a face rahatul bici / din rahat bici expr. (vulg.) a obține o performanță notabilă într-un domeniu de activitate, cu resurse modeste, în împrejurări defavorabile.

ANAHORETIC, -Ă adj. De anahoret; (p. ext.) modest, sărăcăcios. [Cf. fr. anachorétique].

ANAHORETIC, -Ă, anahoretici, -e, adj. (Rar) De anahoret; fig. modest, sărăcăcios. – Fr. anachorétique.

ANAHORETIC, -Ă, anahoretici, -e, adj. (Rar) De anahoret; fig. modest, sărăcăcios. În privegherea diriguitoare și cu multă băgare de seamă a acestei fripturi anahoretice, nu rareori se întîmpla ca măruntul meu călugăr să-și tragă iute mîna de pe cîte un hrib ce nu stătea tocmai cuminte pe jăratec. HOGAȘ, M. N. 117.

Arogant ≠ modest, simplu

așá și (maĭ vechĭ) așí adv. (lat. eccum sic, ĭaca așa. V. și). Ast-fel, în acest fel: cum îțĭ veĭ așterne, așa veĭ dormi. Asemenea, ast-fel de: la așa oamenĭ (unor așa oamenĭ) nu le daŭ voĭe. Așa de, ast-fel de, atîta de: era așa de întuneric, în cît nu se vedea nimic. (Maĭ puțin bine fără de: așa prost mă crezi?). Așa și așa saŭ nicĭ așa, nicĭ așa (fam.), potrivit, modest: o casă așa și așa. Cam așa, aproape așa: cam așa s’a întîmplat. Ĭaca așa (fam.), formulă de încheĭere a uneĭ povestirĭ: ĭaca așa, măĭ băĭețĭ! Așa dar, deci, pin urmare, vrea să zică: așa dar, ne-am înțeles. Azĭ așa, mînĭ așa, se zice cînd povesteștĭ despre un fapt repetat: azĭ așa, mînĭ așa (de ex., fura), pînă cînd a fost prins. Se întrebuințează și cînd nu vreĭ saŭ nu poțĭ da un răspuns precis: De ce nu vreĭ să mergĭ? – Așa! – În nord. barb. după germ. so ein: așa un om, așa o casă. Rom. corect așa om, asemenea om, ast-fel de om.

BATE, bat, vb. III. I. Tranz. 1. A lovi un om sau un animal (cu palma, cu biciul, cu varga etc.) în scopul de a-l pedepsi sau de a-l constrînge la o acțiune. Nuntașii au sărit la dînsul și au început să-l bată și să-l bată, de-i mergea colbul. SBIERA, P. 289. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. NEGRUZZI, S. I 141. Ortomane, Hoțomane, Bate-ți negrul Pe de-ntregul Și te du și fugi de mine. ALECSANDRI, P. P. 11. ◊ (Fig.) Bate șaua să priceapă iapa (= dă cuiva să înțeleagă ceva fără să i se adreseze direct). ◊ Absol. A ieșit Bujor în țară, Bate, pradă, nu omoară. Pe ciocoi îi bagă-n fiară. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ Expr. A bate măr (sau ca mărul) v. măr. Îl bat de-i merg (sau să-i meargă) fulgii v. fulg. Îl bat de-i iese (sau să-i iasă) untul v. unt. A bate la stroi v. stroi. A bate gros v. gros. A bate la tălpi = a lovi pe cineva peste tălpi (pedeapsă obișnuită în regimurile trecute). A bate la palmă = a lovi peste palmă (pedeapsă obișnuită în școala din trecut). Domnișoara Victoria... vă bătea la palmă. PAS, Z. I 111. (Glumeț; Mold.) Pui de bate = bătaie strașnică. Rămîind fără tovarăși de ispravă și mai dîndu-mi și părintele Isaia un pui de bate așa din senin, chihăiam pe mama... că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 80. A-și bate capul (sau, rar, firea) cu (sau pentru sau de) ceva = a se gîndi mult la ceva, a-și frămînta mintea, a chibzui fel și chip, a se ocupa mult cu ceva, a se interesa mult de ceva, a-i păsa de ceva. Nu-mi bat capul ce-or gîndi vecinii. BENIUC, V. 9. Întîi voia să facă o mustrare duducăi noastre, dar pe urmă... nu și-a mai bătut capul cu asta. SADOVEANU, N. F. 86. Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunsă cum a fost? EMINESCU, O. I 134. A bate capul cuiva sau a bate pe cineva la cap = a sta de capul cuiva, a se ține stăruitor de cineva, a nu-i da pace, a-l ameți, a-l toca la cap. Anghelină, stinge lampa... Destul ai stat trează cît ne-a bătut capul cu poveștile acel cioban de la Păstrăveni. SADOVEANU, N. F. 24. De multă vreme Joe umbla după Junona, bătîndu-i capul și spunîndu-i că moare de dragoste pentru dînsa. ISPIRESCU, U. 11. A-l bate (pe cineva) gîndul (sau mintea) sau (refl.) a se bate cu mintea (sau cu gîndul sau cu gîndurile) = a fi preocupat de ceva, a fi obsedat de un gînd (care-l îndeamnă să facă ceva). Turcalete se bătea cu mintea unde să-și ascunsă el procleta lui de avere. GALACTION, O. I 293. De altfel mă bate gîndul s-o cumpăr mai bine eu. REBREANU, R. I 145. Drumeț bătut de gînduri multe. Ne lași atît de greu pe noi... GOGA, P.16. Pururea să bate cu gîndurile, ziua și noaptea, cum ar face o corabie. DRĂGHICI, R. 142. Pe mine mă bate gîndul să las crîngul, Să iau cîmpul. TEODORESCU, P. P. 289. A-i bate (cuiva) gîndul (undeva) = a fi înclinat, aplecat spre..., a-i merge gîndul la... S-a încercat de cîteva ori să afle cam încotro i-ar bate gîndul fetei. VLAHUȚĂ, O. A. 348. A-l bate (pe cineva) grija = a fi neliniștit sau muncit de o grijă, a fi îngrijorat. Cînd m-ar bate numai atîta grijă, măi femeie, ce mi-ar fi? Dar eu mă lupt cu gîndul cum să-i port de cheltuială [băiatului la școală]. CREANGĂ, A. 120. A-și bate gura degeaba (sau în vînt) sau (rar) a-și bate limba = a vorbi în zadar, fără nici un rezultat. A-și bate picioarele = a umbla mult, a osteni umblînd. Să nu-și mai bată picioarele de pomană pe, la curte. REBREANU, R. I 191. De n-ar fi și unul ca mine pe acolo, degeaba vă mai bateți picioarele ducîndu-vă [după fată]. CREANGĂ, P. 246. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a face pe cineva (sau ceva) de rîs, de ocară, a rîde de cineva (sau de ceva), a batjocori. Cine-a vrut să-și bată joc de tine? DUMITRIU, B. F. 100; b) (cu privire la o femeie) a necinsti, a viola. ◊ Fig. (în imprecații, mai ales glumețe) Bată-te norocul! ▭ Să vezi cum prinde mutul limbă... Bată-l cucu să-l bată! SADOVEANU, N. F. 104. Ei, d-apoi le-am mai uitat, bată-le de povești. VLAHUȚĂ, O. A. 49S. Bată-te pîrdalnicu să te bată!... Șezi binișor! ALECSANDRI, T. I 110. Bate-mă, doamne, să zac într-o grădină cu mac, Cu mîndra pe după cap JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. ♦ Refl. (În expr.) A se bate cu pumnii în (sau peste) cap= a-și da lovituri peste cap în semn de supărare mare, de desperare. O dată încep ele a se boci înăbușit și a se bate cu pumnii peste cap. CREANGĂ, P. 174. A se bate cu pumnii în piept = a) a-și da lovituri în piept în semn de pocăință sau de supărare. Împărăteasa... începu a suspina și a plînge, bătîndu-se cu pumnii în pept și smulgîndu-și și părui de supărare. RETEGANUL, P. II 29; b) a se fuduli, a se îngîmfa, a se lăuda. A se bate cu mîna (sau cu palma) peste gură= a se lovi peste gură ca pedeapsă pentru scăparea unor vorbe nesocotite sau în fața unei întîmplări neașteptate sau îngrozitoare. Nu mai face și tu atîta vorbă ca fariseul cel fățarnic. Bate-te mai bine cu mîna peste gură. CREANGĂ, A. 17. ♦ (Ideea de pedeapsă dispare; cu privire la oameni, urmat de determinarea «pe umăr») A lovi ușor peste umăr spre a-i arăta bunăvoință/încredere etc.; (cu privire la un animal, urmat de determinări care indică o parte a corpului) a-l lovi ușor spre a-l mîngîia. Cineva îi bătea [pe cai] cu palma pe gît. DUMITRIU, B. F. 59. Tata i-a strîns ciobanului mîna și l-a bătut cu dragoste pe umăr. SADOVEANU, N. F. 13. Așteptînd să-mi aducă o cafea, mă pomenesc bătut pe umăr cu multă discreție. CARAGIALE, M. 61. L-a bătut... cu mîna pe umăr, zicîndu-i Moșule, să știi că de azi înainte ești omul meu. CREANGĂ, A. 20. ◊ Expr. A bate palma (sau, glumeț, laba) cu cineva = a da mîna cu cineva; a ajunge la o înțelegere, a se învoi, a-și da asentimentul pentru o convenție stabilită. Uncheșul Haralambie... după ce a bătut palma cu tinichigiul... s-a coborît din cerdac și s-a dus. SADOVEANU, N. F. 183. Poftesc să vii aicea, să bați cu mine laba și să ne împăcăm. SADOVEANU, P. M. 305. 2. A izbi (pe cineva de ceva). L-a bătut cu capul de pereți. ◊ Intranz. (în expr.) A bate la ochi (mai rar la urechi sau la auz) = a izbi vederea (sau auzul) cuiva, trezindu-i luarea-aminte, interesul sau bănuiala. Își puneau întrebări furișe, avînd grijă să se despartă, ca să nu fie cîrdul prea mare și să bată la ochi. PAS, L. I 123. [Lipsurile] băteau prea tare la ochi ca să nu le fi putut îndată constata. ODOBESCU, S. II 395. Înființase o societate secretă cu numele Eterie (tovărășie), nume modest, care nu bătea la auz. GHICA, S. 94. A bate la cap = (despre o sobă sau o mașină de călcat) a provoca dureri de cap (prin difuzare de căldură sau prin degajare de gaze). 3. (Despre încălțăminte, ham, șa etc.) A freca, a roade, a produce răni. Mă bat pantofii. II. 1. Refl. reciproc. A se lua la bătaie, a se încăiera, a se lupta. Se puseră a se bate în săbii și se tăiară, de curgea sîngele vale. RETEGANUL, P. V 31. Am fugit... de frica unei cete de turci, care se bătuse chiar atunci cu volintirii la Secul. CREANGĂ, A. 20. Făt-Frumos își luă ziua-bună de la părinți, ca să se ducă să se bată el singur cu oștile împăratului. EMINESCU, N. 5. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. Se bat calicii (sau lupii sau nebunii) la (sau în) gura cuiva v. gură. A se bate cu moartea = a fi în agonie. A văzut o cioară bătîndu-se cu moartea. RETEGANUL, P. II 66. (Fig.) Cînd se bate ziua cu noaptea = pe înserate, în amurg, cînd se îngînă ziua cu noaptea. (Refl.) A se bate după ceva = a dori foarte mult un lucru, a-i plăcea foarte mult ceva. ◊ Refl. A se lupta cu arme, a purta război. Eu, omul negru, am fost mai apoi Trimis să mă bat într-un mare război. M-am bătut, pentru ca de acum niciodată Popoarele lumii să nu se mai bată. DEȘLIU, G. 43. S-au sculat sub cîrmuirea rusului o sută de noroade, și se bat o sută de noroade, mă Ghiță Lungu, pentru dreptatea ce-au dobîndit. SADOVEANU, M. C. 160. ◊ Tranz. (Cu complementul «război») Unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. 2. Tranz. (Cu privire la un dușman, o țară etc.) A învinge, a birui, a înfrînge. Atuncea noroadele mongolilor... cutreierau pămîntul și băteau împărățiile. SADOVEANU, D. P. 75. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins (într-o discuție etc.); a ceda. ♦ (La jocul de cărți, în sport sau. într-o discuție) A cîștiga partida (de joc), a rămîne învingător. L-am bătut de două ori la șah. ♦ A prețui mai mult decît altul, a fi superior cuiva, a întrece. O capră bună bate la lapte o vacă rea. III 1. Tranz. A lovi de mai multe ori un lucru cu altul (mai ales cu o unealtă), pentru a scoate sau a prelucra ceva: a) lovi întruna, cu ustensile speciale de bucătărie, ouăle spre a le amesteca bine, laptele sau smîntîna spre a alege untul. Au început a bate laptele, pănă ce s-a ales untul. DRĂGHICI, R. 140. ◊ Expr. A bate apa-n piuă sau a bate apa să se aleagă untul v. apă. A lovi mereu cu ciocanul sau cu barosul un metal înroșit în foc, spre a-i da o anumită formă. Bate fierul pînă-i cald. ◊ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. Că de mult ce ești avut, Bani de aur ai bătut. ALECSANDRI, P. P. 211. c) A lovi de repetate ori, cu un ciocan mic, tăișul coasei (așezat pe bîtcă), spre a-l ascuți. d) (Cu privire la cuie, nituri, țăruși etc.) A înfige, a vîrî prin lovituri repetate (cu ciocanul, cu maiul etc.). Nuntașii ies afară, caută un par înalt, îl bat în mijlocul ogrăzii. SEVASTOS, N. 331. ♦ A fixa un obiect de altul țintuindu-l cu ceva. Un cerc de aur bătut cu diamante. EMINESCU, N. 6. De-i găsi o para frîntă în toată casa, să mi-o bați în frunte! ALECSANDRI, T. 1557. Alții... să bată... potcoavele. ȘEZ. II 10. e) (Folosit și absolut) A îndesa cu spata firele bătelii. Am țesut bine, dadă Reveca? – Nu bate într-o parte. Apucă spata drept de mijloc. DELAVRANCEA, A. 4. Ileana Cusînzeana... cum țesea, de cîteori bătea cu brîgla, totdeauna ieșeau cîte două cătane îmbrăcate și-narmate. RETEGANUL, P. V 40. f) (Întrebuințat absolut sau cu complementul «apa») A da mereu cu un băț în apa (sau pe sub pietrele din apa) unui rîu, spre a scormoni peștii din ascunzători. Băiatul intră cu plasa în gîrlă. Bătu în sus, bătu în jos, și pește să prinză, cîtuși de cît. ISPIRESCU, L. 280. Un al treilea pescar vine cu luntrea și bate apa pînă ce se sfîrșește de strîns tot năvodul. I. IONESCU, P. 408. g) (Cu privire la grîu, porumb etc.)A îmblăti, a descoji, a dezghioca; (cu privire la plantele textile) a zdrobi prin lovituri repetate (cu o bîtă sau cu un mai), spre a face să se desprindă fibrele. Au pus să se treiere cerealele și să bată păpușoii. I. IONESCU, D. 295. [Inul] îl bat, îl curăță, îl meliță, îl perie, îl torc. DRĂGHICI, R. 78. h) A lovi cu o prăjină crengile unui pom spre a face să cadă fructele. Am bătut toți merii din grădină. i) (Cu privire la un covor, la o pătură, la o haină etc.) A scutura (de praf). Soldatul intră cu pantofii: – îi luase lelea Uța să-i bată. D. ZAMFIRESCU, R. 216. j) (Cu privire la tobă, la toacă etc.) A produce, prin lovituri ritmice, sunetul caracteristic al obiectului respectiv. Pune-l să bată toba la casa dregătorilor. PAS, L. I 17. Tălpoiul face iute o darabană... și începe a bate ca de război, brr... brr! CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A bate toba = a lansa știri, a nu păstra un secret, a divulga imediat cele auzite. A bate toba la urechea surdului, se zice despre cei ce nu vor să asculte ce li se spune. A-i bate (cuiva) în strună = a vorbi (cuiva) așa cum îi place. Femeia a priceput slăbiciunea bărbatului și totdeauna i-a bătut în strună. SEVASTOS, N. 3. ◊ Intranz. (Cu determinări introduse prin prep, «din») Veneau toboșarii și trîmbițașii, bătînd din tobe și sunînd din trîmbițe. ISPIRESCU, M. V. 42. j) (Cu privire la pămînt sau arie) A bătători; p. ext. a lovi cu piciorul de repetate ori (jucînd sau tropăind). Se prind de mîini și se desprind... Și bat pămîntul tropotind în tact ușor. COȘBUC, P. I 57. ♦ (Cu privire la un joc) A juca cu foc. [Polca] o băteam vîrtos cînd eram mic. ALECSANDRI, T. I 93. l) A îndesa (ceva) prin apăsări repetate. Toader... întinse mîna la cărbune... și-l aruncă în lulea, bătîndu-l cu unghia. D. ZAMFIRESCU, R. 239. Bunătatea brînzei de oi atîrnă de la meșteșugul baciului de a prepara cașul și de la chipul de a o bate la putină. ȘEZ. VII 100. m) A lovi ceva de repetate ori cu un mai sau cu un ciocan (de exemplu carnea ca să se frăgezească, rufele muiate în apă ca să iasă din ele săpunul și leșia etc.). Iarna toarce la fuioare... Apoi vara-n foc de soare Bate pînza la izvoare. ALECSANDRI, T. 272. Își muia cîte-o bucată de carne, bătînd-o cu maiul. DRĂGHICI, R. 149. n) (Cu complementul «mingea») A azvîrli mingea departe (lovind-o cu ceva); p. ext. a se juca cu mingea. o) A juca mult cărți;a amesteca cărțile de joc. Își duce veacul numai în străinătăți... acolo bate cărți și petrece. SADOVEANU, N. F. 50. ◊ Expr. (La jocul de cărți) A bate o carte (sau cărțile) = a răspunde la cartea altuia cu o carte mai mare. Toderică... chemă pre vătaful și se puse la jucat stos. Îi bătu toate cărțile de-a rîndul. NEGRUZZI, S. I 84. Tranz. (Cu privire la un drum) A face mereu aceeași cale, a umbla mult (pe un drum), a străbate. De trei nopți aceeași cale Bate călătorul. TOPÎRCEANU, S. A. 39. Numai eu, rămas același, Bat mereu același drum. EMINESCU, O. I 112. Ordonă să se ridice îndată mic și mare... și să bată codrii, ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. Nu le-o mai dat pofta să bată drumul leșului! ȘEZ. VII 26. Foaie verde bob năut, Lungu-i drumul și bătut; Nu-i bătut de car cu boi Nici de turmele de oi, Ci de ochișorii mei. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 200. ◊ Expr. A bate (pasul) pe loc = a face o acțiune fără să realizeze vreun progres. Producția în țările lagărului imperialist bate pasul pe loc, iar neînsemnata creștere a producției industriale în aceste țări este legată numai de militarizarea economiei naționale, de pregătirile de război și de ducerea războaielor banditești de cotropire. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 81. ♦ (Cu privire la un loc) A frecventa des, a umbla într-una prin...; a cutreiera. Astăzi [ciobanii] fug noaptea de la stînă și bal satele primprejur. GALACTION, O. I 65. Se înhăitase cu cîțiva feciori de boieri și băteau mahalalele ziua și noaptea. GHICA, S. 40. Multe mări am trecut, Multe țări am bătut. TEODORESCU, P. P. 173. ◊ Expr. A bate prundurile (sau podurile) = a umbla de colo pînă colo (fără nici o treabă sau vreun scop), a hoinări. Toată ziulica bate prundurile după scăldat. CREANGĂ, A. 13. A bate cîmpii = a vorbi într-aiurea, a se abate de la chestiunea discutată, a ocoli un subiect care nu convine să fie discutat. (Intranz.) A bate în retragere = a) (despre o, armată) a se retrage din fața inamicului; b) fig. a renunța să mai susțină ceva cu aceeași tărie, a da îndărăt, a retracta. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A lovi cu degetul sau cu pumnul în ușă, în fereastră etc. mai ales spre a atrage atenția celor dinăuntru; a ciocăni, a pocăni. Unul începuse să bată cu pumnul în geam. DUMITRIU, B. F. 10. Văzîndu-se-n sat... începu a bate pe la ușile oamenilor să-l lase de mas. RETEGANUL, P. I 11. Un orologiu sună noaptea jumătate. La castel, în poartă, oare cine bate? BOLINTINEANU, O. 33. ◊ Expr. A bate pe la ușile oamenilor = a cere de pomană. ◊ Fig. Iarna bate la ușă. ▭ Războiul bătea la poarta țării. PAS, Z. I 94. (Cu elipsa determinării) N-or mai jeli trudiții la praguri boierești; Ast an, la fiecare din ei belșugul bate. DEȘLIU, G. 49. 4. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», arătînd instrumentul și, prin prep. «în»), obiectul acțiunii) A lovi tare, a izbi (uneori în semn de mînie, de nerăbdare sau spre a amenința sau intimida pe cineva). Expr. A bate cu pumnul (sau cu pumnii) în masă, ca manifestare a mîniei. Izbucni, strigînd și bătînd cu pumnii în masă. BART, E. 285. ◊ A lovi un animal spre a-l îndemna la mers. Călăreții... În caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. EMINESCU, O. I 148. 5. Intranz. (Despre valurile apei) A se lovi, a se izbi (de maluri etc.). Valuri roșii băteau la Salonic în port. BOUREANU, S. P. 3. Numai bătrînul simțea puterea apei care-i bătea în glezne. SADOVEANU, N. F. 27. ◊ Refl. În funduri de prăpăstii se bat mereu de maluri Șiroaie. ALECSANDRI, P. III 298. 6. Refl. (Despre mai multe lucruri) A se lovi unul de altul. Frunza lin se bate În codru-nflorit. ALECSANDRI, P. I 197. ◊ Expr. A se bate cap în cap = a fi cu totul opus, contradictoriu, diferit; a se contrazice. Venea să se intereseze care este adevărul în vălmășagul de știri ce circulau și se băteau cap în cap. REBREANU, R. I 505. ◊ Tranz. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. (Despre fructe) A se atinge, a se strivi, a se bătuci. 7. Refl. A se zbate, a se zvîrcoli. Te bați pe iarbă noaptea întreagă, fără să adormi. DELAVRANCEA, la TDRG. IV. Intranz. 1. (Despre arme de foc) A trage. Ofițeri, murind, strigau în vaiete: Artileria... să bată... artileria... Și artileria prinse să bată. CAMILAR, N. I 49 ◊ Tranz. (Învechit) A bombarda. Tunurile lor bat zidiurile aiste necontenit de cinci zile. ALECSANDRI, T. 1494. Bătea partea de sus a cetății cu zece tunuri. BĂLCESCU, O. II 113. 2. (Despre o armă de foc) A trimite proiectilul pînă la...; p. ext. (despre glas sau ochi) a ajunge pînă la..., a atinge, a cuprinde. Pușca aceasta bate departe. ▭ În toate părțile unde bate ochiul, [vezi] buchete de arbori și colțuri de dumbravă. SADOVEANU, O. A. II 186. Miriște și imașuri, cît bate ochiul. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Despre plante) Cum ți-e grîul...? – Bun, cumetre, bun... bate la piept. SANDU-ALDEA, U. P. 152. 3. (Uneori determinat prin «cu vorba») A face aluzie, a aduce vorba, a pișcă cu vorba. Atunci [împăratul] a stat și a cugetat, înțelegînd unde bătea al șaptelea sfetnic al său. Bătea în ce bătuseră și ceilalți șase. SADOVEANU, D. P. 125. Ei! Acu înțeleg eu unde bate vorba lui! CARAGIALE, O. I 54. 4. A înclina spre..., a fi aplecat spre... Mintea lui ca o cumpănă se clătina, cînd într-o parte, cînd în alta, dar tot spre înșelare bătea. CONTEMPORANUL, VI_II 213. 5. (În expr.) A bate cu cineva = a avea simpatie pentru cineva. Mai potriviți unde să-i găsești?... Numai atîta mă îngrijește, că Luluța nu bate nicidecum cu Guliță. ALECSANDRI, T. I 176. V. Intranz. (Despre unele fenomene ale naturii) 1. (Despre vînt) A sufla. Spre Creasta Ciungă Nouri s-alungă... Vîntul cu aspre aripe reci Bate din coastă A vreme proastă. DEȘLIU, M. 28. Începu să bată ușor un vînt reavăn. DUMITRIU, B. F. 15. Bate un vînt peste ape. BENIUC, V. 115. Cînd a-nceput să bată vîntul... am scos foaia mea de cort. SAHIA, N. 80. ◊ Tranz. Mă bate vîntul în față. 2. (Despre brumă, ploaie, grindină) A cădea, a lovi în... Ploaie măruntă și deasă de început de noiembrie bătuse toată noaptea în geamuri și ziduri. STANCU, U.R.S.S. 36. Ploaia bate-n geamuri, streșinile cîntă. TOPÎRCEANU, S. A. 35 ◊ Tranz. Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită. ALECSANDRI, O. 167. Codrule cu frunza lată, Bruma cază, nu te bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 199. ◊ Tranz. Fig. (Despre secetă) Să știți că și în anul ăsta ne bate seceta. PAS, L. I 8. 3. (Despre soare, lună, stele) A atinge, a-și trimite razele pînă la..., a lumina; a se reflecta în... S-au lungii pe mal, acolo unde bătea mai tare soarele. PAS, L. I 64. Peste toate bate acum soarele de dimineață tot mai covîrșitor, în explozii de puzderii de aur, risipind cele din urmă pilcuri de negură în văgăuni. SADOVEANU, O. A. II 191. Soarele bătea căldicel pe prispă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 179. Și dacă stele bat în lac Adîncu-i luminîndu-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninîndu-mi gîndul. EMINESCU, O. I 193. Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri. EMINESCU, O. I 101. Pe aceeași ulicioară Bate luna în ferești, Numai tu de după gratii Vecinie nu te mai ivești! EMINESCU, O. I 112. ◊ Tranz. Mă bate soarele-n ochi. HOGAȘ, M. N. 19. Codrul... își deschide-a lui adîncuri fața lunei să le bată. EMINESCU, O. I 83. VI. 1. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «în», indicînd o parte a corpului)A lovi, a mișca dintr-o parte a corpului. Vreo douăzeci de soldați... băteau din călcîie... să se încălzească. DUMITRIU, B. F. 118. ◊ (Poetic) Un greier... Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinteni. EMINESCU, O. I 87. ◊ Expr. A bate din (sau în) palme = a-și lovi palmele spre a-și manifesta un sentiment de bucurie, de aprobare (v. aplauda) sau spre a chema pe cineva. Spune și el după noi, bătînd din palme: «tata, vine tata!. SAHIA, N. 48. Cît ai bate din palme = într-o clipă, pe loc, imediat. Crîșmărița iute a lăsat obloanele în jos, a aprins lumînarea și, cît ai bate din palme, ni s-a și înfățoșat cu o cană mare de lut, plină cu vin de Odobești. CREANGĂ, A. 97. A bate în pumni = a lovi un pumn de altul spre a-i face cuiva în ciudă. A bate din picior = a lovi cu piciorul în pămînt ca semn de amenințare sau intimidare, sau spre a arăta că vrea să-și impună voința. Împăratul a bătut din picior: Luați-l! SADOVEANU, D. P. 32. Scaraoschi... mînios grozav, chemă înaintea sa toată drăcimea și bătu din picior, strigînd... CREANGĂ, P. 57. A bate din picioare = (despre animale, mai ales despre cai) a lovi cu picioarele în pămînt de nerăbdare. [Iepele] nechezau și băteau din picioare. EMINESCU, N. 20. A bate din (sau în) buze = a rămîne păgubit de ceva sau înșelat în așteptările sale. Prepeleac a rămas bătînd în buze. CREANGĂ, P. 46. ♦ (Despre păsări; determinat prin «din aripi») A lovi aerul cu aripile. Au prins a bate din aripi cucoșii. SADOVEANU, F. J. 602. ◊ (Despre cîini; determinat prin «din coadă») A da din coadă. [Cățeaua] se lipi la pămînt schelălăind, apoi prinse a bate din coadă. SADOVEANU, O. III 357. 2. Tranz. (În expr.) A bate tactul (sau măsura) = a marca, prin mișcări regulate (făcute cu mîna, cu piciorul sau cu o baghetă), fiecare tact al unei bucăți muzicale. (Fig.) În casă tac toate. Un singur covor Atacă, pe nas, uvertura. Și cărțile toate-l urmează în cor, începe să cînte întregul decor, Ceasornicul bate măsura. TOPÎRCEANU, M. 37. A bate mătănii = a face mătănii. Alături... o femeie bătrînă bătea metanii. DUMITRIU, B. F. 137. 3. Intranz. (Despre inimă, puls, tîmple) A zvîcni, a palpita, a pulsa (în mod normal sau din cauza unei emoții, a unei boli). Inima... începu să-i bată atît de tare, încît îi tăia răsuflarea. DUMITRIU, B. F. 47. Cum îți bătea pe gît, sub mîna-mi, O vinișoară albăstrie! TOMA, C. V. 377. Tîmpla bate liniștită ca o umbră viorie. EMINESCU, O. I 79. Bătrînul Dan pe sînu-i apasă a lui mînă Și simte că tot bate o inimă romînă. ALECSANDRI, O. 209. ◊ Refl. Mi se bate inima. ♦ (Despre aparatul telegrafic) A funcționa. Ei? Nu bate telegraful?... Bate; ce treabă alta are? CARAGIALE, O. I 123. ♦ Tranz. (Învechit; cu privire la o telegramă etc.) A da o telegramă, a transmite ceva prin telegraf. Ce să fac?... Batem o depeșă la București... la minister, la gazete. CARAGIALE, O. I 126. Refl. pas. M-am dus printre poruncile stăpînirii ce se băteau a telegraf. SADOVEANU, N. F. 110. ◊ (Despre instrumente muzicale sau despre un clopot, un ceasornic etc.) A emite sunete muzicale sau ritmice. Un clopot bătu de patru ori. DUMITRIU, B. F. 109. Am plecat fruntea pînă ce mi-a ajuns bărbia de ceasornic. L-am auzit deodată bătînd. SADOVEANU, N. F. 82. Cînd mă pui să odihnesc, Doba-mi bate să pornesc, Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ Tranz. San-Marc sinistru miezul nopții bate. EMINESCU, O. I 202. 4. Intranz. (Despre cîini) A lătra (scurt și la intervale egale). Răsunete dulci încă vibrau, cînd un cîne răspunse, bătînd ascuțit de trei ori. SADOVEANU, O. III 357. Dacă vrei să nu te muște cînii și să te lase în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos, la pămînt, și să-i lași să te latre cît le place, fără să te urnești din loc; căci ei bat cît bat și de la o vreme te părăsesc și se duc. CREANGĂ, A. 68. Ce lup intră-n sat Și cînii nu bat? (Ceața). SADOVEANU, P. C. 6. VII. Intranz. (Despre culori; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A avea o nuanță de..., a da în... Soarele, de un galben bătînd ușor în roșu, părea culcat, ca pentru a se odihni, pe marginea orizontului. STANCU, U.R.S.S. [Printre lespezi] răsărea o iarbă moale ca mătasea... Buruiană ciudată, care crește cine știe unde, ca și copăceii aceia cu foi lungi, bătînd într-un verde-întunecat. PAS, L. I 86. 238. Părul ei lung, negru, care bătea în albastru, căzu în bucle acoperindu-i curba fină a gîtului. BART, E. 169. Capu-i bate-n aurel, Ciocu-i bate-n argințel. TEODORESCU, P. P. 39. Forme gramaticale: perf. s. bătui, part. bătut.

