000 pe mm³ de sânge. L. sunt de mai multe feluri: granulocite (sau neutrofile), limfocite, monocite, eozinofile și bazofile. L. iau naștere în organele hematopoetice (măduva osoasă la adult, splină, ganglionii limfatici și măduva la făt), unde trec prin mai multe stadii evolutive. Sin. globulă albă.

DISEMINÁRE (după fr. dissémination) s. f. 1. Împrăștiere naturală a semințelor, fructelor, polenului și sporilor etc. după maturizarea lor; se face prin deschiderea fructelor de la sine sau cu ajutorul vântului, al apei și al animalelor. 2. Răspândire în organism al agenților unei boli (ex. d. bacilului Koch, d. sifilisului, d. celulelor canceroase etc.). 3. (În filozofia și critica literară deconstructivistă) Derivare fără limite, prin asociații libere de tip panoramic, a unor cuvinte (sensuri) dintr-un grup fonic neinvestit cu semnificație. 4. P. gener. Răspândire, împrăștiere. 4. D. nucleară = (în dreptul internațional) sporire a numărului de state care dispun de arsenale nucleare realizate fie autonom, fie prin transferul de cunoștințe tehnico-științifice, de material sau instalații nucleare din partea unui stat „nuclear” către un stat „nenuclear”. În vederea împiedicării d. n. a fost încheiat Tratatul cu privire la neproliferarea armelor nucleare (1968).

LIMFO- „vase limfatice, ganglioni limfatici”. ◊ L. lympha „apă limpede” > fr. lympho-, germ. id., engl. id. > rom. limfo-. □ ~blast (v. -blast), s. n., celulă embrionară, premergătoare limfocitelor; ~cel (v. -cel₂), s. n., tumoare cu conținut limfatic; ~cit (v. -cit), s. n., leucocit imobil și imunizant, cu nucleu voluminos care se găsește în limfă și în sînge; ~citemie (v. -cit, v. -emie), s. f., creștere a numărului de limfocite din sînge; ~citogeneză (v. cito-, v -geneză), s. f., proces de formare a limfocitelor; ~citopenie (v. cito-, v. -penie), s. f., scădere anormală a numărului de limfocite în sînge; sin. limfopenie; ~citorexă (v. cito-, v. -rexă), s. f., distrugere a limfocitelor produsă de acțiunea substanțelor citostatice, exercitată la nivelul țesutului limfopoietic; ~dermie (v. -dermie), s. f., manifestare cutanată a leucemiei limfoide; ~fil (v. -fil₁), adj., care are afinitate pentru țesutul limfatic; ~gen (v. -gen₁), adj., care produce limfă sau limfocite; ~geneză (v. -geneză), s. f., formare a limfei; ~grafie (v. -grafie), s. f., radiografie a vaselor limfatice cu ajutorul unei substanțe de contrast; ~id (v. -id), adj., (despre un țesut) în care se formează limfocite; ~liză (v. -liză), s. f., proces de distrugere a țesutului limfatic și a limfocitelor; ~patie (v. -patie), s. f., nume generic pentru bolile sistemului limfatic; ~penie (v. -penie), s. f., scădere anormală a numărului de limfocite din sînge; ~poietic (v. -poietic), adj., care produce globule albe; ~poieză (~poeză) (v. -poieză), s. f., proces de formare și de dezvoltare a limfocitelor și a țesutului limfatic; ~ragie (v. -ragie), s. f., scurgere a limfei printr-o ruptură de vas limfatic; sin. limforee; ~ree (v. -ree), s. f., limforagie*; ~trop (v. -trop), adj., (despre virusuri) care are afinitate pentru țesutul limfatic.

CARIOTIP (< fr. {i}; {s} gr. karyon „nucleu” + typos „caracter”) s. n. (GENET.) Reprezentare grafică sau microfotografică a cromozomilor unei celule, aranjamentul acestora fiind comun pentru toate celulele unui organism sau unei specii date. C. uman se realizează utilizînd clasificarea numerală, în care cromozomii sînt dispuși în ordine de mărime crescîndă (de la 1 la 22), recunoașterea lor făcîndu-se după poziția centromerului și lungimea brațelor; sînt repartizați în 7 grupe, numite după numărul de ordine al primului și ultimului cromozom, cu excepția celor de sex (X, Y), care, pentru a se evita orice confuzie, nu sînt numerotați, păstrîndu-și numele specific. V. idiom, genom, cod genetic.

BATERIE s. f. 1. subunitate de artilerie, dintr-un număr variabil de plutoane, tunuri, rachete etc. ◊ terasament care protejează tunurile în poziție de tragere. ◊ ansamblul tunurilor de același calibru de pe o navă. 2. ansamblu de aparate, dispozitive, piese, legate între ele, care îndeplinesc aceeași operație. ♦ ~ electrică = ansamblu de mai multe pile sau acumulatoare electrice; ~ solară = grup de celule fotoelectrice care transformă energia solară în energie electrică. 3. vas cu gheață pentru a răci vinul și sifonul din sticle; frapieră. 4. grupul instrumentelor de percuție într-o orchestră. 5. ~ de teste = ansamblu de teste care vizează un anume aspect al structurii psihologice a cuiva. 6. ansamblu de cuști metalice suprapuse, pentru întreținerea păsărilor, purceilor sau iepurilor de casă. (< fr. batterie, it. batteria)

