ANGAJAT ~ți m. 1) Persoană încadrată la un loc de muncă; salariat. 2) Militar încadrat în armată pe baza unui angajament voluntar. /v. a angaja

BURGHEZ, -Ă, burghezi, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. Creat de burghezie, propriu acesteia, purtînd caracterul ei; care face parte din burghezie. ◊ Compuse: burghezo-democratic, -ă = (despre o revoluție, rar despre un regim etc.) care urmărește (și realizează) lichidarea relațiilor feudale prin lupta revoluționară a maselor; burghezo-moșieresc, -ească = (despre un regim politic) în care burghezia își împletește interesele de clasă cu ale moșierimii și împarte puterea cu aceasta, împotriva poporului muncitor; mic-burghez, -ă = creat de mica burghezie, propriu micii burghezii, purtînd caracterele ei. II. S. m. și f. 1. Persoană care aparține burgheziei; proprietar de mijloace de producție care exploatează munca salariată; capitalist. ◊ Compus: mic-burghez = a) persoană care face parte din mica burghezie; b) fig. persoană cu vederi înguste. 2. (În orînduirea feudală) Orășean. [Pl. și: burgheji] – It. borghese (fr. bourgeois).

BURGHEZIE, burghezii, s. f. Clasă socială care, în orînduirea capitalistă, stăpînește mijloacele de producție, exploatează munca salariată și deține puterea de stat; clasa capitaliștilor. ◊ Marea burghezie = vîrfurile societății burgheze (industriași, bancheri). Mica burghezie = pătură socială formată din micii producători de mărfuri, micii proprietari ai mijloacelor de producție (negustori, meseriași, țărani cu proprietate mică și mijlocie), care nu exploatează forță de muncă străină, ocupînd o poziție intermediară între burghezie și proletariat, șovăind între aceste două clase, dar devenind pînă la urmă un aliat al proletariatului în lupta acestuia cu burghezia. Burghezia sătească (sau țărănescă) = chiaburimea. – It. borghesia.

CHIABUR, -Ă, chiaburi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Țăran bogat care aparține burgheziei satelor, posedă mai mult pămînt decît poate lucra singur, dispune de importante mijloace de producție și folosește muncă salariată. 2. Adj. Înstărit, bogat. – Tc. kibar „nobil, bogat”.

MANAGEMENT [mænidʒmənt] (cuv. engl.) 1. Ansamblul activităților de organizare și conducere prin care se determină obiectivele unei firme/întreprinderi, resursele și procesele de muncă necesare realizării lor și executanții acestora, prin care se integrează și se asamblează munca salariaților, utilizând mai multe tehnici și metode adecvate pentru realizarea scopurilor funcționării firmei/întreprinderii. 2. P. ext. Disciplină economică având drept scop studierea proceselor și relațiilor de m. (1) din cadrul firmei/întreprinderii, în vederea evidențierii regulilor (principiilor) generale care le guvernează și elaborarea de sisteme, metode, tehnici și modalități noi de conducere, menite să asigure creșterea competivității.

ECONOMIE, (2, 3) economii, s. f. 1. Totalitatea relațiilor de producție dintre oameni, corespunzătoare stadiului de dezvoltare a forțelor de producție ale societății dintr-o anumită epocă. [Suprastructura] este legată de producție numai indirect, prin intermediul economiei, prin intermediul bazei. STALIN, PROBL. LINGV. 10. ◊ Economie politică = știința care studiază legile producției sociale și ale repartiției bunurilor materiale pe diferite trepte de dezvoltare a societății omenești. Economia politică nu se ocupă de «producție», ci de relațiile sociale de producție dintre oameni, de orînduirea socială a producției. LENIN, O. III 41. Economie națională = ansamblul relațiilor economice dintr-o țară. Creșterea vitelor constituie una din principalele ramuri ale agriculturii și are un rol de seamă în întreaga economie națională. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2785. Economie socialistă = sistem economic bazat pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție, pe colaborarea și ajutorul reciproc al oamenilor eliberați de exploatare și pe repartizarea produselor după cantitatea și calitatea muncii depuse. Economie capitalistă = sistem economic caracterizat prin proprietate capitalistă și privată asupra mijloacelor de producție și exploatarea muncii salariate de către capitaliști în vederea obținerii plusvalorii. Economie naturală = economie în care se produce direct pentru consum, fără intermediul schimbului, produsele neîmbrăcînd forma marfă. În epoca economiei naturale, țăranul era aservit de proprietarul de pămînt, el muncea nu pentru sine, ci pentru boier, pentru mînăstire, pentru moșier. LENIN, O. I 421.2. (În opoziție cu risipă) Folosire chibzuită a mijloacelor materiale sau bănești, limitare la strictul necesar în cheltuieli, cumpătare, chibzuială, măsură. Regimul de economii înseamnă o luptă hotărîtă și continuă împotriva risipei, înseamnă înlăturarea cheltuielilor neproductive. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 285, 2/2. A mai stat o lună, a făcut economie și-a venit la București. VLAHUȚĂ, O. AL. II 80. Cu mica leafă ce avea... și mai ales cu o mare cumpăneală și economie își ținea casa. NEGRUZZI, S. I 333. ◊ Fig. Economie de timp. ♦ (Ironic) Zgîrcenie, avariție; calicie. 3. (Concretizat, mai ales la pl.) Bani agonisiți și păstrați pentru satisfacerea anumitor trebuințe. Se întîmpla să aibă... tocmai o mie de franci de economii. GALACTION, O. I 177. Sînt bani la sindicat, economii. SAHIA, N. 41. 4. Întocmire, orînduire a planului sau a părților unei lucrări, ale unei legi etc.; alcătuire, compoziție. Scriitorul... dînd la o parte tot ce poate fi balast în economia prozei sale, își construiește cu meșteșug eroii și evenimentele. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 160, 2/5. Femeia din «Păcat»... trebuia numaidecît să fie simpatică, pentru economia nuvelei. IBRĂILEANU, SP. CR. 246. – Variantă: (învechit) iconomie (GOLESCU, Î. 65, KOGĂLNICEANU, S. 111) s. f.

EXPLOATARE, exploatări, s. f. Acțiunea de a exploata și rezultatul ei. 1. Însușirea fără echivalent a unei anumite cantități de muncă străină, acaparare a rodului muncii producătorilor de bunuri materiale de către proprietarii particulari ai mijloacelor de producție. Sclavia este cea dintîi formă a exploatării specifică lumii antice; urmează apoi: iobăgia în evul mediu, munca salariată în epoca modernă. MARX-ENGELS, O. A. II 352. Singura cale în vederea desființării exploatării omului muncitor este aceea a luptei de clasă a proletariatului. LENIN, O. I 262. [Revoluția Socialista din Octombrie] își pune ca scop nu înlocuirea unei forme de exploatare cu altă formă de exploatare, a unui grup de exploatatori cu alt grup de exploatatori, ci desființarea oricărei exploatări a omului de către om. STALIN, O. X 251. ♦ Aservire economică și politică a unei țări de către un stat imperialist în scopul asigurării de profituri maxime pentru grupurile monopoliste din țara colonizatoare. 2. Punere în valoare a unei întreprinderi sau a unui bun (mină, pămînt, pădure etc.) (v. valorificare); totalitatea lucrărilor și instalațiilor care servesc în acest scop. Sub conducerea Partidului Muncitoresc Romîn, exploatarea și industria lemnului s-au transformat, pornind de la o stare haotică și dezorganizată, într-un sector puternic, cu întreprinderi ce se dezvoltă pe baze socialiste. REZ. HOT. I 277. Îndată ce a iscălit actele, a cerut lui Miron povețe asupra mijloacelor de exploatare cît mai bună a pămînturilor. REBREANU, R. I 49. 3. Fig. Faptul de a exploata (3), de a profita, de a trage folos. – Pronunțat: -ploa-.

EXPLOATATOR, -OARE, exploatatori, -oare, s. m. și f. 1. Persoană care își însușește fără echivalent muncă străină, persoană care acaparează roadele muncii altuia; (în orînduirea capitalistă) persoană care exploatează munca salariată și-și însușește plusvaloarea. V. moșier, feudal, capitalist, chiabur. Chiaburii sînt exploatatorii cei mai feroci, cei mai brutali, cei mai sălbatici, și nu o dată s-a întîmplat în istoria altor țări ca ei să restabilească puterea moșierilor, a regilor, a popilor, a capitaliștilor. LENIN, O. A. II 347. Dăm jos pe stăpîni, împărțim plugărimii pămîntul; înlăturăm pe exploatatorii industriilor, statul ia în stăpînire fabricile. SADOVEANU, M. C. 124. ◊ (Adjectival) Regele... capul clasei exploatatoare care a adus țăranul la sapă de lemn, care-a întins pînă într-atîta coarda că ea s-a rupt... are îndrăzneală a vorbi de spirite rătăcite. LIT. ANTIMONARHICĂ 138. 2. Persoană care exploatează (2) o moșie, o pădure etc. ◊ (Adjectival) Întreprindere exploatatoare de mine. – Pronunțat: -ploa-.

BURGHEZ², -Ă, burghezi, -e, s. m. și f. 1. Persoană care aparține burgheziei; proprietar de mijloace de producție care exploatează muncă salariată; capitalist, Compus: mic-burghez = a) persoană care face parte din mica burghezie. Micul-burghez se află într-o astfel de situație economică, condițiile lui de viață sînt de așa natură, încît el nu poate să nu se înșele, el este atras fără voia lui și inevitabil cînd spre burghezie, cînd spre proletariat. El nu poate avea o «linie» de sine stătătoare din punct de vedere economic. LENIN, O. XXV I80; b) fig. persoană cu vederi înguste, lipsită de orizont intelectual, v. filistin. 2. (În orînduirea feudală) Orășean. – Pl. și: (m.) burgheji.

BURGHEZIE, burghezii, s. f. Clasă socială care, în orînduirea capitalistă, stăpînește mijloacele de producție, exploatează muncă salariată și deține puterea de stat; clasa capitaliștilor. Înainte, burghezia era socotită drept capul națiunii, ea apăra drepturile și independența națiunii, punîndu-le «mai presus de orice». Acum, din «principiul național» nu a mai rămas nici urmă. Acum, burghezia vinde drepturile și independența națiunii pe dolari. Steagul independenței naționale și al suveranității naționale a fost aruncat peste bord. STALIN, C. XIX 7. ◊ Marea burghezie = vîrfurile societății burgheze (industriași, bancheri). Mica burghezie = pătură socială formată din micii producători de mărfuri, micii proprietari ai mijloacelor de producție (negustori, meseriași, țărani cu proprietate mică și mijlocie), care nu exploatează forță de muncă străină, ocupînd o poziție intermediară între burghezie și proletariat și șovăind între aceste două clase, dar care, convingîndu-se pînă la urmă că interesele lor sînt aceleași cu ale proletariatului, devin aliații acestuia împotriva burgheziei. În țările în care s-a dezvoltat civilizația modernă, s-a format și se formează o nouă mică burghezie, ca o parte întregitoare a societății burgheze, care oscilează între proletariat și burghezie. MARX-ENGELS, M. C. 62. Pentru ca majoritatea poporului să poată deveni într-adevăr majoritate în conducerea statului, să servească într-adevăr intereselor majorității, să devină o adevărată strajă a drepturilor ei etc., pentru acest lucru este necesară o a-numită condiție de clasă. Această condiție este: alăturarea majorității micii burghezii, cel puțin în momentul hotărîtor și în locul hotărîtor, la proletariatul revoluționar. LENIN, O. XXV 180. Burghezia liberală v. liberală. Burghezia sătească (sau țărănească) = chiaburimea. După anul 1907, clasele exploatatoare au adoptat o politică de creare la sate a unei baze sociale de sprijin, prin. întărirea burgheziei sătești. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 263.

CHIABUR¹, chiaburi, s. m. Țăran bogat care aparține burgheziei satelor, posedă mai mult pămînt decît poate lucra singur și dispune de importante mijloace de producție; el folosește muncă salariată, exploatînd pe țăranii muncitori și constituie unul dintre elementele cele mai reacționare și mai potrivnice regimului democrat-popular. Datorită măsurilor luate de guvern [între 1945 și 1947] din inițiativa partidului nostru, chiaburii au fost siliți să dea înapoi țăranilor pămînturile pe care le-au smuls. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 274. În regimul de democrație populară, puterea politică fiind în mîinile clasei muncitoare, aliată cu țărănimea muncitoare, posibilitățile chiaburilor de a exploata și jefui țărănimea săracă și mijlocașă sînt îngrădite. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 287.

MUNCĂ, munci, s. f. 1. Activitate a omului îndreptată spre un scop, în procesul căreia omul modifică și adaptează lucrurile din natură pentru satisfacerea trebuințelor lui. În Republica Populară Romînă munca este o datorie și o chestiune de onoare pentru fiecare cetățean capabil de muncă, după principiul «cine nu muncește nu mănîncă». CONST. R.P.R. 13. Munca e pulsul de viață al omenirii, e biruința veacurilor viitoare. SADOVEANU, O. VI 337. În mai, cînd rozele-nfloresc... Popoarele sărbătoresc A muncii sfîntă sărbătoare. DEMETRESCU, O. 80. Și cu muncă mai puțină va fi lan mai roditor, Cînd descoperiri mărețe vor sta lumii de-ajutor. BELDICEANU, P. 126. ◊ (Ec. pol.) Forță de muncă v. forță. Muncă abstractă = cheltuire de forță de muncă omenească socotită în general și care creează valoarea mărfurilor. O valoare de întrebuințare, un bun, nu are deci valoare decît pentru că în el se află concretizată sau materializată muncă omenească abstractă. MARX, C. I 72. Muncă concretă = cheltuire de forță de muncă omenească într-o. formă specială, îndreptată către un anumit scop și care creează valoarea de întrebuințare a mărfii. Orice muncă este, pe de altă parte, cheltuire de forță de muncă omenească într-o formă specială, îndreptată asupra unui scop anumit, și în această calitate a ei de muncă utilă concretă ea produce valori de întrebuințare. MARX, C. I 79. Oamenii muncii = toți cei care muncesc permanent cu brațele sau cu mintea într-un sector al producției. Protecția muncii = ansamblul măsurilor luate pentru a evita accidente de muncă, a asigura desfășurarea activității muncitorilor în condițiile cele mai bune. Muncă în acord v. acord. Muncă salariată v. salariat. Muncă calificată v. calificat. Diviziunea muncii v. diviziune. ◊ Expr. A cuprinde munca = a face față cu succes, a îndeplini cu succes anumite sarcini de îndrumare sau de conducere. A scoate din muncă = a îndepărta pe cineva dintr-un anumit post. 2. Efort de a realiza ceva; osteneală, strădanie. Stilul artistic al lui Eminescu este rezultatul unei munci îndelungate de selectare a materialului din limba comună. ROSETTI, S. L. 37. Toți aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă. EMINESCU, O. I 151. ♦ Ocupație, îndeletnicire. Care muncă mi-e mai dragă? Munca cea de haiducie. ALECSANDRI, P. P. 290. ♦ (La pl.) Lucrul cîmpului; muncă agricolă. O să vii să ne rogi să sărim să-ți facem muncile-n primăvară. SANDU-ALDEA, D. N. 209. Care cu poveri de muncă Vin încet și scîrțîind. COȘBUC, P. I 47. Văzui oameni... Cu plugurile la munci. ALECSANDRI, P. P. 285. 3. Folosul material agonisit prin lucru; agonisită. Cînd își aducea ea aminte de puicele cele nadolence și baghete, de vinișorul din cramă, de răsipa ce s-a făcut cu munca ei... crăpa de ciudă. CREANGĂ, P. 12. Munca-ne de zece ani Pun p-o haină de purtare. BOLLIAC, O. 203. 4. (Învechit, mai ales la pl.) Torturi, cazne. Muncile cele groaznice ale usturimei. ISPIRESCU, U. 78. Și-n temniță să-i bagi, Și la muncă să-i ții Pîn-or pieri de vii! TEODORESCU, P. P. 106. ♦ (Rar) Suferință, chin. Cîte munci, cîte necazuri... Inimi, soarta hotărește să răbdați. CONACHI, P. 82. 5. (Numai în expr.) Muncă silnică = pedeapsă care se aplică pentru fapte penale grave, pentru crime (pronunțată printr-o hotărîre judecătorească). Didina... îl orbește, riscînd astfel să fie arestată și să meargă la munca silnică. GHEREA, ST. CR. I 366.

PATRON², -OĂNĂ patroni, -oane, s. m. și f. 1. Proprietar al unei întreprinderi, al unei fabrici, al unei firme etc. care exploatează muncă salariată. Ai aflat poate că m-am certat cu patronul. C. PETRESCU, C. V. 157. Șefii poștelor – vătafii – tovarăși pe subt mînă cu patronii cafenelelor din port... erau datori să ia la rînd un număr egal din toate naționalitățile. BART, E. 289. După rînduiala breslei nu putea să intre în rîndul patronilor decît acela care și-a făcut anii de ucenicie, a lucrat un an la patronul care l-a scos calfă și a mai făcut și doi ani de călătorie. SLAVICI, O. II 35. 2. (În Roma antică) Patricianul roman în raporturile cu liberții și cu clienții. 3. Sfînt socotit protector al omului care îi poartă numele, apărător al unei case sau al unei comunități; ziua numelui unei persoane. Știi că astăzi am avut serbare: patronul școalei. C. PETRESCU, C. V. 87. Arta germană, întrunind idei abstracte cu prozaice amănunte, a știut să traducă cu penelul ideile care se rezumă în legendara vînătoare a sfîntului Hubert, patronul vînătorilor creștini din occident. ODOBESCU, S. A. 346. Nu puteam alege altă patroană spre a-i încrede secretele mele rugăciuni decît sfînta Cecilie. ALECSANDRI, O. P. 18. ♦ (Învechit) Ocrotitor, apărător, protector. După obiceiul, de obște pe atunci la toți tinerii, de a se alătura pe lîngă un boier însemnat, el își luă de patron pe Iordachi Cantacuzino, ce era pe atunci vistiernic mare. BĂLCESCU, O. I 183.

