BOGAT ~tă (~ți, ~te) 1) și substantival (mai ales despre persoane) Care posedă mijloace materiale multe și mari; cu avere mare; avut. Țară ~tă. 2) Care are aparență de lucru scump; de mare valoare; somptuos; fastuos; luxos. Un covor ~. 3) (despre bunuri) Care este în cantitate mare; abundent; îmbelșugat. Un aliment ~ în vitamine. 4) Care conține elemente importante din abundență. O limbă ~tă. Pământ ~. 5) (despre flori) Care are petale multe și dese; bătut. /<sl. bogatu

PAȘTELUI, Insula ~ (ISLA DE PASCUA sau RAPA NUI; TE PITO TE HUNUA „Buricul Pământului” în limba băștinașilor), insulă chiliană în E Oc. Pacific, la c. 2.500 km V de țărmul Americii de Sud; 162,5 km; c. 3.000 loc. (pascuani), majoritatea provenind din amestecul populației locale (de origine polineziană) cu imigranți din America și Europa. Localit. pr.: Hanga Roa. Cratere de vulcani stinși (Rano Aroi, 618 m alt.) și numeroase peșteri. Climă tropicală. Cafea, tutun, bananieri, batate. Creșterea ovinelor și bovinelor. Pescuit. Turism. Descoperită de navigatorul olandez Jakob Roggeveen la 6 apr. 1722 (zi de Paști). Anexată de Chile în 1888, care a inclus-o în prov. Valparaíso. Este probabil un rest al ipoteticului continent dispărut, Pacifida. În P. se păstrează un mare număr (c. 900) de statui gigantice monolite din tuf vulcanic (până la 12 m înălțime și unele peste 20 t greutate), reprezentând figuri omenești, păsări, pești etc. (considerate ca aparținând patrimoniului universal). S-au găsit și morminte ale populației Ahu și tăblițe cu inscripții hieroglifice (scrierea rongo-rongo), încă nedescifrate. Ipoteza apartenenței lor la civilizația precolumbiană a format mobilul unei celebre expediții („Aku-Aku”), condusă de etnograful norvegian Thor Heyerdahl. Parc național (din 1968) cu o supr. de 4,6 mii ha.

istm n. limbă de pământ între două golfuri: istmul de Suez.

promontoriu n. limbă de pământ ridicată ce înaintează în mare.

greș, greșuri, s.n. (reg.) Limbă de pământ rămasă nearată între brazde. – Der. regr. din greși.

jídiță, jidițe, s.f. (reg.) Limbă de pământ rămasă nearată între breazde; greș. – Din jid + suf. -iță.

ZĂTON, zătoane, s. n. (Reg.) 1. Lac lung și îngust pe țărmul mării, despărțit de mare numai printr-o limbă îngustă de pământ. ♦ Loc din cursul unui râu cu apă domoală și adâncă, unde se pot adăposti iarna vasele plutitoare. ♦ Scobitură în malul unui râu, unde se adună peștele. 2. Zăgaz făcut spre a abate sau a opri apa din cursul ei. ♦ Spec. Îngrăditură din stuf sau din nuiele, care se așază în râu pentru prinderea peștelui; p. ext. locul astfel îngrădit. Zătoane circulare. – Din rus., ucr. zaton.

pârci¹, pârciuri, s.n. (reg.) limbă îngustă de pământ care a rămas nearată între brazde; greș, jibiță, clin.

țară, țări, s.f. – 1.Teritoriu ale cărui contururi geografice pot fi precizate și care se caracterizează prin trăsături distincte ale culturii populare. O entitate spirituală în care oamenii au aceiași imagine despre lumea din afară, aceleași norme în relațiile dintre ei, aceleași comportamente. O țară este pentru ei o stare de conștiință, este identitatea pe care o prețuiesc și de care sunt mândri. O țară este o uniune neîntâmplătoare de comunități formate din neamuri corelate etnic, potrivit statutului fiecăruia (M. Pop 1984: 5-6). Țara Maramureșului, Țara Lăpușului, Țara Chioarului, Țara Codrului etc. 2. Spațiu intravilan al localităților de la poalele muntelui, situate pe malurile cursurilor de apă: „Voi la țară-ți coborî” (TM 4); „Și zburară jos, la țară, / La fântâna gălbioară” (Calendar 1980: t. 11); (ref. la termenul vaiog): „Se folosește la țară, adică în satele de șes” (ALR 1971: 246). 3. Gospodăria și satul, mai puțin muntele și codrul: „Că-i fată din satul meu / (...); / Că-i fată din a me țară” (Calendar 1980: 74); „Poate rămâne satu’ / Dacă nu ești, bade, tu; / Poate rămâne țara / Dacă nu ești dumăta” (Calendar 1980: 93); 4. Lumea de dincolo, Celălalt Tărâm: „Mândruc, struțuc de violă / Unde meri în altă țară / Cu moartea de-a subsuoară?” (Calendar 1980: 112). Drumu’ Țării, „drumul principal sau strada principală de la șosea”, toponim semnalat în toate localitățile din Maramureș (Faiciuc 1998). – Lat. terra „pământ”; în celelate limbi romanice, sensul de țară a fost acoperit de urmașii lat. „pagensis” > it. paese, fr. pays, spais, ptg. pais (Rîpeanu 2001).

ZĂTON, zătoane, s. n. (Reg.) 1. Lac lung și îngust pe țărmul mării, despărțit de mare numai printr-o limbă îngustă de pământ. ♦ Loc din cursul unui râu cu apă domoală și adâncă, unde se pot adăposti iarna vasele plutitoare. ♦ Scobitură în malul unui râu, unde se adună peștele. 2. Zăgaz făcut spre a abate sau a opri apa din cursul ei. ♦ Spec. îngrăditură din stuf sau din nuiele, care se așază în râu pentru prinderea peștelui; p. ext. locul astfel îngrădit. Zătoane circulare. – Din rus., ucr. zaton.

zăton sn [At: ANTIPA, P. 192 / V: (reg) zatoni, ~i¹, ~iu, ~tun, zat~, zet~, zot~ / Pl: ~oane, (reg) ~uri / E: vsl *затон cf bg затон, mg zátony, rs затон, srb zaton] 1 Porțiune de braț de râu sau canal (între ostroave) înfundată de nisipuri la un capăt. 2 Scobitură în malul unui râu, unde apa este lină, în care se adună peștii iama. 3 Porțiune dintr-o apă curgătoare în care apa este lină și adâncă (unde se pot adăposti iarna vasele plutitoare). 4 Lac lung și îngust pe litoralul mării, despărțit de aceasta printr-o limbă îngustă de pământ. 5 (Reg) Porțiune mai adâncă a unui râu în fața morii de apă (sau canal în care se acumulează apa în scopul alimentării uniforme a roții de moară). 6 (Reg; îf zoton) Torent format de ploaie. 7 (Reg; îf zoton) Puhoi¹. 8 (Spc) Îngrăditură din stuf sau din nuiele care se așază pe ape curgătoare pentru îngrămădirea și prinderea peștelui. 9 (Pex) Loc îngrădit cu un zăton (8) pe cursul unei ape. 10 (Pgn) Totalitate a instalațiilor de garduri și cotețe precum și celelalte instrumente auxiliare folosite de pescari. 11 (Reg) Zăgaz făcut spre a abate sau a opri apa din cursul ei. 12 (Reg) Gard făcut pentru consolidarea țărmului unei ape. 13 (Reg) Îngrăditură solidă făcută pentru a apăra podul plutitor de curenți. 14 (Reg) Stăvilar natural format prin îngrădirea lemnelor, vreascurilor etc. la cotitura unui râu. 15 (Reg; csnp) Trecătoare. 16 (Reg) Puhoi¹.

pârci¹ sn [At: PLOPȘOR, V. O. 12 / Pl: ~uri / E: nct] (Ban; Olt) Limbă îngustă de pământ care a rămas, în mod accidental, nearată între brazde Si: (reg) clin, greș, jibiță.

scaun sn [At: PSALT. HUR. 5^v/3 / V: (îrg) scamn, scaon^[1], (reg) ~d, scand, scant, scăuan, scoamn, (îvr) scan, scavn / Pl: ~e, (înv) ~i sm / E: ml scamnum] 1 Mobilă de lemn, de metal etc., cu sau fără spătar, susținută, de obicei, pe patru picioare, pe care poate ședea o singură persoană Si: : (reg) scamnie (1). 2 (Îs) ~ de tortură (sau de supliciu) Dispozitiv în formă de scaun (1) pe care, în vechime, era așezat cel supus torturii. 3 (Îs) ~ electric Dispozitiv folosit în unele țări pentru executarea prin electrocutare a condamnaților la moarte. 4 (Pex) Moarte provocată cu scaunul (3) electric. 5 (Reg; îe) A ședea între două ~e A fi nehotărât. 6 (Reg; d. soare; îe) A fi în ~ A fi la asfințit. 7 (Îrg; urmat de determinări) Bancă fără spătar Si: laviță. 8 (Reg; îs) ~ul diacului Strană (a dascălului). 9 (Pop) Bucată de scândură fixată la căruță, la barcă, la războiul de țesut etc., pentru a ședea pe ea. 10 (Reg) Butuc de lemn sau brazdă de pământ mărginită de (trei) țăruși bătuți în pământ, pe care se așază ciobanii când mulg oile. 11 (Reg) Năsălie. 12 (Arg; în limbajul școlarilor) Nota patru. 13 Loc pe care se stă la closet. 14 (Pex; șîs ieșire la ~) Eliminare a materiilor fecale. 15 (Ccr) Materii fecale eliminate de cineva. 16 (Înv; spc) Tron (pentru monarhi, înalții prelați etc. și, în credințele religioase, pentru divinitate). 17 (Pex) Simbol al puterii, al autorității (supreme) reprezentat de tron. 18 Autoritate sau funcție (supremă) a monarhului, a unui înalt demnitar (ecleziastic), a divinității etc. 19 (Îlv) A (se) pune sau a (se) așeza, a (se) urca, a (se) ridica, a veni, a intra etc. în ~ A (se) înscăuna. 20 (Îlv) A scoate (sau a arunca, a izgoni etc.) din ~ A detrona (1). 21-22 (Loc și) funcție deținute de cineva într-un consiliu, într-o adunare constituită într-o instituție etc. în virtutea unui drept, ca urmare a unor alegeri, prin numire, angajare, concurs etc. 23 (Înv; în credințele religioase; lpl) Numele unor cete îngerești (care ocupă un anumit loc în ierarhia îngerilor) Si: tron. 24 (Înv; adesea urmat de determinări care precizează sensul) Reședință (a unui monarh, a unui cleric înalt etc.) Si: capitală (2). 25 (Îs) Sfântul ~ sau ~ul apostolic (ori pontifical) Reședința papei. 26 (Pex; îas) Papalitatea. 27 (D. așezări; Îla) De ~ Care constituia reședința monarhului sau a cârmuirii Si: de reședință. 28 Loc unde se concentra o activitate, un fenomen, o facultate. 29 Explicație a unui fenomen. 30-31 (Îrg; de obicei urmat de determinări care arată felul) (Sediu pentru) consiliu, sfat, divan, instituție cu atribuții (predominant) juridice. 32 (Reg; îs) ~ul cel mare Curtea de casație. 33 (Rar; Îla) Cu ~ la cap Temeinic. 34 (Fam; îe) Cu ~ la cap (sau, rar, la minte, la judecată) Se spune despre un om care judecă temeinic. 35 (Rar; fam) Putere de judecată, de discernământ. 36-37 (Înv) (Sediu pentru autoritățile unor) diviziuni teritorial-administrative. 38-39 (Spc; adesea urmat de determinări) (Diviziune și) organizare teritorial-administrativă a sașilor și secuilor din Transilvania, în Evul Mediu. 40 (Îs) ~ de măcelar Butuc, trunchi sau masă¹ specială pe care măcelarul taie carnea. 41 (Îvr) Tocător (de carne, de zarzavaturi). 42 (Înv) Abator (1). 43 (Înv) Măcelărie. 44 (Înv) Pescărie. 45 (Înv) Tejghea a unui măcelar sau a unui pescar. 46 (Reg) Baracă (la bâlci, la târg). 47 Parte a meliței, de forma unei scânduri scobite, pe care se așază mănunchiul de in sau de cânepă pentru melițat Si: (reg) trup. 48 (Reg; la războiul de țesut) Cordenci (1). 49 (Tip) Un fel de masă mică și înaltă pe care se așază formele mari pentru corectat. 50 (Îs) ~ de cioplit Butuc pe care lucrează rotarul Si: bedreag (1). 51 (Șîs ~ de cuțitoit, ~ de doage, ~ de lemnar, reg, ~ de cuțitoaie, ~ de cioplit, ~ de strujit, ~ de mezdrelit, ~ de mezdrit, ~ cu capră, ~ de lucrat, ~ de tras, ~ de văsărit) Obiect de forma unei bănci pe care se așază rotarul, dulgherul, tâmplarul când lucrează cu cuțitoaia Si: scăunoaie (1), (reg) capră (36) de cuțitoit. 52 (Prc) Parte a scaunului (51) pe care stă călare dogarul, dulgherul sau tâmplarul când lucrează. 53 (Ban) Parte a cuțitului cojocarului, formată dintr-un lemn pătrat, cu care se fățuiesc pieile. 54 (Pop; urmat de determinări care arată felul) Unealtă (rudimentară) alcătuită, de obicei, din scânduri prevăzute cu găuri, pe care se fixează un obiect la care se lucrează. 55 (Îs) ~ de spițe (sau de înspițat) Cobilă (4) (a rotarului). 56 (Reg; îs) ~ de cepi Unealtă a rotarului în care se fixează cepurile obezilor unei roți, când se cuțitoiesc. 57 (Reg) Unealtă a rotarului în care se așază obezile pentru a le găuri sau roata când se înspițează sau se obădează. 58 (Reg; șîs ~ de lumânări) Dispozitiv format din două scânduri orizontale sprijinite pe două scânduri verticale și prevăzute cu numeroase găuri, în care se introduc țevile (de sticlă) în care se toarnă seul pentru facerea lumânărilor. 59 (Pop) Oplean. 60 (Reg; îs) ~u coarnelor Bucată de fier care unește coarnele plugului Si: (reg) punte. 61 Partea de jos, mai masivă, a vârtelniței, a sucalei, a urzitorului, pe care se sprijină întreaga unealtă Si: butuc (22), pat¹, talpă, strat², (55), (reg) pitrucă. 62 (Reg; la car, la căruță) Perinoc. 63 (Reg; la moară) Pârghie cu ajutorul căreia se reglează înălțimea pietrelor morii (de apă sau de vânt), pentru a obține, după voie, o făină mai mare sau mai măruntă Si: (pop) posadă². 64 (Reg; la moară) Bucată de lemn scobit pe care se învârtește cepul grindeiului de la roata morii Si: (reg) broască (27). 65 (Reg; la moară; îs) ~u pietrilor Stâlpii care susțin podul¹ morii. 66 (Reg; la moară; șîs ~ coșului) Scară (32). 67 (Reg; la moară; îas) Suport de lemn care fixează piatra zăcătoare Si: (reg) crivac (3). 68 (Reg; la moară; îas) Ansamblul andrelelor pe care se reazemă perna morii. 69 (Reg; la moară; îas) Strat de lemn de care este prins scaunul (64). 70 (Buc; Mar) Lemn așezat de-a curmezișul pe capătul din față al fiecărei table, la plută¹ Si: (reg) călădău (1), chingă (35). 71 (Buc; Mar) Lemn lung așezat pe partea din față a primei table, pe care se prinde cârma plutei. 72 (Buc; Mar) Băț înfipt în unul dintre butucii plutei, în care își agață plutașul hainele sau alte obiecte în timpul deplasării pe apă. 73 (Reg) Săgeată (30) pe care se urcă trunchiurile la joagăr. 74 (Reg) Car al joagărului. 75 (Reg) Fiecare dintre corfele între care se mișcă jugul joagărului. 76 (Reg) Căpătâiul cel mare al joagărului. 77 (La casă; șîs ~ podului) Schelet din bare de lemn care susține învelitoarea unui acoperiș (și suportul acesteia), transmițând greutatea lui elementelor de rezistență ale construcției. 78 (La casă; îas) Lemn care unește câte doi căpriori ai casei Si: cocleț (1), chinga (23) căpriorilor. 79 (Reg; la casă) Căpătâiul crestat al stâlpilor unei case țărănești. 80 (Reg; la casă) Jgheab în care se îmbucă una într-alta șindrilele de pe acoperișul unei case. 81 (Olt; Mar) Vatra casei. 82 Parte a unor sisteme tehnice care servește la susținerea sau la rezemarea unor piese (componente). 83 (Spc) Piesă pe care se reazemă clapeta sau bila unei supape. 84 (Pop) Suport sau sistem de pari pe care se pune o albie, un cazan, o putină, un butoi etc. 85 (Trs; Mun) Capră de tăiat lemne. 86 (Reg) Butuc așezat pe pământ, sub uluc, pentru a-l susține. 87 Mică piesă de lemn așezată perpendicular pe cutia instrumentelor de coarde, susținând corzile și transmițându-le vibrația Si: căluș (10). 88 (Rar) Parte plată a unui inel de podoabă, pe care se incrustează o piatră sau se gravează ceva. 89 (Reg; îs) ~u cumpenelor Taler² (2). 90 (Pop) Fiecare dintre părțile spicului cerealelor care susține câte un bob Si: scară (40). 91 (Pop) Locul grăuntelui în spicul cerealelor Si: scară (41). 92 (D. cereale; îe) A băga (sau a da) ~ A prinde rod Si: a lega. 93 (Reg) Unealtă rudimentară de desfăcut știuleții de porumb, alcătuită dintr-un fel de recipient îngrădit cu nuiele, în care se băgau știuleții și se băteau. 94 (Reg) Pârleaz. 95 (Reg) Pat¹ de scânduri pe care curge apa dintr-un iaz. 96 (Reg) Limbă îngustă de pământ care a rămas nearată între brazde Si: (pop) greș (11). 97 (Reg) Motiv ornamental care se lucrează pe cojoace. 98 (Reg) Joc de copii în care unul dintre copii încearcă să smulgă un alt copil dintr-un șir. 99 (Îrg) Nume dat unor părți de organe sau părți ale corpului omenesc sau animal care au o formă sau o funcție asemănătoare cu un scaun (1). 100 (Îs) ~u gurii Falcă (1). 101 (Reg; spc) Greabăn (1) (la boul de jug). 102 (Ast; pop; șîs ~ul lui Dumnezeu) Constelația Casiopeea. 103 (Bot; îc) ~ ul-cucului Plantă erbacee robustă cu tulpina tetragonală în partea inferioară și cilindrică în partea superioară, cu flori purpurii reunite într-un capitul (Dianthus giganteus). 104 (Bot; reg; îc ~aunu-cucului) Ciuboțica (5)-cucului (Primula veris). 105 (Bot; Trs; îac) Garoafă (Dianthus). 106 (Bot; reg; îac) Neghină (Agrostemma githago). 107 (Bot; reg; îac) Plantă cu cotorul subțire și ramificat și cu flori de culoare vânătă, nedefinită mai îndeaproape. 108 (Bot; reg; îc) ~ul-popii, ~ul-lui-Dumnezeu Cuișoare (4) (Dianthus chinensis). 109 (Bot; reg; îac) Garoafă (11) (Dianthus barbatus). 110 (Bot; reg; îac) Arșinic (1) (Lychnis chalcedonica). 111 (Bot; reg; îac) Steluțe (Erigeron acer). 112 (Bot; reg; îc) ~ul-Domnului Brumărea (3) (Phlox paniculata). 113 (Bot; reg; îc) ~ul-ălor-bune Pătrunjel-de-câmp (Peucedanum oreoselinum). 114 (Bot; reg; îc) ~ul-hălor-din-vânt Lumânărica-peștilor (Verbascum nigrum). corectat(ă)