viu, vie [At: PSALT. HUR. 71^r/26 / Pl: vii, (înv) vie af, sf / E: ml vivus, -a, -um] 1 a (D. ființe; îoc mort) Care este în viață Si: (înv) vivant (1), (îvr) vietățit (1). 2 a (D. ființe; îoc mort) Înzestrat cu viață Si: (înv) vivant (2), (îvr) vietățit (2). 3-4 a (Îljv) De ~ Fiind încă în viață. 5 a (D. oameni; îla) Mort de ~ Epuizat din punct de vedere fizic. 6 a (D. oameni; îas) Lipsit de fermitate morală. 7 a (Olt; d. țesături, obiecte de îmbrăcăminte etc.; îas) Care este putred (din cauza vechimii). 8 a (Olt; d. țesături, obiecte de îmbrăcăminte etc.; îas) Care este rărit din cauza uzurii. 9 a (Îe) A (se) băga (sau a duce) (pe cineva) de ~ în mormânt (sau în pământ) A (se) omorî. 10 a (Pex; îae) A necăji foarte tare pe cineva. 11 a (Îe) A-i lua (cuiva) pielea (sau a jupui pe cineva) de ~ A pedepsi aspru pe cineva. 12 a (Îae) A fi fără milă față de cineva. 13 a (Îae) A pretinde de la cineva mai mult decât poate da. 14 a (Îae) A-i lua cuiva tot ce are Si: a jecmăni, a jefui. 15 a (Îe) A (se) îngropa (sau înmormânta) de ~ A (se) retrage într-un loc anume, întrerupând legăturile obișnuite cu lumea. 16 a (Îae) A nimici. 17 a (Arg; îae) A băga în buzunar ceea ce s-a furat. 18 a (Îe) A mânca (pe cineva) de ~ A omorî. 19 a (Îe) A fi mort de ~ A fi foarte slab. 20 a (Îae) A fi foarte bolnav. 21 a (Rel; îlv) A face ~ A învia. 22 a (Îe) (A fi) mai mult mort decât ~ (A fi) într-o stare de epuizare maximă (din cauza bolii, a fricii etc.). 23 a (Îlav) ~ sau mort sau ori ~, ori mort În orice stare s-ar afla, în viață sau mort. 24 a (Îal) Cu orice preț. 25 a (Pop; îla) ~-viuț (sau -viuleț) În viață. 26 a (Pop; îal) Nevătămat. 27 a (D. animale; îoc oviparitate, sciziparitate; îe) A naște (sau a făta) pui vii A se înmulți în modul caracteristic mamiferelor. 28 a (Îs) Pământ ~ Pământ care nu a fost lucrat niciodată sau care a fost lăsat multă vreme nelucrat Si: paragină¹, pârloagă, țelină², (îrg) ogor, (reg) cățea (23), rât². 29 a Care este constituit din una sau mai multe ființe vii. 30 a (D. locuri) Care este animat (prin ființe în viață). 31 a Foarte asemănător Si: aidoma, leit. 32 a (În religia creștină; d. Dumnezeu) Care este etern. 33 sm Dumnezeu (1). 34-35 smf, a (Persoană) care prin mila divină va dobândi viața veșnică. 36 smf Persoană care este în viață. 37 smf (D. acte juridice; îla) Între vii Care are valabilitate numai în timpul vieții părților contractante. 38-39 sm (Îljv) Pe ~ (În mod) direct. 40-41 sm (Pct; îal) (Care este realizat) după natură. 42-43 sm (Îal) (Care este emis, transmis, rostit sau care are loc) în direct. 44-45 sm (Med; îal) (Care se face) fără anestezie. 46 smp (Îe) Morții cu morții (și) viii cu viii Îmbărbătare adresată celor care se consolează greu de moartea unei persoane dragi. 47 smp (Îae) Se spune în legătură cu atitudinea nepăsătoare a cuiva care nu regretă moartea unei rude sau a unei persoane cunoscute. 48 smp (Îe) Nici cu viii, nici cu morții Se spune despre un bolnav care nici nu moare, nici nu se însănătoșește. 49 sm (Îe) A lua (și) de pe (sau de la) ~ (ori vii), și de pe (ori de la) mort (ori morți) A fi lacom. 50 smp (Înv; îe) A șterge (sau a rade) (pe cineva) dintre vii (ori din cartea viilor) sau a se cura de cărțile viilor A omorî. 51 smp (Îvp; îe) A ieși (sau a pieri, a se duce) dintre (ori, pop, de printre) vii (sau, înv, dintre numărul viilor) A muri. 52 smp (Îe) (A fi sau a rămâne) mort între vii (A fi sau a rămâne) ca și mort. 53 smf (Înv; mpl) Ființă care este în viață. 54 smf (Înv; mpl) Totalitatea viețuitoarelor de pe pământ. 55 smf (Înv; spc) Totalitatea oamenilor de pe pământ Si: omenire, umanitate. 56 a (D. celule, organisme, materie etc.) Care are viață prin structura sau prin esența sa. 57 a (D. celule, organisme, materie etc.) A cărui funcționare face posibilă viața. 58 a (D. plante sau părți ale lor) Care este în plină vegetație. 59-60 a (D. plante sau părți ale lor) Verde (18-19). 61 a (D. semințe) Care își păstrează puterea germinativă. 62 a (D. părți ale corpului, organe, țesuturi etc.) Care aparține unei ființe în viață. 63 a (Îs) Carne (sau rană, plagă) vie Carne (1) a unui organism în viață, de pe care s-a jupuit pielea. 64 a (Îas) Plagă care sângerează. 65 a (Îas) Carne (22) crudă. 66 a (Îas) Animale destinate sacrificării pentru consumul alimentar. 67 a (Îas) Grup de persoane care practică prostituția. 68 a (Fig; îas) Om în viață. 69 a (Îe) A tăia (sau a trage etc.) în (sau din) carne vie (ori, pop, în cărnuri vii) A tăia (sau a trage etc.) în plin, în ființe vii (1). 70 a (Fig; îae) A încerca să elimine răul prin măsuri radicale. 71 a (Îs) Inventar ~ Totalitatea vitelor și a păsărilor care aparțin unei gospodării sau unei crescătorii. 72 a Care dăinuie încă. 73 a Care (mai) este viabil¹ (3). 74 a (D. limbă, cuvinte etc.) Care este comunicat oral. 75 a (D. limbă, cuvinte etc.) Care este în circulație. 76 a (D. afixe) Productiv. 77 a (Îlav) Prin (sau, rar, din, cu) ~ grai (sau, rar, glas) ori, rar, prin grai ~, cu glas ~, înv, prin voce vie Oral. 78 a (D. ființe) Care are o vitalitate deosebită. 79 a (D. ființe) Care este plin de viață Si: exuberant (3). 80 a (D. ochi, privire, fizionomie etc.) Care trădează un temperament dinamic. 81 a (D. ochi, privire, fizionomie etc.) Care exprimă inteligență. 82 a (D. ochi, privire, fizionomie etc.) Care are o expresie însuflețită. 83 a (D. gândire, imaginație) Care este creativ, productiv. 84 a (D. gândire, minte) Pătrunzător. 85 a (D. stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Care se manifestă cu intensitate și persistență (dezvăluind un temperament pasionat, energic). 86-87 a, av (Care se desfășoară) cu energie, dinamism. 88-89 a, av (Care se produce) cu rapiditate. 90-91 a, av (Care se manifestă) cu intensitate. 92-93 a, av (Într-un mod) pronunțat. 94-95 a, av (Care se produce) cu simpatie și entuziasm. 96 a (D. discuții) Care se poartă cu însuflețire (și vehemență). 97 a (D. creații, realizări ale oamenilor) Expresiv (2). 98 a (D. creații, realizări ale oamenilor) Viabil¹ (3). 99 a (D. creații, realizări ale oamenilor) Care însuflețește. 100 a (D. moarte) Care se produce în mod violent. 101 a (D. viață) Tumultuos. 102 a (D. viață) Care se desfășoară în lumea pământeană. 103 a Care se raportează la fapte reale, autentice. 104 a Elocvent (5). 105 a (D. ape) Curgător (1). 106 a (D. izvoare) Care are un debit de apă constant. 107 a (Pex; d. ape) Curat (8). 108 a (Mtp; îs) Apă ~ Apă miraculoasă care poate învia sau însănătoși pe cineva. 109 a (Rel; îas) Apă sfințită care mântuiește. 110 a (D. apă) Care curge cu repeziciune. 111 a (D. mare) Care este agitată. 112 sn (Îvr) Izvor. 113 a (D. foc) Care arde cu vâlvătăi. 114 a (D. flăcări) Care se mișcă cu intensitate în timpul arderii. 115 a (D. cărbuni) Aprins² (1). 116 a (Ent; reg; îc) Foc-~ sau pământ-~ Licurici (Lampyris noctiluca). 117 a (Ent; reg; îac) Omidă cu peri. 118 a (D. corpuri luminoase) Care strălucește cu intensitate. 119 a (D. surse de lumină) Care răspândește o lumină puternică. 120 a (D. strălucirea corpurilor) Intensă. 121 a (D. culori) Strălucitor. 122 a (D. culori) Strident. 123 a (D. obiecte) Care are o culoare intensă. 124 a (D. voce, sunete, zgomote) Cu sonoritate puternică. 125 a (D. voce, sunete) Care impresioneză. 126 a (D. voce) Care trădează emoție. 127 a (D. muzică, melodii etc.) Care are un ritm accelerat și antrenant. 128 a (D. ritmul unei compoziții muzicale) Care are o desfășurare rapidă. 129 a (D. aer) Curat (24). 130 a (D. mirosuri) Pătrunzător. 131 a (D. băuturi) Care are o concentrație mare de alcool Si: tare. 132 a (D. elemente din natură, corpuri etc.) Care se deplasează într-un ritm rapid. 133 a (D. elemente din natură, corpuri etc.) Care este mobil. 134 a (D. mișcare, deplasare) Rapid. 135 a (D. fenomene, procese fizice sau chimice) Care se produce și se propagă cu rapiditate. 136 a (Înv; îs) Calce ~ Var nestins. 137-139 a Vital (1-3). 140 a (Fig; îs) Forță vie (de mișcare) Energie cinetică. 141 sn (Rar) Forță vitală. 142 sn (Rar) Viață (1). 143 sn (D. carne; îla) În ~ Care aparține unui animal încă nesacrificat pentru consumul alimentar. 144 sn (Îvr; d. păsări, insecte etc.; îlv) A da în ~ A ieși din învelișul protector la capătul dezvoltării embrionare. 145 sna (Reg; îs) ~ul nopții Miezul nopții. 146 sna (Reg; îs) ~ul codrului (sau pădurii) Mijlocul unui codru (sau al unei păduri). 147 sna (Reg; îs) ~ul apei (sau de apă) Albia unei ape curgătoare. 148 sna (Reg; îas) Loc în albia unui râu unde apa este adâncă și repede. 149 sna (Reg; îs) ~ul focului Porțiune a focului unde acesta arde mai intens. 150 sna (Reg; îs) ~ul târgului Parte a unei așezări unde este concentrată activitatea comercială.

arhetipală, muzică ~, orientare a muzicii românești din a doua jumătate a sec. 20, ce-și propune recuperarea modelelor sonore universale, fundamentale, permanente, transtemporale și transgeografice, cu baze naturale și reverberații semantice transcendente. Identificate ca pattern-uri, ale căror reprezentări se regăsesc ca elemente comune ale muzicii unor spații și timpuri diferite, arhetipurile muzicale oferă astfel compozitorilor ce-și propun utilizarea lor în creație, posibilitatea de atingere a unui limbaj metastilistic și de accedere la un „nou universalism”. În m.a., aceste modele cu valențe profund simbolice, aceste esențe extrase din creația tuturor timpurilor (intervale*, figuri melodice*, celule ritmice, timbralități, tipare formale, principii de construcție) sunt supuse „privirii la microscop”, într-un act de „gigantizare” care le aduce astfel în prim planul atenției receptorului. În acest fel, orientarea apare în muzica românească la sfârșitul celui de al 6-lea deceniu al sec. 20 prin compozitorul Octavian Nemescu și va câștiga un număr important de aderenți (Corneliu Dan Georgescu, Ștefan Niculescu, Iancu Dumitrescu, Doina Rotaru, Lucian Mețianu ș.a.), impunându-se ca opțiune a permanenței, stabilității, esențialității și universalității creației în câmpul diversificat al curentelor și tendințelor sfârșitului de sec. și mileniu, ca o variantă aparte, originală a postmodernismului (v. postmodernă, muzică).

INDÚCȚIE (< fr., lat.) s. f. 1. (LOG., FILOZ.) Formă fundamentală de raționament care trece de la particular la general, de la fapte la concepte. I. este de două feluri: completă și incompletă, după cum se enumeră sau nu toate cazurile existente. I. științifică se bazează pe dezvăluirea esenței, a legii. Spre deosebire de deducție, cu care se află în raport de subordonare, i. nu are decât o concluzie probabilă. ◊ I. matematică (o formă a inducției complete) = metodă de demonstrație a unor propoziții matematice, ce au drept indici numere naturale, prin parcurgerea următoarelor etape: se stabilește cel mai mic număr pentru care propoziția are sens și se verifică valabilitatea ipotezei în acest caz, apoi se demonstrează că, dacă ipoteza e verificată de propozițiile notate cu indici până la un număr natural, și propoziția notată cu indicele următor este adevărată; se trage, în acest caz, concluzia că toate propozițiile sunt adevărate. 2. (FIZIOL.) Mecanism nervos prin care starea de excitație sau de inhibiție dezvoltată într-un centru nervos favorizează sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos. ♦ (EMBRIOL.) Proces prin care o celulă sau un țesut influențează celule sau țesuturi învecinate. 3. (FIZ.) Producere sau influențare a unui fenomen de către un alt fenomen altfel decât printr-o acțiune mecanică nemijlocită. ◊ I. electromagnetică = producere a unei tensiuni electromotoare (numită tensiune indusă), de-a lungul unei curbe închise, de către un câmp magnetic variabil în timp (numit câmp inductor); tensiunea indusă este proporțională cu viteza de variație a fluxului magnetic inductor, iar sensul său este orientat astfel încât câmpul magnetic al curentului electric pe care l-ar produce să se opună prin câmpul său magnetic variației fluxului inductor. ◊ I. mutuală = i. electromagnetică, cu caracter reciproc, care apare între două circuite alăturate, străbătute de curenți electrici variabili. ◊ I. proprie = i. electromagnetică produsă într-un circuit unic, tensiunea indusă datorându-se variației curentului electric care străbate circuitul; autoinducție, selfinducție. Bobină de i. v. bobină; i. electrostatică v. influență² (2); electrizare prin ~. 4. (FIZ.) i. electrică = mărime vectorială care, împreună cu intensitatea, caracterizează local componenta electrică a câmpului electromagnetic. ◊ I. magnetică = mărime vectorială care, împreună cu intensitatea, caracterizează local componenta magnetică a câmpului electromagnetic.