STĂPÎN, -Ă, stăpîni, -e, s. m. și f. 1. Persoană care folosește în gospodăria sa una sau mai multe slugi, considerată în raport cu acestea. Noroc măcar dac-ai avea Să dai de vreun stăpîn milos. IOSIF, PATR. 34. Cînd aș da odată peste un stăpîn cum gîndesc eu, n-aș ști ce să-i fac să nu-l smintesc. Nu cumva ai trebuință de slugă, voinice? CREANGĂ, P. 200. ◊ Expr. A intra la stăpîn = a se angaja slugă la cineva. Ia, sînt și eu un băiet sărman, din toată lumea, fără tată și mamă, și vreau să întru la stăpîn. – Să intri la stăpîn?! D-apoi tu nici de păscut gîștele nu ești bun. CREANGĂ, P. 147. (Glumeț) Cînd îmi dai voie să fumez? – Asta e acum! Nici să nu te aud, se supără Sonia... – La ce stăpîn am intrat! se văită Ion Ozun. C. PETRESCU, C. V. 218. (A fi) fără stăpîn = (a fi) liber, de capul lui; p. ext. fără rost. Rătăcesc ca un cîine fără stăpîn... Dar nu port pe grumaz urmele lanțului. BENIUC, V. 25. A-și găsi stăpînul = a-și găsi nașul, v. găsi. 2. (Astăzi mai ales la pl., denumind categoria socială a exploatatorilor) Persoană care folosește muncă salariată în întreprinderea sa (industrială, comercială etc.) considerată în raport cu angajații săi. V. patron, jupîn. Foloasele stăpînilor de odinioară rămîn azi în mîna muncitorilor. SADOVEANU, E. 29. Stăpînii socotesc, Cînd cei buni din lanț voiesc Să dezlege Leul, Că au cine oare-atunci Ar mai duce-n chin și munci, Pentru dînșii, greul? NECULUȚĂ, Ț. D. 44. 3. Posesor al unui lucru material (considerat în raport cu lucrul posedat); proprietar. A rămas singur stăpîn pe pămînt, pe casă, pe acareturi. STANCU, D. 29. Cînele înțelegea că e vorba de el. Se oprise, negru și cu lustru ca păcura, și privea la stăpîni cu doi ochi așa de deștepți, parcă numai glasul îi lipsea. SADOVEANU, O. IV 17. Astă-noapte chiar, frate-meu mi-a adus răspuns că pe stăpîna cosiței a furat-o un zmeu. ISPIRESCU, L. 23. Calul fiului de crai începe a sări în două picioare, forăind și cît pe ce să izbească pe stăpînu-său. CREANGĂ, P. 185. ♦ Proprietar de sclavi (considerat în raport cu aceștia). Chestiunea dezrobirii țiganilor... a început a se agita prin însăși inițiativa parțială a stăpînilor de țigani. KOGĂLNICEANU, S. A. 194. 4. Stăpînitor, conducător (al unui stat, al unui popor); domnitor, suveran. Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici, Între făclii de ceară, arzînd în sfeșnici mari, E-ntinsă-n haine albe, cu fața spre altar, Logodnica lui Arald, stăpîn peste avari. EMINESCU, O. I 88. Azi vin și pun piciorul pe-acest pămînt romîn și zic: Moldovo-n mine cunoaște-al tău stăpîn. ALECSANDRI, T. II 69. Este el, cum îl arată sabia lui și armura, Cavaler de al credinței sau al Tibrului stăpîn... Uriaș e al Daciei sau e Mircea cel Bătrîn? ALEXANDRESCU, P. 133. ◊ (Poetic) Cînd intrarăm în Bogdănești, noaptea era desăvîrșit stăpînă. SADOVEANU, O. VII 181. Lună, tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci Și gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci. EMINESCU, O. I 130. ◊ Expr. A fi stăpîn pe situație = a domina o situație, a se simți tare, sigur într-o anumită împrejurare. ♦ Fig. (Adesea adjectival) (Persoană sau colectivitate) care dispune de sine, care-și făurește singură viața, soarta, viitorul. Ei bine, ce sîntem noi aici? Stăpîni pe soarta noastră sau robi plecați sub bici? ALECSANDRI, T. II 111. ◊ Expr. A fi stăpîn pe sine = a fi capabil să-și înfrîneze pornirile și pasiunile; stăpînit, reținut. Penelopa, lîngă el, se ținea bine. Demnă, severă, stăpînă pe sine, sta măreață în rochia ei galbenă. BART, E. 76. Omule... Spune-mi, ești stăpîn pe tine? Dai pravili inimei tale? CONACHI, P. 276. ♦ Fig. (Mai ales la feminin) Epitet dat persoanei iubite. Mi-aduc aminte de duduia Ionița, stăpîna visurilor noastre de la doisprezece ani. IBRĂILEANU, S. 32. Cupido, un paj șăgalnic, va ascunde cu-a lui mînă Vioriul glob al lampei, mlădioasa mea stăpînă! EMINESCU, O. I 154. 5. Persoană care are autoritate în familie; (în raport cu oaspeții) gazdă. Ardă-i focul de bărbați! Să-i lăsăm azi nemîncați. De nimică nu ne pasă, Că sîntem stăpîne-n casă. ALECSANDRI, T. I 243. Cucoană Caliopi, să-i vorbești d-ta. – Ba d-ta, cucoane Matachi, ca stăpînul casei. id. ib. 356.

MUNCĂ. Subst. Muncă, munculiță (dim.), muncușoară, muncire (înv. și pop.), lucru, lucrat, lucrare (înv.), treabă, trebușoară (dim., pop. și fam.), trudă (pop.), trudnicie, robotă, roboteală, robotit. Producție. Osteneală (înv. și pop.), oboseală, efort, strădanie, străduială (rar), străduință (rar), istovire. Acțiune, activitate; ocupație, îndeletnicire, preocupare; meserie, profesie, profesiune; slujbă, slujbuliță (dim.), slujbușoară (rar), serviciu, post; cîmpul muncii. Muncă fizică, muncă manuală; muncă agricolă, munca cîmpului; muncă industrială; muncă intelectuală. Muncă grea. Muncă salariată. Forță de muncă. Muncitor, om al muncii, lucrător, truditor (pop. și livr.), slujbaș, salariat. Adj. Muncitor, truditor (pop. și livr.), trudnic (pop.), lucrător, harnic, strădalnic (înv. și pop.), activ, zelos, robaci (reg.). Muncit, trudit (pop.), obosit, ostenit (înv. și pop.), istovit, spetit. Vb. A munci, a lucra, a munci din greu, a se speti muncind, a munci (a lucra) pe brînci, a trage în (la) ham, a munci ca un hamal, a roboti, a trebălui, a se istovi, a se osteni (înv. și pop.), a-și da (toată) osteneala, a se căzni, a se sili, a (se) trudi (pop.), a-și da truda (pop.); a face treabă, a avea treburi, a avea treabă pînă peste cap, a nu-și vedea capul de treburi, a fi în treabă, a avea de lucru, a avea lucru (reg.), a fi ocupat, a fi prins (cu lucru, cu treburi); a activa, a fi activ; a produce, a crea. A porni la muncă, a veni singur la ham, a se pune pe treabă, a se da la treabă, a se pune pe (la) lucrate, a se înhăma la lucru, a pune umărul, a ajuta, a da o mînă de ajutor. V. activitate, efort, hărnicie, îndeletnicire, meșteșug, meșteșugar, oboseală.

patron⁴, ~oană smf [At: (a. 1696) URICARIUL, V. 140/19 / V: (rar) ~onă sf, ~nos^[1] (A: nct) / Pl: ~i, ~oane / E: lat patronus, ger Patron, fr patron, mg patrónus] 1 Sfânt considerat protector al unei persoane, al unui așezământ, al unei comunități etc. (care, de obicei, îi poartă numele). 2 Zi a numelui unei persoane. 3 (Îe) A face ~ A-și serba ziua numelui. 4 Ocrotitor. 5 (Reg) Cap de familie. 6 (Reg) Persoană însărcinată cu paza unei comune în timpul nopții. 7 Proprietar al unei întreprinderi, al unui local, al unui atelier etc. care folosește munca salariată, în raport cu angajații sau cu clienții săi Vz meșter, stăpân. 8 (Ant) Patrician roman considerat în raport cu liberții și cu clienții săi. 9 (Jur; înv) Cetățean care, în Imperiul Otoman, făcea oficiul de apărător al administrației locale în litigiile acesteia cu administrația centrală Si: defensor.

MANUFACTURIER, -Ă s. m., adj. 1. S. m. (Astăzi rar) Patron al unei manufacturi (2); lucrător într-o întreprindere de manufactură. Cf. NEGULICI. Manufacturierul, neguțitorul, capitalistul. CALENDAR (1856), 13/4. Mari fabricanți, manufacturieri. MAIORESCU, D. I, 414. Vecin cu noi era. . . fiul unui manufacturier. BRĂESCU, 116. 2. Adj. Care ține de manufactură (1), privitor la manufactură, care produce manufactură ; (învechit) manufacturial. Cf. BARCIANU. Industria manufacturieră. . . se face cu materii indigene sau se mărginește a fasona materii importate. N. A. BOGDAN, C. M. 125. Clasa burgheză, relațiile de producție capitaliste, munca salariată se dezvoltă în toate țările în condițiile prielnice create de stadiul manufacturier al producției. CONTEMP. 1953, nr. 359, 2/5. - Pronunțat: -ri-er. – Pl.: manufacturieri, -e. – Din fr. manufacturier.

burghezie s.f. 1 Clasă socială, intermediară între nobilimea feudală și proletariat, compusă din proprietarii mijloacelor de producție și din grupuri sociale care exercită diferite meserii liberale, activități comerciale și productive etc., utilizînd munca salariată, care a luat naștere la sfîrșitul Evului Mediu în procesul diferențierii micilor producători de mărfuri și al acumulărilor primitive de capital și a cărei dezvoltare înseamnă sfîrșitul feudalismului; (înv.) burghezime, (deprec.) burtăverzime. 2 Marea burghezie = stratul superior al burgheziei, compus din marii proprietari. Burghezia de mijloc = strat social format din proprietarii de întreprinderi de mici dimensiuni, din liberi profesioniști, din personalul de conducere în industrie etc. Mica burghezie = strat social compus din micii producători de mărfuri, din micii comercianți, din meșteșugari, funcționari etc. Burghezie compradoră v. comprador. 3 (în Ev. Med.) Locuitorii de la orașe, populația orașelor; tîrgoveții, orășenimea. • pl. -ii. g.-d. -iei. /<it. borghesia, fr. bourgeoisie.

MUNCĂ s. f. 1. (Învechit și popular; mai ales la pl.) Tortură, caznă, chin (la care erau supuși osîndiții); s p e c. (de obicei determinat prin „veșnic”, „de vecie”, „vecilor” etc.) chinurile iadului. Se nu adaugâ-se ție scaunul fără-legiei, ce face munci (f ă u r e ș t e a s u p r i r e a B 1938). PSALT. 197. Să scape de gheenă și de munca de vecie. CORESI, EV. 29. Vor mearge aceia în munca veacilor (a. 1579). GCR I, 19/8. 7 coconi. . . ascunși. . . de frica muncilor. MOXA, 367/26, cf. GCR I, 138/12, HERODOT (1645), 196. Și în iad rădică ochii lui, fiind în muncă. N. TEST. (1648), 91^v/6. Nu vă temeți. . . de muncile aceste trecătoare (a. 1674). IORGA, S. D. XXI, 28. Și-i va turbura-n urgie, în munca cea cu vecie. DOSOFTEI, PS. 14/12. Toți muriia și mergea în muncă. FL. D. (1680), 16^r/7. Al tău hainlîc de mai înainte nu poate fărnumai să ne ducă la munca de veci (a. 1750). GCR II, 49/20. O strînseră cu vîrteaje de munci. MINEIUL (1776), 179^v1/32. Ca să ia munci, în iad va să se ducă. MAIOR, P. 107/25. Această incviziție. . . întinse lucrările sale cu munci și arderi. . . și asupra creștinilor. AR (1829), 237¹/18. A hotărît să te omoare cu muncile ce ț-a făcut vezirul. GORJAN, II, 163/13. Hojma le spunea de focul Gheenii și de muncile ce-i așteaptă. NEGRUZZI, S. I, 225. Și-n temniță să-i bagi Și la muncă să-i ții Pîn-or peri de vii ! TEODORESCU, P. P. 106. Se ruga. . . pentru sufletul lui, care-l scapa din ghearele diavolului și a muncilor celor vecinice. ȘEZ. V, 36. Plînge-va Adam atunci, Văzînd păcătoșii-n munci. ib. XII, 102. ◊ (Determinat prin „mare”, „greu”, „cumplit” etc.) Cine va face rău, rea muncă i se va găti în vecie. CORESI, EV. 68, cf. 18, 82. Să vedemu muncile cele marile (cca 1580). CUV. D. BĂTR. II, 344/13, cf. 312/9. I-au fost certînd cu o muncă mare. PRAV. 208, cf. 96, 109. Pre nepoții lui Vasilie Vodă cu mari munci i-au omorît. M. COSTIN, ap. GÎDEI, 316. I-au dat gre muncă păgînească 5, 6 dzile păn-au spus toat-averea ce-au avut. NECULCE, L. 350. Feliuri de ispitiri, munci cumplite, bătăi. . . au răbdat. IACOV, SYN. 8^v/15. ◊ (Învechit) Muncă de cap = pedeapsă cu moartea. Și care nu va vrea să se leapede de Hristos, să i să dea muncă de cap. MINEIUL (1776), 104^r2/30. La muncă de cap să fie Syndipa (a. 1802). GCR II, 189/13. ♦ (La pl.) Mijloace, instrumente de tortură. Cu teslă și cu bardă și cu svredel. . . cu toate muncele și cu toate-l muncește, de-l giunghe și-l taie. COD. TOD. 214. Unul dintre dînșii, după ce au căzut în prepus, s-au prins și trăgîndu-se la munci, au descoperit vicleșugul. ȘINCAI, HR. I, 5/29. ♦ P. e x t. Durere, suferință (fizică sau morală). Și plecă-se întru munci înrema lor. PSALT. 229. Este slobod și de muncile lăcomiei și priiaten șie îș face. N. COSTIN, ap. GCR II, 14/9. Socoti ce lucru de iute și de muncă iaste dragostea muierească. VARLAAM-IOASAF, 141^r/15. Dragostea ce se naște în muncele robirei. HELIADE, O. I, 169. Să nu faci arătare Ce inimă e în muncă De să arde așa tare. PANN, E. I, 23/6. Ah! prieteșugul . . . Pentru mine este muncă, dojană și chinuire. CONACHI, P. 84. Voi fi supus duioasei, nemaisimțitei munci, C-o oaste de imagini să te iubesc ș-atunci ? EMINESCU, O. IV, 437. Rugă pe toți oamenii săi ca să-i puie foc [rugului], spre a scăpa de muncile cele groaznice ale usturimei ce-l chinuiau. ISPIRESCU, U. 78. De ce-i iubirea dulce? Căci are neajunsul Acelui chin ce-ți place: să-și facă însuși munci ! COȘBUC, S. 42. ♦ S p e c. (Sens curent; la pl.) Durerile facerii. Cf. COSTINESCU, DDRF, ALEXI, W. 2. Efort, trudă, osteneală, strădanie (depuse într-un anumit scop). Cu mare muncă scoasem, den limbă jidovească . . . pre limbă românească. PALIA (1581), 11/24. Nefiindu putință să să hrănească fără de muncă și fără de lucru (a. 1675). GCR I, 219/32. Dar cît sînt ei de voinici, Geaba, că nu-s dați la munci. PR. DRAM. 307. Fără muncă l-am biruit. DDRF.. Toți aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă. EMINESCU, O. I, 151. Astăzi rodul muncii mele, fătul ce-am crescut din fașă într-o clipă să-l răpuie Vlaicu, inimă pizmașă ? DAViLA, V. V. 116. În manuscrisele poeziilor lui se vede munca de a da strofelor ordinea cea mai firească. IBRĂILEANU, S. L. 228. Stilul artistic al lui Eminescu este rezultatul unei munci îndelungate. ROSETTI, S. L. 37. ◊ E x p r. (Regional) A fi muncă de . . . = a fi greu să . . . Lesne-i măi, de a-l aduŝe, Numa-i muncă d-a-l cunoaște. ALEXICI, L. P. 6. (Regional) A-i fi muncă (de cineva) = a se sfii, a se jena (de cineva). Com. LIUBA, cf. NOVACOVICIU, C. B. II, 4. 3. Desfășurare a unei activități (fizice sau intelectuale); activitate a omului îndreptată spre un scop, în procesul căreia omul modifică și adaptează lucrurile din natură pentru satisfacerea trebuințelor sale; lucru, treabă. Pune temeiu. . . pe munca ta. MARCOVICI, D. 11/1. [Omul] este oare pentru muncă născut și zidit în lume ? CONACHI, P. 274. Munca e bogăție vecinică. RUSSO, S. 31. Munca e blagoslovită, Cînd te ții de ea, ai pită. PANN, ap. TDRG. Sfîntă muncă de la țară, izvor sacru de rodire. ALECSANDRI, P. III, 42. Cu munca m-am trezit. CREANGĂ, P. 200, cf. 329. Sfîntă muncă e aceea Ce răsplată-n ea-și găsește. VLAHUȚĂ, O. A. I, 25. Mărturiile trecutului nostru. . . ne vorbesc de pămîntul de muncă. PAMFILE, A. R. 1. Un cîntec, Un cîntec ce-l tot aud: La muncă. BACOVIA, O. 188. La arhondaric – muncă la cataramă, încă din răsăritul soarelui. STĂNOIU, C. I. 87. Să întrerupem munca pentru cîteva ore. SAHIA, N. 40. Munca e pulsul de viață al omenirii, e biruința veacurilor viitoare. SADOVEANU, O. VI, 177. Au dreptul la sporuri de salariu salariații care lucrează în condițiuni de muncă neobișnuită. LEG. EC. PL. 284, cf. 275. În Republica Populară Română, munca este o datorie și o chestiune de onoare pentru fiecare cetățean capabil de muncă. CONST. R.P.R. 13. Știm cu toții ce rol important joacă munca și, mai mult, ce rol urmează ea să joace în societatea socialistă. V. ROM. iunie 1957, 161. Batoza se aude duduind, Răzbate pîn-aici cîntecul muncii. BENIUC, M. 128. Rodește spornic holda de muncă și strădanii. DEȘLIU, G. 6. Munca este fîntîna cea nesecată din care se poate îndestula omul. POPESCU, B. II, 47. Iubirea de muncă avere-ți bagă-n pungă. ZANNE, P. VIII, 373. Cu munca, frate, și din piatră scoți lapte. id. ib. 374. ◊ (Personificat) Flămînzi venim ta poarta-ți, sfîntă muncă. NECULUȚĂ, Ț. D. 11. ◊ (Jur.) Muncă silnică = pedeapsă privativă de libertate (și cu obligația de a munci), prevăzută pentru infracțiuni grave. Sectarii religioși, trimiși la munca silnică pentru credințele lor religioase. GHEREA, ST. CR. II, 227, cf. I, 366. L-au osîndit la muncă silnică, zece ani. SADOVEANU, O. III, 446, cf. DM, DER. Muncă abstractă v. a b s t r a c t. Muncă concretă v. c o n c r e t. Muncă simplă v. s i m p l u. Muncă complexă v. c o m p l e x. Muncă vie v. v i u. Muncă salariată v. s a l a r i a t. Muncă necesară v. n e c e s a r. Om al muncii = persoană care își cîștigă existența muncind, fără a exploata pe alții. Diviziunea muncii = procesul desprinderii diferitelor categorii de muncă (3) din ansamblul muncii sociale și al fixării lor ca activități de sine stătătoare; totalitatea diferitelor categorii de activitate existente simultan. DER. Protecția muncii = ansamblu de măsuri luate în scopul de a asigura muncitorilor cele mai bune condiții de activitate. Cf. DL, DM. Forță de muncă v. f o r ț ă. Mijloace de muncă v. m i j l o c. Productivitatea muncii v. p r o d u c t i v i t a t e. Cîmpul muncii v. c î m p. Zi de muncă v. z i. Zi-muncă v. z i. ◊ L o c. a d j. De muncă = arabil. Mărturiile trecutului nostru. . . ne vorbesc de pămîntul de muncă. PAMFILE, A. R. 1. ◊ E x p r. A cuprinde munca = a-și îndeplini sarcinile. A scoate din muncă = a îndepărta pe cineva dintr-un anumit post. ♦ S p e c. (La pl.) Lucrări agricole. O să vii să ne rogi să sărim să-ți facem muncile-n primăvară. SANDU-ALDEA, D. N. 209. Ca mîine se desprimăvărează și vin muncile. REBREANU, R. I, 236, cf. 255. Văzui oameni. . . Cu plugurile la munci. ALECSANDRI, P. P. 285. 4. (Concretizat) Lucru realizat pe baza unui efort, ca rezultat al unei activități; cîștig material obținut prin muncă (3), f o l o s, p r o f i t. Și deade rugiriei rodul lor și muncile (a g o n i s i t a H). PSALT. 160. Se atîta osîndesc ceia ce nu miluiesc . . ., cu cît mai vîrtos osîndiți fi-vor care-i răpesc munca striinilor. CORESI, EV. 42. Să-și piiardză muncă și să nu ia nemică den roada viei. PRAV. 8. Judecă. . . de se cuvine să fiu lipsit. . . de munca și osteneala tinerețelor mele. ANTIM, P. XXVII. Dupe ce le-au dat munca înapoi, le-au măritat. FILIMON, O. Î, 429. Cînd își aducea ea aminte. . . de răsipa ce s-a făcut cu munca ei. . . , crepa de ciudă. CREANGĂ, P. 12. O cîrpă din gunoi este o muncă de om, peste care te faci stăpîn, dacă o pui d-o parte. DERLAVRANCEA, ap. TDRG. Dormea cît e ziua de mare, se întindea, căsca, puteau să treacă cirezi de vite prin munca oamenilor. SADOVEANU, O. III, 110. ♦ Spec. (Neobișnuit) Operă scrisă; lucrare, carte. Începutul și pricina unirei acesteia le-am scris în munca mea cea lătinească. ȘINCAI, HR. III, 176/21. – Pl.: munci și (învechit, rar) munce. – Din v. sl. мѧка.