PALMĂ s. 1. (ANAT.) mână, (arg.) stachie. (Ține în ~ o monedă de 100 de lei.) 2. (pop. și fam.) scatoalcă, (reg.) plesnet, tapangea, (Bucov. și Transilv.) cleapșă, (Munt.) leapșă, (prin Mold. și Bucov.) ștearsă, (prin Mold.) ștarghie, (prin vestul Transilv.) taiveriță, (înv. și fam.) calcavură. (I-a tras o ~ zdravănă.) 3. (BOT.) palma-Maicii-Domnului (Orchis maculata) = (reg.) bujor, iarba-șarpelui, limba-cucului, mâna-Maicii-Domnului; palma-pământului (Gymnadenia conopea) = (reg.) ură, limba-cucului, mâna-Maicii-Domnului.

atrățel sm [At: LB / V: araț-, ară-, areț- / Pl: ~el / E: mg aracél cf otrățel] (Bot; reg) Planta erbacee din familia boraginaceelor cu miros neplăcut, cu tulpina acoperită cu peri moi de culoare cenușie, cu frunze verzi-albicioase cu puf fin, cu flori de culoare roșu-închis, rar albe, care crește pe pământ pietros, calcaros, necultivat Si: limba-câinelui, plescaiță-roșă (Cynoglossum officinale).

limbă s.f. A I 1 (anat.) elice, pendulă, șubă. Limba are rol important în perceperea gustului, în procesul de masticație și de deglutiție a alimentelor, iar la om și în articularea sunetelor. 2 (med.) limbă cerebriformă = limbă plicaturată, limbă scrotală. Limba cerebriformă este o boală caracterizată prin îngroșarea limbii, a cărei față dorsală se acoperă cu numeroase pliuri transversale neregulate; limbă plicaturată = limbă cerebriformă, limbă scrotală; limbă scrotală = limbă cerebriformă, limbă plicaturată. 3 (anat.; reg.; și, art.), limba beregatei v. Luetă. Omușor. Omușorul gâtlejului (v. omușor). Uvulă. BI (lingv.) 1 idiom, sistem lingvistic, glosie, <înv. și pop.> vorbă. Româna este o limbă romanică. Latina este o limbă moartă. 2 limbă-bază limbă de bază, limbă-mamă. Limba-bază este limba din care provin limbile aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic de limbi; limbă comună = koine, limbă obștească. Limba comună este varianta unei limbi care servește comunicării între vorbitori de dialecte sau de graiuri diferite; limbă curentă = limbă de conversație = vorbire cotidiană, vorbire curentă, vorbire obișnuită, vorbire zilnică, <înv. și pop. > vorbă comună, vorbă de obște, vorbă de rând, vorbă de toate zilele limbă de toate zilele, vorbire de toate zilele. Limba curentă este aspectul limbii obișnuit în relațiile dintre oameni. Folosește acest termen cu sensul său din limba curentă; limbă de bază = limbă-bază, limbă-mamă; limbă de lemn = limbaj de lemn; limbă de stat = limbă oficială = <înv.> limbă oficioasă. Limba de stat este limba utilizată în administrația unui stat și în instituțiile acestuia; limbă internațională =limbă universală. Limba internațională este o limbă națională cu largă circulație în afara granițelor națiunii, care este folosită în mod oficial, mai ales în relațiile diplomatice; limbă literară = vorbire cultă, vorbire literară. Limba literară este aspectul cel mai corect și mai îngrijit al limbii unei comunități, codificat prin existența unor norme și consolidat prin scris; limbă-mamă = limbă-bază, limbă de bază; limbă maternă = limbă natală = <înv.> limba maicei, limba-mumă. Limba maternă este limba care se învață în primii ani ai copilăriei, de la părinți; limbă modernă = limbă vie. 0 limbă modernă este o limbă vorbită în zilele noastre sau într-o epocă apropiată de noi; limbă națională = <înv.> limba maicei patrie, limbă naționalicească. Limba națională este limba comună și unică a tuturor membrilor unei națiuni; limbă universală = limbă internațională; limbă populară = limbă vorbită = limbă vulgară = vorbire populară, vorbire dialectală, vorbire regională, <înv.> limbă a obștii, limbă a poporului, limbă poporală. Limba populară este aspectul limbii naționale propriu felului de a vorbi al poporului; limbă vie = limbă modernă; (rar) limbă obștească v. Koine. Limbă comună; (fam.) limbă de toate zilele v. Limbă curentă. Limbă de conversație. Vorbire cotidiană. Vorbire curentă. Vorbire obișnuită. Vorbire zilnică; (înv.) limbă a obștii = limbă a poporului = limbă poporală v. Limbă poporală. Limbă populară. Limbă vulgară. Vorbire populară; limbă naționalicească = (art.) limba maicei patrie v. Limbă națională; limbă oficioasă v. Limbă de stat. Limbă oficială; (art.) limba maicei = limba-mumă v. Limbă maternă. Limbă natală. 3 limbă ariană = limbă indo-ariană = limbă indo-iraniană = ariană (v. arian¹). Limba ariană se vorbește în prezent în India, Pakistan, Bangladesh, Nepal, Afghanistan, Sri Lanka; limbă armeană = armeană (v. armean²). Limba armeană aparține familiei de limbi indo-europene; limbă franceză = franceză (v. francez). Limba franceză este o limbă romanică; limbă germană = germană (v. german), < astăzi rar> nemțească (v. nemțesc). Vorbește destul de bine limba germană; limbă latină = latină, <înv.> latinească (v. latinesc), latinie. Limba latină este o limbă indo-europeanâ din grupul italic; limbă latină clasică = limbă latină literară = latină clasică, latină cultă, latină literară, latină savantă. Limba latină clasică era limba latină folosită în Imperiul Roman, mai ales în scris, de persoanele instruite; limbă latină populară = limbă latină vulgară = latină populară, latină vulgară, latină rustică, <înv.> latină poporană, limbă latină poporană, limbă latină rustică. Limba latină vulgară era limba latină folosită în toate provinciile Imperiului Roman de populația neinstruită; limbă macedoneană = macedoneană (v. macedonean), veche macedoneană (v. vechi²). Limba macedoneană este o limbă indo-europeană înrudită cu greaca veche, vorbită de vechii macedoneni; limbă maghiară = maghiară (v. maghiar), <înv. și reg.> ungurie. Limba maghiară face parte din familia limbilor fino-ugrice; limbă maldiviană = maldiviană. Limba maldiviană se vorbește în Maldive și în India; limbă neogreacă = limbă romaică greacă modernă (v. grec), neogreacă (v. neogrec), romaică. Limba neogreacă este limba greacă din perioada modernă, formată începând cu sec. al XVI-lea, care este diferită de greaca veche și de greaca bizantină; limbă occitană = limbă provensală = occitană, provensală. Limba provensala se vorbește în sudul Franței, în Spania și în Italia; limbă polonă = limbă poloneză = polonă (v. polon), poloneză (v. polonez); <înv. și pop.> limbă leșească. Limba poloneză face parte din familia limbilor slave, grupul occidental; limbă română = limbă românească = română (v. român), românească (v. românesc), <înv.> românie. Limba română este singura limbă romanică din aria sud-est europeană; limbă sanscrită = sanscrită (v. sanscrit), <înv.> limbă sanscritică. Limba sanscrită este vechea limbă indo-europeană din India, în care sunt redactate majoritatea operelor din literatura clasică a acestei țări; limbă sardă = sardă (v. sard). Limba sardă este o limbă romanică vorbită de sarzi; limbă sarmată = sarmată (v. sarmat). Limba sarmată este limba iraniană veche vorbită de sarmati; limbă sârbo-croată = sârbo-croată. Limba sârbo-croată este limba slavă vorbită de sârbi și de croați în fostul spațiu iugoslav; limbă siriană = siriană (v. sirian), <înv.> limbă sirienească. Limba siriană este o limbă din familia afro-asiatică, ramura semitică, de origine arabă, vorbită de sirieni; limbă slavă comună = slavă comună. Limba slavă comună este limba vorbită de slavi până la începutul sec. al IX-lea, înainte de a se despărți în limbi și dialecte; limbă slavă de cultură = limbă slavonă = slavă de cultură (v. slav), slavonă (v. slavon), slavonă bisericească (v. slavon), <înv.> limbă slavonească, limbă slovenească, slavonie, slovenie. Limba slavă de cultură a fost utilizată, în Evul Mediu, și în Țările Române, ca limbă liturgică și de cancelarie; limbă slavă veche = limbă veche slavă = paleoslavă, slavă veche (v. slav), veche slavă (v. vechi²), <astăzi rar> limbă slavică, <ieșit din uz> bulgară veche (v. bulgar), slavă bulgară (v. slav), slavă bulgărească (v. slav), slavă bisericească (v. slav), slavă veche bisericească (v. slav). Limba slavă veche este o limbă dispărută, de origine indo-europeană; limbă slovacă = slovacă (v. slovac). Limba slovacă face parte din familia limbilor slave, grupul occidental; limbă slovenă = slovenă (v. sloven). Limba slovenă face parte din familia limbilor slave, grupul meridional; limbă spaniolă = spaniolă (v. spaniol). Limba spaniolă este vorbită în Spania și în toate țările Americii Centrale și ale Americii de Sud, cu excepția Braziliei; limbă sumeriană = sumeriană. Limba sumeriană era scrisă cu litere cuneiforme; limbă tătară = tătară (v. tătar). Limba tătară face parte din familia altaică, ramura turcică de vest; limbă toharică toharică. Limba toharică este o limbă indo-europeană vorbită în Antichitate în Asia Centrală și cunoscută din texte scrise cu alfabet hindus, datând din secolele al V-lea-al VH-lea d.Hr.; limbă turcă = turcă (v. turc), turcească (v. turcesc). Limba turcă face parte din familia limbilor turcice; limbă vedică = sanscrită vedică, vedică. Vedele și comentariile vedice sunt scrise în limba vedică; (lapl.) limbi mon-khmere = limbi mon-khmerice; limbi mon-khmerice = limbi mon-khmere. Limbile mon-khmerice alcătuiesc familia de limbi din sud-estul Asiei, vorbite de khmerii din Cambodgia și de alte populații din Vietnam, Laos, Thailanda, Myanmar și din peninsula Malacca; limbi paleoasiatice = limbi paleosiberiene. Limbile paleoasiatice sunt limbile vorbite în Siberia, care nu pot fi grupate într-o familie comună; limbi paleosiberiene = limbi paleoasiatice; (astăzi rar) limbă slavică v. Limbă slavă veche. Limbă veche slavă. Paleoslavă. Slavă veche (v. slav). Veche slavă (v. vechi²); (înv. și pop.) limbă leșească v. Limbă polonă. Limbă poloneză. Polonă (v. polon). Poloneză (v. polonez); (înv.) limbă latină poporană = limbă latină rustică v. Latină populară. Latină vulgară. Limbă latină populară. Limbă latină vulgară; limbă sanscritică v. Limbă sanscrită. Sanscrită (v. sanscrit); limbă sirienească v. Limbă siriană. Siriană (v. sirian); limbă slavonească = limbă slovenească v. Limbă slavă de cultură. Limbă slavonă. Slavă de cultură (v. slav). Slavonă (v. slavon). 4 grai, limbaj, limbaj articulat, vorbire, vorbit¹, <înv. și reg.> vorbă, <înv.> voroavă, langaj. 5 (și limbă naturală) grai, limbaj, limbaj natural. 6 vorbă, vorbire, vorbit¹. Îl recunoaște după limbă. Are o limbă colorată. 7 (art.; fam.) limba șmecherilor = (înv.) limba cârâitorilor = limba hoțească v. Argou. 8 (înv.) v. Cuvânt. Item. Lexem. Termen. Vorbă. II 1 (înv. și pop.) v. Glas. Grai. Voce. 2 (înv.) limbă strâmbă v. Bârfe. Bârfeală. Bârfire. Bârfit¹. Calomnie. Calomniere. Cleveteală. Clevetire. Clevetit. Defăimare. Denigrare. Detractare. Detractie. Discreditare. Infamare. Ponegreală. Ponegrire. Șoaptă. Vituperare. Vituperație. Vorbă. Vorbă de rău. Vorbă rea. III 1 (adesea la pl. limbi; înv. și pop.) v. Neam. Popor. 2 (înv.) v. Iscoadă. Spion. 3 (arg.) v. Delator. Denunțător. Informator. Pârâtor. 4 (arg.) v. Adulator. Lingușitor. C I 1 (la ceasuri) arătător, manoș, mutatău, țaigăr, țărcălam. Limba ceasului indică ora zece. 2 (tehn.; la meliță) cuțit, bătător, condei, fofelniță, cordenci, limboi, lopată, lopătâc, lopățică, tocător. A cumpărat o nouă limbă la meliță. 3 (la cataramă; înv. și pop.) limburuș, limbuș. Limba este cuiul cataramei. 4 (art.; tehn.; la plug; pop.) limba cracilor = craci cu limbă (v. crac). Cu ajutorul limbii cracilor se reglează schimbătorul plugului. 5 (tehn.; pop.) v. Ivăr. încuietoare. Zăvor. 6 (la hădărag; reg.) v. îmblăciu. 7 (la fântână; reg.) v. Cumpănă. 8 (gosp.; reg.) v. Pilug. Pisălog. II 1 ascuțiș, lamă, lamină, pană, pânză, tăiș, custură, gură, leafa², plasă¹, tăiuș, <înv. și reg.> ascuțit¹, cuțitură, buză. Apucă securea de limbă. 2 (la ciocan; înv.) v. Pană. III (tehn.) 1 (la car, la căruță sau la sanie) furcă, pisc, cârlig, grui², popârțac², splină. De limbă se fixează proțapul. 2 (la car; reg.) v. Tânjală. 3 (la tânjala carului; reg.) v. Cătușă. Tanjăluță. IV (Muz.) 1 (la instrumente muzicale de suflat; rar) v. Ancie. Pană. 2 (la pian, orgă etc.; rar) v. Clapă. Tastă. Tușă¹. 3 (la instrumenele cu coarde; pop.) v. Tastieră. V 1 încălțător. Folosește o limbă pentru a-și pune pantofii. 2 (pesc.; la plasa de pescuit) gârlici, pridvor, tindă. 3 (pesc.) ureche, zâmboc. Limba este ciocul cârligului de undiță care reține peștele prins. 4 (art.; constr.; la acoperișul casei; reg.) limba-caprei v. Cătușă. Chingă. 5 (tehn.; la fierăstrău; reg.) v. Cheie. Cordar. Întinzător. Strună¹. 6 (înv.) v. Bară. Lingou. VI 1 (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”) bucată, fâșie, petic, sprânceană, <înv.> platoviță. I-a luat abuziv o limbă de teren. O limbă de pădure a fost tăiată. 2 (rar) v. Șuviță. 3 (rar) v. Fâșie. Panglică. Șuviță. D I (bot.) 1 (și, reg, limba-boului, limba-vecinei) Phyllocactus ackermanni; talpa-ursului (v. talpă), bostan, broască, palmă, stoletnic. 2 (art.) limba-boului = a Anchusa officinalis; miruță, otrățel, boroanță, iarbă-de-bou-sălbatică, limba-boului-cea-mică, roșii (v. roșu); b Anchusa italica; miruță, orcanetă; c Agave americana; agavă, haluz, roadă, săbor, spin; d (reg.) v. Boranță. Boranță-roșie. Limba-mielului. Otrățel (Borrago officinalis); e (reg.) v. Dragavei. Ștevie. Ștevie-creață (Rumex crispus); f (reg.) v. Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); g (reg.) v. Limba-peștelui (Limonium vulgare); h (reg.) v. Pătlagină (Plantago major); i (reg.)v. Sică (Statice gmelini); limba-cerbului = a Scolopendrium vulgare; năvalnic, scolopendră², cerbar, ferigă, iarba-ciutei (v. iarbă), limar, limba-boului, limba-oii, limbariță, limba-vacii, limba-vecinei, podbal, razele-soarelui (v. rază), spasul-dracului (v. spas), spata-dracului (v. spată); b (reg.) v. Ferigă (Dryopteris filix-mas); c (reg.) v. Splină. Splină-de-aur (Chrysosplenium alternifolium); d (reg.) v. Turiță (Galium aparine); e (reg.) v. Unghia-ciutei (v. unghie¹) (Ceterach officinarum); limba-cucului = a Botrychium lunaria; colan, dragoste, iarba-dragostei (v. iarbă), limba-șarpelui, limbar, lunarie, <înv.>lunărică, lunăriță; b (reg.) v. Iarbă-mare (Stellaria holostea); c (reg.; și limba-căii) v. Otrățel (Cynoglossum officinale); d (reg.) v. Palma-Maicii-Domnului (v. palmă) (Orchis maculata); e (reg.) v. Palma-pământului (v. palmă) (Gymnadenia conopea); f (reg.) v. Poroinic (Orchis mascula); limba-mării = a Iberis semperflorens; lilicele (v. lilicea); b Iberis umbellata; iberis, lilicele (v. lilicea), limbușoară, omățăl, punga-ciobanului (v. pungă), saști, traista-ciobanului (v. traistă); limba-mielului = a Borrago officinalis; boranță, boranță-roșie, otrățel, alior, arăriel, arățel, laptele-câinelui v. (lapte), limba-boului, limba-câinelui, limba-mielușelului, mierea-ursului (v. miere); b (reg.) v. Otrățel (Cynoglossum officinale); limba-oii = a Cirsium canum; pălămidă¹; b (reg.) v. Limbariță (Alisma plantago-aquatica); c (reg.) v. Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); d (reg.) v. Pătlagină (Plantago major); e (reg.) v. Pătlagină (Plantago gentianoides); f (reg.) v. Pătlagină. Pătlagină-bună. Pătlagină-mică. Pătlagină-moale (Plantago media); g (reg.) v. Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); limba-peștelui = a Limonium vulgare; limba-boului; b (reg.) v. Sică (Statice gmelini); limba-soacrei = Opuntia ficus-indica și Opuntia vulgaris; broască, opunția, palmă-cu-spini, stoletnic; limba-șarpelui = a Ophioglossum vulgatum; grăitoare-de-rău (v. grăitor); b Peucedanum latifolia; floarea-țigăncii (v. floare), leuștean-de-bahnă, leuștean-sălbatic, morcov-sălbatic; c (reg.) v. Ferigă (Dryopteris filix-mas); d (reg.) v. Limba-cucului (Botrychium lunaria); e (reg.) v. Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); f (reg.) v. Stupitul-cucului (v. stupit) (Cardamine pratensis); (reg.) limbă-de-piatră Pinguicula vulgaris și Pinguicula alpina; foaie-grasă, îngrășătoare; (art.) limba-apei v. a Broasca-apei (v. broască) (Potamogeton lucens); b Broscariță (Potamogeton natans); limba-bălții = limba-bălților v. a Limbariță (Alisma plantago-aquatica); b Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); limba-boierului v. Avrămeasă. Avrămească. Barba-boierului (v. barbă) (Ajuga laxmanni); limba-boului-cea-mică v. Limba-boului. Miruță. Otrățel (Anchusa officinalis); limba-broaștei v. a Iarba-broaștei (v. iarbă) (Hydrocharis morsus-ranae); b Limbariță (Alisma plantago-aquatica); c Pătlagină (Plantago major); d Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); limba-câinelui v. a Otrățel (Cynoglossum officinale); b Pieptănariță (Cynosurus cristatus); c Măseaua-ciutei (v. măsea) (Erythronium dens caniș); d Boranță. Boranță-roșie. Limba-mielului. Otrățel (Borrago officinalis); limba-gâștei v. Bob-de-țarină (v. bob¹) (Lathyrus sylvester); limba-mielușelului v. Boranță. Boranță-roșie. Otrățel. Limba-mielului (Borrago officinalis); limba-mânzului v. Pătlagină. Pătlagină-bună. Pătlagină-mică. Pătlagină-moale (Plantago media); limba-păsării v. Liliuță (Anthericum ramosum); limba-păsăricii v. Cuscută. Torței (Cuscuta epithymum); limba-șopârlei v. Dornic (Falcaria vulgaris); limba-vacii v. a Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); b Limbariță (Alisma plantago-aquatica); c Rodul-pământului (v. rod¹) (Arum maculatum); limba-vecinei v. a Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); b Podbal (Tussilago farfara); c Rodul-pământului (v. rod¹) (Arum maculatum); d Lemnul-Maicii-Domnului (v. lemn) (Santolina chamaecyparissus). II (iht.) 1 limbă-de-mare = a Solea nasuta sau Solea lascaris; șoarece-de-mare; b Solea impar; glosă², șoarece-de-mare. 2 (rar) v. Cambulă. Cambu-lă-de-liman (Pleuronectes flesus).