STENO- „restrîns, limitat, redus, puțin”. ◊ gr. stenos „îngust, strîmt” > fr. sténo-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. steno-. □ ~bar (v. -bar), adj., (despre viețuitoare) sensibil la variațiile presiunii atmosferice; ~bate (v. -bat₁), s. n. pl., organisme marine care viețuiesc la o anumită adîncime; ~batic (v. -batic), adj., 1. adj., (Despre plancton) Cu adaptabilitate redusă față de zonele de adîncime. 2. adj., Relativ la distribuția pe verticală a organismelor vegetale acvatice în mări și oceane; ~bionte (v. -biont), adj., s. n. pl., (organisme) care suportă doar variații limitate ale factorilor de mediu; ~bioză (v. -bioză), s. f., stare a speciilor care permite suportarea unor variații restrînse ale factorilor de mediu; ~cardie (v. -cardie), s. f., senzație de strîngere precordială, specifică anghinei pectorale; ~carp (v. -carp), adj., cu fructe înguste; ~cefal (v. -cefal), adj., cu craniul îngust; ~cenoză (v. -cenoză₁), s. f., asociație vegetală sau animală cu un areal limitat de distribuție; ~cist (v. -cist), s. n., celulă axilară prezentă în frunzele unor mușchi; ~clad (v. -clad), adj., cu ramuri înguste; ~core (v. -cor), adj., s. f. pl., (animale sau vegetale) cu areal restrîns la răspîndire; ~corie (~chorie) (v. -corie₂), s. f., răspîndire geografică limitată la un areal mic; ~fag (v. -fag), adj., s. n., (organism) care se hrănește cu un număr redus de specii animale sau vegetale; ~file (v. -fil₂), adj., s. f. pl., 1. adj., Cu frunze înguste. 2. s. f. pl., Frunze reduse, rezultate în urma adaptării istorice a plantelor la anumite condiții de viață; ~fot (v. -fot), adj., (despre plante și animale) cu adaptabilitate redusă față de variațiile de lumină; sin. stenofotic; ~fotic (v. -fotic), adj., stenofot*; ~grafie (v. -grafie), s. f., înregistrare grafică rapidă a vorbirii cuiva cu ajutorul unor semne convenționale; sin. brahigrafie, tahigrafie; ~gramă (v. -gramă), s. f., text înregistrat prin stenografie; ~haline (v. -halin), adj., s. n. pl., (organisme) cu adaptabilitate redusă față de condițiile de salinitate a apei; ~higrobiont (v. higro-, v. -biont), adj., (despre specii) care, pentru menținerea existenței, necesită condiții de umiditate strict limitate și determinate; ~mer (v. -mer), adj., (despre agenți patogeni) care atacă un număr restrîns de organe ale plantei-gazdă; ~morf (v. -morf), adj., (despre plante) cu înfățișare mai mică decît la forma tipică; ~petal (v. -petal), adj., cu petale înguste; ~pter (v. -pter), adj., cu aripi înguste; ~riz (v. -riz), adj., cu rădăcina îngustă; ~sperm (v. -sperm), adj., cu semințe înguste; ~spermocarpie (v. spermo-, v. -carpie), s. f., degenerare a ovulelor după fertilizare, avînd ca rezultat fructe parțial sau complet lipsite de semințe; ~term (v. -term), adj., (despre organisme) care suportă doar variații limitate ale temperaturii mediului înconjurător; sin. stenotermic; ~termic (v. -termic), adj., stenoterm*; ~top (v. -top), adj., 1. (Despre plante și animale) Care prezintă o răspîndire ecologică limitată. 2. Adaptat la condiții ecologice puțin variabile; sin. stenotopic; ~topic (v. -topic), adj., stenotop* (2); ~topie (v. -topie), s. f., adaptabilitate a organismelor față de variatele condiții ecologice; ~trof (v. -trof), adj., (despre agenți patogeni) care produce infecții în limite foarte înguste ale condițiilor ecologice; ~tropic (v. -tropic), adj., care nu poate suporta variații mari ale factorilor ecologici; ~xen (v. -xen), adj., (despre paraziți) adaptat la o gazdă unică sau la mai multe gazde din grupe zoologice apropiate.

POLIMÉR (< fr. {i}; {s} poli- + gr. meros „parte”) s. m. Substanță macromoleculară obținută prin polimerizare, a cărei moleculă este alcătuită prin unirea în lanț a unui număr oarecare de molecule de monomer. Se disting p. naturali sau biopolimeri (ex. protide, acizi nucleici, cauciuc natural) și sintetici (ex. polietilenă, poliamide, rășini epoxidice obținute prin polimerizare și policondensare). După structura moleculară se deosebesc: p. liniari (filiformi), ramificați și tridimensionali. Sunt p.: masele plastice, fibrele chimice, cauciucurile, lacurile și vopselele, cleiurile etc. Din biopolimeri sunt formate celulele tuturor organismelor vii. Termenul de p. a fost introdus (1833) de J.J. Berzelius.

RADICÁL, -Ă (< fr., germ.) adj., s. m. I. Adj. 1. Fundamental, esențial, de bază; (adverbial) din temelie, complet. 2. Care preconizează reforme mari, complete, schimbări fundamentale. 3. (MAT.) Axă r. = locul geometric al punctelor din plan care au aceeași putere față de două cercuri date, fiind o dreaptă perpendiculară pe linia care unește centrele cercurilor. Plan r. = plan care este locul geometric al punctelor din spațiu, având aceeași putere față de două sfere date. II. S. m. 1. (MAT.) r. al unui număr = număr care ridicat la o anumită putere (numită ordinul radicalului) dă numărul dat; rădăcină 5). 2. (CHIM.) Grupare de atomi care se comportă în reacțiile chimice ca un element unic. R. liber = atom sau grup de atomi care au un electron de valență neîmperecheat. Se formează când o legătură chimică se rupe fără formare de ioni. Unii r.l. care se formează în corp prin procese metabolice au efect nociv asupra celulelor și țesuturilor. 3. (LINGV.) Rădăcină (6). 4. R. filozofici = grup de teoreticieni din sec. 18-19 (D. Ricardo, G. Grote, J. Austin, J. St. Mill) militând pentru afirmarea ideilor liberalismului și individualismului.

MODUL s. n. 1. (mat.) valoare absolută a unei mărimi reale. ◊ număr pozitiv egal cu rădăcina pătrată a sumei pătratelor componentelor unui număr real. ◊ (stat.) variantă a caracteristicii (4), înregistrată la cele mai multe unități ale unei colectivități statistice; valoare a caracteristicii cu cea mai mare frecvență. 2. coeficient care caracterizează o proprietate mecanică oarecare. ◊ raportul dintre diametrul primitiv al unei roți dințate și numărul dinților acesteia. ♦ ~ de elasticitate = raportul dintre efortul unitar normal și lungimea specifică corespunzătoare a unei piese solicitate de întindere sau încovoiere. 3. debitul anual al unui curs de apă. 4. parte componentă a unui ansamblu cu funcționalitate proprie. ◊ fiecare din părțile detașabile ale unei nave spațiale. 5. (telec.) bloc din microelemente (tranzistoare, diode, bobine), care îndeplinește funcția de etaj sau de celulă într-un aparat, ori într-o instalație electronică. 6. (arhit.) unitate de măsură pentru determinarea proporțiilor elementelor componente ale unui edificiu. (< engl., fr. module, lat. modulus)

RECOMBINÁRE (< re² + combinare) s. f. 1. (FIZ.) Neutralizare reciprocă a purtătorilor de sarcină electrică de semn contrar, produsă fie direct la întâlnirea acestora, fie indirect, prin mijlocirea unei particule neutre, cu refacerea moleculelor substanței respective. 2. (GENET.) Rearanjare a materialului genetic ce are loc în momentul formării celulelor reproducătoare (gameți). La organismele eucariote se întâlnesc două tipuri principale de r. intracromozomială, prin schimb reciproc de gene între cromozomii pereche (crossing-over), și intercromozomială, prin separarea independentă a perechilor de cromozomi. Datorită r., gameții produși de un individ sunt extrem de variați din punct de vedere genetic; prin combinarea probabilistică a lor în procesul fecundației se obține un număr imens de genotipuri, astfel încât niciodată copiii unei familii nu sunt identici cu părinții sau bunicii și nici între ei.

