limbaj s.n. I (lingv.) 1 (și limbaj articulat) grai, limbă, vorbire, <rar> vorbit¹, <înv. și reg.> vorbă, <înv.> voroavă, <fran.> langaj. Există numeroase cercetări privind apariția limbajului ca necesitate de comunicare între oameni. Pentru a servi cu adevărat la comunicare, limbajul trebuie să se supună necesităților sociale. 2 (și limbaj natural) grai, limbă, limbă naturală. L-a auzit spunând ceva într-un limbaj necunoscut. După limbaj, turcii se includ în grupa altaicilor. 3 limbaj comun = limbaj curent. Limbajul comun este felul de a se exprima simplu, nepretențios, pe înțelesul tuturor; limbaj curent = limbaj comun; limbaj de lemn = limbă de lemn. Limbajul de lemn a fost o caracteristică a presei comuniste; limbaj de specialitate = <impr.> tehnolect. Studiile în care se folosește un limbaj de specialitate nu sunt accesibile publicului larg. 4 stil, <rar> grai, vorbire. Se exprimă într-un limbaj academic. II (stil.) <livr.> verb. Limbaj artistic. Limbaj poetic.

limbă s.f. A I 1 (anat.) elice, pendulă, șubă. Limba are rol important în perceperea gustului, în procesul de masticație și de deglutiție a alimentelor, iar la om și în articularea sunetelor. 2 (med.) limbă cerebriformă = limbă plicaturată, limbă scrotală. Limba cerebriformă este o boală caracterizată prin îngroșarea limbii, a cărei față dorsală se acoperă cu numeroase pliuri transversale neregulate; limbă plicaturată = limbă cerebriformă, limbă scrotală; limbă scrotală = limbă cerebriformă, limbă plicaturată. 3 (anat.; reg.; și, art.), limba beregatei v. Luetă. Omușor. Omușorul gâtlejului (v. omușor). Uvulă. BI (lingv.) 1 idiom, sistem lingvistic, glosie, <înv. și pop.> vorbă. Româna este o limbă romanică. Latina este o limbă moartă. 2 limbă-bază limbă de bază, limbă-mamă. Limba-bază este limba din care provin limbile aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic de limbi; limbă comună = koine, limbă obștească. Limba comună este varianta unei limbi care servește comunicării între vorbitori de dialecte sau de graiuri diferite; limbă curentă = limbă de conversație = vorbire cotidiană, vorbire curentă, vorbire obișnuită, vorbire zilnică, <înv. și pop. > vorbă comună, vorbă de obște, vorbă de rând, vorbă de toate zilele limbă de toate zilele, vorbire de toate zilele. Limba curentă este aspectul limbii obișnuit în relațiile dintre oameni. Folosește acest termen cu sensul său din limba curentă; limbă de bază = limbă-bază, limbă-mamă; limbă de lemn = limbaj de lemn; limbă de stat = limbă oficială = <înv.> limbă oficioasă. Limba de stat este limba utilizată în administrația unui stat și în instituțiile acestuia; limbă internațională =limbă universală. Limba internațională este o limbă națională cu largă circulație în afara granițelor națiunii, care este folosită în mod oficial, mai ales în relațiile diplomatice; limbă literară = vorbire cultă, vorbire literară. Limba literară este aspectul cel mai corect și mai îngrijit al limbii unei comunități, codificat prin existența unor norme și consolidat prin scris; limbă-mamă = limbă-bază, limbă de bază; limbă maternă = limbă natală = <înv.> limba maicei, limba-mumă. Limba maternă este limba care se învață în primii ani ai copilăriei, de la părinți; limbă modernă = limbă vie. 0 limbă modernă este o limbă vorbită în zilele noastre sau într-o epocă apropiată de noi; limbă națională = <înv.> limba maicei patrie, limbă naționalicească. Limba națională este limba comună și unică a tuturor membrilor unei națiuni; limbă universală = limbă internațională; limbă populară = limbă vorbită = limbă vulgară = vorbire populară, vorbire dialectală, vorbire regională, <înv.> limbă a obștii, limbă a poporului, limbă poporală. Limba populară este aspectul limbii naționale propriu felului de a vorbi al poporului; limbă vie = limbă modernă; (rar) limbă obștească v. Koine. Limbă comună; (fam.) limbă de toate zilele v. Limbă curentă. Limbă de conversație. Vorbire cotidiană. Vorbire curentă. Vorbire obișnuită. Vorbire zilnică; (înv.) limbă a obștii = limbă a poporului = limbă poporală v. Limbă poporală. Limbă populară. Limbă vulgară. Vorbire populară; limbă naționalicească = (art.) limba maicei patrie v. Limbă națională; limbă oficioasă v. Limbă de stat. Limbă oficială; (art.) limba maicei = limba-mumă v. Limbă maternă. Limbă natală. 3 limbă ariană = limbă indo-ariană = limbă indo-iraniană = ariană (v. arian¹). Limba ariană se vorbește în prezent în India, Pakistan, Bangladesh, Nepal, Afghanistan, Sri Lanka; limbă armeană = armeană (v. armean²). Limba armeană aparține familiei de limbi indo-europene; limbă franceză = franceză (v. francez). Limba franceză este o limbă romanică; limbă germană = germană (v. german), < astăzi rar> nemțească (v. nemțesc). Vorbește destul de bine limba germană; limbă latină = latină, <înv.> latinească (v. latinesc), latinie. Limba latină este o limbă indo-europeanâ din grupul italic; limbă latină clasică = limbă latină literară = latină clasică, latină cultă, latină literară, latină savantă. Limba latină clasică era limba latină folosită în Imperiul Roman, mai ales în scris, de persoanele instruite; limbă latină populară = limbă latină vulgară = latină populară, latină vulgară, latină rustică, <înv.> latină poporană, limbă latină poporană, limbă latină rustică. Limba latină vulgară era limba latină folosită în toate provinciile Imperiului Roman de populația neinstruită; limbă macedoneană = macedoneană (v. macedonean), veche macedoneană (v. vechi²). Limba macedoneană este o limbă indo-europeană înrudită cu greaca veche, vorbită de vechii macedoneni; limbă maghiară = maghiară (v. maghiar), <înv. și reg.> ungurie. Limba maghiară face parte din familia limbilor fino-ugrice; limbă maldiviană = maldiviană. Limba maldiviană se vorbește în Maldive și în India; limbă neogreacă = limbă romaică greacă modernă (v. grec), neogreacă (v. neogrec), romaică. Limba neogreacă este limba greacă din perioada modernă, formată începând cu sec. al XVI-lea, care este diferită de greaca veche și de greaca bizantină; limbă occitană = limbă provensală = occitană, provensală. Limba provensala se vorbește în sudul Franței, în Spania și în Italia; limbă polonă = limbă poloneză = polonă (v. polon), poloneză (v. polonez); <înv. și pop.> limbă leșească. Limba poloneză face parte din familia limbilor slave, grupul occidental; limbă română = limbă românească = română (v. român), românească (v. românesc), <înv.> românie. Limba română este singura limbă romanică din aria sud-est europeană; limbă sanscrită = sanscrită (v. sanscrit), <înv.> limbă sanscritică. Limba sanscrită este vechea limbă indo-europeană din India, în care sunt redactate majoritatea operelor din literatura clasică a acestei țări; limbă sardă = sardă (v. sard). Limba sardă este o limbă romanică vorbită de sarzi; limbă sarmată = sarmată (v. sarmat). Limba sarmată este limba iraniană veche vorbită de sarmati; limbă sârbo-croată = sârbo-croată. Limba sârbo-croată este limba slavă vorbită de sârbi și de croați în fostul spațiu iugoslav; limbă siriană = siriană (v. sirian), <înv.> limbă sirienească. Limba siriană este o limbă din familia afro-asiatică, ramura semitică, de origine arabă, vorbită de sirieni; limbă slavă comună = slavă comună. Limba slavă comună este limba vorbită de slavi până la începutul sec. al IX-lea, înainte de a se despărți în limbi și dialecte; limbă slavă de cultură = limbă slavonă = slavă de cultură (v. slav), slavonă (v. slavon), slavonă bisericească (v. slavon), <înv.> limbă slavonească, limbă slovenească, slavonie, slovenie. Limba slavă de cultură a fost utilizată, în Evul Mediu, și în Țările Române, ca limbă liturgică și de cancelarie; limbă slavă veche = limbă veche slavă = paleoslavă, slavă veche (v. slav), veche slavă (v. vechi²), <astăzi rar> limbă slavică, <ieșit din uz> bulgară veche (v. bulgar), slavă bulgară (v. slav), slavă bulgărească (v. slav), slavă bisericească (v. slav), slavă veche bisericească (v. slav). Limba slavă veche este o limbă dispărută, de origine indo-europeană; limbă slovacă = slovacă (v. slovac). Limba slovacă face parte din familia limbilor slave, grupul occidental; limbă slovenă = slovenă (v. sloven). Limba slovenă face parte din familia limbilor slave, grupul meridional; limbă spaniolă = spaniolă (v. spaniol). Limba spaniolă este vorbită în Spania și în toate țările Americii Centrale și ale Americii de Sud, cu excepția Braziliei; limbă sumeriană = sumeriană. Limba sumeriană era scrisă cu litere cuneiforme; limbă tătară = tătară (v. tătar). Limba tătară face parte din familia altaică, ramura turcică de vest; limbă toharică toharică. Limba toharică este o limbă indo-europeană vorbită în Antichitate în Asia Centrală și cunoscută din texte scrise cu alfabet hindus, datând din secolele al V-lea-al VH-lea d.Hr.; limbă turcă = turcă (v. turc), turcească (v. turcesc). Limba turcă face parte din familia limbilor turcice; limbă vedică = sanscrită vedică, vedică. Vedele și comentariile vedice sunt scrise în limba vedică; (lapl.) limbi mon-khmere = limbi mon-khmerice; limbi mon-khmerice = limbi mon-khmere. Limbile mon-khmerice alcătuiesc familia de limbi din sud-estul Asiei, vorbite de khmerii din Cambodgia și de alte populații din Vietnam, Laos, Thailanda, Myanmar și din peninsula Malacca; limbi paleoasiatice = limbi paleosiberiene. Limbile paleoasiatice sunt limbile vorbite în Siberia, care nu pot fi grupate într-o familie comună; limbi paleosiberiene = limbi paleoasiatice; (astăzi rar) limbă slavică v. Limbă slavă veche. Limbă veche slavă. Paleoslavă. Slavă veche (v. slav). Veche slavă (v. vechi²); (înv. și pop.) limbă leșească v. Limbă polonă. Limbă poloneză. Polonă (v. polon). Poloneză (v. polonez); (înv.) limbă latină poporană = limbă latină rustică v. Latină populară. Latină vulgară. Limbă latină populară. Limbă latină vulgară; limbă sanscritică v. Limbă sanscrită. Sanscrită (v. sanscrit); limbă sirienească v. Limbă siriană. Siriană (v. sirian); limbă slavonească = limbă slovenească v. Limbă slavă de cultură. Limbă slavonă. Slavă de cultură (v. slav). Slavonă (v. slavon). 4 grai, limbaj, limbaj articulat, vorbire, vorbit¹, <înv. și reg.> vorbă, <înv.> voroavă, langaj. 5 (și limbă naturală) grai, limbaj, limbaj natural. 6 vorbă, vorbire, vorbit¹. Îl recunoaște după limbă. Are o limbă colorată. 7 (art.; fam.) limba șmecherilor = (înv.) limba cârâitorilor = limba hoțească v. Argou. 8 (înv.) v. Cuvânt. Item. Lexem. Termen. Vorbă. II 1 (înv. și pop.) v. Glas. Grai. Voce. 2 (înv.) limbă strâmbă v. Bârfe. Bârfeală. Bârfire. Bârfit¹. Calomnie. Calomniere. Cleveteală. Clevetire. Clevetit. Defăimare. Denigrare. Detractare. Detractie. Discreditare. Infamare. Ponegreală. Ponegrire. Șoaptă. Vituperare. Vituperație. Vorbă. Vorbă de rău. Vorbă rea. III 1 (adesea la pl. limbi; înv. și pop.) v. Neam. Popor. 2 (înv.) v. Iscoadă. Spion. 3 (arg.) v. Delator. Denunțător. Informator. Pârâtor. 4 (arg.) v. Adulator. Lingușitor. C I 1 (la ceasuri) arătător, manoș, mutatău, țaigăr, țărcălam. Limba ceasului indică ora zece. 2 (tehn.; la meliță) cuțit, bătător, condei, fofelniță, cordenci, limboi, lopată, lopătâc, lopățică, tocător. A cumpărat o nouă limbă la meliță. 3 (la cataramă; înv. și pop.) limburuș, limbuș. Limba este cuiul cataramei. 4 (art.; tehn.; la plug; pop.) limba cracilor = craci cu limbă (v. crac). Cu ajutorul limbii cracilor se reglează schimbătorul plugului. 5 (tehn.; pop.) v. Ivăr. încuietoare. Zăvor. 6 (la hădărag; reg.) v. îmblăciu. 7 (la fântână; reg.) v. Cumpănă. 8 (gosp.; reg.) v. Pilug. Pisălog. II 1 ascuțiș, lamă, lamină, pană, pânză, tăiș, custură, gură, leafa², plasă¹, tăiuș, <înv. și reg.> ascuțit¹, cuțitură, buză. Apucă securea de limbă. 2 (la ciocan; înv.) v. Pană. III (tehn.) 1 (la car, la căruță sau la sanie) furcă, pisc, cârlig, grui², popârțac², splină. De limbă se fixează proțapul. 2 (la car; reg.) v. Tânjală. 3 (la tânjala carului; reg.) v. Cătușă. Tanjăluță. IV (Muz.) 1 (la instrumente muzicale de suflat; rar) v. Ancie. Pană. 2 (la pian, orgă etc.; rar) v. Clapă. Tastă. Tușă¹. 3 (la instrumenele cu coarde; pop.) v. Tastieră. V 1 încălțător. Folosește o limbă pentru a-și pune pantofii. 2 (pesc.; la plasa de pescuit) gârlici, pridvor, tindă. 3 (pesc.) ureche, zâmboc. Limba este ciocul cârligului de undiță care reține peștele prins. 4 (art.; constr.; la acoperișul casei; reg.) limba-caprei v. Cătușă. Chingă. 5 (tehn.; la fierăstrău; reg.) v. Cheie. Cordar. Întinzător. Strună¹. 6 (înv.) v. Bară. Lingou. VI 1 (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”) bucată, fâșie, petic, sprânceană, <înv.> platoviță. I-a luat abuziv o limbă de teren. O limbă de pădure a fost tăiată. 2 (rar) v. Șuviță. 3 (rar) v. Fâșie. Panglică. Șuviță. D I (bot.) 1 (și, reg, limba-boului, limba-vecinei) Phyllocactus ackermanni; talpa-ursului (v. talpă), bostan, broască, palmă, stoletnic. 2 (art.) limba-boului = a Anchusa officinalis; miruță, otrățel, boroanță, iarbă-de-bou-sălbatică, limba-boului-cea-mică, roșii (v. roșu); b Anchusa italica; miruță, orcanetă; c Agave americana; agavă, haluz, roadă, săbor, spin; d (reg.) v. Boranță. Boranță-roșie. Limba-mielului. Otrățel (Borrago officinalis); e (reg.) v. Dragavei. Ștevie. Ștevie-creață (Rumex crispus); f (reg.) v. Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); g (reg.) v. Limba-peștelui (Limonium vulgare); h (reg.) v. Pătlagină (Plantago major); i (reg.)v. Sică (Statice gmelini); limba-cerbului = a Scolopendrium vulgare; năvalnic, scolopendră², cerbar, ferigă, iarba-ciutei (v. iarbă), limar, limba-boului, limba-oii, limbariță, limba-vacii, limba-vecinei, podbal, razele-soarelui (v. rază), spasul-dracului (v. spas), spata-dracului (v. spată); b (reg.) v. Ferigă (Dryopteris filix-mas); c (reg.) v. Splină. Splină-de-aur (Chrysosplenium alternifolium); d (reg.) v. Turiță (Galium aparine); e (reg.) v. Unghia-ciutei (v. unghie¹) (Ceterach officinarum); limba-cucului = a Botrychium lunaria; colan, dragoste, iarba-dragostei (v. iarbă), limba-șarpelui, limbar, lunarie, <înv.>lunărică, lunăriță; b (reg.) v. Iarbă-mare (Stellaria holostea); c (reg.; și limba-căii) v. Otrățel (Cynoglossum officinale); d (reg.) v. Palma-Maicii-Domnului (v. palmă) (Orchis maculata); e (reg.) v. Palma-pământului (v. palmă) (Gymnadenia conopea); f (reg.) v. Poroinic (Orchis mascula); limba-mării = a Iberis semperflorens; lilicele (v. lilicea); b Iberis umbellata; iberis, lilicele (v. lilicea), limbușoară, omățăl, punga-ciobanului (v. pungă), saști, traista-ciobanului (v. traistă); limba-mielului = a Borrago officinalis; boranță, boranță-roșie, otrățel, alior, arăriel, arățel, laptele-câinelui v. (lapte), limba-boului, limba-câinelui, limba-mielușelului, mierea-ursului (v. miere); b (reg.) v. Otrățel (Cynoglossum officinale); limba-oii = a Cirsium canum; pălămidă¹; b (reg.) v. Limbariță (Alisma plantago-aquatica); c (reg.) v. Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); d (reg.) v. Pătlagină (Plantago major); e (reg.) v. Pătlagină (Plantago gentianoides); f (reg.) v. Pătlagină. Pătlagină-bună. Pătlagină-mică. Pătlagină-moale (Plantago media); g (reg.) v. Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); limba-peștelui = a Limonium vulgare; limba-boului; b (reg.) v. Sică (Statice gmelini); limba-soacrei = Opuntia ficus-indica și Opuntia vulgaris; broască, opunția, palmă-cu-spini, stoletnic; limba-șarpelui = a Ophioglossum vulgatum; grăitoare-de-rău (v. grăitor); b Peucedanum latifolia; floarea-țigăncii (v. floare), leuștean-de-bahnă, leuștean-sălbatic, morcov-sălbatic; c (reg.) v. Ferigă (Dryopteris filix-mas); d (reg.) v. Limba-cucului (Botrychium lunaria); e (reg.) v. Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); f (reg.) v. Stupitul-cucului (v. stupit) (Cardamine pratensis); (reg.) limbă-de-piatră Pinguicula vulgaris și Pinguicula alpina; foaie-grasă, îngrășătoare; (art.) limba-apei v. a Broasca-apei (v. broască) (Potamogeton lucens); b Broscariță (Potamogeton natans); limba-bălții = limba-bălților v. a Limbariță (Alisma plantago-aquatica); b Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); limba-boierului v. Avrămeasă. Avrămească. Barba-boierului (v. barbă) (Ajuga laxmanni); limba-boului-cea-mică v. Limba-boului. Miruță. Otrățel (Anchusa officinalis); limba-broaștei v. a Iarba-broaștei (v. iarbă) (Hydrocharis morsus-ranae); b Limbariță (Alisma plantago-aquatica); c Pătlagină (Plantago major); d Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); limba-câinelui v. a Otrățel (Cynoglossum officinale); b Pieptănariță (Cynosurus cristatus); c Măseaua-ciutei (v. măsea) (Erythronium dens caniș); d Boranță. Boranță-roșie. Limba-mielului. Otrățel (Borrago officinalis); limba-gâștei v. Bob-de-țarină (v. bob¹) (Lathyrus sylvester); limba-mielușelului v. Boranță. Boranță-roșie. Otrățel. Limba-mielului (Borrago officinalis); limba-mânzului v. Pătlagină. Pătlagină-bună. Pătlagină-mică. Pătlagină-moale (Plantago media); limba-păsării v. Liliuță (Anthericum ramosum); limba-păsăricii v. Cuscută. Torței (Cuscuta epithymum); limba-șopârlei v. Dornic (Falcaria vulgaris); limba-vacii v. a Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); b Limbariță (Alisma plantago-aquatica); c Rodul-pământului (v. rod¹) (Arum maculatum); limba-vecinei v. a Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); b Podbal (Tussilago farfara); c Rodul-pământului (v. rod¹) (Arum maculatum); d Lemnul-Maicii-Domnului (v. lemn) (Santolina chamaecyparissus). II (iht.) 1 limbă-de-mare = a Solea nasuta sau Solea lascaris; șoarece-de-mare; b Solea impar; glosă², șoarece-de-mare. 2 (rar) v. Cambulă. Cambu-lă-de-liman (Pleuronectes flesus).

limbă de lemn expr. jargonul documentelor și al activiștilor de partid din perioada dictaturii comuniste.

limbă de lemn sint. s. 1993 (Referitor mai ales la discursul politic dinainte de 1989) Limbaj care folosește aproape exclusiv formule încremenite, golite de conținut și de expresivitate v. verbatim (din fr. langue de bois)

verbatim adv. (cuv. lat.) Cuvânt cu cuvânt, exact ◊ „Ar trebui să reproduc verbatim, dat fiind caracterul ireproductibil al limbii de lemn bine stăpânite.” ◊ Rev. 22 511 VIII 93 p. 4 (cf. Verbatim, titlul cărții lui J. Attali, Paris 1995)

ORNIC, ornice, s. n. (Învechit și arhaizant) Ceasornic de perete, pendulă; orologiu. Un ornic bătrin de lemn, cu limbă lungă de alamă, însemna domol clipele. SADOVEANU, O. III 348. Sună lung și monoton Ornicul cu trei cadrane. TOPÎRCEANU, M. 68. Sub vatră țîrăiește un greier nestatornic, își leagănă-n perete tictacul vechiul ornic. IOSIF, PATR. 11.

rătez¹ sn [At: VARLAAM, C. 88 / V: ret~, (înv) ~eaz, (reg) ratij, ~ează sf ~ej, ~ă sf, rot~ / Pl: ~e, ~uri, (înv) ~i sm / E: ucr ретязь, mg retesz] 1 Închizătoare primitivă, formată dintr-o limbă de lemn sau de metal, pentru uși, porți sau ferestre. 2 (Reg) Scoabă bătută în ușorul ușii, în care intră zăvorul. 3 (Trs) Clanță (1). 4 (Reg) Încuietoare la valiză. 5 (Îrg) Verigă. 6 Lanț. 7 (Trs) Za la lanț. 8 (Buc; Mol) Lănțișor subțire de aramă de care flăcăii își leagă cuțitele. 9 (Reg) Cingătoare metalică. 10 Podoabă feminină, nedefinită mai îndeaproape. 11 (Reg) Gânj la leucă. 12 O parte a căruței nedefinită mai îndeaproape.