FELÁH (< fr., de la arab. fallāh „cultivator de pământ”) s. m. (În țările de limbă arabă, în special în Egipt) Termen de denumește populația agricolă sedentară (spre deosebire de beduini sau de populația orașelor).

peminte, s.n. – Pământ. Parcelă cu sol mai bun, pe care se cultivă cereale sau cânepă (Faiciuc 1998: 46): „Măghern de pe peminte / Ieși-m, mândrule-nainte” (Brediceanu 1957: 100). – Lat. panimentum „pământ bătut” (Graur 1980; Râpeanu 2001). Termenul latin nu s-a păstrat în celelalte limbi romanice, preferându-se sinonimul terra (= pământ), care la noi a dat „țară”.

peminte, s.n. – Pământ. Parcelă cu sol mai bun, pe care se cultivă cereale sau cânepă (Faiciuc, 1998: 46): „Măgheran de pe peminte / Ieși-m, mândrule-nainte” (Brediceanu, 1957: 100). – Probabil o formă de sg. refăcută din pl. regional păminte (Frățilă); lat. pavimentum „pământ bătut” (Graur, 1980; Râpeanu, 2001). Termenul latin nu s-a păstrat în celelalte limbi romanice, preferându-se sinonimul terra (= pământ), care la noi a dat „țară”.

arăriel sm [At: BRANDZA, FL. 370 / Pl: ~i / E: nct] (Bot; reg) 1 Limba mielului (Borago officinalis). 2 Planta erbacee Cynoglossum officinale din familia boraginaceelor, cu frunze verzi-albicioase și flori roșii-închise, rar albe, cu miros greu, care crește pe coline uscate, pe pământ calcaros Si: arățel (1), arățiel (1), atrățel (1), limba boului, limba câinelui, limba cucului, limba mielului, lipici, otrățel, otrățele, papucul doamnei, plescaiță roșie, plescăită roșie, poamele mâței.

ură² sf [At: PANȚU, PL. / Pl: ? / E: ns cf ură¹] (Bot) 1 (Buc) Plantă erbacee din familia orhideelor cu frunze late lanceolate, cu flori roșii purpurii, mai rar albe, foarte parfumate, dispuse într-un spic la vârful tulpinii Si: (reg) limba-cucului, mâna – Maicii-Domnului, palma-pământului (Gymnadenia conopea). 2 Plantă erbacee din familia orhideelor cu frunzele mai înguste și florile mai mici față de cele ale urei² (1), roșii-închise, rar albe sau roșietice (Gymnadenia odoratissima). 3 (Bot; reg) Oreșniță (Lathyrus tuberosus).

pemínte, s.n., pl. (înv.) 1. Pământ: „Câte peminte arătoare sau râturi are o gazdă care-i deplin biroitoriu unei case…” (Ardelean, 2015; document sec. al XVIII-lea). 2. Parcelă cu sol mai bun, pe care se cultivă cereale: „Măgheran de pe peminte / Ieși-m, mândrule-nainte” (Brediceanu, 1957: 100). – Probabil o formă de sg. refăcută din pl. reg. păminte (Frățilă); lat. pavimentum „pământ bătut” (Graur, 1980; Râpeanu, 2001). ■ Termenul latin nu s-a păstrat în celelalte limbi romanice, preferându-se sinonimul terra (= pământ), care la noi a dat „țară”.

țáră, țări, s.f. 1. O uniune neîntâmplătoare de comunități formate din neamuri corelate etnic, potrivit statutului fiecăruia (M. Pop, 1984: 5-6): Țara Maramureșului, Țara Lăpușului, Țara Chioarului, Țara Codrului etc. 2. Spațiu intravilan al localităților de la poalele muntelui, situate pe malurile cursurilor de apă: „Se folosește la țară, adică în satele de șes” (ALRRM, 1971: 246). 3. Gospodăria și satul, mai puțin muntele și codrul: „Poate rămâne satu' / Dacă nu ești, bade, tu; / Poate rămâne țara / Dacă nu ești dumăta” (Calendar 1980: 93). 4. Lumea de dincolo, Celălalt Tărâm: „Mândruc, struțuc de violă / Unde meri în altă țară / Cu moartea de-a subsuoară?” (Calendar, 1980: 112). ■ (onom.) Țară, Țarălungă, nume de familie în jud. Maram. – Lat. terra „pământ” (Șăineanu, Scriban; MDA); în celelalte limbi romanice, sensul de țară a fost acoperit de urmașii lat. pagensis > it. paese, fr. pays, spais, ptg. pais (Rîpeanu, 2001). ■ Cuv. rom. > ucr. cara „mulțime” (Miklosich, Candrea, după DER), pol. cara (Miklosich, după DER).

A MUȘCA mușc 1. tranz. 1) A apuca cu dinții strângând (până la durere, rănire, învinețire, rupere etc.). * A-și ~ mâinile a regreta amarnic, considerându-se vinovat de ceva; a se căi. A-și ~ limba a regreta mult cele spuse anterior. ~ pământul (sau țărâna) a cădea la pământ rănit sau mort. 2) (despre unele animale, mai ales despre insecte) A înțepa producând o senzație dureroasă; a mânca; a ciupi; a pișca. M-a ~t un șarpe. 3) fig. (despre ger, soare etc.) A produce o senzație dureroasă; a pișca. 4) (o bucată dintr-un aliment) A rupe cu dinții pentru a mânca. 5) fig. A ataca răutăcios cu ironii sau cu vorbe; a înțepa; a înghimpa; a împunge. 2. intranz. (mai ales despre câini) A avea obiceiul de a ataca, rănind cu dinții. /Orig. nec.

plavie, plăvii, s.f. (reg.) 1. insulă plutitoare alcătuită din plaur (stuf, ierburi, rizomi, rădăcini de arbori, crengi și nămol); plaur, cocioc, năcladă. 2. (cu forma plavă) navă, corabie; plută. 3. pădure doborâtă de vânt; palancă. 4. șir de trestii înfipte în pământ, din care ciobanii își fac adăpost. 5. limbă de foc; plavină. 6. (adv.) în cantitate sau în număr mare.

FERAOUN [feraū], Mouloud (1913-1962), scriitor algerian de limbă franceză. Romane pe tema dragostei pentru pământul natal, inspirate din viața oamenilor nevoiași („Fiul săracului”, „Pământ și sânge”, „Drumurile care urcă”). „Jurnalul” său constituie un document cu privire la războiul din Algeria. Asasinat.

primeni [At: CORESI, EV. 133 / V: (reg) prem~, ~mini / Pzi: ~nesc / E: slv прѣмѣнити] 1-2 vtr (A înlocui sau) a fi înlocuit parțial sau total cu altceva Si: a (se) împrospăta, a (se) reînnoi. 3-4 vtr (A face să ia sau) a lua o formă, un aspect, un conținut etc. Si: a (se) transforma, a (se) modifica, a (se) preface. 5-6 vtr (Îrg; îe) A ~ gazda, a se ~ din... A se muta din... 7-8 vtr (Îe) A se ~ din lumea aceasta, a ~ viața A muri. 9 vt (Înv; îlv) A ~ (pe cineva) din viață A ucide. 10-11 vtr (Spc; îvr) A(-și) schimba numele cu un nume nou. 12 vt (Spc; îvr; c. i. o rană, o plagă) A schimba pansamentul. 13 vt (Îvr; îf premeni) A vindeca de boală. 14-15 vtr A(-și) schimba lenjeria purtată și murdară cu alta curată. 16-17 vt A(-și) schimba hainele cu altele curate, curățate. 18-19 vtr (Spc) A (se) îmbrăca, îngrijit, frumos. 20 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte, rufărie de pat, de masă etc.) A înlocui cu alt obiect curat. 21 vt (C. i. animale cabaline) A pune potcoave noi. 22 vt (Pex) A împodobi picioarele cailor. 23 vr (Reg; d. lună și lumina ei) A fi în faza de creștere sau de scădere, începînd să apară sau să dispară din umbra pământului. 24 vt (Înv) A traduce dintr-o limbă în alta. 25 vt (Trs; c. i. bani; îf premeni) A pune în circulație, cumpărând sau plătind ceva. 26-27 vtr (Înv) (A face să revină sau) a-și reveni la o anumită stare, la un anumit sentiment. 28-29 vtr (A face să renunțe sau) a renunța la o anumită stare, la un anumit sentiment, revenind la situația de dinainte. 30 vr (Îvr) A trece de la o persoană la alta. 31 vtf (Îvr; îf premeni) A porni.

LIMBA-CUCULUI s. v. palma-maicii-domnului, palma-pământului, poroinic, salep.

limbă f. 1. parte cărnoasă și mobilă din gură, la om și la animale, organul principal al gustului și al vorbirii; 2. graiu particular unei națiuni: limba română; limbă de moarte, ultima voință; limbă moartă, care nu se mai vorbește, în opozițiune cu limbă vie; limbă maternă, aceea a țării unde ne-am născut, în opozițiune cu limbă străină; 3. popor, națiune: limbile dușmane cari vin din răsărit AL. un Sultan dintr’aceia ce domnesc peste vr’o limbă EM.; 4. (învechit) a prinde (lua) limbă, a afla prin spioni: îi porunci a lua limbă unde este Mihaiu BĂLC.; 5. tot ce seamănă cu o limbă: limba briceagului, cataramei, clopotului, cumpenei, lacătului; 6. bucată îngustă de pământ: un deal și o vale și o limbă de pădure; 7. nume de plante: limba boului, plantă acoperită cu peri aspri și țepoși (Anchusa); limba broaștei, limbariță; limba câinelui, arățel; limba cerbului (vacii), navalnic; limba mielului, plantă ale carii flori sunt întrebuințate în contra tusei (Borrago); limba oii, patlagină. [Lat. LINGUA; sensul 3 («Lăudați Domnul toate limbile», Coresi) e o asociațiune logică deopotrivă familiară vechii franceze (cf. Rabelais, I, 10: tous peuples, toutes nations, toutes langues) și vechii slavone (în care ĬẼZYKŬ însemnează totdeodată limbă și popor)].

PLESSIS, Izak David du (1900-1981), poet sud-african de limbă afrikaans. Versuri de inspirație populară și socială („Balada”, „Pământul strămoșilor noștri”), orientală („Cântecul lui Ali”, „Fesul strălucitor”), gnomică („Catrene”) și morală („Lupta”, „Iubire ciudată”), cu predilecție pentru cultul formei. Povestiri fantastice („Din altă lume”); eseuri.

plavie [At: PRAV. 39 / V: (reg) plaghie, plagie, (înv) plavă (Pl: ~ve), plahie / Pl: ~ii, (pop) plăvii / E: cf ucr, rs плавня „stufăriș”, ucr плавня „luncă cu bălți”] 1 sf Insuliță plutitoare sau lipită de malul apei, formată din stuf, ierburi, rizomi, rădăcini de arbori, crengi etc. intrate în putrefacție și amestecate cu nămol Si: plaur (2), (reg) cocioc, năcladă. 2-3 sf (Reg; îe) A (se) lăsa sau a (se) lungi ~ A (se) întinde la pământ. 4-5 sf (Îae) A (se) lungi pe toată suprafața. 6 sf (Îe) A face (pe cineva sau ceva) ~ A doborî pe cineva la pământ. 7 sf (Îe) A pluti (sau a merge) ~ A aluneca pe suprafața unei ape. 8 av (Pe lângă verbe de mișcare) În cantitate mare. 9 av În număr mare. 10 sf (Îvr; îf plavă) Navă. 11 sf (Îvr; îf plavă) Corabie. 12 sf (Reg) Plută. 13 sf (Buc) Pădure doborâtă de vânt Si: (reg) palancă¹, picătură. 14 sf (Reg) Șir de trestii înfipte în pământ, din care își fac ciobanii adăpost. 15 sf (Mol) Limbă de foc Si: (reg) plavină (2).

țară, țări, s.f. – 1. Teritoriu ale cărui contururi geografice pot fi precizate și care se caracterizează prin trăsături distincte ale culturii populare. O entitate spirituală în care oamenii au aceeași imagine despre lumea din afară, aceleași norme în relațiile dintre ei, aceleași comportamente. O țară este pentru ei o stare de conștiință, este identitatea pe care o prețuiesc și de care sunt mândri. O țară este o uniune neîntâmplătoare de comunități formate din neamuri corelate etnic, potrivit statutului fiecăruia (M. Pop, 1984: 5-6). Țara Maramureșului, Țara Lăpușului, Țara Chioarului, Țara Codrului etc. 2. Spațiu intravilan al localităților de la poalele muntelui, situate pe malurile cursurilor de apă: „Voi la țară-ți coborî” (Lenghel, 1985: 218); „Și zburară jos, la țară, / La fântâna gălbioară” (Calendar, 1980; t. 11); (ref. la termenul vaiog): „Se folosește la țară, adică în satele de șes” (ALRRM, 1971: 246). 3. Gospodăria și satul, mai puțin muntele și codrul: „Că-i fată din satul meu / (...); / Că-i fată din a me țară” (Calendar, 1980: 74); „Poate rămâne satu’ / Dacă nu ești, bade, tu; / Poate rămâne țara / Dacă nu ești dumăta” (Calendar 1980: 93); 4. Lumea de dincolo, Celălalt Tărâm: „Mândruc, struțuc de violă / Unde meri în altă țară / Cu moartea de-a subsuoară?” (Calendar, 1980: 112). ♦ (onom.) Țara, Țară, Țarălungă, nume de familie (19 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Lat. terra „pământ” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA); în celelalte limbi romanice, sensul de țară a fost acoperit de urmașii lat. pagensis > it. paese, fr. pays, spais, ptg. pais (Rîpeanu, 2001). Cuv. rom. > ucr. cara „mulțime” (Miklosich, Candrea, cf. DER), pol. cara (Miklosich, cf. DER).

palmă¹ sf [At: (a. 1550-1580) GCR I, 7/13 / Pl: ~me, (pop) pălmi / E: ml palma] 1 Parte interioară a mâinii, de la încheietura cu antebrațul până la vârful degetelor. 2-3 (Îljv) Ca în ~ (Care are suprafața) fară asperități, neted(ă). 4-5 (Îal; d. capul omului) (Care este) chel. 6-7 (Reg; îal) (Care nu există) deloc. 8-9 (Reg; îal) (Care nu există) nicăieri. 10-11 (Îal) (Care este) foarte bine. 12-13 (Îal) (Care se face) în cele mai mici amănunte. 14-15 (Îal) (Care se face) cu mare ușurință. 16-17 (Îal) (Care este) clar. 18 (Rar; îlav) Ca din ~ Pe nevăzute. 19 (Îlav) Bătând din ~me sau cât ai bate din (ori în) ~me Foarte repede. 20 (Rar; îae) Câtuși de puțin. 21 (Îlv) A bate din (sau în) ~me A aplauda. 22 (Îe) A ține sau a duce, a purta, (înv) a căuta (pe cineva ca) pe (sau ca în) ~ (sau ~me) A îngriji foarte bine pe cineva. 23 (Îae) A răsfăța pe cineva. 24 (Îe) A bate ~ma cu cineva A da mâna cu cineva. 25 (Îae) A ajunge la o înțelegere cu cineva. 26 (Îe) A avea (pe cineva sau ceva) în (sau ca în) ~ A avea pe cineva sau ceva la discreția sa. 27 (Îe) A cădea în ~ma cuiva A ajunge în puterea cuiva. 28 (Îe) A juca (pe cineva) pe ~ A dispune de cineva după bunul plac. 29 (Rar; îe) A fi în ~ A fi la îndemână. 30 (Îe) Cu ~ma sau cu ~mele Cu brațele. 31 (Îe) A fi greu la ~ sau a avea ~ grea A lovi tare pe cineva. 32 (Îe) A fi cu sufletul sau cu zilele în ~ (sau în ~me) A fi în mare primejdie. 33 (Îae) A fi cu un picior în groapă. 34 (Reg; îe) A(-i) pune ~ma (în spate cuiva) A părtini pe cineva. 35 (Îae) A ocroti pe cineva. 36 (Îae) A răzgâia pe cineva. 37 (Rar; îe) A face ~ma bici A bate pe cineva. 38 (Îe) Când va crește păr în ~ Niciodată. 39 (Îe) A se bate cu ~ma peste gură A regreta cele spuse. 40 (Îe) A-l mânca (pe cineva) ~ma (sau ~mele) A simți dorința nestăvilită să bată pe cineva. 41 (În superstiții; îe) Îl mănâncă ~ma dreaptă Simte o senzație de mâncărime în palma dreaptă, semn că va trebui să dea o sumă de bani. 42 (Îe) Îl mănâncă ~ma stângă Simte o senzație de mâncărime în palma stângă, semn că va primi o sumă de bani. 43 (Rar; îe) A căuta peri în ~ A-și pierde vremea în zadar. 44 (Reg; îe) A vedea pe Sfântul Gheorghe în ~ A scăpa de iarnă. 45 (Îcs) De-a ~ma sau ~ma furată Joc la priveghi. 46 (Îcs) Spin în ~ Joc de copii, care constă în a face un spin să dispară și să reapară, înfigându-l în palmă¹ (1). 47 Lovitură aplicată cuiva, de obicei peste obraz cu palma¹ (1) Si: (rar) pălmită, (pop) leapșă, (reg) cleapșă. 48 (Îlv) A lua (pe cineva) în (sau la) ~me A bate pe cineva cu lovituri de palmă (1). 49 (Îe) A duce sau a purta (pe cineva) în ~me A bate într-una pe cineva în timpul mersului. 50 Unitate de măsură pentru lungime, folosită în trecut, egală cu aproximativ 25-28 cm, corespunzând distanței dintre extremitatea degetului celui mare și a celui mic, bine întinse lateral. 51 (Îs) ~ îngenuncheată (sau domnească) Veche unitate de măsură pentru lungime, mai mare cu aproximativ 3 cm decât palma (50). 52 (Îe) A scurta de o ~ (pe cineva) A tăia capul cuiva. 53 (Reg; îe) A fi de șapte ~me în piept A fi om voinic. 54 (Reg; îe) A fi de șapte ~me în frunte A fi foarte deștept. 55-56 (Udp „de”) (Distanță sau) suprafață foarte mică din ceva. 57 (Reg) Mistrie. 58 Bătător de covoare. 59 (Bot; reg) Limbă (Phyllocactus ackermanni). 60 (Bot; reg; îc) ~-cu-spini Broască (Opuntia Ficus indica). 61 (Bot; reg; îc) ~ma-Sfintei-Mării Mâna-Maicii-Domnului (Anastatica hierochuntica). 62 (Reg; îc) ~ma-Maicii-Domnului Plantă cu frunza în formă de palmă (1), folosită în medicina populară Si: (reg) bujor, iarba-șarpelui, limba-cucului, mâna-Maicii-Domnului (Orchis maculata). 63 (Reg; îc) ~ma-pământului Plantă cu frunze palmate, folosită în medicina populară împotriva sifilisului Si: (reg) ură, limba-cucului, mâna-Maicii-Domnului (Gymnadenia conopea). 64 (Bot; reg; îc) ~ma-tâlharului Salată-sălbatică (Lactuca serriola). 65 (Bot; reg; îc) ~ma-voinicului Cinci-degete (Potentilla alba).

