adjoncțiune s. f. → joncțiune

APROPIERE. Subst. Apropiere, alăturare, contingență, tangență, atingere, contact; legătură; proximitate (livr.). Joncțiune, împreunare, îmbinare, împletire, unificare, unire, lipire, racordare, racord, conectare, conexare, conexiune, conexitate; cuplare, cuplaj. Acostare, abordare. Vecinătate, împrejurime, preajmă, prejmet (înv.), învecinare, megieșie (reg.). Vecin, vecinaș (rar), vecinel, megieș (pop.), apropiaș (reg.), împrejuraș (înv.). Adj. Apropiat, vecin, învecinat, din vecinătate, de alături, adiacent, limitrof, mărginaș, megieș (pop.); proxim; lipit, alăturat, conex, cuplat (tehn.); tangent, tangențial; împreunat, unit, îmbinat, împletit (fig.). Vb. A fi aproape, a fi pe aproape, a fi la doi pași, a fi sub nas. A se învecina, a se mărgini, a se megieși (înv. și reg.). A sta lîngă, a fi lîngă, a sta alături. A se apropia, a veni aproape, a se alătura, a se alipi, a se lega, a se uni, a se împreuna, a se îmbina, a se împleti (fig.), a se întîlni, a se atinge, a veni în contact cu. A apropia, a pune unul lîngă altul, a alătura; a uni, a unifica, a reuni, a împreuna, a îmbina, a pune în contact; a conecta (rar), a conexa, a racorda; a lega, a lega (a pune) cap la cap; a lipi, a alipi. Adv. În apropiere, la doi pași, sub nas, aici, la o aruncătură de băț, prin apropiere, în vecinătate, prin (în) vecini, pe aproape; în preajmă, alături; nas în nas. Din apropiere. V. includere, întretăiere, legătură, locuire, mișcare, unire.

-APSĂ „unire, aderență, contact”. ◊ gr. hapsis „unire, fuziune, joncțiune” > fr. -apse, germ. id. > rom. -apsă.

BAZĂ, baze, s. f. I. 1. Parte care susține un corp, o clădire sau un element de construcție; temei, temelie. ♦ Latură a unui triunghi sau a unui poligon ori față a unui poliedru (care se reprezintă de obicei în poziție orizontală). ♦ Dreaptă care servește ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri topografice. 2. Fig. Ceea ce formează temeiul a ceva, elementul fundamental, esențial. ◊ Loc. adj. De bază = fundamental, esențial. Fără bază = neîntemeiat, inconsistent. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe bază de... = în conformitate cu..., pe principiul... ◊ Expr. A avea (ceva) la bază = a se întemeia pe ceva (sigur). A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Elementul principal al unei substanțe chimice sau farmaceutice. 3. (De obicei urmat de determinarea „economică”) Totalitatea relațiilor de producție într-o etapă determinată a dezvoltării sociale. 4. Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., care servește ca punct de plecare pentru o anumită activitate. Bază de aprovizionare. Bază de recepție. Bază de atac. ◊ Bază aeriană = aeroport militar. Bază navală = port militar. Bază sportivă = complex de instalații sportive. 5. (În sintagma) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniană înspre ceafă. II. Corp chimic alcătuit dintr-un atom metalic legat cu unul sau mai mulți hidroxili, care albăstrește hârtia roșie de turnesol, are gust leșietic și, în combinație cu un acid, formează o sare. III. 1. Distanță între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare stereofonică. 2. (Electron.) Electrod corespunzător zonei cuprinse între cele două joncțiuni ale unui tranzistor. 3. (Electron.; în sintagma) Bază de timp = unitate funcțională a unor aparate electronice, care generează impulsuri la intervale de timp precise. – Din fr. base, (I 3) rus. [ekonomiceskaia] baza.

bază sf [At: NEGRUZZI, S. I, 102 / Pl: ~ze / E: fr base] 1 Parte care susține un corp, o clădire sau un element de construcție Si: temei, temelie, talpă. 2-3 Linie sau plan față de care se măsoară înălțimea unei figuri sau corp geometric. 4 (Fig) Ceea ce formează temeiul a ceva. 5 (Șîs – economică) Totalitatea relațiilor de producție într-o etapă a dezvoltării sociale. 6 Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., care servește ca punct de plecare pentru o anumită activitate. 7 Concentrare de cunoștințe necesare pentru studiul unei materii. 8 (Îs) ~ militară Structură militară a cărei prezență într-un anumit loc duce la avantaje strategice și tactice. 9 (Îs) – aeriană sau de aviație Aeroport militar. 10 (Îs) – navală Port militar. 11 (Îs) – operativă sau de operații Zonă unde sunt concentrate trupe pentru operații militare. 12 (Îs) – sportivă Complex de instalații și terenuri pentru sport. 13 (Mat; îs) – a unui sistem de numerotație Numărul de unități de un ordin oarecare, care alcătuiește o unitate de ordin imediat superior. 14 Corp chimic alcătuit dintr-un atom legat de unul sau mai mulți hidroxili, care albăstrește hârtia de turnesol, are gust leșietic și, în combinație cu un acid, formează o sare. 15 (Fnl; îs) – de articulație Punct al aparatului fonator unde se produce un sunet. 16 (Îla) De – Fundamental. 17 (Îla) Fără – Neîntemeiat. 18 (Îlav) Pe (sau în) -za... sau pe ~ de... în conformitate cu... 19 (Îal) Pe principiul... 20 (Îe) A avea (ceva) la – A se întemeia pe ceva (sigur). 21 (Îe) A pune -zele a ceva A întemeia. 22 Elementul principal al unei substanțe chimice sau farmaceutice. 23 (Îs) -za craniului Partea craniului care închide cutia craniană înspre ceafa. 24 Distanță între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare stereofonică. 25 (Elt) Electrod corespunzător zonei cuprinse între cele două joncțiuni ale unui tranzistor. 26 (Elt; îs) ~ de timp Unitate funcțională a unor aparate electronice, care generează impulsuri la intervale de timp precise. 27 (Inf; îs) ~ de date Ansamblu de date astfel organizate, încât pot fi utilizate de programe multiple. 28 (Îs) ~ de lansare Loc unde se află instalațiile necesare pentru pregătirea, lansarea și controlul zborului rachetelor.

BAZĂ, baze, s. f. I. 1. Parte care susține un corp, o clădire sau un element de construcție; temei, temelie. ♦ Latură a unui triunghi sau a unui poligon ori față a unui poliedru (care se reprezintă de obicei în poziție orizontală). ♦ Dreaptă care servește ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri topografice. 2. Fig. Ceea ce formează temeiul a ceva, elementul fundamental, esențial. ◊ 4 Loc. adj. De bază = fundamental, esențial. Fără bază = neîntemeiat, inconsistent. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe bază de... = în conformitate cu..., pe principiul... ◊ 4 Expr. A avea (ceva) la bază = a se întemeia pe ceva (sigur). A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Elementul principal al unei substanțe chimice sau farmaceutice. 3. (De obicei urmat de determinarea „economică”) Totalitatea relațiilor de producție într-o etapă determinată a dezvoltării sociale. 4. Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., care servește ca punct de plecare pentru o anumită activitate. Bază de aprovizionare. Bază de recepție. Bază de atac. ◊ Bază aeriană = aeroport militar. Bază navală = port militar. Bază sportivă = complex de instalații sportive. 5. (În sintagma) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniană înspre ceafă. II. Substanță chimică alcătuită dintr-un atom metalic legat cu unul sau mai mulți hidroxili, care albăstrește hârtia roșie de turnesol, are gust leșietic și, în combinație cu un acid, formează o sare. III. 1. Distanță între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare stereofonică. 2. (Electron.) Electrod corespunzător zonei cuprinse între cele două joncțiuni ale unui tranzistor. 3. (Electron.; în sintagma) Bază de timp = unitate funcțională a unor aparate electronice, care generează impulsuri la intervale de timp precise. – Din fr. base, (I 3) rus. [ekonomiceskaia] baza.