lemn s.n. I 1 (bot.) lemn-câinesc = a Ligustrum vulgare; <înv. și reg.> cașie, <reg.> lemnul-câinelui, mălin, măliniță, <înv.> leuștean, leuștean-de-pădure, taulă, tulichioară; b (reg.) v. Crușin (Rhamnus frangula); c (reg.) v. Liliac-de pădure (v. liliac¹). Liliac-sălbatic (v. liliac¹). Tulichina-lupului (v. tulichină). Tulichină (Daphne mezereum); d (reg.) v. Părul-ciutei (v. păr). Salbă-moale. Verigar. Verigaș (Rhamnus cathartica); e (reg.) v. Salbă-moale (Evonymus latifolius); f (reg.) v. Salbă-moale. Vonicer (Evonymus europaeus); g (reg.) v. Scoruș. Scoruș-de-munte. Scoruș-păsăresc. Scoruș-sălbatic (Sorbus aucuparia); lemn-dulce = a Glycyrrhiza echinata; <reg.> ciorânglav, firuță, iarba-lui-Daraboi (v. iarbă), iarbă-dulce, iarbă-tare, plutitoare (v. plutitor), rădăcină-dulce, unghia-găii (v. unghie¹); b Glycyrrhiza glabra; <reg.> licviriție; c (reg.) v. Răculeț. Șerpariță (Polygonum bistorta); lemn-râios = a Evonymus verrucosus; salbă-râioasă, <reg.> cerceii-babei (v. cercel), salbă-moale, vonicer; b (reg.) v. Părul-ciutei (v. păr). Salbă-moale. Verigar. Verigaș (Rhamnus cathartica); (art.) lemnul-bobului = a Cytisus nigricans; salcâm-galben, <reg.> bobițel, drob², grozamă-mare, piciorul-găinii (v. picior); b (reg.) v. Salcâm-galben (Laburnum anagyroides); lemnul-Domnului = a Artemisia abrotanum; <reg.> alimon, iarba-lui-Dumnezeu (v. iarbă), lămâiță, lemnuș, lemnuș-verde, pelin-domnesc, rozmarin; b (reg.) v. Absint. Pelin. Pelin-adevărat. Pelin-alb. Pelin-bun. Pelin-de-grădină. Pelin-de-rusalii. Pelin-negru. Pelin-verde (Artemisia absinthium); c (reg.) v. Lavandă. Levănțică (Lavandula angustifolia); d (reg.) v. Lemnul-Maicii-Domnului (Santolina chamaecyparissus); e (reg.) v. Lumânărica-Domnului (v. lumânărică). Lumânărică (Verbascum thapsus); f (reg.) v. Năfurică. Pelin. Peliniță (Artemisia annua); lemnul-Maicii-Domnului = Santolina chamaecyparissus; <reg.> iarbă-sfântă, lemn-sfânt, lemnul-Domnului, limba-vecinei (v. limbă), limbricariță, limbricariță-albă, poala-Maicii-Domnului (v. poală); lemnul-vântului = Syringa josikaea; liliac¹, liliac-românesc (v. liliac¹), <reg.> orgoian, pană, scumpie¹; (rar) lemn-cu-boabele-albe v. Hurmuz (Symphoricarpus albus); (reg.) lemn-acru v. Cenușar. Oțetar-fals (Ailanthus altissima sau Ailanthus glandulosa); lemn-alb v. a Salcâm. Salcâm-alb (Robinia pseudacacia); b Lămâiță. Sirinderică (Philadelphus coronarius); lemn-de-aloe v. Fierea-pământului (v. fiere) (Marchantia polymorpha); lemn-de-apă v. a Bucuria-casei (v. bucurie). Canale (Impatiens balsamina); b Cătină. Cătină-mică. Cătină-roșie. Tamariscă (Tamarix germanica sau Myricaria germanica); lemn-galben v. Dracilă (Berberis vulgaris); lemn-nelemn v. Fluierătoare (v. fluierător) (Tamus communis); lemn-pucios v. a Scoruș. Scoruș-de-munte. Scoruș-păsăresc. Scoruș-sălbatic (Sorbus aucuparia); b Sânger (Cornus sanguinea); lemn-sfânt v. a Lemnul-Maicii-Domnului (Santolina chamaecyparissus); b Absint. Pelin. Pelin-adevărat. Pelin-alb. Pelin-bun. Pelin-de-grădină. Pelin-de-Rusalii. Pelin-negru. Pelin-verde (Artemisia absinthium); c Rugină (Senecio jacobaea); lemn-tare v. Stejar-pufos. Tufan (Quercus pubescens); lemn-tătăresc v. Arțar-tătăresc. Gladiș (Acer tataricum); (art.) lemnul-câinelui v. a Lemn-câinesc (Ligustrum vulgare); b Părul-ciutei (v. păr). Salbă-moale. Verigar. Verigaș (Rhamnus cathartica); c Salbă-moale. Vonicer (Evonymus europaeus). 2 (bot.; înv. și pop.) v. Arbore. Copac. Pom. 3 (pop.) v. Coșciug. Sarcofag. Sicriu. 4 (la pl. lemne; tehn.; la războiul de țesut; reg.) v. Butuci (v. butuc). Plazuri (v. plaz¹). Tălpi (v. talpă). II (art.; relig.; înv.) lemnul cunoașterii binelui și răului = lemnul științei binelui și răului v. Pomul cunoașterii binelui și răului (v. pom). Pomul cunoștinței binelui și răului (v. pom). Pomul științei binelui și răului (v. pom); lemnul vieții v. Pomul raiului (v. pom). Pomul vieții (v. pom).

LEMN, (2, 3) lemne, s. n. 1. (Numai la sg.) Substanță dură, compactă sau fibroasă care alcătuiește tulpina, ramurile și rădăcina arborilor și arbuștilor și care servește ca material de construcție, pentru prelucrări chimice, drept combustibil etc. Am cerut domnului Iordan rachiu într-o ploscă de lemn. SADOVEANU, B. 106. Bronz, catifea, lemn sau mătase, Prind grai aproape omenesc. MACEDONSKI, O. I 179. [Soacra] rodea în nurori, cum roade cariul în lemn. CREANGĂ, P. 12. Cadențata bătaie a unui orologiu de lemn. EMINESCU, N. 35. La lemnul tare trebuie secure ascuțită. ◊ Expr. A ajunge (sau a aduce pe cineva) la sapă de lemn = a sărăci cu desăvîrșire, a despuia. A fi de lemn (sau ca lemnul) = a nu simți nimic, a fi nesimțitor, a fi insensibil la ceva; a nu ști nimic. Da tat'tu de ce doarme, măi? Ce, el e de lemn? DUMITRIU, B. F. 101. La instrucție mergea binișor, dar la teorie era ca lemnul. SADOVEANU, O. VI 140. A rămîne ca de lemn = a înlemni, a încremeni, a nu mai spune nimic (din cauza unei emoții copleșitoare). În urma lui, Comăneșteanu rămase ca de lemn. D. ZAMFIRESCU, R. 250. A se face de lemn = a înțepeni (din cauza frigului, a băuturii excesive etc.). Și au băut cu toții pînă ce li s-au făcut fălcile de lemn. SADOVEANU, D. P. 12. ◊ (Adverbial, în expr.) A fi înghețat lemn = a înțepeni de frig, a fi înghețat bocnă, a fi înghețat tun. E înghețată lemn. Nici nu poate vorbi. BUJOR, S. 106. 2. (Mai ales la pl.; uneori determinat prin «de foc» sau «de ars») Trunchiul și ramurile unui arbore servind pentru construcție sau drept combustibil. La poalele unui codru... vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lîngă un foc de douăzeci și patru de stînjeni de lemne. CREANGĂ, P. 239. Dacă vă puneți la vatră dinaintea focului, auziți lemnele țipînd. NEGRUZZI, S. I 246. ◊ Doarme de poți să tai lemne pe el, se spune despre cineva care doarme greu. Adoarme mort, de puteai să tai lemne pe dînsul. CREANGĂ, P. 215. E ger de crapă lemnele, se spune cînd e foarte frig. Era un pui de ger în dimineața aceea, de crăpau lemnele. id. A. 23. ♦ Bucată, parte tăiată sau ruptă din trunchiul sau din ramurile unui arbore. Ședea și el pe prispă și ascuțea un lemn. DUMITRIU, N. 93. Aș fi luat două lemne uscate, apoi le-aș fi frecat unul cu altul pînă ce s-ar fi aprins. DRĂGHICI, R. 67. 3. (Învechit și regional) Copac, arbust. Toate lemnele se pleacă Cu capul către pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. Frunză verde lemn sucit. HODOȘ, P. P. 120. 4. Compuse: lemn-cîinesc (sau lemnul-cîinelui) = arbust, cu frunze mici și groase de un verde-închis, cultivat de obicei prin parcuri și prin grădini servind drept gard viu (Ligustrum vulgare); măliniță. Vița sălbatecă urcase amestecîndu-și frunzele și florile tufișurilor de lemn-cîinesc. MACEDONSKI, O. III 109. Frunză verde lemn-cîinesc, Stau mereu și mă gîndesc. TEODORESCU, P. P. 317; lemn-dulce = plantă erbacee cu flori albe sau albastre, a cărei rădăcină e întrebuințată la prepararea unor medicamente (Glycyrrhiza echinata); lemnul- domnului = arbust din familia compozeelor, cu miros pătrunzător de lămîie, cultivat adesea prin parcuri și prin grădini (Artemisia abrotanum); lemnuș (2). Ochiul-boului, lemnul-domnului și limba-mielușelului. FILIMON, C. 264. Grădinile cele de flori... cu lemnul-domnului și lăcrimioară și cu cîte alte plante aromatice. I. IONESCU, M. 373.

MELIȚĂ ~e f. 1) Unealtă de lemn constând dintr-o limbă basculantă și două fălci, folosită pentru a zdrobi tulpinile de cânepă sau de in în vederea separării firelor de partea lemnoasă. 2) fig. peior. Organ al vorbirii; gură. * A da cu ~a a toca din gură; a pălăvrăgi. [G.-D. meliței] /<bulg. melica

îmblăcel, îmblăcei, s.m. (reg., înv.) briceag primitiv cu prăsele de lemn colorat și cu limba atârnând ca hădăragul (lemnul scurt al) îmblăciului.

MÎNÉR s. n. 1. Parte (de lemn, de metal etc.) a unui obiect, care are o formă potrivită pentru a putea fi apucată cu mîna; (învechit și regional) mănunchi (II), (regional) mînei (1), minei, mînie², mînior. V. c o a d ă, c l a n ț ă, p l ă s e a. 2 cuțite cu mînîre (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 206/20. Ziua-n mîni să ne găsească, Cu a săbiei mîner ! NEGRUZZI, S. II, 83, cf. POLIZU, PONBRIANT, D., COSTINESCU. [Săbiilor] li s-au schimbat mînierul (a. 1874). URICARIUL, XXII, 482. Mînerul unei spade. MACEDONSKI, O. I, 29. Ostașii lui ucid cu mînerul, cînd li se rupe spada. VLAHUȚĂ, ap. CADE. Fierul coasei se numește custură . . . iar mîna cu care se îndreptează coasa, mănunchi sau mîner. DAMÉ, T. 37, cf. DDRF. Minerul de-argint cu mîna cea grea îl apasă, Marele paloș în teacă și-l pune. MURNU, I. 9. Secera. . . are 1. Zimți la gură . . . 2. Limba. 3. Mîneriul. 4. Mănunchiul de lemn în care intră mîneriul. I. CR. III, 226. Toporîia are pe la mijloc un lemn scurt, înțepenit într-o dăltuitură, care se numește cocîrlă, picior, mănunchi sau mîner. PAMFILE, A. R. 126, cf. 116, id. i.117, 121, 125, 141, 158, 261, V. MOLIN, V. T. 53. NICA, L. VAM. 156. Elenuța îl privea, cu mîna pe minerul portiței. AGÎRBICEANU, A. 196, cf. C. PETRESCU, C. V. 263. Părțile cioplitorului sînt: corpul. . . cu mîner, ferul. . . și peana. I. APOLZAN, U. 7, cf. SAHIA, N. 69. Pusese mîna pe mînerul portiței. TEODOREANU, M. II, 166. Am făcut pentru asemenea treabă ostii. . . Le așez în mîner ușor și sprinten – și căutăm locul crapilor. SADOVEANU, O. IX, 402. Mască prevăzută cu mîner. IOANOVICI, TEHN. 170, cf. 218. Briceagul meu este ieftin, cu mînerul de lemn. STANCU, D. 90. Și ți-oi dărui O sută șoimei, Cincizeci ogărei, Și arme bogate Cu mînere late. TEODORESCU, P. P. 449, cf. 571, SBIERA, P. 323, cf. CHEST. I 164, 166, II 164. O mînare de seceră. ALR I 917/870, cf. 917/61, 80, 885, ALR II/I h 250, ALRM SN I h 40, A II 12, IV 5, 15, V 20, VI 16, 20, 26. 2. (Popular) Numele unei stele din constelația „coasei”; (popular) corn. Cefeu se numește coasă. Cele trei stele în linie dreaptă alcătuiesc coporîia sau coporîșca. Steaua din stînga este mînerul sau cornul coporîiei. PAMFILE, CER. 169. - Pl.: mînere și (regional) mîneruri (ALR I 917/49). – Și: (regional) mînár (ALR II 4 929/ 886, 5 043/848, 872, 6 652/848, 6 661/848, 872) s. n., mînáre s. f., mîniér, mănuiéri (ib. 6 639/ 551, 6 664/551), miner (ALR I 917/679, 684, 760), munér (ALR II 3 808/605, 4 929/520, 605, 5 043/ 53, 531), manér (ALR II/I h 250), moinéri (ALR II 4 929/414), (învechit) mînír s. n. – De la mînă¹.

brișcă¹ sf [At: MARIAN, NU. 513 / V: ~ștă / Pl: ? / E: mg bricska] (Pop) Briceag cu prăsele de lemn și cu o singură limbă.

tocător, ~oare [At: POLIZU / Pl: ~i, ~oare / E: toca¹ + -tor] 1 a (Îvr) Care bate toaca¹ (1). 2 a Care taie un material în bucăți foarte mărunte (transformându-l în pastă). 3 sn Cuțit mare de tocat carne Si: (reg) satâr¹. 4 Mașină de tocat carne. 5 sf Mașină de tocat nutreț (paie, coceni etc.) pentru vite Si: (reg) șișcalău, sișcă¹, șișcorniță. 6 sn (Reg) Limba meliței. 7 sn Bucată de lemn, de plastic etc. dreptunghiulară sau rotundă pe care se taie carne, zarzavaturi etc. Si: fund, (reg) toblă (3), tocănător. 8 sn (Reg) Butuc pe care se taie lemne. 9 sn (Reg; pgn) Butuc (12). 10 sn (Reg) Butuc pe care cioplește rotarul.

FĂLCEA, fălcele, s. f. 1. Fiecare dintre cele două tălpi pe care alunecă sania pe zăpadă. 2. Fiecare dintre cele două brațe ale vătalelor de la războiul de țesut. 3. Fiecare dintre cele două scîndurele între care intră limba meliței. 4. Fiecare dintre stinghiile de lemn care leagă între ele blănile care formează fundul carului. 5. Fiecare dintre cele două stinghii laterale ale cîrceiei prin care se leagă tînjala de proțap (cînd se înjugă patru boi la car). 6. (Artilerie) Fiecare dintre cele două sau patru brațe laterale care constituie corpul afetului unui tun sau obuzier.

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, fiind principalul organ de percepere a gustului și servind și la mestecarea și înghițirea alimentelor; pentru om este și organul principal de vorbire și de rostire a sunetelor. În frunte alergau solemn, cu limba scoasă, opt ori zece dulăi. GALAN, B. I 239. Îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul și i-o presară cu sare. CREANGĂ, P. 13. Focul pîlpăie mereu, Roș ca limba unui zmeu. ALECSANDRI, P. A. 94. Limba boului e lungă, dar nu poate să vorbească, se spune despre cineva care știe multe, dar e silit să tacă. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mînca cu poftă mare; b) a se abține, în ultimul moment, de a spune ceva nepotrivit. A alerga sau a umbla după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obții ceva (sau a încerca să găsești pe cineva, de care ai mare nevoie). Cîți sînt cu averi mari, cari aleargă după pensie cu limba scoasă. ALECSANDRI, T. I 385. A asuda sub limbă v. asuda. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a fi foarte ostenit, a cădea de oboseală. Am să te strîng în brațe, pînă ți-o ieși sufletul. – Și eu pe tine, pînă ți-o ieși limba de-un cot. ALECSANDRI, T. I 445. A avea limba încărcată = a avea limba albă, ca urmare a unei indigestii. ◊ (La oameni, același organ, privit ca principal organ al vorbirii) Suflete, adă-ți aminte, Limbă tu, caută cuvinte Și spune Pe meștere strune Cum s-a-ntîmplat. BENIUC, V. 120. Mulțime nenumărată de gîngănii și jigănii... despre a cărora lăcomie, viclenie și răutate nu-i cu putință să povestească limba omenească! CREANGĂ, P. 94. Ce-i mai dulce și totodată mai amar pe lume? (Limba). SBIERA, P. 320. Limba taie mai mult decît sabia. (Expr.) Gură am, limbă n-am = multe aș putea spune, dar sînt silit să tac. A fi (sau a avea) limbă lată = a vorbi urît. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos. A fi cu limba (fagur) de miere = a fi dulce la vorbă, a vorbi frumos, elocvent. A avea limba lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi mult, a nu păstra o taină, a fi indiscret, flecar. A avea mîncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, indiscret. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (a tăia sau a lega) limba cuiva = a opri (pe cineva) să vorbească. Cum văz eu, a zis califul, dumneata ai dori să le mai scurtezi limba acelor bîrfitori? CARAGIALE, P. 128. A i se lega (cuiva) limba v. lega. A i se dezlega (cuiva) limba v. dezlega. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. Polcovnicul Ioniță băuse în sănătatea însurățeilor un pahar de vin roșu de dealul Răzvadului și prinsese la limbă. GHICA, S. A. 14. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească, a nu (mai) avea siguranța vorbirii (din cauza unei emoții). A-și pune frîu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a vorbi ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită sau rea, de șarpe = (a fi) om răutăcios, malițios. Am limbă rea. Le cam potrivesc [poreclele]. STANCU, D. 27. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocori. A trage pe cineva de limbă = a-l face, a-l ispiti să vorbească, a-l descoase. Ai fi vrut să intri în vorbă cu niscai băieți... să-i tragi de limbă. PAS, Z. I 292. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a se căi că a vorbit ceea ce nu se cuvenea. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a-și aminti vag un cuvînt, un nume etc., a fi aproape gata să ți-l poți aminti și să-l poți rosti. I se bate limba-n gură = vorbește repede și rău. Nu i-a tors (mamă-sa) pe limbă = vorbește cu ușurință și fără menajamente, spune ceea ce gîndește. Dar părintele Duhu nu i-a tors mă-sa pe limbă. CREANGĂ, A. 137. ◊ (Același organ al unor animale, servind ca aliment) Limbă de porc afumată. ▭ Refuză și limbi și cașcaval. ALEXANDRESCU, M. 314. II. 1. Principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivități, alcătuit din sistemul gramatical și lexical. Structura gramaticală a limbii și fondul ei principal de cuvinte alcătuiesc temelia limbii, esența specificului ei. STALIN, PROBL. LINGV. 23. Apărută în procesul muncii, asigurînd comunicarea între oameni, limba a avut un rol hotărîtor în apariția și dezvoltarea conștiinței omenești. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 387, 6/2. Fiecare limbă își are legile sale proprii interne de dezvoltare. ROSETTI, S. L. 15. Limba, numirea într-un fel a unui obiect, ce unul îl vede așa, altul altfel, îi unește [pe oameni] în înțelegere. EMINESCU, N. 32. Uitasem că sîntem romîni și că avem și noi o limbă. NEGRUZZI, S. I 3. ◊ Fig. Și clopotele-n limba lor Plîngeau cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 153. Se văzu încongiurat de o mulțime de paseri... țipînd pre limba lor. ISPIRESCU, L. 75. Vînătorii știu cum că «toată pasărea pe lume după limba ei piere». ODOBESCU, S. III 10. ◊ Limbă vie v. viu. Limbă moartă v. mort. Limbă veche v. vechi. Limbă națională v. național. Limbă maternă v. matern. Limbă vorbită v. vorbit. Limbă scrisă v. scris. Limbă literară v. literar. Limbă internațională sau universală v. internațional. Limbă analitică v. analitic. Limbă sintetică v. sintetic. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. Ascultau minunați o limbă cu înflorituri și cu tîlcuri necunoscute pentru dînșii. SADOVEANU, O. VI 135. Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere. EMINESCU, O. I 31. ♦ Totalitatea altor mijloace și procedee (decît sunetele articulate) folosite spre a comunica semenilor gîndurile și simțirile. Limba surdo-muților. ▭ Vreu a fi cîntată în limba armoniei. ALECSANDRI, P. II 113. 2. Vorbă, cuvînt; grai, glas. Merg cu tine... Îmi ești drag, ai un suflet ciudat și o limbă dulce. SADOVEANU, O. VII 23. Limba dulce mult aduce. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință, exprimată pe patul morții. Cu limbă de moarte însă-i las cuvînt după inima mea: să-mi înjuge boii la car și să-i dăruiască lui Fulger. MIRONESCU, S. A. 86. Bietu răposatu tată-meu mi-a lăsat cu limbă de moarte că, de-a fi să-mi vînd casa vrodată, să-mi păstrez în stăpînire cuiu ist mare din părete. ALECSANDRI, T. I 320. Tată-su cu limbă de moarte îl oprise de-a merge acolo. ȘEZ. VII 50. A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurămînt) să îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. L-a legat pe Dima cu limbă de moarte să n-aibă liniște pînă nu i-o duce vestea morții tocmai în sat. GALAN, Z. R. 41. (Neobișnuit) A lua limbă = a lua cuvîntul, a începe să vorbească. Cel mai de frunte dintre sfătuitori luă limbă... aducînd vorba cam așa. DELAVRANCEA, S. 83. 3. (Învechit și arhaizant; mai ales în legătură cu verbele «a da», «a lua», «a prinde») Informație (asupra intențiilor tactice ale dușmanului), relație, veste, știre. O bandă din cavaleria noastră să meargă să supere ariergarda dușmanului... să avem și limbă de mișcările lui. BĂLCESCU, O. II 113. ◊ Expr. A prinde limbă = a culege informații, a spiona, a iscodi. Le-a dat nemților mare dezghin; pe unii i-a tăiat; ș-a prins și limbă. SADOVEANU, Z. C. 83. Am cercat să m-apropii de lagărul leșesc ca să prind limbă și să aflu ceva. ALECSANDRI, T. II 21. 4. (Învechit și arhaizant) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă (II 1); popor, neam, națiune. Împărăția slăvitului stăpîn al nostru, biruitorul tuturor limbilor, sultan și padișah Mehmet. SADOVEANU, Z. C. 89. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, Ce cu-a turmelor pășune a ei patrie ș-o schimbă, La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal îngroșată la un capăt și agățată în fundul clopotului, care, prin mișcare, lovește în pereții acestuia, făcîndu-l să sune. Este și-un șchiop, care se leagănă în cele două cîrje ca o limbă de clopot. C. PETRESCU, R. DR. 192. Arama strigă cînd se zbate măiastra clopotului limbă, Eu simt strigarea ei aprinsă și-n vorbe sufletul o schimbă. GOGA, C. P. 130. Limbi [de clopot] bronzate graiul ritmic îl propagă împrejur. MACEDONSKI, O. I 154. 2. Fiecare din arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. Limba de alamă se legăna în cutia de lemn prețios. DUMITRIU, N. 65. Un ceasornic vechi de lemn, prins în perete, își plimbă limba dintr-o parte într-alta. STANCU, U.R.S.S. 40. 3. Unealtă de metal, de os etc. care ajută la încălțarea pantofilor. 4. Bucată de piele lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei, în locul unde se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. I-am dăruit un briceag cu mai multe limbi. GALACTION, O. I 67. Șterse limba briceagului... cu degetele. C. PETRESCU, C. V. 139. Ținînd cu stînga de călcîiul coasei, trăgea gresia cu dreapta pe limba tăietoare. SANDU-ALDEA, U. P. 158. 6. Partea ascuțită a capătului unei bîrne care se îmbucă în ulucul amnarului sau al usciorului, pentru a realiza îmbinarea celor două piese. ♦ (Determinat prin «de foc» sau «de flăcări») Flacără de formă alungită. Vîntul ușor și umed pornise mai tărișor și pleca într-o parte limbile focului. SADOVEANU, O. I 18. Din mii de coșuri... Se-nalță limbi de flăcări. VLAHUȚĂ, O. A. 90. Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frămînt, Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă. EMINESCU, O. I 62. În limbi de flăcări focul se-nalță. BELDICEANU, P. 60. ♦ (Determinat prin «de lumină») Fîșie de lumină care străbate întunericul. Subt limba de lumină, ajutat de slujitor, desprinse căptușelile. SADOVEANU, Z. C. 308. ♦ (Neobișnuit) Șuviță. Din bocancii ofițerului curgeau, prin crăpăturile de la vîrfuri, două limbi vinete de apă. CAMILAR, N. I 31. 7. Fîșie lungă și îngustă de pămînt, de pădure etc. V. curea. Străbătură o limbă de pădure și începură a urca și coborî. SADOVEANU, O. I 520. Limba de pămînt între aceste două gîrle a fost odinioară domeniul Iuga. REBREANU, R. I 71. Pe-o limbă de pămînt joasă, îngustă, între fluviu și baltă, se înșirau casele aliniate la rînd. BART, E. 126. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul (2) de pescuit. Repegior, a îndemnat Vasile Rusu pescarul; și după ce dezlegăm luntrea, priponim limbile. SADOVEANU, N. P. 127. 9. Compuse: limba-apei = (Bot.) broscariță (1); limba-boului = plantă erbacee, acoperită cu peri aspri, țepoși, cu flori albastre, care crește prin pășuni, pe marginea semănăturilor și a drumurilor (Anchusa italica); limba-cucului = ferigă mică cu o singură frunză lobată, care crește prin pășuni și poieni (Botrychium lunaria); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee, acoperită cu peri aspri, cu flori frumoase albastre sau albe (Borrago officinalis); limba-oii = plantă erbacee, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Crisium canum); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui, cu flori violete, care crește prin fînețe spinoase și umede (Statice Limonium); limba-șarpelui = ferigă mică care crește prin locuri umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum).. – Pl. și: (învechit) limbe (EMINESCU, O. I 140, ALECSANDRI, T. I 147, GOLESCU, Î. 20).