ADJECTIVAL,-Ă 1. Grup ~ Termen impus de gramatica generativă*, desemnând o structură de constituenți alcătuită în jurul unui adjectiv, în calitate de centru* (sau cap*) de grup*, însoțit sau nu de un predeterminant cantitativ sau gradual (ex. (prea) capabil, (grozav de) capabil, (destul de) capabil) și urmat de determinanții lui obligatorii (complementele* sau argumentele* adjectivului) și/sau de determinanții facultativi; sin. parțial cu sintagmă ~, termen utilizat de gramatica structurală* pentru un grup adjectival a cărui structură are doi componenți: adjectivul și determinantul său. • Numai o clasă restrânsă de adjective are capacitatea de a primi complemente, care pot fi realizate nominal sau prepozițional (vezi util studenților, cu un complement realizat prin nominal, dar sigur de ceva / ~ că va reuși, unde complementul se poate realiza sau nominal sau propozițional) și cărora adjectivul le impune restricții de formă: de caz, de prepoziție (capabil de..., sigur pe..., necesar cuiva, prielnic mie) și le impune rolul tematic (vezi gelos pe..., rolul țintă*; util studenților, rolul beneficiar*; capabil de..., rolul pacient* etc.). Alte adjective primesc numai determinanți facultativi, a căror funcție semantică este de a limita predicația adjectivului sau de a reduce semantismul vag al unora dintre ele (ex. bună la matematică, fericită în căsnicie) sau de a stabili circumstanța de manifestare a calității (ex. fericită acum și aici). Structura unui GA_j = (simbol pentru grup adjectival) este: (Det) Aj Compl. (Adjunct). 2. Locuțiune ~ Grup fix* (neanalizabil) de cuvinte (vezi LOCUȚIUNE) care funcționează global ca un adjectiv, exprimând o calitate sau o relație a obiectelor, iar, morfosintactic, apare în contextele și cu funcțiile proprii adjectivului. Vezi, de ex., comportamentul grupurilor neanalizabile de seamă, în stare, care apar în contextul unui verb copulativ și al unui substantiv regent (este un poet de seamă; este în stare / om în stare de efort), unul primind obligatoriu un complement prepozițional, iar amândouă având capacitatea de a primi morfeme ale gradării și complemente ale comparației (este cel mai de seamă dintre poeți; este mai în stare decât mine de efort). 3. Sufix ~ Clasă de sufixe* lexicale care, atașate la baze* substantivale sau verbale, creează cuvinte noi aparținând clasei adjectivului (vezi DERIVARE). în limba română, cele mai productive* sufixe adjectivale sunt: -esc (ceresc, pământesc); -iu (auriu, pământiu); -os (inimos, dureros); -tor (chinuitor, fermecător), iar dintre sufixele neologice, -bil (locuibil, lăudabil). 4. Articol ~ Specie de articol* hotărât* proprie limbii române; sin. demonstrativ. Creație pe teren românesc din formele pronumelui demonstrativ, repetă aproape identic un proces anterior petrecut în trecerea de la latină la română: ștergerea valorii demonstrativului și transformarea lui în articol hotărât, probând sensibilitatea limbii române față de parametrul individualizării*. Această sensibilitate se manifestă prin inventarul bogat de articole (vezi și articolul GENITIVAL* sau POSESIV) și prin nevoia expresă de marcare redundantă* a individualizării (în ex. rochia mea cea nouă, limitarea extensiunii* predicatului la un anumit obiect se realizează, simultan, prin două articole hotărâte, precum și prin determinantul posesiv). • Articolul adjectival apare obligatoriu în grupuri de patru termeni: substantiv + art. sudat + articol adjectival + adjectiv (sau grup prepozițional sau numeral ordinal), preferând însă construcția cu cinci termeni, în care substantivul este însoțit de un determinant posesiv (ex. rochia mea cea nouă; rochia cea dintâi; rochia cea din cuier). Ca orice articol, repetă informația de gen, de număr și de caz a substantivului individualizat. Când regentul substantival lipsește, articolul adjectival preia funcția capului* de grup, transformându-se în pronume semiindependent* (vezi Rochia de pe pat este curată, cea de pe scaun este murdară). Pe lângă rolul semantic de individualizare, articolul adjectival, apărând în grupuri nominale cu structură amplă, îndeplinește și rolul sintactic de legare a componentelor și de explicitare a relațiilor sintactice, trimițând neechivoc, prin formele flexionare, spre capul de grup. Vezi ARTICOL; SEMIINDEPENDENT. G.P.D.

sărăcit, ~ă a [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~iți, ~e / E: sărăci] 1 Care a devenit sărac (7). 2 Care s-a redus (mult) în dimensiuni, în cantitate, în număr. 3 (D. limbi) Care a devenit mai puțin complex, mai puțin bogat. 4 (D. pământ, sol) Care a devenit nefertil, neroditor.

PATRIE, patrii, s. f. 1. Mediu politic, social și cultural în care își desfășoară viața și lupta fiecare popor; teritoriu locuit de un popor; țară în care s-a născut cineva și al cărei cetățean este. ◊ Patrie-mamă (sau -mumă) = țară din care s-a desprins o altă țară, o provincie etc., care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, cultură, etc. ♦ Orașul, satul, regiunea în care s-a născut cineva; pământ natal, loc de baștină. ♦ Țară în care cineva se stabilește definitiv, fără să-i aparțină ca origine, dar fiind recunoscut ca cetățean al ei. ♦ Loc de origine a unei idei, a unui curent etc. 2. Loc, climat propice dezvoltării cuiva sau a ceva. – Din lat. patria, fr. patrie.

PATRIE, patrii, s. f. 1. Țară în care s-a născut cineva, considerată în raport cu acesta. 2. Mediu politic, social și cultural în care s-a născut, își desfășoară viața și activitatea fiecare popor; teritoriul, locul, cadrul geografic și modul de viață al poporului, limba, cultura, tradițiile. ◊ Patrie-mamă (sau -mumă) = țară din care s-a desprins o altă țară, o provincie etc., care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, cultură, etc. ♦ Orașul, satul, regiunea în care s-a născut cineva; pământ natal, loc de baștină. ♦ Țară în care cineva se stabilește definitiv, fără să-i aparțină ca origine, dar fiind recunoscut ca cetățean al ei. 3. Loc de origine al cuiva sau a ceva. 4. Loc, climat propice dezvoltării cuiva sau a ceva. – Din lat. patria, fr. patrie.

jurământ, sau autoimprecație-legământ. Caracteristica lexico-gramaticală a j. este că autoimprecația se exprimă într-o principală însoțită totdeauna (efectiv, prin subînțelegere ori chiar elipsă) de o subordonată condițională, menită să exprime circumstanța care motivează j. Este ilustrativ exemplul oferit de Racine (jurământul unui captiv din Babilon, de a nu uita niciodată Ierusalimul) (I): „Cum vom cânta cântare Domnului pe pământ străin? Dacă te voi uita, Jèrusalime, să mi se usuce mâna; limba să mi se usuce în gură, dacă nu-mi voi mai aduce aminte de tine.” În vorbirea comună se folosesc și formule de jurământ vulgare, ironizate de Caragiale („Să n-am parte de Zoițica” ș.a.).

perifrază (gr. periphrasis, peri „în jurul” și phrasis „cuvânt”; lat. circumlocutio), figură de stil care constă în a exprima în mai multe cuvinte ceea ce s-ar putea spune (scrie) în cuvinte mai puține sau într-unul singur (I): „Capitala Franței” (Paris); „învingătorul de la Austerlitz” (Napoleon); „Astrul zilei” (soarele). Nu orice p. este figură de stil, adică are funcție poetică; însușirea ei expresivă depinde de calitatea cuvintelor și construcției cu care se analizează, se circumscrie cuvântul înlocuit. „Capitala Franței”, „Capitala României” n-au nimic deosebit ca să fie mai frumoase decât „Paris” și „București”. Și totuși o perifrază cu aceeași construcție poate fi socotită poetică dacă este una singură, ca „Orașul etern” (Roma), „Părintele istoriei” (Herodot), „Zeița înțelepciunii” (Atena). Între p. care înlocuiesc un nume propriu (de persoană, mai ales) și cele substituite unuia comun este bine să se facă o deosebire, și anume cele dintâi să se numească pronominație și numai cele din urmă p. P. metaforice au un caracter idiomatic. De aceea multe din ele, și anume cele care s-au generalizat în vorbire, au devenit locuțiuni substantivale: „părintele urbei” (Caragiale), sau verbale: „a face umbră pământului”, „a-și da sufletul” etc. Exemple de p. idiomatice nordice (din limba islandeză), care, desigur, sunt adevărate metafore gramaticalizate: „șarpele bătăliei” (sulița), „calul mării” (Saga despre Njal, 1963, p. 18). Sin. pronominație.

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv. și arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrăbiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.

STRAT, straturi, s. n. 1. Material, substanță repartizată relativ uniform pe o suprafață de altă natură (pentru a o acoperi) sau între alte două suprafețe de altă natură (pentru a le despărți). 2. Fâșie compactă dintr-o materie, aflată în interiorul unei mase de natură diferită. ♦ Depozit de roci sedimentare sau metamorfice cu o compoziție relativ omogenă, care se găsește, sub forma unei pânze, între alte depozite. 3. Influență externă exercitată asupra unei limbi date. 4. Fig. Parte dintr-o clasă socială; categorie, pătură socială. 5. Fâșie de pământ, cu cărări pe margini, pe care se seamănă legume sau flori; fâșie de pământ împreună cu vegetația respectivă. 6. (Pop.) Culcuș, așternut pentru animale. 7. (Pop.) Pat, așternut pentru oameni. 8. Nume dat părții de jos pe care se reazemă unele obiecte sau unelte; postament. 9. Patul puștii. [Pl. și: strate] – Lat. stratum.

STRAT, straturi, s. n. 1. Material, substanță repartizată relativ uniform pe o suprafață de altă natură (pentru a o acoperi) sau între alte două suprafețe de altă natură (pentru a le despărți). 2. Fâșie compactă dintr-o materie, aflată în interiorul unei mase de natură diferită. 3. Depozit de roci sedimentare sau metamorfice cu o compoziție relativ omogenă, care se găsește, sub forma unei pânze, între alte depozite. 4. Influență externă exercitată asupra unei limbi date. 5. Fig. Parte dintr-o clasă socială; categorie, pătură socială. 6. Fâșie de pământ, cu cărări pe margini, pe care se seamănă legume sau flori; fâșia de pământ împreună cu vegetația respectivă. 7. (Pop.) Culcuș, așternut pentru animale. 8. (Pop.) Pat, așternut pentru oameni. 9. Nume dat părții de jos pe care se reazemă unele obiecte sau unelte; postament. 10. Patul puștii. [Pl.: (3) strate] – Lat. stratum.

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în cavitatea bucală, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocori. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrabiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.

INTERSTELÁR, -Ă (< fr. {i}; {s} inter- + lat. stella „stea”) adj. Referitor la spațiul dintre stele. ◊ Comunicații interstelare = ansamblul mijloacelor de contactare a vieții inteligente de pe alte planete. Căutarea vieții în spațiul cosmic a început în 1960, prin folosirea radiotelescoapelor pentru detectarea eventualelor semnale venite din Univers (prima încercare de detecție a fost făcută cu ajutorul radiotelescopului de la Green Bank, Virginia de Vest) sau pentru emisia unor mesaje către alte planete (ex. mesajul emis în 1974 de radiotelescopul de la Arecibo, Puerto Rico). De asemenea, stațiile Pioneer 10 și Voyager, lansate în 172, respectiv 1977, au purtat mesaje cosmice: prima – o plăcuță din aluminiu, aurită, gravată, ce prezintă locația Pământului și aspectul general al ființelor omenești; a doua, un disc microsion din cupru, protejat cu aluminiu, aurit (diametrul 30 cm), intitulat „Sunetele Pământului” (conține un rezumat al cunoștințelor actuale de biologie, matematică, chimie, texte în 60 de limbi, fragmente muzicale, sunete – ciripit de păsări, glasuri omenești, zgomote tehnice etc.). ◊ Materie i. = materie sub formă de gaz și praf, prezentă în spațiul i. și care reprezintă c. 10% din masa Galaxiei. Este formată din hidrogen, heliu, praf stelar, molecule de dioxid de carbon, apă, amoniac etc. Provine din erupțiile unor nove sau exploziile unor supernove, fiind deplasată de vântul stelar.

DEZMORȚI, dezmorțesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A ieși sau a scoate din amorțeală; fig. a (se) trezi din inerție, a (se) anima, a (se) însufleți. ◊ Expr. (Refl.) A i se dezmorți (cuiva) limba = a i se dezlega (cuiva) limba, v. dezlega. 2. Refl. (Despre lichide foarte reci) A deveni mai puțin rece. ♦ (Despre pământ) A se dezgheța. – Pref. dez- + [a]morți.

DEZMORȚI, dezmorțesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A ieși sau a scoate din amorțeala pricinuită de nemișcare, de frig sau de îngheț; fig. a (se) trezi din starea de pasivitate, a reveni sau a face să revină la viață. ◊ Expr. (Refl.) A i se dezmorți (cuiva) limba = a i se dezlega (cuiva) limba. v. dezlega. 2. Refl. (Despre un lichid foarte rece) A deveni mai puțin rece. ♦ (Despre pământ) A se dezgheța. – Dez- + [a]morți.

ARGOU s. n. (< fr. argot); limbaj social convențional, folosit mai ales de vagabonzi, cerșetori și delincvenți pentru a nu fi înțeleși de restul societății (în special de autorități). A. are un vocabular special, alcătuit din cuvinte din limba comună, dar cu alte sensuri decât cele cunoscute, din cuvinte regionale și din cuvinte străine. El este întrebuințat cu structura gramaticală a limbii din țara în care se folosește. Elemente de a. cunoscute de masa vorbitorilor și tocite ca semnificație sunt folosite, nerecomandabil, și de unii militari în termen, de studenți sau de elevi. Apariția unor asemenea elemente în vorbirea cuiva scade prestigiul persoanei respective, face o impresie neplăcută. În limba română există elemente de a. folosite cândva (unele și azi) aproape numai oral și reprezentate prin cuvinte obișnuite din limba comună, cu alte înțelesuri, ca de exemplu: sticlete, copoi sau caraliu „polițist”, găină „pălărie”, bicicletă „ochelari”, fasole „dinți”, casma „mână”, mănăstire, facultate sau mititica „închisoare”, bilă sau cutiuță „cap”, șase! „atenție!”, ciripitor „denunțător”, potol „mâncare”, broască „poșetă” etc.; prin cuvinte regionale, ca de exemplu: pârnaie („oală de pământ”) cu sensul de „închisoare”, tărtăcuță, tigvă, devlă sau bostan „cap”; prin cuvinte împrumutate din limba țigănească sau derivate din acestea, ca de exemplu: mișto „foarte bun”, „foarte frumos”, gagiu „individ”, „iubit”, baftă „noroc”, șucăr „frumos”, lovele sau mardei „bani”, haleală „mâncare”, a mangli „a fura”, a soili „a lenevi”, a hali „a mânca” etc. și din limba rusă, ca de exemplu denghi „bani” (azi este la modă cuvântul de argou verzișori „dolari”). Este cunoscută folosirea abuzivă nejustificată (deoarece există destule alte cuvinte decente în limbă care spun mai mult), vulgară și degradantă – de către mulți tineri – a cuvântului de origine țigănească mișto, cu valoare substantivală, adjectivală sau adverbială (de superlativ absolut) pentru aprecierea unui film, a unei piese de teatru, a unui obiect oarecare, a unei acțiuni, a unei persoane etc. Din limbajul militarilor de altădată consemnăm, tot ca elemente de a., cuvintele fetiță „mitralieră”, felicitare „ordin de chemare” și icre „bombe”. Acțiunea de cultivare a limbii române îngustează tot mai mult aria de răspândire a acestor elemente, obligându-le în cele din urmă să dispară odată cu vechile mentalități.

MAGHIARIZAT, -Ă adj. 1. Asimilat poporului maghiar (prin limbă, obiceiuri etc.); devenit maghiar. Sentimentele nobilimii maghiare sau maghiarizate față de „plebea” care-i locuia pământurile. .. nu erau mai delicate. IORGA, L. II, 57. 2. (Despre cuvinte, expresii etc.) Adaptat la structura limbii maghiare. - Pl.: maghiarizați, -te. – V. maghiariza.

AFIX Element morfematic* din structura unui cuvânt derivat* sau a unui cuvânt flexibil* care se atașează radicalului* fie cu rol morfologic, pentru realizarea flexiunii, deci pentru marcarea categoriilor* gramaticale, fie cu rol lexical, pentru crearea de cuvinte noi din baze* existente în limbă. Afixele pot fi derivative, când sunt componente ale cuvintelor derivate, fiind purtătoare de informație lexicală (auriu, pământesc, muncitor, nebun), și gramaticale, când sunt componente ale cuvintelor flexibile, fiind purtătoare de informație morfologică (cântând, cântam, casă, acestui). • Afixele derivative sunt sufixe* și prefixe*, în funcție de poziția lor față de radical; afixele gramaticale sunt sufixe și desinențe*, în funcție de categoria gramaticală pe care o marchează. Afixele derivative sunt, în orice apariție, legate de radical, neadmițând disocierea și inserarea între radical și afix a altor forme; afixele gramaticale sunt, în numeroase situații, legate de radical, dar pot apărea și libere (sau mobile*), admițând disocierea (vezi rom. am mai cântat; fr. je n 'ai rien vu) și, uneori, inversiunea (vezi rom. cântat-am, închinare-aș). Afixele gramaticale pot avea și realizarea ∅ (zero), când opoziția* a două forme gramaticale este marcată pozitiv, deci având o realizare fonetică pentru o valoare, dar negativ, în absența oricărei realizări fonetice, pentru cealaltă. Astfel, opoziția de persoană* (eu) încep/ (el) începe se marchează prin desinența ∅, pentru pers. I, și desinența -e, pentru pers. a III-a. • În structura formei reîncălzind, alături de radicalul cald, în varianta pozițională -călz-, apar afixele derivative re- și în-, ca prefixe, și afixul gramatical -ind, ca sufix al gerunziului (vezi ANALIZĂ MORFEM ATICĂ). G.P.D.

mușca [At: COD. VOR. 96/24 / V: (reg) ~șica, (înv) mucica / Pzi: mușc / E: nct] 1 vt (Fșa) A-și înfige colții în ceva Si: (reg) a încolți. 2 vt (Fșa) A apuca cu dinții sau cu ciocul și a strânge tare, sfâșiind. 3 vt (Fșa) A răni cu dinții. 4 vt (Îe) A-și ~ mâinile (sau degetele, pumnii etc.) A se căi amarnic de ceea ce a făcut. 5 vt (Îae) A se înfuria. 6 vt (Îe) A-și ~ buzele (sau limba) A-și stăpâni manifestarea unui sentiment puternic de bucurie, durere etc., strângând buzele sau limba între dinți. 7 vt (Îe) (Să) nu te muște șarpele de inimă Nu cumva să... 8 vt (Îe) A ~ pământul (sau țărâna) A cădea la pământ rănit sau mort. 9 vt (Îae; pex) A muri¹ (1). 10 vt A face mișcarea de a apuca cu dinții, fără a prinde ceva. 11 vta (D. animale, mai ales d. câini) A obișnui să atace cu dinții. 12 vi (D. pești) A apuca nada din undiță. 13 vt (Pex; d. insecte) A înțepa. 1 vt (îe) L-a ~t albina de limbă Se zice în glumă despre un om tăcut și prostănac sau despre un om beat. 15 vt (D. plantele urticante) A urzica. 16 vt (Reg; d. vin) A produce o senzație de înțepătură pe limbă Si: a pișca. 17 vt (Fig; d. căldură, frig, foame etc.) A provoca o senzație neplăcută, chinuitoare. 18 vrr (Fig; pop; d. culori) A nu se armoniza. 19 vt (Fig) A ataca cu vorbe răutăcioase Si: a înțepa. 20 vt (Fig; d. sentimente, porniri) A îndemna. 21 vi (Udp „din”, „în”). A apuca și a rupe cu dinții dintr-un aliment, pentru a mânca. 22 vi (Pan; d. lucruri) A desprinde o bucată, o porțiune din ceva Si: a smulge, a sfâșia. 23 vi (Pan; d. lucruri) A străpunge. 24 vi (Fig; d. sentimente) A chinui. 25 vt (Îe) A-l ~ pe cineva inima să... A fi cât p-aci să se lase ispitit.

structurat, ~ă a [At: CONTEMP. 1960, nr. 1 745, 9/1 / Pl: ~ați, ~e / E: structura] 1 (D. creații artistice sau științifice) Care are o structură (10) Si: alcătuit³ (3), compus (11), organizat, (rar) urzit. 2 (D. limbi naturale sau d. elemente ale lor) Care are o structură (11). 3 (Rar; pex) Ordonat. 4 (Rar; d. suprafețe de pământ) Delimitat².

músai, adv. (reg.) Neapărat, negreșit, obligatoriu: „De m-ar băga în pământ / Și-acolo-i musai să cânt” (Calendar, 1980: 52). – „E un germanism care prin vieața militară sa introdus în limbile tuturor popoarelor din Ungaria și înseamnă necesitate și silă supremă” (Țiplea, 1906); din magh. muszáj „neapărat” (DEX, MDA) (< germ. müssen „a trebui, a fi constrâns, a fi necesar”).