HOMO- (OMO-) „asemănător, identic, același”. ◊ gr. homos „egal, asemănător, același” > fr. homo-, germ. id., engl. id., it. omo- > rom. homo- și omo-. □ ~andrie (v. -andrie), s. f., fenomen de uniformitate a staminelor; ~blastic (v. -blastic), adj., 1. Care provine din celule similare. 2. Fără trecere evidentă de la forma juvenilă la cea adultă; ~cariotip (v. cario-, v. -tip), s. n., cariotip cu toate perechile de cromozomi similare; ~carp (v. -carp), adj., care formează numai un singur fel de fructe; sin. homocarpic^[1]; ~cen (v. -cen₂), adj., care își petrece întreg ciclul de viață în același biotop; ~centric (v. -centric), adj., 1. (Despre un fascicul de lumină) Ale cărui raze trec toate printr-un singur punct. 2. (Despre cercuri) Care are același centru; ~centru (v. -centru), s. n., centru comun al mai multor cercuri (concentrice); ~cerc (v. -cerc), adj., (despre înotătoarea caudală) formată din doi lobi egali; ~ciclic (v. -ciclic), adj., (despre flori) cu verticile uniforme sau cu același număr de piese botanice; ~clin (omoclin) (v. -clin), adj., 1. (Despre flori) Care se polenizează cu polenul propriu. 2. (Despre strate) înclinat în același sens (și cu același unghi) față de orizontală; ~crom (v. -crom), adj., care prezintă homocromie; sin. homeocrom; ~cromie (homeocromie) (v. -cromie), s. f., 1. Capacitate a unui organism de a avea culoare și formă asemănătoare cu aceea a mediului ambiant. 2. Proprietate a două tipuri de celule seroase ale glandelor salivare de a lua aceeași culoare ca și colorantul; ~cron (v. -cron), adj., care se produce în același timp; sin. simultan, sincronic; ~cronie (v. -cronie), s. f., dezvoltare a unei tulburări genetice la aceeași vîrstă a membrilor unei familii; ~dicogamie (homodichogamie) (v. dico-, v. -gamie), s. f., prezența homogamiei și a dicogamiei în cadrul aceleiași specii; ~dinam (v. -dinam), adj., 1. Cu aceeași vigoare în dezvoltarea organelor de reproducere. 2. (Despre hibrizi) cu caracterele paterne transmise la urmași în aceeași măsură; ~dinamic (v. -dinamic), adj., homodinam*; ~drom (v. -drom), adj., (despre nervi) orientat în același sens; ~fag (v. -fag), adj., 1. Cu nutriție de un singur fel. 2. (Despre uredinale) cu nutriție legată de aceeași plantă-gazdă; ~fan (v. -fan), adj., (despre animale) care își schimbă culoarea în funcție de unghiul de incidență pe care îl face lumina solară cu suprafața corpului; ~file (v. -fil₂), adj., s. f. pl., (plante) cu frunze uniforme; ~filetic (v. -filetic), adj., derivat din același strămoș comun; ~filie (v. -filie₂), s. f., prezența unei singure forme foliare la aceeași plantă; ~fitic (v. -fitic), adj., 1. Care prezintă două feluri de spori. 2. Care este bisexuat în generația diploidă; ~fon (omofon) (v. -fon), adj., (despre cuvinte) care se pronunță la fel, cu toate că ortografia diferă; ~fonie (omofonie) (v. -fonie₁), s. f., 1. Caracterul de a fi omofon. 2. Tehnică de compoziție caracterizată prin predominarea unei voci sau a unei melodii asupra celorlalte. 3. Halucinații multiple în care una dintre voci ocupă o poziție dominantă față de celelalte; ~gam (v. -gam), adj., 1. (Despre flori) La care anterele și stigmatele ajung în același timp la maturitate funcțională. 2. (Despre antodiu) cu toate florile de un singur fel, hermafrodite, femele sau mascule; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Autopolenizare cu maturitate funcțională concomitentă a anterelor și a stigmatelor, la florile bisexuate. 2. Totalitate a caracteristicilor și a înclinațiilor comune ale persoanelor care se căsătoresc; ~gen (omogen) (v. -gen₁), adj., 1. (Despre un sistem fizico-chimic) Care are aceleași proprietăți în toate punctele sale. 2. (Despre funcții cu mai multe variabile) Ale cărei valori rămîn proporționale pentru variabile proporționale. 3. (Despre o formulă, o relație) Care are aceleași dimensiuni în cei doi membri ai săi. 4. Ale cărui părți se unesc sau au o structură unitară. 5. Care este format din aceeași substanță. 6. Cu o structură genetică similară; ~genetic (v. -genetic), adj., descendent din același strămoș; ~geneză (v. -geneză), s. f., totalitate a generațiilor succesive dintr-un strămoș comun; sin. homogenie^[2]; ~genic (v. -genic), adj., 1. Cu aceeași origine filogenetică sau ontogenetică. 2. (Despre un organism poliploid) Care conține aceeași alelă pe toți locii specifici; ~genie (v. -genie₁), s. f., stare a anterelor și a stigmatelor egal de lungi; ~graf (omograf) (v. -graf), adj., s. n., (cuvînt) care se scrie la fel cu alt cuvînt, dar diferă din punct de vedere fonetic; ~grafie (omografie) (v. -grafie), s. f., 1. Situație în care se află două cuvinte homografe. 2. Corespondență biunivocă între două spații proiective; ~heterostilie (v. hetero-, v. -stilie), s. f., prezență a florilor cu stile egale și cu stile inegale în cadrul aceleiași specii; ~liză (v. -liză), s. f., reacție chimică de desfacere a unei legături covalente cu repartizarea dubletului electronic de legătură în mod egal ambilor parteneri; ~log (omolog) (v. -log), adj., s. m., 1. adj., (Despre organe) Cu aceeași origine și structură, dar cu forme și funcții diferite. 2. adj., (Despre cromozomi) Care prezintă aceeași succesiune a genelor. 3. adj., (Despre laturi sau fețe în figuri omotetice) Care sînt paralele, de același sens sau de sens contrar. 4. adj., (Despre substanțe organice) Cu funcții și structuri analoage. 5. adj., (Despre lucruri) Care corespunde anumitor reguli sau legi determinate, 6. s. m., Cel care îndeplinește aceeași funcție sau are o ocupație identică cu altcineva; ~logie (omologie) (v. -logie₁), s. f., 1. Calitatea de a fi homolog. 2. Corespondență homografică între punctele aceluiași plan proiectiv. 3. Corespondență de structură a unuia sau a mai multor organe la două specii diferite datorită originii comune; ~mal (v. -mal), adj., (despre frunze) îndreptat în aceeași direcție; ~mer (v. -mer), adj., 1. Care este egal divizat. 2. Repartizat uniform. 3. Cu un singur strat de hife sau de gonidii în tal. 4. (Despre flori) Cu același număr de piese în verticil; ~meric (v. -meric), adj., (despre gene) care participă în egală măsură la realizarea unui caracter cantitativ; ~merie (v. -merie), s. f., 1. Polimerie la care influența reciprocă a factorilor ereditari este identică. 2. Egalitate numerică sau uniformitate a părților, respectiv a segmentelor unor organe ale aceleiași specii; ~mixie (v. -mixie₁), s. f., reproducere sexuată la ciuperci prin fuzionarea nucleilor asemănători din punct de vedere genotipic; ~morf (v. -morf), adj., care are aceeași formă; sin. homomorfic; ~morfic (v. -morfic), adj., homomorf*; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., 1. Uniformitate morfogenetică. 2. Regenerare a organului în formă inițială; ~petal (v. -petal), adj., cu petalele la fel; ~plastie (v. -plastie), s. f., transplant chirurgical de la un individ din aceeași specie; sin. homeoplastie^[3]; ~ptere (v. -pter), s. n. pl., ordin de insecte cu două perechi de aripi membranoase de aceeași formă și mărime; ~seistă (v. -seistă), s. f., curbă care unește pe o hartă punctele unde s-a produs cutremurul în același timp; ~sferă (omosferă) (v. -sferă), s. f., strat inferior al atmosferei, situat între sol și altitudinea de 100 km, în care constituenții principali rămîn în aceleași proporții; ~spori (v. -spor), s. m. pl., adj., (spori) asemănători ca formă și structură; ~sporie (v. -sporie), s. f., 1. Producere numai a unui singur fel de spori. 2. Reproducere sexuată prin spori identici morfologic; ~stemonie (v. -stemonie), s. f., uniformitate a staminelor la aceeași plantă; ~stile (v. -stil), s. f. pl., plante aparținînd aceleiași specii, cu stiluri egal de lungi; ~stilie (v. -stilie), s. f., uniformitate a stilelor la toate florile unei specii de plantă; ~tactic (v. -tactic), adj., compus din inflorescențe de un singur fel; ~taxie (omotaxie) (v. -taxie), s. f., sincronism aproximativ a două strate care conțin aceeași faună; ~term (v. -term), adj., (despre animale) care are sînge cald; ~termic (v. -termic), adj., 1. (Despre apa marină) A cărei temperatură este aceeași de la suprafață pînă la fund. 2. Situat la o adîncime sub 2000 m, unde temperatura este constantă și unde nu există curenți; ~termie (omotermie) (v. -termie), s. f., 1. Scădere treptată a temperaturii apelor marine și oceanice de la suprafață către fund. 2. Caracteristică a unui corp a cărui temperatură este omogenă și constantă; ~tip (v. -tip), s. n., 1. Parte care corespunde alteia similare, aflată pe cealaltă jumătate a corpului. 2. Parte dintr-un organism similară altora, de la alte organisme; ~tipic (v. -tipic), adj., (despre meioză sau mitoză) de același fel sau tip; ~tom (v. -tom), adj., (despre organe vegetale) cu inciziuni regulate și cu diviziuni uniforme; ~top (omotop) (v. -top), adj., care prezintă homotopie (3); ~topic (v. -topic), adj., (despre boli) în care atît agentul patogen cît și gazda au aceeași distribuție în spațiu; ~topie (omotopie) (v. -topie), s. f., 1. Identitate a biotopului. 2. Dezvoltare a unui țesut sau a unui organ pe locul obișnuit. 3. Mulțime de părți ale unei mulțimi, supusă anumitor condiții; ~trop (v. -trop), adj., (despre embrioane) curbat sau îndreptat într-o singură direcție; sin. homotropic; ~tropic (v. -tropic), adj., homotrop*.