Baucis, țărancă din Phrygia de condiție umilă, căsătorită cu Philemon, alături de care a trăit toată viața în cea mai armonioasă înțelegere. Odată, pe cînd Zeus și Hermes cutreierau ținutul sub chipul și înfățișarea a doi călători, ei le-au dat găzduire în modestul lor bordei. Drept mulțumire zeii le-au transformat locuința într-un templu măreț și le-au făgăduit să le îndeplinească orice dorință. Cum Philemon și Baucis au cerut să nu se despartă niciodată, voia le-a fost îndeplinită. După ce au trăit pînă la adînci bătrîneți, au murit în aceeași zi și au fost transformați, după moarte, în doi copaci, așezați unul lîngă altul, la intrarea templului.

BĂIEȚAȘ, băiețași, s. m. Băiețel. Își aminti că a văzut-o în tovărășia băiețașului modest și sîrguincios, plecat la învățătură. C. PETRESCU, A. 446. Un băiețaș. frumos, ca de doisprezece ani, îmbrăcat foarte curat țărănește, ne ieși înainte și ne întrebă ce poftim. HOGAȘ, DR. 245. După ce alese un săbioi... un buzdugan năprasnic, voi să plece. – Plătește întîi, băiețaș, și apoi să pleci. ISPIRESCU, L. 137. Spune-mi, spune-mi, băiețaș, Unde-i drumul la oraș? TEODORESCU, P. P. 489.

BĂNUI, bănuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (De obicei urmat de determinări) A presupune (orientîndu-se după unele aparențe), a presimți, a avea o intuiție. Bănuiam că n-am s-o mai găsesc la întoarcere. SADOVEANU, N. F. 28. Modest pînă a roși cînd auzea laude pentru scrierile lui, [Filimon] n-a bănuit niciodată că era un scriitor de mare merit. GHICA, S. A. 84. ◊ (Cu complement dublu) Am ajuns în locuri necunoscute. Le-am bănuit că sînt locurile mele. SADOVEANU, N. F. 58. ◊ (Rar, construit cu dativul pronumelui reflexiv) Cine ș-ar fi bănuit că eu voi fi vrodată tatăl a trei copii grași, voinici și nebunatici? DELAVRANCEA, H. T. 207. Zînele celelalte începură a-și bănui ceva, dar iară se îmbărbătau [zicîndu-și]: E fată ca și noi. RETEGANUL, P. II 13. 2. Tranz. A lua cunoștință de un obiect mai mult ghicindu-l sau presupunîndu-i prezența; a întrezări. Se uita mereu pe ferestre, acolo unde bănuia prin întunerec arbori și o zare nemărginită. DUMITRIU, B. F. 44. Fără de a fi văzut sau măcar bănuit de garnizoana turcească, își așeză pe la 10 ore cele două tunuri ca la 2000 metri în fața tabiei. ODOBESCU, S. III 573. Astfel poate vom ajunge a bănui și țara și epoca în carele cîntul elenic și-a făcut loc în limba romînă. ODOBESCU, S. I 214. ◊ Refl. pas. Printre sălcii... se putea bănui oglinda rece și lucie a Dunării. DUMITRIU, N. 276. 3. Tranz. A considera pe cineva (orientîndu-se după unele aparențe) drept autor al unei fapte rele, a suspecta, a nutri o bănuială. Îl bănuia de asemenea că e cu mîna lungă. PAS, L. I 80. Tragi cu ochiul la neveste... Da te-or bănui bărbații Și-o pățești. COȘBUC, P. I 238. De cusut n-are chef, Ci-mi iese-afară pe prag Să vază pe cin’i-e drag. Dac-o-ntrebi, dac-o cîrtești, Ea zice c-o bănuiești. TEODORESCU, P. P. 345. 4. Intranz. (Mold., de obicei construit cu dativul) A se supăra (pe cineva), a lua cuiva (ceva) în nume de rău, a-i face mustrări. Cititorii noștri nu ne vor bănui dacă ne vom opri cam mult la analiza unor fraze. GHEREA, ST. CR. II 57. Așa a trebuit să se întîmple și n-ai cui bănui. CREANGĂ, P. 223. [Mama ta] m-a mustra Că te-oi dezmierda, Și mi-a bănui Că te-oi prea iubi. ALECSANDRI, P. P. 8. ◊ (Mai ales în formule de politețe, în construcții negative) Stăpîne, să nu bănuiești, da am să zic și eu o vorbă. CREANGĂ, P. 154. Adeluța nu-i de obrazu d-voastră... Adică să nu bănuiești. ALECSANDRI, T. I Vă rog să nu bănuiți că vi le spun aceste. NEGRUZZI, S. I 199. 5. Intranz. (Transilv., Mold.) A-i părea rău de ceva, a regreta. Iubește, mîndră, iubește. Da ia seama ce iubești, Nu cumva să bănuiești, Să nu iubești o nălucă, S-o iubești și să se ducă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 251. ◊ (Construit cu dativul pronumelui reflexiv) De cumva o vei lua, de mare năcaz ne-ar fi, iară de nu o vei lua, ți-i bănui după ea. RETEGANUL, P. III 17. Uitîndu-se cu mulțemire la trecuta ei viață, în care nu are a-și bănui nici de o greșeală. NEGRUZZI, S. I 289.

Benedict m. 1. (St.), vestit călugăr italian, fundatorul ordinului benedictinilor de pe muntele Cassin (Italia), ordin care a numărat printre membrii săi o mulțime de erudiți laborioși și modești (480-543); 2. numele a 14 papi dintre cari cel mai celebru fu BENEDICT XIV (1740-1758).

bértă f., pl. e (fr. berthe, pelerină mică de acoperit un corsaj decoltat, de la numele regineĭ Berta, pe care tradițiunea o reprezintă cuminte și modestă; germ. berthe, guler mic; ung. bérta). Est. Broboadă, șal mic.

BIRT, birturi, s. n. Restaurant (mic și modest). Birt economic. ♦ (Înv.) Han². – Din scr. birt.

birt, -uri, s.n. – 1. (înv.) Crâșmă (de țară); cârciumă; han. 2. Restaurant modest. – Din srb. birt < germ. Wirt(haus).

BIRT ~uri n. rar înv. Restaurant particular, mic și modest. /<sb. birt

BIRT, birturi, s. n. Restaurant (mic și modest). Birt economic. ♦ (Înv.) Han². – Din sb. birt.

BISTROU ~ri n. Restaurant modest, unde se consumă băuturi alcoolice. /<fr. bistro

bláznic, -ă adj. (sîrb. blaznik, lingușitor, dezmierdător). Suc. Blajin, modest, timid.

bocăneț, s.n. (reg.) prăjitură modestă (țărănească).

bordeiu n. 1. locuință țărănească adâncită în pământ și acoperită tot cu pământ sau cu stuf; 2. fig. orice casă modestă: s’am și eu un bordeiu. [Dintr’un primitiv bord (conservat ca nume topografic) și identic cu bortă; cf. paralelismul fonetic analog între burd (de unde burduf) și burtă].

butic, buticuri s. n. magazin mic și modest profilat pe vânzarea de mărunțișuri

CASĂ s. 1. clădire, construcție, imobil, zidire, (înv.) ziditură. (O ~ modestă.) 2. v. locuință. 3. casa Domnului v. biserică. 4. (FIN.) casă de amanet v. lombard. 5. casă de nebuni v. ospiciu; casă de sănătate = a) v. sanatoriu; b) v. ospiciu. 6. casă de prostituție = bordel, lupanar, casă de toleranță, (înv.) tractir; casă de toleranță v. casă de prostituție. 7. (TIPOGR.) (rar) caște. (~ de litere.) 8. cămin, familie, (rar) menaj. (Are ~ grea.) 9. v. dinastie. 10. v. căsnicie.

cast a. curat, rezervat și modest.

CELIBATAR, -Ă, celibatari, -e, s. m. și f. Persoană (în special bărbat) necăsătorită. V. burlac, holtei, becher. Ai băgat de seamă că burlacii se trec mai repede decît cei însurați?... Să nu rămîi celibatar. PAS, Z. I 96. Interior de celibatar, în provincie. Totul e curat, dar sărăcăcios, desperecheat. SEBASTIAN, T. 256. Celibatar, doctorul... închiriase două camere modeste. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 151.

chefe (-e), s. f. – Periuță, măturică. Mag. kefe. – Der. chefelui, vb. (a peria; a se crăpa), din mag. kefélni (DAR). Puțin folosit, în Trans. De la o var. chefelni, care se folosește tot în Trans., ar proveni, după Scriban, chelfăni, vb. (a bate tare pe cineva), explicație care este ispititoare, chiar dacă nu se lămurește bine circulația extinsă a ultimului cuvînt, în comparație cu aria modestă a celorlalte. – Der. chelfăneală, s. f. (bătaie).