SLUJBĂ ~e f. 1) Muncă permanentă a unui salariat; serviciu. 2) Muncă în folosul sau în interesul cuiva sau a ceva. * A fi (sau a se pune) în ~a cuiva (sau a ceva) a sluji unei persoane sau unei cauze. 3) pop. Serviciu militar. 4) Serviciu religios. [G.-D. slujbei] /<sl. služiba

PLUSVALOARE s.f. (Ec.) Valoare pe care munca muncitorului salariat o creează peste valoarea forței sale de muncă. [Pl. -ori, gen. -orii. / după fr. plus-value].

NOMINAL, -Ă, nominali, -e, adj. Care conține nume, de nume; pe nume, după nume. L-au trecut și pe el pe acele tabele nominale. CAMILAR, N. I 18. Astfel, la apelul nominal lipsi. BOLINTINEANU, O. 280. ◊ (Ec. pol.) Valoare nominală = valoarea indicată pe o acțiune, pe o hîrtie-monedă, care uneori nu corespunde cu valoarea reală după cursul zilei; valoare trecută în scripte, valoare oficială. Valoarea nominală a acestui împrumut a fost de... GHICA, S. 449. Salariu nominal = sumă de bani pe care o primește un salariat pentru munca îndeplinită. (Gram.) Flexiune nominală = flexiunea părților de vorbire declinabile. În rusește flexiunea nominală e sintetică, iar cea verbală, e analitică. GRAUR, F. L. 180. Predicat nominal = predicat alcătuit dintr-un nume predicativ și un verb copulativ. În propoziția «pupăza era ceasornicul satului» (CREANGĂ, A. 55), «era ceasornicul» este predicatul nominal.

nominal, ~ă a [At: GHICA, S. 449 / Pl: ~i, ~e / E: fr nominal, lat nominalis] 1 a Care se referă la nume (1). 2 a După nume. 3 a Pe nume. 4 a Care figurează numai cu numele Si: formal. 5 a Care este numai în aparență. 6-7 sf, a (Șîs valoare ~ă) (Valoare) înscrisă pe un titlu de credit, obligație, cec etc., plătibilă de obicei la prezentarea lui. 8-9 sf, a (Îas) (Valoare) a parametrilor unui sistem tehnic, pentru care sistemul e construit să funcționeze în regim normal. 10 a (Îs) Salariu ~ Sumă de bani pe care o primește un salariat pentru munca prestată. 11 a (Îs) Putere ~ă Putere pentru care a fost conceput un anumit sistem tehnic, indicată de întreprinderea constructoare pe plăcuța indicatoare sau în fișa sistemului. 12 a Care este calculat în bani. 13 a (Grm) Care face parte din categoria substantivului sau pronumelui. 14 a (Grm) Care se referă la categoria substantivului sau pronumelui. 15 a (Grm) De substantiv sau pronume. 16 a (Grm) Prin substantiv sau pronume. 17 a (Grm) Care se adaugă la substantiv sau pronume. 18 a (Grm) Care formează substantive. 19 a (Îs) Flexiune ~ă Declinare. 20 a (Grm; îs) Predicat ~ (sau, rar, construcție ~ă) Predicat alcătuit dintr-un verb copulativ la un mod personal și un nume predicativ.

GREVĂ ~e f. Încetare voluntară și colectivă a muncii organizată de salariați cu scopul de a obține anumite revendicări. * ~a foamei refuzarea hranei (de o persoană sau de un grup de persoane) în semn de protest. /<fr. greve

SALÁRIU (< fr.; lat. salarium „soldă dată soldaților pentru sare”) s. n. Contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, care cuprinde s. de bază, îndemnizațiile, sporurile precum și alte adaosuri. ◊ S. de bază minim brut pe economie garantat în plată = nivelul minim al s. brut, de obicei lunar, stabilit prin hotărâre a Guvernului, sub care angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul colectiv de muncă. ◊ S. brut = suma totală a s. cuvenit pentru orele de muncă prestate. Cuprinde atât s. net, cât și impozitul pe s. individual, și a contribuțiilor conform legii (pentru fondul de șomaj). ◊ S. net = suma efectivă de bani încasată după scăderea din s. brut a impozitului pe s. individual și a contribuțiilor salariațiilor conform legii. ◊ S. real = cantitatea de mărfuri și servicii de consum care poate fi achiziționată, la un moment dat, cu salariul net.

SALARIU, salarii, s. n. Contravaloarea muncii prestate de salariat în baza contractului individual de muncă, care cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile și alte adaosuri; leafă². [Var.: (pop) salar s. n.] – Din fr. salaire, lat. salarium.

PROFIT, profituri, s. n. 1. Ceea ce reprezintă folos, cîștig, beneficiu. Profitul vînzătorului. ◊ Loc. prep. În profitul (cuiva) = în folosul, în beneficiul (cuiva). Operele lui să se vîndă în profitul urmașilor. NEGRUZZI, S.I 336. ◊ Expr. (Familiar) Un ce profit = un oarecare profit. Bine că n-am fost în București pe vremea aia! Cum sînt eu nevricoasă... (Leonida:) – Ba nu zi asta; puteai trage un ce profit. CARAGIALE, O. I 90. 2. Venitul capitalistului care are ca izvor plusvaloarea realizată din munca neplătită a salariaților. Profit mediu. Profit maxim.

ÎNDELETNICIRE. Subst. Îndeletnicire, ocupație, ocupare, treabă, activitate, muncă, lucru, lucrare, lucrat, roboteală, robotit. Sarcină, însărcinare, misiune, rol, atribuție, datorie, datorință (înv.), îndatorire, îndatorință (înv.), obligație. Meserie, meșteșug, zănat (reg.), profesiune, carieră; profesare (rar); profesionism, profesionalism (rar). Serviciu, slujbă, slujbuliță (dim.), slujbușoară, funcție, post; angajare. Poziție, situație, stare, treaptă (fig.), rang, obraz (înv.). Om al muncii, muncitor, lucrător; salariat, angajat, funcționar, slujbaș; meșteșugar, maistru, meșter, meseriaș; profesionist. Adj. Muncitor, lucrător. Vb. A se îndeletnici, a se ocupa cu ceva, a fi ocupat, a avea o ocupație, a avea treabă, a avea de lucru, a nu-și mai vedea capul de, a nu ști unde e (unde-i stă) capul, a munci, a lucra; a trebălui, a roboti. A face o meserie, a profesa; a exercita (a practica) o meserie (o profesiune); a îndeplini o funcție, a funcționa în calitate de...; a avea o slujbă, a sluji (înv.); a fi în slujbă, a-și face serviciul; a mînca (din) pita lui vodă. A-și alege (a îmbrățișa) o meserie (o profesiune), a se angaja, a intra în serviciu. V. meșteșug, meșteșugar, muncă, obligație, pescuit.

PREAVIZ s.n. Aviz, înștiințare făcută anticipat; (spec.) înștiințare prin care i se anunță anticipat unui salariat desfacerea contractului de muncă la expirarea unui termen anumit; salariu plătit celui concediat pentru intervalul de timp prevăzut în această înștiințare. [Pl. -zuri, -ze. / < fr. préavis].

roată țigănească expr. sistem de întrajutorare bănească practicată de un grup de salariați la locul de muncă, sub forma unei colecte bănești distribuite lunar, pe rând, participanților la sistem.

NECESAR, -Ă, necesari, -e, adj. De care este (neapărată) nevoie, de care nu ne putem lipsi; trebuitor, trebuincios, indispensabil. Nu poți cionti dintr-o ființă vie organele absolut necesare vieții. CARAGIALE, N. F. 26. Puturăm să cumpărăm cele necesare pentru mîncare, adică pîine, brînză și struguri. BOLINTINEANU, O. 265. Dacă în adevăr concursul meu vă este necesar, vi-l promit din toată inima. ALECSANDRI, S. 33. ◊ Strictul necesar = cantitate minimă (din ceva) indispensabilă pentru un anumit scop. (În economia capitalistă) Muncă necesară (spre deosebire de supramuncă) = munca prin care muncitorul salariat reproduce valoarea forței sale de muncă. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce este trebuincios la ceva. Necesarul de semințe. ▭ (În forma necesariu) Veni aici cu mulțime de vesminte... cizme lungi și alte necesarii. BOLINTINEANU, O. 268. – Variantă: necesariu, -ie adj.

CONTRACT, contracte, s. n. Acord încheiat, ca urmare a înțelegerii intervenite între două sau mai multe persoane (fizice sau juridice), pentru crearea, modificarea sau stingerea unor drepturi și obligații în relațiile dintre ele; act, înscris ce consemnează acest acord; convenție. ◊ Contract de muncă = contract încheiat de un salariat cu o întreprindere sau cu o instituție, prin care cel dintâi se obligă să presteze în favoarea celei din urmă o anumită muncă în schimbul unui salariu. – Din fr. contrat, lat. contractus.

CONTRACT, contracte, s. n. Acord încheiat între două sau mai multe persoane (fizice sau juridice), din care decurg anumite drepturi și obligații; act, înscris ce consemnează acest acord; convenție. ◊ Contract de muncă = contract încheiat de un salariat cu o întreprindere sau cu o instituție, prin care cel dintâi se obligă să presteze în favoarea celei din urmă o anumită muncă în schimbul unui salariu. ◊ (Fil.) Contract social = teorie care explică originea și natura statului pe baza unei convenții încheiate expres sau tacit între indivizii înșiși, între indivizi și suveran, între individ și comunitate. – Din fr. contrat, lat. contractus.

contract sn [At: ȘINCAI, HR. 132/8 / V: condrat, condract, ~at / Pl: ~e și (înv) ~uri / E: fr contrat, lat contractus] 1 Acord încheiat ca urmare a înțelegerii intervenite între două persoane fizice sau juridice, pentru crearea, modificarea sau stingerea unor drepturi și obligații în relațiile dintre ele Si: convenție, (înv) contractus. 2 (Ccr) Act scris ce consemnează acest acord Si: convenție. 3 (Îs) ~ de muncă Convenție încheiată de un salariat cu o întreprindere sau cu o instituție, prin care cel dintâi se obligă să presteze, în favoarea celui din urmă, o anumită muncă în schimbul unui salariu. 4 (Îs) ~ colectiv de muncă Convenție scrisă încheiată de instituție sau de o întreprindere cu propriii săi muncitori și funcționari, reprezentați de comitetul sindical. 5 (Îs) ~ social Teorie socială potrivit căreia statul ar fi apărut ca urmare a unei convenții prin care oamenii renunțau de bunăvoie la drepturile lor naturale în folosul unui organ suprem ce se obliga să le apere viața și proprietatea.

practicant, ~ă smf [At: ALBINEȚ, M. 18/18 / Pl: ~nți, ~e / E: ger Praktikant] 1 (Asr) Persoană care exercită o meserie, o profesie, o disciplină etc. 2 (înv; spc) Specialist în probleme juridice, de procedură etc. 3 Cea mai mică funcție administrativă în vechea ierarhie a funcționarilor începători. 4 Salariat, angajat care execută o muncă de ajutor pe lângă un specialist dintr-un domeniu tehnic. 5 Persoană care învață o meserie. 6 Persoană care îndeplinește un stagiu de pregătire lucrând ca începător într-o instituție sau întreprindere, pentru a se perfecționa într-o anumită profesie, prin completarea cunoștiințelor teoretice cu noțiuni practice.

TRANSFERA, transfer, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) muta (cu serviciul) de la o instituție la alta, fără desfacerea contractului de muncă (cu consimțământul sau la cererea salariatului). ♦ A (se) muta la alt club sportiv, la altă echipă. ♦ Tranz. A transmite (un act, un drept etc.) de la cineva la altcineva. 2. Tranz. A face un schimb, o trecere de energie, de căldură etc. de la un sistem la altul. – Din fr. transférer.