PODO- „picior, peduncul, pedicul, suport”. ◊ gr. pous, podos „picior” > fr. podo-, it. id., engl. id., germ. id. > rom. podo-. □ ~carp (v. -carp), s. n., suport al ovarului; ~cite (v. -cit), s. n. pl., celule care formează stratul extern al membranei filtrante glomerulare, aparținînd epiteliului capsulei Bowman; ~fil (v. -fil₂), adj., care are organe locomotorii în formă de frunze; ~gin (v. -gin), s. n., porțiune alungită a axei florale dintre androceu și gineceu, care devine mai tîrziu carpofor; ~logie (v. logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul și tratamentul afecțiunilor piciorului; ~metru (v. -metru₁), s. n., 1. Instrument care înregistrează în număr de pași distanța parcursă de cineva pe jos; sin. pedometru. 2. Aparat medical care înregistrează dimensiunile piciorului; ~pter (v. -pter), adj., cu peduncul aripat.

HETERO- (ETERO-) „diferit, deosebit, inegal, diferențiat”. ◊ gr. heteros „altul, diferit” > fr. hétéro-, germ. id., engl. id. > rom. hetero- și etero-. □ ~bafie (v. -bafie), s. f., colorație diferită la organele vegetale, care sînt în mod obișnuit unicolore; sin. heterocromie (2); ~blaste (v. -blast), s. n. pl., straturi tisulare care se dezvoltă sub o formă diferită de a țesutului de origine; ~blastic (v. -blastic), adj., (despre plante) cu dezvoltare diferită, prezentînd o evidentă tranziție între forma juvenilă și cea adultă; ~cariotip (v. cario-, v. -tip), s. n., celulă diploidă în care unul dintre cromozomii unei perechi oarecare prezintă o anomalie structurală; ~carp (v. -carp), adj., cu mai multe forme sau feluri de fructe; ~carpie (v. -carpie), s. f., prezență de fructe heteromorfe la aceeași plantă; ~cefal (v. -cefal), s. m., monstru fetal, avînd două capete de mărimi diferite; ~ceras (v. -ceras), s. m., amonit din cretacicul inferior, avînd cochilia, la început, turiculată^[1], apoi, dreaptă și terminată cu o cîrjă; ~cerc (v. -cerc), adj., (despre înotătoarea caudală) format din lobi inegali, cel dorsal fiind mai mare decît cel ventral; ~cheirie (v. -cheirie), s. f., alocheirie*; ~chineză (~cineză) (v. -chineză), s. f., proces meiotic heterotipic; ~chinezie (v. -chinezie), s. f., alochinezie*; ~ciclic (v. -ciclic), adj., 1. (Despre compuși organici) Care are în ciclu, pe lîngă atomi de carbon, și atomi ai altor elemente. 2. (Despre flori) Cu verticile neuniforme sau cu piese inegale; ~ciclu (v. -ciclu), s. n., compus organic ciclic care conține, pe lîngă atomi de carbon, și atomi ai altor elemente; ~cist (heterochist) (v. -cist), s. n., (la algele albastre) celulă de altă formă și structură decît restul celulelor dintr-o colonie filamentoasă; ~clin (v. -clin), adj., cu polenizare încrucișată; ~clit (eteroclit) (v. -clit), adj., (despre o creație literară) alcătuit din părți aparținînd unor stiluri și genuri diferite; ~conte (v. -cont), s. f. pl., grupă de alge verzi cu tal unicelular sau pluricelular filamentos, cu zoospori avînd doi flageli inegali; ~cotil (v. -cotil), adj., cu cotiledoane inegale; ~crin (v. -crin), adj., cu secreții diferite; sin. alocrin; ~crom (v. -crom), adj., (despre flori) de culori diferite; ~cromatic (v. -cromatic), adj., (despre flori) de colorație diferită, cele centrale față de cele marginale; ~cromie (v. -cromie), s. f., 1. Anomalie congenitală caracterizată prin colorarea diferită a irisurilor. 2. Heterobafie*; ~cromozom (~cromosom) (v. cromo-, v. -zom), s. m., alozom*; ~cron (eterocron) (v. -cron), adj., care se formează sau care se produce în timpuri diferite; ~cronie (v. -cronie), s. f., dezvoltare a unor organe în momente diferite ale embriogenezei unor specii înrudite; ~dicogamie (~dihogamie) (v. dico-, v. -gamie), s. f., prezența la aceeași specie de flori proterandrice și proteroginice; ~dinam (v. -dinam), adj., 1. Cu predominanța unuia dintre organele de reproducere, în cazul florilor hermafrodite. 2. (Despre hibrizi) Cu predominanța unuia dintre caracterele părintești; ~distilie (v. di-, v. -stilie), s. f., dimorfism floral cu stile lungi și stamine scurte sau invers; ~drom (v. -drom), adj., (despre organe vegetale) orientat în direcții diferite; ~fag (v. -fag), adj., 1. Cu nutriție variată. 2. Care parazitează pe plante diferite; ~fenie (v. -fenie), s. f., apariție neașteptată a unei anomalii structurale la indivizii unei familii vegetale; ~fenogamie (v. feno-, v. -gamie), s. f., reproducere a vegetalelor prin indivizi fenotipic diferiți; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze diferite pe aceeași tulpină; ~filie (v. -filie₂), s. f., prezența unor frunze de forme și dimensiuni diferite pe aceeași plantă; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante autotrofe, capabile să-și prelucreze și substanțele nutritive luate din substrat și pe cele de natură organică; ~fitic (v. -fitic), adj., care are două feluri de spori, formați pe saprofiți diferiți; ~fon (eterofon) (v. -fon), adj., relativ la heterofonie; ~fonie (eterofonie) (v. -fonie₁), s. f., discordanță provenită din devierea incidentală a vocilor mai multor cîntăreți care improvizează aceeași melodie; ~forie (v. -forie), adj.^[2], s. f., tulburare funcțională a vederii binoculare, provocată de un dezechilibru oculomotor cu tendință mare de fuzionare; ~gam (v. -gam), adj., 1. (Despre plante) Care are mai multe feluri de flori. 2. (Despre plante compozite) Care prezintă flori discale și marginale de diferite sexe în același antodiu. 3. Care prezintă heterogamie; ~gametangiogamie (v. gamet/o-, v. angio-, v. -gamie), s. f., anizogametangiogamie*; ~gametange (v. gamet/o-, v. -ange), s. m., gametange femel și mascul pe același tal, specific fungilor; ~gamie (v. -gamie), s. f., copulație totală a doi gameți deosebiți ca formă, dimensiuni și sex; sin. anizogamie; ~gamogonie (v. gamo-, v. -gonie), s. f., copulație a gameților de sex diferit; ~gen (eterogen) (v. -gen₁), adj., 1. De natură sau de origine diferită. 2. Compus din elemente deosebite. 3. (Despre un caracter) Care își are originea în afara organismului; ~genetic (v. -genetic), adj., (despre un organism) derivat din strămoși diferiți; ~geneză (eterogeneză) (v. -geneză), s. f., 1. Proces de apariție a unor urmași neasemănători în cadrul aceleiași specii animale sau vegetale. 2. Alternanță de generații. 3. Heterogenie*. 4. Teorie idealistă care consideră schimbările suferite de organisme ca fiind cu totul independente de mediul exterior; ~genic (v. -genic), adj., 1. (Despre un poliploid) Care are alele diferite pe același locus. 2. (Despre un gamet) Care are două alele ale aceleiași gene; ~genie (eterogenie) (v. -genie₁), s. f., anomalie organică; sin. heterogeneză (3); ~gnate (eterognate) (v. -gnat), s. f. pl., echinide exociclice cu aparat masticator format din cinci piese inegale; ~gonie (v. -gonie), s. f., 1. Formare a două sau trei tipuri de flori diferite din punctul de vedere al structurii androceului. 2. Alternare între generații cu modalități diferite de reproducere sexuată. 3. (La trematode și rotifere) Alternare a generației hermafrodite cu una sau mai multe generații partenogenetice; ~id (v. -id), adj., (despre organe vegetale) cu forme și mărimi diferite; ~litic (v. -litic₂), adj., care distruge celulele vii; ~liză (eteroliză) (v. -liză), s. f., proces de dizolvare sau de distrugere a celulelor sub acțiunea unor agenți externi; ~log (v. -log), adj., 1. Care provine din descendenți diferiți. 2. Care este deosebit din punct de vedere morfologic. 3. Care aparține unor specii diferite. 4. (Despre seruri sau grefe) Care provine de la o altă specie; ~mal (v. -mal), adj., (despre frunze) îndreptat în toate direcțiile; ~mer (eteromer) (v. -mer), adj., 1. Format din mai multe părți morfologice sau anatomice. 2. Cu diviziuni inegale sau neuniforme. 3. Cu un număr diferit de elemente în verticilul floral. 4. (Despre gonidii) Dispus în straturi; ~meric (v. -meric), adj., (despre gene) care participă inegal la formarea unui caracter cantitativ; ~mericarpie (v. meri-, v. -carpie), s. f., heterocarpie între mericarpiile aceluiași fruct; ~merie (v. -merie), s. f., 1. Influență reciprocă diferită a factorilor ereditari multipli. 2. Inegalitate numerică sau neuniformitate a părților sau a segmentelor unor organe ale aceleiași specii; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., heteroplazie în care se produc devieri cantitative de la normal; ~mezogamie (v. mezo-, v. -gamie), s. f., prezența mai multor moduri de polenizare la aceeași specie; ~mixie (v. -mixie₁), s. f., reproducere sexuată la ciuperci prin unirea nucleelor cu origini diferite; ~morf (eteromorf) (v. -morf), adj., 1. (Despre substanțe) Care prezintă două sau mai multe forme cristaline diferite. 2. Diferit ca formă și dimensiuni. 3. (Despre o colonie vegetală) Format din indivizi diferiți ca formă și funcție. 4. (Despre cromozomi) Diferiți din punct de vedere morfologic. 5. (Despre boli și malformații) Cu forme variate. 6. (Despre frunze, antere) Cu forme diferite; ~morfic (v. -morfic), adj., (despre organe vegetale) cu forme diferite; ~morfie (v. -morfie), s. f., 1. Conformație diferită a unor organe animale sau vegetale. 2. Neasemănare în forma sau în poziție a celulelor. 3. Stare a unei perechi sinaptice de cromozomi diferiți; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., 1. Diversitate morfogenetică. 2. Regenerare a organului vegetal sub altă formă. 3. Înlocuire a unei porțiuni dintr-un organ distrus; ~nom (eteronom) (v. -nom₁), adj., care se supune unor legi provenite din exterior, străine fenomenului respectiv; ~nomie (eteronomie) (v. -nomie), s. f., 1. Caracterul a ceea ce este heteronom. 2. Principiu potrivit căruia voința subiectului nu are în sine rațiunea propriei acțiuni, ci o derivă din rațiuni externe; ~pag (v. -pag), s. m., făt teratologic dublu, caracterizat prin faptul că parazitul prezintă un cap și membre pelvine distincte și rudimentare; ~petal (v. -petal), adj., cu petale diferite; ~picnoză (v. -picnoză), s. f., fenomen caracteristic cromozomilor de sex, manifestat printr-o condensare în cursul etapelor timpurii ale gametogenezei; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., țesut vegetal format pe locuri neobișnuite; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurgicală de transplant chirurgical de la o specie la alta; ~plazie (v. -plazie), s. f., 1. Proces de formare a unui țesut patologic în organism. 2. Formare, pe calea diviziunii celulare, a unor celule sau țesuturi noi pe locurile vătămate, care sînt deosebite de cele normale; ~pode (v. -pod), s. n. pl., ordin de gasteropode marine, cu piciorul transformat în înotătoare; ~polimeri (v. poli-, v. -mer), s. m. pl., molecule polimerizate, compuse din unități structurale diferite; ~ptere (v. -pter), s. n. pl., hemiptere*; ~rizie (v. -rizie), s. f., prezența de rădăcini diferite, contractile sau de nutriție, la aceeași plantă; ~schiză (v. -schiză), s. f., fragmentare simultană a nucleului-mamă, rezultînd mai multe nuclee; ~sferă (v. -sferă), s. f., strat al atmosferei situat deasupra homosferei, în care predomină gazele ușoare, dispuse neuniform; ~spermie (v. -spermie), s. f., prezența de semințe diferite ca formă sau conținut la aceeași plantă; ~spor (v. -spor), adj., s. m., 1. adj., Care produce două tipuri de spori. 2. s. m., Spor cu energide mascule și femele; ~sporie (v. -sporie), s. f., proces de producere a două tipuri, de spori: macrospori și microspori; ~stazie (v. -stazie), s. f., fenomen biologic care constă în stabilirea unor relații de dominanță între gene nealele; ~stemonie (v. -stemonie), s. f., prezența de stamine de lungimi și forme diferite la aceeași plantă; ~stil (v. -stil), adj., (despre flori) cu stile de lungimi diferite la aceeași plantă; ~stilie (eterostilie) (v. -stilie), s. f., prezența unor stile de lungimi diferite la florile unor plante care aparțin aceleiași specii; ~stom (v. -stom), adj., cu gură asimetrică; ~tactic (v. -tactic), adj., (despre inflorescențe) format în moduri diferite: racemos și botritic; ~taxie (v. -taxie), s. f., 1. Dispoziție diferită sau anormală a unor organe sau părți dintr-un organism. 2. Dereglare a proprietăților fizice ale unui organ anatomic; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratament al unei boli cu mijloace și metode specifice alteia; ~term (v. -term), adj., (despre animale) care prezintă heterotermie; ~termic (v. -termic), adj., 1. Referitor la stratul de apă din mări și oceane, situat pînă la adîncimea de 200 m, unde temperatura este variabilă. 2. Care prezintă diferență de stratificație între diversele pături suprapuse ale apei marine sau oceanice; ~termie (v. -termie), s. f., fenomen care constă în pierderea sezonieră a capacității de încălzire, caracteristic animalelor care hibernează; ~tip (eterotip) (v. -tip), adj., s. m., 1. adj., Tipărit cu planșe ale căror caractere sînt mobile. 2. s. m., Monstru dublu în care fătul parazit atîrnă de peretele ventral al celui autozit; ~tipic (v. -tipic), adj., 1. (Despre plante) De alt tip, deosebit de cel obișnuit. 2. Care este reprezentat de prima diviziune a meiozei, deosebită de mitoza tipică; ~tipie (v. -tipie), s. f., monstruozitate constînd în atașarea individului accesoriu la peretele anterior al corpului individului principal; ~tom (v. -tom), adj., 1. Cu inciziuni neregulate. 2. Cu diviziuni sau verticile neuniforme; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. Ramificație sau segmentare vegetală inegală. 2. Dezvoltare inegală a elementelor învelișului floral; ~top (v. -top), adj., (despre plante) care crește în biotopuri diferite; ~topic (v. -topic), adj., care apare în alt loc decît în cel normal; ~topie (v. -topie), s. f., deplasare sau poziție anormală a unui organ anatomic; ~trih (v. -trih), adj., (despre organisme unicelulare) care prezintă cili sau flageli de diferite mărimi; ~tristilie (v. tri-, v. -stilie), s. f., prezență a stilelor de trei feluri la aceeași specie de plantă; ~trof (v. -trof), adj., s. m. și f., 1. adj., s. m. și f., (Organism) care utilizează în nutriție substanțe organice, neputînd efectua autonom sinteza lor din cele anorganice. 2. adj., Cu nutriție variată. 3. adj., Cu dezvoltare inegală a unor părți de organe din cauza nutriției neuniforme; ~trofie (eterotrofie) (v. -trofie), s. f., mod de hrănire a organismelor heterotrofe; ~trop (v. -trop), adj., (despre ovul sau embrion) curbat în formă de potcoavă; ~tropie (v. -tropie), s. f., strabism vizibil, în care ochiul se îndepărtează involuntar de axa vizuală; ~xen (v. -xen), adj., 1. (Despre paraziți) Care în ciclul lui evolutiv se dezvoltă pe gazde diferite. 2. (Despre uredinale) Cu ciclu vital succesiv pe diferite plante gazdă. 3. Care prezintă anteridii și oogoane pe filamente deosebite; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., cromozom de sex; ~zomie (v. -zomie), s. f., prezență suplimentară sau absență a unuia sau a cîtorva cromozomi, într-o celulă sau într-un organism diploid.