BAZĂ s. f. 1. parte inferioară a unui corp, edificiu etc.; temelie, fundament. ◊ distanță între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare radiofonică. 2. electrod corespunzător zonei dintre două joncțiuni ale unui tranzistor. 3. (mat.) număr real, pozitiv și diferit de 1, la care se face logaritmarea. ♦ ~ a puterii (unui număr) = număr care se ridică la puterea indicată de exponent. ◊ latură a unui poligon sau față a unui poliedru, în poziția cea mai de jos. 4. element fundamental, esențial a ceva (cuvânt, combinație chimică etc.). ♦ de ~ = principal, fundamental; a pune ~ ele = a întemeia, a înființa. 5. totalitatea relațiilor de producție dintr-o etapă determinată a dezvoltării sociale, economice, pe care se înalță suprastructura corespunzătoare. 6. loc de concentrare a unor oameni, trupe, mijloace materiale etc. pentru o activitate determinată. ♦ ~ militară = zonă special amenajată și dotată cu instalații, în care sunt concentrate unități, mijloace și materiale de luptă. 7. ~ sportivă = teren special amenajat și dotat pentru practicarea diferitelor sporturi. 8. substanță chimică cu gust leșietic, care albăstrește hârtia de turnesol și care, în combinație cu un acid, formează o sare; substanță care poate fixa protonii eliberați de un acid. (< fr. base, /5/ rus. baza)

báză s.f. I 1 Partea de jos (mai largă și mai solidă) care susține un corp, o clădire, un element de construcție etc. Baza coloanei. ◇ Expr. A fi la baza a ceva = a forma temelia a ceva. A avea (ceva) la bază = a se întemeia pe ceva sigur. A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. A sta la baza a ceva v. sta. 2 Partea inferioară a unui obiect, a unui organ etc. Baza muntelui. Baza plămînului. 3 (geom.) Latură a unui triunghi sau a unui poligon ori față a unui poliedru, care se reprezintă, de obicei, în poziție orizontală. Baza unei prisme. 4 Dreaptă care servește ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri topografice. 5 (mat.) Număr real, pozitiv și diferit de 1, la care se face logaritmarea. ◇ Baza puterii unui număr = număr care se ridică la puterea indicată de exponent. 6 Ceea ce constituie temeiul, elementul fundamental, esențial a ceva. Moralitatea politicienilor trebuie să aibă baze solide. ◇ Loc. adj. De bază = fundamental, esențial. Fără bază = neîntemeiat. ◇ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe bază de... = a) în conformitate cu..., pe principiul... Este angajat pe baza actelor din dosar; b) avînd drept principal element component... Alifiile folosite sînt pe bază de aloe. ◇ Expr. În baza legii v. lege. ◆ Element principal al unei substanțe chimice sau farmaceutice. 7 (econ.) Bază economică = totalitatea relațiilor de producție într-o etapă determinată a dezvoltării sociale. Bază de impozitare = valoare la care se aplică procentul de impozitare. 8 Loc de concentrare a unor oameni, trupe, materiale etc., pentru o anumită activitate. Bază de aprovizionare. ◇ (milit.) Bază aeriană (sau aviatică) = aeroport militar. Bază navală = port militar. Bază militară (sau operativă) = zonă special amenajată și dotată cu instalații, în care sînt concentrate unități, mijloace și materiale de luptă spre a servi pentru pregătirea și efectuarea de operații militare. Bază spațială = loc, natural sau artificial, unde se desfășoară activități spațiale. 9 (sport) Bază sportivă = teren, complex de terenuri, de săli etc. special amenajate și dotate pentru practicarea diferitelor sporturi. 10 (electron.) Electrod corespunzător zonei dintre două joncțiuni ale unui tranzistor. ◇ Bază de timp = unitate funcțională a unor aparate electronice care generează impulsuri la intervale precise de timp. 11 (lingv.) Bază de articulație = totalitatea caracteristicilor articulatorii specifice fiecărei limbi sau fiecărui dialect. 12 (anat.) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniană spre ceafa. 13 (inform.) Bază de date = fișier alcătuit din înregistrări formate din cîmpuri și un set de operații de căutare, sortare, recombinare etc.; bancă de date, bancă de informații. 14 (și bază de machiaj) Orice cremă sau lichid incolor care se aplică pe obraz pentru a-l pregăti pentru machiaj. ◆ Lac incolor protector care se aplică pe unghii înaintea lacului colorat II (chim.) Substanță chimică, alcătuită dintr-un atom metalic legat cu unul sau mai mulți hidroxili, care albăstrește hîrtia roșie de turnesol, are gust leșietic și, în combinație cu un acid, formează o sare. Soda caustică este o bază puternică. ◆ Gener. Substanță care poate fixa protonii eliberați de un acid. • pl. -e. /<fr. base.

CONVERGENȚĂ. Subst. Convergență; confluență, întîlnire, contact, întîlniș (pop.); intersecție, intersectare, întretăiere, întrepătrundere, încrucișare, încrucișat, cruce (fig.). Apropiere, aducere, aducție, adunare, strîngere. Unire, reunire, reuniune, întrunire. Legătură, conexiune, conexitate, conectare, conexare, joncțiune; împreunare; întrolocare (reg.), îngrămădire. Focar, punct de convergență, punct de concentrare, centru; râspîntie, răscruce, furcă de drumuri. Adj. Convergent, confluent; întretăiat, încrucișat; apropiat, strîns, întrolocat (reg.), unit, îmbinat, împreunat. Vb. A converge, a se îndrepta în același loc, a tinde în aceeași direcție, a se îndrepta în (spre) același punct; a se întîlni, a se întretăia, a se intersecta, a se încrucișa, a face cruce, a se întrețese, a se întrepătrunde. A se aduna, a se strînge, a se strînge laolaltă, a se strînge la un loc, a se întroloca (reg.), a se îngrămădi, a se concentra. A se uni, a se reuni. A intersecta, a întretăia, a aduna, a strînge, a aduna la un loc, a îngrămădi, a concentra; a uni, a reuni, a lega, a conecta, a conexa. V. adăugare, adunare, amestec, întretăiere, legătură, unire.

COORDONARE s. f. (< coordona < fr. coordonner, cf. it. coordinare): raport sau relație ce se stabilește între două sau mai multe părți de propoziție, propoziții sau fraze (de același fel sau eterogene) aflate pe același plan gramatical, adică independente una de cealaltă. Termen folosit în sintagmele raport de coordonare și relație de coordonare (v. raport și relație). ◊ ~ prin juxtapunere (prin parataxă, asindetică, paratactică): c. bazată pe simpla alăturare a unităților sintactice, marcată prin virgulă, prin punct și virgulă sau, în cazul frazelor, prin punct. C. prin juxtapunere se realizează între două sau mai multe subiecte: „Toporul, barda, ciocanul, cleștele, vătraiul... pututu-s-au face până n-au trecut prin nicovală și baros?” (Ion Creangă); între două sau mai multe nume predicative: „Noaptea-i albă, luminoasă” (V. Alecsandri); între două sau mai multe atribute: „O iarbă subțire, culcată de vânturi, s-așterne ca un covor” (A. Vlahuță); între două sau mai multe complemente: „Și din ierburi, dintre codri, tremurând s-arată luna” (M. Eminescu); între două sau mai multe elemente predicative suplimentare: „...îi țârâie și gândurile în creieri, subțiri, nesigure, pipăitoare” (L. Rebreanu); între două sau mai multe propoziții (principale sau subordonate): „Apele se bat, rostogolesc bolovanii, umplu vâltorite...” (B. Șt. Delavrancea). „...ei vroiau în felul acesta să scape de ea, s-o alunge de acolo” (M. Preda). ◊ ~ prin joncțiune (joncțională): c. realizată cu ajutorul conjuncțiilor coordonatoare copulative, adversative, opozitive, disjunctive și conclusive (de aici și denumirea tipurilor de c., după felul conjuncțiilor coordonatoare: copulativă, adversativă, opozitivă, disjunctivă și conclusivă). Și c. prin joncțiune se realizează între două sau mai multe subiecte: „Arcul și săgețile, ghioaga și praștia stau aruncate la pământ” (A. Odobescu); între două sau mai multe nume predicative: „Eu îs fierar și potcovar” (M. Sadoveanu); între două sau mai multe atribute: „Clopotul bisericii bătea... cu glas jalnic și treptat” (A. Odobescu); între două sau mai multe complemente: „Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium” (M. Eminescu); între două sau mai multe elemente predicative suplimentare: „S-a întors a doua zi bolnavă și plângând” (Cezar Petrescu); între două sau mai multe propoziții (principale sau subordonate): „Dumbrăvi și sihăstrii au cercetat..., dar zadarnic toate au fost” (D. Anghel); „...și / taie¹ / de unde vrea² / și / cât îi place.” (Ion Creangă); între două contexte (i se mai spune și c. contextuală): „Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vază curgerea lor cea șerpuită ce aluneca pe pământ, înconjurate de mulțime de floricele și verdeață de primăvară. Dar la toate astea calul o îmbărbăta și-i da ghes să meargă înainte” (P. Ispirescu). v. și conjuncție.