COCKTAIL, cocktailuri, s. n. 1. Amestec de băuturi alcoolice cu ingrediente. 2. Recepție de proporții mai modeste. [Pr.: cocteil. – Var.: cocteil] – Din engl., fr. cocktail.

COCTEIL, cocteiluri, s. n. 1. Băutură preparată dintr-un amestec de băuturi alcoolice (cu ingrediente). 2. Recepție de proporții mai modeste. [Scris și: cocktail] – Din engl., fr. cocktail.

de la coada vacii expr. (peior.) 1. de la țară, din mediul rural. 2. de condiție socială modestă.

DESCHIDE, deschid, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la uși, ferestre, capace sau alte părți mobile care închid unele obiecte) A da la o parte, a împinge în lături (pentru a permite accesul în interior). A pășit îndesat pînă la prag, deschizînd ușa. SADOVEANU, P. M. 127. Și-n două laturi templul deschise-a lui portale. EMINESCU, O. I 98. Dar deschideți poarta... turcii mă-nconjor... Vintul suflă rece... rănile mă dor! BOLINTINEANU, O. 33. Oi ruga pe maică-mea Să deschiză fereastra, Să mă uit la dumneata Și să-mi treacă durerea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 83. ◊ Expr. A-i deschide (cuiva) porțile = a-i da (cuiva) acces liber (la ceva). Revoluția culturală a deschis larg porțile școalelor și universităților – altădată accesibile numai claselor exploatatoare – copiilor de muncitori și țărani muncitori. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2658. ♦ (Cu privire la spații sau încăperi închise) A da la o parte ușa sau capacul unui obiect (pentru a putea pătrunde undeva). Să deschizi această culă unde cei mai mîndri zac. DAVILA, V. V. 156. A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de acolo o ladă... dar să n-o deschidă pîn-acasă. CREANGĂ, P. 289. ◊ (Poetic) De cînd codrul, dragul codru, troienindu-și frunza toată, Își deschide-a lui adîncuri, fața lunii să le bată, Tristă-i firea. EMINESCU, O. I 83. ◊ Absol. Cînd deschise, auzi și glasul lui Gheorghiță, amestecat cu al argatului. SADOVEANU, B. 103. Deschideți iute, zise Ivan tropăind și frecîndu-și mînile. CREANGĂ, P. 309. Deschide-mi să ieu traista din cui! ALECSANDRI, T. I 325. ◊ Expr. A-și deschide urechile = a asculta cu mare atenție. A deschide (cuiva) capul (sau mintea) v. cap. A-și deschide sufletul (sau inima) = a face destăinuiri, confidențe, a spune tot ce ai pe suflet. Sînt bărbat și nu mi-e ușor lucru să-mi deschid inima. DAVIDOGLU, M. 58. Măgură își deschidea tot mai larg inima către oamenii aceia simpli. CAMILAR, N. I 32. Prințule, zise domnul abate, deschizîndu-și tot sufletul și tot zîmbetul, cătră tovarășul său. SADOVEANU, Z. C. 51. A deschide (refl. a i se deschide) cuiva pofta de mîncare = a provoca cuiva (sau a căpăta) poftă de mîncare. ♦ (De obicei determinat prin «cu cheia») A descuia. (Refl. pas.) Fiule, în toate casele ce se deschid cu aceste chei, să intri. ISPIRESCU, L. 112. ♦ Refl. (Despre ferestre și uși; urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «spre») A lăsa liber accesul sau vederea în... sau spre... Din salon se deschid uși... spre terasă. CAMIL PETRESCU, B. 91. 2. Tranz. (Cu privire la părți ale corpului) A desface, a face să nu mai fie împreunat sau strîns. a) (Cu privire la gură) A îndepărta buzele și fălcile una de alta pentru a sorbi, a mînca sau a vorbi. Deschise gura să vorbească, apoi se răzgîndi și tăcu. DUMITRIU, N. 148. ◊ Expr. A deschide gura = a vorbi. Boierul cum deschide gura iese minciuna. REBREANU, R. II 92. Nu cumva să deschizi gura cît îi fi la masă. ALECSANDRI, T. 755. A deschide cuiva gura = a face pe cineva să vorbească, a-l sili să spună ceea ce de bunăvoie nu spune. b) (Cu privire la ochi) A ridica pleoapele descoperind ochiul; p. ext. a se deștepta din somn. Cînd am deschis ochii, era prea tîrziu, tovarășii mei care au ținut drumul cel bun erau departe și nu-i mai puteam ajunge. VLAHUȚĂ, O. AL. I 7. Avea în frunte numai un ochi mare cît o sită, și cînd îl deschidea, nu vedea nemica. CREANGĂ, P. 243. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A deschide ochii = a se naște, a vedea lumina zilei; fig. a intra în lume. Ești tînăr; ai deschis ochii încoace, după Cuza. GALACTION, O. I 64. A deschide (refl. a i se deschide) cuiva ochii = a face pe cineva (sau a ajunge) să-și dea seama de ceva. Dar astăzi rupt e vălul și ochii s-au deschis. MACEDONSKI, O. II 203. A (sau a-și) deschide ochii (bine) = a fi foarte atent la ceva; a înțelege bine ceva. Acuma bine că ți-ai deschis și dumneata în sfîrșit ochii ca să vezi cine sînt. CARAGIALE, O. I 63. A deschide ochii mari = a se mira tare de ceva. Căscară toți gura; deschiseră ochi mari, rădicară din umeri și începură să cam surîză. CARAGIALE, O. III 145. c) (Cu privire la mînă) A desface degetele strînse pumn; fig. a fi darnic, milostiv. d) (Cu privire la brațe) A întinde în lături pentru a îmbrățișa pe cineva; fig. a primi pe cineva cu bucurie. Mi-au deschis brațele și m-au primit frățește la revista «Viața Romînească». GALACTION, O. I 31. ♦ (Cu privire la aripi) A desface pentru zbor. Deschide-ți aripile și sai la pămînt. ALECSANDRI, T. I 113. 3. Tranz. (Cu diverse determinări, sensul reieșind din acestea) a) (Cu privire la plicuri, p. ext. la scrisori) A desface, a dezlipi, a despături (pentru a lua cunoștință de conținut). b) (Cu privire la cărți sau caiete) A întoarce coperta, împreună cu una sau mai multe file (pentru a scrie sau a lua cunoștință de textul scris); a desface la o anumită pagină. Domițian nu deschise nici caietul, nu luă nici floarea: nu le văzuse. BASSARABESCU, V. 20. c) (Cu privire la o rană, o cavitate a corpului etc.) A tăia, a face o incizie. Chirurgul deschide abdomenul. 4. Refl. (Despre pămînt sau formațiuni ale pămîntului; prin analogie, despre valuri) A se despica, a se crăpa. Unde se deschidea talazurile... acolo țîșt! și dînsa. ISPIRESCU, L. 34. ♦ (Despre găuri sau crăpături) A se forma. Se deschide în tavan, deasupra capului, o gaură mică de pod. BOGZA, Ț. 62. ♦ (Despre răni) A începe să sîngereze sau să supureze. (Fig.) O rană purulentă... se deschide la soare. C. PETRESCU, Î. II 159. ♦ (Despre flori) A-și desface petalele, a se transforma din boboc în floare. 5. Tranz. (Cu privire la drumuri, șosele, cărări) A săpa, a tăia, a croi. Prin aceste chei grele de piatră, Bicazul își deschide un drum. BOGZA, C. O. 66. Pe cînd ai noștri deschid pîrtii prin nămeți, leșii să cocoloșesc la Halici. DELAVRANCEA, A. 18. Ne așezam în două rînduri și deschideam calea. CREANGĂ, A. 10. ◊ Fig. Răsturnarea dictaturii burghezo-moșierești a deschis drumul transformărilor revoluționare în Romînia. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 93. ◊ Expr. (De obicei peiorativ) A deschide cuiva carieră = a înlesni cuiva să-și facă o situație profesională bună. Iar cărările vieții fiind grele și înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste, Dedicînd broșuri la dame a căror bărbați ei speră C-ajungînd cîndva miniștri le-a deschide carieră. EMINESCU, O. I 137. ♦ Refl. (Despre drumuri, locuri, peisaje, priveliști) A se înfățișa vederii, a se desfășura înaintea ochilor. La capătul străzii Buzești se deschide deodată «piața Victoriei», la care n-are vreme moș Gheorghe să ia seama. SP. POPESCU, M. G. 54. Ajunseră la un loc unde se deschidea trei drumuri. ISPIRESCU, L. 274. 6. Tranz. A porni o acțiune, a face începutul, a începe. A deschide o ședință. A deschide o adunare. ▭ Am deschis o subscriere și o loterie în ajutorul sărăcimii. ALECSANDRI, T. 1311. I-au deschis proces. id. ib. 1449. ◊ Expr. A deschide vorba despre ceva = a începe, a aborda un subiect. Cînd musafirul l-a văzut pe Abu-Hasan încălzit bine, i-a deschis vorba despre dragoste. CARAGIALE, O. III 80. A deschide (cuiva) un credit v. credit. A deschide focul v. foc. ♦ (Mine) A îndepărta straturile sterile situate deasupra unui zăcămînt, în vederea exploatării acestuia. ♦ (Întrebuințat și absolut) A face prima mișcare într-o partidă de șah. ♦ (Sport) A trece mingea unui coechipier ca să întreprindă o acțiune ofensivă. 7. Tranz. (Cu privire la instituții sau întreprinderi) A înființa, a organiza, a face să ia naștere. Această mișcare, cu rezultate atît de imense, a avut începuturi modeste. George Lazăr... deschizînd o școală în care, întîia oară, se predau cursurile în romînește, le marchează mai cu seamă. MACEDONSKI, O. IV 115. Mi-aduc aminte din copilărie, cînd dascălul Vaillant, venit de curînd în țară, cam pe la anul 1831, deschisese o clasă de limba franceză. GHICA, S. A. 122. 8. Refl. (Despre culori sau lucruri colorate) A căpăta o nuanță mai luminoasă, mai apropiată de alb. I s-a deschis părul. ♦ Tranz. A da unei persoane sau unui lucru o înfățișare luminoasă, prietenoasă. Fruntea liberă, părul întors, prins cu un singur ac de fildeș, îi deschideau fața. C. PETRESCU, S. 163. 9. Tranz. (Numai în expr.) A deschide o paranteză = a pune primul din cele două semne care formează o paranteză; fig. a face o digresiune în cursul unei expuneri. 10. Refl.; (Fon.; despre vocale) A trece din seria vocalelor închise în seria vocalelor deschise. – Forme gramaticale: perf. s. deschisei, part. deschis. – Prez. ind. și: (regional) deschiz (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80). – Variantă: (regional) deșchide (KOGĂLNICEANU, S. 87) vb. III.

DEZBRĂCA, dezbrac, vb. I. 1. Refl. (Uneori determinat prin cuvinte care denumesc un obiect de îmbrăcăminte introduse prin prep. «de») A-și scoate îmbrăcămintea, a lepăda hainele (de pe sine). Mînecuță se dezbrăca de scurtă. SADOVEANU, P. M. 185. Maria s-a dezbrăcat în timpul acesta de pardesiu. CAMIL PETRESCU, T. III 220. Turnătorul se dezbrăca pînă la brîu. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 27. Vă dezbrăcați și vă scăldați cît vă place! VISSARION, B. 198. (Metaforic) A patra primăvară acuma se grăbește... Și cerul se dezbracă de viforoșii nori. ALEXANDRESCU, P. 24. (Tranz.) De sarică-l dezbrăca, Fără haine mi-l lăsa. TEODORESCU, P. P. 477. ◊ Tranz. (Complementul indică o haină) Își dezbrăcă blana și o atîrnă modest lîngă soba de fier. C. PETRESCU, A. 280. A dezbrăcat paltonul și-l ține pe braț. SAHIA, N. 98. (Metaforic) Stelele păliră; pădurea, copacii, tufele își dezbrăcară deodată umbra. GÎRLEANU, L. 19. ♦ Fig. A se lepăda, a se scăpa, a se descotorosi (de ceva). Dezbracă-te degrabă de orice deșertăciuni. MACEDONSKI, O. I. 167. Iar ciocoiul cum se pleacă De mă vede la potică! Cum, smerit, în genunchi pică Și de fală se dezbracă! ALECSANDRI, P. A. 44. 2. Tranz. Fig. A jefui, a prăda, a despuia. Și eu v-am robit, fraților,v-am bătut, v-am dezbrăcat. CAMIL PETRESCU, B. 156. Leșii pradă și dezbracă pe bieții oameni. NEGRUZZI, S. I 169.

DINAINTE adv. 1. (Cu sens local, în opoziție cu dinapoi, dindărăt, din urmă) În față, înainte. Eu aștept pînă ce dovedesc bucatele ce ai binevoit a-mi pune dinainte. SADOVEANU, F. J. 535. Cineva îi legase un șorț dinainte. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 51. În acel echipagiu dinapoi era o tînără... Dinainte era un om bălan ce putea să aibă 35 ani. NEGRUZZI, S. I 37. ◊ Loc. adj. De dinainte = din față. Toamne și ierni l-au plouat și l-au viscolit, pe drumuri, alături de iepușoara lui... pintenoagă la piciorul drept de dinainte. CAMILAR, N. I 21. Am rămas singur cu doamnele, înghesuit modest pe scăunașul de dinainte. IBRĂILEANU, A. 146. ◊ Loc. adv. Pe dinainte = prin față. Își căutau cu ochii, în cîrdul nesfîrșit care le curgea pe dinainte, mioarele. CAMILAR, T. 56. Pe urmă îi trecu pe dinainte icoană după icoană dintr-o tinereță fără odihnă. SADOVEANU, O. I 93. Broasca țestoasă îi tot sărea pe dinainte. ISPIRESCU, L. 35. ◊ Expr. A (sau a-l) lua (pe cineva) gura pe dinainte = a spune ceea ce n-a vrut să spună, a-și da (prin vorbă) fără voie pe față gîndurile. N-aș voi să spun ceea ce nu prea este tocmai adevărul; dar ce să-i faci năravului? Mă ia gura pe dinainte. ODOBESCU, S. III 45. A nu-i trece cuiva pe dinainte = a nu îndrăzni (din prea mare respect sau considerație) să se arate în fața cuiva. Cînd aș avea eu o slugă ca aceasta, nu i-aș trece pe dinainte. CREANGĂ, P. 216. ♦ (Adjectival, invar.) Din față, anterior. Picioarele dinainte. ♦ (Substantivat, în forma dinaintea) Jumătatea din față a corpului unui animal. S-a dus în rîpă, sărind alternativ cu dinaintea și cu dinapoia, și fuge și acuma. SADOVEANU, O. A. II 194. 2. (Cu sens temporal, adesea precedat de «mai») De mai înainte, de mai demult. Totul a fost parcă hotărît dinainte. BOGZA, C. O. 240. Jocul pe care-l alegea fata era ales mai dinainte de mine. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 91. Ce i-ar fi fost mai lesne decît să ne ducă acolo fără să ne mai întrebe de vrem ori ba și fără să ne... spuie dinainte? M. I. CARAGIALE, C. 118. ◊ (Adjectival, invar.) Asta-i lelea care-o vezi, Care ne făcea scoverzi; Asta-i lelea dinainte, Care ne făcea plăcinte Și care-am scos-o din minte! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 430. ◊ Loc. adj. De dinainte = de mai înainte, de adineaori. Mioara fericită, aceeași de dinainte... îl ia puternic de gît. CAMIL PETRESCU, T. II 53. ♦ Din timp, de cu vreme. Numai să-mi spui dinainte cum să te duc. CREANGĂ, P. 197. De-ar ști omul ce-ar păți, Dinainte s-ar păzi. id. ib. 277.

DRESA¹, dresez, vb. I. Tranz. A învăța, a instrui, a deprinde un animal domestic sau sălbatic să facă, la poruncă, anumite mișcări. [Copilul] era acum un soi de rebel, care ținea piept copiilor din vecini... fumînd capete de țigări și dresîndu-l pe Modest [cîinele] să execute o sumă de acrobații de circ. C. PETRESCU, Î. I 65. Un cîine englezesc al unui ofițer, cîine dresat la circ să servească pe stăpîn ca fecior în casă, face sluj ținînd două ghete-n gură. CARAGIALE, O. II 153. ♦ Fig. (Cu sens peiorativ; complementul este omul) A deprinde pe cineva să se comporte într-un anumit fel stabilit de mai înainte.

DUDESCU, familie de boieri din Țara Românească cu rol însemnat în sec. 17-18. Mai importanți: 1. Dumitru D. (?-1649), întemeietorul familiei. De origine modestă, a slujit domnilor Radu Mihnea, Leon Tomșa, Radu Iliaș și Matei Basarab, în timpul cărora a deținut importante dregătorii. 2. Radu D. (?-1715), mare logofăt (1714) și spătar (1715). Sfetnic al domnului Ștefan Cantacuzino, împreună cu care a fost ucis de turci. 3. Constantin D. (?-1766), mare ban (1748-, 1761-1763).

ECHIPAMENT, echipamente, s. n. 1. Ansamblul obiectelor necesare pentru a echipa pe cineva. Tras după o ușă scoasă din balamale, dezbrăcă echipamentul statului, îl puse de o parte, își îmbrăcă hainele de-acasă. CAMILAR, N. II 375. Toți ăștia îl socotesc pe dînsul un terchea-berchea! Cînd va avea ce-i lipsește, adică tot echipamentul, să vedem dacă n-au să-l privească cu respect. SADOVEANU, P. M. 158. Turel avea tot echipamentul unui încercat automobilist. C. PETRESCU, A. 313. ◊ (Mil.) Echipament de campanie = echipament purtat de militari în război sau la exerciții. Își pregătise... un rînd de straie... schimburi... un modest dar rezistent echipament de campanie. C. PETRESCU, C. V. 30. (Învechit) Micul echipament = totalitatea obiectelor care formau rufăria de corp a unui militar. 2. (Tehn.) Ansamblu de piese și dispozitive atașate unei instalații, unei mașini etc. pentru a-i asigura funcționarea în bune condiții.

ECONOMICOS, -OASĂ, economicoși, -oase, adj. Care cere cheltuieli modeste, care permite economii; economic (2).

ECONOMISI, economisesc, vb. IV. Tranz. (În opoziție cu risipi) A face economie, a cheltui cu chibzuială, socotit; a pune (bani) deoparte. Chibzuit, în șase luni își pregătise din leafa de copist la tribunal economisită pînă la ultimul ban, un rînd de straie. C. PETRESCU, C. V. 30. ♦ Fig. A nu risipi, a scuti. Economisind vorba, Ion Ozun făcu un gest modest. C. PETRESCU, C. V. 125.

EREZIE, erezii, s. f. 1. Doctrină sau credință religioasă care ia naștere în sînul unei biserici, abătîndu-se de la dogmele consacrate și care este condamnată de biserica respectivă. Ereziile au fost una din formele prin care păturile de jos ale societății luptau împotriva bisericii oficiale. IST. R.P.R. 59. 2. Greșeală, eroare. Amestecul de naivitate și de învățătură, întocmită numai după priceperea lui, îl împingeau poate să rostească erezii absurde, la care ar fi zîmbit... cel mai modest elev. C. PETRESCU, R. DR. 233.

ERUPTIV, -Ă, eruptivi, -e, adj. 1. Cu privire la o erupție, care provine de la o erupție; de natură vulcanică. Roci eruptive. ♦ Fig. Care lasă frîu liber pornirilor violente; nestăpînit, violent, impetuos. V. vulcanic. O astfel de natură modestă era firesc să se simtă atrasă către entuziasmul eruptiv al unui om ca Milescu. D. ZAMFIRESCU, R. 211. 2. (Med.; despre o boală) Însoțit de apariția unei erupții, care se manifestă printr-o erupție (2). Febră eruptivă.

fanzin s. n. (cuv. engl.) Ziar publicat cu mijloace modeste și destinat unui public limitat de amatori ◊ „Cenaclul Universal Fandom, de pe lângă Universal Club din Capitală, editează de câțiva ani un interesant fanzin (în limbaj «profan»: revistă sau magazin axat pe probleme de science-fiction) [...] fanzinul scoate și un supliment de literatură străină [...]” Săpt. 15 VI 84 p. 2 (americanism din 1949 din fan[atic + maga]zin[e]; cf. it. fanzine; PN 1983; DFAP p. 110)

fátă f., pl. fete (lat. feta, part. d. fere, fetum. V. făt și fa 1). Fecĭoară. Copilă (în opoz. cu băĭat). Fiĭcă. Fată mare, fată de măritat. Fată batrînă, fată rămasă nemăritată. Modest ca o fată mare, foarte modest. Fată în casă, servitoare la lucrurile din casă. Fata cu donițele, cingătoarea luĭ Orion (o constelațiune).

firifanț, firifanțuri s. n. (pop., înv.) podoabă ieftină; funde, mărgele, gablonzuri colecționate odinioară de fetele de condiție modestă.