RĂTEZ, răteze, s. n. Închizătoare primitivă de lemn sau de oțel în formă de limbă, pentru uși, porți sau ferestre; zăvor. [Var.: rătează s. f.] – Din ucr. retjaz, magh. retesz.

LIMBA² s. m. arbore african mare, cu lemn gălbui-albicios, cu reflexe mătăsoase, ușor, cu densitate redusă. (< fr. limba)

RĂTEZ, răteze, s. n. (Pop.) Închizătoare primitivă de lemn sau de oțel în formă de limbă, pentru uși, porți sau ferestre; zăvor. [Var.: rătează s. f.] – Din ucr. retjaz, magh. retesz.

RĂTEZ, răteze, s. n. Închizătoare primitivă de lemn sau de oțel, în formă de limbă, pentru uși, porți sau ferestre; zăvor. – Variantă: (regional) rătează s. f.

tigaie sf [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 194/14 / P: ~ga-ie / V: (îrg) ~ane (Pl: ~găni), (reg) ~anie sf, ~gău s, (înv) ~an (Pl: ~e) sn / Pl: ~găi / E: slv тигани, тиганъ, srb tiganja, ngr τηγάνια (pll τηγάνιον)] 1 Vas de bucătărie de formă rotundă, cu marginea joasă, cu o coadă lungă (sau cu două toarte mici), întrebuințat la prăjit Si: (reg) raină, rânel. 2 (Pfm; îe) A se uita ca pisica în ~ A se uita cu jind. 3 (Reg; îe) A fi cu un ochi Ia gaie și cu altul la ~ A se uita cruciș. 4 (Reg; îae) A avea gândurile împrăștiate. 5 (Reg; îlav) Din ~ pe foc Din rău în mai rău. 6 (Reg) Vas cu coadă și cu (trei) picioare în care se fierbe sau se frige mâncarea. 7 (Reg) Cratiță (2). 8 (Reg) Vas în care se fierbe mămăliga Si: ceaun. 9 (Ban) Tipsie (9). 10 (Reg; îf tiganie) Frigare (1). 11 (Reg; fig; gmț) Craniu (2). 12 (Reg) Vas special în formă de farfurie, cu marginea înaltă și cu mâner, în care se fixează lumânarea aprinsă Si: (reg) tigăiță (5). 13 (Reg) Vas de tuci în care se pune untură sau rășină care ard cu ajutorul unui fitil, servind la iluminat. 14 (Înv) Vas (lighean, tavă etc.) în care se ardeau cărbunii sau se punea jăratic, servind la încălzirea încăperilor sau pentru arderea jertfelor. 15 (Înv; îf tigan) Cazan (1). 16 (Înv) Mic recipient în care se punea praful de pușcă la vechile arme de foc Si: (înv) tigăiță (6). 17 (Îvp; îe) A fî pușcă cu ~ A fi om de nimic. 18 (Îvp; îae) A fi prost. 19 (Reg) Piatră mare, scobită, așezată în locul unde cade apa dintr-un șipot. 20 (Olt; la moară) Teică¹ (1). 21 (Reg) Scobitură în care se învârte capătul de jos al fusului de la crângul morii Si: (reg) piuliță. 22 (Reg) Scobitură în care se învârte cepul grindeiului Si: (reg) broască. 23 (Reg) Scobitură făcută în talpa roții olarului, în care intră axul acesteia.(Reg) Scobitură în talpa scrânciobului, în care intră capătul de jos al grindeiului. 24 (Reg) Scobitură în lemn sau în piatră, în care se învârte limba de la osia porții.

trăcsăritoare sf [At: CONV. LIT. XX, 1019 / V: (reg) trăs~ / Pl: ~ri / E: trăcsări + -toare] (Trs) 1 Clanță la ușă. 2 (Prc) Limba clanței de la ușă. 3 Închizătoare rudimentară de lemn sau de fier. 4 Scoabă bătută în ușorul ușii în care intră zăvorul.

Flatterzunge (cuv. germ. flattern „a fâlfâi” și Zunge „limbă”), mod de execuție la instrumentele de suflat de lemn (fl., cl.) și mai ales de alamă (trp., trb.) prin care, o dată cu emisia sunetului, se produce o vibrare a vârfului limbii prin pronunțarea consoanelor drrr...; rezultă un sunet zbârnâit, straniu, asemănător unui tremolo*, des utilizat în partiturile* moderne. Sin: tremolo (4) dental. Echiv. it. frullato.

bârsă, -e, s.f. – Element din compunerea plugului de lemn. Bucata de fier care leagă cureaua și brăzdarul de grindei: „Uitându-mă după dânsa / Mi s-o rupt plazu și bârsa. / Eu făcându-mi bârsă nouă / Mni s-o rupt grindeiu’n doauă” (Țiplea 1906: 493). – Drăganu (1920: 27) propune sensul de „mesteacăn” (în limba traco-dacică): bârsa plugului putea fi confecționată din lemn de mesteacăn sau frasin; Cuv. autohton, cf. alb. vërz (NDU).

bârsă, bârse, s.f. – Element din compunerea plugului de lemn. Bucata de fier care leagă cureaua și brăzdarul de grindei: „Uitându-mă după dânsa / Mi s-o rupt plazu și bârsa. / Eu făcându-mi bârsă nouă / Mni s-o rupt grindeiu’n doauă” (Țiplea, 1906: 493). – Cf. alb. vërz „răzuitoare de lemn, rindea” (Scriban, NDU, MDA); cf. alb. vercë (Frățilă). Drăganu (1920: 27) propune sensul de „mesteacăn” (în limba traco-dacică): bârsa plugului putea fi confecționată din lemn de mesteacăn sau frasin.

fălcea sf [At: I. IONESCU, C. 115 / Pl: ~ele / E: falcă + -ea] (Mpl) 1 Fiecare dintre cele două tălpi ale săniei Si: falcă (13). 2 Fiecare dintre cele două brațe ale vatalelor la războiul de țesut Si: fofează (5), lopățea, mână, mănușă, spetează. 3 Fiecare dintre cele două scândurele între care intră limba meliței. 4 (La car) Falcă (12). 5 Fiecare dintre stinghiile de lemn care fixează scândurile ce formează fundul carului Si: chingă (27), curmeziș (16), spetează. 6 (Reg; la carul cu patru boi) Fiecare dintre cele două stinghii laterale care formează partea de sus și de jos a cârceii de la tânjală. 7 Fiecare dintre cele două speteze înfipte în oblâncurile samarului. 8 Fiecare dintre cele două benzi de piele care trec pe la fălcile calului și susțin zăbala. 9 (Ari) Fiecare dintre cele două sau patru brațe laterale care constituie corpul afetului unui tun sau al unui obuzier.

GREU³, GREA, grei, grele, adj. (În opoziție cu ușor) I. (În sens material) 1. Care are greutate. Toate corpurile sînt grele. ♦ (Sens curent) Care are greutate mare; care apasă tare asupra suprafeței pe care stă; care trage (mult) la cîntar. Vîntul abia clintit al acelui ceas prinse a frămînta marea grea a semănăturilor. CAMILAR, TEM. 146. Cînd strălucesc sub rouă grea Cărări de soare pline, Frumoasă ești, pădurea mea Și singură ca mine... TOPÎRCEANU, B. 8. Vouă și-un butuc vi-e greu, Eu ridic o bîrnă. COȘBUC, P. II 24. Voinicii osteneau, Că povară grea duceau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 309. ◊ Aur greu = aur masiv. Șapte policandre de aur greu, cu cîte șapte sfeșnice, atîrnau din tavanul lucrat în sidef. CARAGIALE, P. 140. Benzină grea v. benzină. Artilerie grea = artilerie care cuprinde piese de mare calibru, anevoie deplasabile. Industrie grea v. industrie. (Sport) Categorie grea = categoria boxerilor care au greutatea corpului de la 81 kg în sus. ◊ Expr. Bani grei = bani mulți, sumă mare. Trebuie să dea bătrînul bani grei la avocați. DUMITRIU, P. F. 44. Cuvînt greu = cuvînt hotărîtor, decisiv. A avea pas(ul) greu = a călca apăsat. 2. Îngreuiat, împovărat, încărcat. Era greu pămîntul de atîtea jivine. RETEGANUL, P. V 6. ♦ (La f.; popular, despre femei) Gravidă. Nu trecu mult și fata rămase grea. ISPIRESCU, L. 63. ♦ (Despre nori) De ploaie, de furtună. II. Care dă senzația sau impresia de greutate, de apăsare. 1. (Despre părți ale corpului) Care pare greu (I 1) (din cauza oboselii etc.). Capul, greu de strălucirea părului și de gînduri, se înclinase ușor pe un umăr, iar zîmbetul – poate intîiul ei zîmbet cald – îi întipărise pe figură o nevinovăție de imaculată arătare. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 92. Tîrziu de tot s-a ridicat Și ochii-i se făcură grei. COȘBUC, P. I 231. Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit. EMINESCU, O. I 141. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, trist, îndurerat. Cînd se-apropie de-amiazi, mi-e inima grea. DAVIDOGLU, M. 39. A avea mîna grea = a) a avea mînă tare, care lovește rău; b) (familiar, despre unii chirurgi și dentiști) a lucra dur, provocînd dureri. A fi greu de (sau la) cap = a nu pricepe ușor, a fi prost. Moș Ioane, dar dumneata, cum văd, ești cam greu de cap; ia haidem în grădină, să vă fac a înțelege și mai bine. CREANGĂ, A. 164. Ha, ha, ha, greu ai mai fost de cap. ALECSANDRI, T. I 254. 2. (Despre mîncări, alimente) Care îngreuiază stomacul, care produce indigestie; care se digeră sau se asimilează greu; indigest. Carnea de porc e grea la stomac. 3. (Despre miros) Grețos, neplăcut, nesuferit; (despre aer) mirosind rău, închis, încărcat. În atmosfera grea de mirosul substanțelor închise în fiole, făclia arunca o lumină turbure, roșie, galbănă și somnoroasă. EMINESCU, N. 52. Un miros greu de oaie, de ceapă și de rachiu. ODOBESCU, S. III 18. Aici este nu știu ce miros greu. NEGRUZZI, S. I 89. 4. (Despre abstracte) Apăsător, copleșitor. O lene grea se lasă din cerul cald de vară. VLAHUȚĂ, P. 4. ◊ Atmosferă grea = aer înăbușitor, atmosferă apăsătoare, gata de ploaie; fig. mediu, atmosferă încărcată de griji, amenințări, certuri etc. ♦ (Despre somn) Adînc. Somnul cel vecinic este greu. MACEDONSKI, O. I 51. Da greu somn am dormit! ISPIRESCU, L. 119. 5. (Despre noapte, întuneric, ceață) Dens, compact. Tovarăși, dați iureș la lupta cea mare Cu întunericul greu și cu beznele! DEȘLIU, G. 28. Fumul vapoarelor îngroșa pîcla grea, apăsătoare. BART, E. 386. III. (În sens abstract) 1. Care se face cu greutate, anevoie, cu mare încordare de puteri, care cere eforturi mari; dificil, anevoios. Ascensiune grea. ▭ Aceasta este cea din urmă și mai grea slujbă ce mai ai să faci. ISPIRESCU, L. 29. La început se pare greu, dar te vei deprinde. Rădăcina învățăturii este amară, dulci sînt însă rodurile sale. NEGRUZZI, S. I 9. ◊ Muncă grea = muncă făcută în condiții vătămătoare sănătății, ca temperatură înaltă sau prea scăzută, umiditate mare etc. ◊ (Urmat de un verb la supin) Sînt grei bătrînii de pornit, Dar de-i pornești sînt grei de-oprit! COȘBUC, P. I 58. Un fragment... din poema lui Grațiu Faliscu, ale cărui versuri grele de înțeles ne-au păstrat limba tehnică a strămoșilor noștri, vînătorii latini. ODOBESCU, S. III 64. Încercarea trebuie să fie cît mai grea și de priceput și de îndeplinit. ȘEZ. I 98. ♦ (Despre drumuri, locuri etc.) Anevoie de parcurs, de străbătut. Iar cărările vieții fiind grele și înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste, Dedicînd broșuri la dame a căror bărbați ei speră C-ajungînd cîndva miniștri le-a deschide carieră. EMINESCU, O. I 137. Bița calu-și potcovește, De grea cale mi-l gătește. ȘEZ. I 46. Unde-a fi drumu mai greu Să te-ajungă dorul meu, Unde-a fi calea mai grea, Să te-ajungă jalea mea. ib. 166. ♦ Anevoie de înțeles, de lămurit, de rezolvat, de învățat. Problemă grea. Text greu. Întrebare grea. Expunere grea. Limbă grea. ▭ Un călugăr bătrîn stă pe o bancă de lemn, în gang, înaintea porților. Se gîndește la ceva, – poate – la ceva greu și adînc. SADOVEANU, O. VII 201. ♦ (Despre răspunderi, sarcini) Anevoie de îndeplinit; însemnat, important, mare. 2. (Despre rele, necazuri, suferințe) Anevoie de suportat; apăsător, mare. La grea belea m-a vîrît iar spînul. CREANGĂ, P. 219. Turcii, măre, mi-l aflau, la greu bir mi-l așezau. ȘEZ. III 212. ◊ Temniță grea v. temniță. Familie (sau casă) grea = familie numeroasă, greu de întreținut. ◊ (Adverbial, în expr.) Greu la deal și greu la vale sau greu la deal cu boii mici, se zice despre o persoană care are multe greutăți, pe care n-o ajută puterile sau despre o situație anevoioasă. ♦ (Despre boli, răni, slăbiciuni trupești) Care se vindecă anevoie sau care nu se vindecă de loc; grav. Cînd văzu fiul împăratului că zîna lipsește, atîta îi fu. Căzu la grea boală. ISPIRESCU, L. 311. Rana ce nu se vede, aceea e mai grea. ◊ Fig. Ce durere, spune, Ce dor greu supune Inimioara ta...? ALECSANDRI, P. I 197. ◊ Zile grele (sau viață grea, trai greu) = trai anevoios, viață plină de lipsuri, de suferințe, mizerie. Și strămoșii tăi au dus zile grele. SADOVEANU, O. VI 51. Frunză verde doi pelini, Nu-i greu traiul prin streini, Dar îi greu cînd n-ai cu cine, Cînd nu-i mîndra lîngă tine. ANT. LIT. POP. I 40. Bătrînețe grele = bătrînețe cu infirmități, cu boli. Lovitură grea = lovitură mare, dureroasă. ♦ (Mai ales despre ocări, insulte, pedepse etc.) Serios, grav. Vină grea. Pedeapsă grea. ▭ Boieri, sînteți nebuni? Vă bateți joc de mine? – «E grea ocara ce ne-o faci», spătarul îi răspunde. COȘBUC, P. I 196. ◊ Vorbă grea (sau vorbe, cuvinte grele) = insultă, ocară. A făcut scandal... și a spus vorbe grele. PAS, Z. I 143. Spune o vorbă grea, bate-mă, alungă-mă, mă duc! SADOVEANU, O. I 428. ♦ (Despre timp, împrejurări, situații) Cu greutăți, cu dificultăți; critic. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi; ia așa, pentru împrejurări grele. CREANGĂ, P. 330. Atunci, în acele grele și amari minute [ale luptei de la Călugăreni], turcii... stau înmărmuriți și cu durere își întorceau ochii către pustiile Asiei. BĂLCESCU, O. II 64. ♦ Iarnă grea = iarnă geroasă și lungă. Vreme grea = a) furtună. Cărarea asta o știa, Și colo stînca de-adăpost Pe ploaie-n vreme grea. COȘBUC, P. I 232; b) (mai ales la pl.) vremuri, împrejurări critice. ♦ (Învechit; despre oameni) Dușmănos, inaccesibil. Se plînse de nemți că sînt grei și scumpi, că nu trimiseră pînă atunci nici oștiri, nici bani, nici ajutoare. BĂLCESCU, O. II 197.

MELIȚĂ, melițe, s. f. Unealtă făcută dintr-o bucată de lemn avînd în mijloc o despicătură în care cade o limbă cu ajutorul căreia se zdrobesc, după topire, tulpinile de in, de cînepă etc. pentru a se alege fuiorul; mașină de lucru în industria textilă, înzestrată cu tobe și cuțite sau cu aripi și folosită la zdrobirea părții lemnoase a tulpinilor de in sau de cînepă topită; zdrobitor. Toată vara, toată toamna latră Melița, melița. Cad puzderii cînepile verii... Cum le mușcă îndîrjit și latră Melița, melița. BENIUC, V. 73. Cînd te apuci de război ori de melițat să zicem, parcă nu mai ești pe lume decît tu și melița. DEMETRIUS, V. 91. În pădure născui, în pădure crescui. Acasă de m-aduseră, Lătrătoarea satului mă puseră (Melița, melițoiul). GOROVEI, C. 225. ◊ (În comparații) Cînd venea moșneagul, de pe unde era dus, gura babei umbla, cum umblă melița. CREANGĂ, P. 285. Domnul N. Colescu, ce-i toca gura ca o meliță printre vînători, dete semnul de plecare. BOLINTINEANU, O. 328. De frumoasă ești frumoasă Și-ai fi bună de mireasă, Dar te strică gurița, Că-ți umblă ca melița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. ♦ Fig. (Familiar) Gura ca organ al vorbirii. Tacă-ți melița, împelițatule! țipă acru și răstit un glas femeiesc din casă. C. PETRESCU, R. DR. 16. ◊ Expr. A da cu melița = a trăncăni, a vorbi vrute și nevrute. I-auzi, hoașca, ia! Cum îi dă cu melița. DUMITRIU, B. F. 84.

BUENOS AIRES 1. Cap. Argentinei, port la estuarul La Plata; 11,52 mil. (1990, cu suburbiile Avellaneda, Quilmés, Lomas de Zamora, San Isidor, General San Martin, Lanús, Morón etc. care formează a doua conurbație din emisfera australă). Important nod de comunicații. Aeroportul internațional Ezeiza (la 35 km S de oraș), cel mai mare din America de Sud. Pr. centru politic, comercial și portuar al Argentinei (2/3 din comerțul țării; 20 mil. t trafic, 1980). Asigură 1/2 din prod. ind. a țării; produse din carne (mari abatoare și instalații frigorifice; conserve), piel. și încălț., morărit, țesături și conf., produse chimice, rafinării de petrol, prelucrarea lemnului, constr. de mașini, siderurgie. Universitate (1821). Operă, muzee. Însemnat centru editorial de limbă spaniolă. Centru turistic. Întemeiat în 1536 de Pedro de Mendoza. Unul dintre cele mai importante centre al Războiului de Eliberare din America de Sud (1810-1826). Cap. rep. Federative Argentina (din 1826). 2. Prov. în E Argentinei centrale, la Oc. Atlantic; 307,6 mii km²; 12,23 mil. loc. (1986). Centru ad-tiv: La Plata. Orașe pr.: Bahia Blanca, Mar del Plata. Creșterea bovinelor; cereale. Rețea deasă de căi de comunicații ce converg spre capitală.

ic, -uri, s.n. – 1. Pană de lemn cu vârful trecut prin foc, folosit de lădari la despicarea butucilor de lemn. 2. Pană din lemn de esență tare sau din fier utilizată de butinari pentru secționarea lemnului. 3. Lemnul lărgit la un capăt care se bagă în gârliciul pietrei alergătoare; limbă (la morile de apă): „Ciudă mn-i pe cel mai mic / Că să-ndeasă ca un ic” (Calendar 1980: 108). – Din magh. ik, germ. Zwickel.

ic, icuri, s.n. – 1. Pană de lemn cu vârful trecut prin foc, folosit de lădari la despicarea butucilor de lemn. 2. Pană din lemn de esență tare sau din fier utilizată de butinari pentru secționarea lemnului. 3. Lemnul lărgit la un capăt care se bagă în gârliciul pietrei alergătoare; limbă (la morile de apă): „Ciudă mn-i pe cel mai mic / Că să-ndeasă ca un ic” (Calendar, 1980: 108). Termen specific subdialectului crișean (Tratat, 1984: 285). – Din magh. ik (lit. ék) (Șăineanu, Scriban; Cihac, Galdi, cf. DER; DEX, MDA).

vinclu sn [At: DDRF / V: (reg) venchel (Pl: venchele), ~căl (Pl: ~căle), ~nchel, ~nchi, ~lă (Pl: ~le) sf, ~cli s, ~col (Pl: ~cole), ~cul (Pl: ~cule), ~culă sf, ~ngăl, ~ngăr, ~nghel, ~nglă (Pl: ~ngle, ~ngluri) sf, ~nglu (Pl și: ~ngle) / S și: win~ / Pl: ~ri, ~le / E: ger Winkel (eisen, -haken) cf mg vinkli] 1 Unealtă de lemn sau de metal formată din două laturi fixate în unghi drept, folosită în dulgherie, în tâmplărie, în zidărie etc. pentru trasarea sau pentru controlul unghiurilor drepte Si: colțar (12), dreptar¹ (1), echer (1), (reg) cot² (28), ghiunie. 2 (Reg) Colțar cu limbă. 3 (Tip; înv) Vingalac (1). 4 (Rar; îf vinchel) Echer (pentru desen). 5 Piesă de lemn sau de metal cu două aripi care formează între ele un unghi drept, folosită pentru consolidarea sau protejarea unui element de construcție. 6 Bară metalică profilată în formă de L, cu aripi egale sau inegale Si: cornieră. 7 Fiecare dintre cele două colțuri de sus ale unei porți de fotbal, de handbal etc. 8 (Reg; pex) Fiecare dintre cei patru stâlpi așezați la colțurile unei case țărănești.

ic, icuri, s.n. 1. Pană de lemn de esență tare (sau cu vârful trecut prin foc), folosit la despicarea butucilor de lemn. 2. (la morile de apă) Lemnul lărgit la un capăt care se bagă în gârliciul pietrei alergătoare; limbă: „Ciudă mn-i pe cel mai mic / Că să-ndeasă ca un ic” (Calendar, 1980: 108). ■ Termen specific subdialectului crișean (Tratat, 1984: 285). – Din magh. ik (lit. ék) (DEX, MDA).