DIÓDĂ (< fr. {i}; {s} gr. diodos „trecere”) s. f. Element neliniar de circuit cu doi electrozi (anod și catod) care prezintă o rezistență mare la polarizarea inversă și o rezistență neglijabilă la polarizarea directă. ◊ D. semiconductoare = d. constituită din joncțiunea dintre un semiconductor cu conducție electronică (tip n) cu un semiconductor cu conducție de goluri (tip p). ◊ D. luminescentă = d. cu emisie luminoasă la trecerea curentului electric prin ea. Sin. LED. ◊ D. cu vid = tub electronic cu doi electrozi, situați într-o incintă cu vid înaintat. ◊ D. cu gaz = tub electronic cu doi electrozi, situați într-o incintă care conține gaz rarefiat.

ELEMENT s. n. (< lat. elementum, cf. fr. élément, it. elemento): parte componentă a unui întreg. De aici și sintagmele elemente componente sau elemente constitutive ale unei limbi (pentru sistemul fonetic, sistemul lexical sau sistemul gramatical al acesteia); al unui cuvânt compus, al unei locuțiuni sau expresii, al unei construcții perifrastice, al unei propoziții etc. ◊ ~ autohton: totalitatea trăsăturilor fonetice, lexicale și gramaticale, proprii unei limbi, moștenite din substrat. E. autohton al limbii române cuprinde câteva nume de plante, de râuri, de locuri și de persoane; inscripția cu litere grecești (nedescifrată) de pe inelul găsit în 1912 la Ezerovo în Bulgaria; inscripțiile cu litere grecești și latine găsite pe pietrele de la Grădiștea Muncelului; sufixul -esc, vocalele mediale ă și î (â), postpunerea articolului, dualitatea conjunctiv-infinitiv; cuvinte comune cu albaneza (70), ca: abure, argea, balaur, barză, brad, brâu, brusture, bucur(a), buză, cătun, copac, cruța, curma, dărâma, fărâma, gard, grapă, gresie, groapă, grumaz, grunz, mal, măgură, mazăre, mătură, mânz, moș, mugure, murg, năpârcă, pârâu, rânză, scapără, scrum, sâmbure, sterp, strungă, șopârlă, vatră, viezure, zgardă, zgâria etc.; cuvinte care lipsesc atât în albaneză, cât și în latină sau în limbile cu care româna a venit în contact: amurg, aprig, arunca, băiat, beregată, bordei, brândușă, brânză, burtă, caier, carâmb, cârlan, cârlig, copil, creț, custură, droaie, gheară, gorun, grui(u), gudura, îngurzi, mușat, păstra, prunc, răbda, ridica, scurma, strugure, sugruma, șoric, țarc, țarină, țăruș, undrea, urca, urdă, vătăma, viscol, zăr, zburda, zestre, zgârma etc. Printre lingviștii care au studiat e. autohton în limba română se numără: J. Thunmann, B. Kopitar, Franz Miklosich, Hugo Schuchardt, B. P. Hasdeu, O. Densusianu, Al. Philippide, Th. Capidan, S. Pușcariu, Al. Rosetti, I. I. Russu și Gr. Brâncuș. ◊ ~ formant (formativ): cuvânt simplu care intră ca parte constitutivă într-un cuvânt compus sau într-o locuțiune, ca unt- din substantivul untdelemn, stat- din substantivul stat-major, cap din locuțiunea substantivală bătaie de cap, bine- din verbul binevoi, rămas din locuțiunea verbală a-și lua rămas bun etc. ◊ ~ corelativ: cuvânt care intră în relație reciprocă (în corelație) cu un alt cuvânt; cuvânt care indică un raport de reciprocitate (v. cuvânt corelativ). ◊ ~ regent: e. lingvistic căruia i se subordonează o parte de propoziție cu funcție de atribut, de complement sau de element predicativ suplimentar. Astfel, substantivul, numeralul și pronumele sunt e. regente ale atributelor; adjectivul, verbul, adverbul și interjecția sunt e. regente ale complementelor etc. ◊ ~ introductiv: e. lingvistic prin care se introduce, în propoziție, o parte secundară (un atribut, un complement sau un element predicativ suplimentar) sau, în frază, o subordonată. Astfel, e. introductive ale părților de propoziție secundare sunt prepozițiile și locuțiunile prepoziționale, iar ale subordonatelor din frază, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare, pronumele, adjectivele și adverbele relative. ◊ ~ lingvistic pertinent: e. dotat cu o anumită funcție într-un sistem determinat, care îl distinge de celelalte. ◊ ~ de relație (de joncțiune, relațional, joncțional): cuvânt care realizează un anumit tip de relație, în propoziție sau în frază (de coordonare sau de subordonare). Sunt considerate e. de relație (joncționale) în limba română: conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale coordonatoare (pentru coordonare); prepozițiile, locuțiunile prepoziționale, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare, pronumele și adjectivele relative, pronumele și adjectivele nehotărâte relative, adverbele relative (pentru subordonare) – v. și conjuncție, pronume, adjectiv și adverb. ◊ ~ predicativ suplimentar: parte secundară de propoziție cu dublă subordonare (față de verb sau față de interjecția predicativă, pe de o parte, și față de numele sau pronumele subiect sau obiect, pe de altă parte). El însoțește deci aceste unități, exprimând o acțiune, o calitate, o însușire sau o caracteristică, simultană cu acțiunea exprimată de verb sau sugerată de interjecția predicativă și atribuită uneia sau mai multor persoane. E. predicativ suplimentar este o parte de propoziție cu însușiri mixte: de atribut, dar și de complement; de parte de propoziție secundară necircumstanțială, dar și de parte de propoziție secundară circumstanțială. Este exprimată prin substantive, adjective, numerale sau verbe (la moduri nepersonale) și de aici clasificarea sa în e. predicativ suplimentar cu aspect nominal și e. predicativ suplimentar cu aspect verbal. Cel exprimat prin nume stă în cazurile nominativ sau acuzativ: „Măria-sa nu vine voievod din mila necredincioșilor ismailiteni” (M. Sadoveanu); „Am decretat tricolorul ca steag național” (Camil Petrescu); „Mahalaua înțelenise îngropată în troieni”; (B. Șt. Delavrancea); „Plecat-am nouă din Vaslui” (V. Alecsandri); „Apoi mai rămâneți sănătoși, zisei încălecând și cârnind calul pe drum” (C. Hogaș). ◊ ~ predicativ suplimentar simplu: e.p.s. exprimat printr-un singur termen, ca în exemplele „Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă” (M. Eminescu); „Prin care trece albă regina nopții moartă” (idem). ◊ ~ predicativ suplimentar complex: e.p.s. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire sau de aproximație, ca în exemplele „Îl văd chiar plângând”; „A sosit cam înghețat”; „A trimis-o tot nepregătită”.◊ ~ predicativ suplimentar multiplu: e.p.s. exprimat prin doi sau mai mulți termeni în raport de coordonare, ca în exemplul „O moară stă bătrână, uitată pe pârâu, / De oamenii din sate cu holdele de grâu” (I. Pillat). ◊ ~ predicativ suplimentar dezvoltat: e.p.s. alcătuit dintr-un substantiv propriu însoțit de pronume sau de un apelativ, dintr-un substantiv comun și un adjectiv posesiv (legat prin cratimă de primul) sau dintr-un numeral cardinal și un substantiv (precedat de prepoziția de), ca în exemplele „L-am luat drept prieten (drept nenea Ion, drept văru-său)”; „L-am făcut de doi metri”. ◊ ~ predicativ suplimentar prepozițional: e.p.s. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o propoziție, ca în exemplele „Ca funcționar comercial, pravila lui trebuie să fie punctualitatea” (G. Galaction); „Prietenii lui cei vechi îl știau drept un ușurel diletant (M. Sadoveanu). ◊ ~ predicativ suplimentar subînțeles: e.p.s. a cărui prezență este dedusă în cadrul unei propoziții date prin raportarea acesteia la propoziția anterioară, ca în exemplul ”Vine ca medic sau nu vine? – Vine (ca medic).