FRUGAL ~ă (~i, ~e) 1) (despre mese, prânzuri etc.) Care constă din bucate puține și simple. 2) (despre persoane și modul lor de existență) Care se caracterizează prin obișnuința de a se alimenta modest. /<fr. frugal, lat. frugalis

Fudul ≠ modest

GLORIFICA, glorific, vb. I. Tranz. A preamări, a slăvi, a proslăvi. ◊ Refl. pas. Fiți patrioți și modești ca Alexandrescu, și cînd voiți să știți cum se glorifică faptele cele mari, citiți Odele și Elegiile lui. GHICA, S. A. 135.

GOTIC, -Ă, gotici, -e, adj. Care este propriu goților, al goților. Limba gotică. ◊ Scriere gotică sau litere gotice = scriere cu caractere colțuroase, care a apărut în secolul al XII-lea și a fost folosită în primele tipărituri din Apus, iar în veacurile următoare în special în Germania. Un inel bărbătesc, gravat cu inițiale I. S., în litere gotice. DUMITRIU, B. F. 94. Înaintea patului o masă murdară, al cărei lemn grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine și gotice. EMINESCU, N. 38. Stil gotic = stil arhitectural care a apărut în secolul al XII-lea în nordul Franței și s-a răspîndit apoi în întreaga Europă occidentală, caracterizat prin arcuri și bolți ogivale, prin predominarea formelor arhitectonice verticale zvelte, prin vitralii și prin numărul mare de sculpturi în piatră. ♦ (Despre clădiri etc.) În stil gotic. Catedrală gotică. ▭ Tu ai zidit atîtea mari palate Cu gotice coloane și cu dale, Dar niciodată n-au fost ale tale, Tovarășe cu palmele crăpate. D. BOTEZ, F. S. 46. Vezi intr-acea vale frumoasă... acel palat gotic împregiurat de modeste case țărănești! NEGRUZZI, S. I 192.

GRÉTRY [gretrí], André Modeste (1741-1813), compozitor francez de origine belgiană. O simfonie, lucrări instrumentale, imnuri, cântece. A excelat în genul operei comice, prin veridicitate scenică și vervă melodică („Richard Inimă de Leu”).

Grigorie I (cel Mare) (540-604), sfânt, papă al Romei, n. la Roma din părinți bogați, tatăl său fiind senator. Numit pretor (primul magistrat al Romei), a înființat șase m-ri în Sicilia și una la Roma (Sf. Andrei), unde s-a călugărit în anul 575 la vârsta de 35 de ani. A fost nunțiu papal la Constantinopol, unde a combătut erezia lui Eutihie, dar a fost rechemat la Roma și pus egumen al m-rii Sf. Andrei. Contrar dorinței sale, a fost ales în anul 590 papă al Romei, în locul lui Pelaghie II. Pentru viața sa modestă și pentru lucrările sale (62 de omilii, epistole și altele), dar mai ales pentru vorbirea sa aleasă, a fost supranumit Dialogul. Este și autorul Liturghiei mai înainte sfințite. Bis. ortodoxă îl sărbătorește la 12 martie.

Infatuat ≠ modest, simplu

Încrezut ≠ modest

încropésc v. tr. (vsl. kropiti, a stropi. V. crop). Vest. Stîmpăr căldura uneĭ ape turnînd puțină apă rece saŭ încălzesc o apă rece turnînd apă ferbinte. Fig. Înjgheb, formez, alcătuĭesc cu greŭ: a-țĭ încropi un traĭ modest, un prînz.

Înfumurat ≠ modest

Îngâmfat ≠ modest

jongleur (cuv. fr. [ʒõglø:r] < lat. jocus „joc”; lat. med. joculator; it. giullare; engl. juggler; germ. Gaukler, Spielmann, provensală veche joglar; fr. veche jougleur; termenul actual este o deformare a acestei ultime forme), artist ambulant de origine socială foarte modestă și care se producea în piețe sau la răspântii, era nelipsit de la bâlciuri și putea fi uneori întâlnit la petrecerile din castelele nobiliare. J. erau acrobați, scamatori, cântăreți, dansatori, povestitori, dresori de animale. Repertoriul lor muzical-poetic, destul de rudimentar, cuprindea cântece de dragoste sau de vitejie pe texte pop. și muzică de dans*. În ev. med. târziu (sec. 12-13), se produce o diferențiere între j.: parte din ei rămân la condiția artistului ambulant de bâlci (saltimbanc; în Rusia, skomoroh [скоморох]), parte însă se stabilesc la diferite curți și, sub influența artei trubadurilor*, la a cărei răspândire contribuie, își îmbogățesc repertoriul și-și rafinează stilul. Cântă chansons de geste* și alte cântece despre isprăvile cruciaților sau inspirate din viețile sfinților. Din acestă categorie de j. derivă menestrelii* (sec. 13-14). Instr. predilect era vièle (j. li se mai spunea și viléleurs). Foloseau și instr. cu coarde ciupite (harfa*, chitara* etc.), de suflat și de percuție*. Cu aceste instr. executau dansuri*, acomp. cântecelor, uneori chiar cântecele înseși. Nu se știe în ce consta acomp. Se presupune că în sublinierea sfârșitului de strofă, în mici riturnele*. Melodiile valoroase, considerate ca fiind creații ale j., au fost inserate în culegerile de cântece ale trubadurilor și, respectiv, ale truverilor* în funcție de dialectul folosit. De notat că o serie de j. (Marcabru, Colin Muset etc.) au ieșit din anonimat, impunându-se alături de trubadurii nobili, diferența față de aceștia rămânând doar calitatea lor de profesioniști.