JAPONEZ, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Japonia. II. adj. referitor la Japonia sau la populația ei. ♦ arta ~ă = artă dezvoltată în Japonia, prezentând influențe chineze și coreene, caracterizată prin construcții arhitecturale religioase (pagode) și civile (palate) din lemn, cu acoperișul curbat, cu sculpturi în lemn, bronz sau piatră și cu picturi de un mare rafinament. ◊ (s. f.) limbă vorbită în Japonia. III. s. f. chiflă împletită. (< fr. japonais)

AMERICANISM s. n. (< fr. américanisme) 1. cuvânt sau expresie proprie englezei americane. A. lexicale pot fi împărțite în patru mari categorii: a) împrumuturi din limbile indienilor americani și ale populațiilor venite din alte țări: hickory („nuc cu lemn foarte tare”), hominy („mămăligă”), pone („pâine de mălai”), tomahawk („secure”), wigwam („colibă”) etc. – din limbile indienilor americani; bureau („scrin”, „instituție guvernamentală”), cache („ascunzătoare”), cent („monedă”), depot („gară”), professor („cadru didactic”) etc. – din limba franceză; boss („patron”, „șef”), bowery („fermă”), span („atelaj”), spook („fantomă”) etc. – din limba olandeză; bonanza („prosperitate”, „noroc”), canyon („trecătoare”, „chei”), corral („țarc pentru cai sau pentru vite”), fiesta („serbare”, „sărbătoare”), mustang („cal sălbatic american”), ranch („fermă de animale”) etc. – din limba spaniolă; beer soup („supă de bere”), hamburger („chiftea”), leberwurst („cârnat”), schnitzel („șnițel”), schweizer („cașcaval”) etc. – din limba germană; banjo („instrument muzical asemănător mandolinei”), cooter („broască țestoasă”), goober („arahidă”), hoodoo („vrăjitorie”, „vrăjitor”), jazz etc. – din limbile sclavilor negri; b) cuvinte sau sensuri care reprezintă elemente arhaice sau dialectale în engleza britanică: costermonger („vânzător ambulant”), cricket („scăunel de lemn”), dell („vâlcea”), fruiterer („fructar”), galoshes („galoși”), platter („platou”, „farfurie”), tradesman („meșteșugar”), waistcoat („vestă”) etc.; c) cuvinte care și-au schimbat înțelesul sau au dobândit un înțeles suplimentar în engleza americană: barn („grajd”, „depou de tramvaie”), blackbird („mierlă”), can („cutie de conserve”), clerk („vânzător de magazin”), creek („golf”, „intrând”), home („casă locuită de o singură familie”), muslin („stambă”), radical („revoluționar”), saloon („cârciumă”), side-walk („trotuar”), subway („metrou”), target („semafor”), wad („teanc de bancnote”) etc.; d) cuvinte formate pe teritoriul Statelor Unite, prin compunere, derivare, conversiune, derivare regresivă: baswood („tei”), catbird („sturz mieunător”), prairie schooner („căruță cu coviltir”) etc.; anti-secession, superfilms, semi-annual, publishment („publicare”), printery („imprimerie”), cafeteria („bufet expres cu autoservire”), trapezist („acrobat”), barberatorium („frizerie”), suburbanite („locuitor al unei suburbii”) etc.; down „jos” (adverb > prepoziție, adjectiv, verb, substantiv), round „rotund” (adjectiv > substantiv, adverb, prepoziție, verb), anguish „durere” (substantiv > verb), to combine „a asocia” (verb > substantiv), centennial „centenar” (adjectiv > substantiv), real „real” (adjectiv > adverb) etc.; to locate „a se așeza”, „a se instala” (< location „așezare”, „instalare”), to burgle „a sparge” (< burgler „spărgător”), to baby-sit „a îngriji de un copil în absența părinților” (< baby sitter „persoană angajată să stea cu un copil în absența părinților”) etc. 2. cuvânt sau expresie din engleza americană pătrunsă într-o altă limbă: boom „reușită economică”, bop „stil de jaz”, boss „stăpân”, jaz, mustang „cal sălbatic”, ranch „fermă de animale” – din limba română.

cuțit sn [At: TETRAEV. (1574), 248/ V: (reg) ~țât / Pl: ~e / E: ml *cotitus sau *acutitus (<acutire<acutus)] 1 Instrument de tăiat, format dintr-o lamă metalică și dintr-un mâner, având numeroase și variate întrebuințări în gospodărie, în atelier etc. 2 (Îe) A avea pâinea și ~ul (în mână) A avea la îndemână toată puterea, toate mijloacele. 3 (Îe) A fi (certat sau a se avea) la ~e (cu cineva) A fi sau a ajunge^[1] dușman neîmpăcat (cu cineva). 4 (Îe) A pune cuiva ~ul la gât A sili (pe cineva) să facă ceva. 5 (Îe) A-i ajunge (cuiva) ~ul la os A ajunge la capătul puterilor. 6 (Îae) A fi într-o situație dificilă, precară. 7-8 (Îe) (A fi pe) (o) muchie de ~ (A se afla într-o) situație gravă, dificilă, la un pas de un deznodământ nedorit. 9 (Îe) A-i da (sau a-i trece) cuiva un ~ prin inimă A simți o durere adâncă. 10 Cuter (3). 11 Bisturiu. 12 (Pex) Intervenție chirurgicală. 13 (Pex) Lovitură de cuțit (1). 14 (Fig; pex) Junghi. 15 (Fig; spc) Pneumonie. 16 Piesă tăioasă de metal la diverse mașini sau unelte. 17 (Îs) ~ de plug Parte a plugului care taie brazda în plan vertical, fiind situată înaintea trupiței Si: (reg) cuțitoaie (5), custură. 18 Piesă principală a cântarului, sensibilă la cea mai ușoară atingere, care indică greutatea unui corp. 19 Piesă componentă a unor aparate de conectare, care realizează o legătură electrică. 20 (Pop; îe) A descânta de ~ A vrăji cu un cuțit pentru a lua durerile. 21 (Pop; îe) A se afla pe ~ A se afla în ceasul morții. 22 (În superstiții, vrăji; îe) A pune cuiva ~ul sau a ursi un ~ A blestema pe cineva, prin formule vrăjitorești, să aibă dureri ca de rană de cuțit. 23 (Pop; îe) A pune (pe alții) la ~e A învrăjbi. 24 (Înv; îs) ~ pieziș Unealtă cu care rotarul netezește lemnul rotunjit cu scoaba. 25 (Îs) ~ de strung Unealtă cu vârful tare (de oțel special călit) cu care se strunjesc uneltele (de lemn, de metal etc.). 26 (Înv; imp) Sabie. 27 (Zlg; șîc) ~-de-mare Lamelibrahiat cu valvele de forma plăselelor de briceag, care trăiește în Marea Neagră (Solen marginatus). 28 (Îe) A lua (pe cineva) în ~e A-l ciopârți. 29 (Pop) Pneumonie. 30 (Pop; îe) A zăcea sau a boli de ~ A fi bolnav în urma vrăjilor cu cuțitul (22). 31 (Pop; îe) A descânta de ~ A vrăji cu un cuțit cununat pentru a dezlega vraja cu cuțitul. 32 (Îe) A-i intra (cuiva) un ~ la inimă A fi cuprins de un fior rece. 33 (Îae) A fi năpădit de griji 34 (Îe) A i se pune cuiva un ~ în inimă A fi cuprins de frică. 35 (Îe) A fi pe ~ A fi pe moarte. 36 (Îe) A-i sări ~ul din teacă A fi la ananghe. 37 (Tip) Mașina de tăiat hârtia și cărțile. 38 Cuțit de lemn cu care se taie mămăliga sau cașul. 39 (Îs) ~ul pieziș al rotarului Unealtă cu care se strunjesc obiectele din lemn, metal etc. 40 (La războiul de țesut) Cuțitul cu care se bat betele. 41 Limba melițoiului. 42 (Îs) Vârful ~ului Alesătură. 43 (Îe) A fi (sau a sta) pe ~e A fi nerăbdător să plece sau să afle ceva. corectat(ă)

BROASCĂ (pl. -ște) sf. 1 🐟 Animal amfibiu, fără coadă, din ordinul batracienilor, cu patru picioare din care două dinapoi mai lungi, cu gura largă și ochii bulbucați; trece pînă la starea adultă prin mai multe metamorfoze; în primele zile, cînd iese din ou, seamănă cu un peștișor, are coadă și respiră prin branhii; în această stare e numit „mormoloc” (Rana esculenta) (🖼 608); – proverb: lac să fie, (că) broaște sînt destule! numai belșug de-ar fi, că se găsește cine să-l folosească; nu bea apă, că faci broaște (în pîntece), se zice, în glumă, aceluia care bea apă multă; iron. vin călcat de broaște sau vin de unde cîntă broasca, apă; e isteț ca broasca, e prost de dă în gropi; e plin de noroc ca broasca de păr, se zice despre cineva care n’are noroc de fel; a se face ~ la (sau pe) pămînt, a se așterne pămîntului, spre a nu fi zărit, a se piti ¶ 2 familiar Copil mic, broscoiu ¶ 3 🐟 ~-RÎIOASĂ, ~-BUBOASĂ soiu de broască greoaie, urîcioasă cu pielea acoperită de negi (Bufo vulgaris) (🖼 609) ¶ 4 🐟 ~-ȚESTOASĂ, soiu de reptilă al cărei schelet e alcătuit dintr’o cutie osoasă numită „țeastă” sau „carapace” în care e așezat corpul animalului; țeasta însăși e acoperită de o scoarță din care se prepară bagaua: numită și ~-CU-TROACĂ (Testudo graeca) (🖼 610) ¶ 5 🔧Încuietoare de metal fixată la o ușă sau la un sertar (🖼 611): întorsei cheia de două ori în ~ și mă culcai (GN.) ¶ 6 🩺 pop. Umflătură ce se formează sub pielea de la pleoape sau de la obraji ¶ 7 🐕 Umflătură sub limba sau subt falca vitelor cornute: pentru ~ la vite albe să se împungă supt limbă (DRĂGH.) ¶ 8 🔧Un fel de rindea, numită și „gură de broască” (🖼 612) ¶ 9 🏚 Bucată de lemn sau de fier pe care se razimă capătul grindeiului de la roata morii ¶ 10 💒 Floarea crestată la căpătîiul stîlpilor unei case țărănești ¶ 11 🌿 Plantă cărnoasă cu ramificații mari, plane și groase, originară din America și cultivată prin florării și în case ca plantă de ornament (Opuntia ficus indica) (🖼 613) ¶ 12 🌿 BROASCA-APEI, plantă ierboasă care crește mai mult prin bălți cu frunzele cufundate în apă, iar florile, verzui, sînt așezate într’un spic la vîrful tulpinei (Potamogeton lucens) (🖼 614) ¶ 13 🌿 BURUIANA-BROAȘTEI (PĂC.) = IARBĂ-USTUROASĂ; – IARBA-BROAȘTELOR 👉 BROASCĂ [lat. vulg. *brosca].

LITERĂ, litere, s. f. 1. Semn grafic în alfabetul unei limbi, corespunzînd în general unui sunet. V. slovă, buche. O masă murdară, al cărei lemn grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine și gotice. EMINESCU, N. 38. De voiam să cetesc, doi ochi frumoși se puneau dinaintea literelor. NEGRUZZI, S. I 61. ◊ Literă mare = majusculă. Literă mică = minusculă. ♦ (Tipogr.) Caracter tipografic în forma unui mic bloc paralelipipedic, reprezentînd în relief o literă, o cifră, un semn de punctuație etc. Literă de afiș = caracter tipografic foarte mare, folosit pentru tipărirea afișelor. 2. Fig. (Adesea în opoziție cu spirit) Înțelesul strict, formal al unui text. Litera legii. ▭ Vrei să te oprești la litera planului, închizînd astfel posibilitățile de dezvoltare și de lărgire a activității noastre. MIHALE, O. 18. Să nu se facă abateri nici din litera, nici din spiritul donațiunilor legale ce s-au făcut. ODOBESCU, S. II 39. ◊ Expr. Literă cu literă = în întregime, pînă în cele mai mici amănunte, din fir în păr, întocmai, aidoma. Totul se îndeplinise literă cu literă, cum au prevăzut planurile încă tuturor tăinuite. C. PETRESCU, R. DR. 249. (Despre un tratat, o lege, un act etc.) A rămîne (sau a deveni) literă moartă = a nu mai avea valoare, a nu mai găsi aplicare. 3. (Numai la pl.) Studiul literaturii; literatură. Întreprinsesem... a căuta în cercul literelor și al artelor imagine vînătorești. ODOBESCU, S. III 60. Alexandrescu și-a dat demisiunea [din armată] ca să se poată consacra cu totul literelor. GHICA, S. 662. ◊ Om de litere = persoană care studiază literatura sau care compune opere literare.

cătușă sf [At: COD. VOR. 91/4 / V: ~șe, cot~ / Pl: ~șe / E: *cată (< lat catta „pisică”) + -ușă] 1 (Înv) Pisică. 2 (Pan) Cursă de prins șoareci. 3 (Înv) Ancoră. 4 (Lpl) Fiare. 5 (Înv) Unealtă de supliciu în care se puneau mâinile, picioarele sau gâtul criminalilor, nebunilor sau animalelor sălbatice Cf butuc. 6 Fiecare dintre cele două inele metalice legate între ele cu un lanț, cu care se leagă mâinile (și picioarele) arestatului. 7 Bucată de lemn încovoiată, prinsă de capătul dinainte al proțapului (la car, căruță sau plug) sau al tânjelii, în care se îmbucă jugul, fiind prinsă de proțap prin două inele de fier și un cui Cf armăsărel, căprior, chingă, cocoș, japiță, jânchiță. 8 Bucată de lemn care ține părțile ușii ca să nu se desfacă Cf cocoșlău, coțofană, găinar, limba-caprei, primblă, prinsoare, scheamă. 9 (Bot) Cătușnică (2) (Bollota nigra).

arțar (-ri), s. m. – Arbore cu lemnul alb și tare (Acer tartaricum). – Var. (h)arțar(iu), ațar, arcer(iu). Probabil din lat. *arcearius, care reprezintă mai puțin numele arborelui, acer (Pușcariu 131; Pușcariu, Lat. ti, 63; REW 91; DAR), cît mai ales o referire la arcus „arc”, care se fabrica de obicei din lemnul acestuia; cf. celălalt nume rom. al arborelui, brîglar, de la brîglă „prăjină” și, pentru formă, lat. *acereus › retor. ischi. Der. de la acer, propusă de Burlă, Studii, 137, reluată de Körting 113, a fost respinsă de Densusianu, Rom., XXXIII, 274 și Graur, BL, V, 86. Var. arcer înseamnă în limba actuală „tocilă”, care inițial se obținea prin ținerea în apă a unei bucăți de lemn de arțar pînă se întărea și astfel putea fi folosită la ascuțit; cf. Hasdeu 1500. Identitatea ambelor cuvinte nu este admisă de toți cercetătorii. Körting 125 invoca lat. aciarium, ipoteză respinsă de Densusianu, Rom., XXXIII, 274 și admisă de Scriban, care pleacă de la it. acciaro. Pentru DAR, etimonul lui arcer este necunoscut; Pușcariu, Dacor., IX, 422, îl derivă de la lat. ilicem, cu suf. -er.

Antim Ivireanul (c. 1660-1716), sfânt, ierarh martir, canonizat la 20 iunie 1992. Originar din Georgia (vechea Ivirie), a fost adus în țară de Constantin Brâncoveanu înainte de 1690. Mare cărturar (vorbea limbile greacă, slava veche, turcă, arabă și română) și artist (caligraf, gravor, pictor, sculptor în lemn), a ajuns egumen la Snagov (1696-1704), episcop de Râmnic (1705-1707) și mitropolit al Ungrovlahiei (1708-1716). A tipărit 63 de cărți în limbile română, greacă, armeană și georgiană, opera sa principală fiind Didahiile. Este ctitorul bis. Antim din București, a cărei ușă de intrare a sculptat-o. A avut o atitudine antiotomană, căreia i-a căzut victimă. Exilat din țară, a fost omorât de soldații turci care-l escortau și aruncat în apele Tungiei din Bulgaria. Bis. îl sărbătorește la 27 septembrie.

MARI, republică autonomă în Federație Rusă, locuită în principal de populația mari, vorbitoare a unei limbi din familia fino-ugrică; 23,2 mii km²; 766 mii loc. (1995). Capitala:Ioșkar-Ola. Expl. și prelucr. lemnului. Grâu, porumb, secară, in, cânepă, cartofi. Creșterea bovinelor și porcinelor.

trăgaci, ~ace [At: L. COSTIN, GR. BĂN. 204 / V: (reg) tragace, ~e sf / Pl: ~, (reg) ~găci, sf, ~uri sn / E: trage + -aci] 1-2 a (Pop; d. animale) Trăgător (2, 4). 3 sm Trăgător (11). 4 sn Piesă mobilă din mecanismul unei arme de foc, de care se apasă cu degetul arătător pentru a declanșa percutorul Si: trăgător (21), (reg) cocoș. 5 sn (Arg) Revolver. 6 sf (Reg) Sanie. 7 sn (Reg) Tâlv (6). 8 sn (Reg) Mâner la pieptenele de pieptănat lâna, cânepa etc. Si: (îrg) mănunchi. 9 sf (Reg) Unealtă de dogărit cu care se trag cercurile pe vasele de lemn Si: (reg) cleștar. 10 sn (Reg) Tirbușon (1). 11 sf (Reg) închizătoare la ușă, în formă de limbă Si: (reg) trăgaie (1). 12 sn (Reg) Cârlig la plug de care se prind cocârțeala și potângul. 13 sn (Reg) Parte a căruței nedefinită mai îndeaproape. 14 sf (Bot; reg) Tigvă (1) (Lagenaria siceraria).

COT, (1) coate și (2) coturi, s. n., (3) coți, s. m.^[1] 1. (Anat.; la om) Articulația dintre braț și antebraț; partea exterioară a acestei articulații. [Soldații] aveau coatele lipite strîns, unii de alții. SAHIA, N. 73. Răzimat pe coate-adoarme Un cioban întins pe glugă. GOGA, P. 65. Băiatul s-a lovit la cot de i-a secat sufletul. CARAGIALE, P. 15. În trăsură, plecat puțin pe-un cot, îmi place să-mi ațintesc ochii în zări. RUSSO, O. 100. ◊ Loc. adv. Cot la cot = alături, unul lîngă altul, împreună. Și cot la cot soldatul roșu, Ostașul nostru S-au dus Biruitori către apus. BENIUC, V. 125. Țăranii romîni și țăranii unguri au luptat cot la cot împotriva nobilimii maghiare. BOGZA, Ț. 14. Lucrează cot la cot cu dînșii, sosește înaintea lor și pleacă în urma lor. C. PETRESCU, A. 466. ◊ Expr. A da din coate = a-și face loc împingînd pe alții; fig. a lupta fără scrupule pentru a cîștiga o situație, pentru a ieși din încurcătură etc. A lega cot la cot = a lega cu mîinile la spate. Potirașii se slobod Și mi-l leagă cot la cot. ANT. LIT. POP. I 437. Și-l lega strîns cot la cot. ALECSANDRI, P. P. 125. A-și da coate (sau cu cotul) = a-și face semne (cu cotul). Își dedeau coate, de rîdeau. ISPIRESCU, L. 37. A-și da coatele cu cineva = a lucra pe ascuns, a se înțelege în secret. Nouă ni-e frică... de! că-și dă coatele cu Cațavencu. CARAGIALE, O. I 124. A băga mîinile pînă-n coate = a fura zdravăn. (Familiar, adesea însoțit de lovirea repetată a unui cot cu palma) A-i arăta cuiva cotul = a refuza pe cineva în bătaie de joc. A întoarce cuiva cotul = a nu lua în seamă, a necăji pe cineva. Mă doare-n cot = puțin îmi pasă. ♦ Partea mînecii care acoperă articulația dintre braț și antebraț. Desigur hoinăriseră împreună, își roseseră coatele pe aceleași bănci ale școlii. C. PETRESCU, Î. II 175. Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate. EMINESCU, O. I 132. ♦ (La cal) Partea ieșită în afară a articulației de la mijlocul picioarelor de dinapoi. Cînd îndărăt se uita, Vedea capul șarpelui Sus pe colul murgului. ȘEZ. III 65. 2. Loc unde un drum, un rîu, o scară, un burlan etc. își schimbă brusc direcția; cotitură, întorsură. V. curbă. Tocmai atunci ieși de după un cot de mal un caporal. D. ZAMFIRESCU, R. 97. De la cotul stîncos ce-i zice «Cîrligul Caprei» mergeam o bucată pe jos. VLAHUȚĂ, O. AL. I 135. A trecut de cotul dealului, la cîmp deschis. CARAGIALE, O. I 368. Era mai ales două stațiuni anevoie de trecut cu pace, una la cotu gîrlei... și alta pe maidanul de dinaintea bisericii Popa Tatu. GHICA, S. 687. 3. (Regional) Colț, unghi, ungher. Am o mîndră ca o doamnă: Cînd e vremea lucrului, Șede-n cotu birtului. HODOȘ, P. P. 191. Ziua într-un cot, Noaptea peste tot (Lampa). GOROVEI, C. 196. 4. (Învechit) Unitate de măsură variind între 0,606 m (în Muntenia) și 0,637 m (în Moldova) reproducînd distanța de la cot (1) pînă la vîrful degetului mijlociu; p. ext. măsură considerată în chip subiectiv mare sau mică. Colo-n colț acum răsare Un copil al nu știu cui, Largi de-un cot sînt pașii lui, Iar el mic, căci pe cărare Parcă nu-i. COȘBUC, P. I 224. Avea niște mustăți de un cot și un glas de răsuna mahalaua. ALECSANDRI, T. 383. ♦ Obiect care se măsoară cu această unitate. Pe sul tot crește pînza și coții tot sporesc. BELDICEANU, P. 69. ◊ Expr. A scoate (sau a-i ieși cuiva) limba de-un cot, se zice cînd cineva face un efort peste măsură. ♦ (Regional) Vergea de lemn sau de metal pentru măsurat lungimi. L-am văzut umblînd prin tîrg, cu cotul subsuoară, după cumpărat sumani. CREANGĂ, A. 58.