LEUCO- „alb, alburiu, incolor”. ◊ gr. leukos „alb” > fr. leuco-, germ. leuko-, engl. leuco- > rom. leuco-. □ ~blast (v. -blast), s. n., celulă imatură din seria albă, ocupînd o poziție de trecere între mieloblast și promielocit; ~blasturie (v. blast/o-, v. -urie), s. f., prezență a leucoblastelor în urină; ~carp (v. -carp), adj., cu fructe albe și cărnoase; ~cian (v. -cian), s. n., pigment de culoare albă-albăstruie, prezent la alge; ~cist (v. -cist), s. n., celulă fără clorofilă, cu membrană subțire și cu perforații, prezentă la alge; ~cit (v. -cit), s. n., globulă albă prezentă în sînge, cu rol de apărare a organismului împotriva microbilor; ~citemie (v. -cit, v. -emie), s. f., leucemie*; ~citoblast (v. cito-, v. -blast), s. n., precursor al leucocitului; ~citogeneză (v. cito-, v. -geneză), s. f., leucopoieză*; ~citoliză (v. cito-, v. -liză), s. f., proces de distrugere a leucocitelor din sînge; ~citopenie (v. cito-, v. -penie), s. f., reducere anormală a numărului de globule albe din sînge; sin. leucopenie; ~citopoieză (~citopoeză) (v. cito-, v. -poieză), s. f., proces de formare a leucocitelor; ~citotaxie (v. cito-, v. -taxie), s. f., deplasare a leucocitelor spre locul în care anumite microorganisme amenință integritatea tisulară; ~citoterapie (v. cito-, v. -terapie), s. f., utilizarea în scop terapeutic a leucocitelor; ~crat (v. -crat), adj., (despre minerale sau roci) care este de culoare deschisă sau incolor; ~dermie (v. -dermie), s. f., decolorare a pielii produsă de absența totală sau parțială a pigmentului melanic; sin. acromodermie; ~distrofie (v. dis-, v. -trofie), s. f., leziune distrofică a substanței nervoase albe; ~fan (v. -fan), s. n., mineral complex, cristalizat în sistemul rombic, de culoare albă-cenușie; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze albe; ~foreză (v. -foreză), s. f., procedeu de recoltare a sîngelui și de reinjectare la aceeași persoană donatoare, după îndepărtarea leucocitelor; ~gen (v. -gen₁), adj., care provoacă formarea globulelor albe; ~gramă (v. -gramă), s. f., examen de laborator prin care se determină numărul de globule albe din sînge; ~melalgie (v. mel/o-₁, v. -algie), s. f., tulburare circulatorie periferică la extremități, însoțită de dureri și paloare tegumentară; ~melanodermie (v. melano-, v. -dermie), s. f., tulburare a pigmentației cutanate, în care zonele hiperpigmentate alternează cu cele hipopigmentate; ~metru (v. -metru₁), s. n., fotometru cu care se determină gradul de alb al unor substanțe fibroase; ~patie (v. -patie), s. f., boală a pielii caracterizată prin pete albe, bine conturate; ~pedeză (v. -pedeză), s. f., proces de migrare a globulelor albe; ~penie (v. -penie), s. f., leucocitopenie*; ~plachie (v. -plachie), s. f., leucoplazie*; ~plaste (v. -plast), s. n. pl., corpusculi microscopici din celulele plantelor, albi sau incolori, care formează și acumulează amidon; ~plazie (v. -plazie), s. f., îngroșare patologică a unei mucoase care se acoperă cu un țesut cornos de culoare albicioasă; sin. leucoplachie; ~poieză (~poeză) (v. -poieză), s. f., proces de formare și de maturație a globulelor albe; sin. leucocitogeneză; ~ragie (v. -ragie), s. f., leucoree abundentă; ~ree (v. -ree), s. f., scurgere vaginală albicioasă și purulentă; ~spermie (v. -spermie), s. f., colorație albă anormală a unor semințe, din cauza lipsei pigmenților; ~terapie (v. -terapie), s. f., procedeu terapeutic care constă în provocarea creșterii exagerate a leucocitelor din sînge prin acțiunea unor substanțe chimice; ~tomie (v. -tomie), s. f., operație de secționare chirurgicală a fibrelor nervoase talamofrontale; ~trih (v. -trih), adj., cu peri albi; ~trichie (v. -trichie), s. f., decolorare congenitală a părului; ~trombopenie (v. trombo-, v. -penie), s. f., scădere anormală a numărului de leucocite și de trombocite din sînge; ~xen (v. -xen), s. n., silicat de calciu și de titan, de culoare albă, întîlnit sub formă de agregate fine sau fibroase; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., corpuscul sferic albuminoid, inclus în leucoplaste.