Lăudăros ≠ modest

legá¹ [At: COD. VOR.¹ 10r/12 / Pzi: leg / E: ml ligare ] 1 vt (C.i. fire, funii, fâșii dintr-o țesătură etc.) A uni strâns capetele printr-un nod sau cu un ochi, fundă etc. pentru a forma un întreg Si: a înnoda, a strânge, a înnădi. 2 vt (Îe) A lega gura pânzei, lega nodurile, lega la gură A înnoda firele de la capătul urzelii înainte de a începe țesutul unei pânze pentru a nu se destrăma bătătura. 3 vt (Fig; îae) A începe cu bine un lucru sau o afacere. 4 vt (Fig; îae) A începe să-i meargă bine cuiva. 5 vt (Reg; îe) A lega băierile de la pungă A face economii. 6 vt (Reg; îae) A deveni mai econom, mulțumindu-se cu un trai mai modest. 7 vt (Îvp; îe) A lega tei (sau teie) de curmei (sau curmeie) A căuta subterfugii. 8 vt (Îvp; îae) A vorbi fără temei. 9 vt A înnoda șireturi, nojițe etc.. pentru a încheia sau pentru a fixa încălțămintea pe picior Si: a se încălța. 10 vt (Prc; c.i. opinci, obiele) A strânge pe picior cu ajutorul nojițelor. 11 vt (Reg; îe) Cât ți-ai lega nojița (sau nojițele) la un picior Foarte repede. 12 vt A face noduri, ochiuri de împletitură sau de plasă Si: a înnoda. 13 vt (Îc) Ac de ~t Croșetă. 14 vt (Îac) Andrea. 15 A petrece în jurul gâtului cravata, pe sub gulerul cămășii, fixând în față capetele printr-un nod special executat. 16 vt (Pex) A purta cravata după o anumită modă. 17 vrp (D. bărbați îndrăgostiți; îe) A-i lega calțaveta A fi foarte supus femeii iubite, făcându-i toate poftele. 18 vt A pune și a înnoda bani, obiecte de valoare într-un colț de batistă, basma, ștergar etc.. pentru a-i păstra sau a-i lua cu sine. 19 vt (Spc) A pune și a înnoda bani, obiecte de valoare într-un colț de batistă, basma, ștergar etc. pentru a-i oferi ca plată, ca pomană împreună cu obiectul în care au fost puși. 20 vt (C.i. fire, ștergare, năframe etc. de o culoare cu o anumită semnificație) A prinde de ceva prin înnodare pentru a aminti ceva sau ca semn a ceva. 21 vt (Spc; c.i. cozile împletite ale femeilor; urmat de determinările „în cunună”, „una peste alta”) A împreuna prin înfășurare în jurul capului ori prin petrecerea peste cap dintr-o parte în alta. 22 vt (Spc; reg) A înnoda frunzele a două sau mai multe fire de porumb verde pentru a face umbră. 23-24 vtr (Fig; d. prietenie) A (se) consolida. 25 vt (C.i. saci, desagi, pungi etc.) A închide la gură, adunând marginile și înnodându-le sau strângându-le cu o sfoară ale cărei capete se înnoadă. 26 vt (C.i. obiecte, materii etc..) A pune într-o învelitoare, într-un sac, într-o pungă etc. care se strânge la gură sau la margini. 27 vt (Pop; îe) Leagă sacul până e plin Averea trebuie administrată chibzuit încă de la început. 28 vt (Pop; îe) În sacul ~t nu știi ce-i ~t Se spune despre o femeie însărcinată despre care nu se știe dacă va naște băiat sau fată. 29 vt (Pop; îe) A lega paraua cu șapte (sau nouă, zece) noduri (ațe) A cheltui cu economie o sumă de bani. 30 vt (Pop; îae) A fi zgârcit. 31 vt (C.i. nervi, canalele unor glande, cordonul ombilical) A obtura prin strangulare. 32 vt (C.i. documente vechi, pergamente, teancuri de foi, cutii, pachete etc.) A împacheta prin înfășurare și prindere cu panglici sau sfori pentru a nu se deteriora sau pentru a fi transportate. 33 vt (Reg) A petrece funii prinse de un druc de-a lungul sau de-a latul carului încărcat cu paie etc. pentru a le presa și a le ține strâns. 34 vt (Spec) A aplica o pecete pe un document, pe o scrisoare etc. pentru a o sigila. 35 vt (C.i. fire de grâu, de cânepă sau nuiele, vreascuri etc.) A lua și a pune laolaltă, strângându-le cu ajutorului unei chite etc. astfel încât să nu se risipească, să nu se sfărâme, să fie ușor manipulate. 36 vt A încinge cu o funie etc. snopuri, mănunchiuri etc. pentru a nu se desface. 37-38 vt (Pop; îe) A (nu) ~ două în (sau într-un) tei (prin etimologie populară trei) A (nu) pune nimic de-o parte din câștigul obținut. 39 vt (Reg; îe) A nu lega două A nu aduna deloc bani sau avere. 40 vt (Pop; gmț; îe) Să-i legi cu tei (într-un curmei) și să-i dai pe apă (sau în gârlă) Se spune despre doi oameni la fel de netrebnici sau de ineficienți. 41 vt (C.i. părul oamenilor) A strânge la un loc cu ajutorul unei panglici, al unei funde etc., pentru a nu se împrăștia în dezordine, pentru a nu acoperi ochii. 42 vt (C.i. obiecte de îmbrăcăminte sau părți ale acestora) A aduna pe lângă corp făcând din două sau mai multe părți un tot, prin înnodare sau prin împreunarea capetelor, a marginilor, etc. ori cu ajutorul unui cordon, al unui brâu, al unei panglici etc. ca să nu se desfacă, să nu alunece sau să nu stea neglijent Si: a încinge. 43 vt (Reg; c.i. opinci, urmat de determinarea „la cioc”) A strânge, a încreți marginile cu o sfoară, cu o curelușă trecută prin mai multe găuri. 44-45 vtr (D. oameni) A (se) încinge cu un brâu. 46 vt (Rar; c.i. pânzele corăbiei) A aduna la un loc Si: a strânge. 47 vt (Rar) A începe hora. 48 vt (C.i. uși, obloane, porți etc.) A consolida prin aplicarea unor drugi, a unei șine etc. pentru a mări rezistența ori soliditatea Si: a fereca. 49 vt (Fig; îe) A avea inima ~tă cu curele A fi nepăsător. 50 vt (Fig; îae) A fi insensibil. 51 vt A strânge butoaie, lăzi etc. cu șine sau cercuri de fier pentru a le spori rezistența în utilizare. 52 vt A strânge cu un cerc piesele care alcătuiesc un obiect pentru a realiza un tot. 53 vr (Îvp; îe) Butia cu un cerc nicicum nu se leagă A nu putea anula un rău dintr-o dată. 54 vt A întări roțile de lemn ale unor vehicole prin aplicarea unei șine peste obezi. 55 vt (C.i. căruțe, care) A îmbrăca în fier caroseria. 56 vt (C.i. mai ales obiecte de podoabă) A îmbrăca cu plăci de metal prețios Si: a placa. 57 vt (C.i. piese de mobilier, pergamente sau acte de preț) A îmbrăca, prin acoperire integrală sau parțială, cu piele, cu catifea etc. pentru a proteja sau pentru a înfrumuseța. 58 vt A prinde una de alta foile unei cărți, prin coasere sau lipire și a-i pune scoarțe Si: a broșa, a cartona, a coperta (reg) a compacta. 59 vr (Rar; d. oameni, urmat de „în zale”) A-și îmbrăca armura Si: (înv) a se împlătoșa, a se înzăua. 60 vt (C.i. obiecte dezmembrate sau piese detașabile ale unui obiect) A (re)compune prin punerea una lângă alta a părților componente sau desfăcute, prin strângerea lor cu o funie, lamă metalică, sârmă etc. Si: (pfm) a drege. 61 vi (Îe) Viața ~tă cu ață Se spune despre existența precară sau periclitată a cuiva. 62 vt (Înv; îe) A lega tabăra (sau, rar, lagărul) A fortifica, prin diverse întărituri, în special prin care de luptă, o armată care staționează sau se află în marș, pentru a împiedica intruziunea inamicului în rândurile proprii. 63 (Înv; îae) A pune o armată în dispozitiv de luptă. 64 vt (C.i. obiecte de mărime sau de greutate mică) A fixa pe loc sau unul de altul cu ajutorul unui lanț, al unei frânghii etc. pentru a nu se desprinde, pentru a nu cădea sau pentru a rămâne în poziția sau în locul dorit Si: a agăța, a atârna, a prinde, a țintui. 65 vt (Îvp; spc) A construi plute, asamblând trunchiuri de copaci. 66 vt (Îvp; c.i. părți detașabile ale unor obiecte precum condeiul, coasa etc..) A fi fixat în toc sau în legătoare, pentru a putea fi utilizat sau pentru a nu-l pierde. 67 vt (Spc; c.i. lăstari de viță-de-vie ori tulpine ale unor plante de cultură agățătoare) A fixa pe araci Si: a arăci. 68 vt (Pop; c.i. fuiorul sau caierul de lână) A pune în furca de tors o cantitate de lână și a o prinde de aceasta cu o panglică, cu o sfoară etc. 69 vt (C.i. ambarcațiuni; udp „de”, „la” care indică locul sau obiectul de care se fixează) A fixa prin parâme Si: a acosta, a ancora. 70 vi (Mrn; îe) A lega în barbă A ancora cu două ancore ale căror lanțuri sunt paralele. 71 vt (Mrn; îe) A lega la schelă A opri într-un port o corabie, fixând-o cu părâme de stâlpii cheiului. 72 vt (Îvr) A întinde pânzele unei corăbii. 73 vt (C.i. ustensile, aparate de mici dimensiuni, greutăți) A fixa de o parte a corpului cu o funie, cu o curea, cu un lănțisor etc. pentru a fi ușor de purtat sau de folosit.. 74 vi (Reg; îe) A umbla cu ciolanele ~te la gât Se spune despre cineva care se comportă nefiresc. 75 vt (Îvr; îe) A-i ~ (cuiva) lingurile de gât A nu aștepta cu masa pusă pe cineva invitat, care a întârziat. 76 vt (Îvr; îae) A lăsa flămând pe cineva. 77 vt (Îrg; îe) A-i ~ (cuiva) bășica (sau tinicheaua) de coadă A concedia pe cineva cu scandal. 78 vt (Îrg; îae) A retrage cuiva bunăvoința sau favoarea de care se bucura Si: a disgrația. 79 vt (Pop; îe) Șoarecele nu încape-n gaură și-și mai leagă și-o tigvă de coadă Se spune despre oamenii care încearcă să facă mai mult decât pot. 80 vt (Fam; îe) A lega cartea (sau vornicia etc.) de gard A întrerupe o activitate. 81 vt (Reg; îe) A nu fi ~t de gard A nu fi etern sau fără sfârșit. 82-83 vtr(p) (C.i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) prinde unul de altul. 84-85 vtr(p) (C.i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) prinde unul pe altul de ceva sau de cineva. 86-87 vtr(p) (C.i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) atârna. 88-89 vtr(p) (C.i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) înlănțui pentru a acționa ca o singură forță. 90 vt (Pop; îe) Bun să-l legi la rană Se spune despre un om blând și generos. 91 vt (Pop; îe) Omul bătrân și nebun leagă-l de gard și-i dă fân Se zice despre cel care nu mai poate fi educat sau îndreptat. 92 vt (Reg; d. copii mici; îe) A fi ~t de poalele mamei A depinde total de ajutorul mamei. 93 vt (Fam; îe) A ține (pe cineva) ~t de fusta (cuiva) A fi nedeslipit de cineva. 94 vt (Pop; d. musafiri; îe) A fi ~t de scaun A nu mai pleca. 95 vt (Fig; c.i. sunete, cuvinte) A îmbina în conformitate cu normele specifice unei limbi pentru a vorbi sau a citi cursiv. 96 vt (Fig; c.i. propoziții, fraze) A formula și a combina pentru a exprima ceva. 97-98 vt (Îe) A (nu) putea să lege un cuvânt, o vorbă (sau vreo câteva cuvinte, vorbe) A (nu) putea rosti. 99-100 vt (Îae) A (nu) putea construi (decât) cu dificultate un enunț. 101 vt (Rar; îe) A lega vorbe fără șir A vorbi incoerent. 102 vt (Rar; îe) A nu lega două A nu putea înțelege nimic din vorbirea cuiva. 103 vt (Fig; rar; c.i. subiectul scrierii, șîe „a lega în stihuri”) A versifica. 104-105 vtr (D. activități psihice, în fiziologia umană) A (se) forma. 106 vt (D. divinitate, persoane cu putere de decizie) A crea. 107 vt (Îlv; d. oști) A lega împresurare A se desfășura. 108 vr (Îvr; d. căldură) A se forma. 109 vr (Îvr; d. căldură) A se degaja. 110-111 vtr (D. căi de comunicație, poduri etc.) A uni orașe, locuri etc..aflate la o oarecare distanță unele de altele. 112-113 vtr (D. săli, camere, spații din imobile) (A face să comunice sau) a comunica. 114 vt (C.i. obiecte perechi, piese formate din două părți identice) A uni prin alăturare sau prin strângere cu ajutorul unui șiret, lănțișor etc. 115 vt (C.i. pari, stâlpi etc.) A uni pentru a îngrădi sau a împrejmui ceva. 116 vt (C.i. grinzi, bârne etc. folosite în construcție) A împreuna cu ajutorul cuielor sau prin încastrare. 117 vt A asambla părțile componente ale unor piese din structura unor unelte agricole. 118-119 vtr (D. sprâncene, linii geometrice sau ornamentale) A (se) îmbina. 120 vt A (re)face conexiunea dintre vase sanguine, nervi, oase, țesuturi etc. 121 vt (Med) A sutura. 122 vr (Îvr) A se încleia. 123 vr (D. lapte) A se prinde. 124 vr (D. sirop) A se îngroșa, devenind cleios. 125 vt (Teh; c.i. conductori sau anumite piese și ansamble ale unui sistem electric, electronic sau de alt tip) A realiza o conexiune între un element al acestuia și o sursă de alimentare Si: a conecta, a cupla, a racorda. 126 vt (Teh; spc) A instala aparatele și dispozitivele necesare conectării la rețea a unei mașini, a unui aparat etc. 127 vt (C.i. piatră sau blocuri de piatră de construcție, pereți etc.) A fixa într-un ansamblu omogen și de o mare soliditate Si: a încastra, a înțepeni. 128-129 vtr (D. atomi, substanțe chimice sau alimente în stare fluidă) A fi combinat sau a se combina cu… 130 vt A uni cuvintele cu ajutorul cratimei. 131 vt (C.i. cuvinte, propoziții, fraze) A nu marca grafic, prin spații albe, unitățile unui enunț. 132-133 vtr (D. propoziții sau d. elemente ale acestora) (A fi în relație sau) a se relaționa cu…. 134-135 vtr (D. accentul silabic, sunete, secvențe muzicale) (A fi unit sau) a se uni în chip armonios Si: a (se) armoniza. 136-137 vtr (Spc; d. cuvinte, idei, secvențe narative) A (se) structura în mod logic, coerent. 138-139 vtr (Fig; c.i. oameni) A (se) aduna în aceeași parte sau la un loc. 140 vt (C.i. lucruri, fenomene, creații sau părți, aspecte ale acestora) A grupa pe baza unor însușiri comune ori pe baza unor aprecieri, considerații etc. 141-142 vtr (D. regiuni geografice sau istorice) A (se) situa în același plan ori în același sistem. 143 vr (Îlv) A se lega prieteni A se împrieteni. 144 vr (Îlv) A se lega tovarăși A se întovărăși. 145 vr (Îlv) A se lega frați de cruce A deveni frați de cruce Si: (înv) a se înfrăți. 146-147 vtr (C.i. raporturi afective, de rudenie etc.) A (se) stabili o relație de prietenie, rudenie etc. 148 vt (Fam; îlv) A ~ (o) cunoștință A cunoaște pe cineva. 149 vt (Îe) A lega vorbă (sau vorba, înv, voroavă) A intra în vorbă cu cineva. 150 vt (D. primari, conducători, state etc.) A intra în relații diplomatice, politice, unilaterale etc. 151 vt (Înv; îe) A lega pacea (sau împăcăciunea) A încheia pace. 152 vt (Îe) A lega cuvânt A face un legământ. 153 vt (Îvr; îe) A lega tablele A ratifica un acord prin documente. 154-155 vtr (Înv) A (se) căsători. 156 vt (Îvp; îe) A-și lega viață (sau, rar, viețile) ori soarta (și viața) (de cineva) A se căsători. 157-158 vt (Îvp; îe) A fi ~t cu Duhul (sau, rar, cu cel necurat) A fi unit (cu Duhul Sfânt sau) cu cel necurat. 159 vt (Îe) A-și lega destinul (soarta) de cineva (sau de soarta) destinul cuiva A împărtăși aceeași soartă, evoluție cu cineva. 160 vt (Rar; îe) A fi ~t cu veșnicia A fi predestinat veșniciei. 161 vrr (D. oameni, familii, colectivități) A se unui în jurul aceluiași ideal. 162 vrr (D. oameni, familii, colectivități) A se asocia. 163 vt (D. neamuri, așezăminte) A (se) înfrăți. 164 vr (Rar; d. personalități creatoare) A se asemăna pe baza afinităților de creație. 165-166 vtr (D. oameni, suflet, inimă, minte) A fi atașat sau a se atașa de cineva. 167 vt (Rar; îe) A-și lega ochii (de ceva) A nu-și putea lua privirea de la ceva. 168-169 vtrp (Înv; îe) A lega de glie (sau de pâmânt, rar, de moșie) (A aduce pe cineva sau) a fi adus în situația de rob, de subordonare din punct de vedere economic, politic și social față de un anumit ținut, de o anumită moșie. 170-171 vti (Înv; pex; îae) A diminua sau a îngrădi libertatea de mișcare și de organizare a cuiva. 172 vi (Fig; urmat de „de pământ”, „de brazdă”) A fi constrâns să ducă o viață limitată spiritual. 173 vi A fi atașat de locul de muncă, de rangul deținut sau oamenii de care depind acestea. 174 vi (Pex) A fi în subordinea sau la cheremul cuiva. 175 vr (Îvp) A se ocupa cu pasiune de ceva. 176 vt (Înv) A fi interesat de… 177 vt (Înv; c.i. nume, orgolii, funcții) A-și face un merit, un renume etc. din ceva. 178 vr (Fam) A provoca la vorbă, la ceartă, la bătaie etc. prin cuvinte, gesturi, atitudini etc. sfidătoare sau violente Si: a se agăța, (înv) a se alega¹, a persecuta, (îrg) a agasa, a enerva, a sâcâi, a supăra, a plictisi, a zădărî, (liv) a bate la cap, a tracasa, (reg) a se ține de capul cuiva, a se ține scai de cineva, a zăhăi. 179 vr (Îe) Ce te legi de (cineva)? Se spune când o persoană nu este lăsată în pace. 180 vr (Îvp; îe) A se lega de cineva ca scaiul de oaie, a se lega de capul (cuiva) A sta mereu în preajma cuiva, devenind uneori agasant. 181 vr (Rar; îe) A se lega de coada (cuiva) A se ține după cineva. 182 vr (Îvr; îe) A-și lega unul și altul gura (de cineva) A bârfi. 183 vr (Pop; d. dor, dragoste, boală etc.) A pune stăpânire pe… Și: a se aprinde, a se lipi. 184 vr (Îvp; d. blesteme, vrăji) A se adeveri. 185 vr (Îe) ~-s-ar moartea de…! Blestem prin care se dorește moartea cuiva. 186 vt A acosta o persoană de sex opus, cu intenția de a o seduce sau de a abuza sexual de ea. 187 vt A face avansuri cuiva într-un mod nepermis Si: a hărțui sexual. 188-189 vtr A pretinde pe nedrept ceva. 190-191 vtr A (se) folosi (de) ceva drept pretext pentru a face scandal, a se răzbuna, etc. 192 vt (C.i. fenomene, procese, obiecte etc. aparent disparate) A fi în strânsă conexiune cu… 193 vt (C.i. noțiuni, concepte etc.) A fi în mod strict corelat cu... Si: a se corela, a se intercondiționa. 194 vt (C.i. activități, procese, fenomene etc.; udp „de”) A determina. 195 vt (C.i. activități, procese, fenomene etc.; udp „de”) A condiționa. 196 vt (Pex; c.i. activități, procese, fenomene etc.; udp „de”) A influența. 197 vt (C.i. oameni) A depinde de… 198-199 vtr (C.i. rezultatele unor activități intelectuale sau artistice și consecințele unor fenomene, procese etc.; udp „cu”, „de”) A (se) asocia cu... 200-201 vtr (C.i. produse ale unor activități creatoare, urmările unor fapte, procese etc.) A (se) fundamenta. 202-203 vtr (Pex; c.i. produse ale unor activități creatoare, urmările unor fapte, procese etc.) A (se) explica prin… 204-205 vtr (Îe) A(-și) lega numele (de ceva) A (se) face cunoscut prin ceva. 206-207 vtr (Îae) A i (se) asocia reputația cu ceva. 208 vt (C.i. opinii, idei etc. sau efecte, rezultate etc.) A desprinde pe cale de consecință Si: a decurge, a deriva. 209 vrr (D. credințe, cunoștințe, anecdote, povesiri, tradiții etc.; udp „de”) A se referi la... 210 vrr (D. credinte, cunoștințe, anecdote, povesiri, tradiții etc.; udp „de”) A trimite la…. 211 vt (C.i. oameni) A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei funii, al unui lanț, al unor cătușe Si: a fereca, a încătușa, a înlănțui, a pune în fiare. 212 vt (Spc; c.i. persoane urmărite, delincvenți etc.) A lua prizonier Si: a aresta, a captura, a închide, a întemnița. 213 vt (Îe) A ~ (pe cineva) fedeleș (sau burduf, butuc, bute, cobză, nod, snopi, îvr, ca butuc) A imobliliza complet pe cineva prin legături (89) foarte bine strânse. 214 vt (Îe) A ~ (pe cineva) spate în spate (sau la spate) A imobilza într-o singură legătură trupurile a doi oameni așezați spate la spate. 215 vt (Fig; îe) A ~ (pe cineva) de mâini și de picioare A imobiliza total pe cineva. 216 vt (Fig; pex; îae) A priva pe cineva de libertatea de mișcare sau de acțiune. 217 vi (Fam; îe) A fi nebun (sau, rar bun) de ~t A fi bolnav psihic, aflat într-o criză de agitație psiho-motorie. 218 vi (Fam; îae) A se comporta ca un nebun. 219 vt (Înv; c.i. condamnați) A imobliza, prin fixarea cu diverse legături, de unul sau de doi stâlpi, de cozile a două cămile, de vârfurile a doi copaci, etc. pentru a pedepsi, pentru a supune la cazne sau pentru a ucide Si: a țintui. 220 vt (Rar; îe) A ~ (pe cineva) la stâlpul infamiei A condamna pe cineva în public Si: a blama. 221-222 vtr (Fig) A (se) încurca. 223-224 vtr A (se) prinde în cursă. 225 vt (Îvp) A lua în stăpânire Si: a supune. 226 vrp (Fig) A fi ținut în loc. 227 vrp (Fig) A fi împiedicat. 228 vt (Fig; îe) A lega mâinile A lipsi de puterea de a acționa. 229 vt (Înv; îe) A fi cu mâinile ~te la piept A-și împreuna mâinile în semn de cucernicie sau de neputință. 230 vt (Înv; pex; îae) A fi uluit. 231 vt (Îe) A lega limba (sau gura) cuiva A împiedica pe cineva să vorbească. 232 vt (Îae) A reduce la tăcere pe cineva. 233-234 vtr (Îe) A i (se) lega cuiva limba (A face să nu mai vorbească sau) a nu mai putea vorbi Si: a amuțî. 235-236 vtr (Spc; îae) A nu mai putea vorbi din motive de boală. 237 vt (Fam; îe) Leagă-ți gura (sau clanța, fleoanca, leorpa, troampa)! Nu mai vorbi. 238 vt (Rar; îe) A-i ~ (cuiva) fierul A împiedica pe cineva să mai lupte, blocându-i mișcarea spadei Si: a dezarma. 239 vt (Înv) A împiedica mișcarea unei roți. 240 vt (C.i. animale domestice, rar, păsări; udp „cu”, „de”, „la”) A fixa printr-un lanț, printr-o funie etc. petrecută pe după o parte a corpului, pentru a mâna în direcția dorită ori pentru a împiedica să fugă. 241 vt (Îe) A (-și) ~ măgarul (sau samarul) de gard A se îmbogăți în urma slujbei pe care o are. 242 vt (Rar; îe) A-și lega calul (reg, caii) A se liniști. 243 vt (Reg; îe) A lega câinele la gard A se lăuda în mod justificat. 244 vt (Fam) A lega cățeaua, leagă-ți căteaua (sau haita)! A se opri din vorbit. 245 vr (Pop; d. pești) A se prinde în undiță, năvod etc. 246 vrr A se obliga să îndeplinească sau să respecte condițiile sau termenii unui contract, ai unei convenții etc. 247 vrr A cădea de acord Și: a se învoi. 248 vr (Pop) A paria. 249 vr (Pop; spc; d. călușari) A se constitui în formație în urma unui jurământ Si: a se jura. 250 vt (Udp „cu”, „prin”, „de”) A fi constrâns prin ceva față de cineva sau ceva. 251 vt (Udp „cu”, „prin”, „de”) A fi dator. 252 vt (Îe) A spune cuvinte care leagă A-și lua un angajament față de cineva cu ocazia logodnei sau căsătoriei. 253 vt (Spc) A pune drept zălog Si: (pop) a chiezăși. 254 vt (Înv; c.i. dări, impozite etc., legi, dispoziții etc.) A institui și a face să intre în vigoare. 255 vt (Îvr) A fixa un legământ care implică un anumit tip de credință morală. 256 vt (Bis; îvp; c.i. sărbători sau posturi din calendarul creștin) A institui prin hotărâre sinodală zilele de sărbătorire ale unui sfânt și zilele sau perioadele de timp în care creștinii sunt datori să postească. 257 vt (Pop) A impune o interdicție Si: a interzice. 258 vt (Înv) A anula printr-o lege (33), amendament etc. o dare, un impozit, etc. 259 vt (a) (Bis; îoc a dezlega; d. apostoli, preoți etc.) A opri, prin anumite dispoziții, reguli, canoane, etc., de la anumite fapte, conduite etc. Si: a interzice. 260 vt (a) (Bis; pex; îoc a dezlega) A lipsi de iertare abaterile de la canoanele instituite și pe oamenii care se fac vinovați de ele. 261 vt (a) (Bis; spc) A nu dezlega păcatele cuiva. 262 vt (a) (Pex; înv; d. oameni, instituții etc. cu mare influență sau putere de decizie) A dispune după bunul plac de putere, de prerogativele etc. unei funcții, meserii etc. 263 vt (a) (Fig; pop; îcr a dezlega) A vrăji pe cineva. 264 vt (a) (Fig; pop; îcr a dezlega) A descânta de ceva pe cineva. 265 vt (Pex; îvp; c.i. oameni, sentimente, privirile acestora etc.) A aduce în imposibilitate de a acționa sau de a funcționa normal. 266 vt (Îvp; c.i. bărbați, trupul, virilitatea acestora) A face impotent prin farmece. 267 vt (C.i. miri, sau unirea sexuală dintre aceștia) A împiedica, prin vrăjitorie să se producă. 268 vt (C.i. ploaie, vânt, furtună) A opri, prin vrăji, descântece, să survină. 269 vt (C.i. ploaie, vânt, furtună etc.) A face prin vrăji să se abată asupra unui anumit ținut. 270 vt (Îvr; c.i. un ritual magic, o vrajă, efectele acestora) A opri să se producă Si: a anula, a desface, a suprima. 271-272 vtrp (Îe) A ~ (cuiva) drumul A împiedica pe cineva să meargă pe unde dorește. 273-274 vtrp (Îae) A zădărnici planurile cuiva. 275 vt (Pop; c.i. bani, comori, etc.) A fi sub puterea unui blestem. 276 vt A acoperi, de obicei prin înfășurare, cu ajutorul unei bucăți de pânză, a unei năframe etc. pentru a proteja. 277 vt (Spc) A acoperi gura, ochii pentru a împiedica pe cineva să vadă, să vorbească etc. 278-279 vtr (D. femei) (A fi îmbrobodit sau) a se îmbrobodi. 280-281 vtr (D. bărbați, urmat de „turcește”) (A fi înfășurat sau) a-și înfășura capul, după moda orientală, cu un șal, un turban etc. 282 vt (Îe) A-și lega capul cu…, a-și lega de cap necaz (sau nevoie) A se căsători. 283 vt (Îae) A-și complica existența. 284-285 vti (Îe) A-și lega ochii, a lega la ochi A (se) amăgi. 286-287 vti (Îae) A(-și) face iluzii. 288-289 vti (Spc; îae) A fermeca. 290 vt (Pop) A acoperi cu un văl, basma etc. capul miresei în cadrul ceremoniei de nuntă, în semn de trecere a acesteia în râdul nevestelor. 291 vt A acoperi cu ceva corpul unei ființe sau părți ale acestora pentru a le proteja. 292 vt (Reg; c.i. stoguri, clăi, căpițe de fân, paie, etc.) A acoperi vârful cu ceva pentru a proteja de umezeală, de vânt etc. 293 vt A îngriji o rană sau pe cineva bolnav prin aplicarea de pansamente, comprese, bandaje Si: a bandaja, a pansa. 294 vr (Fam; îe) A se lega la cap fără să-l doară A-și crea complicații, greutăți inutile. 295-296 vtrp (Pop) A (se) trata. 297 vt (Pop) A alina o durere sufletească. 298 vi (Îvp; d. plante de cultură, florile acestora) A se afla în perioada de fructificație Si: a face fructe. 299 vi (Îe) A lega sec A nu rodi. 300 vi (Spec; d. varză) A face căpățână. 301 vi (Îvp; d. pomi altoiți) A da naștere la tulpini secundare. 302-303 vir (D. roade, fructe etc.) A începe să se dezvolte, trecând de la stadiul de floare la cel de fruct. 304 vi (Pan; d. animale) A concepe. 305 vi (Rar; d. anumiți compuși chimici) A se solidifica în prezența unui reactiv. 306 vr (Fig; d. oameni) A deveni mai vânjos Si: a se întări.

LLOYD [lóid], Harold (pe numele adevărat Harold Clayton L.) (1893-1971), actor și producător american de film. Personalitate de seamă a școlii comice inițiate de Mack Senett, a creat tipul tânărului liniștit, timid, modest și tenace („Între cer și pământ”, „Trăiască sportul”, „Harold înfruntă pericolul”). Premiul Oscar special (1952).

Mândru ≠ modest, simplu, servil, slugarnic, umil, umilit, pocit, urât

MEDIOCRU adj. 1. comun, mijlociu, potrivit. (Un elev ~.) 2. (fig.) obscur. (Un poet ~.) 3. modest, redus, scăzut. (Operă de valoare ~.)

MESCHIN adj. 1. preocupat de interese personale mărunte; mic la suflet, egoist; josnic, murdar. 2. mic, neînsemnat; lipsit de valoare, modest. (< fr. mesquin)

MESIȘOARĂ, mesișoare, s. f. 1. Măsuță. 2. Mâncare, hrană modestă. ♦ (Reg.) Pomană, praznic. – Masă¹ + suf. -ișoară.

MESIȘOARĂ, mesișoare, s. f. (Rar) 1. Măsuță. 2. Mâncare, hrană modestă. ♦ (Reg.) Pomană, praznic. – Masă¹ + suf. -ișoară.

MILLER [mílər], Henry (1891-1980), prozator american. Precursor al prozei postmoderniste. De condiție modestă, a evocat în vaste romane autobiografice, cu elemente șocant naturaliste, climatul de coșmar al cartierelor sărace, făcând rechizitorii la adresa societății tehnocrate, ce împiedică afirmarea individului („Tropicul Cancerului”, „Tropicul Capricornului”, „Coșmarul cu aer condiționat”, trilogia „Crucificare trandafirie”). Eseuri („Rimbaud”, „Stai nemișcat ca o pasăre-muscă”). Memorialistică; corespondență celebră cu Lawrence Durell și Anaïs Nin.

mironosíță f., pl. e (vsl. mironosica, d. mira, mir, unsoare, și nositi, a purta. V. prinos). Ev. Femeĭe care aduce mir. Fig. Iron. Femeĭe spăsită (de un aspect foarte modest), uneorĭ și de o smerenie afectată. V. motrună.

MIȘEL ~ea (~ei, ~ele) și substantival 1) Care comite fapte reprobabile; cu comportare josnică; canalie. 2) înv. Care are o condiție socială modestă; de rând. 3) înv. Care nu dispune de mijloace de existență; sărac; sărman; mizer; nevoiaș. /<lat. misellus

mod (moduri), s. n. – Fel, manieră. Lat. modus (sec. XVII). Apare pentru prima oară la Radu Greceanu. Este dubletul lui modru, s. n. (Trans., mod), din mag. modus, modor, modra (Cihac, II, 516; Tiktin; Candrea; Scriban; der. din lat. modulus sugerată de Philippide, Principii, 49 și 148 e improbabilă). Der. modă (mr. modă), s. f., din fr. mode, sau it. moda, cf. ngr. μοδα, tc., bg. moda; modalitate, s. f., din fr. modalité; model, s. n., din fr. modèle; modela, vb. (a forma), din fr. modéler; modelaj, s. n., din fr. modélage; modera, vb. (a tempera), din fr. modérer; moderator, adj., din fr. modérateur; moderați(un)e, s. f., din fr. modération; modest, adj., din fr. modeste; modestie, s. f., din fr. modestie; modic, adj., din fr. modique; modicitate, s. f., din fr. modicité; modifica, vb., din lat. modificare (sec. XIX); modificați(un)e, s. f., din fr. modification; modistă, s. f. (femeie care confecționează pălării de damă).