mecanice, instrumente ~, aparate muzicale acționate exclusiv prin mecanisme, fără intervenția vreunui instrumentist. Primele i. datează în Europa din sec. 14, sub forma jocurilor de clopoței* sau de clopote* acordate (1), montate în turnuri, acționate prin mecanismul orologiilor, cântând melodii întregi la ore fixe. Uneori muzica se asociază cu apariția unor figurine montate pe un disc rotativ. Mecanismele funcționează prin puterea arcurilor sau a unor greutăți atârnate, învârtind un cilindru de lemn prevăzut cu știfturi, acționând asupra ciocănelelor, care lovesc corpurile sonore (clopote, clopoței, bare de fier, coarde etc.). V. și carillon. La i. al căror sunet este de sursă aerofonă, mecanismul acționează asupra unor pârghii care deschid ventilele tuburilor de orgă*, acționând simultan și asupra foalelor, producând suflul necesar sunetului. Un astfel de instr. era orchestrionul (5), utilizat în bâlciuri, locuri de distracții etc. Cilindrii cu știfturi au fost utilizați până în sec. 18, când s-a dezvoltat o manufactură a i. miniaturale pe baza principiilor descrise mai sus. La aceste instr., cilindrii de lemn au fost înlocuiți cu cei metalici, corpurile sonore fiind simplificate și înlocuite cu un șir de limbi metalice acordate (1) sau cu mici tuburi labiale. Mecanismele muzicale erau montate în ceasuri, ceasornice, jucării, tabachere, cutii etc. Marii maeștri, ca Mozart, Haydn ș.a., au compus piese pentru astfel de mecanisme. Urmează o perioadă când cilindrii cu știfturi sunt înlocuiți cu discuri din carton sau metal, prevăzute cu orificii sau benzi perforate astfel că, rotindu-se (cu ajutorul unui sistem de pedale sau manivelă), prin orificiile respective aerul să poată pătrunde în tuburile sonore (ca de ex. la ariston, herophon și manopan). Flașneta (germ. Dreheorgel, fr. orgue de barbarie; pop. caterincă), cunoscută deja în sec. 18, are același sistem, având deseori tuburi cu registre (II, 1) stridente. Un tip de dimensiune mică, serinette (germ. Vogelorgel) servea pentru deprinderea păsărilor de a cânta. La i. cordofone (dea, mignon etc.), benzile perforate declanșează, printr-un mecanism, ciocănelele care lovesc coardele. La unele instr. se poate influența într-o măsură oarecare agogica*, dinamica* și tempo(2)-ul pieselor muzicale. Pianele de reproducere (germ. Reproduktionklavier) (ca de ex. phonola, pianola*, Welte-Mignon etc.) pot înregistra și reda interpretări personale. Există înregistrări în acest gen de Debussy, Glazunov, Grieg, Leoncavallo, Mahler, Ravel, R. Strauss ș.a. I. au fost eliminate prin apariția gramofonului, urmat de pick-up și magnetofon*.

LAPÓN, -Ă (< fr., lat.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Populație indigenă din N. Pen. Scandinaviei și din V pen. Kola, trăind pe terit. Norvegiei, Suediei, Finlandei și Federației Ruse. Cea mai mare parte a l. duc o viață stabilă, ocupându-se cu creșterea renilor, exploatarea lemnului, pescuitului și vânătoarea și fiind puternic influențați de popoarele țărilor din care fac parte. Vorbesc o limbă fino-ugrică. ♦ Persoană care face parte din această populație. 2. Adj. Care se referă la laponi (1), caracteristic laponilor. ♦ (Substantivat, f.) Limbă (sau grup de limbi) din familia uralică, ramura fino-ugrică vorbită de laponi. Are trăsături arhaice și o mare fărâmițare dialectală. Prezintă influențe ale limbilor țărilor din care fac parte vorbitorii.

Barbu Străvechi nume de tradiție românească, frecvent și răspîndit în toate regiunile țării, Barbu a stat în atenția specialiștilor noștri încă din secolul trecut. Ocupîndu-se pe larg de acest nume, B.P. Hasdeu propune și primele soluții etimologice pentru Barbu, pe care îl consideră, fie o creație românească pe baza subst. barbă, fie o moștenire din onomastica latină și anume din Balbus. Cu toate că romanii foloseau într-adevăr un cognomen Balbus și numeroase derivate de la acesta (Balbillus, Balbilla, Balbillianus, Balbilliana, Balbinus, Balbina), motive de ordin istorico-cultural) fac imposibilă continuitatea numelui latinesc la români. A fost însă acceptată derivarea din barbă, invocată și astăzi, cu unele rezerve. Ideea originii latine a lui Barbu a fost preluată de lingvistul I.A. Candrea, care pornind de la observația lui Hasdeu că persoanele numite Barbu își sărbătoresc ziua onomastică la Sf. Barbara, propune ca etimon numele pers. fem. lat. Barbara; între acesta și forma românească trebuiesc presupuse, susține I.A. Candrea, fazele intermediare succesive *Barbără, *Barboră (-o- precedat de -b- sau -p- devine -ă-, ca în *bătez-botez, *pătîrniche-potîrniche) *Barbură, Barbur (în această fază, femininul devine masculin), Barbul (prin disimilarea celor doi -r- din forma anterioară), singura formă atestată atunci fiind Barbur (într-o baladă populară bulgărească). Deși etimologia lingvistului român nu a fost contestată direct, i-a fost opusă ideea generală că în onomastica românească nu este posibilă continuitatea unor vechi nume romane, în principiu, din motive de ordin religios. S-a trecut însă prea ușor cu vederea peste cîteva elemente esențiale pentru onomastica noastră veche. Este binecunoscut faptul că originile creștinismului la români trebuiesc căutate în perioada stăpînirii romane în Dacia; organizații religioase creștine au existat și pe teritoriul patriei noastre chiar înainte de anul 271 (interesante mărturii în acest sens la autori ca Tertulian, Origene sau chiar cele cîteva inscripții creștine din centrul Transilvaniei), iar după părăsirea Daciei de către administrația romană (ceea ce n-a însemnat însă și ruperea contactului cu latinitatea), regiunile din nordul Dunării ofereau cu siguranță creștinilor cel puțin garanția libertății cultului. O serie de termeni bisericești ca dumnezeu, cruce, păgîn etc. sînt dovezi sigure că o bună perioadă de vreme cultul se oficia în latină, limbă din care au pătruns la noi și o serie de nume personale, răspîndite și impuse de biserică începînd cu sec. 4. Este exclus ca, în aceste condiții, unele nume creștine, devenite deja populare și frecvente, datorită cultului martirilor și sfinților, să nu fi dăinuit după impunerea ritului bisericesc slavon și, de ce nu, chiar pînă în zilele noastre. Se pare că din această categorie, într-adevăr nu prea bogată, face parte și Barbu. La romani cognomenul Bárbarus este atestat încă din epoca lui Augustus (după cum reiese din izvoarele latine, numele era purtat chiar de consuli – în anii 71, 99, 157 etc.). Nu apare însă Barbara, lipsă suplinită de izvoarele grecești: masc. Bárbaros, fem. Barbára. În onomasticonul creștin sînt cunoscuți doi martiri Barbarus și o martiră Barbara, al cărei vechi cult este răspîndit în toată Europa. Din punct de vedere onomastico-religios există deci posibilitatea continuității lat. Barbarus, Barbara. Rămîne de probat și continuitatea lingvistică, adică existența reală a unor forme care să se încadreze în evoluția normală a cuvintelor de origine latină. Și într-adevăr, cercetarea antroponimiei noastre documentare și chiar contemporane scoate în evidență existența acestor forme vechi, mărturii sigure ale unor perioade trecute de evoluție a limbii (deosebit de utilă s-a dovedit a fi toponimia, care are capacitatea de a păstra, uneori nealterate, forme arhaice dispărute de mult din limbă sau antroponimie). Barbăr apare ca nume personal într-un pomelnic nedatat, din orașul Deva (inscripție pe lemn) și poate fi dedus din toponimul Bărbărești, numele unui fost sat moșnenesc din Oltenia (pe actul din 1551 în care este atestat toponimul este făcută o mențiune deosebit de interesantă în ceea ce privește identitatea dintre Barbăr și Barbul: originalul după care se făcuse traducerea documentului se afla la doi moșneni din Bărbărești, „la un Ion... și la un Barbul”, ultimul fiind probabil, după cum reiese din calitatea lui de păstrător al actului de proprietate, un descendent al lui Barbăr, de la care și-a luat satul numele). Barbor este atestat prin derivatul Barborică, actualmente nume de familie. Forma Barbur, pe care și-a sprijinit teoria I.A. Candrea, apare și în toponimul Bărbureaua. Și în sfîrșit Barbul, forma cea mai frecventă și cea mai veche în documentele noastre (dovadă că în momentul apariției primelor noastre acte, evoluția numelui se încheiase de multă vreme) apare încă din anul 1389, cînd un jupan cu acest nume făcea parte din sfatul domnesc (pînă la 1500, în Țara Românească mai sînt atestați: Barbul paharnic, în sfatul domnesc – în 1431 și 1436, Barbul, cu proprietăți în jud. Gorj – în 1451, Barbul jupan din jud. Prahova – în 1492 și 1493 și – cunoscutul Barbul ban „craiovesc” – între 1494-1500). Pentru feminin apar formele Barbura (într-un pomelnic din 1794 al bisericii din Drăgășani, scris de Dionisie Ecleziarhul și chiar astăzi, ca nume la carașoveni, a căror antroponimie are un pronunțat caracter tradițional) și Barba, în documente din anii 1578 și 1585 (fiica lui Barbul vornic). Deosebit de interesante sînt și formele atestate la sîrbi, croați și bulgari: Bárbarej, nume de familie din sec. 14, Barborici, nume de familie din sec. 13, Barbulovici, nume de familie actual și bg. Barbol, o formă disimilată dintr-un mai vechi Barbor. Existența tuturor acestor forme amintite constituie un serios argument în favoarea originii latine a lui Barbul; mai mult chiar, se poate presupune că etimon masc. Bárbarus, nume de martiri înscriși în onomasticonul creștin, al căror cult a fost probabil părăsit odată cu introducerea ritului grecesc. Celebrarea martirei → Barbara, nume continuat la noi de Bárbura, a însemnat totdeauna un sprijin serios pentru formele de masculin; faptul că numiții Barbu își sărbătoreau ziua onomastică de Sf. Varvara sau Barbara este o dovadă clară a faptului că, în conștiința populară, Barbara, Varvara, Barbur, Barbura și Barbul erau considerate ca făcînd parte din aceeași familie. Un ultim argument în sprijinul originii latine este existența sărbătorii populare Bárbura, în ziua de 4 decembrie, cînd calendarul bisericii ortodoxe o celebrează pe sfînta mucenică Varvara (o veche creație românească de la numele pers. Barbura, este vb. a îmbărbura, „a face semnul crucii pe fruntea, bărbia, obrajii (copiilor) cu sucul roșu ce-l conțin barburele (căline) în ziua de Sf. Barbara, ca să nu se îmbolnăvească de vărsat (bubat)”. Deosebit de importante în probarea vechimii și răspîndirii unui nume sînt numărul și frecvența derivatelor; cu cît un nume este mai vechi, mai răspîndit și frecvent, cu atît numărul derivatelor sale este mai mare. Tema masc. Barb-, în combinație cu un număr de peste 20 de sufixe este una dintre cele mai productive în onomastica noastră. Iată de exemplu o parte dintre aceste derivate: Bărban, Bărbău, Bărbel, Barbeș, Bărbescu, Bărbică, Bărbior, Bărbocea, Bărbon, Bărboiu, Bărboncea, Bărbuc, Bărbucea, Bărbui, Bărbuică, Bărbuicea. Uneori greu de deosebit de formele care aparțin temei Barb-, în antroponimia noastră apar și nume care au la bază subst. rom. barbă. Singurul criteriu eficient de separare a acestora este distingerea (nu totdeauna posibilă) a valorii de nume de botez sau de poreclă pentru fiecare caz în parte. Rațiunea acestui deziderat este lesne de înțeles: mai ales în secolele trecute, numele de botez (actualele prenume) formau o categorie relativ limitată de către biserică și tradiție și din care, în principiu, erau excluse poreclele. Dacă o poreclă Barbă, moștenită sau căpătată în cursul vieții, este un lucru normal, un nume Barbă dat unui copil, prin botez, pare cu totul anormal. Avînd în vedere aceste fapte putem considera că Barbă, Barbă-n deal, Barbă-geamănă, Barbă-rasă, Bărbosu etc. sînt porecle românești de la barbă și fără nici o legătură cu Barbu(l). Deosebit de interesant în acest context al supranumelor este vechiul nume românesc Bărbat, considerat a fi o creație românească de la bărbat, cu sensul de „viteaz” (așa cum apare într-o variantă a Mioriței: „cîini mai bărbați”). În sec. 11, Bărbat era numele unui vlah din Serbia, iar la 1279 apare în documentele vremii un voievod român cu acest nume (frate cu Litovoi și conducător al unei formații statale din nordul Olteniei între c. 1273-1290); în toponimie apar Bărbăteni, Bărbătești (locuitorii satului gorjan păstrează și astăzi, prin tradiție, amintirea descendenței lor din neamul unui viteaz Bărbat) sau Rîu Bărbat. Numele românesc are suprinzătoare corespondente în toate regiunile romanice: în Italia, Barbato (de aici și numele Barbat al celor două sate din Dalmația), în Franța Barbat (vechi supranume păstrat și în toponimele Barbazan și Barbazange „domeniul lui Barbatus”), în Spania, Barbato și hidronimul Río Barbato, corespondentul perfect al lui Rîu Bărbat din Hațeg. Cu siguranță că toate aceste forme romanice continuă un vechi cognomen roman Barbatus (încă din anul 449 î.e.n. este cunoscut un consul Marcus Horatius Barbatus), bine atestat și în inscripțiile romane din Dacia. L-am amintit aici pe rom. Bărbat, întrucît chiar lat. Barbatus este un derivat de la barba (vechii romani purtau și ei barbă, fiind de multe ori numiți barbati; se pare că bărbierii au venit la Roma din Sicilia în jurul anului 300 î.e.n., dar obiceiul de a rade barba s-a răspîndit încet (primul roman care se rădea zilnic ar fi fost Scipio Aemilianus, fratele învingătorului lui Hannibal).

CHINÉZ, -Ă (< China) s. m., adj. 1. S. m. (La pl.) Popor de rasă mongoloidă, din familia de limbi sino-tibetane, s-a format ca națiune pe terit. Chinei, constituind marea majoritate a populației acesteia. Mai trăiesc în Thailanda, Malaysia, Indonesia, Singapore, Vietnam, Uniunea Myanmar, Filipine, Cambodgea, S.U.A., Canada ș.a. În cursul istoriei lor milenare, chinezii au dezvoltat o strălucită civilizație și cultură. C. sînt de religie confucianistă, budistă, daoistă, mahomedană și creștină (catolici). ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din China. 2. Adj. Care aparține Chinei sau chinezilor (1), referitor la China sau la chinezi; chinezesc. ◊ Arta c. = artă dezvoltată pe terit. Chinei începînd din milen. 4 î. Hr. Pagodele, templele, palatele prezintă o arhitectură specifică, realizată la început din lemn, apoi din cărămidă și piatră, cu o bogată decorație sculptată, influențată de arhitectura indiană, după pătrunderea budismului. Din timpul dinastiei Ming (1368-1644) datează construcția actualului Beijing (începutul sec. 15) și reconstrucția Marelui Zid (construit în sec. 3 î. Hr.). Primele manifestări din sculptură sînt legate de cult. Ele sînt realizate din bronz, jad, ceramică, fildeș, reprezentînd efigii ale lui Buddha, oameni, animale, plante. În sec. 4-6 se răspîndește pictura pe mătase (suluri), apoi pictura pe zidurile templelor din peșteri (sec. 9). În timpul dinastiei Tang (618-907) pictura se dezvoltă pe genuri: portretistică, peisajul, scene de gen. În epoca Sung (960-1279) se dezvoltă pictura de peisaj în tușuri și laviuri. Ceramica este un domeniu reprezentativ al artei c. (olăria, porțelanurile translucide, porțelanurile „verzi” din sec. 17 și „roz” din sec. 18). Caracteristică este și producția de țesături artistice de mătase. În deceniile 3-4 ale sec. 20 se dezvoltă pictura în ulei și în tuș, gravura pe lemn, afișul, caricatura. În arhitectura modernă, elementele tradiționale se îmbină cu noile cerințe ale arhitecturii și urbanisticii. ♦ (Substantivat f.) Limbă din familia de limbi sino-tibetane, vorbită de chinezi. Are opt grupe principale de dialecte (cu numeroase varietăți). La baza limbii comune standard, națională și oficială stă varietatea din capitală, Beijing, a dialectului pei de nord. Scrierea c. folosește pictograme și ideograme.