ZI, zile, s. f. 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul Soarelui; timpul cât Soarele rămâne deasupra orizontului; p. ext. lumină solară; interval de timp de 24 de ore, corespunzător unei rotații a Pământului în jurul axei sale; (Astron.) interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. ◊ (Determinând noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile. ◊ Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit, comun. De zi cu zi = zilnic. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic; b) la ziua, la data cerută; fără întârziere. Zi de (sau cu) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu; b) din ce în ce; progresiv, treptat. Din zi în zi = a) de azi pe mâine; fără termen precis, la infinit. Amâna plecarea din zi în zi; b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzând cu ochii. În toate zilele = în fiecare zi, oricând. (Reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. De (sau despre, către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Până în (sau la) ziuă sau de cu ziuă = până a nu se lumina; foarte devreme; dis-de-dimineață. Cu ziua-n cap = foarte devreme. La ziuă = în zori. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Zi și noapte sau (adverbial) ziua și noaptea = tot timpul, fără încetare; fără odihnă. Nici zi, nici noapte sau (adverbial) nici ziua, nici noaptea = niciodată. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață până seara; p. ext. mereu, continuu. ◊ Expr. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Bună ziua, formulă de salut, la întâlnire sau la despărțire, în timpul zilei. A da (sau a dori, a pofti cuiva) bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. (Pop.) A-și lua ziua bună = a-și lua rămas bun. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lângă adjective ca „limpede”, „clar”) foarte clar, foarte limpede. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată, cândva. Cât toate zilele (de mare) = foarte mare. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a trăi în bune relații cu cineva. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mâine; a amâna. La zile mari = la ocazii deosebite; p. ext. rar de tot, în mod excepțional. ◊ (Compus) Zi-lumină = perioadă a zilei (1) cuprinsă între răsăritul și apusul Soarelui. Zi-muncă = unitate de măsură convențională care servește drept etalon pentru stabilirea salariului. ♦ (Adverbial, în formele ziua, zilele, zile) în timpul zilei, în fiecare zi. Ziua umbla, noaptea se odihnea. ◊ (În sintagme și loc., ca unitate de măsură sau de calcul) Zi de muncă = numărul de ore în care salariații își desfășoară activitatea în cursul unei zile la locul de muncă. Cu ziua = cu plata socotită după zilele muncite; fără angajament permanent. Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. ♦ (Articulat; urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. „de”) Dată la care s-a petrecut sau urmează să se petreacă ceva; termen, soroc. ◊ Ziua de astăzi = perioada de timp, epoca în care trăim, prezentul. Ziua de mâine = viitorul. Ziua de ieri = trecutul. (În religia creștină) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui Dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. (Pop.) Zi-ntâi = prima zi a fiecărei luni. ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii. ◊ Zi aniversară sau ziua nașterii (sau de naștere) = aniversare (a zilei de naștere a cuiva). Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. 2. (La pl.) Viață, existență, trai. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Câte zile voi (sau vei, va etc.) avea = cât voi (sau vei, va etc.) trăi, tot timpul vieții. Abia își ține zilele, se spune despre cineva care trăiește prost, greu, foarte modest. (Pop.) Cu zilele în mână = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte; b) înfricoșat, înspăimântat. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale etc.) = vai de capul meu (sau al tău etc.), vai de mine (sau de tine etc.). De (sau în) zilele mele (sau ale tale etc.) = în timpul vieții mele (sau tale etc.). 3. (La pl.; cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme, epocă. Zilele tinereții. ◊ Expr. Mic de zile = tânăr. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vârstă, bătrân. (Rar) Veșnic de zile = nemuritor. (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit. [Var.: ziuă s. f.] – Lat. dies.

TRANSFERA, transfer, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) muta (cu serviciul) de la o instituție la alta, fără desfacerea contractului de muncă (cu consimțământul sau la cererea salariatului). ♦ A (se) muta la alt club sportiv, la altă echipă. + Tranz. A transmite un drept. 2. Tranz. A face un schimb, o trecere, o transmitere de energie, de căldură etc. de la un sistem fizic sau tehnic la altul. – Din fr. transférer.

transfera [At: COSTINESCU / Pzi: ~fer / E: fr transférer] 1 vt (C. i. o persoană) A muta dintr-un loc în altul Si: (îvr) a traduce (10), (liv) a transloca. 2-3 vtr A (se) muta cu serviciul de la o instituție la alta, fără desfacerea contractului de muncă (cu consimțământul sau la cererea salariatului) Si: a permuta, (îvr) a perivodi. 4 vt A transmite (un drept, o proprietate, o obligație etc.) unei persoane. 5 vt (Fiz) A face un schimb, o trecere de energie, de căldură etc. de la un sistem fizic sau tehnic la altul. 6-7 vtr A (se) muta la alt club sportiv, la altă echipă. 8 vt A vira o sumă de bani.

transferat, ~ă a [At: SADOVEANU, O. XXI, 358 / Pl: ~ați, ~e / E: transfera] 1 (D. persoane) Care este mutat dintr-un loc în altul Si: (liv) translocat. 2 (D. angajați) Care este mutat de la o instituție la alta, fără desfacerea contractului de muncă (cu consimțământul sau la cererea salariatului). 3 (D. drepturi, proprietăți, obligații etc.) Care este transmis unei persoane. 4 (D. bani) Virat într-un cont.

bonus s.n. (econ.) Retribuție suplimentară acordată de unele unități economice salariaților care s-au distins în muncă; gratificație; tantiemă. ♦ Avantaje obținute de consumator în urma folosirii frecvente a unei rețele de telecomunicații, a unor magazine etc.; bonificație. • pl. -uri. /<engl. bonus.

CONCEDIU ~i n. Perioadă de timp în care salariații sunt scutiți în mod legal de muncă, fiind remunerați în mod corespunzător. ~ de odihnă. ~ medical. [Sil. -ce-diu] /<fr. congé

PROLETARIAT n. Clasă a muncitorilor salariați, care trăiesc din venitul realizat din munca lor. [Sil. -ri-at] /<fr. prolétariát

CARTE, cărți, s. f. I. 1. Scriere (literară, științifică, didactică etc.) tipărită (sau destinată tiparului) și legată sau broșată în volum. A scrie (a tipări, a citi) o carte. ◊ Îmi defilează pe dinainte toată istoria pînă la sfîrșitul cărții. SAHIA, N. 49. Rar îl vedeai cu cartea-n mînă, căci, mai la urmă, nici nu prea avea cărți de școală. HOGAȘ, DR. II 120. Ai voit, amice, ca mai nainte de a o tipări, să citesc eu, în manuscript, cartea romînească ce tu ai compus. ODOBESCU, S. III 9. Cîmpul alb, oile negre, cine le vede nu le crede, cine le paște le cunoaște (= Cartea) ◊ (Cu determinări indicînd natura, felul scrierii) Carte de școală. Carte de citire. Carte de bucate. Carte albastră (sau albă etc.) = publicație oficială a unui guvern, care conține documente justificative cu privire la o anumită chestiune politică. ◊ Expr. A vorbi (sau a spune) ca din carte = a vorbi ca un om învățat, înțelepțește; a face caz de erudiția sa, a fi pedant. Carte de căpătîi v. căpătîi. ♦ Diviziune mai extinsă decît un capitol a unei opere literare de proporții mari. Eneida este compusă din 12 cărți. 2. Fig. Cunoștințe de scriere și citire; învățătură, știință, instrucție, cultură, erudiție. Vacă-Mare e boier get-beget, strănepot al Țifescului, bolborosește trei vorbe franțuzești, nu știe carte, abia poate iscăli și brațul lui ține gîrbaciul stăpînirii asupra «prostimii». SADOVEANU, N. F. 47. Postelnicul Ștefan Meșter își petrecuse o parte din tinereță la Veneția, unde învățase carte latinească. SADOVEANU, F. J. 516. Întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii. CREANGĂ, A. 2. ◊ Expr. A se pune pe carte = a se apuca serios de învățat. A fi tobă (sau burduf) de carte v. tobă. A nu ști boabă de carte = a nu ști nici citi nici scrie. Sărmane omule, dacă nu știi boabă de carte, cum ai să mă înțelegi? CREANGĂ, A. 17. Om al cărții sau om de carte = om care citește mult, căruia îi place să studieze, să învețe; cărturar. Cum scrie Ia Carte = așa cum trebuie, cum se cere; reglementar. 3. (Învechit și popular) Registru. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. Să mă-nvăț și eu a scrie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ▭ Cartea mare = registru contabil principal care conține rezumatul tuturor conturilor. Carte de imobil = registru mic în care se notează diferite date privitoare la locatarii unui imobil. II. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») 1. Carnet cu date personale, care atestă sau conferă anumite drepturi unei persoane. Carte de membru = carnet care dovedește apartenența cuiva la o organizație politică, de masă, profesională, la o societate culturală, științifică etc. Eu zic să puie pe masă cartea de membru. DUMITRIU, N. 247. Le arăta unde să se ducă pentru a căpăta cartea de membru. PAS, Z. IV 54. Carte de muncă = carnet pe care-l posedă fiecare salariat și în care sînt înscrise date în legătură cu activitatea lui profesională; carnet în care se ține evidența zilelor-muncă ale membrilor gospodăriilor agricole colective. Brigadierul calculează cel puțin o dată pe săptămînă numărul de zile-muncă efectuate de fiecare colectivist și le trece în cartea de muncă a acestuia. STAT. GOSP. AGR. 35. 2. Bucată de carton, cu însemnări tipărite sau scrise cu mîna, căreia i se dau diferite întrebuințări. Carte poștală = bucată de carton de formă dreptunghiulară, cît un sfert de coală, care servește pentru corespondență; p. ext. conținutul corespondenței scrise pe acest carton. Cartea poștală, deși alcătuită de o mînă neîndemînatică, era așa făcută încît să poată străbate opreliștile pînă la Malu-Surpat. SADOVEANU, M. C. 75. Carte de vizită = bucată mică de carton pe care e tipărit numele (adesea și titlurile, profesiunea, adresa) unei persoane. Carte de intrare = permis de intrare la o bibliotecă publică, la un concert etc. 3. (Uneori determinat prin «de joc») Fiecare dintre cele 52 sau 32 de bucăți de carton diferențiate după culori și după figurile însemnate pe unele dintre ele și întrebuințate la jocuri de noroc. Pe ici pe colo, pe la mese, se zăreau grupe de jucători de cărți, oameni cu părul în dezordine, ținînd cărțile într-o mînă ce tremura, plesnind din degete cu ceelaltă înainte de-a bate, mișcîndu-și buzele fără a zice o vorbă. EMINESCU, N. 37. Nu pot să bat măcar o carte!... Ce ghinion! ALECSANDRI, T. I 161. Trageți toți cîte-o carte! ALEXANDRESCU, P. 89. ◊ Expr. A da cărțile pe față = a-și da pe față gîndurile, a-și arăta planurile. A (sau a-și) juca ultima carte = a întrebuința, în mod riscat, cele din urmă mijloace de care dispui, a face o ultimă încercare pentru a izbuti într-o împrejurare, într-o afacere etc. (Azi rar) A da în cărți = a face, cu ajutorul cărților de joc, prevestiri cu privire la viitorul cuiva (obicei bazat pe superstiții).III. (Învechit și popular) 1. Scrisoare, epistolă, răvaș. [Sindipa filozoful] ar fi putut... să scrie sfetnicului măriei-tale Aban carte în care să arate răutatea și primejdia săptămînii ce a trecut. SADOVEANU, D. P. 137. Împăratul... căzînd în zăcare, a scris carte frăține-său, craiului, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Mîne să-mi faci carte către Barbu și poruncă de învîrtejire Neagului. ODOBESCU, S. A. 98. 2. Ordin scris emis de o autoritate. Scrie carte împăratul, scoate veste-n țara toată, Cine s-ar găsi pe fete de la zmei să i le scoată, Să le ieie de neveste. EMINESCU, L. P. 124. Na, mîndruțo, vin’ și bea, Că mai mult nu mi-i vedea, C-a venit o carte iute, Să mă duc între regute. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. 3. Act scris, document, înscris; dovadă. Răzășia... mi-ai mîncat-o de haram, cu cărți minciunoase, cu plastografii. ALECSANDRI, T. 1585. Sînt din neamul răzășesc... Și am cărți bune domnești, Din domni vechi moldovenești. SEVASTOS, C. 320. Mîndră, zău, mărturisesc Că pe tine te iubesc; Dau-ți carte de la mine Că nu m-oi lăsa de tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 380. ◊ Expr. Ai carte, ai parte = a) dacă ai acte, ți se recunoaște dreptul; b) dacă ai știință de carte, obții mai ușor succese în viață. ♦ Carte de judecată = hotărîre, sentință judecătorească.

AJUTOR, -OARE, ajutori, -oare, s. m. și f., s. n. 1. S. m. și f. Persoană care ajută pe alta într-o activitate oarecare (secundând-o și subordonându-i-se). 2. S. n. Sprijin, participare la efortul cuiva; îndrumare (în împrejurări dificile); asistență acordată cuiva; ajutorință. ◊ A fi de (sau a veni, a sta în) ajutor (cuiva) = a fi de folos (cuiva), a-l sprijini. ♦ Drept bănesc acordat salariaților în cazul pierderii temporare a capacității de muncă. ♦ Sprijin bănesc. ♦ (Cu valoare de interjecție) Strigăt al celor care se află în primejdie. – Lat. adjutor, -is, adjutorium.

AJUTOR¹, ajutoare, s. n. Sprijin, participare la efortul cuiva; îndrumare (în împrejurări dificile). ◊ Expr. A fi de ajutor sau a veni în ajutor (cuiva) = a fi de folos (cuiva). ♦ Drept bănesc acordat salariaților în cazul pierderii temporare a capacității de muncă. ♦ Sprijin bănesc. ♦ (Cu valoare de interjecție) Strigăt al celor care se află în primejdie. – Lat. adjutorium.

AJUTOR, -OARE, ajutori, -oare, s. m. și f., s. n. 1. S.m și f. Persoană care ajută pe alta într-o activitate oarecare (secondând-o și subordonându-i-se). 2. S. n. Sprijin, participare la efortul cuiva; îndrumare (în împrejurări dificile); asistență acordată cuiva; ajutorință. ◊ Expr. A fi de (sau a veni, a sta în) ajutor (cuiva) = a fi de folos (cuiva), a-l sprijini. ♦ Drept bănesc acordat salariaților în cazul pierderii temporare a capacității de muncă. ♦ Sprijin bănesc. ♦ (Cu valoare de interjecție) Strigăt al celor care se află în primejdie. – Lat. adjutor, adjutorium.

ajutor [At: COD. VOR. 79 / V: (îrg) agiu~, agiutoriu, ~iu^[1] / Pl: ~oare, (reg) ~oară, (rar) ~uri / E: lat adjutorium] 1 sn Participare la efortul cuiva. 2 sn Sprijin bănesc. 3 sn (Îe) A cere cuiva ~ A cere cuiva să te ajute. 4 sn (Îe) A da ~ cuiva A ajuta pe cineva. 5 sn (Îae) A fi complicele cuiva. 6 sn (Îe) A sări sau a veni cuiva în (ori într-) ~ A ajuta (1) pe cineva. 7 sn (Pop; îe) A lua pe cineva (în, ca sau de) ~ A lua pe cineva să ajute (1). 8 sn (Înv; îe) A fi de (sau a veni, a sta în) ~ (cuiva) A fi de folos (cuiva). 9 i Strigăt al celui aflat în primejdie. 10 sn (Îlav) Cu ~ul... Datorită ajutorului... 11 sn (Înv; îe) A da (sau a pune ori a fi sau a sta) (o) mână de ~ A da (sau a fi de ori a sta) în ajutor. 12 sn Îndrumare (în împrejurări dificile). 13 sn Asistență acordată cuiva. 14 sn Drept bănesc acordat salariaților în cazul pierderii temporare a capacității de muncă. 15 sn (Îs) ~ de șomaj Sprijin bănesc acordat, pe o anumită perioadă de timp, persoanelor care și-au pierdut locul de muncă. 16 sn (Îs) ~ de înmormântare Sumă de bani primită de familia cuiva în cazul decesului acestuia. 17 smf Persoană care ajută pe alta într-o activitate (secundând-o și subordonându-i-se).

transfer sn [At: ARHIVA II, 383 / V: (înv) ~t / Pl: ~uri / E: fr transfert] 1 Mutare a unei persoane dintr-un loc în altul Si: strămutare, transferare (1), (liv) translocare, translocație (1). 2 Mutare a unui angajat dintr-o unitate de muncă în alta cu acordul sau la cererea salariatului Si: transferare (2). 3 (Ccr) Act care certifică transferul (2) dintr-un loc de muncă în altul sau dintr-o unitate de învățământ în alta. 4 Transmitere a unor drepturi, proprietăți, obligații etc. unei persoane Si: transferare (3). 5 (Fiz) Transmitere de energie de la un sistem la altul. 6 (Psh) Mutare a încărcăturii, a sarcinii afective de la un obiect la altul. 7 (Chm) Trecere a unui radical, ion, electron etc. de la o substanță chimică la alta. 8 Virare a unei sume de bani Si: transferare (4), virament.