FOTOVOLTAIC, -Ă, fotovoltaici, -ce, adj. 1. (În sintagma) Efect fotovoltaic = apariție a unei tensiuni electromotoare într-o joncțiune semiconductoare sau într-un contact metal-semiconductor sub incidența unui flux luminos. 2. (În sintagma) Pilă (sau celulă) fotovoltaică = fotoelement. [Pr.: -ta-ic] – Din fr. photovoltaïque.

fotovoltaic, ~ă a [At: DEX / P: ~ta-ic / Pl: ~ici, ~ice / E: fr: photovoltaique] 1 (Îs) Efect ~ Apariție a unei tensiuni electromotoare într-o joncțiune semiconductoare sau într-un contact metal-semiconductor. 2 (Îs) Pilă (sau celulă) ~ă Fotoelement.

FOTOVOLTAIC, -Ă, fotovoltaici, -ce, adj. 1. (În sintagma) Efect fotovoltaic = apariție a unei tensiuni electromotoare într-o joncțiune semiconductoare sau într-un contact metal-semiconductor. 2. (În sintagma) Pilă (sau celulă) fotovoltaică = fotoelement. [Pr.: -ta-ic] – Din fr. photovoltaïque.

GENT [hent], (GAND [gã]), oraș în NV Belgiei, al treilea port al țării (24,4 mii t trafic, 1990), situat la joncțiunea canalului Leie cu fl. Schelde; 230,2 mii loc. (1992). Nod de comunicații. Important centru bancar și comercial. Ind. textilă cu veche tradiție (fire și țesături de bumbac, in, iută și cânepă), electrotehnică, constr. da mașini (montaj de automobile), și utilaj textil, petrochimie, hârtie, prelucr. lemnului. Metalurgie. Floricultură. Universitate (1817). Castelul Gravensteen (sec. 9-12), catedrală (sec. 12-14), care adăpostește celebrul poliptic „Mielul mistic” pictat de frații Van Eyck, clădirea „Stapelhuis” (sec. 12). Primăria (sec. 14-16). Muzeu de arte frumoase. Amintit documentar în sec. 7. În ec. 11-12, G., devenit unul dintre principalele centre ale producției de postav din Europa, s-a aflat nemijlocit sub autoritatea conților de Flandra, care în sec. 12-13 acordă orașului mari libertăți și privilegii. Ulterior, viața orașului a fost marcată de importante mișcări social-politice (răscoala din Flandra, 1323-1328, răscoală condusă de J. van Artevelde și răscoala din G., 1539-1540). În Timpul Revoluției din Țările de Jos, G. a fost ocupat de trupele spaniole. La 8 nov. 1576, se semnează Pacificarea de la G., prin care se prevedea unirea provinciilor din S și N în lupta împotriva Spaniei. În 1794, G. a fost anexat la Franța, iar din 1830 a revenit Belgiei. În sec. 19, a devenit unul dintre cele mai importante centre ale industriei textile.

GROUCHY [gruși], Emmanuel, marchiz de (1766-1847), mareșal francez. Participant la războaiele napoleoneene. Cunoscut mai ales prin faptul că nu a putut împiedica joncțiunea trupelor trupelor prusiene cu cele engleze la Waterloo (1815).

HETEROJONCȚIÚNE (< hetero- + joncțiune) s. f. Joncțiunea dintre doi semiconductori de polarități opuse (de tip p, respectiv n) și energie de goluri diferită între benzile de valență și de conducție.

HIPOTAXĂ s. f. (< fr. hypotaxe, cf. gr. hypotaxis – dependență): raportul de subordonare prin joncțiune în cadrul frazei, cu ajutorul conjuncțiilor și locuțiunilor conjuncționale subordonatoare, al pronumelor și adjectivelor relative, al pronumelor și adjectivelor nehotărâte cu funcție de relație și al adverbelor relative.

HOMOJONCȚIÚNE (< fr.) s. f. Joncțiune p-n dintre două regiuni de polaritate opusă din interiorul unui semiconductor.

interfix sn [At: DN³ / Pl: ~e / E: nct] (Lin) Segment constituit din consoana -l-, precedată cel mai adesea de o vocală și intercalat la joncțiunea temei cu sufixul.

INTERFIX s.n. (Lingv.) Segment constituit din consoana -l- precedată (cel mai adesea) sau nu de o vocală și intercalat la joncțiunea temei cu sufixul. [Et. incertă].

ÎMPREUNARE s. 1. asamblare, fixare, îmbinare, montaj, montare, reunire, unire. (~ elementelor unui ansamblu.) 2. combinare, combinație, îmbinare, îngemănare, unire. (O ~ de elemente.) 3. joncțiune, unire. (~ a două unități militare.) 4. împerechere, (pop.) însoțire. (~ sexuală.) 5. goană, gonire, montă, (reg.) montare, sărit. (~ la animalele domestice.) 6. bătaie. (~ a unor animale sălbatice.)

ÎMPREUNARE s. 1. v. asamblare. 2. v. îmbinare. 3. joncțiune, unire. (~ a două unități militare.) 4. v. împerechere. 5. v. montă. 6. (BIOL.) bătaie. (~ a unor animale sălbatice.)