limbă sf [At: PSALT. HUR. 17^r/25 / Pl: ~bi și (rar) ~be / E: ml lingua] 1 Organ musculos, alungit și mobil, situat în cavitatea bucală, cu funcție tactilă și cu rol important în procesul de masticație și deglutiție a alimentelor, iar la om, în articularea sunetelor. 2 (Îs) ~ neagră Boală la om nedefinită mai îndeaproape. 3 Limbă (1) a unui animal folosită ca aliment. 4 Mâncare preparată din limbă (3). 5 (Îs) ~ de crap Parte cărnoasă din cavitatea bucală a crapului, foarte gustoasă. 6 (Îe) A alerga (sau a umbla, a veni, a aștepta etc.) cu ~ba scoasă A alerga sau a umbla, a veni, a aștepta cu mare nerăbdare, agitat. 7 (Reg; îe) A asuda sub ~ A se plânge că a muncit prea mult când, în realitate a stat degeaba. 8 (Reg; îe) A năduși sub ~ A obosi. 9 (Reg; îe) A-l trece (pe cineva) apa sub ~ A-i fi foarte frig. 10 (Reg; irn; îe) Nici ~ba nu-i asudă Se spune despre cineva care vorbește încontinuu. 11 (Reg; îae) Se spune despre cineva care nu muncește cu tragere de inimă. 12 (Pfm; îe) A scoate ~ba (la cineva) A disprețui pe cineva. 13 (Îae) A sfida. 14 (Reg; îe) Nu sta cu ~ba afară Se spune cuiva pe care îl îndemni să râdă. 15 (Pop; îe) A avea ~ lungă sau (a fi) lung de (ori la, în) ~ (sau, reg) fraged la ~ A fi vorbăreț. 16 (Îae) A fi incapabil de a păstra un secret. 17 (Pfm; îe) A fi (sau a avea) ~ (foarte) ascuțită (ori veninoasă, otrăvită, rea, neagră, de șarpe) A spune vorbe răutăcioase. 18 (Îae) A fi bârfitor. 19 (Îlav) Cu ~ înveninată (sau veninoasă) Cu răutate. 20 (Fam; îe) A înțepa cu ~ba sau (reg) a fi cu (sau a avea) piper, țepi pe sau aguridă sub ~ A fi sau a vorbi ironic ori malițios Si: a batjocori. 21 (Fam; îe) A fi slobod la ~ (sau ~ slobodă ori a avea ~ba dezlegată) A fi excesiv de sincer și direct în vorbire. 22 (Îae) A fi necontrolat în vorbire. 23 (Îae) A fî incapabil de a păstra un secret. 24 (Fam; îe) A fi cu două ~bi sau a avea (mai) multe ~bi A fi mincinos sau prefăcut. 25 (Îae) A fi ipocrit. 26 (Pfm; îe) A fi iute de ~ A vorbi prea repede. 27 (Pfm; îe) A avea ~ ascuțită (sau a-i umbla ~ba cu ascuțime) A fi înzestrat cu însușirea de a vorbi convingător. 28 (Imt; îe) A-și mușca ~ba A tăcea, evitând să spună ceva nepotrivit. 29 (Fam; îe) A-și înghiți ~ba A mânca cu mare poftă. 30 (Îae) A amuți de uimire, de emoție etc. 31 (Îae) A se abține de la a spune ceva nepotrivit. 32 (Pfm; îe) A-și ține (sau băga) ~ba (în gură) A tăcea. 33 (Pfm; îe) A-și pune frâu la ~ (sau ~bii) ori a-și înfrâna (sau struni) ~ba A se feri de a spune ceva necuviincios. 34 (Fam; îe) A scoate (sau a-i ieși cuiva) ~ba de-un cot A i se tăia respirația datorită efortului sau oboselii Si: a gâfâi. 35 (Îae) A fi foarte obosit. 36 (Fam; îe) A trage (pe cineva) de ~ A pune cuiva întrebări multe și insistente pentru a afla anumite lucruri Si: a iscodi. 37 (Fam; îe) A (i) (se) dezlega (cuiva) ~ba sau a se dezlega (ori a prinde) la ~ sau a prinde ~ A căpăta chef de vorbă. 38 (Îe) A (se) dezlega (cuiva) ~ba A-și redobândi facultatea vorbirii. 39 (Pfm; îe) A-și bate ~ba(-n gură de pomană) sau a-și toci ~ba A vorbi mult și neîntrerupt, fără a fi luat în seamă. 40 (Pfm; îe) A-i merge (cuiva) ~ba ca o moară stricată (sau de vânt) (ori, reg, a-i toca ~ba în gură sau a-i bate ~ba) A vorbi repede și fără întrerupere Si: a flecări, a pălăvrăgi. 41 (Pfm; îe) A avea mâncărime (sau, reg, mâncărici, mâncătură) la (sau de) ~ ori a avea vierme (sau, reg, gâdilici) la ~ sau a-l mânca (ori a-l arde ~ba) sau, reg, a-l frige ~ba (ori la ~) A vorbi prea mult Si: a fi limbut, a fi palavragiu, a fi vorbăreț. 42 (Pfm; îe) A (i) se încurca (sau împiedica) (cuiva) ~ba (în gură sau la vorbă) A rosti cu greutate cuvintele din cauza unei emoții, a băuturii etc. 43 (Pfm; îe) A avea ~ba legată A refuza să vorbească. 44 (Îvp; îe) A nu avea ~ în gură (sau de grăit) A nu dori să vorbească. 45 (Înv; îe) A-i fi (cuiva) ~ba legată sau a fi cu ~ba legată (sau legată, încurcată) A fi mut. 46 (Înv; îla) Împiedicat la ~ (sau, pop, cu ~ba împiedicată) Bâlbâit. 47 (Reg; îs) ~ lată Care se exprimă greoi, din cauza limbii mari. 48 (Pfm; îe) A vorbi sau (a grăi) în vârful ~bii (sau în ori pe ~) sau a-i fi (cuiva) ~ba prinsă (ori împiedicată) A fi peltic. 49 (Pop; îe) A (i) se lega (cuiva) -ba (în gură) sau a-i pieri (ori a i se încurca, a-i îngheța, a i se îngroșa, a i se lua, a i se scurta) (cuiva) ~ba A nu mai avea curajul să vorbească Si: a amuți. 50 (Pop; îe) A-i pieri cuiva ~ A muri. 51 (Pop; îe) A-i lega (sau a scurta, a tăia) (cuiva) ~ba A împiedica pe cineva să spună ceva calomnios sau jignitor. 52 (Pop; îe) Pișcat (sau înțepat) la ~ sau prins de ~ Ușor amețit de băutură Si: (pfm) afumat, cherchelit. 53 (Reg; îe) A avea păr pe ~ A fi lipsit de educație. 54 (Reg; îla) Cu păr pe ~ Lipsit de educație, de maniere Si: prost, necioplit. 55 (Îe) A avea ~ de aur A avea darul de a vorbi frumos și elocvent. 56 (Îe) A fi cu ~ba fagure de miere A vorbi excesiv de prietenos și amabil. 57 (Pfm; îe) Pușchea(-ți) pe ~(-ți) Se spune cuiva care vorbește despre un lucru neplăcut, pentru ca aceasta să nu se îndeplinească. 58-59 (Pfm; îe) A (nu) pune pe ~ (ceva) A (nu) gusta din ceva. 60 (Reg; îe) A-și bate ~ba-n gură ca calicii la pomană A vorbi repede și prost. 61 (Reg; îe) Parcă-l trage cineva de ~ Se spune despre cineva care vorbește mult, neputând păstra un secret. 62 (Reg; îe) Nu i-a (sau nu v-a etc.) tors mama pe ~ Se spune despre cineva care vorbește cu ușurință. 63 (Reg; îae) Se spune despre cineva care vorbește morocănos. 64 (Reg; îe) A-și toarce pe ~ A se gândi bine înainte de a vorbi. 65 (Pfm; îe) Cum îi vine sau ce-i vine pe ~ Fără a-și controla exprimarea, sub impulsul unei stări de moment. 66 (Îe) A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) (cuiva) pe ~ (ceva) A fi pe punctul de a spune ceva. 67 (Îae) A nu-și aminti un lucru bine știut. 68-69 (Reg; îe) L-a(u) mușcat albinele (sau albina) de ~ Se spune despre cineva care nu vorbește (prea mult). 70 (Îae) Se spune despre un om beat. 71 (Pop; îe) Gură am și ~ n-am Se spune atunci când cineva se abține, deși ar mai avea multe de adăugat. 72 (Pop; îe) A nu-și băga ~ba unde nu-i fierbe oala A nu se amesteca într-o problemă care nu-l privește. 73 (Pop; îe) Inima o are pe ~ sau ce-i pe inimă aceea-i și pe ~ sau ce are-n suflet are și pe ~ Se spune despre o persoană sinceră, deschisă și onestă. 74 (Reg; îs) ~ba beregății Uvulă. 75 Facultate de a vorbi Si: grai, vorbire. 76 (Înv; îe) A da ~ prin țară A face să se știe pretutindeni. 77 (Trs; îs) Răsura ~bii Amendă aplicată cuiva găsit vinovat de calomnie. 78 (Înv; îs) ~ strâmbă Calomnie. 79 (Îvp; îls) Carte cu ~ de moarte Testament. 80 (După verbe ale zicerii; îlav) Cu (sau, rar prin) ~ de moarte Ca ultimă dorință, exprimată pe patul morții. 81 (Pex; îal) Ca dispoziție testamentară. 82 (Îe) A lega pe cineva cu ~ de moarte A obliga pe cineva prin jurământ să îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 83 (Înv; îs) Frântură (sau frământare) de ~ Vorbire încâlcită. 84 (Pex; îas) Frază încâlcită, alcătuită din cuvinte greu de rostit. 85 (Spc; îas) Joc ce constă în rostirea rapidă și corectă a unei asemenea fraze. 86 (Înv) Prizonier de la care se obțineau informații asupra situației din armata inamică. 87 (Arg) Spion. 88 (Înv; udp „despre”, „de” etc.) Informație asupra situației inamice. 89 Tăiș de metal al unui cuțit, briceag sau al altor instrumente Si: pană, pânză. 90 (Pop; îs) ~ de trăsnet (sau a trăsnetului) Rămășiță a unei sulițe, sau a unei alte arme străvechi, descoperită cu prilejul unei săpături, despre care se credea că a fost împlântată în adâncul pământului de un trăsnet. 91 (Îlav) Nici cu (sau cât ori ca) o ~ de cuțit Nici cât de puțin. 92 Parte metalică a ciocanului, opusă capului cu care se bat cuiele, prelungită și subțiată spre vârf Si: (pop) pană. 93 (Reg) Vârf al șurubelniței. 94 Fiecare dintre arătătoarele ceasului. 95 Pendul al unui orologiu. 96 Bară mobilă, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 97 (Reg; îs) ~ de clopot Joc la priveghi, nedefinit mai îndeaproape. 98 Indicator la cântare sau la orice instrument de măsurat. 99 (Pan) Parte a unor obiecte, alungită și mobilă, de forma unei limbi (1). 100 (Înv; pan) Lingou. 101 (Înv; pan) Parte alungită și ascuțită a tălpii fierului de călcat. 102 (Îrg; pan) Bucată de lemn sau de metal alungită, folosită ca încuietoare la uși, porți etc. 103 (Reg) Pisălog la piuliță. 104 (Reg) Hădărag (1). 105 (Reg) Fiecare dintre cele două brațe ale cleștelui. 106 (Reg) Cumpănă a fântânii. 107 (Reg) Picior al pilugului în care se prind aripile fusului de la piuă. 108 (Reg) Fiecare dintre crestăturile în formă de trepte de la capătul de jos al pilugului, cu ajutorul cărora postavul este întors și răsucit în piuă. 109 (Reg) Fiecare dintre aripile fusului care ridică pilugul de la piuă, agățându-se în piciorul acestuia. 110 (Pop) Parte a dispozitivului de oprire automată la mașina bătătoare. 111 (Pop) Proeminență de la partea de jos a oiștei porții, care face ca aceasta să se deschidă și să se închidă cu ușurință. 112 (Reg) Cârlig în care se agață zăvorul de la ușă, poartă etc. 113 (Reg) Parte de la car sau sanie de care se fixează proțapul Si: (pop) cârlig, grui, furcă, (reg) popârțac, splină. 114 (Reg) Parte care face legătura între crucea și inima căruței. 115 (Reg) Tânjală. 116 (Reg) Parte a căruței nedefinită mai îndeaproape. 117 (Pop) Cordar la ferăstrău. 118 (Tăb; reg) Piesă alungită și mobilă a stativelor pe care se întind pieile ce urmează a fi prelucrate. 119 Proptea a alergătoarei de la războiul de țesut Vz: rezemătoare, sprijinitoare. 120 (Plg) Fier lat, ascuțit la un capăt, cu care se ară. 121 (Îs) ~ba cracilor (sau cracii cu ~) Cârlig cu ajutorul căruia se reglează schimbătorul plugului, introducându-se în una dintre găurile cu care această piesă este prevăzută. 122 (Muz) Plăcuță de lemn deasupra căreia se întind coardele unor instrumente muzicale Si: tastieră, (rar) tastă. 123 (Muz; rar) Ancie a unui instrument de suflat. 124 (Muz; rar) Clapă la instrumentele muzicale cu claviatură Si: tastă, tușă. 125 Cuțit de lemn la meliță Si: (reg) bătăiuș, bătător, condei, spată, tocător. 126 Deschizătură lăsată la gardul de pescuit. 127 (Pes) Fiecare dintre cele două deschizături ale sacului unui vintir. 128 Vârf al cârligului la undiță. 129 (Reg) Șanț care desparte în două mari semicercuri vatra cuptorului, construită din pământ bătătorit. 130 (Reg) Colac împărțit la pomeni. 131 Fâșie de piele, pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul etc. 132 Obiect de metal, os, material plastic etc. care ajută la încălțarea pantofilor Si: încălțător. 133 (Îvp) Cui de la cataramă. 134 Bucată de piele care se coase la marginea posterioară de sus a cizmelor, pentru a le putea trage pe picior. 135 (Bot; reg; îc) ~ba-apei Broscariță (Potamogeton natans). 136 (Bot; reg; îac) Pașă (Potamogeton crispus). 137-140 (Bot; reg; îac) Broasca-apei (Potamogeton pussilus, lucens, perfoliatus și pectinatus). 141 (Bot; reg; îc) ~ba-bălții, ~ba-bălților, ~ba-broaștei, ~ba-oii, ~ba-vacii Limbariță (Alisma plantago aquatica). 142 (Bot; reg; îc) ~ba-boierului Barba-boierului (Ajuga laxmanni). 143 (Reg; îc) ~ba-boului (-cea-mică) Plantă erbacee meliferă din familia boraginaceelor, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori uvulacee, roz sau rar albe Si: (reg) atrățel, boroanță, iarbă-de-bou-sălbatică, limbariță, miruță, roșii (Anchusa officinalis). 144 (Reg; îac) Plantă erbacee din familia boraginaceelor, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre mari Si: (reg) miruță, (rar) orcanetă (Anchusa italica). 145 (Bot; reg; îac) Plantă din familia amarilidaceelor, originară din America, cu trunchiul scurt și gros, cu frunze verzi-albăstrui, care înflorește la 5-25 de ani, numai o singură dată și apoi moare Si: (reg) haluz, roadă, săbor, spin (Agave americana). 146 (Bot; reg; îac) Sică (Statice). 147 (Bot; reg; îac) Belșiță (Canna indica). 148 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-câinelui, ~ba-mielului, ~ba-mielușelului Alior (Borago officinalis). 149 (Bot; îc) ~ba-boului Lușcă-albă (Ornithogalum caudatum). 150 (Bot; reg; îac) Iarba-șarpelui (Echium vulgare). 151 (Bot; reg; îac) Pătlagină (Plantago major). 152 (Bot; reg) Măcriș (Rumex acetosa). 153 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștei Iarba-broaștelor (Hydrocharis morsus-ranae). 154 (Bot; reg; îc) ~ba-bălților, ~ba-broaștei, ~ba-oii, ~ba-șarpelui Pătlagină (Plantago lanceolata). 155 (Bot; reg; îc) ~ba-caprei Specie de lăptucă. 156 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-căii, -ba-câinelui, -ba-cucului, ~ba-mielului Arăriel (Cynoglossum officinale). 157 (Bot; reg; îc) ~ba-cățelei Plantă nedefinită mai îndeaproape. 158 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-cerbului, ~ba-oii, ~ba-vacii, ~ba-vecină, ~ba-vecinei Năvalnic (Scolopendrium vulgare). 159 (Bot; reg) Lipicioasă (Galium aparine). 160 (Bot; reg) Splină (Chrysosplenium alternifolium). 161 (Bot; reg; îc) ~ba-cerbului, ~ba-șarpelui Ferigă (Dryopteris filixmas). 162 (Bot; reg; îac) Unghia-ciutei (Ceterach officinarum). 163 (Bot; reg) Pieptănariță (Cynosurus cristatus). 164 (Bot; reg) Cocoșei (Erythronium dens canis). 165 (Reg; îc) ~ba-cucului, limba-șarpelui Plantă erbacee perenă din încrengătura pteridofitelor, cu rizom scurt, târâtor, de obicei cu o singură frunză penat-compusă Si: (reg) coian, dragoste, iarba-dragostei, lăpăriță, limbar (Botrychium lunaria). 166 (Bot; reg; îac) Plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica). 167 (Bot; reg) Buruiană-de-ghing (Gentiana praecox). 168 (Bot; reg; îc) ~ba-cucului Mâna-Maicii-Domnului (Orchis maculata). 169 (Bot; reg; îac) Poranici (Orchis mascula). 170 (Bot; reg; îac) Iarbă-moale (Stellaria holostea). 171 (Bot; reg; îac) Ură (Gymnadenia conopea). 172 (Bot; reg; îc) ~ba-gâștei Bob-de-țarină (Lathyrus sylvester). 173 (Bot; reg; îc) ~ba-mării Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori albe, roze, purpurii și, mai ales, violete, dispuse în umbrelă, originară din regiunile sudice ale Europei și cultivată adesea ca plantă decorativă Si: (reg) lilicele, limbușoară, omățăl, punga-ciobanului, saști, traista-ciobanului (Iberis umbellata). 174 (Bot; reg; îac) Lilicele (Iberis semperflorens). 175 (Reg; îac) Planta Iberis pinnata. 176 (Reg, îc; șîf ~ba-mielușelului) ~ba-mielului Plantă erbacee din familia boraginaceelor, cu flori albastre, rar albe Si: (reg) alior, arăriel, arățel, atrățel, boranță, boranță-roșie, laptele-câinelui, mierea-ursului (Borrago officinalis). 177 (Bot; reg; îac) Otrățel (Onosma arenaria). 178 (Reg; îc) ~ba-oii (sau ~ba-oaiei) Plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase Si: (reg) pălămidă (Cirsium canum). 179 (Reg; îac) Mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz, grupate în spice Si: (pop) minciună, patlagină, plătagină (Plantago gentianoides). 180 (Reg; îac; șîc ~ba-oii-cea-amară) Plantă din familia compozitelor, cu rizom scurt și gros, cu numeroase rădăcini lungi și groase, tulpină erectă și flori roșii, care crește prin fânețe umede și sărăturoase Si: (pop) iarbă-mare, steghie-turcească (Leuzea salina). 181 (Bot; reg; îac) Podbal (Tussilago farfara). 182 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștei, ~ba-vacii Rodul-pământului (Arum maculatum). 183 (Bot; reg) Lemnul-Maicii-Domnului (Santolina chamaecyparissus). 184 (Bot; reg; îc) ~ba-păsării Liliuță (Anthericum ramosum). 185 (Reg; îc) ~ba-păsăricii Planta Cuscuta. 186 (Reg; îc) ~ba-boului, ~ba-peștelui Plantă erbacee perenă cu frunze verzi-albăstrui și flori violete, dispuse în panicul, răspândită prin locuri umede și sărate (Limonium vulgare). 187 (Reg; îac) Plantă erbacee din familia plumbaginaceelor, răspândită pe pășuni de munte (Armeria elongata). 188 (Reg; îc) ~ba-rățoiului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 189 (Reg; îc) ~ba-soacrei Plantă cărnoasă arborescentă din familia cactacee, originară din America, cu tulpina erectă, ramificată, cu sau fără spini, cu flori mari, galbene sau roșii Si: (reg) broască, stoletnic (Opuntia ficus-indica). 190 (Reg; îac) Plantă din familia cretaceelor, cultivată în Africa, America și Europa pentru fructele sale (smochine de Spania) și, de asemenea, plantată ca gard viu (Opuntia vulgaris). 191 (Bot; reg; îc) ~ba-șarpelui Ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri Si: grăitoare-de-rău (Ophioglossum vulgatum). 192 (Reg; îac) Plantă din ordinul umbeliferelor, cu tulpină înaltă de 40-100 cm, ramificată, cu flori numeroase, albe sau roșietice, care crește prin fânețe și poieni umede, semisărate Si: floarea-țigăncii, leuștean-de-bahnă, leuștean-sălbatic, morcov-sălbatic (Peucedaum latifolia). 193 (Reg; îac) Plantă cu frunzele lanceolate, folosită în medicina populară pentru proprietățile ei astringente sau contra tusei Si: căruțele, coada-șoricelului, iarba-tăieturii, limba-bălților, limba-broaștei, limba-oii, limbariță, pătlagină, pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata). 194 (Bot; reg; îac) Stupitul-cucului (Cardomina protensis). 195 (Bot; reg; îac) Ferigă (Dryopteris filix-mas). 196 (Reg; îc) ~ba-cucului Planta Botrychium lunaria. 197 (Bot; reg; îc) ~ba-șopârlei Dornic (Falcaria sioides). 198 (Bot; reg; îac) Specie de stânjenei nedefinită mai îndeaproape. 199 (Bot; reg; îac) Burete nedefinit mai îndeaproape. 200 (Reg; îc) ~ba-șopârlei Planta Falcaria rivini. 201 (Reg; îc) ~ba-vrabiei Mică plantă erbacee anuală, cu frunze liniar-lanceolate și flori axiale verzi (Thymelae passerina). 202 (Bot; reg; îc) ~-de piatră Foaie-grasă (Pinguicula vulgaris). 203 (Reg; îc) ~-de-mare (sau ~ba-boului, ~ba-vecinii) Plantă din familia cetacee, cu tulpină lungă, cărnoasă, prevăzută cu țepi, cu flori roșii, cultivată și ca plantă ornamentală Si: (reg) bostan, broască, palmă, stoletnic, talpa-ursului (Phyllocactus ackermanni). 204 (Îac) Pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). 205 (Îac) Pește marin comestibil asemănător cu calcanul, care are corpul plat și aproape oval, acoperit de solzi fini, ce trăiește pe fundul nisipos, în apropierea coastei, și a cărui carne este foarte gustoasă (Pleunorectes solea). 206 (Îac) Pește marin de formă plată, cu amândoi ochii pe aceeași parte, care trăiește pe fundul apelor Si: cambulă (Pleuronectes plesus). 207 Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele Si: limbaj (1). 208 (Pgn) Limbaj (10). 209 (Îe) A nu vorbi aceeași ~ A nu avea același mod de a gândi sau de a simți. 210 (Îs) ~ aglutinată Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă prin înlănțuirea de afixe strict specializate pentru fiecare funcție în parte. 211 (Îs) ~ flexionară Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și care au, în general, valori complexe. 212 (Îs) ~ analitică Limbă (207) flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice și al cuvintelor auxiliare. 213 (Îs) ~ sintetică Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă, de obicei, prin adăugarea de afixe la tema cuvintelor. 214 (Înv; îs) ~ba cârâitorilor Argou folosit de hoți. 215 (Îs) ~ păsărească Argou al copiilor constând în intercalarea unor silabe suplimentare între silabele cuvintelor. 216 (Pex; îas) Limbaj (1) convențional, greu de înțeles. 217 (Îs) ~ maternă (sau, îvr, mamă ori maicei) Limbă (207) pe care o învață cineva în copilărie, de la părinți. 218 (Îs) ~ (de) bază (sau fundamentală) ori ~ mamă Limbă (207) din care provin limbile (207) aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic. 219 (Îs) ~ internațională (sau universală) Limbă (207) națională cu largă circulație în afara granițelor acelei țări, folosită în relațiile internaționale dintre state. 220 (Îs) ~ modernă Limbă (207) vorbită în perioada actuală sau într-o epocă apropiată. 221 (Îs) ~ clasică Limbă (207) care apaține Antichității greco-latine, din epoca ei clasică, considerată ca bază a educației și civilizației. 222 (Pex; îas) Formă a unei limbi (207) care are calitățile estetice ale perioadei clasice. 223 (Îs) ~ vie Limbă (207) care se vorbește în mod curent. 224 (Îs) ~ moartă Limbă (207) care nu se mai învață ca limbă maternă și nu se mai află în circulație. 225 (Îs) ~ națională (ori, îvr, naționalicească) Limbă (207) comună și unică a tuturor membrilor unei națiuni. 226 (Îs) ~ literară Cel mai corect aspect al limbii naționale, produs al unei continue prelucrări de către scriitori, publiciști, oameni de știință etc., utilizat în mediile intelectuale, în instituții etc. 227 (Îs) ~ de stat (sau oficială, ori, îvr, oficioasă) Limbă (207) utilizată în administrația unui stat sau într-una dintre instituțiile acestuia. 228 (Îs) ~ comună (sau înv obștească) Aspect al unei limbi (207) folosit ca mijloc de comunicare al întregii colectivități, independent de apartenența dialectală a vorbitorilor. 229 (Îas) Fază din trecutul unei limbi (207), anterioară diversificării ei dialectale. 230 (Îs) ~ veche Limbă (207) vorbită în perioadele din trecut, constituindu-se ca o etapă anterioară, distinctă de limba modernă. 231 (Îs) ~ curentă (sau de toate zilele, de conversație) Limbă obișnuită, folosită în relațiile zilnice dintre oameni. 232 (Îs) ~ standard Aspect al unei limbi (207) care reprezintă trăsăturile ei comune și modelul general de folosire. 233 (Îs) ~ scrisă Aspect al limbii naționale, consemnat în textele scrise. 234 (Îs) ~ vorbită Limbă (207) uzuală, utilizată în mod obișnuit în viu grai. 235 (Îs) ~ba surdomuților Totalitate a semnelor folosite de surdomuți pentru a comunica. 236 (Reg; îe) S-au mestecat ~bile Se spune când, într-o adunare, petrecere etc. discuțiile devin aprinse și vorbitorii încep să se certe. 237 (Pfm; irn; îs) ~ chineză Vorbire confuză, greoaie, din care nu se înțelege nimic. 238 (Îvp) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă (207) Si: națiune, neam, popor. 239 Fel de a vorbi, de a se exprima sau de a comunica al cuiva într-o anumită împrejurare. 240 (Spc) Stil al unui scriitor, al unei opere literare. 241 (Îlav) Pe ~ba cuiva Pe înțelesul interlocutorului. 242 (Pex; îal) Potrivit felului de a gândi sau de a simți al vorbitorului, interlocutorului sau a celui despre care se vorbește. 243 (Înv; îs) ~ de (sau în) mare Golf. 244 (Udp „de”) Porțiune alungită, îngustă, dintr-o suprafață, corp material etc. Si: fâșie, șuviță. 245 (Înv; îs) ~ de pământ Peninsulă. 246 Fâșie lungă și îngustă de pământ, pădure etc. 247 Rază de lumină care străbate întunericul. 248 Flacără de formă alungită. 249 (Îs) ~ de foc Fosfură de hidrogen care iese din mlaștini și arde singură. 250 (Îe) A vorbi (două) ~bi diferite A nu avea același mod de a gândi și de a simți. 251 (Îs) ~ de lemn Limbaj al propagandei totalitare, caracterizat prin formule fixe, șabloane, exprimare greoaie etc. 252 (Lpl; îc) ~bi de pisică Tip de fursecuri înguste și alungite. 253 (Arg; dep; îe) A da ~bi A avea relații sexuale orale. corectat(ă)