ONOARE, (5, 6) onoruri, s. f. 1. Integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate, cinste. ◊ Câmp de onoare = câmp de luptă pe care și-au dat viața cei care au luptat pentru apărarea patriei. ◊ Loc. adj. De onoare = a) demn de încredere, cinstit, onest; b) care angajează cinstea, demnitatea cuiva; c) onorific. ◊ Expr. Pe cuvântul meu (sau tău etc.) de onoare sau pe onoarea mea, a ta etc. = formulă folosită pentru a întări o afirmație sau pentru a garanta respectarea unei promisiuni. 2. Reputație, prestigiu, faimă, vază. ◊ Expr. A face (cuiva) onoare = a servi (cuiva) spre laudă, spre fală; a onora. ♦ Mândrie, demnitate. 3. Prețuire deosebită, considerație, respect, stimă. ◊ Gardă de onoare = gardă simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unei anumite solemnități. (Ieșit din uz) Panou (sau tablou, tabel etc.) de onoare = panou cu numele (și fotografiile) salariaților unei întreprinderi sau ai unei instituții evidențiați în muncă. Cavaler (sau domnișoară) de onoare = persoană care însoțește mirii la ceremonia cununiei. Doamnă (sau damă) de onoare = doamnă atașată unei regine, unei prințese. ◊ Loc. adj. De onoare = de frunte, de cinste. ◊ Loc. adj. și adv. În onoarea cuiva (sau a ceva) = (care se face) pentru a cinsti pe cineva (sau ceva). 4. Favoare, cinste. ◊ Expr. (În formule de politețe) A avea onoarea să... (sau a...) = a avea cinstea să... A face (cuiva) onoarea să... (sau a...) = a face (cuiva) favoarea de a..., a face cinstea de a..., a socoti demn de... (Fam.) Am onoarea (să vă salut), formulă respectuoasă de salut. Nu am onoarea = nu cunosc, nu știu. 5. Manifestare a stimei, a considerației pentru cineva, exprimată prin semne de cinstire, de respect; p. ext. (la pl.) ranguri, demnități. ♦ (Mil.; de obicei cu verbele „a da”, „a prezenta”; în forma onor) Prezentarea armei în semn de salut la întâmpinarea unei autorități militare sau civile superioare, la paradă, la înmormântare etc.; semnal de goarnă care însoțește de obicei această prezentare. ◊ Expr. Pentru onor! = comandă pentru darea onorului. A face onorurile casei = a-și îndeplini îndatoririle de gazdă la o recepție, la un bal etc. 6. (Înv.; în forma onor) Poziție socială, rang. ♦ (La pl.) Figură mare (damă, valet, rigă, as) la unele jocuri de cărți. [Var.: onor s. n.] – Din lat. honor, -oris, fr. honneur, it. onore.

INDEMNIZAȚIE s. f. 1. sumă de bani care se acordă cuiva, pe lângă retribuție, pentru acoperirea unor cheltuieli efectuate cu ocazia îndeplinirii unor anumite sarcini de serviciu. 2. despăgubire pentru un prejudiciu, o pagubă suferită. ◊ sumă de bani plătită salariaților pe timpul concediului, în caz de incapacitate de muncă etc. (< fr. indemnisation)

SERVICIU, servicii, s. n. 1. Acțiunea, faptul de a servi, de a sluji; formă de muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva. ◊ Expr. A fi (sau a se pune) în serviciul cuiva (sau a ceva) = a sluji, a servi unei persoane sau unui scop, unei idei etc. ♦ (În construcție cu verbele „a face”, „a aduce”) Faptă, acțiune care servește, avantajează pe cineva; îndatorire, obligație. ◊ Expr. A face un prost (sau un rău) serviciu cuiva = a face cuiva (fără voie) un rău. ♦ Scară de serviciu = scară secundară într-un imobil (pentru acces la dependințe). 2. Ocupație pe care o are cineva în calitate de angajat; slujbă. ♦ Îndatorire care revine cuiva în calitate de angajat; îndeplinirea acestei îndatoriri. ◊ Serviciu militar = stagiu la care sunt obligați, prin lege, cetățenii unui stat pentru a se instrui din punct de vedere militar în rândurile forțelor armate. Serviciu comandat = însărcinare, atribuție, misiune specială încredințată cuiva spre executare. Serviciu divin (sau religios) = cultul divinității exprimat prin cuvinte și gesturi ritualice. ◊ Expr. (Despre angajați, ostași, elevi) (A fi) de serviciu = (a fi) în tură de lucru la locul de muncă; de gardă. A intra în serviciu = a deveni salariat. ♦ Funcție. Serviciu de casier. 3. Subdiviziune, fără personalitate juridică, a unei întreprinderi sau instituții; p. ext. colectivul de muncă corespunzător. 4. Grup de obiecte care alcătuiesc un tot cu destinație specială. Serviciu de cafea. 5. Mulțime ordonată în timp a regimurilor succesive ale unui sistem tehnic. 6. (Sport) Punere în joc a mingii. – Din fr. service, lat. servitium.

AJUTOR¹, ajutoare, s. n. Sprijin, asistență, participare la efortul cuiva, îndrumare (în împrejurări dificile). Marele ajutor al Uniunii Sovietice, condiție esențială pentru construirea socialismului – ajutor ideologic, politic, economic și tehnic – întărește poziția noastră față de planurile imperialiste de jaf și de înrobire și ne asigură o bază trainică de dezvoltare socialistă. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 259. ◊ Loc. adv. Cu ajutorul... = cu sprijinul..., prin intermediul... ◊ Expr. A fi (cuiva) de ajutor sau a veni (cuiva) în ajutor = a fi de folos (cuiva). O hartă marină, atîrnată pe un perete în fața lui, îi veni în ajutor. BART, E. 270. Murgule, murguțul meu, Datu-mi-te-a taică-tău Ca să-mi fii de ajutor La nevoie și la zor. TEODORESCU, P. P. 583. A da (sau a cere, rar a pune) o mînă de ajutor = a da (sau a cere etc.) sprijin. Furnalistul Ioviță începe a povesti că lor le-a fost și mai greu. Dar le-au dat o mînă de ajutor soldații sovietici. CĂLUGĂRU, O. P. 444. Face, să dai o mînă, de ajutor, lui Frimu. GALAN, Z. R. 393 ♦ Drept bănesc acordat salariaților în caz de pierdere temporară a capacității de muncă. Ajutor de boală. Ajutor de naștere. ♦ Sprijin bănesc. ◊ Casă de ajutor reciproc v. casă. ♦ (Cu valoare de interjecție) Strigăt al celor care se află în primejdie.

ONOARE, (5, 6) onoruri, s. f. 1. Integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate, cinste. ◊ Câmp de onoare = câmp de luptă pe care și-au dat viața cei care au luptat pentru apărarea patriei. ◊ Loc. adj. De onoare = a) demn de încredere, cinstit, onest; b) care angajează cinstea, demnitatea cuiva; c) onorific. ◊ Expr. Pe cuvântul meu (sau tău etc.) de onoare sau pe onoarea mea, a ta etc. = formulă folosită pentru a întări o afirmație sau pentru a garanta respectarea unei promisiuni. 2. Reputație, prestigiu, faimă, vază. ◊ Expr. A face (cuiva) onoare = a servi (cuiva) spre laudă, spre fală; a onora. ♦ Mândrie, demnitate. 3. Prețuire deosebită, considerație, respect, stimă. ◊ Gardă de onoare = gardă simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unei anumite solemnități. (Înv.) Panou (sau tablou, tabel etc.) de onoare = panou cu numele (și fotografiile) salariaților unei întreprinderi sau ai unei instituții evidențiați în muncă. Cavaler (sau domnișoară) de onoare = persoană care însoțește mirii la ceremonia cununiei. Doamnă (sau damă) de onoare = doamnă atașată unei regine, unei prințese. ◊ Loc. adj. De onoare = de frunte, de cinste. ◊ Loc. adj. și adv. În onoarea cuiva (sau a ceva) = (care se face) pentru a cinsti pe cineva (sau ceva). 4. Favoare, cinste. ◊ Expr. (În formule de politețe) A avea onoarea să... (sau a...) = a avea cinstea să... A face (cuiva) onoarea să... (sau a...) = a face (cuiva) favoarea de a..., a face cinstea de a..., a socoti demn de... (Fam.) Am onoarea (să vă salut), formulă respectuoasă de salut. Nu am onoarea = nu cunosc, nu știu. 5. Manifestare a stimei, a considerației pentru cineva, exprimată prin semne de cinstire, de respect; p. ext. (la pl.) ranguri, demnități. ♦ (Mil.; de obicei cu verbele „a da”, „a prezenta”; în forma onor) Prezentarea armei în semn de salut la întâmpinarea unei autorități militare sau civile superioare, la paradă, la înmormântare etc.; semnal de goarnă care însoțește de obicei această prezentare. ◊ Expr. Pentru onor! = comandă pentru darea onorului. A face onorurile casei = a-și îndeplini îndatoririle de gazdă la o recepție, la un bal etc. 6. (Înv.; în forma onor) Poziție socială, rang. ♦ (La pl.) Figură mare (damă, valet, rigă, as) la unele jocuri de cărți. [Var.: onor s. n.] – Din lat. honor, -oris, fr. honneur, it. onore.

concediu sn [At: STAMATI, D. / V: ~nged~, (înv) ~ngedie sf (pop) ~ced, ~cet¹, ~cetie sf / Pl: ~ii / E: it congedo, fr congé] 1 Interval de timp determinat în care salariații sunt scutiți, în mod legal, de a veni la locul de muncă, primind, pentru tot acest interval, remunerația bănească cuvenită Si: vacanță, (iuz) slobozenie. 2 (Îs) ~ medical Intervalul de timp în care salariații lipsesc, cu aviz medical, de la locul de muncă și în care sunt remunerați. 3 (Înv) Învoire. 4 (Frm; iuz; îe) A-și lua ~ A-și lua rămas-bun 5 (Îae) A pleca în vacanță.

drept, ~eaptă [At: PSALT. HUR. 50²/5 / V: (1-108) dir~ a, (122) drit sn, (147-155) deptu, der~, derepto, dereptu pp / Pl: ~pți, ~e a; ~uri sn / E: ml directus (109-146) după fr droit] 1 a (D. drumuri, căi, etc.) Care reprezintă cea mai mică distanță între două puncte, fără ocolișuri Si: (pop) oblu. 2-3 sf, a (Linie) care unește două puncte din spațiu pe drumul cel mai scurt Si: (pop) oblu. 4 a (Îs) Unghi ~ Unghi format de două drepte perpendiculare una pe cealaltă. 5 av (Înv; îla) ~ căzător Perpendicular. 6 a (Îs) Prismă ~eaptă Prismă cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. 7 a (Fig; d. privire) Care este fără ascunzișuri Si: deschis, direct. 8 a (D. haine) Care are o croială simplă. 9-10 av (Înv; îs; îla) (Linie) ~ alergătoare (Linie) paralelă. 11 a (D. lucruri, ființe, părți ale lor etc.) Care are o poziție verticală (față de un punct de reper). 12 av (Îe) A se ține ~ A avea o poziție perfect verticală. 13 a (Îla; d. ființe, lucruri, elemente de același fel înșiruite) În linie ~eaptă (sau în linii ori în rânduri ~e) Aliniat. 14 a (Îlav) În linie ~eaptă Direct. 15 a (Mii; îe) A lua (sau a sta, a se ține în) poziția de ~pți A lua (sau a sta, a se ține în) poziție perfect verticală, stând nemișcat. 16 i Drepți! Formulă de comandă militară pentru luarea poziției de drepți (15). 17 av (Îe) A călca ~ A fi dârz. 18 av (Îae) A avea o purtare cinstită. 19 a (D. terenuri înclinate, forme de relief sau părți ale lor) Aproape vertical Si: abrupt, escarpat, povârnit. 20-21 sf, a (Literă) care are tăietura verticală. 22 a Care are o poziție orizontală (față de un punct de reper) Si: neted, orizontal, plan. 23 a (Grm; înv; îs) Complement ~ Complement direct. 24 sn (Îlav) De-a ~ul În mod direct. 25 sn (Îal) Fără oprire. 26 sn (Îal) Fără ezitare. 28 sn (Îal) Fără ascunzișuri Si: franc³ (5). 29 sn (Îal) Neîndoielnic. 30 av (Îvr; îe) A-i fi (cuiva) ~ A-i fi la îndemână (cuiva). 31 av (Îe) A merge ~ A merge cu mișcări sigure, fără a se clătina. 32 a (Îoc strâmb; d. obiecte cu formă alungită) Care nu prezintă curburi sau cotituri Si: (pop) oblu, regulat. 33 a (D. părți ale corpului la om sau la animale) Care are o formă (sau este într-o poziție) corectă, normală, fără defecte. 34 a (D. suprafețe) Neted. 35 a (Fig; d. acțiuni ale omului sau d. noțiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptății și adevărului Si: bun, cinstit, întemeiat, just. 36 a (Îs) Parte ~eaptă Parte care se cuvine în mod legal fiecăruia la împărțeală. 37 a (Îs) Luptă ~eaptă Luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii și fără ajutor străin. 38 a (Îlav) Cu ~ cuvânt Pe bună dreptate Si: justificat. 39 av (D. acțiuni) În conformitate cu dreptatea Si: just. 40 av În conformitate cu adevărul Si: adevărat, corect. 41 av (Îe) Ce-i ~, e ~ Se spune pentru a recunoaște un adevăr incontestabil. 42 av (Îe) (Este) ~ că... Este adevărat că... 43 av (Îe) A spune ~ A spune adevărul. 44 av (Îae) A vorbi deschis, sincer. 45 a (D. oameni) Care trăiește și acționează conform dreptății, adevărului, omeniei Si: cinstit, integru. 46 sn (Pex; îe) La ~ (sau, rar, ~ul) vorbind În realitate. 47 a (Îe) Ce-i ~(ul) Într-adevăr. 48 a (Fig; îs) Calea (cea) ~eaptă Comportare cinstită. 49 a (Spc; îas) Purtare cucernică, în spiritul moralei creștine. 50 a (În limbajul bisericesc) Cuvios. 51 sm (Îe) A se odihni cu ~pții A fi mort. 52 a (D. oameni; îe) A se duce în lumea celor ~pți A muri. 53-54 smf, a (Îc) ~ credincios (Persoană) care face parte din Biserica creștină ortodoxă. 55-56 smf, a (Îae) (Persoană) care se comportă ca un bun creștin. 57 sm (Bis; mpl) Om lipsit de păcate, care a respectat în timpul vieții preceptele religiei creștine și care este acceptat de judecata lui Dumnezeu. 58 a (D. sentimente, manifestări ale oamenilor) Care reflectă sinceritate. 59 a (Pex) Care nu favorizează pe cineva sau ceva Si: imparțial, obiectiv. 60 a (Înv) Devotat. 61 a (Înv) Nevinovat. 62 af (Reg) Virgină. 63 a (D. oameni; îla) ~ cu inima Sincer. 64 a (Îae) Prietenos. 65 a (Pop; d. oameni) Care este legat de cineva printr-un grad apropiat de rudenie (în linie ascendentă sau descendentă). 66 av (Îvr; îe) A fi ~ (cuiva, cineva) A semăna leit (cu cineva). 67 a Care este potrivit (conform) cu anumite reguli sau cu anumite cerințe Si: bun, corect, riguros. 68 av (Îe) A sta (sau a ședea etc.) strâmb și a judeca (sau a grăi etc.) ~ A aprecia just, corect (o situație, un om etc.), indiferent de împrejurările (nefavorabile). 69 a (D. viață) Care este în conformitate cu normele moralei Si: etic, moral. 70 a (Pex) Auster. 71 a Cuvenit. 72 a Împărțit echitabil. 73 a Veritabil. 74 (Îoc stâng; d. organe sau părți ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. 75 sfa Mâna dreaptă. 76 sf (Îe) A-și da ~eapta A-și strânge mâinile în semn de salut, de bucurie, de împăcare. 77 sf (Îe) Să nu știe stânga ce face ~eapta Formulă prin care se impune discreție absolută. 78 sfa (În religia creștină) Mâna lui Dumnezeu considerată ca putere sfântă. 79 a (Îe) A fi mâna ~eaptă (a cuiva) A fi omul de încredere (al cuiva). 80 a (Îae) A fi cel mai apropiat colaborator (al cuiva). 81 sna Picior drept. 82 sna (Îe) A călca (sau a păși, a porni, a intra, a ieși) cu -ul (înainte) A începe o acțiune sub bune auspicii. 83 a (D. părți ale îmbrăcămintei) Care corespunde părții drepte a corpului. 84 a (D. simptome, boli etc.) Care apare, care se manifestă etc. în partea dreaptă (74) a corpului sau a unui organ. 85 a (D. construcții, obiecte etc.) Care se află în partea sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane orientate cu fața în aceeași direcție cu obiectul. 86 a (D. cursuri de apă sau d. malurile lor) Care se află pe partea sau în direcția mâinii drepte a unei persoane așezate cu fața în direcția cursului unei ape. 87 a (D. obiecte sau d. părțile obiectelor) Care se află pe partea sau în direcția mâinii drepte (74) a persoanei care privește obiectul din față. 88 sfsa Parte a corpului unei ființe, a unui obiect, a unei construcții etc. care se află în partea sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane așezate cu fața în același sens cu obiectul, construcția etc. respectivă. 89 sfsa Parte a unui curs de apă sau a unui mal al acestuia care se află în zona sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane așezate cu fața în sensul de curgere a apei respective. 90 sfsa Parte a corpului unei ființe, a unui obiect, a unei construcții etc. care se află în zona sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane care privește obiectul, construcția etc. respective. 91 sf (Îlav) Din (la, pe, în, înspre, către, din, din a) ~eapta Din (sau în) partea mâinii drepte (74). 92 sf (Îlav) În direcția mâinii drepte (74). 93 sf (Îe) A fi (a sta, a ședea etc.) la ~eapta (den, den a ~pta (cuiva), (înv) a ~pta (de cineva) A ocupa locul de onoare aflat în partea dreaptă (74) a unei personalități. 94 sf (Îe) A-i cânta (cuiva) cucul la (în) ~pta A avea noroc. 95 sf (Îe) A face (a apuca, a o lua) la ~eapta A coti, a se îndrepta către partea dreaptă (74) a unui drum, în direcția mâinii drepte (74). 96 sf (Îe) A ține ~eapta A merge (numai) pe partea dreaptă (74) a unui drum. 97 sf (Fam; îe) A trage pe ~eapta A se opri cu un vehicul pe partea dreaptă (74) a carosabilului pentru odihnă sau remedieri tehnice. 98 sf (Îlav) În (din) ~eapta și-n (din) stânga sau de-a ~eapta și de-a stânga În (din) ambele părți. 99 sf (Îal) În (din) toate părțile Si: pretutindeni. 100 sf (Îlav) (Nici) în ~eapta nici în stânga Nicăieri. 101 sf (La) ~eapta! Comandă (adresată unui militar) prin care se cere întoarcerea spre dreapta (90). 102 av (În legătură cu unele verbe de mișcare și urmat de determinări locale; indică direcția) În linie dreaptă Si: direct, (pop) oblu. 103 av (Îlav) De-a ~ul Fără a se abate din drum. 104 av (Cu nuanțe spațiale sau temporale) Tocmai. 105 av (Îe; înv) ~ dragul să Ți-e mai mare dragul să. 106 a (Înv; d. bunuri materiale, sume de bani etc.) Care aparține sau se cuvine cuiva în temeiul legii. 107 sfa (Fig; în viața politică) Grupare politică adeptă și susținătoare a menținerii ordinii sociale și politice tradiționale. 108 sf (Îlaj) De ~eapta Conservator. 109 sn Totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile sociale dintr-un stat. 110 sn Știință (sau disciplină) care studiază dreptul (1) 111 sn (Îs) ~ penal Ramură a dreptului (110) care se ocupă de normele juridice cu caracter represiv. 112 sn (Îs) ~ civil Ramură a dreptului (110) care studiază și reglementează relațiile sociale (convertite în raporturi juridice) dintr-un stat. 115 sn (Îs) ~ constituțional Totalitatea normelor fundamentale care reglementează relațiile privitoare la orânduirea social-economică și de stat. 116 sn (Îas) Ramură a dreptului (110) care studiază drepturile și datoriile cetățenilor decurgând din constituție. 117 sn (Îs) ~ internațional Totalitatea normelor de drept care reglementează raporturile dintre state. 118 sn (Flz) (Îs) ~ natural Drept (1) considerat ca imuabil și universal, care ar exista în afara structurilor sociale, decurgând fie din natura sau rațiunea umană, fie din voința sau rațiunea divină. 119 sn (Îs) ~ comercial Ansamblu de reguli, de instituții și de practici aplicabile actelor de comerț, comercianților și societăților comerciale. 120 sn (Îs) ~ administrativ Ansamblu de norme care reglementează organizarea și activitatea administrației. 121 sn (Îs) ~ul muncii Totalitatea regulilor aplicabile raporturilor individuale sau colective ale salariaților. 122 sn (Înv; șîf drit) Putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane (unei instituții, unui popor) de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii etc. 123 sn (Înv; îlav) Cu ~ul În mod legitim. 124 sn (Îal) Justificat. 125-126 sn (Și îljv) În ~ Împuternicit prin lege. 127 sn (Îal) Îndreptățit. 128 (Îal) Pe bază legală. 129 sn (Îe) A avea ~ul A avea voie (în temeiul legii) să întreprindă ceva Si: a fi îndreptățit. 130 sn (Îae) A se bucura de un privilegiu. 131 sn (Îe) A fi (sau a se simți, a se crede) în ~ (sau în ~ul său) A beneficia sau a crede că beneficiază de condițiile^[1] necesare favorabile pentru îndeplinirea legală a unor acțiuni, pentru exercitarea unui privilegiu etc. 132 sn (Îe) A da ~(ul) sau ~uri ori a face ~ cuiva A acorda cuiva posibilitatea, a-i oferi condițiile necesare favorabile pentru îndeplinirea unei acțiuni în mod legal sau legitim. 133 sn (Îe) A repune în ~uri A acorda cuiva un privilegiu de care anterior a fost privat. 134 sn (Îe) A reintra în ~urile (lui, ei etc.) A dobândi o situație privilegiată de care anterior a fost privat. 135 sn (Îe) A-și lua (sau a-și aroga) ~ul (de a face ceva) ori ~uri (asupra cuiva) A se comporta ca și cum ar fi îndreptățit, împuternicit legal, pretinzând anumite privilegii. 136 sn (Îlav) De ~ Conform legii. 137 sn (Îal) În mod legitim. 138-139 sn (Îljv) Fără ~ Care nu este în temeiul legii. 140 sn (Îal) Nejustificat. 141 sn Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci, în mod legal, în spiritul dreptății. 142 sn (Ccr) Sumă de bani sau bun material cuvenite cuiva în mod legal în urma prestării unei munci. 143 sn (Îs) ~ de apel Permisiune legală de a contesta o hotărâre judecătorească. 144 sn (Îe) ~ul lui Dumnezeu Într-adevăr. 145 sn (Îrg) Dreptate. 146 sn (Înv; îe) A avea ~ul A avea dreptate. 147 pp (Introduce un complement indirect) Exprimă echivalența între două elemente A primit banii drept recompensă. 148 pp (Introduce un complement indirect) Exprimă justificarea atribuirii unei funcții Si: ca¹ (9), în calitate de... Drept procuror a lucrat numai un an. 149 pp (Introduce un complement indirect) Exprimă justificarea atribuirii unei calități, a unei identități etc. Drept cine mă iei?. 150 pp (Introduce un complement indirect) În loc de... O draperie groasă servea drept paravan. 151 pp (Îlav) ~ care În concluzie Era târziu, drept care s-a grăbit să plece. 152 pp (Reg; introduce un complement circumstanțial de loc) Lângă. 153 pp (Reg; introduce un complement circumstanțial de loc) În fața. 154 pp (Pop; îe) A i se pune (cuiva) soarele ~ la inimă A i se face (cuiva) foame. 155 pp (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru Drept încercare s-a folosit de un clește.^[2] corectat(ă)