MODERAT, -Ă adj. 1. potrivit ca intensitate, valoare, mărime etc. 2. modest, cumpătat. (< fr. modéré, lat. moderatus)

MODERAT, -Ă adj. Cu viteză, cu tărie, cu intensitate etc. redusă; mijlociu, potrivit. ♦ Modest, cumpătat. // s.m. și f. Centrist. [< modera, cf. fr. modéré, lat. moderatus].

modest a. 1. moderat în purtarea și vieața sa, rezervat: un june modest; 2. nepretențios, cui nu-i place a vorbi de sine: scriitor modest; 3. mediocru, simplu: o cameră modestă.

modest adj. m., pl. modești; f. modestă, pl. modeste

*modést, -ă adj. (lat. modestus, d. modus, măsură). Care cugetă saŭ vorbește despre el fără fudulie: adevăratu savant e tot-de-a-una modest. Care arată lipsa acesteĭ fuduliĭ: aer modest. Moderat, rezervat, nepretențios: a fi modest în pretențiunĭ. Sfios, rușinos: un tînăr modest. Simplu, fără bogăție: o casă modestă. Adv. Cu modestie: a se retrage modest.

Modest ≠ arogant, fudul, încrezut, infatuat, înfumurat, îngâmfat, lăudăros, mândru, orgolios, trufaș, vanitos, prezumțios, semeț

modest adj. m., pl. modești; f. sg. modestă, pl. modeste

MODEST ~stă (~ști, ~ste) 1) (despre persoane) Care manifestă o atitudine rezervată față de propriile merite; lipsit de îngâmfare. 2) Care are o atitudine simplă; lipsit de pretenții. 3) Care este simplu și fără fast. 4) Care este de valoare mică; cu valoare redusă. Contribuție ~stă. Salariu ~. /<lat. modestus, fr. modeste, it. modesto

MODEST, -Ă adj. 1. lipsit de îngâmfare; nepretențios. 2. mic; lipsit de importanță sau de strălucire. (< lat. modestus, fr. modeste, it. modesto)

MODEST adj. 1. (Ban.) smirom, (înv.) smerit. (Era un om extrem de ~.) 2. simplu, umil, (înv. și pop.) prost, (înv.) prostatic. (De condiție ~.) 3. v. neînsemnat. 4. v. nepretențios. 5. v. mediocru. 6. sărac, sărăcăcios, simplu. (O nuntă ~.) 7. (fig.) timid. (Un început ~.)

MODEST, -Ă adj. Stăpînit de modestie, plin de modestie; lipsit de îngîmfare; (p. ext.) nepretențios, simplu, decent, cumpătat, neimportant. [Cf. fr. modeste, it. modesto, lat. modestus].

*modestíe f. (fr. modestie, d. lat. modéstia, modestie). Calitatea de a fi modest. Cu modestie, în mod modest: a vorbi cu modestie.

MODESTIE s. f. 1. însușirea de a fi modest (1); sfială. 2. simplitate. (< lat., it. modestia, fr. modestie)

MODESTIE f. Caracter modest; lipsă de îngâmfare. [G.-D. modestiei] /<lat., it. modestia, fr. modestie

MODESTIE s.f. Însușirea de a fi modest; simț, sentiment care ne face să nu exagerăm valoarea ideilor și a acțiunilor noastre. [Gen. -iei. / < fr. modestie, it., lat. modestia].

MODIC, -Ă adj. de valoare modestă; neînsemnat, mic. ◊ (despre prețuri) moderat, convenabil. (< fr. modique, lat. modicus)

MORARIU, Modest (1929-1987), poet, eseist, traducător și editor român. Redactor-șef (1968-1987) la Editura Meridiane. Lirică lucidă, concentrată, de mare rafinament intelectual („Povestea cu fantome”, „Ovăzul sălbatic”). Eseuri pe teme de artă și literatură universală. Traduceri din E. Cioran, J. Green, A. Malraux.

MUSORGSKI, Modest Petrovici (1839-1881), compozitor rus. Membru al „Grupului celor cinci”. Format sub îndrumarea lui Balakirev, Dargomîjski și Stasov. În opere („Boris Gordunov”, „Hovanșcina”, „Târgul din Sorocinsk”), folosește mijloace realiste puternice, subliniind psihologia maselor. Muzică de scenă, piese vocale și corale, lucrări pentru orchestră („O noapte pe muntele pleșuv”) și pentru pian (suita „Tablouri dintr-o expoziție”, orchestrată de Ravel), lieduri („Colțul copiilor”, „Fără soare”, „Cântecele și dansurile morții” ș.a.). A influențat prin stil și limbaj pe mulți din compozitorii sec. 20.

nas n., pl. urĭ (lat. nasus și nasum, germ. nase, vsl. nosŭ; pv. cat. nas, fr. nez. V. nare). Proeminența din mijlocu fețeĭ între ceĭ doĭ obrajĭ, gură și frunte și care e organu mirosuluĭ. Fig. Libertate prea mare aroganță: a-țĭ lua nas. Îndrăzneală, curaj: a nu avea nas să viĭ. A vorbi pe nas, a vorbi afectat și cu fudulie saŭ a vorbi fornăit. A-țĭ sufla nasu, a-țĭ curăța nasu suflîndu-l. A te întîlni nas în nas cu cineva, a te întîlni bot în bot, față în față. A duce de nas, a duce pe cineva după placu tăŭ. A rîde cuĭva în nas, a-ĭ rîde cu nepăsare în față. A tăia cuĭva nasu, a-ĭ scurta pretențiile, a-l face respectuos. Cu nasu pe sus (orĭ în sus), arogant, mîndru. A-țĭ lua nas, a prinde curaj, a deveni îndrăzneț, arogant. A lăsa, a pleca nasu, a deveni maĭ modest, maĭ moderat. Nu e de nasu tăŭ, nu e de mutra ta, nu e p. un inferior ca tine. A strîmba din nas, a face mofturĭ, a se arăta nemulțumit. A fi cu țîfna’n nas, a fi țîfnos, mofturos. A-țĭ cunoaște lungu nasuluĭ, a ști cît trebuĭe să îndrăzneștĭ, cît să te întinzĭ. A da nas cuĭva, a-l încuraja să fie obraznic. A da cu nasu de ceva, a da peste ceva, a întîlni ceva. A da în nas, a da în bot, a cădea de osteneală. A da pe la nas, a duce pe la nas, a da să miroasă. A-țĭ lua nasu la purtare, a te obrăznicĭ. A scoate cuĭva ceva pe nas, a-ĭ imputa ceĭa ce aĭ făcut p. el, a-l plictisi aducîndu-ĭ aminte un serviciŭ făcut saŭ făcîndu-l să sufere perderĭ marĭ maĭ de cît un cîștig pe care l-a avut pe nedrept. A-țĭ băga nasu’n toate, a te amesteca în toate.

NEÎNSEMNAT adj. 1. neglijabil, neimportant. (Cantitate ~.) 2. mărunt, mic. (Cheltuieli ~.) 3. derizoriu, mărunt. (De o valoare ~.) 4. v. secundar. 5. neimportant, (livr.) anodin. (O treabă, o semnificație ~.) 6. mărunt, neimportant, (livr.) insignifiant, obscur, (fig.) prizărit. (O notă ~ în ziar.) 7. v. neimportant. 8. oarecare, (livr.) insignifiant. (Un ziar ~.) 9. modest, simplu, umil. (Un ~ funcționar de bancă.) 10. v. biet. 11. v. comun. 12. v. meschin.

nemăreț, nemăreață, adj. (înv.) care nu este fudul, arogant; care este modest, apropiat de oameni.

nemândru, -ă, adj. (înv.) 1. (om) lipsit de înțelepciune; nebun. 2. modest.

NEPRETENȚIOS adj. modest, simplu. (Un restaurant ~.)

NEPRETENȚIOS, -OASĂ, nepretențioși, -oase, adj. Care este lipsit de pretenții; modest, moderat, simplu. [Pr.: -ți-os] – Pref. ne- + pretențios.

NEPRETENȚIOS, -OASĂ, nepretențioși, -oase, adj. Care este lipsit de pretenții; modest, moderat, simplu. [Pr.: -ți-os] – Ne- + pretențios.

OBÂRȘIE s. 1. v. izvor. 2. v. origine. 3. naștere, origine, proveniență, (livr.) extracție, matrice, stirpe, (rar) provenire, spiță, (astăzi rar) seminție, (înv. și reg.) neam, (înv.) purcedere, purces. (Era țăran prin ~.) 4. ascendență, origine. (Are o ~ modestă.) 5. v. origine, (fig.) izvor, matcă. (S-a întors la ~.) 6. v. sursă. 7. v. cauză.

OBOL s. m. 1. mică monedă care a circulat la vechii greci, a șasea parte dintr-o drahmă. 2. bani mărunți. ◊ (fig.) sumă mică; (p. ext.; s. n.) contribuție modestă (în bani). (< fr. obole, lat. obolus, gr. obolos)

OBOL s.m. Mică monedă care a circulat la vechii greci și care constituia a șasea parte dintr-o drahmă. ♦ Bani mărunți. ♦ (Fig.) Sumă mică; (p. ext.) contribuție modestă (în bani); contribuție. [< fr. obole, cf. gr. obolos].

OBÓL (< fr., lat.; gr. obolos) s. m., s. n. 1. s. m. (În Grecia antică) Vargă tetraedică din fier care a servit ca unitate bănească până la apariția monedelor. ♦ Măsură pentru greutate. ♦ Monedă de argint, mai târziu de aramă, egală cu a șasea parte dintr-o drahmă. ◊ Obolul lui Caron = potrivit legendei, este moneda plătită de sufletul celui mort luntrașului Caron, la trecerea peste Aheron, în împărăția subpământeană a lui Hades. ♦ (În Europa medievală) Monedă de argint egală cu jumătate dintr-un dinar. 2. s. m. (În Evul Mediu, în Țările Române) Monedă de argint sau de aramă, cu diferite valori. 3. s. n. Contribuție modestă în bani; fig. contribuție de orice natură.

obráznic, -ă adj. (bg. bez-obráznik, adică „fără obraz”, contaminat de omráznik, om scîrbos, omráz, gîlcevitor; rus. bez-o-bráznyĭ, necuviincĭos. V. omîrzesc). Care n’are obraz, gros de obraz, nerușinat, impertinent, insolent, arogant. Neastîmpărat, zburdalnic: copiĭ obraznicĭ. Prov. Obraznicu mănîncă praznicu, e bine uneorĭ să nu fiĭ modest. Adv.: A răspunde obraznic.

Orgolios ≠ modest

ORIGINE s. 1. geneză, (livr.) matrice. (~ unui fenomen.) 2. început, obârșie, proveniență, sursă, (livr.) sorginte, (înv.) începătură, (fig.) izvor, sâmbure. (~ daco-latină a limbii române.) 3. (LINGV.) v. etimologie. 4. naștere, obârșie, proveniență, (livr.) extracție, matrice, stirpe, (rar) provenire, spiță, (astăzi rar) seminție, (înv. și reg.) neam, (înv.) purcedere, purces. (Era țăran prin ~.) 5. ascendență, obârșie. (Are o ~ modestă.) 6. v. obârșie. 7. v. sursă. 8. v. cauză.

OSPĂTĂRIE ~i f. reg. Local de alimentație publică (mai modest decât cafeneaua). [G.-D. ospătăriei] /ospătar + suf. ~ie

PARTIDUL NAȚIONAL-ȚĂRĂNESC (P.N.Ț.), partid care constituie, la București (10 oct. 1926), în urma fuziunii Partidului Țărănesc (creat în dec. 1918, în Vechiul Regat), condus de Ion Mihalache, cu Partidul Național (înființat în mai 1881) din Transilvania, în frunte cu Iuliu Maniu. La conducerea Delegației Permanente a fost ales Iuliu Maniu, secondat de Ion Mihalache, ca vicepreședinte, iar ca membri: Nicolae Lupu, Alexandru Vaida-Voevod, Paul Brătășanu, Mihai Popovici și Virgil N. Madgearu. P.N.Ț. a cuprins în rândurile sale marea majoritatea a țărănimii, o parte a intelectualității, precum și meseriași, mici comercianți, muncitori; a promovat o ideologie nouă – țărănismul, care preconiza asigurarea primatului agriculturii în viața economică a „statului țărănesc”. În programul P.N.Ț. se regăsesc problemele vieții economice și social-politice ale țării, cum ar fi: necesitatea adoptării unei noi Constituții, care să garanteze drepturile și libertățile democratice, responsabilitatea ministerială și a funcționarilor publici, reforma administrativă pe baza autonomiei locale, unificarea legislativă, reorganizarea justiției, inclusiv a celei militare, întărirea armatei, organizarea industriei de război, organizarea producției agricole, dezvoltarea cooperației, credite ieftine pentru țărani, încurajarea industriei bazată pe izvoarele de energie ale țării, sprijinirea industriei țărănești, stabilizarea monetară și echilibrul bugetar, recunoașterea unor drepturi pentru muncitori, între care și acela de a se organiza în sindicate, instrucția publică, dezvoltarea învățământului primar, agricol, comercial și industrial, precum și a învățământului universitar, garantarea libertății de conștiință, libertatea și protecția cultelor recunoscute, o politică externă întemeiată, în primul rând, pe menținerea și consolidarea raporturilor cu foștii Aliați din Primul Război Mondial, îndeplinirea cinstită și loială a tratatelor, stabilirea de relații normale cu toate statele și în chip deosebit cu statele vecine. În timpul celor două guvernări național-țărăniste (1928-1931; 1932-1933), a căror activitate a fost puternic afectată de consecințele profunde ale crizei mondiale (1929-1933), au fost promovate un șir de măsuri menite să revigoreze economia națională, concomitent cu atragerea, în virtutea doctrinei „porților deschise”, a capitalului străin într-o seamă de activități economice, orientare de care s-a îndepărtat în anii celei de-a doua guvernări, când s-a adoptat o politică vamală protecționistă. În condițiile crizei economice din anii 1929-1933 au loc frământări sociale, dintre care se detașează greva minerilor din Lupeni (1929), precum și grevele muncitorilor petroliști de pe Valea Prahovei și ale ceferiștilor de la Atelierele „Grivița” din București (ian.-febr. 1933), împotriva cărora, pentru restabilirea ordinii, guvernul a recurs la represiunea armată. De-a lungul existenței sale, P.N.Ț., n-a fost scutit de erori, aprecieri și orientări neconforme cu realitatea, fapt ce s-a repercutat negativ în menținerea unității rândurilor sale sau în pierderea încrederii și influenței în rândul electoratului. Astfel, P.N.Ț. a cunoscut, din varii motive (structură socială eterogenă, deosebire de vedere în modul de abordare a problemelor economice, sociale și politice; conflicte de ordin personal etc.), unele sciziuni; desprinderea în febr. 1927 a grupului condus de dr. N. Lupu și constituirea sub președenția acestuia a Partidului Țărănesc (în mart. 1934, revine în rândurile P.N.Ț.-ului); în apr. 1927 o grupare, în frunte cu Grigore Filipescu, se înscrie în Partidul Poporului; în apr. 1930 gruparea condusă de C. Stere părăsește partidul și se constituie Partidul Țărănesc-Democrat. Frământările din P.N.Ț. se adâncesc mai ales după proclamarea ca rege al lui Carol II (la realizarea căruia P.N.Ț. și conducătorul său, Iuliu Maniu, în acel timp prim-ministru, a avut un rol important). În iul. 1932, Grigore Iunian demisionează din funcția de vicepreședinte al partidului, punând bazele Partidului Țărănesc-Radical (nov. 1932); în mai 1935, gruparea condusă de Alexandru Vaida-Voevod, exclusă din P.N.Ț. pentru orientarea de dreapta, înființează organizația Frontul Românesc; în dec. 1935, gruparea condusă de Demetru I. Dobrescu se retrage din P.N.Ț., constituindu-se în Comitetele Cetățenești; în dec. 1937, gruparea de „centru”, în frunte cu Armand Călinescu, consimțind să participe, la cererea regelui, în guvernul O. Goga, este îndepărtată din partid; la 23 febr. 1945, Anton Alexandrescu creează Partidul Național Țărănesc, care a intrat în guvernul Petru Groza, iar în ian. 1946, dr. N. Lupu părăsește P.N.Ț., punând bazele Partidului Țărănesc-Democrat. În perioada 1934-1937, P.N.Ț.. a fost cea mai importantă forță politică de opoziție împotriva guvernului liberal, condus de Gheorghe Tătărescu. La 25 nov. 1937 s-a încheiat un pact de neagresiune electorală între Iuliu Maniu, președintele P.N.Ț., și Corneliu Zelea Codreanu, șeful Mișcării legionare la care a aderat Gheorghe Brătianu, președintele Partidului Liberal-georgist și apoi gruparea lui lui C. Argentoianu și cu Partidul Evreiesc, cu scopul înfrângerii liberalilor în alegerile din dec. 1937. După instaurarea regimului autoritar al regelui Carol II, activitatea partidelor politice, inclusiv a P.N.Ț., a fost interzisă. În condițiile regimului Ion Antonescu, P.N.Ț. a aprobat acțiunea militară de eliberare a Bucovinei și nordului Bucovinei ocupate, în 1940, de U.R.S.S. și de pregătire a armatei pentru dezrobirea părții de nord-est a Transilvaniei, anexată de Ungaria, în baza Dictatului de la Viena (aug. 1940). După lovitura de stat (23 aug. 1944), P.N.Ț., alături de celelalte partide democratice tradiționale, a dus o politică de restaurare în România a unui regim democratic, de stăvilire a procesului de sovietizare a țării. În urma alegerilor din nov. 1946 (câștigate de țărăniști, dar falsificate de comuniști), autoritățile au intensificat ofensiva împotriva P.N.Ț. – cel mai puternic partid la acea dată – culminând cu dizolvarea partidului (29 iul. 1947), arestarea liderilor, în frunte cu Iuliu Maniu și Ion Mihalache, majoritatea găsindu-și sfârșitul în închisori și lagăre de muncă. Unii fruntași ai partidului au continuat să activeze în emigrație, iar câțiva în țară. La 22 dec. 1989, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Gabriel Țepelea, Nicolae Ionescu-Galbeni lansează un apel pentru intrarea în legalitate a partidului, iar la 28 dec. 1989 are loc unirea P.N.Ț. cu Partidul Creștin Democrat, sub denumirea Partidul Național Țărănesc-Creștin Democrat (P.N.Ț.-C.D.); se adoptă și o declarație programatică privind obiectivele partidului: instaurarea democrației, introducerea unei economii libere și libertatea religioasă. Partidul a fost reînscris oficial la 7 ian. 1990, fiind prima formațiune politică legal-constituită după evenimentele din dec. 1989. Președinte provizoriu: Corneliu Coposu. Delegația Permanentă a partidului desemnează (6 apr. 1990) pe Ion Rațiu candidat la președenția țării. Participând la alegerile legislative (20 mai 1990), P.N.Ț.C.D. a obținut un procentaj modest de numai 2,56% pentru Adunarea Deputaților și 2,50% pentru Senat, trimițând în Parlament 12 deputați și un senator, iar candidatul partidului la prezidențiale, Ion Rațiu s-a situat pe locul trei, cu 4,29% din voturi. Primul Congres al P.N.Ț.C.D. (24-26 sept. 1990) alege forurile de conducere (președinte: Corneliu Coposu) și aprobă Statutul și Programul. Ca orientare politico-doctrinară, este reprezentantul curentului creștin-democrat în România, având ca principii fundamentale: morala creștină, patriotismul luminat, democrația și dreptatea. În programele partidului se regăsesc idei ca: privatizarea întregii economii, înființarea de bănci agricole, descentralizare și autonomie locală, restitutio in integrum a proprietății, acolo unde este posibil sau acordarea de despăgubiri, respectarea principiului separării puterilor în stat, depolitizarea justiției, armatei, poliției, toleranța față de minoritățile naționale, reconstrucția morală a societății bazate pe trei instituții tradiționale: familia, școala și biserica, refacerea deplinei unități naționale, cultivarea legăturilor cu românii de pretutindeni, integrarea în structurile europene și euro-atlantice. P.N.Ț.C.D. a luat parte, alături de alte partide politice, la constituirea (15 dec. 1990) Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), iar la 26 nov. 1991, împreună cu partidele din C.N.I.D. și o parte a formațiunilor civice din Forumul Democratic Antitotalitar (F.D.A.R.) au pus bazele Convenției Democratice din România (C.D.R.; din 1992, după retragerea liberalilor, Convenția Democrată Română). La alegerile legislative (27 sept. 1992), C.D.R. s-a situat pe locul doi, cu 20% din voturi pentru Camera Deputaților și 20,2% pentru Senat, P.N.Ț.C.D.-ului revenindu-i 41 de mandate de deputați și 21 de senatori, iar Emil Constantinescu, candidat al C.D.R. la alegerile prezidențiale s-a clasat pe locul doi, în primul tur de scrutin, cu 31,24% din voturi, iar în turul al doilea a fost învins de Ion Iliescu, candidatul F.D.S.N., care a întrunit 61,4% din voturi. În urma decesului lui Corneliu Coposu (11 nov. 1995), Congresul al II-lea al partidului (19-21 ian. 1996) l-a ales pe Ion Diaconescu în funcția de președinte, adoptând, totodată programul politic și o rezoluție privind viitoarea strategie a partidului. Participând la alegerile locale (iun. 1996), C.D.R. a obținut un deosebit succes, clasându-se pe locul doi, cu 12,02% din mandatele de primari, 16,38% din mandatele pentru consilierii locali și 17,87% din mandate pentru consilierii județeni; la alegerile legislative (3 nov. 1996), C.D.R. a obținut 30,17% din voturi pentru Camera Deputaților și 30,70% din voturi pentru Senat, P.N.Ț.C.D.-ului revenindu-i 83 de mandate de deputați și 27 de senatori. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., potrivit algoritmului stabilit, P.N.Ț.C.D. a deținut postul de premier (Victor Ciorbea, Radu Vasile și a sprijinit desemnarea independentului politic, Mugurel Isărescu) și majoritatea portofoliilor guvernamentale. Pe fondul retragerii de către Biroul de Conducere, Coordonare și Control (B.C.C.C.) al P.N.Ț.C.D. a sprijinit politic (mart. 1998 și, respectiv dec. 1999) premierilor Victor Ciorbea și Radu Vasile se produce sciziunea P.N.Ț.C.D., primul punând bazele partidului Alianța Națională Creștin Democrată (A.N.C.D.), iar cel de-al doilea Partitul Popular din România (P.P.D.R.). La ședința Delegației Permanente (28-30 ian. 2000), s-a stabilit strategia partidului pentru alegerile locale, s-a modificat Statutul (B.C.C.C. a fost transformat în Biroul Permanent) și s-au efectuat schimbări la nivelul conducerii (Ioan Mureșan – promovat prim-vicepreședinte, Remus Opriș – secretar general). La alegerile locale (iun. 2000), C.D.R. a obținut rezultate modeste: 4,98% pentru mandatele de primari, 6,97% pentru consilieri locali și 9,08% pentru consilieri județeni, la care s-a adăugat ruperea de către liberali a legăturilor cu C.D.R. În aceste condiții, în vederea alegerilor legislative și prezidențiale, P.N.Ț.C.D. a luat inițiativa constituirii unei noi alianțe politice – Convenția Democrată Română 2000 (7 aug.), în componența U.F.D., F.E.R., la care au aderat Partidul Moldovenilor (17 aug.) și A.N.C.D. (20 aug.), iar pentru alegerile prezidențiale a susținut candidatura premierului independent, Mugurel Isărescu. La alegerile legislative (26 nov. 2000), Convenția Democrată Română 2000 a obținut 5,04% pentru Camera Deputaților și 5,29% pentru Senat, procente insuficiente pentru o alianță care trebuia să realizeze 10% din totalul voturilor valabil exprimate pentru a intra în Parlament. În urma eșecului înregistrat în alegeri, conducerea P.N.Ț.C.D., în frunte cu președintele Ion Diaconescu, asumându-și responsabilitatea își dă demisia colectivă. Congresul extraordinar al partidului (19-20 ian. 2001) alege o nouă conducere (președinte Andrei Marga, prim-vicepreședinte Vasile Lupu, secretar general, Cătălin Chiriță, președinte de onoare Ion Diaconescu), care-și propune restructurarea și restabilirea popularității partidului. După un început promițător (elaborarea unui nou statut și a unui nou program, înființarea Institutului de Studii Creștin-Democratice, semnarea la 6 mart. 2001 a protocolului de fuziune prin absorbție a A.N.C.D. de către P.N.Ț.C.D. etc.), președintele Andrei Marga demisionează din cauza obstrucțiilor permanente a unor membri ai Biroului Executiv Central. În aceste condiții de gravă criză, Delegația Permanentă (7 iul. 2001) alege ca președinte interimar pe Victor Ciorbea și suspendă din funcțiile de conducere pe Vasile Lupu și Cătălin Chiriță; aceștia respingând hotărârile luate de Delegația Permanentă, anunță convocarea unui Congres Extraordinar la 17 aug. 2001. La 14 aug. 2001, are loc un Congres Extraordinar, care pe baza moțiunii „Forța Unității”, alege pe Victor Ciorbea președinte al P.N.Ț.C.D. și anulează toate hotărârile luate începând de la Congresul din ian. 2001, validând, în același timp, excluderea din partid a celor din gruparea V. Lupu-C. Chiriță. Congresul din 17-19 aug. 2001, întrunit din inițiativa lui Lupu și Chiriță, hotărăște crearea Partidului Popular-Creștin, dar Tribunalul a decis să dea câștig de cauză grupării V. Ciorbea, considerată reprezentanta legală a P.N.Ț.C.D. În cursul anului 2002 și începutul lui 2003, conducerea P.N.Ț.C.D. a inițiat un program de măsuri, în vederea accelerării relansării partidului, ca alternativă creștin-democrată la guvernarea P.S.D. Președinți: Iuliu Maniu (1926-1933; 1937-1947); Ion Mihalache (1933-1937); Corneliu Coposu (1990-1995); Ion Diaconescu (1995-2000); Andrei Marga (ian.-iul. 2001); Victor Ciorbea (2001-2004); Gheorghe Ciuhandu (2004-2007). Editează publicația: „Dreptatea” (1927-1938; 1944-1945; 1946-1947; reapare săptămânal din 1990, cu întreruperi).