OLIVER, Joan (1899-1986), scriitor spaniol de limbă catalană. Versuri și povestiri cu caracter polemic, vizând viciile societății sau străbătute de durerea și dorul exilatului după pământul natal („Pământul naufragiului”, „Biografia lui Lot”).

musai, adv. – Neapărat, negreșit, obligatoriu: „De m-ar băga în pământ / Și-acolo-i musai să cânt” (Calendar 1980: 52). – „E un germanism care prin vieața militară s’a introdus în limbile tuturor popoarelor din Ungaria și înseamnă necesitate și silă supremă” (Țiplea 1906); Din germ. müssen „a trebui, a fi constrâns, a fi necesar”, prin intermendiul magh. muszáj „neapărat” (Cihac, Tiktin cf. DER); Din germ. muss sein „trebuie să fie” (Țurcanu 2005).

TEZAUR s. n. 1. cantitate mare de bani, de bijuterii, aurărie etc.; (p. ext.) avere, bogăție. 2. totalitatea metalelor prețioase, a efectelor etc. aflate în depozitul unei bănci de emisie. ◊ loc unde se păstrează un asemenea depozit; vistierie. ◊ bani sau obiecte prețioase descoperite întâmplător în pământ; comoară. 3. (fig.) tot ceea ce este foarte prețios, iubit, prețuit. ◊ patrimoniu spiritual acumulat de-a lungul veacurilor. 4. totalitatea cuvintelor unei limbi. (< fr., lat. thesaurus)

domol, ~oală [At: MAIOR, T. 132/5 / V: (îrg) dam~ / Pl: ~i, ~oale / E: drr domoli] 1-2 smf, a (Îoc „aspru”, „violent”) (Om) lipsit de agresivitate sau asprime Si: blajin, blând, calm, liniștit, pașnic, potolit. 3-4 smf, a (Îoc „vioi”, „iute”) (Om) lipsit de vlagă Si: molatic. 5-6 smf, a (Rar) (Om) neserios. 7 a (D. animale) Încet în mișcări și blând. 8 a (D. senzații, dureri, deprinderi etc.; îoc „aprins”, „înflăcărat”) Care a pierdut din forță Si: atenuat, calmat, diminuat, slab. 9 a (D. judecată, gândire) Care raționează fără grabă Si: chibzuit, cumpănit. 10-11 a, av (D. elemente sau fenomene ale naturii ori acțiuni fizice; îoc „puternic”, „tare”, „intens”) (Care se manifestă) cu intensitate, forță sau eficiență scăzută. 12 a (Rar; d. anotimpuri, climă) Temperat. 13-14 a, av (Trs; d. apă) (Care curge) lin. 15-16 a, av (D. mișcări sau lucruri văzute în mișcare; îoc „iute”, „repede”, „grăbit”, „pripit”) (Care se produce) lent și liniștit. 17 s (Îlav) Cu ~ul Cu blândețe. 18 s (Îal) Prietenește. 19 s (Reg; îlav) În ~ Fără grabă. 20 av (Fam; îe) A o lăsa (sau a o lua) (mai) ~ A proceda cu calm și răbdare. 21 i (Șîf Mai ~) Liniștește-te! 22-23 a, av (D. sunete; îoc „puternic”, „amplu”, „zgomotos”) Cu o intensitate și o frecvență reduse Si: diminuat, înfundat, molcom, slab, stins. 24-25 a, av (D. glas, cântece etc.; îoc „tare”, „aspru”, „strident”) Cu o tonalitate lipsită de stridențe, scăzută Si: încet, lin, potolit, tărăgănat. 26-27 a, av (D. compoziții muzicale) (Care se execută) într-un tempo lent. 28 a (Rar; d. limbi) Cu un ritm lent. 29 a (D. terenuri, drumuri; îoc „abrupt”, „pieziș”, „repede”) Cu sau în pantă lină. 30 a (Îvr; d. pământ) Moale. modificată

scrisoare sf [At: (a. 1591) GCR I, 38/24 / Pl: ~ori / E: scris¹ + -oare] 1 (Înv) Scriere (1). 2 (Îlav) Cu ~ În scris¹ (14). 3-4 (Îrg: ccr) Scriere (2-3). 5 (Îrg; pex) Știința scrierii. 6 (Reg; pex) (Știința de) carte Si: cultură, învățătură. 7 (Îvp) Scriere (6). 8 (Îvr) Caligrafie (ca obiect de învățământ). 9 (Îrg) Inscripție. 10 (Nob) Text scurt în care este relatată desfășurarea unor evenimente. Si: (reg) scriea. 11 (Înv); Recensământ. 12 Înv; îla; d. armate) Pre ~ Regulat. 13 (Îrg) Dovadă scrisă Si: act, document. 14 (Fin; îs) ~ de credit (sau, înv, de schimb) Document (la purtător) prin care un bancher sau o bancă cere altui bancher sau altei bănci să pună la dispoziția titularului acestui document suma menționată în el. 15 (Îs) ~ de trăsură Act constatator al contractului de transport pe căile ferate în care se menționează mărfurile transportate, expeditorul și destinatarul, stația de destinație, taxele și condițiile de transport Si: fraht (1). 16 (Îs) ~ de transport Act constatator al contractului de transport rutier în care se menționează mărfurile transportate, expeditorul și destinatarul, taxele și condițiile de transport. 17 (Îs; de obicei lpl) ~ de acreditare (sau, înv, creditivă) Document prin care se atestă calitatea unui ambasador de a reprezenta un stat în relațiile cu un alt stat. 18-20 (Înv) Scriere (11-12, 14). 21 (Înv) Limbă scrisă². 22 (Înv; șîs ~ împrejur) Relatare scrisă² (1) Si: descriere. 23 (Înv; îs) ~a locului sau împrejur ~ a locurilor Topografie (1). 24 (Înv; îs) ~a pământului Geografie (1). 25 (Înv; îs) ~a vânturilor Anemografie. 26 (Înv) Comunicare scrisă² trimisă cuiva prin poștă sau prin intermediul unei persoane Si: răvaș, (rar) epistolă, misivă, (îvp) carte, (înv) scriptură (7), (reg) scris¹ (22). 27 (Îs) ~ deschisă (sau, înv, publică) Articol redactat în formă de scrisoare (având un caracter polemic). 28 (Lpl) Culegere de corespondență având valoare literară sau istorică. 29 (Lpl) Specie a prozei literare care, sub forma corespondenței cu o persoană reală sau fictivă, se adresează unui public larg, enunțând idei filozofice, literare etc. adesea cu un carater critic. 30 Specie literară în versuri, varietate a poeziei didactice, în care se tratează, sub formă de scrisoare adresată unei persoane reale sau fictive, un subiect filozofic, moral etc. Si: epistolă.

A SE USCA mă usuc intranz. 1) A rămâne fără apă sau umezeală. Pământul se usucă. Rufele s-au uscat. ◊ A i ~ cuiva ochii (sau lacrimile) a nu mai plânge. A i ~ cuiva gura (sau limba, gâtul) a avea o senzație puternică de sete. 2) (despre vegetație) A-și pierde cu totul seva (de secetă, de frig etc.); a pieri. Iarba s-a uscat. 3) (despre ființe) A slăbi tare (din cauza unei suferințe fizice sau morale). ~ de jale. ~ de durere. 4) (despre țesuturi sau organe) A suferi o atrofie; a se degrada fizic; a se atrofia; a seca. /<lat. exsucare

JASIEŃSKI [jasjénski], Bruno (pseud. lui B. Zyskind) (1901-1939), poet polonez. Autor al manifestului futurismului polonez („Cuțitul în pântece”). Poeme sociale („Cântecul foamei”, „Pământul la stânga”). A emigrat în Franța (unde a publicat romanul „Dau foc Parisului”), apoi în U.R.S.S. (scriind, în limba rusă, „Omul își schimbă pielea”). A căzut victimă epurărilor staliniste.