preaviz sn [At: ALEXI, W. / P: pre-a~ / Pl: ~e, ~uri / E: fr préavis] 1 (Rar) Înștiințare prealabilă. 2 (Spc) Încunoștințare scrisă prin care conducerea unei instituții sau a unei întreprinderi anunță anticipat un salariat despre intenția de a-i desface contractul de muncă. 3 (Pex) Interval de timp prevăzut în preaviz (2). 4 Plată care se cuvine unui angajat în intervalul dintre preaviz și concediere.

NORMARE s. f. Acțiunea de a norma și rezultatul ei. 1. Stabilire a regulilor după care urmează să se desfășoare o activitate. cf. norma (1). Ministerul Finanțelor... avizează asupra propunerilor ministerelor în legătură cu organizarea și normarea evidenței contabile. LEG, EC. PL. 74 cf. DM, DER. 2. Determinare a cantității de materiale și a timpului necesar pentru realizarea unui produs. cf. norma (2). Normarea consumului de materii prime și materiale este o necesitate imperioasă a economiei socialiste. LUPTA DE CLASA, 1962, nr. 1, 14. Normarea muncii pe baze științifice este o condiție importantă... a unei salarizări corespunzătoare muncii depuse. DER. ◊ Normare tehnică = stabilire a normelor tehnice. cf. normă (3). Lucrarea cuprinde teme cu privire la... organizarea muncii și normarea tehnică. SCÎNTEIA, 1962, nr. 5 403. 3. Fixarea numărului de salariați precum și a atribuțiilor și a remunerației ce revine fiecăruia, în cadrul unei întreprinderi, al unei ramuri etc. Fixarea conducerii și normarea organelor de execuție se face prin decizia ministrului. LEG. EC. PL.107, cf. 113, 207, 209. – pl.: normări. – v. norma.

SALARIAT, -Ă, salariați, -te, adj. (Despre persoane) Care primește un salariu; (despre muncă) care este plătită cu un salariu. Ion-vodă reuși de-a face ca banii să curgă, așa-zicînd, de la sine în visteria domnească, fără concursul unei miriade de agenți salariați. HASDEU, I. V. 46. ◊ (Substantivat) Salariați agricoli. – Pronunțat: -ri-at.

lefegiu sm [At: HERODOT (1645) 25 / V: (înv) ~ciu, ~ficiu, (îvr) li~ / Pl: ~ii, (îvr) ~eci / E: tc ulûfeci] 1 (Înv) Mercenar din Țările Române în perioada Evului Mediu Si: (înv) lefaș (1). 2 (Înv; îs) ~ de țară Oștean plătit care făcea parte dintr-un corp special și permanent de armată. 3 (Pfm) Salariat. 4 (Pfm) Funcționar. 5 (Prt; irn) Persoană care primește plată pentru muncă puțină. 6 (Irn) Birocrat. corectat(ă)

personal, ~ă [At: GOLESCU, Î. 39 / V: (înv) ~e a, ~nel sn, ~rzo~ a / Pl: ~i, ~e / E: lat personalis, ger personell, personal, it personale, fr personnel] 1 a Care aparține unei anumite persoane (1) Si: (înv) personalicesc. 2 a Privitor la o anumită persoană (1). 3 a Care este specific, caracteristic pentru o persoană (1). 4 a Individual. 5 a (Îs) Legături ~e Legături de prietenie. 6 (Îs) a Răspundere ~ă Răspundere care îi revine cuiva sau pe care și-o asumă cineva individual. 7 a (Îs) Drept ~ (îcr drept real) Drept al unei persoane de a obliga o altă persoană să dea, să facă sau să nu facă ceva. 8 a (Îs) Fișă ~ă Fișă care conține informații despre o persoană. 9 a Cu personalitate puternică. 10 av (Întărit prin „eu”, „tu”, „el”) Din punctul de vedere al unei persoane. 11 av Direct. 12 av În persoană. 13 av Nemijlocit. 14 av Destinat unei anumite persoane (1) Si: (înv) personalicește. 15 sn, a (Șîs tren ~) (Tren pentru persoane) care are viteza mai mică decât acceleratul și care oprește în toate stațiile. 16 a (Îs) Pronume ~ Pronume care substituie numele diverselor obiecte după locul sau funcțiunea lor în vorbire Si: (înv) pronume frățesc. 17 a (Îs) Mod ~ Mod ale cărui forme se modifică după cele trei persoane. 18 a (Îs) Verb ~ Verb care poate fi conjugat la toate persoanele. 19 a (Îs) Gen ~ Categorie gramaticală existentă în unele limbi, care diferențiază persoanele (1) de animale și lucruri. 20 sn (Csc) Totalitate a salariaților unei întreprinderi, instituții, organizații obștești etc. 21 sn (Rar) Persoană (1) care aparține personalului (22). 22 sn Serviciu dintr-o întreprindere, într-o instituție etc. care se ocupă cu angajarea personalului (22), cu evidența lui. 23 sn Categorie de salariați din cadrul unei întreprinderi sau instituții care îndeplinesc aceeași muncă.

PLUSVALOARE s. f. Valoare nou creată de către muncitorii salariați în procesul de producție peste echivalentul valorii forței lor de muncă și însușită gratuit de către patroni. ◊ Plusvaloare absolută = formă a plusvalorii obținută prin prelungirea zilei de muncă peste timpul de muncă necesar sau prin intensificarea muncii. Plusvaloare relativă = formă a plusvalorii care rezultă prin reducerea timpului de muncă necesar și mărirea corespunzătoare a timpului de supramuncă în urma creșterii productivității muncii. – Plus¹- + valoare (după fr. plus-value).

INDEMNIZAȚIE ~i f. 1) Sumă de bani, acordată cuiva în afara retribuției, pentru acoperirea unor cheltuieli excepționale (deplasare în interes de serviciu, transfer etc.) sau pentru prestarea unei munci speciale în afara funcției de bază. 2) Sumă de bani plătită salariaților pentru timpul concediului. 3) Despăgubire pentru un prejudiciu sau pentru o pagubă suferită. /<fr. indemnisation

SALARIAT ~tă (~ți, ~te) 1) și substantival (despre persoane) Care primește salariu. 2): Muncă ~tă muncă retribuită prin salariu. [Sil. -ri-at] /<fr. salarié

ȘOMAJ n. 1) Fenomen social-economic care se manifestă prin inactivitatea forțată a unui număr mare de salariați, ca rezultat al dezechilibrului dintre cererea și oferta forței de muncă. 2) Stare de șomer. /<fr. chômage

PERSONAL¹ s. n. Totalitatea persoanelor care lucrează ca salariați într-o întreprindere, într-o instituție etc. Drumea a fost salutat de personal. CAMIL PETRESCU, T. II 87. El numi un comitet teatral, care să se ocupe cu alegerea pieselor, cu înființarea personalului. NEGRUZZI, S. I 341. ♦ Categorie de salariați, în cadrul unei instituții sau întreprinderi, care îndeplinesc o anumită muncă. Personal tehnic. ♦ Totalitatea persoanelor de la bordul unui vehicul de transport terestru, naval sau aerian care exercită o funcție de conducere sau de serviciu. Călătorii își pregătesc grăbiți bagajele, spionați de ochii personalului de serviciu. BART, S. M. 40. Personalul trenului umblă forfota. CARAGIALE, O. II 163.

plusvaloare sf [At: IONESCU-RION, S. 115 / Pl: ~ori / E: plus-² + valoare cf fr plus-value] 1 (Ecp; iuz; în concepția marxistă) Valoare nou creată de către muncitorii salariați, în procesul de producție, peste echivalentul valorii forței lor de muncă și însușită gratuit de către patroni. 2 (Îs) ~ absolută Formă a plusvalorii (1) obținută prin prelungirea zilei de muncă peste timpul de muncă necesar. 3 (Îs) ~ relativă Formă a plusvalorii (1) care se obține ca rezultat al reducerii timpului de muncă necesar și al măririi corespunzătoare a timpului de muncă suplimentar. 4 (Fig; rar) Valoare suplimentară. corectat(ă)

PROLETARIAT s. n. 1. Masele sărace ale cetățenilor liberi din Roma antică. 2. Totalitatea proletarilor (3); clasă salariată a cărei singură posesie, cu valoare materială semnificativă, este forța sa de muncă. [Pr.: -ri-at] – Din fr. prolétariat.

ONOARE s. f. 1. Integritate morală, probitate, corectitudine; cinste (I i). Ceea ce pierdu definitiv pe Constantin fu tocmai faptul că era soldat fără onoare militară și fără convingere. GALACTION, O. I 152. ◊ Cîmp de onoare = cîmp de luptă pe care își dau viața cei care luptă pentru apărarea patriei. ◊ Loc. adj. De onoare = a) cinstit, onest, demn de încredere. Am fost om de onoare și m-am biruit. Am fost surd la toate cîte îmi șoptea patima. GALACTION, O. I 104. Ne-am desfăcut între noi ca doi oameni de onoare ce au de ghid să se mai întîlnească. GHICA, A. 630; b) care pune în joc cinstea, demnitatea cuiva. Chestiune de onoare. ▭ Îmi făceam un punct de onoare să fiu obiectiv. IBRĂILEANU, A. 53. ◊ Expr. De cuvîntul meu de onoare sau pe onoarea mea (sau a ta etc.), formulă folosită pentru a garanta adevărul unei afirmații sau respectarea unei promisiuni. Spune dumneata pe onoarea dumitale de militar și om, nu v-am dat? BRĂESCU, V. A. 41. În momentul acela vei avea scrisoarea... pe onoarea mea! CARAGIALE, O. I 136. A-și da cuvîntul de onoare v. cuvînt. 2. Reputație bună, prestigiu, vază. Onoarea mea o nimiciră. MACEDONSKI, O. I 38. Trădează interesele și onoarea, familiei sale. CARAGIALE, O. I 160. ◊ Expr. A face onoare (cuiva) = a servi (cuiva) spre laudă, a-l onora. ♦ Mîndrie, demnitate. Nu vreau să mă-nfrunte nimeni. – Cred; ai dreptate; îți cerem iertare. – Eu am onoarea mea. SADOVEANU, P. M. 27. 3. Considerație, respect, prețuire, stimă. Nu ne așteptam la atîta onoare. CARAGIALE, O. III 159. Am luat-o [broșura] cu toată onoarea cuvenită operei unui literat. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Loc. adj. și adv. În onoarea cuiva (sau a ceva) = pentru a onora pe cineva (sau ceva), spre lauda sau preamărirea cuiva (sau a ceva). Prînz în onoarea oaspeților sportivi, cm Cu ea-n onoarea ta închin. MACEDONSKI, O. I 186. ◊ Loc. adj. De onoare = de frunte, de cinste. Menip, ești de ispravă precum te și credeam; Deci intră și la locul de-onoare te așază. MACEDONSKI, O. I 166. Îi dăm astăzi locul de onoare, recomandînd cu căldură poporului suveran scrierea amicului nostru. CARAGIALE, O. I 53. Un monument s-arată: Să-l privim... Dar ce semne d-onoare pe el sînt..? ALEXANDRESCU, M. 89. ◊ Președinte de onoare = demnitate conferită cuiva în semn de respect și deosebită prețuire și care nu comportă obligații efective. Figura din oficiu ca președinte de onoare în capul tuturor listelor de organizații locale. BART, E. 171. Panou (sau tablou, tabel etc.) de onoare = panou cu numele (și fotografiile) salariaților unei instituții sau întreprinderi care s-au evidențiat în mod deosebit în muncă și constituie un exemplu pentru ceilalți tovarăși. Gardă de onoare = pază simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unor anumite solemnități. Cavaler (sau domnișoară) de onoare = persoană aleasă dintre prietenii mirilor care însoțește în mod special pe miri la ceremonia cununiei. Doamnă de onoare = doamnă atașată unei regine, unei prințese etc. 4. Favoare, cinste (II 2). Nu-ți pomenesc de onoarea ce ar fi pentru tine ca să fii în relăciune (= relație) cu un om învățat cum sînt eu. ALECSANDRI, T. I 254. ◊ (În formule de politețe) A avea onoarea să... (sau a...) = -a avea cinstea să... Precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă. CARAGIALE, O. I 68. A face (cuiva) onoarea să... (sau a...) = a face favoarea de a..., a face cinstea de a..., a socoti demn de... Vreun oaspe îmi face onoarea a-mi vizita grădina. NEGRUZZI, S. I 96. (Familiar, eliptic) Am onoarea (să vă salut)! formulă de salut. N-am onoarea = nu cunosc, nu știu.