jgheab sn [At: DOSOFTEI, V. S. 104 / S și: (înv) jghiab / V: jdeav, sghiab, șghiab^[1] / Pl: ~uri / E: slv жлѣбъ] 1 Canal pentru scurgerea apei. 2 (Înv; fig) Cataractă. 3 Albie săpată într-un trunchi de copac sau în piatră pentru scurgerea apei din fântână. 4 Adăpătoare pentru vite. 5 Conductă sau canal deschis în partea superioară, făcute în piatră, într-un trunchi de copac etc. permițând (prin înclinarea sa) scurgerea unui lichid sau a unui material pulverulent. 6 Trunchi de copac scobit în care se pune hrana oilor. 7 Fântână mică. 8 Scoc de lemn sau de tinichea pus de-a lungul streașinii de la casă pentru scurgerea apei de pe acoperiș Si: uluc. 9 Scoc la moară. 10 (Îf sghiab) Parte a morii în care curge făina măcinată. 11 (În industria carboniferă; îs) ~ oscilant Serie de tole de fier curbate în formă de jgheab (9) puse în funcțiune de un motor. 12 Călcător folosit la prepararea vinului. 13 Crestătură. 14 Scobitură. 15 Adâncitură. 16 Șănțuleț care servește la udatul semănăturilor (în grădinile de zarzavat) Si: rigolă. 17 Scobitură în formă de canal făcută de ploi în stânci. 18 Scobitură făcută de om în lemn sau în piatră. 19 Loc pe unde se coboară lemnele din pădurile de munte. 20-21 Făgaș sau râpă făcute la munte de șuvoiul ploilor. 22 (Pex) Vale. 23 (Înv) Albie. 24 (Înv) Scobitură în bârnele din care se construiesc pereții caselor țărănești Si: (reg) jghebături. 25 Crestătură făcută în piciorul de sus al prispei. 26 Joncțiune a bârnelor de la colțurile casei. 27 Șanț la masa dulgherului, unde se țin uneltele. 28 Loc cuprins între două masive de munte. 29 Drum îngust și adânc între două dealuri. 30 Colț de stâncă. 31 (Reg) Loc arid. 32 (Reg) Osie a vagonetului cu care se scoate piatra din mină. 33 (Trs) Plasă de pescuit Si: pleșcă. 34 (Trs) Sicriu. 35 (Reg; lpl) Gospodărie cu toate acareturile.

JONCTOR s.m. Muncitor specialist în legarea cablurilor electrice. [< joncțiune].

JONCȚIONA vb. tr. a face o joncțiune; a lega. (< joncți/une/ + -ona)

JONCȚIONAL, -Ă adj. referitor la joncțiune (3); realizat prin joncțiune. (< joncțiune + -onal)

joncțiune (jonc-ți-u-) s. f., g.-d. art. joncțiunii; pl. joncțiuni

JONCȚIUNE s. împreunare, unire. (~ a două armate.)

JONCȚIUNE s. f. (cf. fr. jonction, lat. junctio): legătură, unire, contact realizat între o parte de propoziție și elementul regent, între două părți de propoziție, între o parte de propoziție și o propoziție, între două propoziții sau între două fraze, cu ajutorul unor instrumente gramaticale (prepoziții, conjuncții, locuțiuni prepoziționale, locuțiuni conjuncționale) sau al unor părți de vorbire cu funcție de relație (pronume și adjective relative, adverbe relative). Termen folosit în sintagmele element de joncțiune, coordonare prin joncțiune și subordonare prin joncțiune (v.).

JONCȚIUNE, joncțiuni, s. f. Legătură, împreunare, unire; (concretizat) locul de împreunare, locul unde se face legătura.

joncțiune s. f. (sil. jonc-ți-u-), g.-d. art. joncțiunii; pl. joncțiuni

JONCȚIUNE ~i f. 1) Punere în contact a unor părți, elemente sau lucruri. 2) Loc unde se realizează acest contact; punct de legătură. [Sil. jonc-ți-u-] /<fr. jonction, lat. jonctio

JONCȚIUNE s. f. 1. legătură, unire, cuplare; locul unde se face o legătură; junctură. 2. element de circuit care realizează contactul între doi semiconductori diferiți. 3. legare prin coordonare sau subordonare a elementelor unei propoziții ori fraze cu ajutorul unor instrumente gramaticale, sau al altor cuvinte cu funcție de relație. ◊ (mil.) loc unde se realizează legătura dintre flancurile dispozitivelor de luptă a două unități. (< fr. jonction)

JONCȚIUNE s.f. Legătură, unire. ♦ (Concr.) Locul unde se face o legătură; junctură. [Pron. -ți-u-. / cf. fr. jonction, lat. junctio].

joncțiune (desp. jonc-ți-u-) s. f., g.-d. art. joncțiunii; pl. joncțiuni

joncțiune s.f. 1 împreunare, junctură, unire. Joncțiunea celor două tabere de partizani s-a făcut în munți. 2 junctură, legare, legătură, unire. Prin joncțiunea a două corpuri se limitează mobilitatea lor relativă.

joncțiune (i-u)

JONCȚIUNE s. împreunare, unire. (~ a două armate.)

joncțiune sf [At: DA / V: (înv) junc~ / P: ~ți-u~ / Pl: ~i / E: fr jonction] 1 Legătură. 2 (Ccr) Loc unde se realizează unirea unor părți, a unor elemente etc. Si: (liv) junctură (1). 3 (Elt) Zonă de contact între două regiuni cu mecanisme diferite de conducție ale unui semiconductor, între doi semiconductori sau între un metal și un semiconductor. 4 (Lin) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau subordonare dintre elementele unei propoziții sau fraze, care constă în legarea lor prin cuvinte ajutătoare. 5 (Mil) Loc unde se realizează legătura dintre flancurile dispozitivelor de luptă a două unități militare.

JUNCTURĂ, juncturi, s. f. (Livr.) Joncțiune; (spec.) locul de unire a două formațiuni anatomice. – Din lat. junctura, fr. joncture.

JUNCTURĂ s.f. (Liv.) Legătură, loc de unire, joncțiune; (spec.) locul de unire a două formațiuni anatomice. [< lat. iunctura].

JUNCTURĂ s. f. joncțiune; locul de unire a două formațiuni anatomice. (< lat. iunctura, fr. joncture)

JUNCTURĂ, juncturi, s. f. (Rar) Joncțiune; spec. locul de unire a două formațiuni anatomice. – Din lat. junctura, fr. joncture.

junctură s.f. 1 împreunare, joncțiune, unire. Junctura celor două tabere de partizani s-a făcut în munți. 2 joncțiune, legare, legătură, unire. Prin junctura a două corpuri se limitează mobilitatea lor relativă.

junctură sf [At: DN³ / Pl: ~ri / E: lat junctura, fr joncture] 1 (Liv) Joncțiune (2). 2 (Spc) Loc de unire a două formațiuni anatomice.

juncțiune sf vz joncțiune

LACUNAR adj. care prezintă lacune. ◊ (despre minerale) cu interstiții în punctele de joncțiune. ♦ sistem ~ = ansamblu de cavități discontinue care umplu interstițiile celulelor, țesuturilor și organelor. (< fr. lacunaire)

legare s.f. I (predomină ideea de înnodare, de împreunare, de strângere, de adunare într-un tot) 1 înnodare, legat², <rar> înnodătură, <fran.> liaj. S-a oprit pentru legarea șireturilor de la pantofi. 2 legat², strângere, strâns¹, <rar> acolare. Pentru legarea halatului are nevoie de un cordon. 3 cercuială, cercuire, cercuit¹, legat², <pop.> cercuitură. Prin legarea butoaielor se strâng și se consolidează doagele. 4 broșare, broșat¹, cartonaj, cartonare, legat², <reg.> compactare. Legarea cărții nu a costat mult. II (predomină ideea de unire, de prindere, de fixare a unor corpuri, obiecte, lucruri etc. sau a unor părți ale lor) 1 joncțiune, junctură, legătură, unire. Prin legarea a două corpuri se limitează mobilitatea lor relativă. 2 legătură, prindere. Pentru legarea momelii de plută pescarii folosesc o liță. 3 (tehn.) acuplaj, acuplare, cuplaj, cuplare, legătură. Legarea elementelor sistemului tehnic s-a făcut prin rezistoare și bobine condensatoare. 4 asociere, înlănțuire, legătură, <rar> suită. Legarea imaginilor a devenit limpede în mintea sa. III (predomină ideea de imobilizare, de blocare, de diminuare a libertății de mișcare sau de acțiune) 1 ferecare, încătușare, înlănțuire, legat², <pop.> cătușare. Legarea criminalilor periculoși este obligatorie. 2 legat², priponire, <înv.> priponeală. Legarea calului s-a făcut de un țăruș. IV (med., med. vet.) bandajare, legat², pansare, pansat¹, <rar> înfășare, <înv. și pop.> oblojire, oblojit¹, <înv.> înfășătură. A încercat singur legarea rănii de la picior. V 1 închegare, îngroșare, învârtoșare, legat². Legarea șerbetului trebuie făcută pe foc mic. 2 coagulare, solidificare. Legarea smoalei se face cu bitum. 3 (biol.; înv. și pop.) v. Rodire.