CUVÂNT (VORBĂ, VOCABULĂ) s. n. (cf. lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”): unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens (sau de un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuințare gramaticală: unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi. ◊ ~ moștenit: c. rămas într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat, pentru a da naștere unei limbi noi. În limba română avem c. moștenite din limba latină și din limba geto-dacilor (substrat): casă, bun, doi, eu, meu, acesta, cine, altul, nimeni, cânta, afară, zău, la, că etc. (din latină); barză, mânz, sâmbure, viezure, aprig, creț, răbda, scapără, zburda etc. (din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: c. luat dintr-o altă limbă, după formarea limbii care împrumută. În limba română sunt multe c. împrumutate (neologisme), în epoci diferite: muncă, viteaz, hrăni, razna, of (din vechea slavă); oraș, viclean, cheltui, musai (din maghiară); zambilă, murdar, tiptil, bre, haide (din turcă); hârtie, ieftin, lipsi, agale (din neogreacă); cartof, fain, absolvi (din germană); diviziune, dinamic, milion, explica, alo, contra, or (din franceză) etc. ◊ ~ neologic: c. împrumutat dintr-o limbă străină în diferite faze ale dezvoltării limbii care împrumută; de obicei, se consideră c. neologice cele împrumutate într-o perioadă mai apropiată de prezent (pentru limba română, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și până azi sau cele formate relativ recent prin mijloace proprii). Astfel: abator (cf. fr. abbatoir), agrotehnică (cf. rus. agrotehnika), captiv (cf. fr. captif, lat. captivus), campionat (cf. it. campionato), contrabandă (cf. it. contrabbando), interval (cf. fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum), interveni (cf. it. intervenire, fr. intervenir), memorie (cf. lat. memoria, it. memoria, fr. memoire), termos (cf. germ. Thermosflasche), forjor (fr. forgeur), matrițer (matriță + suf. -er) etc. ◊ ~ format: c. apărut pe terenul unei limbi pe baza derivării, compunerii sau conversiunii. Astfel: copilaș, mărișor, îmbunătăți, șoimește, morțiș etc.; bună-cuviință, binevoitor, doisprezece, al douăzecilea, însumi, acestălalt, cel ce, oricine, nici unul, binevoi, deodată, întotdeauna, despre, de pe la, așadar, deoarece, ca să etc.; binele, semănatul, tremurândă, vestită, dedesubtul, înaintea etc. ◊ ~ bază (primitiv): c. care servește ca element de bază, ca punct de plecare în formarea altor cuvinte, ca de exemplu copil, mare, bun, șoim și mori din cuvintele derivate date ca exemple mai sus. C. -bază poate fi simplu (moștenit sau derivat) sau compus, în uz sau integrat în expresii, literar sau regional, la singular sau la plural, identificabil sau neidentificabil în limba română: asculta în ascultător, butoi în butoiaș, într-un în întruni, într-un chip în întruchipa; braț în îmbrățișa, piez în pieziș; hotar în hotarnic, morocăni în morocănos; clește în încleșta, colțuri în colțuros; ameți în amețeală, moale în molcuț etc. ◊ ~ derivat: c. obținut prin derivare cu sufix sau cu prefix (și cu prefix) de la un alt cuvânt. Astfel: copilandru (< copil + suf. -andru), bunicel (< bun + suf. -icel), înstrăina (< pref. în- + străin + suf. -a), vulturește (< vultur + suf. -ește), preface (< pref. pre- + face) etc. ◊ ~ denominativ: c. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca exemplele copilărie (< copil + suf. -ărie), roși (< roșu + suf. -i), stegar (< steag + suf. -ar), tărișor (< tare + suf. -ișor) etc. ◊ ~ mobil: c. nou obținut prin procedeul moțiunii (obișnuit, un substantiv), adică prin sufixație moțională, ca în exemplele gâscan (< gâscă + suf. -an), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), casieră (< casier + suf. -ă), doctoriță (< doctor + suf. -iță), tigroaică (<tigru + suf. -oaică) etc. ◊ ~ dezarticulat: c. prost articulat, rău pronunțat, neclar. ◊ ~ simplu: c. alcătuit dintr-un singur element formant, ca om, roșu, noi, trei, trece, așa, vai, pe, să etc. ◊ ~ compus: c. alcătuit prin compunere din două sau mai multe elemente formante distincte (de obicei părți de vorbire), ca bunăstare, gura-leului, gură-cască, câine-lup, buhai-de-baltă, redactor-șef, galben-deschis, sud-american, macedoromân, gastro-intestinal, douăzeci, înșine, aceastălaltă, cei ce, oricare, niciuna, binemerita, dedesubt, înspre, de pe lângă, ci și etc. ◊ ~ analizabil: c. care poate fi analizat morfologic în părți componente, ca îmboboci, derivat de la substantivul boboc + pref. îm- + suf. -i. ◊ ~ neanalizabil: c. care nu poate fi analizat morfologic în părți componente, ca bun, se, trei, când, pe, că, ah! etc. ◊ ~ silabic: c. alcătuit din silabe. ◊ ~ monosilabic: c. format dintr-o singură silabă, ca sat, gri, doi, tu, cânt, sus, of, cu, să etc. ◊ ~ bisilabic: c. format din două silabe, ca tată, galben, patru, nostru, trece, astfel, haide, despre, încât etc. ◊ ~ trisilabic: c. format din trei silabe, ca bunică, violet, douăzeci, cestălalt, scrisese, departe, deasupra, întrucât etc. ◊ ~ tetrasilabic (cvadrisilabic): c. format din patru silabe, ca facultate, violaceu, treisprezece, acestălalt, veniseră, niciodată, împrejurul, deoarece etc. ◊ ~ pentasilabic: c. format din cinci silabe, ca bibliotecă, comensurabil, nouăsprezece, practicaseră, odinioară etc. ◊ ~ octosilabic: c. cu opt silabe, ca im-pres-crip-ti-bi-li-ta-te. ◊ ~ polisilabic: c. format din mai multe silabe, ca perspicacitate, interminabil, paisprezece, ceastălaltă, decalcifiindu-se, literalmente, dindărătul, deoarece etc. ◊ ~ imparisilabic: c. care nu păstrează același număr de silabe în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. miles („ostaș”), tenĕr („tânăr”); G. milites, teneri; D. militi, tenĕro; Ac. militem, tenerum; Abl. milite, tenĕro. ◊ ~ parisilabic: c. care-și păstrează numărul silabelor în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. civis („cetățean”), niger („negru”); G. civis, nigri; D. civi, nigro; Ac. civem, nigrum; Abl. cive, nigro. ◊ ~ omofon: c. pronunțat asemănător cu un alt cuvânt, dar scris diferit de acesta, ca engl. peace („pi:s”) „pace” și piece („pi:s”) „bucată”; unsoare – un soare, omisiune – o misiune, ocupă – o cupă, otavă – o tavă etc. ◊ ~ omoform: c. care se pronunță și se scrie la fel cu un alt cuvânt; formă izolată din cadrul unei părți de vorbire, care coincide ca pronunțare și ca scriere cu forma unei alte părți de vorbire. Astfel: care (substantiv neutru plural) – care (pronume relativ), dar (substantiv neutru singular) – dar (conjuncție coordonatoare adversativă) etc. ◊ ~ omograf: c. scris la fel cu un alt cuvânt, dar pronunțat diferit de acesta. Astfel: casă (substantiv) – casă (verb), masă (substantiv) – masă (verb), veselă (adjectiv) – veselă (substantiv) etc. ◊ ~ accentuat; c. scos în evidență, în cadrul propoziției, cu ajutorul accentului. Astfel: „A mea a fost izbânda și aci îmi voi așeza eu locuința” (Al. Odobescu); „Are neasemuit farmec pădurea. I-am cunoscut toate potecile și toate desișurile” (Z. Stancu). ◊ ~ oxiton: c. accentuat pe ultima silabă, ca baclava, canava, chimono, rămurea, reveni, trecu, coborî etc. ◊ ~ paroxiton: c. accentuat pe penultima silabă, ca albastru, arteră, departe, fiecare, împrejurul, petrece etc. ◊ ~ proparoxiton: c. accentuat pe antepenultima silabă, ca acestora, armatele, luptaseră, roșiatică etc. ◊ ~ neaccentuat (aton): c. nereliefat prin accent în cadrul propoziției. Astfel: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc” (I. Nenițescu). ◊ ~ cu conținut noțional: c. care are la bază o noțiune în jurul căreia s-a format un sens. Sunt considerate cuvinte cu noțiuni substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele și adverbele: băiat, frumos, cinci, acesta, a cânta, bine etc. ◊ ~ fără conținut noțional: c. lipsit de noțiune, deoarece aceasta s-a atrofiat prin abstractizarea și gramaticalizarea cuvântului sau pur și simplu n-a existat de la început. El poate avea, în schimb, fie o semnificație gramaticală (cum este articolul), fie o semnificație lexicală foarte abstractă și foarte slabă (cum sunt prepoziția și conjuncția), fie o putere semantică de sugerare a stărilor emoționale și voliționale sau de evocare prin imitare aproximativă a sunetelor și a zgomotelor (cum este interjecția): -l, -a, cu, de, că, să, ah!, hai, na, poc!, zdup! etc. ◊ ~ anaforic: c. care reia o noțiune, o idee deja exprimată (anterior), în vederea accentuării ei. ◊ ~ redundant: c. de prisos, superfluu, nenecesar, care nu aduce un plus de informație (în teoria informației). ◊ ~ concret: c. care posedă un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca bărbat, pom, dulce, negru, fluiera, fulgera etc. ◊ ~ abstract: c. care posedă un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca cinste, curaj, iscusit, înțelegător, doi, zece, voi, ei, gândi, părea, atât, parcă, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ apreciativ: c. cu sens favorabil; c. care sugerează o atitudine de apreciere, de stimă, de considerație, ca domn, doamnă, învățat, maestru, maestră etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): c. cu sens nefavorabil, c. care sugerează o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură, ca birocrat („funcționar formalist”), conțopist („funcționar mărunt”), troglodit („om grosolan”, „om necivilizat”), nătăfleț („om tont”, „om nătâng”), zurbagiu („om scandalagiu”) etc. Sensurile nefavorabile ale acestei categorii de cuvinte se datoresc insistenței asupra însușirii obiectelor, metaforei, nepotrivirii de gen dintre termenul-bază și derivat, contextului social, împrejurării particulare etc. Adeseori rolul sufixelor lexicale în sublinierea acestui sens este evident: bărbățoi, fătoi, articolaș, gazetăraș, avocațel, mămăligar, panglicar, opincar, băgăreț, plângăreț, băgăcios, plângăcios etc. În comparație cu apreciativele, în limba română există foarte multe depreciative (peiorative), unele dintre ele cu o încărcătură negativă foarte puternică. ◊ ~ echivoc: c. ambiguu; c. care poate fi interpretat în mai multe feluri într-un context dat, ca haină, râs, umbrele etc. (v. echivoc). ◊ ~ monosemantic (univoc): c. care dispune de un singur sens lexical, ca avion, catarg, rândunică, zăpadă, curajos, violet, saluta, vorbi, aici, repede, ura! etc. ◊ ~ polisemantic (plurivoc): c. care dispune de mai multe sensuri lexicale, ca acord, babă, carte, deschide, inimă, nod, bun, cald, ah! etc. C. polisemantic poate dispune de mai multe corpuri fonetice identice, reunite printr-o caracteristică semantică comună (sem). Astfel: caracteristica semantică „scălda”, „spăla” leagă formele băi („scalde”), băi („scăldători”), băi („camere de spălat”) și băi („localități cu instalații speciale destinate curei balneare”). ◊ ~ atestat: c. care figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență poate fi dovedită. Pentru limba latină cele mai multe cuvinte sunt atestate: acus (> rom. ac), aduncus (> rom. adânc), ego (> rom. eu), quattuor (> rom. patru), cantare (> rom. cânta), quando (> rom. când), de (> rom. de), si (> rom. și) etc. ◊ ~ neatestat: c. care nu figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență nu poate fi dovedită (de multe ori lingviștii „reconstruiesc” cuvintele neatestate, cu aproximație sau cu exactitate, orientându-se după formele evoluate care le moștenesc în limbile înrudite ce derivă din limba de bază). Multe cuvinte din limba latină sunt neatestate, fiind notate la început cu un asterisc: *accubiliare (> rom. aciua), *ammisticare (> rom. amesteca), *appensare (> rom. apăsa), *arrectare (> rom. arăta) etc. Din cele 886 de cuvinte latine neatestate și reconstruite de lingviști, consemnate în dicționarele noastre etimologice, 100 au fost deja depistate în diferite texte latine: abbattere (> rom. abate), battitura (> rom. bătătură), capitina (> rom. căpățână), dispartire (> rom. despărți), frictura (> rom. friptură), sanitosus (> rom. sănătos) etc. ◊ ~ literar: c. cu circulație în limba literară; c. care aparține limbii literare, ca albie, albastru-închis, cartof, floarea-soarelui, grămadă, serpentină, sfâșia, se urcă, zăpadă etc. ◊ ~ regional (dialectal): c. cu circulație într-un dialect sau într-un grai, ca ciupă („albie”), civit („albastru-închis”), crumpenă sau picioică („cartof”), răsărită („floarea soarelui”), cladă („grămadă”), cârjoaie („serpentină”), cârnosi („sfâșia”), se aburcă („se urcă”), nea sau omăt („zăpadă”) etc. ◊ ~ popular: c. cu circulație în mai multe dialecte sau graiuri, ca civilie („viață de om civil”), covăseală („plămadă”), crâșca („scrâșni”), cuțitaș („briceag”), culmiș („culme”), cumătru („naș”), cușmă („căciulă”) etc. ◊ ~ argotic: c. de argou, ca mardeală („bătaie”), mangleală („furt”), ciripi („denunța”) etc. (v. și argou). ◊ ~ de jargon: c. pretențios de origine străină, cu circulație îngustă, neasimilat de limba uzuală, folosit cu scopul de a impresiona pe interlocutor, ca mersi („mulțumesc”), șarmant („încântător”) etc. (v. și jargon). ◊ ~ uzual: c. folosit în mod curent, obișnuit; c. care este în uz, ca apă, casă, masă, pâine etc. ◊ ~ familiar: c. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un mediu intim, ca acușica („acum”), cumvașilea („cumva”), cuscrenie („înrudire”), cutărică sau cutăriță („un oarecare”, „cineva”) etc. ◊ ~ rar: c. folosit cu totul întâmplător sau în mod special, în anumite împrejurări, ca adagiu („maximă”), admirare („admirație”), admisibilitate, cutezanță („curaj”), cusurgiu („cârcotaș”), cusătoreasă („croitoreasă”), cuscută („torțel”) etc. ◊ ~ învechit (arhaic): c. care nu mai este folosit în limba actuală; c. care a ieșit din uz, ca adamască („stofă de mătase cu flori”), cârcserdar („comandant de poteră”), credincer („om de încredere”), crezământ („crezare”), crâncenie („cruzime”), curteni („a face curte cuiva”), cursoare („curent”), cumplitate („zgârcenie”), cucură („tolbă de săgeți”) etc. ◊ ~ expresiv: c. care exprimă ceva în mod viu, sugestiv, plastic, elocvent, ca vaduri, vuiet, cărări, vatră, vreascuri, vreme, jale, târzie etc. din poezia „Mama” de George Coșbuc. ◊ ~ poetic: c. folosit de obicei în poezie, cu valențe poetice, creator de valori poetice. Astfel, în Scrisoarea III, Mihai Eminescu a valorificat magistral cuvintele pământ și apă, cărora Tudor Arghezi le-a dat mai târziu o nouă strălucire în poezia Cântare, urmat de Nichita Stănescu în Despre limba română. ◊ ~ cheie: c. esențial în unele poezii; c. în care se concentrează ideea fundamentală a acestora; cuvânt-nucleu care explică întregul conținut al operei. Astfel, în poezia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, cuvintele pribeag și singurătate, iar în poezia Vara de George Coșbuc, cuvintele cald și lumină. ◊ ~ științific: c. care se referă la știință; c. propriu unei ramuri științifice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu științific, ca acid, bază; fuziune, neutron; inflorescență, petală; deltă, relief; diametru, multiplu; diapazon, gamă etc. ◊ ~ tehnic: c. care se referă la tehnică; c. propriu unei ramuri tehnice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu tehnic, ca accelerator, accelerometru, balansoar, branșament, cartogramă, ciclotron, deversor, ecluză, filament, filtru, granulator etc. ◊ ~ flexibil: c. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca o casă, unei case. Sunt c. flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul. ◊ ~ declinabil: c. care se poate declina. Sunt dedinabile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul și pronumele. ◊ ~ neflexibil: c. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca totdeauna, bravo!, peste, că. Sunt neflexibile adverbul, interjecția, prepoziția șt conjuncția. ◊ ~ nedeclinabil: c. care nu se poate declina. Sunt nededinabile: adjectivele invariabile (așa, asemenea, atare; ditamai, coșcogeamite; gri, bej, maro etc.), pronumele interogativ-relativ ce, pronumele nehotărâte compuse care au în structură pronumele interogativ-relativ ce (fiece, oarece, orice, ceva), pronumele negativ nimic, unele grupe de numerale (distributive și adverbiale), adverbele, interjecțiile, prepozițiile și conjuncțiile. ◊ ~ imitativ (onomatopeic): c. care imită un sunet sau un zgomot natural, un sunet emis de om, de animale, de păsări sau de insecte, ca bâldâbâc!, zdup!, vâjj!, sforr!, ham!, cotcodac!, țârr! etc. ◊ ~ exclamativ: c. care sugerează prin conținutul său o anumită stare sufletească, beneficiind și de o punctuație corespunzătoare acesteia, sau care ajută, prin topica și intonația sa, la realizarea unor propoziții exclamative. Sunt considerate c. exclamative, prin excelență, interjecțiile care sugerează stări fizice și emoționale: ah!, au!, ehe!, of!, oleoleo!, oho!, ptii!, vai! etc.; adjectivul interogativ ce și adverbele interogative ce și cât: „Ce om era!”; „Ce caracter desăvârșit avea!”; „Ce repede trece vremea!”; „Cât de frumoși sunt anii tinereții!”. Uneori, adverbul ce este urmat de prepoziția de cu sens adjectival cantitativ: „Ce de oameni s-au adunat în centru!” ◊ ~ pozitiv: c. care sugerează prin conținut și formă ideea de afirmare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută, în calitate de răspuns la o întrebare, la afirmarea acțiunii verbului predicat din propoziția interogativă. Sunt considerate c. pozitive adverbele cu conținut afirmativ: da, desigur, firește, întocmai, negreșit etc. ◊ ~ negativ: c. care sugerează prin conținutul lui lexical ideea de negare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută la negarea acțiunii verbului predicat dintr-o propoziție. Sunt considerate c. negative pronumele și adjectivele negative și adverbele cu conținut negativ: nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o; nu, ba, nicidecum, niciodată, nicicum, niciunde, nicicând, nicăieri etc. ◊ ~ interogativ: c. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative. Sunt considerate c. interogative pronumele și adjectivele interogative și adverbele interogative: care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?, când?, unde?, încotro?, cum?, cât? ◊ ~ întăritor: c. care ajută la sublinierea mai pregnantă a unei anumite idei prin așezarea sa lângă cuvântul care exprimă această idee. Sunt considerate c. întăritoare pronumele și adjectivele de întărire și adverbele de mod de precizare sau de întărire: însumi, însămi, însuți, însuși, însăși etc.; chiar, și, tocmai („Însuși profesorul a lucrat cu noi”; „Chiar pe el l-am văzut ieri”; „Și aici se muncește”; „Pleacă tocmai sâmbătă” etc.). ◊ ~ repetat: c. reluat; c. care mai apare încă o dată în propoziție (în aceeași formă sau schimbat), realizând fie o construcție cu valoare adverbială (cuvânt repetat prin juxtapunere: încet-încet, șontâc-șontâc, abia-abia etc. sau locuțiune în care, între cele două forme, apar prepoziții: din când în când, din loc în loc, ceas de ceas, din ce în ce, încetul cu încetul etc.), fie figura de stil denumită repetiție, cu diferite valori în context: mare, mare; frumos, frumos; bine, bine; minunea minunilor; floarea florilor; codrule, codruțule; singur, singurel etc. ◊ ~ regent: c. de care depinde sintactic-funcțional o parte secundară de propoziție (atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. Sunt c. regente pentru atribute: substantivele, numeralele și pronumele; pentru complemente: adjectivele, verbele, adverbele și interjecțiile predicative; pentru elemente predicative suplimentare: substantivele, numeralele, pronumele (cu funcție de subiecte sau de complemente directe) și verbele sau interjecțiile predicative (de obicei cu funcție de predicat). ◊ ~ corelativ: c. din propoziția regentă, care exprimă o reciprocitate, luat în raport cu elementul introductiv al unei subordonate. El dispune de o intonație specifică și ajută la întărirea raportului de subordonare existent în frază. Intonația subliniază mai pregnant atât mijlocul de realizare a raportului de subordonare din frază, cât și conținutul acestui raport; atât partea de vorbire sau de propoziție pe care o reprezintă (dispune frecvent de o funcție sintactică), cât și subordonata introdusă prin conjuncții subordonatoare sau prin pronume și adverbe relative. Pot fi c. corelative în limba română: unele adjective invariabile, unele pronume și adjective demonstrative, unele pronume și adjective nehotărâte, unele pronume și adjective negative, unele adverbe și locuțiuni adverbiale, unele conjuncții și locuțiuni conjuncționale, unele interjecții. Astfel: „Ajunsese într-o asemenea situație, că nu te mai puteai înțelege cu el”; „Cine știe carte, acela are patru ochi”; „Acea pâine e mai bună, care este muncită de tine”; „Nu-mi mai rămâne alta de făcut, decât să ies în cerdac” (V. Alecsandri); „Altă soluție nu există, decât să te străduiești”; „Ăștia nu au nimic mai bun de făcut, decât să discute pe alții”; „N-a spus nici un cuvânt, decât că a oftat”; „Unde prindea omul, acolo îl ocăra” (I. Slavici); „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”; „Atât a muncit, cât a putut”; „Când m-a chemat, atunci m-am dus”; „Tot mai citesc măiastra-ți carte, deși ți-o știu pe dinafară” (A. Vlahuță); „Pe când oastea se așază, iată soarele apune” (M. Eminescu). ◊ ~ incident: c. intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze, fără a fi legat sintactic de acestea. Este rostit cu o intonație deosebită, apare izolat între virgule, linii de pauză sau paranteze și aduce o informație suplimentară în interiorul unei comunicări de bază: „Am găsit, din nenorocire, un vagon de clasa a II-a la coada trenului” (I. L. Caragiale); „Nu știu, zău, cum a sta și asta” (Ion Creangă); „Poftim, nepoate Grigri, zice, cetește și te bucură” (M. Sadoveanu) etc. Sunt considerate c. incidente, în cadrul propozițiilor, vocativele, cuvintele și formulele de adresare (de tipul măi, bre, fa, dragă, dragul meu, draga mea etc.) precum și unele adverbe de mod ca desigur, firește, poate, probabil, bineînțeles, neîndoielnic, dimpotrivă, cică, pasămite etc.: „Mi-a comunicat, firește, ceea ce era mai important”; „Vă veți fi aducând aminte, probabil, de seara aceea din toamna trecută”; „Mi-am luat, desigur, din vreme toate măsurile necesare” etc. ◊ ~ de umplutură: c. incident de prisos, cu valoare afectivă, care întrerupe șirul comunicării fără să aducă vreun supliment de informație în legătură cu ea. Este caracteristic limbii vorbite și nu dispune de sens lexical: „E primejdie mare, domnule” (I. L. Caragiale); „(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro?...” (idem); „Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?” (idem); „Mai stăm noi oleacă și pe urmă numai ce s-arată, măi tată, o groază de mistreți” (M. Sadoveanu). ◊ ~ expletiv (parantetic): c. intercalat într-o propoziție, care nu este necesar pentru înțelegerea sensului comunicării, putând lipsi din enunț. Un exemplu ni-l oferă pronumele personal expletiv cu valoare de nominativ etic. În această calitate, el exprimă solicitarea interlocutorului de a participa efectiv la ceea ce narează locutorul, nu are funcție sintactică și întărește negația într-o propoziție nominală, ca în exemplul „... nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica” (Ion Creangă). ◊ ~ de legătură: c. care leagă o parte de propoziție de elementul regent din cadrul aceleiași propoziții, două părți de propoziție sau două propoziții de același fel sau propoziția subordonată de propoziția regentă. În prima situație este vorba de o prepoziție, în a doua de o conjuncție coordonatoare și în a treia de o conjuncție subordonatoare, de un pronume, de un adjectiv sau de un adverb relativ: „O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială” (N. Bălcescu); „La universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate” (L. Rebreanu); „Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui / Și paloșul lucește voios în mâna lui” (V. Alecsandri); „Elevului începură să-i clănțăne dinții” (M. Preda); „Știrbul, care se apropia de el în fugă, se opri mai speriat ca prima dată” (D. R. Popescu); „A doua zi, când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare” (I. Ghica). ◊ ~ introductiv: c. care introduce în propoziție sau în frază o unitate sintactică specifică acestora. Astfel: prepozițiile introduc în propoziții atributele, numele predicative, complementele sau elementele predicative suplimentare, iar conjuncțiile subordonatoare, adjectivele, pronumele și adverbele relative introduc în frază diferite tipuri de propoziții subordonate. ◊ ~ cu funcție sintactică: c. care poate avea rolul unei părți de propoziție (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție). Sunt c. cu funcție sintactică: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică: c. care nu poate avea rolul unei părți de propoziție. Sunt c. fără funcție sintactică: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu pe rând, cu câte un singur termen. Sunt considerate ca având o distribuție unidirecțională substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor, marea majoritate a adverbelor și o parte dintre interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan cu doi termeni. Sunt considerate ca având o distribuție bidirecțională adjectivele relative, pronumele relative, pronumele nehotărâte relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și unele interjecții ca iată, iacă și iacătă. ◊ ~ sibilic (sibilin, sibilinic): c. cu putere enigmatică, profetică, rostit de Sybila, personaj feminin legendar, căreia anticii îi atribuiau darul de a prevedea viitorul, fiind inspirată de zei. ◊ ~ tabu: c. evitat în vorbire din superstiție sau din pudoare, (v. interdicție de vocabular). ◊ ~ matcă: c. care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile (uneori și derivatele sau compusele) cu sensurile corespunzătoare. ◊ parte de c.: v. parte de vorbire. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

obicei sn [At: TETRAEV. (1574), 250 / V: (îrg) ~eai, ~cii, (înv) obliceai, (reg) ~er, obli~, oblicii, oblicer, obri~, obricer / Pl: ~uri și (îvp) ~ie / E: bg обичай] 1 Mod de a se purta, a se îmbrăca etc., comune unui popor, unui grup de oameni etc. Si: datină, tradiție, (înv) obicină (1). 2 (Iuz; îs) Logofăt de ~iuri Maestru de ceremonii. 3 (Înv, determinând verbul „a face”) Datină religioasă Si: (înv) obicină (2) 4 (Îvr) Organizație juridică Si: (înv) obicină (3). 5 (Îvr) Lege. 6 Deprindere câștigată de cineva prin repetarea deasă a aceleiași acțiuni Si: (înv) obicină (5). 7 Fel particular de a se purta sau de a face ceva Si: învăț, obișnuință, (înv) obicină (6). 8 (Îlav) De ~ De regulă. 9 (Îlv) A avea ~ (sau ~iul, pop, de ~) A obișnui. 10 Tabiet. 11 (Îs) ~ul locului (sau pământului, pământesc) Lege nescrisă stabilită de practica îndelungată a vieții unei colectivități. 12-13 (Îas) (Drept sau) obligație fixate prin tradiție. 14 (Îvr; îe) A pune limbii ~ A se reține de la vorbă. 15 (Înv) Impozit.

pravilă, pravile s. f. 1. Normă, îndatorire etc. prescrisă de Biserică, decurgând din preceptele morale și canonice pe care aceasta le preconizează; p. ext. carte în care sunt cuprinse aceste norme, îndatoriri etc. ♦ (Înv.) Pedeapsă (constând mai ales din rugăciuni) dată celor care încălcau canoanele bisericești; canon. 2. (Înv.) Rugăciune spusă de preoți sau de călugări potrivit tipicului bisericesc (mai ales la vecernie și la utrenie). 3. Lege naturală, menire a firii; normă, regulă, tipic; spec. regulă, normă de conduită, de comportare; deprindere, obicei, tradiție, datină; lege a pământului. 4. (Azi, rar) Lege; hotărâre; cod, carte de legi; p. ext. (înv.) regim politic. ◊ Pravila de la Govora (Pravila cea mică) = prima carte în limba română apărută în Muntenia în 1640, tradusă din slavonește de călugărul Mihail Moxa (Moxalie) de la m-rea Bitrița și tipărită în tipografia de la m-rea Govora, înființată de Matei Basarab. Cuprindea o compilație de legiuiri bisericești și civile, aflate într-un manuscris slavon, și răspundea unor nevoi ale preoților în activitatea lor. O parte din tirajul cărții a fost destinat pentru Transilvania, având pe foaia de titlu, în locul numelui mitropolitului Teofil, pe acela al lui Ghenadie, mitropolitul Ardealului. ◊ Pravila cea mare v. Îndreptarea legii. [Var.: (înv.) pravelă s. f.] – Din sl. pravilo.

ORESME, Nicole de (1325-1382), prelat și savant francez. Episcop de Lisieux (din 1377). A tradus lucrări ale lui Aristotel, contribuind astfel și la fixarea limbii franceze. Autor de lucrări științifice („Despre originea, natura și mutațiile monedei”) și al unui tratat de astronomie, în care lua în considerație mișcarea Pământului în jurul axei sale („De caelo et mundo”).