PROLETAR, -Ă adj. Referitor la proletariat, al proletarilor. // s.m. și f. 1. Om sărac din rîndul cetățenilor liberi ai Romei antice, ale cărui bunuri nu depășeau o limită foarte scăzută. 2. Muncitor salariat exploatat, lipsit de mijloace de producție și nevoit să-și vîndă forța de muncă pentru a putea trăi. [< lat. proletarius, cf. fr. prolétaire].

sîmbră (-re), s. f. – Asociație, societate, companie. Sl. sŭmbrŭ „tovarăș” (Miklosich, Fremdw., 125; Tiktin; Byhan 230), cf. mag. szimbra „societate”. – Der. simbrie (var. sîmbrie), s. f. (Trans., Mold., asociație de țărani, pentru lucrarea pămîntului în comun; salariu, plată), cf. ngr. σεμπριά „muncă în dijmă”, σέμπρος „dijmaș”; sîmbrălui, vb. (înv., a se asocia); sîmbraș, s. m. (înv., tovarăș de muncă, asociat); însîmbra, vb. refl. (Trans., a se asocia); simbriaș (var. sîmbriaș), s. m. (salariat, ziler).

CONDICĂ, condici, s. f. 1. Registru, catastif. A scos o condică lungă, îngustă, a vrut să treacă ceva în condică, pe urmă și-a luat seama. PAS, Z. I 292. Cine se afla scris în condici la Hagiu, era scris pe viață la robie. SADOVEANU, M. C. 70. Egumenul le aduse o condică în care să scrie, fiecare persoană numele și dacă au fost mulțumiți sau nu. BOLINTINEANU, O. 439. Cămărașul de catastișe purta condica ostașilor. BĂLCESCU, O. I 122. ◊ Condică de prezență = registru în care salariații semnează la sosire și la plecare pentru a dovedi prezența la locul de muncă. Condică de sugestii și reclamații = registru care se găsește într-un magazin, într-o întreprindere, instituție etc. și în care cumpărătorii, solicitatorii etc. fac diverse sugestii sau reclamații în legătură cu activitatea dusă în locul de muncă respectiv. ◊ Expr. A trece la (sau în) condică (pe cineva) = a ține minte (pe cineva) în scopul de a se răzbuna. 2. (Învechit și arhaizant) Colecție de legi, decrete, ordonanțe, datini privitoare la o anumită materie; cod. Condica civilă. Condica penală. ▭ Obșteasca hotărîre statornicindu-se astfel, diecii logofeției o scriseră cu pene de gîscă în condica cea mare. SADOVEANU, Z. C. 166. Țările se dotează cu condici de legi. BĂLCESCU, O. II 22.

ȘOMAJ s. n. Fenomen economic cauzat de crizele sau recesiunile economice, care constă în aceea că o parte dintre salariați rămân fără lucru, ca urmare a decalajului dintre cererea și oferta de forță de muncă; situația aceluia care nu se poate angaja din cauza imposibilității de a găsi un loc de muncă. – Din fr. chômage.

SALARIAT, -Ă I. adj., s. m. f. cel care primește un salariu. II. adj. (despre muncă) recompensă, plătită cu un salariu. (< fr. salarié)

CAPITAL 1. Bogăție, sumă mare de bani, patrimoniu. 2. Sumă de bani constituind elementul principal al unei datorii. 3. P. ext. Ansamblul resurselor acumulate la nivel micro- sau macro-economic. 4. Ansamblul valorilor materiale, spirituale rezultate din activitatea umană și și totalitatea valorilor financiare deținute de o persoană, întreprindere, țară, utilizate în scopul obținerii unui venit. Din punct de vedere al rolului și modului de valorificare în circuitul economic, c. se diferențiază în c. productiv și c. financiar. ♦ C. productiv (factor de producție) cuprinde c. real (bunuri de c. tangibil) și c. uman (bunuri de c. intangibil). C. real (valorile materiale sub forma mijloacelor de producție folosite la obținerea altor bunuri de c. și a bunurilor de consum) este format din c. fix (mașini, utilaje, instalații, echipamente, construcții etc., care participă la mai multe cicluri de producție, depreciiindu-se treptat) și c. circulant (materii prime, combustibili, semifabricate, care se consumă într-un singur ciclu de producție). C. uman include valorile spirituale productive sub forma calificării profesionale, a cunoștințelor încorporate în forța de muncă prin investiții în educație, învățămînt, cultură, sănătate etc., care sporesc eficiența muncii. C. financiar reprezintă ansamblul c. bănesc și al hîrtiilor de valoare. C. bănesc include c. lichid (cantitatea de bani necesară cumpărării de c. real și creșterii stocului de c.) și c. de împrumut (credite). Hîrtiile de valoare cuprind acțiuni, obligațiuni etc. Din punctul de vedere al eficienței economice c. se împarte în c. utilizat, consumat și acumulat. C. utilizat semnifică valoarea totală a a resurselor economice folosite în procesele productive și de distribuire a bunurilor și serviciilor, provenite din c. subscris (c. vărsat la înființarea firmei), părți din profitul realizat, emisiuni de acțiuni, înprumuturi pe diferite termene, vînzări de acțiuni. C. consumat reprezintă valoarea recuperată din amortizările anuale, inclusă în costul de producție. C. acumulat desemnează sporul de c. obținut în urma procesului de acumulare și al investițiilor nete. ♦ C. brut = masa echipamentelor în expresie valorică. C. monetar = valoarea ansamblului fondurilor disponibile exprimată în unități monetare. C. intensiv = metodă productivă care folosește mai mult c. real în comparație cu cel uman pe unitate de produs. C. flotant = parte a c. unei societăți pe acțiuni care nu este deținută de acționarii ce controlează societatea, fiind disponibilă în orice moment pentru vînzare-cumpărare de acțiuni pe piața de valori. C. individual = patrimoniul firmei unui singur agent economic. C. social (nominal) = patrimoniul aflat în proprietatea întreprinzătorilor asociați sau al unei societăți pe acțiuni; infrastructura unei economii naționale. C. permanent = c. propriu (c. social plus rezerve) la care se adaugă creditele pe termen lung și mediu. C.-risc = parte a c. unei firme investit într-o afacere riscantă, dar cu un profit probabil mare. În funcție de domeniul activității economice, c. se diferențiază în c. industrial (v. industrial), c. comercial (v. comercial) etc. 5. (În teoria marxistă) Rezultat al muncii colective însușit de proprietarii mijloacelor de producție, reprezentînd sursă a plusvalorii extorcate producătorilor direcți (salariaților) și a valorii; cuprinde: c. constant (mijloace de producție) și c. variabil (parte a c. investit în cumpărarea forței de muncă).

SALARIÁT, -Ă (< fr.) adj., s. m. și f. Persoană fizică care încheie un contract de muncă individual, cu o persoană fizică sau juridică, ce poate, potrivit legii, să angajeze forță de muncă pe bază de contract individual de muncă, și se obligă astfel să presteze munca pentru și sub autoritatea acestuia, în schimbul unei remunerații numite salariu. ◊ S. temporar = persoană încadrată la un agent de muncă temporară și pus de acesta la dispoziția unui utilizator, pe durata necesară, în vederea îndeplinirii anumitor sarcini precise și cu caracter temporar.

gradație sf [At: ODOBESCU, S. II, 246 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr gradation] 1 Înaintare treptată către o țintă. 2-3 Creștere sau descreștere treptată, progresivă. 4 Evoluție progresivă a unui proces, fenomen, acțiune etc. 5 Fiecare dintre diviziunile care se găsesc pe suportul unui instrument de măsură. 6 Figură de stil care constă în trecerea treptată, ascendentă sau descendentă, de la o idee la alta. 7 (Pct) Trecere treptată de la o nuanță la alta. 8 (Muz) Trecere de la un ton la altul. 9 Fiecare dintre treptele de încadrare pe care se află un salariat în cadrul gradului (27) său, acordată pe baza vechimii în serviciu și a aportului de muncă. 10 (Pex) Spor de salariu care corespunde fiecăreia dintre gradații (9).

șomaj sns [At: ALEXI, W. / V: (înv) ~agiu sn / E: fr chomage] 1 Fenomen economic cauzat de crizele sau de recesiunile economice, care constă în aceea că o parte dintre salariați rămân fără lucru, ca urmare a decalajului dintre cererea și oferta de forță de muncă. 2 Situația aceluia care nu se poate angaja din cauza imposibilității de a găsi un loc de muncă Si: (reg) șomerie.

SALARIAT, -Ă, salariați, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care, în schimbul muncii prestate, primește un salariu. 2. Adj. (Despre muncă) Care este plătit cu un salariu. [Pr.: -ri-at] – V. salaria. Cf. fr. salarié.

PERSONAL, -Ă, personali, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care aparține unei anumite persoane (1), privitor la o anumită persoană, care este specific, caracteristic pentru o persoană; individual, propriu. ◊ Legături personale = legături de prietenie. Răspundere personală = răspundere care îi revine cuiva sau pe care și-o asumă cineva individual. ♦ Original. ♦ Cu personalitate puternică, marcată. ♦ (Adverbial) Din punctul de vedere al persoanei care vorbește; direct, în persoană, nemijlocit. 2. (În sintagmele) Tren personal (și substantivat, n.) = tren de persoane (1), care circulă cu o viteză relativ mică și care oprește în toate stațiile. (Gram.) Pronume personal = pronume care desemnează diferitele persoane (1) și care se declină schimbându-și forma după persoană, număr și caz. (Gram.) Mod personal = mod ale cărui forme se modifică după cele trei persoane (3). (Gram.) Gen personal = categorie gramaticală existentă în unele limbi care diferențiază persoanele de animale și de lucruri. II. S. n. 1. (Cu sens colectiv) Totalitatea persoanelor (1) care lucrează într-o întreprindere, într-o instituție, pe un vehicul de transport terestru sau aerian etc. ♦ Categorie de angajați stabilită după anumite criterii: pregătire, specializare, sector de activitate etc. ♦ Serviciu dintr-o întreprindere sau instituție care se ocupă cu angajarea salariaților, cu evidența lor. 2. Categorie de lucrători din cadrul unei întreprinderi sau instituții care îndeplinesc o muncă cu același specific. – Din lat. personalis, germ. personell, personal, it. personale, fr. personnel.

SERVICIU, servicii, s. n. 1. Acțiunea de a servi; muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva. 2. Ocupație pe care o are cineva în calitate de salariat; slujbă. 3. Subdiviziune în administrația internă a unei instituții, întreprinderi etc., cuprinzînd mai multe secții. 4. Grup de obiecte care alcătuiesc un tot cu destinație specială. – Fr. service (lat. lit. servitium).

SALARIAT, -Ă adj., s.m. și f. (Muncitor, lucrător, funcționar etc.) care primește un salariu. // adj. (Despre muncă) Recompensată, plătită cu un salariu. [Pron. -ri-at. / cf. fr. salarié].

ORLEANU, Mihai (1859-1942, n. Focșani), om politic român. Liberal. Ministru al Industriei și Comerțului (1909-1910). Inițiator al legii O., prin care le era interzis salariaților statului, ai județelor și comunelor dreptul de asociere și de grevă, precum și contractul colectiv de muncă. Președinte al Adunării Deputaților (1922-1926).

INDEMNIZAȚIE s.f. Sumă de bani care se acordă cuiva pentru acoperirea unor cheltuieli excepționale; (spec.) sumă acordată cuiva pentru o muncă excepțională sau pentru a face față anumitor cheltuieli. ♦ Despăgubire pentru un prejudiciu, pentru o pagubă suferită. ♦ Sumă plătită salariaților pe timpul concediului sau al unei deplasări. [Gen. -iei, var. indemnizațiune s.f. / cf. fr. indemnisation].

SALARIAT, -Ă, salariați, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj. s. m. și f. (Persoană fizică) care încheie un contract de muncă individual cu o persoană fizică sau juridică și se obligă să presteze munca în schimbul unui salariu. 2. Adj. (Despre muncă) Care este plătit cu un salariu. [Pr.: -ri-at] – V. salaria. Cf. fr. salarié.

stat¹ sn [At: CANTEMIR, I. I. I, 67 / V: (îvr) ~uș, (reg; iuz) șt~ / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: lat status, fr état, it stato, ger Status] 1 (Urmat de determinări care indică felul) Instituție suprastructurală care constituie un instrument principal de organizare politică și administrativă a unei comunități umane aflate pe un teritoriu determinat, prin intermediul căreia se exercită funcționalitatea sistemului social global, sunt reglementate relațiile politice dintre oameni etc. Si: țară, (înv) politie, publică, (tcî) memlechet. 2 Teritoriu și populația asupra cărora își exercită autoritatea această instituție Si: țară, (înv) politie, publică, (tcî) memlechet. 3 (Îs) ~ membru Stat¹ (1) care face parte dintr-o organizație internațională cu drepturi și obligații depline. 4 (Îs) ~ (membru) asociat Stat¹ (1) care face parte dintr-o organizație internațională având drepturi și obligații limitate. 5 (Îs) Imn de ~ Imn național al unei țări. 6 (Îs) Examen de ~ Examen susținut în fața unei comisii speciale, după absolvirea unei instituții de învățământ superior în vederea obținerii diplomei Si: examen de licență. 7 (Îla) De ~ Care emană de la un stat¹ (1) Si: oficial. 8 (Îal) Al statului¹ (1) Si: oficial. 9 (Îal) Care este condus și controlat de stat¹ (1) Si: oficial. 10 (Îal) Care aparține statului¹ (1) Si: oficial. 11 (Îal) Care se referă la stat¹ (1). 12 (Îal) Care angajează statul¹ (1). 13 (În orânduirea feudală; lpl) Nume dat organelor reprezentative din anumite țări. 14 (Cu determinări care indică felul) Listă sau tabel cu caracter oficial. 15 (Îs) ~ de funcții (sau de organizare, de personal) Tabel în care sunt menționate posturile necesare unei întreprinderi, instituții etc. și limitele de încadrare și remunerare respective. 16 (Îs) ~ de plată (sau de salarii, înv, de lefi) Tabel în care sunt înscrise drepturile bănești pe care o întreprindere, o instituție etc. le achită angajaților sau colaboratorilor. 17 (Îs) ~ personal Dosar care cuprinde specificarea tuturor mutațiilor de serviciu ale unui salariat, precum și actele acestuia de stare civilă, socială, politică etc. 18 (Îs) ~ de serviciu Activitate îndelungată în serviciu, în muncă, în specialitate a cuiva. 19 Memoriu sau act care atestă activitatea în serviciu, în muncă, în specialitate depusă de cineva.

PERSONAL¹ n. 1) Totalitate de persoane salariate (dintr-o întreprindere sau dintr-o instituție). 2) Categorie de angajați din cadrul unei întreprinderi sau instituții care efectuează o muncă cu același specific. ~ul tehnic. /<lat. personalis, germ. Personell, Personal, it. personale

PROLETAR², -Ă, proletari, -e, s. m. și f. 1. Muncitor salariat din societatea capitalistă, lipsit de mijloace de producție, care pentru a trăi este silit să-și vîndă forța de muncă capitalistului. Proletari din toate țările, uniți-vă! ▭ S-au bucurat proletarii conștienți din toate țările de strălucita reușită a fraților lor. PĂUN-PINCIO, P. 113. Împărat și proletar [titlu]. EMINESCU, O. I 56. Nicăieri ideile comuniste nu nasc și nu sporesc mai mult decît în țările unde țăranii sînt reduși la starea de proletari. KOGĂLNICEANU, S. A. 183. 2. (în Roma antică) Cetățean sărac, ale cărui bunuri nu depășeau o limită foarte scăzută, fixată prin lege.

salariat, ~ă [At: PLR I, 57 / P: ~ați, ~e / E: salaria, cf fr salarié] 1-2 smf, a (Persoană) care, în schimbul unei munci depuse (ca angajat permanent), primește un salariu (1) Si: (pfm) lefegiu, simbriaș. 3 a (D. muncă, funcții etc.) Care este plătit cu un (anumit) salariu (1).