NODUROS, -OASĂ adj. 1. (Despre ațe, sfori, funii, țesături etc.) Care are (multe) noduri (I 1), cu noduri. Două funii se rupea, Numai una rămînea, Una lungă nodoroasă, Cît un braț voinic de groasă! alecsandri, p. p. 145. ◊ Fig. Neamurile barbare... găsind pînza limbei urzită..., aruncau cîte un fir de bătătură de a lor, groasă și nodoroasă. negruzzi, s. i, 267. 2. (Despre arbori, lemne, diverse plante) Cu noduri (II1), plin de noduri; cioturos, (învechit și regional) nodos. Peștii... pluteau alături cu buștenii noduroși de stejar. odobescu, s. iii, 16. Toroipanul... și-l cioplise el dintr-un lemn nodoros de măslin sălbatec și și-l ferecase cu fier. ispirescu, u. 33. Un stejar lăsa brațe noduroase și bătrîne peste un norod de dediției. galaction, o. 46. Zaharia Duhu arătă cu bastonul noduros, spre ghivecile cu flori suspendate pe suporturi de lemn văpsit verde. c. petrescu, a. 306, cf. id. s. 12. Făceau puțină umbră doi zarzări bătrîni, cu trunchiurile noduroase. sadoveanu, o. vii, 322, cf. iv, 185. Printre ele, cresc rari măslini slabi, noduroși, abia ducîndu-și zilele în pămîntul lor pietros. Bart, s. m. 54. Un om umbla să bage-n casă O scîndură de brad, cam noduroasă. arghezi, s. p. 31, cf. id. c. o. 217. Vîntul suna frunzele sărace ale arborilor, legăna crengile noduroase. stancu, u.r.s.s. 197. Erau și alții, cu bastoane grele, noduroase. pas, z. i, 212. Bătrîni sprijinindu-se pe bîte noduroase. v. rom. iunie 1954, 127. Arborele crește drept, strîmb, buburos. nodoros. h iv 52. Tu ești, brade, clenguros Și la trup ești nodoros. jarnIk-bîrseanu, d. 508. Și sucită, Și-nvîrtită, Și țăpoasă, noduroasă (Mătura), pamfile, c. 26. ◊ Fig. Nu simțea nici o plăcere de a lua pe cerbicea sa un jug atît de noduros. barițiu, p. a. ii, 634. ♦ (Substantivat, f.) Încîlcitură de plante. cf. brandza, FL. 496, GRECESCU, FL. 624, PANȚU, PL. 3. (Despre ființe sau despre părți ale corpului lor) Cu articulații proeminente sau cu proeminențe. cf. nod (II 2). Șeful de masă luă pachetul de cărți c-o mină uscată și nodoroasă. delavrancea, s. 133. Își simțea oasele trupului grele, noduroase și ascuțite. vlahuȚă, o. a. 122. Mîinile... noduroase de muncitor strîngeau voinicește coarnele plugului. sandu-aldea, u. p. 7. Erau niște voinici noduroși care se plimbau prin munți ca pe moșia lor. agîrbiceanu, s. p. 16. Nu rămînea din gîtul de pui decît o lungă, nodoroasă și încovoiată „mîța popii”. hogaș, m. n. 37. Un cîine veni lîngă dînsul, îi linse mîinile noduroase, își culcă pe genunchii lui capul. rebreanu, i. 80. Picioarele lui noduroase și gîtuite par smulse din butuce. arghezi, p. t. 10. Mîinile nodoroase... drămăluiau... cele două talismane ale neamului Vardarilor. c. petrescu, a. r. 196. Și-și frîngea mîinile uscate și noduroase. beniuc, m. c. i, 366. Oase noduroase, Din oase mărunte De ciute cărunte. teodorescu, p. p. 60. 4. (Despre obiecte) Care are părți proeminente, îngroșate, cocoloașe, asperități. v. colțuros. În vîrf nodoros de munte Să roagă cu lacrămi crunte (a. 1802). gcr ii, 192/1. Înghit din oală Prea nodoroase Găluști vîrtoase. i. văcărescul, p. 342/12. Hîrîită, nodoroasă stă în colb rîșnița veche. eminescu, o. i, 84. Își aprinse țigara, o țigară grosolană și noduroasă de tutun ieftin. barbu, ș. n. 122. ♦ (Substantivat, n.; argotic) Țigară. cf. călinescu, e. o. i, 27. 5. Fig. Grosolan, necioplit (1). Cine nu știe măsura n-a știut în veci a scri: ...Un vers nu avea putere și ajunge nodoros; Eu mă tem d-a zice multe și mă fac întunecos. heliade, o. i, 120. Vreo cîteva vorbe trînti... D-ale nodoroase, ca niște ciomege. pann, p. v. ii, 100/16. 6. Fig. (Regional) Prefăcut, fățarnic (Boișoara-Călimănești). alr i 1 558/795. E nodoros, cine-i știe gîndurile lui? ib. – pl.: noduroși, -oase. – Și: nodoros, -oasă adj. – Nod + suf. -uros.

cofă (cofe), s. f. – 1. (Trans., înv.) Strachină, blid. – 2. Găleată de lemn. – 3. Măsură de capacitate înv., pentru lichide, în valoare de 1,33 litri. – Mr. cofă, megl. covă. Cuvînt care apare în multe limbi, pare a fi intrat în rom. pe mai multe căi în același timp; bg., sb. kova, kofa, ngr. ϰάφα „coș”, tc. kova, alb. kofé, rut., mag. kofa. Pare a fi vorba de gr. ϰάφινος, de unde arab. quffa și de aici lat. med., sp. cofa, it. coffa (Battisti, II, 1002), germ. Kufe (săs. Kof). În rom. poate proveni din bg., sb. sau mag., sau din toate trei dintr-o dată. Pare cuvînt identic cu cof, s. n. (albie, coastă, parte), puțin folosit; cf. și cofer, s. n. (găleată, coș de nuiele; polonic; mistrie), pe care DAR îl pune în legătură cu germ. Küfer. Cf. cufăr. Der. cofar, s. m. (persoană care face sau vinde găleți), după ipoteza improbabilă a lui Cihac, II, 492, provine din mag. kufár; cofări, vb. (a vinde cu bucata, mai ales alimente); cofăriță, s. f. (femeie care vinde fructe de pădure); cofaș, s. m. (Munt., mincinos, înșelător) trebuie explicat prin expresia a prinde cu cofa „a descoperi minciunile cuiva”, a duce cu cofa „a amăgi” (explicația din DAR, plecîndu-se de la cofar, pare greșită); covă, s. f. (borcan, cană), provine din tc., ca și în megl.

STIL, stiluri, s. n. I. 1. Felul propriu de a se exprima al unei persoane (în special al unui scriitor); totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le folosește un scriitor pentru a obține anumite efecte de ordin artistic. Cultivă stilul simplu și epitetul rar. TOPÎRCEANU, P. 50. Cu tot avîntul imaginației, stilul [în «Luceafărul»] e tot simplu, alcătuit din părțile esențiale și principale ale vorbirii: substantive și verbe. IBRĂILEANU, S. 131. Cezar Priboianu n-are stil îngrijit, nici fraze de efect. VLAHUȚĂ, O. AL. II 25. ◊ Stil indirect = vorbire indirectă, v. indirect. Stil direct = vorbire directă, v. direct. Stil oral = fel de exprimare în scris, care imită naturalețea exprimării orale. Figură de stil v. figură (5). Greșeală de stil = greșeală de exprimare, constînd dintr-o abatere de la regulile sintaxei sau dintr-o întrebuințare improprie a termenilor. ♦ Talentul, arta de a-și exprima gîndirea într-o formă aleasă, personală. Unii dintre cei care s-au ocupat de opera lui Tolstoi i-au reproșat lipsa de stil. SADOVEANU, E. 231. ♦ Limbaj. [Era] anost, cum se zice la București în stilul familiar. BOLINTINEANU, O. 416. ♦ (Neobișnuit) Construcția caracteristică a frazei într-o limbă. Dacă este ca neamul romîn să aibă și el o limbă și o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanților și se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradițiile și obiceiurile pămîntului, unde stau ascunse încă și formele și stilul. RUSSO, S. 36. Cuvintele sînt țărușile, idiotismul este marca, iar stilul este naționalitatea unei limbi. id. ib. 93. 2. Metodă, manieră de lucru, de interpretare caracteristică unui artist, unui popor, unei epoci. Ceardac, cu coloane de lemn în stil romînesc. EFTIMIU, Î. 9. Urîte construcții; nici un stil; niște turnuri făcute toate după același calup. BART, S. M. 44. Vigoare în loc de grație, demnitate în loc de frumusețe, strictă exactitate la reproducerea naturii omenești în loc de forme estetice ideale, iată calitățile ce caracteriză stilul sculpturii din timpul lui Traian. ODOBESCU, S. III 75. ◊ Loc. adj. De stil = executat după moda unei anumite epoci din trecut. Mobilă de stil. 3. Mod, fel, manieră de a fi, de a acționa, de a se comporta. Exista un anumit stil în purtarea rangului, o îngîmfare neclintită, o depărtare înghețată de lume. VORNIC, P. 90. Felul său, mai bine zis, stilul ospitalității la castelul «Iulia Hașdeu» e cu totul deosebit. CARAGIALE, N. F. 148. ◊ Loc. adj. și adv. În stil mare = (conceput sau realizat) cu mijloace mari, în mare. Și eu am impresia că am să dau o mică bătălie «în stil mare». CAMIL PETRESCU, U. N. 317. 4. (În expr.) Stil nou = metodă de socotire a timpului după calendarul gregorian. Stil vechi = metodă de socotire a timpului după calendarul iulian. II. 1. Condei de metal sau de os, ascuțit la un capăt și turtit la celălalt, cu care se scria în antichitate pe tăblițele de ceară; fig. arta scrisului, meșteșugul scriitorului. Nobilime crudă și coruptă... iată-te descrisă de stilul lui Juvenal. SADOVEANU, O. VII 97. 2. (Bot.) Gîtul pistilului care pornește de la ovar și care poartă stigmatul. – Pl. și: (II 2) stile (FLORA R.P.R. II 84).

lopată sf [At: TETRAEV. (1574), 4 / V: (îrg) lup~ / Pl: ~peți, (îrg) ~pețe, ~pete / E: slv лопата] 1 Unealtă formată dintr-o placă de fier, ușor concavă, montată pe o coadă de lemn, cu care se ridică sau se aruncă pământ, pietriș, nisip etc. Si: (reg) șuflă¹. 2 (D. dinți; îla) Ca ~pețile Lați. 3 (Îlav) Cu ~ta În cantitate mare. 4 (Fam; îs) Sapa și ~ta Moarte. 5 (Pex) Cantitate de material cât se poate lua o dată cu lopata (1). 6 Vâslă. 7 (Pan) Unelte sau obiecte care se aseamănă ca formă cu lopata (1), având diferite utilizări. 8 Unealtă de lemn, cu coadă lungă, cu care se vântură cerealele Si: (reg) lopățică (5). 9 (D. cereale; îlv) A da la ~ A vântura. 10 Unealtă de lemn, cu coada lungă, cu care se bagă pâinea în cuptor Si: (reg) lopățică (6). 11 (Reg; îs) ~ de săpat, ~ de picior, ~ de fier Cazma. 12 (Reg) Unealtă de spart gheața Si: (reg) ceaglă. 13 Unealtă, la forjă, cu care se împinge în lateral cocsul sau cărbunele de lemn, pentru a nu acoperi focul, sau cu care se îndepărtează zgura. 14 (Reg) Vătrai. 15 (Reg; îs) ~ de maltăr, – de măltărit Mistrie. 16 (Reg; șîs) ~ mică Unealtă cu care se curăță de pământ brăzdarul și cormana plugului Si: otic, (reg) lopățică (9). 17 (Reg) Unealtă de lemn folosită de ciobani pentru a amesteca zerul pus la fiert Si: (reg) lopăcioară (5), lopătuță (2), lopățică (10). 18 (Trs) Cuțit de lemn cu care se taie cașul. 19 (Reg) Unealtă cu care se zdrobesc prunele într-un hârdău. 20 (Trs) Un fel de căuș cu care, la moară, se ia făina proaspăt măcinată din troacă și se bagă în sac Si: (reg) lopățică (11). 21 (Reg) Obiect cu care se măsoară, la moară, făina sau mălaiul. 22 Baston cu care se lovește mingea la oină sau la alte jocuri Si: (reg) lopățică (12). 23 (Rar) Obiect cu care se omoară muștele Si: (rar) lopățică (13). 24 (Pan) Fiecare dintre scândurile fixate la circumferința roții la moara de apă Si: (pop) aripă, lopățică (14), pală⁴. 25 (Reg; pan) Fiecare dintre aripile unei mori de vânt Si: fofează. 26 (Thl; pan) Fiecare dintre cele patru pale⁴ ale propulsorului nautic. 27 (Reg; pan) Capăt de fier al fusului roții de apă a joagărului, care se învârte în scobitura unei bârne Si: cepău. 28 (Reg; pan) Cui gros de fier care se află în capătul grindeiului morii de apă, pe care aceasta se învârte Si: (reg) lopar (4). 29 (Reg; pan) Parte de jos a jugului, pe care se sprijină gâtul boilor Si: policioară, poliță¹, (reg) lopăcioară (6), lopățică (15), lopiscă (5), podhorniță. 30 (Reg; pan; șîs) ~ta berdii Parte lată, de fier, a bărzii Si: (pop) leafă¹. 31 (Reg; pan) Scândură a ragilei și a pieptenului, în care sunt înfipți dinții de fier Si: (reg) lopățică (16), pat¹. 32 (Reg; pan) Fiecare dintre cele două stinghii încrucișate ale vârtelniței, la capetele cărora se află cele patru fofeze și care se învârtesc în timpul depănatului Si: cruce, fofelniță, (reg) lopățică (17). 33 (Reg; pan) Capăt în formă de „T” al rășchitorului, constând dintr-o stinghie scurtă, fixată perpendicular pe baza lungă ce reprezintă corpul acesteia Si: cruce, (reg) lopătuță (3), lopățică (18), lopiscă (6). 34 (Reg; pan) Piesă de lemn cu un capăt fixat și cu celălalt în formă de mâner care intră în jgheabul din corpul meliței Si: (pop) limbă, (reg) lopățică (19). 35 (Reg; șîs) ~ta umărului, ~ta de la mână Omoplat. 36 (Reg) Fiecare dintre oasele scapulare la animalele patrupede Si: spată¹, (reg) lopățică (21). 37 (Reg; la om și animale) Dinte incisiv Si: (reg) lopățică (22). 38 (Reg) Carapace a broaștei țestoase Si: (îvp) țest, (pop) țeastă.

AOMEN 1. Oraș, centru ad-tiv al terit. cu același nume, port al M. Chinei de Sud; 429 mii loc. (1987). Manufacturi de tutun. Pescuit. Turism. Se mai numește Santo Nome de Deus de Macau. 2. Teritoriu chinez administrat de Portugalia. Cuprinde pen. cu același nume de pe coasta de SE a Chinei, la vărsarea lui Sikiang, și ins. Taipa și Coloane; 16,9 km²; 484 mii loc. (1989). Limbi oficiale: chineza și portugheza. Important port de tranzit. Fabrici de prelucr. și ambalare a ceaiului, ind. mătăsii naturale, de prelucr. a lemnului (mobilă), încălț., parfumurilor, țigaretelor și a conservelor de pește. Moneda: 1 pataca = 100 avos. Export: pește, ceai, mătase, țigarete. Import: mașini, produse textile și alim. Ocupat de portughezi în 1557, devine posesiune în 1680, iar în 1849 este proclamat colonie sub numele de Macao. În 1953 devine provincie de peste mări a Portugaliei cu o largă autonomie internă. Potrivit acordului din 1987 dintre Portugalia și China, terit. este parte integrantă a Chinei, urmînd să fie retrocedat acesteia în 1999.

GRUNZUROS, -OASĂ, grunzuroși, -oase, adj. Aspru la pipăit; grunjos. Peretele grunzuros din față, nu lăsa liber decît o fîșie de cer. C. PETRESCU, C. V. 213. O masă murdară, al cărei lemn grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine și gotice. EMINESCU, N. 38. ◊ Fig. Să ne oprim puțin în calea grunzuroasă a limbii. RUSSO, O. 67. – Variante: gronțuros, -oasă (ODOBESCU, S. I 376), grunțuros, -oasă (BENIUC, V. 152, PREDA, Î. 162, ALECSANDRI, P. P. 17), zgrunțuros, -oasă (I. IONESCU, D. 322, SEVASTOS, C. 122) adj.

plávie f., pl. ăviĭ și (vechĭ) aviĭ (vsl. plavĭ, corabie, d. plavati, pluti-plovon, a pluti, a naviga; rus. plavún, lemn adus de apă. V. plutesc). Munt. Mold. Lemne saŭ ramurĭ duse de ape și uneorĭ înfipte în rîŭ: apele Dunăriĭ cărînd la vale plăviĭ de stuf (Sandu-Aldea, VR. 1909, 4, 68). Plávină, limbă de foc (Btș.). – P. evoluțiunea înțelesuluĭ, cp. cu lat. flúere, a pluti, și fluctus, val, care e o „limbă de apă”, ca și flacăra, care e o „limbă de foc”. Apoĭ, mișcarea apeĭ, flacăriĭ și pînzeĭ în vînt seamănă: a pleoscăi, a pîlpîi, a fîlfîi). – Fals scris plaghie, că v nu se preface în gh, ci în γ neogrecesc. Decĭ (dacă vreĭ să redaĭ pronunțarea populară), plaγie.

biserică, biserici, s.f. – Clădire destinată cultului creștin. ♦ „Se știe că [în Maramureș] se găsesc unele dintre cele mai interesante construcții religioase din lume; nu numai din țara noastră, ci din întreaga Europă. Bisericile de lemn maramureșene și-au câștigat de mult faima bine-meritată atât în rândul specialiștilor, cât și în cel al publicului larg din mai multe țări ale lumii. Ele reprezintă, fără îndoială, una din culmile artei de a construi în lemn de pe continentul nostru” (Paul Petrescu, 1969). În aceste lăcașuri din Maramureș s-au păstrat hrisoave și însemne printre cele mai vechi ale limbii românești; aici s-au adunat înțelepții satelor pentru a hotărî în clipe de restriște; aici s-au legat căsătoriile, s-au botezat pruncii și tot aici au fost îngropați moșii și strămoșii noștri (v. Dăncuș, 1986). Cele mai vechi și valoroase monumente sunt situate în Maramureșul istoric, unele datând din secolul al XIV-lea, dar majoritatea au fost reconstruite în secolele XVII și XVIII. ♦ (top.) Biserica lui Siridon (Sâridon), stâncă de andezit de forma unei turle, situată la confluența pârâului Arșița cu Jidoaia, la marginea rezervației fosiliere Chiuzbaia, sub Vf. Igniș (Monumente, 1976: 54). – Lat. basilica (DER, DEX).

coțofană sf [At: CANTEMIR, I. I. I, 33 / Pl: ~fene / E: ns cf ucr куцохвостий] 1 (Orn) Pasăre din familia corvidelor, cât un porumbel, cu coadă lungă, cu penele de pe spate negre, iar cele de pe piept albe (Pica pica). 2 (Orn) Pasăre din familia corvidelor, cu ciocul puternic, întors la vârf, cu coada în formă de daltă, mai lungă decât corpul, cu penele negre pătate cu alb, care fură obiecte sclipitoare și este gălăgioasă Si: (reg) caragață, caragațin, ciorcobară, ciorcușă, coțofeică, frașcă, garagace, sarcoi, scaragață, țarcă, țarcoi, țărcușă, vrașcă (Pica caudata). 3 (Îvp; îe) Mâncat de ~feni pe șale Bubos. 4 (Îae) Jupuit. 5 (Prt) Femeie rea. 6 (Prt) Femeie guralivă. 7 (Prt) Țigancă. 8 (Reg; pan) Bucată de lemn ca o cătușă care ține împreună capetele celor doi căpriori pe care se sprijină acoperișul casei Si: (reg) cătușă, chingă, cocoșlău, găinar, limba-caprei Vz limbă, primblă, prinsoare, scleamă. 9 (Reg; pan) Fiecare dintre capetele furculițelor ce se încrucișează peste inima carului.

bucea sf [At: LB / V: bocșă, bocșea, buccea, bucșă, bucce, bucie / Pl: ~ele / E: ml buccella] 1 Cilindru metalic care căptușește pe dinăuntru butucul roților de căruță (sau de camion). 2 (Reg) Roata de fier a leucei. 3 Manșon de metal montat între două piese. 4 Verigă ce prinde mânerul șurubelniței de limbă Si: brățară. 5 Gâtul pâlniei Si: burlui. 6 Cavitatea unui candelabru sau a unui sfeșnic în care se pune lumânarea. 7 Scobitură într-o piesă de lemn, în care se îmbucă proeminența altei piese. 8 Colac în formă de coroniță.

clopoței (it. sonagli, sonagliera, bubboli [„zurgălăi”]; engl. sleigh-bells; fr. grelots; germ. Schellen), instrument format dintr-o serie de clopoței sferici (cu limbă sau bilă de metal în interior), fixați, pe două sau trei rânduri, de o curea de piele, care se termină cu un mâner din lemn. Sunetul se obține prin scuturarea instr. De origine foarte veche și răspândit în întreaga lume (instr. antic se numea sistrum), c. au fost introduși în orch. simf. (Mahler, Simfonia a IV-a; Respighi, Serbări romane; Enescu, Suita pentru orch. nr. 3).

LATIN¹, -Ă, latini, -e, adj. Care se referă la Latium, care provine din acest ținut al Italiei antice, roman; p. ext. care se referă la limba și literatura romanilor. Constatăm... așa cum era de așteptat, că majoritatea cuvintelor din fondul nostru principal este de origine latină. GRAUR, F. L. 61. Înaintea patului o masă murdară al cărei lemn grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine și gotice. EMINESCU, N. 38. Gramaticii romîni au ajuns la caos călărind pe gramaticile latine. RUSSO, S. 54. ◊ Limba latină (sau substantivat, f., latina) = limba vorbită de romani. Noi am trăit în lume, latina neștiind. NEGRUZZI, S. II 177. Limba latină clasică v. clasic. Limba latină populară (sau, învechit, vulgară) v. vulgar. – Variantă: – letin, -ă adj.

leuștean s.m. I (bot.) 1 Levisticum officinale; <reg.> buruiana-lingorii (v. buruiană), luștereag, păstârnac. 2 (reg.) leuștean-broștesc v. Piciorul-cocoșului (v. picior) (Ranunculus acris); leuștean-de-bahnă = leuștean-sălbatic v. Limba-șarpelui (v. limbă) (Peucedanum latifolia); (art.) leușteanul-broaștei v. Bulbuc. Bulbuc-de-munte (Trollius europaeus); leușteanul-muntelui v. Turiță (Galium aparine). 3 (înv.; și leuștean-de-pădure) v. Lemn-câinesc (Ligustrum vulgare). II (arg.) 1 v. Bleg. Credul. Naiv. Prost. 2 (fin.) v. Dolar.

babă f. 1. femeie bătrână: baba Cloanța, baba Hârca, nume tipice de vrăjitoare bătrâne; baba gaia, joc copilăresc în care o cloșcă își apără puii în contra găii sau eretelui; baba mija, alt nume al jocului d’a ascunsele; baba oarba, joc copilăresc în care unul din jucători, legat la ochi, caută să prinză pe vr’unul din ceilalți jucători; 2. sprijin de greutăți, grindă sau tălpoaie de moară: cele patru babe țin podul morii; 3. numele celor două bucăți de lemn de la spata răsboiului de țesut; 4. un fel de cozonac cu stafide (în Moldova); 5. Mold. peștele sglăvoc (cf. băbușcă); [Slav. BABA; sensul tehnic, familiar și limbilor slave (cf. rus. BABKY, bârnă), face aluziune la rolul babei ca stâlp al familiei]. V. Babele.

pop m. 1. stâlp, pus în mijlocul casei, ce proptește coarda (când nu-i destul de tare); a sprijini cu popi; 2. stinghie: popul teascului de vie; 3. Mold. lemnul cu trei craci al vârtelniței; 4. snop conic de in, lână, coceni: clădește în popi mănuchi de in. [Slav. POPŬ, popă; pentru sensurile tehnice (cari lipsesc limbilor slavice), cf. accepțiunile corespunzătoare ale fr. moine și ale germ. Pfaffe].