RAMUZ [ramü], Charles-Ferdinand (1878-1947), scriitor elvețian de limbă franceză. Romane lirice și alegorice, evocând ținutul natal și caractere tenace, într-o viziune mitică („Viața unui soldat”, „Spaima în munți”, „Frumusețea pe pământ”, „Dacă Soarele nu se reîntoarce”); eseuri, memorialistică, versuri.

autohton, ~ă [At: MEHEDINȚI, P. 18 / P: a-u~ / Pl: ~i, ~e / E: fr autochtone] 1-2 smf, a (Persoană) care aparține primei populații care a locuit un ținut. 3-4 smf, a (Persoană) care se află din moși-strămoși pe pământul pe care locuiește Si: indigen, (înv) get-beget. 5 a (D. animale sau plante) Care a luat naștere într-un anumit ținut. 6 a (D. limbă) Care este socotit cel mai vechi dintre toate graiurile sau limbile vorbite într-un ținut. 7 sn (Glg) Regiune care nu a suferit deplasări orizontale și suportă o pânză de șariaj. 8 a (D. zăcăminte de cărbuni) Format pe locul de origine al plantelor din care provine.

cot² [At: PSALT. 329/12 / Pl: coate, ~uri, (îvr) cote sn, coți sm / E: ml cubitus] 1 sn (Atm; d. oameni) Parte exterioară a articulației dintre humems și cubitus, care unește brațul cu antebrațul. 2 sn (Îlav) ~ la ~ Alături. 3 sn (Îal) Împreună. 4 sn (îlav) În (sau din) coate Stând rezemat în coate (1). 5 sn (Îe) A da din coate A-și face loc, împingând pe alții. 6 sn (Îae; fig) A lupta fără scrupule pentru a parveni. 7 sn (Îae) A dobândi ceva prin mijloace incorecte. 8 sn (Deseori cu indicarea cotului; îe) A arăta cuiva ~ul (Însoțit de gest) A refuza pe cineva în mod batjocoritor. 9 sn (Îae) A nu lua în seamă pe cineva. 10 sn (Înv; îe) A întoarce ~ul (sau coatele) cuiva A-l răsplăti rău. 11 sn (Îae) A nu asculta pe cineva. 12 sn (Înv; îlav) Din ~ În zadar. 13 sn (Îlv) A lega ~ la ~ A lega un infractor cu mâinile la spate. 14 sn (Îal) A lega împreună mai mulți infractori. 15 sn (Pop; îla) Fudul de coate Sărac. 16 sn (Pex) Lovitură dată cu cotul (1). 17 sn (Îe) A-și da coate(le) (rar, ~) sau, înv, a-și da cu ~ul unul altuia A-și face semne de înțelegere Si: (pop) a se coti. 18 sn (Îae) A se amuza în ascuns pe seama cuiva. 19 sn (Îae) A se alia în ascuns contra cuiva Si: (pop) a se coti. 20 sn (Pfm; îe) Mă doare-n ~ ! Puțin îmi pasă. 21 sn (Îe) A-și băga mâinile până-n (sau până la) coate A fura mult și fără jenă. 22 sn (Bot; reg; îc) Cinci-coate Căldărușă (Aquilegia vulgaris). 23 sn (Îc) Coate-goale Sărac. 24 sn Parte a mânecii care acoperă cotul. 25 sn (Îe) A-și roade coatele pe băncile școlii A învăța mulți ani. 26 sn (Îe) A-și roade cu cineva coatele pe băncile școlii A fi coleg de școală cu cineva. 27 sn (Pan; șîs) ~ul dinapoi Partea ieșită în afară a articulației de la mijlocul piciorului de dinapoi al calului Si: (reg) căi, cotâi, cotei. 28 sn Unealtă de zidărie Si: colțar, dreptar, echer. 29 sn Piesă încovoiată care face legătura între două piese drepte cu direcții diferite, burlane, țevi, conducte etc. 30 sn Loc unde își schimbă brusc direcția un drum, o vale etc. Si: cotitură. 31 sn Meandră a unei ape curgătoare. 32 sn Serpentină. 33 sn (Reg) Colț. 34 sn (Reg; spc) Peninsulă mică. 35 (Pop) sn Parte adâncă într-o apă, cu pereții drepți Cf bulboacă, vârtej. 36 sn Golf. 37 sn Mal abrupt al râului la schimbarea direcției în care curge. 38 sn (Fig; înv) Șiretlic. 39 sn (Fig; înv) Diversiune. 40 sm Distanța de la cot la încheietura mâinii drepte, trecând peste vârful degetului mijlociu. 41 sm Veche unitate de măsură a lungimii egală cu 0,637 m (în Moldova) sau cu 0,664 m (în Muntenia). 42 sm (Pex; înv) Unealtă de lemn sau metal pentru măsurat, având lungimea unui cot² (41). 43 sm (Înv; pex) Bucată de material măsurată cu cotul² (41). 44 sm (Rar; îe) A-i ieși (sau a scoate) limba de un ~ A fi în mare încurcătură. 45 sm (Îae) A fi foarte obosit după un efort (fizic). 46 sm (îvp; îs) Trei coți de pământ Mormânt. 47 sm (înv) Unealtă de lemn sau metal liniată, pentru măsurarea capacității vaselor Si: carâmb, hărag. 48 sm (Înv; pex) Operație de măsurare oficială a buților Si: cotit¹.

structura [At: D. GUSTI, P. A. 284 / Pzi: ~rez / E: fr structurer] 1 vt (C. i. ramuri ale producției, instituții, grupuri sociale, societăți etc.) A face să aibă o structură (18). 2 vt (Pex; rar) A organiza. 3 vr (D. organisme, animale sau vegetale) A căpăta o structură (1) Si: a se alcătui¹ (8), a se forma (2), a se întocmi. 4 vr (Rar; pan) A se contura (3). 5 vt A face să aibă o structură (7). 6 vt (Rar; pex) A construi (1). 7 vt (C. i. creații artistice sau științifice ori părți, elemente etc. ale lor) A face să aibă o structură (10) Si: a alcătui¹ (4), a compune (2), a organiza, (rar) a urzi. 8 vt (C. i. limbi naturale sau elemente constitutive ale lor) A face să aibă o structură (11). 9 vt (Rar; pex) A ordona. 10 vt (Rar; c. i. suprafețe de pământ) A delimita (1).

aspect sn [At: ALECSANDRI, P. IV, 103 / Pl: ~e și (îvr) ~uri / E: lat aspectus, fr aspect] 1 Fel de a se prezenta al unei ființe sau al unui lucru Si: înfățișare, aer, (înv) arătare. 2 (Îlpp) Sub ~ul... Din punctul de vedere al... 3 (Îal) În raport cu... 4 Categorie gramaticală caracteristică anumitor limbi, care arată stadiul de realizare a acțiunii exprimate de verb. 5 (Ast) Diferitele poziții opuse ale Soarelui, planetelor și sateliților, așa cum apar de pe pământ.

PĂTRUNDE vb. 1. v. intra. 2. a răzbate, a răzbi, a străbate, a străpunge, a trece, (livr.) a penetra. (Cuiul ~ prin perete.) 3. v. înfige. 4. a se infiltra, a se scurge, (reg.) a se stoarce. (Apa de ploaie ~ în pământ.) 5. v. infiltra. 6. a intra, a străbate. (Lumina ~ pe fereastră.) 7. a răzbate, a se strecura. (Frigul ~ în casă.) 8. a intra, a trece. (Acest cuvânt a ~ în limba literară.) 9. v. răspândi.

musai, adv. – (reg.) Neapărat, negreșit, obligatoriu: „De m-ar băga în pământ / Și-acolo-i musai să cânt” (Calendar, 1980: 52). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei. – „E un germanism care prin vieața militară s’a introdus în limbile tuturor popoarelor din Ungaria și înseamnă necesitate și silă supremă” (Țiplea, 1906); din germ. muss sein „trebuie să fie” (Țurcanu, 2005); din magh. muszáj „neapărat” (DEX, MDA) < germ. müssen „a trebui, a fi constrâns, a fi necesar” (Șăineanu, Scriban; Cihac, Tiktin, cf. DER).

bordei, -e, s.n. – Colibă săpată parțial în pământ și acoperită cu paie sau crengi. Termen utilizat rar în Maramureș; se preferă sin. colibă. Bordei, poreclă în Berbești (ALR 1969: XVI). – Cuvânt autohton (Hasdeu 1894, Russu 1981); „În limbile vecine cuvântul este împrumutat din română, unde e autohton” (Russu 1981: 267, Candrea, Capidan).

ROMÂN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec. 7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr. – sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.

LEGE, legi, s. f. I. Regulă imperativă stabilită de autoritatea supremă. ♦ Modificare cu caracter regulat care intervine într-un fenomen, într-un proces etc., exprimând esența lui. ◊ Lege fonetică = modificare regulată a unui sunet de-a lungul evoluției unei limbi. II. 1. (Jur.) Act normativ care emană de la organul legislativ al statului și prin care sunt reglementate anumite relații sociale; p. gener. orice act normativ. ◊ Lege nescrisă = tradiție, obicei al pământului. Lege fundamentală = constituție. Omul legii = a) reprezentant al autorității de stat; b) persoană care respectă cu strictețe prevederile legale. Om de lege = jurist, avocat. ◊ Loc. adj. Fără (de) lege = păcătos; mișel. ◊ Loc. adv. După lege = just, legal. În lege = de-a binelea, cu totul; strașnic. ◊ Expr. Vorba (sau cuvântul cuiva) e lege = vorba lui se respectă cu strictețe. Cum e legea = cum se cuvine, cum se cade. (Nu) e lege = (nu) este neapărat așa. În numele legii, formulă folosită atunci când se invocă autoritatea legală. În baza legii = în conformitate cu prevederile legale. 2. (Pop.) Proces, judecată. 3. Legalitate; constituționalitate. III. Religie, credință. ◊ Expr. Pe legea mea! = zău! pe conștiința mea! ♦ Datină, obicei. ◊ Expr. în legea cuiva = în felul cuiva, cum se pricepe cineva. – Lat. lex, legis.

MUȘCA, mușc, vb. I. 1. Tranz. A apuca cu dinții și a strânge tare (provocând durere, rănind sau sfâșiind). ◊ Expr. A-și mușca mâinile (sau degetele) = a) a se căi amarnic; b) a se înfuria. A-și mușca limba (sau buzele) = a-și ascunde un sentiment puternic, a se stăpâni. A-l mușca pe cineva de inimă să... = a se lăsa ispitit să..., a fi cât pe-aci să... A mușca pământul = a cădea la pământ (rănit sau mort); p. ext. a muri (1). ♦ (Despre insecte) A pișca, a înțepa; a pricinui durere, usturime. ♦ Fig. A provoca cuiva o senzație chinuitoare, neplăcută (de frig, foame etc.). 2. Intranz. și tranz. A rupe cu dinții o porțiune dintr-un aliment (pentru a mânca). 3. Tranz. Fig. A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice; a înțepa. – Et. nec.

MUȘCA, mușc, vb. I. 1. Tranz. A-și înfige dinții în ceva și a strânge tare (provocând durere, rănind sau sfâșiind). ◊ Expr. A-și mușca mâinile (sau degetele) = a) a avea remușcări; b) a se înfuria. A-și mușca limba (sau buzele) = a-și ascunde un sentiment puternic, a se stăpâni. A-l mușca pe cineva de inimă să... = a se lăsa ispitit să..., a fi cât pe-aci să... A mușca pământul = a cădea la pământ (rănit sau mort); p. ext. a muri (1). ♦ (Despre insecte) A pișca, a înțepa; a pricinui durere, usturime. ♦ Fig. A provoca cuiva o senzație chinuitoare, neplăcută (de frig, foame etc.). 2. Intranz. și tranz. A rupe cu dinții o porțiune dintr-un aliment (pentru a mânca). 3. Tranz. Fig. A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice; a înțepa. – Et. nec.

zdrobi [At: PSALT. HUR. 39^v/10 / V: (înv) zdrubi, zrobi / S și: sd~ / Pzi: ~besc / E: vsl здробити(<съдробити)] 1-2 vtr (C. i. mai ales obiecte) A (se) preface (cu violență) în bucăți (foarte) mici (prin lovire, ciocnire, presare puternică) distrugând(u-se), dărâmând(u-se), împrăștiind(u-se) etc. Si: a (se) fărâmița (1-2), a (se) sfărâma (1), (rar) a (se) sparge, a (se) strivi (1), (pop) a (se) fărâma (1-2), a zdruci (1), a (se) zdrumica (1), a zobi (3), (îrg) a (se) risipi, (reg) a (se) mleci³, a (se) sfărâmiți, a (se) sfărmuri, a (se) sfârmica, a zdrobica (1-2), a se zdroboli (2), a se zdruhăi (6), a se zbâncoti (2), a (se) distruge (1-2), a (se) dărâma (2-3), a (se) împrăștia, a mărunți, a mărunțeli, a mărunțișa, a pisa (1), a pisălogi (1), a pisăza, a pisăgi (1), a smicura. 3 vt (Îvp; c. i. lacăte, încuietori etc.) A sparge. 4 vt (Înv; îe) A ~ lanțurile A elibera (din robie, din starea de aservire etc.). 5 vt (Reg; spc; c. i. lemne tăiate) A sparge. 6 vt (Reg; c. i. știuleți de porumb) A curăța de boabe Si: (reg) a zdrumica (2), a zobi (4). 7 vt (Reg; spc; c. i. semințe, fructe, alimente etc. cu înveliș tare) A sparge. 8 vr (D. ploaie sau, mai ales, d. picăturile de ploaie) A se împrăștia și a se desface în cantități mici prin cădere, prin scurgere etc. pe un corp sau pe o suprafață tare, producând un zgomot specific. 9 vr (D. valuri de apă) A se desface și a se împrăștia în stropi prin izbire de țărm, de stânci etc., producând un zgomot specific Si: a se sfărâma, a se sparge. 10 vt (C. i. legume, fructe, frunze, semințe etc.) A desface în bucăți prin apăsare sau prin lovire (puternică), modificând forma și consistența și transformând într-o pastă (moale), într-un lichid Si: a bate (1), a lovi, a sparge, a strivi (1), a terciui, (pop) a stropși (1), a zdruci (2), (reg) a fleciui, a meci⁴, a pistosi, a storcoși, a toropi², a toroști, a zdroboli (3), a zemoși (2), a zdrumica (3). 11 vt (C. i. unele alimente) A face să devină o pastă omogenă, un lichid sau un amestec omogen Si: (reg) a se zăgălui (2), a zărmădi (2). 12 vt (Reg; fig; c. i. limbi vorbite) A stâlci. 13 vt (Înv; c. i. abcese, furuncule, bășici etc.) A stoarce. 14 vt (C. i. obiecte, construcții sau părți ale acestora, așezări umane etc.) A face să dispară prin violență de pe suprafața pământului Si: a distruge (1), a nimici (1), a prăpădi (1), a rade, a sfărâma (1), a zvânta (5), (rar) a sparge, (pop) a potopi, a zdrumica (4). 15 vt (Fig; c. i. stări, sentimente etc.) A face să nu mai existe (sau să nu se mai producă, să nu se mai manifeste etc.) Si: a desființa (1), a destrăma (5), a împrăștia, a pierde, a pieri, a prăpădi (1), a risipi, a sfărâma, a spulbera, (îvp) a răpune, (pop) a fărâma (3), a isprăvi, (grî) a afanisi (1) , a zdrumica (5). 16 vt (C. i. ființe, mai ales oameni sau părți ale corpului lor) A lovi (foarte) puternic, provocând distrugerea țesuturilor, traumatisme etc. Si: (reg) a zdrumica (6), a zdreli (2), a zobi (5) a zdrumica (6), (rar) a zgudui (15), a zdruncina (15). 17 vt (C. i. ființe, mai ales oameni sau părți ale corpului lor) A deforma prin apăsare, prin strângere etc. (foarte) puternică, transformând într-o masă informă sau provocând modificarea ori încetarea funcțiilor (vitale) Si: a sfărâma, a strivi, a turti (1), (rar) a stâlci (1), a zdreli (1), (îvp) a zdruncina (4), (pop) a stropși (1), a zdruci (4), a zdrumica (7), a zobi (6), (îrg) a răzbi (1), a zdruci (4), a struji (1), (reg) a pistosi, (rar) a zgudui (16), a zdruncina (16). 18 vt (Fig; c. i. persoane sau inima, sufletul lor) A produce o durere sufletească copleșitoare. 19 vt (C. i. ființe, mai ales oameni) A omorî prin mijloace violente, strivind, mutilând etc. Si: (pop) a zdrumica (8). 20 vr (D. oameni) A muri¹ din cauza unor traumatisme grave. 21 vr (Îvp; d. oameni) A se sfărâma. 22-23 vtr (Fig; d. ființe, mai ales d. oameni) A (se) obosi peste măsură (din cauza eforturilor fizice, a consumului nervos etc.) Si: a (se) epuiza (8-9), a (se) extenua (1-2), a istovi, a seca² (1), a secătui (1), a se sfârși, a slei², a stoarce, a suge, a vlăgui, (îrg) a trudi (1), (înv) a zămorî (1), (reg) a dehobi (1-2), a stoci, a tâhobi (1). 24 vt (C. i. armate, grupări de oameni înarmați, comandanți de armate, state etc. în conflict armat) A suferi o înfrângere categorică în urma unei acțiuni energice a adversarului, soldate cu mari pierderi Si: a bate (141), a birui (1), a învinge, a înfrânge, a nimici (1), a potopi, a prăpădi (1), (pop) a zdrumica (9), (îrg) a stropși. 25 vt (Fig; c. i. oameni) A face să nu mai acționeze din inițiativă proprie, în urma unor represalii, a unor constrângeri etc. 26 vt (Fig; c. i. oameni) A distruge din punct de vedere social, profesional etc. (aducându-l în stare de totală supunere).