pîșen, -ă adj. (vsl. pyšanŭ, part. d. pyšati sen, a se mîndri, a fi mîndru; rus. pyšnyĭ, mîndru, luxos; pol. pyszny). Vechĭ. Trufaș. Azĭ. Nord (pîșin). Modest prefăcut, ipocrit, spăsit (după ce va fi trecut pin înț. de „rezervat”): moșu tăcea mereŭ pîșin (CL. 1910, 4, 215. Oltenița?. – Și în Șez. 30, 167). – Greșit scris pășean la Cdr.

PLECAT², -Ă, plecați, -te, adj. 1. Îndreptat în jos sau într-o parte; încovoiat, curbat; aplecat. ♦ Lăsat într-o parte; înclinat, povârnit. 2. Supus, ascultător; modest, respectuos. 3. Pornit dintr-un loc; absent; fig. dus pe gânduri. – V. pleca.

PLECAT, -Ă, plecați, -te, adj. 1. Îndreptat în jos sau într-o parte; încovoiat, curbat; aplecat. ♦ Lăsat într-o parte; înclinat, povârnit. 2. Supus, ascultător; modest, respectuos. 3. Pornit dintr-un loc; absent; fig. dus pe gânduri. – V. pleca.

pocâltit, pocâltită, adj. (înv. și reg.) 1. slăbit, leșinat, lihnit (de foame), hămesit. 2. (reg.) îndoit, încovoiat, curbat; atârnat în jos. 3. (reg.) care are o valoare scăzută, modestă.

POPOR, popoare, s. n. 1. Formă istorică de comunitate umană, superioară tribului și anterioară națiunii, ai cărei membri locuiesc pe același teritoriu, vorbesc aceeași limbă și au aceeași tradiție culturală. 2. Totalitatea locuitorilor unei țări, populația unei țări; cetățenii unui stat; națiune, neam, norod. ♦ (Înv.) Populația unei cetăți, a unui oraș, a unui sat (ori a unei părți dintr-un sat) sau a unei unități teritoriale formate din mai multe sate. 3. Masa muncitoare; grosul populației; norod; spec. țărănime. ◊ Loc. adj. Din popor = care face parte din grosul populației; de origine socială modestă. 4. (La sg.; colectiv) Număr nedefinit (dar mare) de persoane, mulțime mare de oameni strânși la un loc; poporație, poporime. 5. (Înv.) Totalitatea credincioșilor care aparțineau aceluiași cult sau aceleiași parohii. [Var.: (înv.) popol, popul s. m.] – Cf. lat. populus, it. popolo.

POPOR, popoare, s. n. 1. Formă istorică de comunitate umană, superioară tribului și anterioară națiunii, ai cărei membri locuiesc pe același teritoriu, vorbesc aceeași limbă și au aceeași tradiție culturală. 2. Totalitatea locuitorilor unei țări, populația unei țări; cetățenii unui stat; națiune, neam, norod. ♦ (Înv.) Populația unei cetăți, a unui oraș, a unui sat (ori a unei părți dintr-un sat) sau a unei unități teritoriale formate din mai multe sate. 3. Marea majoritate a populației (cu venituri mici) a unei țări; grosul populației; norod; spec. țărănime. ◊ Loc. adj. Din popor = care face parte din grosul populației; de origine socială modestă. 4. (La sg.; colectiv) Număr nedefinit (dar mare) de persoane, mulțime mare de oameni strânși la un loc; poporație, poporime. 5. (Înv.) Totalitatea credincioșilor care aparțineau aceluiași cult sau aceleiași parohii. [Var.: (înv.) popol, popul s. m.] – Cf. lat. populus, it. popolo.

prânzuc s.n. sg. (reg.) prânz modest, dejun superficial.

prânzuleț, prânzulețe, s.n. 1. (înv. și reg.) prânz modest, dejun superficial; prânzuc, prânzișor, prânzuț. 2. (reg.) pomană.

PRETENȚIE ~i f. 1) Revendicare a unui privilegiu în baza unui drept pretins. 2) Drept la care pretinde o persoană. 3) Opinie exagerată în legătură cu meritele proprii, însoțită de dorința ambițioasă ca această opinie să fie adoptată și de alte persoane. ◊ Cu ~i cu aere de superioritate. Fără ~i simplu; modest. [G.D. pretenției; Sil. -ți-e] /<fr. prétention

*prezumptuós, -oásă adj. (lat. praesumptuosus, d. praesúmere, a lua din ainte. V. prezum, sumptuos). Care are o opiniune prea favorabilă de sine, care se crede, crezut, închipuit: un tînăr prezumptuos. De om prezumptuos: sfidare prezumptuoasă. – Fals -pțios. V. modest.

prizări, prizăresc, vb. IV 1. (refl.; pop. și fam.; despre animale și plante) a deveni sau a rămâne mic, nedezvoltat; a se chirci, a se pipernici. 2. (reg.; despre oameni) a duce o viață modestă, grea. 3. (reg.) a (se) răni în război.

PROST adj. v. banal, bârfitor, calomnios, candid, cast, cinstit, clevetitor, comun, defăimător, denigrator, feciorelnic, fecioresc, inocent, lucrător, modest, neevoluat, negradat, neprefăcut, neprihănit, nevinovat, obișnuit, ordinar, ponegritor, popular, primitiv, pudic, rudimentar, simplu, sincer, umil, virgin, virginal.

PROST, PROASTĂ, proști, proaste, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) lipsit de inteligență, fără judecată, fără minte; nătărău, nerod, tont, prostănac. ◊ Expr. Un prost și jumătate = foarte prost. A face pe prostul = a simula prostia. ♦ (Om) care se încrede ușor; (om) naiv, credul. ◊ Expr. A-și găsi prostul = a-și găsi omul pe care să-l poată înșela ușor, pe care să-l poată duce de nas. 2. Adj., s. m. și f. (Înv. și pop.) (Persoană) fără știință de carte; (om) neînvățat, ignorant. ♦ (Om) lipsit de rafinament; (om) simplu, neevoluat. 3. Adj. De condiție socială modestă, din popor, de jos, de rând. ◊ (În trecut) Soldat prost = ostaș fără grad; soldat. 4. Adj. Obișnuit, comun. ♦ De calitate inferioară, lipsit de valoare. 5. Adj. (Adesea adverbial) Care nu este așa cum trebuie (din punct de vedere calitativ, funcțional etc.); necorespunzător, nesatisfăcător. ♦ (Adverbial; în legătură cu verbul „a vorbi”) Stricat, incorect. ♦ (Despre situații, știri, întâmplări etc.) Neplăcut, nefavorabil, nenorocit. ♦ (Despre vreme) Nefavorabil, rău. ♦ Nepriceput, nepregătit, neîndemânatic într-o meserie, într-o profesiune etc. 6. Adj. Dăunător; neprielnic. ◊ Expr. Glumă proastă (sau de prost gust) = glumă fără haz, care supără, jignește. Vorbă proastă = vorbă îndrăzneață sau injurioasă; p. ext. ceartă. – Din sl. prostŭ.

PROST, PROASTĂ, proști, proaste, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) lipsit de inteligență, fără judecată, fără minte; nătărău, nerod, tont, prostănac. ◊ Expr. Un prost și jumătate = foarte prost. A face pe prostul = a simula prostia. ♦ (Om) care se încrede ușor; (om) naiv, credul. ◊ Expr. A-și găsi prostul = a-și găsi omul pe care să-l poată înșela ușor, pe care să-l poată duce de nas. 2. Adj., s. m. și f. (Înv. și pop.) (Persoană) fără știință de carte; (om) neînvățat, ignorant. ♦ (Om) lipsit de rafinament; (om) simplu, neevoluat. 3. Adj. De condiție socială modestă, din popor, de jos, de rând. ◊ (În trecut) Soldat prost = ostaș fără grad; soldat. 4. Adj. Obișnuit, comun. ♦ De calitate inferioară, lipsit de valoare. 5. Adj. (Adesea adverbial) Care nu este așa cum trebuie (din punct de vedere calitativ, funcțional etc.); necorespunzător, nesatisfăcător. ♦ (Adverbial; în legătură cu verbul „a vorbi”) Stricat, incorect. ♦ (Despre situații, știri, întâmplări etc.) Neplăcut, nefavorabil, nenorocit. ♦ (Despre vreme) Nefavorabil, rău. ♦ Nepriceput, nepregătit, neîndemânatic într-o meserie, într-o profesie etc. 6. Adj. Dăunător; neprielnic. ◊ Expr. Glumă proastă (sau de prost gust) = glumă fără haz, care supără, jignește. Vorbă proastă = vorbă îndrăzneață sau injurioasă; p. ext. ceartă. – Din sl. prostŭ.

PROSTATIC adj. v. degajat, dezinvolt, firesc, modest, natural, neafectat, neartificial, necăutat, neghiobesc, neprefăcut, nerozesc, nesilit, nestudiat, prostesc, simplu, spontan, umil.

pudic a. cast și modest în apucături, în fapte și în vorbe.

PUNE, pun, vb. III. 1. A așeza, a instala, a plasa într-un loc. ◊ Expr. A pune foc = a) a incendia; b) fig. a înrăutăți situația. A pune (ceva) la foc = a expune (ceva) acțiunii focului (pentru a fierbe, a găti etc.). A pune (cuiva ceva) la picioare (sau la picioarele cuiva) = a oferi (cuiva ceva util, valoros). A pune (cuiva ceva) înainte = a da (cuiva ceva) de mâncare. A pune (ceva) la cântar (sau în cumpănă, în balanță) = a cumpăni, a chibzui (importanța, valoarea etc.) pentru a putea lua o hotărâre întemeiată. A pune gura (pe ceva) = a gusta sau a mânca (ceva). A pune ochii (pe cineva sau ceva) = a se opri cu interes (asupra cuiva sau a ceva), a remarca, a dori să obțină; a supraveghea. A pune piciorul (undeva) = a sosi (undeva). A pune ochii (sau privirea, nasul, capul) în pământ = a avea o atitudine modestă, plecând privirea; a se rușina, a se sfii. (Fam.) A pune osul = a munci din greu. A pune umărul = a-și aduce contribuția la o acțiune; a contribui. A(-și) pune (ceva) în (sau de) gând (sau în cap, în minte) = a avea intenția de a..., a plănui, a decide. A pune o vorbă (bună) sau un cuvânt (bun) (pentru cineva) = a interveni în favoarea cuiva. A pune coarne = a) a face o relatare cu adaosuri exgerate, neverosimile, inventate; b) a-și înșela soțul. A pune (o chestiune, un subiect etc.) pe tapet = a aduce (o chestiune etc.) în discuție. Unde (mai) pui că... = fără a mai socoti că...; presupunând, considerând că... A pune paie pe (sau peste) foc = a contribui la înrăutățirea unei situații grave, dificile. A pune (pe cineva) jos = a trânti (pe cineva) la pământ. A pune (pe cineva) sub sabie sau a pune (cuiva) capul sub picior = a ucide. A pune (pe cineva) la zid = a) a împușca; b) a condamna, a demasca, a dezaproba. (Fam.) A pune bine (pe cineva) = a face cuiva rău, uneltind împotriva lui. A(-și) pune capul (sau gâtul) (la mijloc) pentru cineva (sau ceva) = a-și primejdui viața; a fi sigur, a garanta pentru cineva sau de ceva. A pune (ceva) pe hârtie = a însemna, a nota. A pune (o melodie) pe note = a transpune o melodie pe note muzicale. (Refl.) A se pune bine cu (sau pe lângă) cineva = a intra în voie cuiva, a se face plăcut cuiva (prin adulare, lingușeli spre a obține avantaje). ♦ Tranz. A întinde, a expune. ◊ Expr. A pune (cuiva ceva) în vedere = a atrage (cuiva) atenția, a aduce la cunoștință. ♦ Refl. A se depune, a se așterne; fig. a începe, a se ivi. S-a pus zăpada. S-a pus o iarnă grea. 2. Tranz. A aduce pe cineva într-o situație nouă neașteptată, a face pe cineva să ajungă într-o anumită stare. L-a pus în inferioritate. ♦ A așeza, a numi pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-o slujbă; a determina, a fixa locul, ierarhia cuiva între mai mulți. ◊ Expr. A pune (pe cineva) în pâine = a angaja (pe cineva) într-o slujbă spre a-și câștiga existența. A pune (pe cineva) în disponibilitate (sau, fam., pe liber) = a concedia, a elibera (pe cineva) dintr-o slujbă. 3. Tranz. și refl. A (se) așeza într-un anumit fel, într-o anumită poziție. ◊ Expr. (Tranz.) A pune (fire, fibre) în două (sau în trei, în patru etc.) = a forma un mănunchi din două (sau trei etc.) fire. ♦ Tranz. A atârna, a agăța. 4. Tranz. A face să stea într-un anumit loc, a așeza la locul dinainte stabilit sau cel mai potrivit, a depune la locul lui, a plasa; p. ext. a așeza într-un anumit loc față de alte obiecte de același fel, a aranja, a situa. ◊ Expr. A pune caii = a înhăma. A pune în scenă = a regiza, a monta o piesă de teatru. ♦ A planta, a sădi, a semăna. 5. Tranz. și refl. A(-și) așeza pe corp obiectele de îmbrăcăminte necesare; a (se) îmbrăca sau a (se) încălța. 6. Tranz. A depune valori bănești (în păstrare, spre fructificare etc.); a investi valori bănești. ◊ Expr. A pune deoparte = a) a economisi; b) a rezerva (pentru cineva). A pune preț = a oferi un preț mare; p. ext. a considera valoros, merituos. 7. Tranz. A fixa, a stabili; orândui, a institui. A pune impozite. A pune un diagnostic. 8. Refl. (Pop.) A se împotrivi, a sta împotrivă. Te pui pentru un fleac! ◊ Expr. A se pune în calea cuiva = a împiedica pe cineva să acționeze. 9. Refl. recipr. A se lua la întrecere, a se măsura sau a se compara cu cineva. ◊ Expr. (Tranz.) A pune (de) față sau față în față = a compara; a confrunta. 10. Refl. A tăbărî asupra cuiva, a se repezi la cineva. 11. Tranz. A face, a determina pe cineva să execute un lucru; a îndemna; a sili, a obliga. ♦ A îmboldi; a asmuți. 12. Refl. (Adesea cu determinări introduse prin prep. „pe”) A începe o acțiune, a se apuca (cu stăruință) de ceva. ◊ Expr. A se pune cu gura pe cineva = a cicăli pe cineva sau a insista pe lângă cineva. (Reg.) A se pune (cu rugăminți, cu vorbe dulci etc.) pe lângă cineva = a ruga insistent pe cineva. A se pune pe gânduri = a deveni gânditor, îngrijorat. E pus pe... = e gata să... (Tranz.) A-și pune puterea sau (toate) puterile = a-și da toată silința, a se strădui. 13. Tranz. (În loc. și expr.) A pune (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) = a încerca pe cineva sau ceva (spre a-i cunoaște valoarea, însușirile). A pune (pe cineva) la cazne = a căzni, a chinui. A pune o întrebare (sau întrebări) = a întreba, a chestiona. A pune stavilă = a stăvili. A pune în primejdie = a primejdui. A-și pune nădejdea (sau speranța, credința) în cineva sau ceva = a nădăjdui, a se încrede în ajutorul cuiva sau a ceva. A pune temei = a se bizui, a se întemeia. A pune vina (pe cineva sau ceva) = a învinui (pe nedrept). A pune în (sau pe) seama (sau la activul) cuiva (sau a ceva) = a atribui (pe nedrept). A pune grabă = a se grăbi. A pune nume (sau poreclă) = a numi, a porecli. A pune în valoare = a valorifica. A pune în evidență = a evidenția, a sublinia, a releva. A pune la îndoială = a se îndoi. A pune la socoteală = a socoti, a îngloba. A pune în loc = a înlocui. A pune iscălitura = a iscăli. A pune rămășag (sau pariu) = a paria. A pune aprobarea = a aproba. [Prez. ind. și: (reg.) pui] – Lat. ponere.