POLI- „mult, complex, numeros, supranumerar”. ◊ gr. polys „mult, numeros, abundent” > fr. poly-, engl. id., germ. id., it. poli- > rom. poli-. □ ~acant (v. -acant), adj., cu spini numeroși; ~adelf (v. -adelf), adj., cu staminele reunite în fascicule prin filamentele lor; sin. poliadelfic^[1]; ~aden (v. -aden), adj., cu glande numeroase; ~adenie (v. -adenie), s. f., hipertrofie simultană a mai multor ganglioni limfatici; ~andrie (v. -andrie), s. f., 1. Formă istorică de organizare a familiei, în care o femeie era căsătorită în același timp cu mai mulți bărbați. 2. Stare a unei flori poliandre; ~andru (v. -andru), adj., cu stamine numeroase; ~arhie (v. -arhie₁), s. f., formă de guvernămînt în care puterea este exercitată concomitent de mai multe persoane; ~artropatie (v. artro-, v. -patie), s. f., afecțiune constînd în mai multe artropatii; ~artroză (v. -artroză), s. f., reumatism cronic deformat al mai multor articulații; ~auxotrofic (v. auxo-, v. -trofic), adj., (despre organisme) care are nevoie de mai mulți factori de creștere; ~blast (v. -blast), s. n., spor multiseptat, prezent la licheni; ~blefarie (v. -blefarie), s. f., prezență de pleoape supranumerare; ~cariocit (v. cario-₁, v. -cit), s. n., celulă polinucleată din măduva osoasă; ~carp (v. -carp), s. n., fruct compus și indehiscent, format din mai multe carpele; ~carpoforie (v. carpo-₁, v. -forie), s. f., formare a mai multor capsule la vîrful ramificațiilor mușchilor frunzoși; ~caziu (v. -caziu), s. n., pleiocaziu*; ~cefal (v. -cefal), adj., 1. Cu mai multe capete. 2. (Despre plante) Cu mai multe capitule florale. 3. (Despre rădăcini) Cu mai multe îngroșări terminale; ~centric (v. -centric), adj., (despre cromozomi) cu mai mulți centromeri; ~cer (v. -cer₁), adj., cu mai multe tentacule sau coarne; ~cheirie (v. -cheirie), s. f., anomalie constînd în prezența de mîini supranumerare; ~chete (v. -chete), s. n. pl., clasă de anelide marine prevăzute cu numeroși perișori chitinoși; ~ciclic (v. -ciclic), adj., 1. Care prezintă mai multe fenomene periodice de frecvență diferită. 2. (Despre substanțe) Care conține mai multe cicluri formate din lanțuri închise de atomi. 3. (Despre flori) Cu mai multe verticile; ~cistografie (v. cisto-, v. -grafie), s. f., metodă de diagnostic constînd în expuneri radiologice, pe același film, ale umplerii și golirii vezicii urinare; ~cit (v. -cit), s. n., granulocit neutrofil de dimensiuni normale cu nucleul foarte segmentat; ~citemie (v. -cit, v. -emie), s. f., poliglobulie*; ~clad (v. -clad), adj., cu numeroși lăstari; ~cladie (v. -cladie), s. f., prezența unui număr mai mare de ramuri decît cel normal; ~clonie (v. -clonie), s. f., serie de convulsii succesive de ordin nevrotic; ~colie (v. -colie₁), s. f., producere de fiere în cantitate excesivă; ~conte (v. -cont), s. n. pl., organisme inferioare care posedă mai mulți cili sau flageli; ~corie₁ (v. -corie₁), s. f., anomalie congenitală constînd în prezența mai multor orificii pupilare; ~corie₂ (polichorie) (v. -corie₂), s. f., răspîndire a fructelor, semințelor și sporilor pe căi variate ca: apa, vîntul, animalele etc.; ~crom (v. -crom), adj., (despre picturi) executat în mai multe culori; ~cromatofil (v. cromato-, v. -fil₁), adj., (despre celule) care se colorează ușor în nuanțe variate; ~cromatofilie (v. cromato-, v. -filie₁), s. f., stare caracterizată prin prezența de globule roșii cu afinitate atît pentru coloranții acizi, cît și pentru cei bazici sau neutri; ~cromie (v. -cromie), s. f., 1. Procedeu de imprimare a gravurilor în culori. 2. (Despre plante) Variație de culori la aceeași corolă; ~cronic (v. -cronic), adj., petrecut în timpuri sau în faze diferite; ~cultură (v. -cultură), s. f., sistem agricol cuprinzînd cultivarea mai multor soiuri de plante; ~dactil (v. -dactil), adj., 1. Cu mai multe degete. 2. (Despre frunze) Cu mai multe diviziuni sau fascicule în forme de deget; ~dactilie (v. -dactilie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin existența de degete supranumerare la mîini sau la picioare; ~derm (v. -derm), s. n., țesut protector al cilindrului central, format din straturi alternative de celule endodermice și parenchimatice; ~dipsie (v. -dipsie), s. f., sete excesivă manifestată în diabet și în unele boli psihice; ~edru (v. -edru), s. n., corp geometric mărginit de mai multe fețe plane poligonale; ~embrionie (v. -embrionie), s. f., dezvoltare a mai multor embrioni din același zigot sau din aceeași celulă-ou; ~estezie (v. -estezie), s. f., tulburare de sensibilitate în care o excitație unică determină senzații multiple; ~fag (v. -fag), adj., 1. (Despre animale) Care utilizează hrană variată, vegetală sau animală. 2. (Despre paraziți) Care atacă mai multe plante-gazdă; ~fagie (v. -fagie), s. f., 1. Ingestie exagerată și patologică de alimente. 2. Mod de nutriție al organismelor polifage. 3. Proprietate a unor paraziți de a ataca viețuitoare-gazdă din specii și familii diferite; ~falangie (v. -falangie), s. f., prezența falangelor supranumerare la un deget; ~fazie (v. -fazie), s. f., prezența în același loc a mai multor varietăți distincte ale unei specii vegetale; ~fenie (v. -fenie), s. f., totalitatea caracterelor controlate de o singură genă pleiotropă; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze numeroase; ~filetic (v. -filetic), adj., (despre descendenți) care coboară din mai multe forme ancestrale comune; ~filie₁ (v. -filie₁), s. f., origine din mai multe tipuri ancestrale; ~filie₂ (v. -filie₂), s. f., mărire anormală a numărului de frunze dintr-un verticil; ~filogenie (v. filo-₂, v. -genie₁), s. f., filogenie din mai multe linii de descendență; ~flor (v. -flor), adj., (despre miere) care provine de la mai multe specii de flori; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., 1. Știință muzicală care studiază suprapunerea coordonată a mai multor linii melodice independente, care se află în relații armonice. 2. Halucinație auditivă constînd în perceperea simultană a mai multor voci inexistente; ~fotic (v. -fotic), adj., (despre plancton) aflat în zona apelor cu lumină abundentă; ~frazie (v. -frazie), s. f., locvacitate patologică; ~galactie (v. -galactie), s. f., secreție excesivă de lapte; ~gam (v. -gam), adj., s. m., 1. adj., (Despre plante) Cu flori hermafrodite și unisexuate pe același individ. 2. s. m., Bărbat însurat cu mai multe femei în același timp; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Situația unui bărbat poligam. 2. Stare a florilor hermafrodite și unisexuate pe același individ; ~gastrografie (v. gastro-, v. -grafie), s. f., metodă de diagnostic constînd în expuneri radiologice multiple ale stomacului opacizat cu bariu, pentru analizarea cineticii acestuia; ~genetic (v. -genetic), adj., 1. Derivat din mai multe linii de descendență. 2. Care dă culori diferite după mordanții care i se asociază; ~geneză (v. -geneză), s. f., 1. Concepție potrivit căreia fenomenele biologice, sociale, lingvistice etc. nu derivă dintr-un izvor comun, ci au origini multiple. 2. Descendență din mai multe linii parentale; ~genic (v. -genic), adj., (despre o caracteristică ereditară) care este controlat de două sau mai multe gene; ~genie (v. -genie₁), s. f., doctrină potrivit căreia diferitele rase umane au apărut în același timp în mai multe puncte de pe glob; sin. poligenism^[2]; ~gin (v. -gin), adj., (despre flori) care prezintă mai multe pistile; ~ginie (v. -ginie), s. f., prezență a mai multor pistile în fiecare floare; ~girie (v. -girie), s. f., existență a mai multor circumvoluții supranumerare pe suprafața creierului; ~globulie (v. -globulie), s. f., creștere a numărului de hematii din sînge; sin. policitemie; ~glot (v. -glot), adj., s. m. și f., 1. adj., s. m. și f., (Persoană) care vorbește mai multe limbi. 