legătură sf [At: PSALT. HUR. 93²/15 / Pl: ~ri / E: ml ligatura] 1 Mod de a uni două corpuri, prin care se limitează mobilitatea lor relativă și care permite transmiterea unor forțe sau a unor mișcări de la unul la celălalt Si: fixare, joncțiune, prindere. 2 (Spc) Legare a unei cărți Si: broșare, cartonare, copertare, (înv) compactare. 3 (Pex) Mod în care este legată o carte. 4 (Pex; ccr) Scoarțe și cotor în care este legată o carte. 5 Legare cu cercuri sau obezi de fier a unui obiect pentru a-l face mai rezistent. 6 (Pex) Mod în care este legat un obiect de fier pentru a-l face mai rezistent. 7 (Îla) Cu ~ Care este mai bine închegat. 8 (Pan) Consolidare a părților unor construcții prin diferiți lianți sau prin bucăți de lemn. 9 (Fig) Întărire. 10 (Țes) Mod de împletire, încrucișare, înlănțuire etc. a firelor de urzeală cu firele din bătătură la războiul de țesut, la împletit sau la tricotat. 11 (Îc) ~ pânză (sau ~ postav) Mod simplu de unire a firelor de urzeală cu cele din bătătură care constă în trecerea alternativă a firelor de urzeală peste și pe sub firul de bătătură. 12 (Înv; îla) În ~ În țesătură. 13 (Înv; îal) În stivă. 14 (Nav) Mod de a fixa, la bordul navelor, două parâme, două porțiuni ale aceleiași parâme sau doi scondri. 15 Cuplare a mai multor conductoare electrice, a mai multor acumulatoare, pile, generatoare electrice etc. 16 (Prc) Mod de fixare mecanică a unui conductor electric la izolatoarele-suport. 17 (Îs) ~ electrică Mod de reunire conductivă fixă și de durată a două elemente de circuit electric. 18 (Îas) Branșament electric. 19 (Îas) Mod de conectare a mai multor elemente de circuit cu scopul de a se realiza o anumită repartiție a curenților ori a tensiunilor electrice. 20 Unire a diferitelor particule care constituie o moleculă, un atom, un nucleu sau un alt sistem material cu proprietăți caracteristice. 21 (Pex) Consistență. 22 (Pex) Densitate. 23 (Îs) Forță de ~ Forță care unește între ele particulele constitutive ale unui sistem material. 24 (Îs) Energie de ~ Energie eliberată la formarea unui sistem material. 25 (Fiz; Chm) Unire a particulelor care constituie o moleculă, un atom, un nucleu etc. 26 (Fiz; Chm; pex) Mod în care se leagă între ei atomii sau moleculele. 27 (Îs) ~ fizică Interacțiune care se exercită între atomii elementelor sau moleculelor prin intermediul forțelor fizice slabe, de natură electrostatică. 28 (Fiz; îs) ~ ion-dipol Interacțiune care se stabilește în soluție între ionii unui compus chimic ionizabil și dipolii moleculelor solicitantului prin intermediul unor forțe fizice slabe, de natură electrostatică având drept rezultat fenomenul de solvatare. 29 (Fiz; îs) ~ dipol-dipol Interacțiune care se realizează între moleculele polare prin intermediul unor forțe fizice slabe, de natură electrostatică datorită atracției electrostatice dintre polii electrici opuși ai moleculelor. 30 (Fiz; îs) ~a Van der Waals Interacțiune care se stabilește între atomii gazelor rare sau între moleculele substanțelor solide, lichide și gazoase prin intermediul unor forțe fizice slabe, de natură electrostatică și care explică posibilitatea lichefierii și solidificării lor. 31 (Chm; îs) ~ chimică Forță interatomică ce asigură legarea atomilor între ei în molecula unui compus chimic prin intermediul electronilor de valență și care conduce la formarea substanțelor chimice. 32 (Chm; spc) Simbol utilizat în formulele de constituție ale substanțelor pentru a arăta legăturile de valență dintre atomi. 33 (Chm; îs) ~ (sau punte) de hidrogen Legătură (31) de natură electrostatică inter- sau intramoleculară, proprie combinațiilor care conțin în moleculă atomii de hidrogen legați de atomii puternic electronegativi. 34 (Chm; îs) ~ ionică (sau heteropolară, electrovalentă, de electrovalență) Legătură (31) nedirijată, neorientată, care apare în combinațiile ionice și care constă în atracția electrostatică dintre ioni cu sarcini electrice de semn contrar, proveniți din atomi participanți la legătură (31), prin transfer, ce dă învelișuri electronice exterioare complete pentru ambii atomi Si: electrovalență. 35 (Chm; îs) ~ atomică (sau homeopolară, covalentă) Legătură (31) care se realizează prin intermediul unuia sau mai multor dubleți de electroni, prin punerea în comun a aceluiași număr de electroni de către fiecare dintre cei doi atomi participanți la legătură Si: covalență. 36 (Chm; îs) ~ covalentă nepolară Legătură (35) care se realizează între moleculele formate din atomi ce nu diferă prin electronegativitatea lor. 37 (Chm; îs) ~ covalentă polară Legătură (35) care se realizează între moleculele formate din atomi ce diferă prin electronegativitatea lor și în care dubletul electronic de legătură este deplasat spre atomul cel mai electronegativ, conferind moleculei o anumită polaritate. 38 (Chm; îs) ~ simplă Legătură (35) ce se realizează prin intermediul unui dublet de electroni de valență, între atomi din specii identice sau diferite. 39 (Chm; îs) ~ dublă Legătură (35) care se realizează prin cuplarea a două perechi de electroni de valență, între atomii de specii identice sau diferite a căror covalență este egală cu cel puțin doi. 40 (Chm; îs) ~ triplă Legătură (35) care se realizează prin cuplarea a trei perechi de electroni de valență, între atomi identici sau diferiți, a căror covalență este egală cu cel puțin trei. 41 (Chm; îs) ~ coordinativă (sau covalent coordinativă) Legătură (35) reprezentând o stare intermediară între legătura covalentă și legătura electrovalentă, care se realizează prin intermediul unui dublet de electroni proveniți numai de la unul dintre participanții la legătură (35). 42 (Chm; îs) ~ semipolară Legătură (35) în care dubletul electronic de legătură provine de la un singur atom. 43 (Chm; îs) ~ metalică Legătură (35) care se realizează între atomii unui metal, în rețeaua cristalină a acestuia, prin punerea în comun a electronilor de valență ai tuturor atomilor ce compun cristalul. 44 (Teh; îs) ~ mecanică Condiție geometrică prin care sunt restrânse posibilitățile de mișcare ale unui punct material sau ale unui sistem de puncte materiale. 45 Piesă, dispozitiv, obiect flexibil care unește sau fixează două sau mai multe obiecte sau părți ale aceluiași obiect cu scopul de a le fixa, imobiliza. 46 (Nav; spc) Parâmă. 47 (Muz; spc) Coardă. 48 (Bot) Viță. 49 (Atm; pop) Articulație. 50 (Atm; pop) Ligament. 51 (Atm; pop) Tendon. 52 (Țes; îs) ~rile durițelor Sforile ițelor. 53 (Țes) Chingi la războiul de țesut. 54 Sfoară la ferestrău. 55 (Reg) Apărătoare de la sanie cu care se fixează proțapul. 56 (Reg) Punte dintre coarnele plugului. 57 (Reg) Cercel la car. 58 (Reg) Vargă de la coasă. 59 (Îs) ~ra stâlpilor (sau la stâlpi) Parte a morii numită și „puntea bogdanilor”. 60 Obiect flexibil sau dispozitiv care unește două obiecte sau două părți ale aceluiași obiect pentru a le determina să se îmbine perfect. 61 (Spc) Șiret¹ (2). 62 (Spc) Șnur. 63 (Spc) Șiret¹ (3). 64 (Îs) ~ri în cruciș Curele la încălțăminte. 65 (Îe) A fi ~ de picior Se spune despre cineva care nu valorează nimic în ochii celorlalți oameni Si: neînsemnat. 66 (Spt; spc) Dispozitiv format din curele sau fire metalice prin intermediul căruia se atașează schiurile la picioare. 67 Nod. 68 (Pex) Fundă. 69 (Rar; îs) ~ de ciorapi Jartieră. 70 (Spc; îs) ~ de rană Material flexibil cu care se acoperă o rană Si: bandaj, fașă, pansament, tifon, (pop) oblojeală. 71 (Med; înv; îs) ~ de vână Garou. 72 (Pop; șîs ~ de cap) Bucată de pânză, de diferite culori și forme, pe care o poartă femeile pe cap Si: basma, broboadă, tulpan, (pop) testemel. 73 (Reg) Bucată de pânză albă, de formă triunghiulară, pe care o poartă pe cap numai femeile măritate. 74 (Rar; șîs ~ de pălărie) Panglică. 75 (Înv; șîs ~ de gât) Cravată. 76 (Înv; îas) Fular. 77 (Spc) Întăritură la malul unui râu Si: capră. 78 Armătură a unui pod. 79 (Pex) Ornamentație a unei uși. 80 (Spc) Îmbrăcăminte de fier aplicată pe caroseria carului. 81 (Pop) Mai multe fire de paie cu care se leagă snopul Si: legătoare (3). 82 (Pan) Loc unde se îmbină între ele două părți ale aceluiași lucru. 83 (Pop) Temelie a unei clădiri. 84 (Reg) Pod la casă. 85 (Reg) Grindă principală a casei Si: cosoroabă. 86 (Reg) Chingă a căpriorilor. 87 (Reg) Colț al camerei. 88 (Pop) Bulfeu la jug Si: spetează. 89 (Pop) Pod sau strat al coșului și brațe ale brâului la moara de vânt. 90 (Atm; pop; îs) ~ grumazului Claviculă. 91 (Mpl) Obiect, funie, lanț sau instrument care servește la imobilizarea unui captiv, pentru a-i limita libertatea de acțiune, de deplasare și pentru a-l chinui. 92 (Mpl; pex) Cătușe. 93 (Fig) Temniță. 94 (Fig; pex) Pușcărie. 95 (Îvr) Întemnițat. 96 (Îvr) Osândit. 97 (Înv; fig) Robie. 98 Cataplasmă. 99 (Pex) Bucată de pânză, compresă, pansament etc. unse cu cataplasmă și aplicate pe partea bolnavă a corpului. 100 Grup de obiecte, de același fel sau diferite, strânse și legate împreună într-o pânză, într-o hârtie, cu o sfoară etc. pentru a le păstra la un loc sau pentru a putea fi transportate mai ușor Si: balot, boccea, pachet¹, teanc. 101 (Pop) Pungă. 102 (Spc) Pachet de tutun. 103 (Rar) Fișic. 104 (Rar) Grămadă. 105 (Udp „de”) Grămadă delimitată de lemne, de nuiele, de paie etc. care (sau câtă) poate fi dusă în spinare sau cu brațele Si: mănunchi, povară, sarcină, snop. 106 (Pan) Grup restrâns de obiecte de același fel. 107 (Rar) Buchet. 108 (Rar) Mănunchi. 109 (Reg; lpl) Boabe, grăunțe în spic. 110 (Spc) Mănunchi de busuioc cu care preotul stropește cu aghiasmă Si: mătăuz, sfeștoc. 111 (Pop) Cantitate mică de fire de păr legată strâns cu o ață pentru a nu se împrăștia Si: smoc, șuviță. 112 Zarzavaturi prinse în mănunchi pentru vânzare, păstrare etc. 113 (Pop) Scul de fire de cânepă sau de in. 114 (Reg) Mănunchi de fuioare. 115 (Trs; spc) Matcă de bumbac Si: jirebie. 116 (Îe) A face ~ A rășchia. 117 (Pes; șîs ~ de carmoce) Unealtă de pescuit alcătuită din trei perimete Si: periteag, teag. 118 (Reg) Păpușă a porumbului până să facă mătase, care crește aproape de rădăcină. 119 (Spc; d. plante; îlv) A avea ~, a da ~, a prinde ~, a face ~, a lega ~ A rodi. 120 Ansamblu al mijloacelor care contribuie la realizarea de comunicații rutiere, feroviare, aeriene, navale sau a unei telecomunicații între două puncte. 121 (Îlv) A face ~ cu, a fi în ~ cu A comunica. 122 (Îe) A stabili ~ (cu cineva) A stabili relații cu cineva. 123 (Fig; urmat de determinări care indică felul, natura, caracterul) Relație de rudenie, de prietenie, de dragoste etc. care unește sau apropie oamenii. 124 (Mpl) Relație, cunoștință printre oameni de seamă sau influenți sau printre oameni dintr-un anumit cerc, în general eclectic. 125 (Fig) Contact stabilit și menținut între diferite persoane, instituții, state etc. 126 (Fig; îe) A veni în ~ cu... A ajunge să aibă relații, raporturi datorită vecinătății etc. cu... 127 (Fig) Raport de interdependență între obiecte, procese, fenomene sau însușiri ale acestora care este și se manifestă direct și puternic, relevând trăsături intrinsece și exprimând intercondiționări permanente, pe care gândirea omenească îl poate constata și stabili Si: conexiune, corelație, legătuință, raport. 128 (Îs) ~ universală Interdependență. 129 (Îlv) A fi în ~ cu, a sta în ~ cu... A depinde de... 130 (Îal) A fi în strictă conexiune cu... 131 (Îlv) A pune în ~ A corela. 132 (Îlpp) În ~ cu... În raport cu ... 133 (Îe) A nu avea nici o ~ cu ceva (sau cu cineva) A nu ști nimic despre ceva sau cineva. 134 (Îae) A nu avea de-a face cu ceva sau cu cineva. 135 (Îlav) Fără ~ Întâmplător. 136 (îal) Fără motiv. 137 (Îal) Fără sens. 138 (Fig) Înlănțuire logică Si: coerență. 139 (Îlv) A face ~ra, (rar) a pune ~ra A relaționa. 140 (Îal) A corela. 141 (Îal) A asocia. 142 (Îe) A lua ~ra (cu cineva) A contacta pe cineva. 143 (Fig) Coeziune. 144 (Fig) Solidaritate. 145 (Fig) Unitate. 146 Mod specific de organizare al limbii ca un sistem ale cărui elemente individuale se constituie ca tipare cu înțeles. 147 Concordanță între părțile unei expuneri, ale unei argumentări. 148 (Îla) Cu ~ Coerent. 149 (Îla) Fără ~ Separat. 150 (Îal) Izolat. 151 (Îal) Incoerent. 152 (Grm; înv) Conjuncție. 153 (Mil) Totalitate a mijloacelor și procedeelor folosite pentru a asigura transmitereaordinelor, dispozițiilor, rapoartelor și semnalelor, având scopul de a asigura conducerea trupelor în luptă. 154 (Îs) Agent de ~ Agent care menține un contact permanent între două unități militare, între două grupuri de comandă etc. 155 (Îs) Ofițer de ~ Ofițer din compunerea statului major trimis la un alt stat major superior, vecin sau subordonat, cu misiunea de a informa verbal asupra unei situații și de a transmite o comunicare verbală sau scrisă din partea comandamentului. 156 (Îs) Om de ~ Persoană care asigură un contact permanent între două instituții, două întreprinderi, două grupuri de persoane etc. 157 (Îas) Persoană prin intermediul căreia membrii unui partid sau grupări aflate în ilegalitate țin contactul cu organele superioare. 158 (Spc; îe) A da ~ A stabili un contact telefonic între două persoane. 159 (Ccr) Racord. 160 (Înv) Acord. 161 (Înv) Convenție. 162 (Înv) Pact. 163 (Înv) Promisiune. 164 (Înv) Obligație. 165 (Înv) Angajament. 166 Legământ (1). 167 (Îlv) A face ~ A se angaja. 168 (Îal) A se obliga. 169 (Îal) A paria. 170 (Înv) Condiție. 171 (Îvr) Pariu. 172 (Construit cu verbul „a face”) Convenție de colaborare. 173 (Construit cu verbul „a face”) Coaliție. 174 (Pgn; șîs ~ de pace, rar, ~ păcii) Tratat. 175 (Pan) Căsătorie. 176 Obligație impusă cuiva Si: interdicție, opreliște. 177 (Pex) Cumpătare. 178 (Pex) Abstinență. 179 (Rar) Mod de organizare socială. 180 (Înv; șîs ~ lui Mihai Viteazul) Decret. 181 (Înv; îas) Întocmire. 182 (Înv) Decizie. 183 (Înv) Hotărâre a soartei. 184 (Îvp) Farmec. 185 (Îvp) Impotență sau boală declanșată în urma unei vrăji. 186 (Îlpp) În ~ cu... Referitor la... 187 (Îal) Privitor la... 188 (Îlpp) Fără ~ cu... Care nu se referă la... 189-190 (Îe) A (nu) avea ~ cu... A (nu) se referi la ... 191-192 (Îae) A (nu) privi pe... corectat(ă)