strat¹ sn [At: COD. VOR². 79^r/1 / V: ~ă sf, ~reat sn / Pl: ~uri, (înv) ~ure, (asr) ~e / E: ml stratum, fr strate] 1 (Îrg) Așternut (de pat). 2 (Pex) Pat¹ (1). 3 (Înv; cu referire la relațiile sexuale sau la cele conjugale) Pat¹. 4 (Pgn) Culcuș (improvizat). 5 (Reg; îs) ~u bătrân (sau cășii) Vatra casei. 6-7 (Îrg; îe) (A fi, a pune) în (sau la) ~ de moarte (ori, înv, în ~ul morții) (A fi) în agonie. 8 (Reg; îe) A-l lua (pe cineva) din ~ A scula (pe cineva) foarte devreme. 9 (Reg; îae) A-l lua (pe cineva) prin surprindere. 10 (Reg; îe) A-și face ~ A-și încropi gospodărie. 11 (Reg; îe) A avea ~ (bun) A moșteni avere (bună) de la părinți. 12 (Reg; d. femei; îe) A-și schimba ~ul A se recăsători. 13 (Reg; d. femei; îe) A cădea pe ~ A naște. 14 (Pan) Culcuș de animal. 15 (Prc) Așternutul stratului (14). 16 (Reg; pex) Uter. 17 (Reg; pex; șîs ~ de copii) Placentă. 18 (Ban; pgn) Organul genital al vacii. 19 Fâșie (îngustă) de pământ, mărginită de cărări, pe care se seamănă legume sau flori. 20 (Pex) Fâșia împreună cu vegetația respectivă Si: brazdă (11), răzor¹, (îrg) tablă¹, (reg) postată. 21 (Reg; șîs ~ de răsad, ~ de gunoi, ~ cald) Răsadniță. 22 (De obicei udp „de”) Material sau substanță repartizată relativ uniform pe o suprafață de altă natură (pentru a se acoperi, a se proteja etc.) sau între două suprafețe (pentru a le despărți, a le evidenția etc.). 23 (Îs) ~ vegetal Ansamblu natural de specii vegetale care aparțin aceluiași grup de forme biologice și care au exigențe ecologice uniforme. 24 (Îs) ~ arabil (sau, rar, roditor) Strat¹ (21) de pământ care se ară și în care plantele cultivate își răspândesc majoritatea rădăcinilor. 25 (Înv; pan) Depunere (pe fundul unui vas cu lichid). 26-27 (Pan) (Perioadă de) influență externă în dezvoltarea istorică a unui popor, a unei limbi etc. 28 Fâșie distinctă din spațiu cuprinsă între două suprafețe paralele și separate, cu aspect de perdea și caracterizată prin anumite proprietăți fizice, chimice, biologice etc. unitare Vz perdea. 29 (Îlav) ~uri-~uri În straturi (26) succesive. 30 Fâșie compactă dintr-o materie aflată în interiorul sau în apropierea unei mase de natură diferită. 31 (Reg) Cantitate de lapte acru care se amestecă cu laptele dulce pus la prins Si: (reg) covăseală (4), maia. 32 (Glg) Depozit de roci sedimentare care, pe o întindere relativ mare, are grosime și constituție aproximativ constantă și relativ omogenă, care se găsește între alte depozite. 33 (Glg; pex) Orizont. 34 (Îs) ~ productiv Formațiune geologică constituită dintr-o rocă poroasă și permeabilă în care sunt înmagazinate fluide (țiței sau gaze) care pot fi exploatate. 35 (Îs) ~ alunecos Formațiune geologică constând dintr-o alternanță de nisipuri care absorb apă în mare cantitate și de argile care, fiind impermeabile, produc alunecarea nisipurilor de deasupra lor. 36 (Îs) ~ permeabil Formațiune geologică din roci poroase sau cu fisuri, prin care circulă fluidele cu ușurință. 37 (Îs) ~ impermeabil Formațiune geologică din roci compacte nefisurate și care nu permit circulația fluidelor. 38 (Îrg) Albie¹ (4). 39 (Pan; adesea urmat de determinări care arată rolul, calitatea) Categorie socială Si: pătură. 40 (Pex; adesea urmat de determinări care arată rolul, calitatea) Oameni care alcătuiesc un strat¹ (39) Si: pătură. 41 (Pan; adesea urmat de determinări care arată rolul, calitatea) Treaptă socială. 42 (Pex; adesea urmat de determinări care arată rolul, calitatea) Clasă socială. 43 (Pan) Mulțime compactă, grup (constituit) dintr-o populație. 44 (Mar; Buc; la casă) Talpă. 45 (Mol; la casă) Cosoroabă (1). 46 (Mol; pgn; la casă) Orice lemn fasonat, cioplit folosit în construirea casei. 47 (Reg; la casă) Acoperiș (4). 48 (Reg; la moară) Postament de bârne din scânduri groase pe care stă podul morii de apă. 49 (Pop) Fruntar (5). 50 (Reg; la moară sau la râșnița de măcinat cereale) Veșcă. 51 (Reg; la moară) Suport de lemn pentru piatra zăcătoare Si: (reg) crivac¹ (3), scaun. 52 (Reg; la moară; îs) ~ul coșului Scară (32). 53 (Reg; la moară) Ansamblul andrelelor pe care se reazemă perna morii. 54 (Reg; la războiul de țesut) Pat¹. 55 (Pop; la războiul de țesut) Scaun (61). 56 (Reg; la meliță) Scaun (47). 57 (Mol; Mar) Fiecare din cei patru stâlpi care susțin foalele de fierărie. 58 (Reg; la teasc) Masă¹. 59 (Trs; Mun) Perinoc. 60 (Reg; la plug; îs) ~ul tilegii Schimbător (14). 61 (Mol; Trs; la fântână) Ghizd (1). 62 (Adesea cu determinări care indică felul armei) Pat¹. 63 (Îvr) Afetul tunului.

zgleamăn, zglemene, s.n. – (reg.) Ridicătură de pământ, moviliță, despre care se crede că semnalează un mormânt. Toponim frecvent în zona Lăpuș (Stoiceni, Suciu de Jos etc.), dar semnalat și în Maramureșul istoric (Bogdan Vodă, Dragomirești, Săliștea). „În Țara Oașului și în câteva puncte din Țara Lăpușului, pentru apelativul zgleamăn au fost identificate sensuri ca omor, crimă (Homorodean, 1980). Oricum, în memoria colectivă legătura cu anumite evenimente tragice, violente, petrecute în anumite locuri, este încă vie. Mai mult chiar, tradiția spune că acolo unde există azi un zgleamăn se află mormântul cuiva: fie al unor drumeți singuratici surprinși de rău-făcători, fie al unor persoane expulzate din comunitate și executate ca urmare a unor comportamente violente, criminale. Peste tot unde l-am înregistrat, toponimul denumea o movilă, un deal situat departe de vatra satului” (Vișovan, 2002). În Lăpuș se află în trei localități (Cufoaia, Rogoz, Suciu de Sus) toponimul zgleamăn. Pentru acest fel de loc avem o poveste comună: odinioară, când pădurea era a boierului, oamenii săraci surprinși în pădure în nopți geroase erau bătuți și schingiuiți. Deci s-a întâmplat omor. A mai rămas expresia: „Mă, te fac zgleamăn!” – o amenințare însă benignă (Latiș, în Calendar, 1980: 108). – În general se admite ca etinom sl. zlamene, provenit dintr-un mai vechi znamen „semn”. În corpul toponimului identificăm radicalul glem, pe care îl întâlnim în cuvinte vechi rom. ca glămei, glămeie, gâlmă având sensul de „grămădire de pământ pietros în formă de căpiță”, „deal înconjurat de văi”; „movilă”. Radicalul glem (gâlm, glăm) a fost identificat în sanscrită cu sensul de umflătură. El este, așadar, vechi, indo-european și valorile semantice ale rom. zglemene, zgleamăn reprezintă o continuitate, prin limba traco-dacă, a cuvântului străvechi (Vișovan, 2002); var. a lui zleamăn, zleamen = znamăn „piatră, semn de mormânt”, prin epenteza lui g (Loșonți, 2001).

zgleámăn, zglemene, s.n. (reg.) Ridicătură de pământ, moviliță, despre care se crede că semnalează un mormânt. ■ (top.) Zgleamăt, loc situat în hotarul Bârsanei, unde se află un mormânt (Roșca, 2004: 227); Zgleamăn, locație în Pădurea Mare, către Cărbunari, în com. Dumbrăvița. Top. frecvent în zona Lăpuș (Stoiceni, Suciul de Jos etc.), dar semnalat și în Maram. Istoric (Bogdan-Vodă, Dragomirești, Săliștea). – În general se admite ca etinom sl. zlamene, provenit dintr-un mai vechi znamen „semn”. În corpul toponimului identificăm radicalul glem, pe care îl întâlnim în cuvinte vechi rom. ca glămei, glămeie, gâlmă având sensul de „grămădire de pământ pietros în formă de căpiță”, „deal înconjurat de văi”; „movilă”. Radicalul glem (gâlm, glăm) a fost identificat în sanscrită cu sensul de «umflătură». El este, așadar, vechi, indo-european și valorile semantice ale rom. zglemene, zgleamăn reprezintă o continuitate, prin limba traco-dacă, a cuvântului străvechi„ (Vișovan, 2002); var. a lui zleamăn, zleamen = znamăn ”piatră, semn de mormânt", prin epenteza lui g (Loșonți, 2001).

GEOGRAFÍE (< fr.; {s} geo- + gr. graphein „a scrie”) s. f. 1. Știință care are ca obiect de studiu învelișul terestru în mod complex; descrie și explică aspectele statice și fenomenele dinamice desfășurate într-o strânsă interdependență cu cele patru învelișuri planetare (atmosferă, litosferă, hidrosferă, biosferă), sub influența energiei radiante ce vine de la Soare (calorică, luminoasă), a forței gravitaționale (terestre și universale) și a forței Coriolis. Analizează fie interacțiunea elementelor ce compun geosfera externă (g. generală) fie aspectele regionale ale îmbinării acestora (g. regională). Numele de g. a fost folosit pentru prima dată de Eratostene, care i-a dat un sens matematic (definirea și măsurarea formelor și dimensiunilor Pământului). În ultimele decenii au apărut subramuri noi: g. socială (studiul populației, al așezărilor și al activităților sociale; echivalentă cu g. umană în Europa și g. culturală în S.U.A.), g. resurselor (studiul repartiției teritoriale a resurselor de sol și subsol și rolul lor în dezvoltarea economică), g. sistematică (abordează geografic Terra prin prezentarea elementelor fizice, biotice, economice, istorice etc.), g. aplicată (răspunde unor probleme precise utilizând cercetarea fundamentală) etc. ◊ G. fizică studiază învelișul terestru cu cele patru componente ale sale, ca factori și produse ale întregii planete. Se subdivide în: g. fizică generală, g. atmosferei (climatologie), g. apelor (hidrogeografia), g. formelor de teren (geomorfologia), biogeografia (care se împarte la rândui ei în g. plantelor – fitogeografia și g. animalelor – zoogeografia), g. solurilor (pedologia). G. economică cercetează, la scară planetară sau regională, învelișul terestru sub aspectul producerii bunurilor necesare întreținerii și dezvoltării populației globului, urmărind repartiția teritorială a producției, condițiile și particularitățile ei concrete de dezvoltare. ♦ G. istorică (geoistoria) = ramură a g. care reconstituie peisaje trecute, prin urmărirea modificărilor geografice și a modului cum acestea au contribuit la dezvoltarea istorică a unui anumit teritoriu. G. medicală, studiază influența mediului înconjurător asupra sănătății omului și distribuirea bolilor pe Pământ. G. politică, studiază devenirea istorică a hărții politice a lumii, evoluția politică a țărilor în raport cu particularitățile lor geografice și cu consecințele acestora asupra structurilor socio-economice. 2. (LINGV.) G. lingvistică = metodă de cercetare, pe baza hărților lingvistice, a fenomenelor de limbă, care stabilește aria de răspândire a acestora.

KLAPROTH [klápró:t] 1. Martin Heinrich K. (1748-1817), chimist german. Prof. univ. la Berlin. Unul dintre pionierii chimiei analitice. A descoperit zirconiul și uraniul (1789), titanul (1795) și cromul (1797). Cercetări privind pământurile critice sau referitoare la descoperirea telurului. 2. Heinrich Julius K. (1783-1855), orientalist german. Fiul lui K. (1). Prof. univ. la Sankt Petersburg. Stabilit la Paris (1815). Cercetări etnografice și lingvistice în Caucaz („Asia poliglotă pe baza atlasului lingvistic”), constituind o importantă sursă de informații pentru limbile caucaziene dispărute.

țeapă sf [At: COD. VOR². 39^r/4 / V: țep (Pl: țepi sm, reg, țepuri sn), (reg) țeap (Pl: țepi sm, țeapuri sn) sm, ~aplă, ~pră, ~afă sf / Pl: țepi, (reg) țepe, ~pe / E: ns cf alb thep „vârf ascuțit de stâncă”] 1 Par¹ lung, având diferite întrebuințări (în construcții rudimentare, pentru a se clădi clăile de fân sau de grâu, ca armă de luptă etc.) Si: bold¹ (20), țăruș (6), țepușă (1). 2 sf (Spc) Țepușă (2). 3 (Spc) Bucată de lemn sau metal, lungă și ascuțită la capăt, folosită ca instrument de tortură Si: țepușă (26). 4 (Prc) Vârful țepei (3) Si: bold¹ (10), țepușă (27). 5 (Îe) A trage (sau a pune, a înfige, a împlânta, a sui) în ~ A omorî pe cineva străpungându-l cu o țepușă (2) fixată în pământ. 6 (Reg; îe) Doar nu e (chiar) ~pa Se spune pentru a arăta despre un lucru că nu e urgent. 7 Țăruș (1). 8 Așchie de lemn. 9 (Înv) Frigare (1). 10 (Reg) Țăruș (5). 11 Fiecare dintre cei patru pari înfipți vertical la extremitățile oplenelor saniei, care servesc la sprijinirea încărcăturii Si: mănușă, (reg) mână, răcoanță, (reg) țepăruie (4), țepuie (1), țepușel. 12 Fiecare dintre parii așezați la car, vertical, care servesc la susținerea unei încărcături mai mari Si: (reg) țepie, țepușă (7), (reg) țepăruie (3), țepigă (2), țepușcă (3). 13 Parte prelungă și ascuțită a unui obiect (de lemn). 14 (Reg) Țăruș (14). 15 (Reg) Fiecare dintre cei doi stâlpi pe care se reazemă perna morii Si: undrea. 16 (Reg) Țăruș (15). 17 (Reg) Săgeată (din stuf) Si: (reg) țepușă (24). 18 Prelungire subțire și ascuțită care pornește de la învelișul bobului unor graminee Si: aristă, barbă (52), (pop) mustață, (reg) țepașniță, țepăruie (9), țepligă (13), țepoc (6), țepuc, țepușă (29). 19 (Mpl) Partea tulpinilor unor păioase care rămâne înfiptă în pământ după ce plantele au fost cosite Si: (reg) șteap¹, ștopleag, tuleu, țeapcă (2). 20 (Mpl) Formație tare și ascuțită de pe tulpinile, ramurile, frunzele sau fructele unor plante Si: ghimpe, spin¹, (rar) țepăruc (1), (pop) țepușă (30), (înv) țepăruie (8), (reg) țepeligă¹ (14). 21 (Reg; îe) A avea țepi pe limbă A fi malițios, ironic. 22 (Bot; reg) Holeră (Xanthium spinosum). 23 (Mpl) Fiecare dintre prelungirile epidermice ghimpoase care acoperă corpul unor animale Si: (rar) țepăruc (2). 24 (Lpl) Fire aspre de barbă Si: țepușă (34). 25 (Lpl) Prelungiri subțiri, rezistente, mobile sau imobile, situate pe tegumentul unor nevertebrate. 26 Țandără de lemn foarte mică. 27 Așchiuță care intră sub piele sau sub unghie Si: (reg) ațapcă, oțapoc, scărâmbă, spin¹, țașcă (2), țepeligă¹ (3), (rar) țeplie, țepoc (5), țepușă (24), țipaniță (1). 28 (Lpl) Resturi lemnoase care cad din tulpina cânepei sau a inului la melițare și la scărmănare Si: puzderie. 29 Bucată mică de metal, subțire și ascuțită la un capăt. 30 (Reg) Os de pește Si: (reg) spin¹. 31 (Reg) Bucată îngustă de pământ. 32 (Pop) Junghi. 33 (Pop; pex) Nume dat unor boli manifestate prin junghiuri. 34-35 (Fam; îe) A da, a trage sau a lua ~ A înșela sau a fi înșelat. 36-37 (Fam; îae) A fura sau a fi furat. 38 (Fam; fig) Înșelare a așteptărilor cuiva.

bordei, bordeie, (burdei), s.n. Colibă săpată parțial în pământ și acoperită cu paie sau crengi: „Eșâț, mute, din burdei / Să vedeți afară ce-i” (Papahagi, 1925: 227). ■ Termen utilizat rar în Maram. ■ (onom.) Bordei, Bordean(u), nume de familie în jud. Maram.; Bordei, poreclă în Berbești. – Cuv. autohton (Hasdeu, Russu), cf. alb. borde „gaură”. ■ „În limbile vecine cuvântul este împrumutat din română, unde e autohton” (Russu, 1981: 267; Candrea, Capidan): ucr. bordej, bg. burdei, sb. burdely, magh. bordej, bordely.

moșie¹ sf [At: PSALT. 38 / Pl: ~ii / E: moș + -ie] 1 (Îvp) Avere, proprietate funciară moștenită Si: (înv) ocină, părinție. 2 (Îvp; pgn) Orice bun moștenit Si: patrimoniu, moștenire, (1), succesiune. 3 (Înv; îla) De ~ Ereditar. 4 (Bis; înv) Moștenire veșnică. 5 Proprietate funciară dobândită de cineva prin cumpărare, donație etc. 6 Proprietate mare de pământ cultivabil Vz domeniu, latifundiu. 7 (Reg; îla) Cu ~ Certăreț. 8 (Reg; d. cai; îla) Cu ~ în baltă Nărăvaș. 9 ( Reg) Zestre. 10 (Reg) Pământ pe care îl are un sat. 11 Teritoriu al satului. 12 (Reg) Teren cultivat sau plantat. 13 (Reg; irn) Organ genital al femeii. 14 (Îvp) Țară natală Si: patrie. 15 (înv) Loc de origine al cuiva. 16 (D. oameni; îla) De ~ sau de ~șia lui (ori sa etc.) Originar din... 17 (D. limbă; îal) Care aparține patriei vorbitorului Si: matern. 18 (D. păcate, slăbiciuni, greșeli ale oamenilor; îal) Originar. 19 (Înv) Seminție. 20 (Înv) Populație. 21 Lucru de care cineva poate dispune cum vrea.

tulpină¹ sf [At: DOSOFTEI, PS. 87/10 / V: (reg) strup~, tâlp~, trop~, trup~, trupli~, turp~ / Pl: ~ni, (rar) ~ne / E: vsl *троупина cf bg трупина, srb trupina] 1 Parte a unui arbore cuprinsă între rădăcină și coroană, care susține ramurile și prin care trece seva la diverse părți ale plantei Si: trunchi² (1). 2 Parte a unei plante erbacee din care pornesc ramurile și franzele. 3 (Reg; îs) ~na cozii Rădăcina cozii. 4 (Reg; îs) ~na cornului Partea mai groasă, de la baza cornului unui animal. 5 (Reg; îs) ~na morii Parte a morii nedefinită mai îndeaproape. 6 (Olt; îf trupina) Butuc de vie. 7 (Reg; șîs ~ sălbatică) Portaltoi. 8 (Pfm; fig) Corp omenesc. 9 (Înv; fig) Corp de moșie. 10 (Îvp) Parte a tulpinii (1) unui copac rămasă (în pământ) după tăiere Si: buștean. 11 (Reg) Butucul rotarului. 12 (Pop) Partea de la mijloc a unui stog, a unei căpițe de fân etc. dintre podină și vârf. 13 (Reg) Scorbură. 14 (Înv; fig) Origine a unui popor, a unei familii, a unei persoane Si: neam, spiță, viță. 15 (Înv; fig) Limbă care stă la baza unei familii de limbi. 16 (Lin; înv; fig) Temă¹ (7).

frântură sf [At: CORESI, PS. 397 / V: ~âmt- / Pl: ~ri / E: ml *franctura (= fractura) sau frânt¹ + -ură] 1 (Pop; rar) Frângere (1). 2 (Pop; rar) Spărtură. 3 (Mpp) Fractură (1). 4 (Mpp) Infirmitate. 5 (Mpp; spc) Blenoragie. 6 (Îs) ~ de limbă Vorbire confuză. 7 (Pex; îas) Frază neclară, alcătuită din cuvinte greu de pronunțat Cf frământare (7). 8-10 (Mat; înv) Fracțiune (6-8). 11 Fracțiune (1). 12 (Lpl; art) Dans popular nedefinit mai de aproape. 13 (Ccr) Ceea ce se obține frângând sau rupând ceva. 14 (Ccr) Bucată desprinsă din ceva. 15 (Ccr) Bucată rămasă dintr-un întreg îmbucătățit. 16 (Înv) Dislocare de pământ. 17 (Înv) Văgăună. 18 (Înv) Prăpastie.

domn, -i, s.m. – 1. Persoană care are autoritatea, posibilitatea de a face ceva. Proprietar de pământ, grof (D. Pop 1978): „Cela ce e îmbrăcat cu haine nemțești (orășenești), cu excepția jidanilor” (Țiplea 1906); „Cei mai mari domni sunt cei de la cătane” (Țiplea 1906); „Prin domni, țăranul (maramureșean) înțelegea, înainte de război (Primul Război Mondial) pe stăpânii politici și administrativi, adică pe unguri” (Papahagi 1925: 87). 2. De rang înalt, nobil; domnitor, voievod. 3. „În limba veche, domn înseamnă gospodar sau țăran liber, dar și stăpân. Cu această funcție el apare invocat și în incipitul unor colinde: Cel domn bun să veselește sau Scoală-mi-te, domnuț bun / Și scoală și slujnicele / Să măture tăt curțile” (Bilțiu, Acta Musei, 2004: 110). 4. Dumnezeu: „Șade Domnu Dumnezău, / Șede-n lance rădzămant” (Papahagi 1925: 233). 5. Isus Cristos: „Ș-o făcut Domnu Hristos / Pă Adam foarte frumos” (Papahagi 1925: 232). – Lat. dom(i)nus.