2. adj., Care este scris în mai multe limbi; ~gon (v. -gon₂), s. n., figură geometrică formată dintr-o linie frîntă închisă; ~graf (v. -graf), s. m. și n., 1. s. m., Autor care a scris opere aparținînd unor genuri variate. 2. s. n., Aparat pentru reproducerea unui manuscris în mai multe exemplare; ~halin (v. halin), adj., (despre bazine acvatice) cu un conținut de clorură de sodiu de 10-17‰; ~haploid (v. haplo-, v. -id), adj., cu un număr de cromozomi redus la jumătate față de numărul inițial; ~heteroxen (v. hetero-, v. -xen), adj., (despre ciclul evolutiv al unor paraziți) care în dezvoltarea sa necesită mai multe gazde; ~mastie (v. mastie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin existența de mamele supranumerare; sin. politelie; ~melie (v. -melie), s. f., prezența unui număr mai mare de membre decît cel normal; ~menoree (v. meno-, v. -ree), s. f., apariție a ciclului menstrual la intervale mai scurte decît cele normale; ~mer (v. -mer), adj., s. m., 1. adj., Format din mai multe părți sau diviziuni. 2. s. m., Substanță ale cărei molecule sînt constituite din reunirea mai multor molecule de monomer; ~merie (v. -merie), s. f., 1. Stare a unui corp polimer. 2. Condiționare a unui caracter de mai mulți factori genetici echivalenți; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., suprapunere simultană a două sau a mai multe măsuri în care timpii tari inițiali nu coincid întotdeauna; ~mialgie (v. mi/o-₁, v. -algie), s. f., afecțiune dureroasă simultană a mai multor mușchi; ~morf (v. -morf), adj., 1. Care se prezintă sub mai multe forme. 2. (Despre specii animale) Cu variabilitate mare; ~morfie (v. -morfie), s. f., proprietate a unor substanțe chimice de a se prezenta sub mai multe forme cristaline; sin. polimorfism^[3], pleomorfism^[4]; ~nezie (v. -nezie), s. f., înmulțire exagerată a insulelor pancreatice; ~nitrofil (v. nitro-, v. -fil₁), adj., (despre bacterii) care preferă azotul combinat; ~nom (v. -nom₂), s. n., expresie algebrică formată din mai multe monoame; ~odă (v. -odă), s. f., tub electronic cu mai mulți electrozi; ~odont (v. -odont), adj., cu dinți numeroși; ~odontie (v. -odontie), s. f., prezența de dinți supranumerari; ~oecie (v. -oecie), s. f., prezența concomitentă în cadrul aceleiași specii a unor indivizi de sexualitate diferită; ~onichie (v. -onichie), s. f., malformație caracterizată prin prezența de unghii supranumerare la degete; ~onim (v. -onim), s. n., nume taxonomic cu semnificație nesigură, confuză; ~onimie (v. -onimie), s. f., caracteristică a unei limbi în care același obiect are mai multe denumiri; ~opie (v. -opie), s. f., percepție multiplicată a unui obiect; sin. poliopsie; ~opsie (v. -opsie), s. f., poliopie*; ~orexie (v. -orexie), s. f., foame excesivă; ~orhidie (v. -orhidie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin existența de testicule supranumerare; ~otie (v. -otie), s. f., anomalie congenitală constînd în prezența de pavilioane supranumerare la același individ; ~pag (v. -pag), s. m., monstru monocefalian cu două coloane vertebrale complete și independente avînd și o mandibulă dublă; ~patie (v. -patie), s. f., stare a unei persoane atinse, simultan, de mai multe boli; ~petal (v. -petal), adj., (despre corolă) cu mai multe petale; ~petalie (v. -petalie), s. f., stare a unei corole cu petale supranumerare; ~piren (v. -piren), adj., cu nuclei sau sîmburi numeroși; ~plastic (v. -plastic), adj., (despre țesuturi organice) care conține mai multe plastide; ~plectic (v. -plectic), adj., care poate produce mai multe combinații de gene; ~pnee (v. -pnee), s. f., respirație cu frecvență mărită; ~pod (v. -pod), adj., s. m., 1. adj., Care are mai multe picioare. 2. s. m., Făt teratologic avînd mai multe picioare decît normal; ~podie (v. -podie), s. f., malformație congenitală constînd în prezența unui număr de picioare supranumerare; ~por (v. -por), s. m., ciupercă cu numeroși pori, din clasa bazidiomicetelor, care crește pe arbori; ~pter (v. -pter), adj., cu mai multe aripioare; ~ritmie (v. -ritmie), s. f., suprapunere de linii melodice cu structuri ritmice diferite care evoluează simultan; ~riz (v. -riz), adj., (despre plante) cu mai multe rădăcini; ~saprobii (v. sapro-, v. -bie), s. f. pl., forme vegetale și animale utilizate ca indicatori biologici în sistemul saprobiilor pentru determinarea zonelor de poluare intensă a apelor; ~sarcă (v. -sarcă), s. f., dezvoltare anormală a unei plante, datorită excesului de suc nutritiv; ~semie (v. -semie), s. f., 1. Pluralitate de semnificații conținute de un cuvînt sau de o unitate frazeologică. 2. Proprietate a operei de artă de a avea pentru contemplator mai multe sensuri, care se dezvăluie succesiv, în funcție de contextul social-politic și istoric în care este receptată; ~sialie (v. -sialie), s. f., salivație excesivă; ~sperm (v. -sperm), adj., 1. Care prezintă polispermie. 2. (Despre fructe) Cu semințe numeroase; ~spermie (v. -spermie), s. f., proces de producere a unui zigot prin fecundarea unor ovule de către mai mulți spermatozoizi; ~spor (v. -spor), adj., s. m., 1. adj., Care conține mai mulți spori. 2. s. m., Celulă reproductivă care se divide în mai mult de patru spori; ~stel (v. -stel), adj., (despre rădăcini) care posedă mai mulți cilindri centrali; ~stelie (v. -stelie), s. f., prezență a mai multor cilindri centrali în rădăcină; ~stemon (v. -stemon), adj., 1. (Despre androceu) Care are stamine de două ori mai mult decît petale. 2. Cu mai multe serii de stamine; ~stih (v. -stih), adj., (despre organe vegetale) dispus pe mai multe șiruri, serii sau verticile; ~stom (v. -stom), adj., cu mai multe orificii sau haustorii; ~telie (v. -telie), s. f., polimastie*; ~tenie (v. -tenie), s. f., multiplicare a cromatidelor în interiorul fiecărui cromozom; ~tipic (v. -tipic), adj., (despre specii) care cuprinde mai multe categorii sistematice inferioare; ~tom (v. -tom), adj., s. n., 1. adj., (Despre organe vegetale) Divizat sau ramificat în mai multe părți. 2. s. n., Tip de tomograf cu trei tipuri de deplasare a tubului; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. Diviziune în mai multe părți, grupe sau specii. 2. Ramificare a vîrfului axei principale a tulpinii sau inflorescenței în mai mult de două ramuri secundare; ~topic (v. -topic), adj., (despre specii vegetale) format pe areale diferite; ~topie (v. -topie), s. f., 1. Localizare în mai multe organe sau țesuturi a unei boli. 2. Acțiune a unei substanțe față de mai multe țesuturi organice. 3. Posibilitate a formării unor soiuri, biotipuri sau ecotipuri polifiletice cu puține caractere diferențiale, pe areale separate; ~trih (v. -trih), adj., cu mai mulți peri, cili sau flageli; ~trof (v. -trof), adj., cu capacitate de adaptare la nutriție diferențiată, pe substraturi variate; sin. politrofic; ~trofic (v. -trofic), adj., politrof*; ~trofie (v. -trofie), s. f., 1. Exces în procesul de nutriție. 2. Nutriție pe mai multe plante-gazdă; ~trop (v. -trop), adj., s. f., 1. adj., (Despre transformări ale sistemelor fizico-chimice fluide) Care se efectuează în așa fel încît căldura specifică rămîne constantă. 2. s. f., Curbă care reprezintă o transformare politropă; ~urie (v. -urie), s. f., eliminare abundentă de urină; ~valent (v. -valent), adj., (despre substanțe) care se poate prezenta în compușii săi în diferite stări de valență; ~xen (v. -xen), adj., s. n., 1. adj., (Despre paraziți) Care poate trăi pe mai multe gazde. 2. s. n., Amestec natural de platină și fier; ~zoare (v. -zoar), s. n. pl., clasă de animale microscopice unicelulare care trăiesc în colonii și al căror corp este acoperit cu o crustă calcaroasă; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., complex activ rezultat din sinteza proteinelor și constituit din mai mulți ribozomi uniți printr-o moleculă de ARN; sin. poliribozom^[5]; ~zomie (~somie) (v. -zomie), s. f., prezență de cromozomi supranumerari.