LEGĂTURĂ, legături, s. f. I. 1. Legare; mod de a uni două corpuri, prin care se limitează mobilitatea lor relativă și care permite de obicei transmiterea unor mișcări de la unul la celălalt; joncțiune. ♦ Spec. Mod de împletire a firelor de urzeală cu firele de bătătură. ♦ Conectare a mai multor elemente de circuit electric. ♦ Unire a unor particule care constituie o moleculă, un atom, un nucleu etc. ♦ Forță de legătură = forță care leagă între ei atomii unei molecule. Energie de legătură = energie eliberată la formarea unui sistem material. 2. Mijloc de comunicare (aeriană, telegrafică etc.). 3. Piesă, dispozitiv, obiect (flexibil) care unește sau fixează două sau mai multe obiecte, cu care este fixat, imobilizat cineva sau ceva. 4. Basma. ♦ (Înv.) Cravată. ♦ Fașă, bandaj. 5. Coperțile și cotorul în care se fixează filele unei cărți, ale unui caiet etc. 6. Grup de obiecte legate împreună (într-o pânză sau cu o sfoară, o curea etc.) spre a se păstra sau a se transporta mai ușor; sarcină, boccea; mănunchi. II. Fig. 1. Relație între fenomene, persoane, colectivități etc. 2. Relație de rudenie, de dragoste sau de prietenie. ♦ (Mai ales la pl.) Relație, cunoștință printre oamenii de seamă sau influenți. 3. Contact stabilit și menținut între diferite persoane, instituții, state etc. ♦ Agent de legătură = agent care ține un contact permanent între două unități militare, între două grupuri de comandă etc. Om de legătură = om care asigură contactul permanent între două instituții, două întreprinderi etc. 4. (Înv.) Acord, înțelegere, convenție. 5. Concordanță între părțile unei expuneri, ale unei argumentări. 6. (În loc. prep.) În legătură cu... = referitor la... – Lat. ligatura.