PUNE, pun, vb. III. 1. Tranz. A așeza, a instala, a plasa într-un loc. ◊ Expr. A pune foc = a) a incendia; b) fig. a înrăutăți situația. A pune (ceva) la foc = a expune (ceva) acțiunii focului (pentru a fierbe, a găti etc.). A pune (cuiva ceva) la picioare (sau la picioarele cuiva) = a oferi (cuiva ceva util, valoros). A pune (cuiva ceva) înainte = a da (cuiva ceva) de mâncare. A pune (ceva) la cântar (sau în cumpănă, în balanță) = a cumpăni, a chibzui (importanța, valoarea etc.) pentru a putea lua o hotărâre întemeiată. A pune gura (pe ceva) = a gusta sau a mânca (ceva). A pune ochii (pe cineva sau ceva) = a se opri cu interes (asupra cuiva sau a ceva), a remarca, a dori să obțină; a supraveghea. A pune piciorul (undeva) = a sosi (undeva). A pune ochii (sau privirea, nasul, capul) în pământ = a avea o atitudine modestă, plecând privirea; a se rușina, a se sfii. (Fam.) A pune osul = a munci din greu. A pune umărul = a-și aduce contribuția la o acțiune; a contribui. A(-și) pune (ceva) în (sau de) gând (sau în cap, în minte) = a avea intenția de a..., a plănui, a decide. A pune o vorbă (bună) sau un cuvânt (bun) (pentru cineva) = a interveni în favoarea cuiva. A pune coarne = a) a face o relatare cu adaosuri exgerate, neverosimile, inventate; b) a-și înșela soțul. A pune (o chestiune, un subiect etc.) pe tapet = a aduce (o chestiune etc.) în discuție. Unde (mai) pui că... = fără a mai socoti că...; presupunând, considerând că... A pune paie pe (sau peste) foc = a contribui la înrăutățirea unei situații grave, dificile. A pune (pe cineva) jos = a trânti (pe cineva) la pământ. A pune (pe cineva) sub sabie sau a pune (cuiva) capul sub picior = a ucide. A pune (pe cineva) la zid = a) a împușca; b) a condamna, a demasca, a dezaproba. (Fam.) A pune bine (pe cineva) = a face cuiva rău, uneltind împotriva lui. A(-și) pune capul (sau gâtul) (la mijloc) pentru cineva (sau ceva) = a-și primejdui viața; a fi sigur, a garanta pentru cineva sau de ceva. A pune (ceva) pe hârtie = a însemna, a nota. A pune (o melodie) pe note = a transpune o melodie pe note muzicale. (Refl.) A se pune bine cu (sau pe lângă) cineva = a intra în voie cuiva, a se face plăcut cuiva (prin adulare, lingușeli spre a obține avantaje). ♦ Tranz. A întinde, a expune. ◊ Expr. A pune (cuiva ceva) în vedere = a atrage (cuiva) atenția, a aduce la cunoștință. ♦ Refl. A se depune, a se așterne; fig. a începe, a se ivi. S-a pus zăpada. S-a pus o iarnă grea. 2. Tranz. A aduce pe cineva într-o situație nouă neașteptată, a face pe cineva să ajungă într-o anumită stare. L-a pus în inferioritate. ♦ A așeza, a numi pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-o slujbă; a determina, a fixa locul, ierarhia cuiva între mai mulți. ◊ Expr. A pune (pe cineva) în pâine = a angaja (pe cineva) într-o slujbă spre a-și câștiga existența. A pune (pe cineva) în disponibilitate (sau, fam., pe liber) = a concedia, a elibera (pe cineva) dintr-o slujbă. 3. Tranz. și refl. A (se) așeza într-un anumit fel, într-o anumită poziție. ◊ Expr. (Tranz.) A pune (fire, fibre) în două (sau în trei, în patru etc.) = a forma un mănunchi din două (sau trei etc.) fire. ♦ Tranz. A atârna, a agăța. 4. Tranz. A face să stea într-un anumit loc, a așeza la locul dinainte stabilit sau cel mai potrivit, a depune la locul lui, a plasa; p. ext. a așeza într-un anumit loc față de alte obiecte de același fel, a aranja, a situa. ◊ Expr. A pune caii = a înhăma. A pune în scenă = a regiza, a monta o piesă de teatru. ♦ A planta, a sădi, a semăna. 5. Tranz. și refl. A(-și) așeza pe corp obiectele de îmbrăcăminte necesare; a (se) îmbrăca sau a (se) încălța. 6. Tranz. A depune valori bănești (în păstrare, spre fructificare etc.); a investi valori bănești. ◊ Expr. A pune deoparte = a) a economisi; a strânge; b) a rezerva pentru cineva. A pune preț = a oferi un preț mare; p. ext. a considera valoros, merituos. 7. Tranz. A fixa, a stabili; orândui, a institui. A pune impozite. A pune un diagnostic. 8. Refl. (Pop.) A se împotrivi, a sta împotrivă. Te pui pentru un fleac! ◊ Expr. A se pune în calea cuiva = a împiedica pe cineva să acționeze. 9. Refl. recipr. A se lua la întrecere, a se măsura sau a se compara cu cineva. ◊ Expr. (Tranz.) A pune (de) față sau față în față = a compara; a confrunta. 10. Refl. A tăbărî asupra cuiva, a se repezi la cineva. 11. Tranz. A face, a determina pe cineva să execute un lucru; a îndemna; a sili, a obliga. ♦ A îmboldi; a asmuți. 12. Refl. (Adesea cu determinări introduse prin prep. „pe”) A începe o acțiune, a se apuca (cu stăruință) de ceva. ◊ Expr. A se pune cu gura pe cineva = a cicăli pe cineva sau a insista pe lângă cineva. (Reg.) A se pune (cu rugăminți, cu vorbe dulci etc.) pe lângă cineva = a ruga insistent pe cineva. A se pune pe gânduri = a deveni gânditor, îngrijorat. E pus pe... = e gata să... (Tranz.) A-și pune puterea sau (toate) puterile = a-și da toată silința, a se strădui. 13. Tranz. (În loc. și expr.) A pune (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) = a încerca pe cineva sau ceva (spre a-i cunoaște valoarea, însușirile). A pune (pe cineva) la cazne = a căzni, a chinui. A pune o întrebare (sau întrebări) = a întreba, a chestiona. A pune stavilă = a stăvili. A pune în primejdie = a primejdui. A-și pune nădejdea (sau speranța, credința) în cineva sau ceva = a nădăjdui, a se încrede în ajutorul cuiva sau a ceva. A pune temei = a se bizui, a se întemeia. A pune vina (pe cineva sau ceva) = a învinui (pe nedrept). A pune în (sau pe) seama (sau la activul) cuiva (sau a ceva) = a atribui (pe nedrept). A pune grabă = a se grăbi. A pune nume (sau poreclă) = a numi, a porecli. A pune în valoare = a valorifica. A pune în evidență = a evidenția, a sublinia, a releva. A pune la îndoială = a se îndoi. A pune la socoteală = a socoti, a îngloba. A pune în loc = a înlocui. A pune iscălitura = a iscăli. A pune rămășag (sau pariu) = a paria. A pune aprobarea = a aproba. [Prez. ind. și: (reg.) pui] – Lat. ponere.

PUYI XUANTONG [phui hsüen-thuŋ] (cunoscut și ca Henry P.) (1906-1967), ultimul împărat al Chinei (1909-1911, sub regența principelui Chun). Formal, a renunțat la tron pe 12 febr. 1912. Instalat de japonezi ca președinte (1932-1934) și împărat al statului Manchu-ko. Luat prizonier de sovietice, care l-au încredințat autorităților chineze (1950). Amnistiat (1959) a ocupat funcții modeste (mecanic, paznic al grădinii botanice). Memorii („De la împărat la cetățean”).

RESTRÂNGE, restrâng, vb. III. Tranz. A micșora, a reduce; a limita, a mărgini. ♦ Refl. (Fam.) A-și organiza viața pe baze materiale mai modeste. – Re¹- + strânge (după fr. restreindre).

RESTRÂNGE vb. I. tr. a micșora, a reduce, a mărgini. II. refl. (fam.) a-și limita cheltuielile pentru trai, a trăi mai modest. (după fr. restreindre)

RESTRÂNGE, restrâng, vb. III. Tranz. A micșora, a reduce; a limita, a mărgini. ♦ Refl. (Fam.) A-și limita, a-și reduce cheltuielile pentru trai, a trăi mai modest. – Pref. re- + strânge (după fr. restreindre).

A SE RESTRÂNGE mă restrâng intranz. A trece la un mod de viață mai modest; a-și limita cheltuielile pentru trai. /re- + a se strânge

ROMÂN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec. 7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr. – sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.

SĂRAC, -Ă, săraci, -ce, adj. 1. (Adesea substantivat) Care nu are avere, care este lipsit de bunurile materiale necesare vieții; sărman, nevoiaș. ◊ Expr. Sărac și curat, se spune despre cei care preferă să rămână săraci (1) decât să se îmbogățească prin mijloace incorecte. ♦ (Substantivat) Cerșetor. ♦ (Despre lucruri) Care reflectă sărăcia; sărăcăcios. 2. (Despre țări, orașe) Lipsit de bunuri materiale (mai ales naturale), populat cu oameni puțin avuți. ♦ (Despre sol, terenuri) Care este puțin productiv; neroditor. 3. (Mai ales cu determinări introduse prin prep. „de”) Lipsit de..., fără... ◊ Loc. adj. Sărac cu duhul = lipsit de inteligență, de spirit; prost. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. „în”) Care posedă ceva în cantitate nesatisfăcătoare. ♦ Care este în cantitate mică, puțin, insuficient. ♦ (Despre limbă) Care are vocabular redus, care posedă insuficiente mijloace de exprimare. ♦ Fig. Lipsit de conținut; inexpresiv. Stil sărac. 4. (Despre surse de lumină) Lipsit de intensitate; slab. 5. (Despre plante, vegetație) Lipsit de vigoare, pipernicit, firav. 6. Lipsit de fast, modest, simplu; banal, mediocru. 7. (Exprimă compătimire față de cineva sau ceva) Biet, sărman, nenorocit, sărăcan. [Var.: (pop.) sireac, -ă adj.] – Din bg., scr. sirak.

SĂRAC adj., s. 1. adj., s. calic, necăjit, nevoiaș, oropsit, sărman, (livr.) mizer, (rar) mofluz, (înv. și pop.) neajuns, neavut, pirpiriu, (pop. și fam.) nepricopsit, (pop.) sărăcan, (înv. și reg.) mișel, slăbănog, (reg.) misăricios, oarfăn, obielos, pământit, (Ban.) bedaș, (înv.) measer, neputernic, neputincios, siromah, (fam., fig. și depr.) păduchios. (E un biet om ~ care trebuie ajutat.) 2. adj. v. biet. 3. adj. v. sărăcăcios. 4. adj. modest, sărăcăcios, simplu. ( O nuntă ~.) 5. adj. v. sterp. 6. adj. v. insuficient. 7. adj. redus. (Are un vocabular ~.) 8. adj. v. slab. 9. adj. v. comun.

sărác, -ă adj. (vsl. sirakŭ, sărac, de unde vine și forma glumeață sireacu; bg. sîrb. sirak, orfan; rut. saraka, golan, cerșetor. V. sărman). Lipsit de cele necesare, sărman: un om sărac. Care nu produce mult, din care nu se poate cîștiga mult: pămînt sărac, țărĭ sărace. În mică cantitate saŭ lipsit de elementele necesare: o hrană săracă. Bĭet, sărman, demn de milă saŭ de ĭubire: Săracele florĭ scuturate de vînt! Săraca lume! Sărace de tine! Sărac cu duhu, smerit, modest (greșit tradus de uniĭ pin „prost”): fericițĭ ceĭ cu duhu, că a lor este împărăția cerurilor (Ev.). Sărac (orĭ) calic lipit pămîntuluĭ. V. lipit. Subst. Calic, cerșetor: un sărac la ușa bisericiĭ. Saraca’n de mine (est) saŭ îracul-de-mine saŭ rácul-de-mine (nord), strigăte de desperare serioasă saŭ glumeață îld. săroca de mine (din sărăca-mĭ de mine) saŭ săracu (în vechime: săracul) de mine, care se întrebuințează indiferent de gen de către bărbat saŭ de către o femeĭe. – În est sarac. În nord, în alintătura copiilor, salacu, bĭetu, drăguțu.

SĂRAC, -Ă, săraci, -ce, adj. 1. (Adesea substantivat) Care nu are avere, care este lipsit de bunurile materiale necesare vieții; sărman, nevoiaș. ◊ Expr. Sărac și curat, se spune despre cei care preferă să rămână săraci (1) decât să se îmbogățească prin mijloace necinstite. ♦ (Substantivat) Cerșetor. ♦ (Despre lucruri) Care reflectă sărăcia; sărăcăcios. 2. (Despre țări, orașe) Lipsit de bunuri materiale (mai ales naturale), populat cu oameni puțin avuți. ♦ (Despre sol, terenuri) Care este puțin productiv; neroditor. 3. (Mai ales cu determinări introduse prin prep. „de”) Lipsit de..., fără... ◊ Loc. adj. Sărac cu duhul = lipsit de inteligență, de spirit; prost. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. „în”) Care posedă ceva în cantitate nesatisfăcătoare. ♦ Care este în cantitate mică, puțin, insuficient. ♦ (Despre limbă) Care are vocabular redus, care posedă insuficiente mijloace de expresie. ♦ Fig. Lipsit de conținut; inexpresiv. Stil sărac. 4. (Despre surse de lumină) Lipsit de intensitate; slab. 5. (Despre plante, vegetație) Lipsit de vigoare, pipernicit, firav. 6. Lipsit de fast, modest, simplu; banal, mediocru. 7. (Exprimă compătimire față de cineva sau de ceva) Biet, sărman, nenorocit, sărăcan. [Var.: (pop.) sireac, -ă adj.] – Din bg., sb. sirak.

SĂRĂCĂCIOS adj., adv. 1. adj. umil, (rar) meschin, (fam.) calicos. (O casă ~oasă.) 2. adj. mizerabil, sărac, umil. (Un interior ~.) 3. adj. mizer, mizerabil, prăpădit. (Un târg ~ de odinioară.) 4. adj. modest, sărac, simplu. (O nuntă ~oasă.) 5. adv. (înv.) mișelește. (Se îmbracă ~.)

sărăcesc, sărăcească, adj. (înv.) 1. sărăcăcios; care trădează sărăcie; mizer. 2. care este lipsit de avantaje, care nu este avantajos; care nu se îmbogățește. 3. care are calitate sau valoare modestă, scăzută; de calitate inferioară. 4. umil, smerit.

SĂRĂCUȚ¹ adv. Extrem de simplu; cam sărac; modest. Îmbrăcat ~. /sărac + suf. ~uț

SERVICIU s. 1. funcție, post, slujbă, (înv. și reg.) poslușanie, (reg.) servit, (prin Mold.) breaslă, (înv.) cin, huzmet, mansup, (înv., în Transilv.) tistie, tisturie. (Avea un ~ modest.) 2. (MIL.) serviciu militar v. armată. 3. (BIS.) ceremonie, oficiu, slujbă. (~ divin.) 4. (SPORT) (rar) servă. (Cine e la ~?) 5. v. domeniu. 6. (pop.) priință, (înv.) slujbă. (I-a făcut un real ~.) 7. v. ajutor. 8. folos. (A adus imense ~ii științei.)

SIMPLU, -Ă, simpli, -e, adj. 1. Care este format dintr-un singur element sau din câteva elemente omogene; care nu se poate împărți în elemente de natură diferită; care nu este amestecat. ◊ Floare simplă = floare a cărei corolă este compusă dintr-un singur rând de petale și un rând de stamine. Frunză simplă = frunză alcătuită dintr-un singur limb. (Gram.) Timp simplu = timp verbal care se conjugă fără ajutorul verbelor auxiliare. (Gram.) Perfect simplu = timp verbal simplu al modului indicativ care exprimă o acțiune trecută, terminată de curând. 2. Care este lipsit de artificialitate, care nu este prefăcut; p. ext. care nu este complicat sau încărcat, care nu prezintă dificultăți, care este ușor de făcut, de înțeles, de rezolvat. 3. Care este într-un singur plan; care se întâmplă o singură dată. ♦ (Sport; despre o partidă) Care are loc între doi adversari; în care confruntarea are loc între adversari individuali. 4. Lipsit de podoabe, modest. ♦ Care este inferior ca preț sau calitate; p. ext. fără valoare. 5. (Despre oameni și manifestările lor) Lipsit de rafinament, de afectare sau de prefăcătorie; sincer, cinstit. ♦ Lipsit de cultură; p. ext. (peior.) necioplit, bădăran. 6. (Precedând numele, înlocuiește un adverb) Numai, doar; nimic mai mult; sadea, curat. ◊ Expr. (Fam.) Simplu ca bună ziua = foarte simplu. Simplu muritor = om obișnuit. – Din fr. simple.

SIMPLU adj., s. 1. adj. v. neamestecat. 2. adj. v. gol. 3. adj. (LINGV.) (înv.) prost. (Cuvinte compuse și cuvinte ~.) 4. adj. neîncărcat. (O ornamentație ~.) 5. adj. neîmpodobit, neornat, (înv.) sadea, (invar.) sadetica (invar.). (O fotă ~.) 6. adj. sobru. (Îmbrăcăminte ~.) 7. adj. v. neevoluat. 8. adj. natural, (livr.) frust. (Un aspect ~.) 9. adj. elementar. (Un calcul ~.) 10. adj. elementar, primar, rudimentar. (Noțiuni ~ asupra...) 11. adj. v. ușor. 12. adj. accesibil, elementar, ușor. (Cunoștințe cât mai ~ pentru cei mici.) 13. adj. degajat, dezinvolt, firesc, natural, neafectat, neartificial, necăutat, neprefăcut, nesilit, nestudiat, spontan, (livr.) nonșalant, (înv.) prostatic. (O atitudine ~; cu gesturi ~.) 14. adj. familiar, obișnuit. (Stil ~.) 15. adj. modest, umil, (înv. și pop.) prost, (înv.) prostatic. (De condiții ~.) 16. adj. modest, neînsemnat, umil. (Un ~ funcționar de bancă.) 17. adj. v. nepretențios. 18. adj. modest, sărac, sărăcăcios. (O nuntă ~.) 19. adj., s. v. incult.