SERVICIU, servicii, s. n. 1. Acțiunea, faptul de a servi, de a sluji; formă de muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva. ◊ Expr. A fi (sau a se pune) în serviciul cuiva (sau a ceva) = a sluji, a servi unei persoane sau unui scop, unei idei etc. ♦ (În construcție cu verbele „a face”, „a aduce”) Faptă, acțiune care servește, avantajează pe cineva; îndatorire, obligație. ◊ Expr. A face un prost (sau un rău) serviciu cuiva = a face cuiva (fără voie) un rău. ♦ Scară de serviciu = scară secundară într-un imobil (pentru acces la dependințe). 2. Ocupație pe care o are cineva în calitate de angajat; slujbă. ♦ Îndatorire care revine cuiva în calitate de angajat; îndeplinirea acestei îndatoriri. ◊ Serviciu militar = stagiu la care sunt obligați, prin lege, cetățenii unui stat pentru a se instrui din punct de vedere militar în rândurile forțelor armate. Serviciu comandat = însărcinare, atribuție, misiune specială încredințată cuiva spre executare. Serviciu divin (sau religios) = slujbă religioasă. ◊ Expr. (Despre angajați, ostași, elevi) (A fi) de serviciu = (a fi) însărcinat cu o misiune specială în cadrul obligațiilor profesionale. A intra în serviciu = a deveni salariat. ♦ Funcție. Serviciu de casier. 3. Subdiviziune în administrația internă a unei instituții, întreprinderi etc. cuprinzând mai multe secții; p. ext. colectivul de muncă corespunzător. 4. Grup de obiecte care alcătuiesc un tot cu destinație specială. Serviciu de cafea. 5. Mulțime ordonată în timp a regimurilor succesive ale unui sistem tehnic. 6. (Sport) Punere în joc a mingii. – Din fr. service, lat. servitium.^[1]

CONSFĂTUIRE, consfătuiri, s. f. Acțiunea de a (se) consfătui și rezultatul ei; ședință a salariaților unei întreprinderi sau instituții, a membrilor unei organizații etc., în care se discută probleme de interes comun. Un eveniment de o importanță deosebită pentru desfășurarea rodnică a muncii didactice în noul an de activitate în cadrul învățămîntului elementar și mediu îl constituie consfătuirile raionale ale cadrelor didactice. CONTEMPORANUL, S. II, 1952 nr. 310, 1/1. ◊ Consfătuire de producție = ședință organizată în vederea îmbunătățirii producției dintr-un sector, dintr-o întreprindere, dintr-o instituție etc. și în cadrul căreia se face o analiză a muncii și schimb de experiență cu alte întreprinderi (instituții etc.) sau cu muncitorii mai ridicați din aceeași întreprindere. Comitetul de întreprindere. a organizat consfătuiri de producție pe secții și pe grupe sindicale, creînd astfel condiții ca fiecare muncitor să poată cunoaște mai bine în ce constau diferitele metode înaintate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2662.

NEMULȚUMIRE s. f. Negativ al lui mulțumire. 1. (Învechit) Lipsă de recunoștință; ingratitudine. Va veni să ne giudece... ca un leu de certare pentru nemulțămirea noastră. VARLAAM, C. 22. El pentru nemulțămire lui fu gonit. id. ib.178, cf. LB, VALIAN, v. Împărăteasa ceartă aspru și pe poporul român, îi impută nemulțămire... și multe delicte. BARIȚIU, P. a. I, 459, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. 2. Stare a celui nemulțumit (1); supărare, mîhnire, (astăzi familiar) parapon, (învechit, rar) paraponiseală; insatisfacție, contrarietate; (învechit și popular) nemulțumită (v. nemulțumit 2), (învechit) neodihnă (2), neodihnire. Partizanii săi nădăjduiesc că a sa ființă va astîmpăra oarece nemulțămirea trupelor. AR (1832), 7¹/6, cf. ib. (1838), 45¹/ 26, ib. (1839), 14¹/11. Căci cu mine nu se-mpacă, într-a sa nemulțumire, Sufletul meu ticălosul ce-i pururea în clătire. CONACHI, P. 103. Intrigile lui pe lîngă patriarchul au adus mare nemulțămire. BĂLCESCU, ap. GHICA, a. 254. Mare nemulțumire era în palatele Olimpului, locaș al zeilor nemuritori, de cînd Zevs biruise pe zeii cei bătrîni. ODOBESCU, ap. VIANU, m. 230. Pentru unii un semn caracteristic al pesimismului e nemulțămirea în privința condițiunilor de trai. GHEREA, ST. CR. II, 293. Taica-Pascali... umbla de colo-colo și mormăia cu nemulțumire. SADOVEANU, O. v, 451. În fiecare creț al feței lui Cristescu se putea citi deslușit și nemulțumire și nedumerire și nerăbdare. v. ROM. martie 1954, 11, cf. ib. septembrie 1955, 60. Bine, bine, l-oi duce, – scînci omul fără să-și ascundă nemulțumirea, GALAN, B. I, 49. Simțea ceva nedeslușit, între duioșie și nemulțumire. T. POPOVICI, SE. 320, cf. 182. Salariații săi nu au manifestat vreodată vreo nemulțumire. BARBU, Ș. n. 132. Echipa... s-a retras de pe teren provocînd nemulțumirea tuturor spectatorilor. SP. POP. 1961, nr. 3944, 4/1. ♦ Neajuns¹ (2), neplăcere (2), necaz (1). Munca despăgubește de multe necazuri și împacă multe nemulțămiri din viață, F (1897), 3. Nu mai găsi în sine nici una din măruntele nemulțămiri ale începutului. SADOVEANU, O. IX, 97. Se sileau să-i rezolve nemulțumirile, v. ROM. octombrie 1954, 125. Ea îi povestea nemulțumirile ei. T. POPOVICI, SE. 51. – pl.: nemulțumiri. – Și: (învechit și popular) nemulțămire s. f. – pref. ne- + mulțumire.

GRUPĂ, grupe, s. f. 1. Colectiv restrîns de oameni, subordonat unei forme organizatorice mai largi. Ca un rezultat al încercării de închegare organizatorică a elementelor revoluționare din țara noastră iau naștere grupele comuniste. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 368, 2/1. ◊ Grupă sindicală = grupă formată din salariați, membri de sindicat, ai unei întreprinderi sau instituții, care constituie unitatea de bază în organizarea sindicală. Organizațiile de partid trebuie să asigure ca grupele sindicale să devină factori de bază în mobilizarea oamenilor muncii în jurul partidului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. Grupă de studenți = grupă compusă dintr-un număr de studenți (de la aceeași specialitate și din același an de studii) care urmează în comun același seminar sau execută aceleași lucrări de laborator. Grupă militară = cea mai mică subunitate militară (de obicei de infanterie) comandată de un sergent. ♦ Unitate administrativă în cadrul unei întreprinderi sau instituții, bazată pe specializare, pe diviziunea muncii. V. secție, sector. Grupa de studii și documentare. ♦ (Învechit) Grup (2). Mîna-i care poartă destinele lumești, Cea grupă zdrențuită în cale-i o salută. EMINESCU, O. I 61. ◊ (Poetic). [Florile] s-adună-n grupe, se feresc de buruiene Și privesc sosind prin aer zburători cu mîndre pene. ALECSANDRI, P. III 55. 2. Subdiviziune, mai ales în științele naturii, constînd din elemente care prezintă unul sau mai multe caractere comune. V. clasă, categorie. Regnul vegetal se subdivide în trei mari grupe: grupa criptogamelor inferioare, grupa criptogamelor superioare și grupa fanerogamelor. ◊ Grupă sanguină = fiecare dintre cele patru grupe în care se poate clasifica sîngele după anumite proprietăți ale globulelor roșii și ale serului sanguin și de care se ține seama la transfuzii, pentru a evita accidentele. Transfuziile se fac între persoane din aceeași grupă sanguină.

SINDICAT, sindicate, s. n. 1. Organizație de masă care unește, pe bază de adeziune voluntară, pe salariații din întreprinderi sau instituții și care are ca scop, în regimul capitalist, să lupte pentru înlăturarea exploatării și pentru satisfacerea revendicărilor economice și politice ale membrilor săi, iar în regimul socialist să mobilizeze pe oamenii muncii în opera de construire a socialismului și să lupte pentru ridicarea continuă a nivelului lor material și cultural. Sindicatele trebuie să educe muncitorii în spiritul vigilenței de clasă împotriva exploatatorilor și uneltelor lor. REZ. HOT. I 53. Bibliotecile sindicatelor muncitorești sînt începuturi în legătură cu prefacerile curente. SADOVEANU, E. 22. ◊ Sindicat galben = organizație sindicală din țările capitaliste, condusă de oportuniști și de partizani ai colaborării de clasă cu burghezia, aflată la discreția patronilor, organizată și dirijată din umbră de aceștia cu scopuri diversioniste. Uniunii ceferiștilor din Cluj i se interzisese activitatea, oamenilor muncii din acest sector impunîndu-li-se îndatorirea de a se înscrie în sindicatul galben. PAS, Z. IV 171. 2. Totalitatea membrilor unei organizații sindicale; sediu al unei astfel de organizații. 3. (În țările capitaliste, de obicei determinat prin «patronal») Asociație cu caracter monopolist între mai multe întreprinderi din aceeași ramură de producție, care își păstrează independența în ce privește producția, dar organizează vînzarea în comun a produselor, cu scopul de a elimina pe concurenți și de a-și spori profiturile. Sindicatul zahărului.

pită sf [At: CORESI, EV. 110 / Pl: ~te, (reg) piți / E: ngr πίτα, bg пита, mg pita] 1 (Îrg) Pâine. 2 (Îrg; îe) A fi la cineva ~ta și cuțitul sau a avea (ori a fi cu) ~ta și cuțitul în mână A avea la îndemână toată puterea, toate mijloacele. 3 (Îrg; îe) A fi mâncat ~ din multe cuptoare A fi bătrân și a avea multă experiență de viață. 4 (Îrg; îe) A mânca ~ și sare (la o masă) cu cineva A trăi la un loc cu cineva Si: a conviețui. 5 (Îrg; îae) A se afla în raporturi de strânsă prietenie cu cineva. 6 (Îe) A fi bun ca ~ta caldă sau ~ de om Se spune despre un om foarte bun. 7 (Îe) A mânca ~ta cuiva A fi întreținut de cineva. 8 (Îe) A lua (cuiva) ~ta (de la gură) A lua cuiva posibilitatea de a-și câștiga existența. 9 (Îe) A mânca ~ta lui vodă A fi salariat al statului. 10 (Îrg) Aluat din care se face pâinea. 11 (Reg; csc) Cereale. 12 (Reg; csc) Recoltă de cereale. 13 (Reg; csc) Hrană. 14 (Trs; pan) Cocoașă. 15 (Reg; îcs) De-a ~ta De-a v-ați ascunselea. 16 (Îrg; pgn) Muncă prin care este câștigată existența Si: funcție, serviciu, slujbă. 17 (Îe) A pune (sau a băga) în ~ (pe cineva) A-i găsi cuiva o slujbă. 18 (Irn; îae) A face cuiva o neplăcere la serviciu. 19 (Irn; îae) A face astfel încât cineva să fie dus la închisoare. 20 (Bot; reg) Nalbă (Malva silvestris). 21 (Bot; reg) Zbârciog (Morchella). 22 (Bot; reg; îc) ~ta-porcului Pâinea-porcului (Cyclamen europaeum). 23 (Bot; îvr; îac) Brâncă (Salicornia herbacea). 24 (Bot; reg; îac) Iarbă-grasă (Portulaca oleracea). 25 (Reg; îc) ~ta-cucului Măcriș (Oxalis acetosella). 26 (Reg; îc) ~ta-lui-(sfântul-)Ion sau ~ta-lui-Sântion, ~ta-lui-Domnul-Hristos Roșcovă. 27 (Reg; îc) ~ta-păsării Fruct comestibil, în forma unei bobițe de culoare roșie, al unui arbust de câmp nedefinit mai îndeaproape. 28 (Bot; îc) ~ta-lui-Dumnezeu Râșcov (Lactarius deliciosus). 29 (Îc) ~ta-vacii Ciupercă comestibilă cu pălăria roșcată-cenușie, cu piciorul cilindric, cu carnea albă Si: (reg) mânătarcă, pitarcă, pitoancă, pitoașcă, titărci, ursească, văcuțe (Boletus bovinus). 30 (Reg; îc) ~ta-lui-Ioan Ciupercă comestibilă de culoare roșiatică, care poate fi mâncată crudă Si: (reg) lăptucă.

perlat, -ă adj. în sint. s. grevă perlată Grevă în care muncitorii opresc sau încetinesc lucrul la o anumită fază a producției ◊ „Această categorie de salariați va începe luni la miezul nopții o serie de greve perlate.” I.B. 6 VIII 77 p. 8. ◊ „Lucrătorii italieni din sectoarele de turism au declarat mai multe greve perlate în spirijinul cererii de a li se înnoi contractele colective de muncă.” I.B. 30 I 86 p. 4 (după fr. grève perlée; PR 1911; DEX, DN3)

SERVICIU, servicii, s. n. 1. Acțiunea de a servi; muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva. Zece ani de serviciu. A renunța la serviciile cuiva. ◊ Expr. A fi (sau a se pune) în serviciul cuiva (sau a ceva) = a sluji, a servi unei persoane sau unui scop, unei idei etc. În trecerea atît de scurtă, ființa noastră pieritoare a fost în serviciul unor idealuri generoase. SADOVEANU, E. 24. ♦ (În construcție cu verbele «a face», «a aduce») Faptă, acțiune care avantajează, servește pe cineva; îndatorire. Ce fericit era cînd avea de făcut un mic serviciu pentru Dan. VLAHUȚĂ, O. AL. II 81. Am mare nevoie să te văz pentru a-ți cere să-mi faci un serviciu de adevărat prieten. CARAGIALE, O. VII 331. Nicu Bălcescu, prin activitatea sa, a făcut multe servicii «Societății literare». GHICA, S. A. 149. ◊ Expr. A face un prost (sau un rău) serviciu (cuiva) = a face (cuiva) un rău (fără voie). Mușat, neînsurat, îl lua adesea cu el acasă, îl scutea de unele sarcini mai grele și-i făcea, din prietenie, cel mai rău serviciu cu putință. GALACTION, O. I 132. ♦ Scară de serviciu = scară de acces la dependințele unui imobil. Pe această săliță, de unde începe scara de serviciu a casei, se află un dulap. STANCU, U.R.S.S. 44. 2. Ocupație, îndeletnicire (cu caracter organizat și permanent) pe care o are cineva în calitate de salariat al statului sau al unui particular; slujbă. Este, pot să spun, primul meu șef... în primul meu serviciu. GALAN, B. I 81. Sura mi-a adus vestea că ți-ai găsit serviciu. SAHIA, N. 95. ♦ Îndatorire care revine cuiva în calitatea sa de slujbaș; îndeplinirea, executarea acestei îndatoriri. Ofițerii de la diverse depozite și comandamente... își lasă și ei serviciul. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. ◊ Serviciu comandat = însărcinare, atribuție, misiune specială încredințată cuiva spre executare. Ca să plece undeva, are nevoie de bilet special, și fără îndoială că acum s-a dus într-un serviciu comandat. SAHIA, U.R.S.S. 100. Serviciu militar v. militar. Serviciu divin (sau religios) = slujbă religioasă. La cimitir serviciul religios a fost lung. C. PETRESCU, C. V. 299. ◊ Expr. A intra în serviciu = a deveni slujbaș. Intră în serviciu; fu pe rînd subgrefier, subcomisar și subprefect. NEGRUZZI, S. I 110. (A fi) de serviciu = (a fi) însărcinat cu o misiune specială care revine (pe timp limitat și prin rotație) salariaților unei instituții, în cadrul obligațiilor lor profesionale. Trimesese numai un ofițer de serviciu... să vadă despre ce e vorba și să-l ție la curent prin ștafete. CAMIL PETRESCU, O. II 227. ♦ (Cu o determinare introdusă prin prep. «de» și arătînd natura slujbei) Funcție. Serviciul de casier. 3. Subdiviziune în administrația internă a unei instituții, întreprinderi etc., cuprinzînd mai multe secții; p. ext. colectivul de muncă corespunzător. Serviciul administrativ. ▭ În afară de cele trei odăi... restul este ocupat de serviciile guvernului. CAMIL PETRESCU, O. II 403. 4. (De obicei cu o determinare introdusă prin prep. «de») Grup de obiecte care alcătuiesc un tot cu destinație specială. Slujnica a adus serviciul de cafea pe tablaua de alamă. C. PETRESCU, A. 451. Cel dintîi lucru care-i atrase privirea în biroul lui Mirel Alcaz fu un serviciu de ceai cu paharul golit. id. C. V. 130. – Pl. și: (învechit) serviciuri (ALECSANDRI, T. I 295). – Variantă: (4, franțuzism învechit) servis, servisuri (KOGĂLNICEANU, S. 94), s. n.