ARNEU, arneie, s. n. (Regional) Acoperiș împotriva ploii și soarelui la care și căruțe țărănești, făcut din cercuri de lemn acoperite cu rogojini sau cu pînză groasă de cînepă. V. coviltir, covercă. Cînd îmi întorsei capul, zării la o cotitură de drum, ieșind dintr-o limbă de pădure, o trăsură încărcată cu lăzi și cu arneu acoperit cu rogojini. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 150.

VOCABULAR (LEXIC) s. n. (< fr. vocabulaire, cf. lat. vocabularium < vocabulum „cuvânt”): 1. totalitatea cuvintelor dintr-o limbă. ◊ ~ fundamental: v. de bază, principal, esențial al unei limbi, reprezentat prin cuvinte stabile, care fac parte din fondul principal lexical al acesteia. ◊ ~ secundar: v. care reprezintă masa vocabularului, în general, partea lui cea mai mobilă, cuvintele dialectale, cuvintele de argou, cuvintele de jargon, cuvintele arhaice, cuvintele științifice și tehnice (neologismele). V. are mai mulți factori de organizare, determinați de structura semantică a cuvintelor și de raporturile dintre aceasta și realitate (inclusiv de acțiunea social-culturală exercitată asupra limbii): frecvența, factorul stilistico-funcțional, factorul psihologic, factorul semantic și factorul etimologic. Ei sunt analizați exhaustiv în lucrarea Limba română contemporană. Vol. II: Vocabularul, (București), (1975), de acad. Ion Coteanu și conf. univ. dr. A. Bidu-Vrănceanu. Factorul frecvență indică poziția statistică a cuvintelor în vocabular, le însoțește totdeauna și se gravează în memoria vorbitorilor (prin simplă observație se vede că unele cuvinte se folosesc mai des decât altele). Statistica matematică aplicată la studiul v. arată că există un raport obiectiv între lungimea cuvintelor și folosirea lor frecventă (un cuvânt este cu atât mai scurt din punctul de vedere al corpului fonetic cu cât este mai frecvent în limbă); că în orice limbă de cultură numărul celor mai frecvente cuvinte este relativ mic (circa 4000); că între lungimea unui text și numărul de cuvinte utilizate în el este o constantă care se formulează matematic; că interesează și dispersia termenilor în text, bogăția textului (număr mare de unități lexicale, dar cu frecvență relativ mică) și concentrația acestuia (număr relativ mic de unități lexicale, dar cu frecvență mare). Frecvența în v. depinde de economia limbajului și de situație. Factorul stilistico-funcțional vizează deopotrivă pe participanții la comunicare. Astfel, enunțătorii comunicărilor tind să facă economie de limbă, să întrebuințeze cât mai puține cuvinte (corpuri fonetice) cu cât mai multe înțelesuri, evidențiate în funcție de împrejurări și de determinările folosite. Dimpotrivă, interlocutorii tind să primească, pentru aceeași semnificație, cât mai multe precizări prin intermediul mai multor cuvinte (corpuri fonetice). V. folosit de aceștia se adaptează din ce în ce mai strict numeroaselor și variatelor situații în care ei se află (conversații curente, discuții profesionale, expuneri oficiale, formule administrative etc.), în raport cu natura comunicărilor, cu temele abordate în aceste comunicări. Se delimitează astfel în diversele limbaje un v. format dintr-un număr de elemente comune, general-obligatorii, care au cea mai mare frecvență și reprezintă lexicul fundamental, ca de exemplu: apă, avea, cinci, da, eu, în, joi, lemn, lucru, mare, om, pe, repede, roșu, țară, vedea etc.; dar și un v. format dintr-un număr de elemente de nivel cultural mediu, existente în limba literară curentă (cu excepția limbajului poetic), ca de exemplu: arțar, chilipir, cotrobăi, furișa, guraliv, hoțește, ifos, lumesc, moft, netot, polonic, scotoci, tanc, ului, vinișor etc. – și dintr-un număr de elemente particulare, specifice științelor și tehnicii, ca de exemplu: carbonat, ecologie, fiziologic, gemă, genetică, habitat, inocula, injector, mitoză, noxă, rezecție, tal, tegument, unguent, zoomorf etc. Mulți dintre termenii științifici trec în limbajul literar mediu prin mijloacele moderne de informare a publicului. Factorul psihologic organizează lexicul fiecărui vorbitor și îi asigură dezvoltarea. Ca element de organizare el favorizează bifurcarea v. individual în două: într-o parte activă – formată din cuvinte întrebuințate efectiv în toate împrejurările în care un vorbitor construiește și exprimă mesaje – și într-o parte pasivă – formată din cuvinte cunoscute sau recunoscute de el, dar neutilizate din diverse motive, începând cu incertitudinea și terminând cu deprinderea. Dezvoltarea v. individual se realizează prin imitație (prin adoptarea cuvintelor auzite de vorbitori în diverse împrejurări, în care au înțeles că le sunt necesare sau că au fost impresionați de ele) și prin creație lexicală, întemeiată pe un transfer cu expresie materială (când un sufix sau un prefix este adăugat la un radical sau la o temă cu care nu se mai aflase înainte în relație sau când se compune un cuvânt nou din cele existente) sau pe un transfer fără expresie materială (când se produce numai în conținutul semantic al cuvântului). Factorul psihologic organizează și dezvoltă nu numai v. individual, ci și v. general. Datorită lui se extind rezultatele obținute în acest sens de indivizi la întreaga colectivitate și se fructifică v. în ansamblu. Factorul semantic organizează și el v., înțelesul comunicării verbale sprijinindu-se pe sensurile cuvintelor componente. În v. oricărei limbi există un specific pentru care pledează dificultatea traducerii dintr-o limbă în alta și care trebuie descoperit (acțiune ce depinde de: cunoașterea sensurilor și a distribuției pe care le pot avea cuvintele, cunoașterea influenței exercitate în decursul timpului de o limbă asupra alteia, evoluția generală a culturii și științei, circulația ideilor și a cuvintelor, mutațiile semantice datorate evoluției v., amănuntele fixate în cuvinte, relațiile dintre cuvinte etc.). Factorul semantic ne arată că relațiile dintre cuvinte, semnificațiile și distribuția lor se modifică în funcție de dezvoltarea culturii. Există mai multe modalități de analiză și de clasificare semantică a cuvintelor: a) o analiză și o clasificare semantică veche, tradițională, care împarte v. în cuvinte denominative sau apelative (care denumesc obiectele fizice, fenomenele, activitățile, însușirile etc., au valoare denotativă, au sens; în ele intră substantivele, adjectivele cu variantele lor, numeralele, verbele și adverbele) și cuvinte non-denominative sau non-apelative (care nu denumesc ceva anume, nu au valoare denotativă, dar au sens și asigură combinarea celor denominative în propoziții și în fraze – pronumele relative, prepozițiile și conjuncțiile; care sugerează stări sufletești și de voință sau imită aproximativ sunete și zgomote din natură – interjecțiile – sau care nu au sens, fiind folosite pe lângă substantive și adjective ca instrumente gramaticale – articolele); b) analize și clasificări semantice noi prin raportarea tuturor cuvintelor din v. la conceptele generale, globale, presupuse a fi în orice limbă, la domeniile de activitate pe care le reprezintă sau la sferele lexicale (câmpurile sau zonele semantice) pe care cuvintele le formează: prin descrierea componenților (constituenților) semantici, a celor mai mici unități în care se poate diviza conținutul semantic al unui cuvânt (analiză și clasificare componențială, inductivă); prin ordonarea ierarhică a v. pe baza unor trăsături (mărci) semantice universale, pornindu-se de la presupunerea că în orice limbă există un număr mare de concepte semantice universale (analiza și clasificarea conceptualistă, deductivă). În căutarea unei semantici generale, cele mai multe cercetări sunt orientate către obiectele și conceptele denumite ca realități ale lumii înconjurătoare, neglijându-se situația specifică a fiecărei limbi concrete. Factorul etimologic trebuie invocat și el în descrierea v. unei limbi, prin „etimologie” înțelegându-se atât originea și evoluția cuvintelor în cursul istoriei limbii, cât și geneza derivatelor și compuselor, fără referire obligatorie la evoluția lor istorică. El reprezintă un factor de organizare a v. bazat pe analogie și egal în linii mari cu procedeele sau cu sistemul de formare a cuvintelor. Datorită lui, vorbitorii analizează și grupează elementele vocabularului în diverse chipuri. 2. totalitatea cuvintelor specifice unei anumite categorii sociale, unui anumit domeniu de activitate, unui anumit stil al limbii, unui scriitor sau vorbitor. ◊ ~ argotic: totalitatea cuvintelor de argou folosite de anumite categorii sociale (delincvenți, hoți etc.). v. în acest sens argou. ◊ ~ științific: v. folosit de diverse domenii de cercetare științifică, de diverse științe; v. specific stilului științific (v. cuvânt științific). ◊ ~ tehnic: v. folosit în domeniul tehnicii, al meseriilor, al artelor (v. cuvânt tehnic). ◊ ~ activ: v. înțeles și folosit efectiv de cineva în exprimare (el variază de la o categorie de vorbitori la alta). ◊ ~ pasiv: v. specific unei limbi, înțeles dar nefolosit de către un vorbitor. ◊ ~ bogat: v. cu foarte multe cuvinte, folosite de o persoană în vorbirea curentă. ◊ ~ sărac: v. care dispune de puține cuvinte, folosite de o persoană în vorbirea curentă. ◊ abatere de ~: greșeală de lexic, care vizează necunoașterea sensului propriu al unui cuvânt folosit de către un vorbitor. ◊ interdicție de~: v. interdicție. 3. dicționar de proporții mici; glosar.

vergea sf [At: ANON. CAR. / V: (reg) var~ (Pl: vărgeli), văr~ (Pl: vărgele, vergele) vărgeauă, vărgel (Pl: vărgele, vărgei) smn, ~lă (Pl: ~ele), ~uă, vergel s / Pl: ~ele, (reg) vărgele / E: ml virgella (= virgula)] 1 Vargă (1). 2 (Trs; îe) A căuta paie și ~ele A face tot posibilul. 3 Vergea (1) folosită ca instrument pentru aplicarea de lovituri corporale. 4 (Lpl) Mănunchi de vergele (1) care se folosea ca instrument de pedeapsă corporală. 5 Lovitură aplicată cuiva (peste corp) cu vergeaua (3). 6 (Îvp) Vargă (12) magică. 7 (Pan) Bară subțire (cilindrică și flexibilă) de obicei din metal, folosită pentru a susține, a fixa etc. ceva. 8 (Teh; spc) Fiecare dintre barele de oțel moale care constituie armătura pieselor din beton armat. 9 (Reg) Vargă (21). 10 (Pes; reg) Vargă (20). 11 (Trs) Coada biciului. 12 (Reg) Coada îmblăciului. 13 (Reg) Bucată de lemn pe care ciobanii înseamnă, prin crestături, numărul găleților cu lapte. 14 Sul neted de lemn cu care se întinde și se subțiază foaia de aluat pentru plăcinte, tăiței etc. Si: sucitor, (pop) mestecău¹, (reg) plăcintor. 15 Băț sau tijă de metal care se folosea la încărcatul puștilor și al pistoalelor sau cu care se curăța țeava acestora Si: vargă (22), (înv) arbiu. 16 (Reg; la pușca de soc) Bețișor cu care se împinge dopul Si: (reg) puștoc, vargă (23). 17 (Reg; la războiul de țesut) Dreavă¹ (1). 18 (Reg) Fus¹ (8) (la urzitoare). 19 Fiecare dintre bețișoarele sau bucățile înguste de draniță introduse între firele de urzeală pe măsură ce aceasta se înfășoară pe sulul de dinapoi al războiului de țesut Si: fuscel (1), (reg) joardă, nuia, vargă (24). 20 (Reg) Fiecare dintre cele patru bețișoare subțiri în care sunt fixați dinții spatei de la războiul de țesut. 21 (Ban; Trs) Fus¹ (4) (la suveica războiului de țesut). 22 (Reg) Tindeche¹ (1). 23 (Reg) Bucată de fier care unește coarnele plugului Si: (reg) brăcinar (5), chingă (28), mână¹, punte, vargă (27). 24 (Reg) Fiecare dintre bucățile subțiri de fier care leagă cormana de trupița plugului Si: (reg) fiulare. 25 (Reg) Fiecare dintre bucățile subțiri de lemn (sau de fier) așezate cruciș în care sunt înfipți dinții grapei Si: (reg) măselar. 26 (Reg) Nuia arcuită sau un fel de greblă prinsă la ambele capete de toporiștea coasei, pentru a așeza în brazde grânele cosite Si: (reg) vargă (28). 27 (Reg; la coasă) Muchie a pânzei, opusă tăișului Si: (reg) vargă (29). 28 (Dlg; reg) Limba colțarului cu limbă. 29 (Reg) Cruce (72) (la sanie). 30 (Buc; Trs) Fiecare dintre șipcile care se bat paralel, la mică distanță una de alta, pe pereții sau pe tavanele de lemn, ca să se prindă muruiala Si: (reg) șușă. 31 Fiecare dintre barele de lemn sau de metal care formează un grilaj sau un gard. 32 (Spc) Gratie (la fereastră). 33 (Trs) Țeavă. 34 (Nav; înv) Vergă. 35 (Sst; sens etimologic) Semn grafic în formă de linie dreaptă.

cot² [At: PSALT. 329/12 / Pl: coate, ~uri, (îvr) cote sn, coți sm / E: ml cubitus] 1 sn (Atm; d. oameni) Parte exterioară a articulației dintre humems și cubitus, care unește brațul cu antebrațul. 2 sn (Îlav) ~ la ~ Alături. 3 sn (Îal) Împreună. 4 sn (îlav) În (sau din) coate Stând rezemat în coate (1). 5 sn (Îe) A da din coate A-și face loc, împingând pe alții. 6 sn (Îae; fig) A lupta fără scrupule pentru a parveni. 7 sn (Îae) A dobândi ceva prin mijloace incorecte. 8 sn (Deseori cu indicarea cotului; îe) A arăta cuiva ~ul (Însoțit de gest) A refuza pe cineva în mod batjocoritor. 9 sn (Îae) A nu lua în seamă pe cineva. 10 sn (Înv; îe) A întoarce ~ul (sau coatele) cuiva A-l răsplăti rău. 11 sn (Îae) A nu asculta pe cineva. 12 sn (Înv; îlav) Din ~ În zadar. 13 sn (Îlv) A lega ~ la ~ A lega un infractor cu mâinile la spate. 14 sn (Îal) A lega împreună mai mulți infractori. 15 sn (Pop; îla) Fudul de coate Sărac. 16 sn (Pex) Lovitură dată cu cotul (1). 17 sn (Îe) A-și da coate(le) (rar, ~) sau, înv, a-și da cu ~ul unul altuia A-și face semne de înțelegere Si: (pop) a se coti. 18 sn (Îae) A se amuza în ascuns pe seama cuiva. 19 sn (Îae) A se alia în ascuns contra cuiva Si: (pop) a se coti. 20 sn (Pfm; îe) Mă doare-n ~ ! Puțin îmi pasă. 21 sn (Îe) A-și băga mâinile până-n (sau până la) coate A fura mult și fără jenă. 22 sn (Bot; reg; îc) Cinci-coate Căldărușă (Aquilegia vulgaris). 23 sn (Îc) Coate-goale Sărac. 24 sn Parte a mânecii care acoperă cotul. 25 sn (Îe) A-și roade coatele pe băncile școlii A învăța mulți ani. 26 sn (Îe) A-și roade cu cineva coatele pe băncile școlii A fi coleg de școală cu cineva. 27 sn (Pan; șîs) ~ul dinapoi Partea ieșită în afară a articulației de la mijlocul piciorului de dinapoi al calului Si: (reg) căi, cotâi, cotei. 28 sn Unealtă de zidărie Si: colțar, dreptar, echer. 29 sn Piesă încovoiată care face legătura între două piese drepte cu direcții diferite, burlane, țevi, conducte etc. 30 sn Loc unde își schimbă brusc direcția un drum, o vale etc. Si: cotitură. 31 sn Meandră a unei ape curgătoare. 32 sn Serpentină. 33 sn (Reg) Colț. 34 sn (Reg; spc) Peninsulă mică. 35 (Pop) sn Parte adâncă într-o apă, cu pereții drepți Cf bulboacă, vârtej. 36 sn Golf. 37 sn Mal abrupt al râului la schimbarea direcției în care curge. 38 sn (Fig; înv) Șiretlic. 39 sn (Fig; înv) Diversiune. 40 sm Distanța de la cot la încheietura mâinii drepte, trecând peste vârful degetului mijlociu. 41 sm Veche unitate de măsură a lungimii egală cu 0,637 m (în Moldova) sau cu 0,664 m (în Muntenia). 42 sm (Pex; înv) Unealtă de lemn sau metal pentru măsurat, având lungimea unui cot² (41). 43 sm (Înv; pex) Bucată de material măsurată cu cotul² (41). 44 sm (Rar; îe) A-i ieși (sau a scoate) limba de un ~ A fi în mare încurcătură. 45 sm (Îae) A fi foarte obosit după un efort (fizic). 46 sm (îvp; îs) Trei coți de pământ Mormânt. 47 sm (înv) Unealtă de lemn sau metal liniată, pentru măsurarea capacității vaselor Si: carâmb, hărag. 48 sm (Înv; pex) Operație de măsurare oficială a buților Si: cotit¹.

violină (vioară) (it. violino; fr. violon; germ. Violine, Geige; engl. violin), instrument muzical construit din lemn, care produce sunetele prin vibrația coardelor la frecarea cu arcușul*. V. este alcătuită din capul v. la care sunt prinse cuiele, gâtul v. format din prăguș și limbă sau tastieră (2), corpul v. format din cutia de rezonanță* la care sunt atașate călușul*, cordarul*, bărbia. Cutia de rezonanță a v. este alcătuită din două plăci subțiri de lemn (fața și spatele) prinse lateral între ele prin alte folii de lemn numite eclise*. În interiorul cutiei de rezonanță a v. se află un bețișor scurt (numit și pop), așezat sub căluș care susține greutatea corzilor și transmite vibrația acestora în întreaga cutie, amplificând sunetele. Pe partea superioară a cutiei de rezonanță (fața v.) se află două tăieturi în forma literei f numite efuri. V. are patru corzi. Una din extremitățile acestora este prinsă de cordar, apoi corzile se întind spre limbă sprijinindu-se de căluș. Cealaltă extremitate a corzilor se fixează de cuie, după ce trece peste prăguș. Cu ajutorul cuielor, corzile pot fi întinse sau destinse, acordându-se (v. acordaj (2)) la înălțimea* sunetelor pe care trebuie să le reproducă: coarda 1, cea mai subțire, este acordată la sunetul mi₂, coarda 2 la sunetul la₁, coarda 3 la sunetul re₁ și coarda 4 la sunetul sol. Se notează în cheia* sol, de unde și denumirea de „cheie de v.” a acesteia. Dimensiunile medii ale v. sunt: lungimea totală = 357 mm, lățimea părții de sus = 168 mm iar a părții de jos 209 mm. Întinderea sonoră a v. este de la Sol – do₄. Principiul de producere a sunetelor prin frecarea corzilor cu arcușul este cunoscut din cele mai vechi timpuri, numărând chiar câteva mii de ani. Un astfel de instr. este întâlnit în India sub denumirea de ravanastra*. Prin transformări repetate și succesive, care au variat forma și dimensiunile instr., ajungându-se la marea familie a violelor*, înmulțind sau reducând numărul corzilor, s-a ajuns în sec. 16 la un instr. de tipul v. aparținând încă familiei violelor*. V. se desprinde astfel din rândul violelor, având o talie mai mică, putând fi ținută sub bărbie și având numai patru corzi (în loc de cinci) acordate din cvintă* în cvintă, care îi îmbogățesc posibilitățile tehnice și expresive. Și arcușul a suferit transformări care au vizat suplețea și flexibilitatea baghetei (1), prin formă și lungime. Prima descriere a v. este făcută de lionezul Philibert Jambe-de-Fer, în 1556. Dezvoltarea muzicii instr., paralel cu perfecționarea tehnicii instr. a v., îi conferă acesteia un rol din ce în ce mai important atât în orch. cât și ca instr. solist. Perfecțiunea la care a ajuns v. astăzi este datorată în cea mai mare parte meșterilor lutieri* it. din sec. 17-18. Calitățile sale expresive deosebite, precum și agilitatea tehnică pe care o poate desfășura i-au adus renumele de „regină a instr.”. La acest renume au contribuit atât maeștrii lutieri* it. Stradivari, Amati, Guarneri (ale căror instr. sunt foarte căutate și prețuite până în zilele noastre, constituind rarități), cât și compozitori ca: Torelli, Corelli, Vivaldi, J.S. Bach, Händel. Epoca clasică, abordând genul concertului* instr. acordă o deosebită importanță v. tocmai pentru extraordinarele sale posibilități expresive. Sunt cunoscute cele opt concerte pentru v. de W.A. Mozart, concertul pt. v. de L. van Beethoven, concertele perioadei romantice și postromantice datorate lui J. Brahms, N. Paganini, P.I. Ceaikovski, precum și cele moderne datorate lui A. Berg, Bartok, Prokofiev, Șostakovici ș.a. Școala românească contemporană de compoziție se poate mândri cu lucrări care au cucerit aprecierea mondială: concertele pentru v. și orch. de W.G. Berger, D. Capoianu, P. Bentoiu, A. Vieru ș.a. În muzica de cameră*, rolul v. este esențial, nu numai pentru faptul că instr. intră în componența majorității formațiilor* (tipică în acest sens fiind aceea a cvartetului* de coarde), dar și prin aceea că i s-au dedicat lucrări importante atât ca instr. solo* (Bach, Ysaye, Reger, Bartók), cât și ca partener în duo*-ul cu pian (Sonate de Bach, Händel, Tartini, Mozart, Beethoven, Franck, Fauré, Brahms, Enescu, Prokofiev). Abrev. în partituri* vl. și v. ♦ V. a pătruns în formațiile pop. datorită lăutarilor*. Ea deține astăzi locul prim în mai toate grupările de muzicanți pop. Pe lângă numele frecvent de vioară poate fi întâlnită și sub denumirea de ceteră (Transilvania), laută*, laptă (Banat), higheghe (Bihor), diblă (Oltenia), scripcă (Moldova), țibulc (Dobrogea) etc. Felul de execuție este cel preluat din muzica cultă, dar lăutarii pot aplica și felul lor personal de a cânta la acest instr. (digitație*, atac*, conducere a arcușului etc.). Se obișnuiește și anumite scordaturi pentru obținerea unor efecte sonore speciale. În același scop, unii meșteri lăutari au înlocuit cutia de rezonanță obișnuită cu pâlnia unei trompete* (vioară cu goarnă), realizând un nou instrument, al cărui timbru* este o rezultantă a sunetului produs de vibrația coardelor v. și amplificarea lui în pâlnia de alamă a trp.