legătură s.f. A I (predomină ideea de înnodare, de împreunare, de strângere, de adunare într-un tot) 1 legătoare (v. legător), <pop.> cheotoare, <înv. și reg.> oajdă¹, <înv.> legământ. 2 nod, <pop.> înnodătură, <reg.> blonci. Plasele de pescuit se montează prin diferite legături pe un cadru. 3 legătoare (v. legător). 4 (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”, care arată felul) mănunchi, snop. Cei doi cărau în spate câte o legătură mare de fân. 5 (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”, care arată felul) mănunchi, snop, <reg.> smoc. Când ajunge acasă, pune legătura de chei pe masă. 6 pungă, săculeț, săculeț de mână, <pop.> boccea, <reg.> doldoașă, <înv.> boccealâc. Ținea în mână o legătură în care avea nimicuri femeiești. 7 balot, <înv.> bal, tai, teanc¹. Cară în magazie legăturile cu marfă. 8 (ind. text.) armură. Legătura unei țesături poate avea mai multe tipuri de împletire. 9 (determ. prin „de ceapă”, „de usturoi”) cunună, funie, <înv. și pop.> coardă. A cumpărat pentru iarnă câteva legături de usturoi. 10 (rar; de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”, care arată felul) v. Buchet. Mănunchi. 11 (la obiecte de încălțăminte; rar) v. Șiret¹. 12 (rar) v. Șiret¹. Șnur. II (predomină ideea de unire, de prindere, de fixare a unor corpuri, obiecte, lucruri etc. sau a unor părți ale lor) 1 joncțiune, junctură, legare, unire. Prin legătura a două corpuri se limitează mobilitatea lor relativă. 2 legare, prindere. Pentru legătura momelii de plută pescarii folosesc o liță. 3 (tehn.) acuplaj, acuplare, cuplaj, cuplare, legare. Legătura elementelor sistemului tehnic s-a făcut prin rezistoare și bobine condensatoare. 4 (electr.) legătură electrică = branșament electric. A făcut legătura electrică a casei la rețeaua electrică a orașului. 5 (chim.) legătură atomică = legătură covalentă = legătură homeopolară = covalență. Legătura covalentă se realizează prin punerea în comun a unui sau a mai mulți electroni de către fiecare dintre atomii participanți; legătură de hidrogen = punte de hidrogen. Legătura de hidrogen este mijlocită de atomul de hidrogen între doi atomi electronegativi; legătură electrovalentă = legătură heteropolară = legătură ionică = electrovalență. Legătura electrovalentă se stabilește între ioni cu sarcini electrice de semn contrar. 6 (fiz.) legătură conductivă = legătură galvanică; legătură galvanică = legătură conductivă. Legătura conductivă sau galvanică se realizează prin intermediul unui conductor electric, al unui aparat de conectare sau al unui conector. 7 (fiziol.) legătură inversă = aferentație, aferentație inversă, cauzalitate inelară, conexiune inversă, feedback, lanț cauzal închis, reacție, retroacțiune, retrocontrol. Legătura inversă este transmiterea excitației de la neuronii periferici la neuronii centrali. 8 comunicație. Legătura dintre localități a fost întreruptă din cauza căderilor de zăpadă. 9 (mar.) odgon, parâmă, <pop.> pălămar², <reg.> hurduzău, șprangă, <înv.> cămil. Ambarcațiunea a pornit spre larg după ce au fost desfăcute legăturile. 10 (muz.; rar) v. Coardă. Strună¹. 11 (electr.; rar) v. Cablu. Cablu electric. Fir. Fir electric. 12 (în credințe și superstiții; pop.) v. Descântec. Farmec. Magie. Sortilegiu. Vrajă. Vrăjitorie. 13 (constr.; reg. și legătură curmezișă) v. Cosoroabă. 14 (art.; anat.; reg.) legătura grumazului v. Claviculă. 15 (anat.; înv.) v. Articulație. Încheietură. 16 (gram.; înv.) v. Conjuncție. 17 (polit., milit.; înv.) v. Alianță. Bloc¹. Coaliție. 18 (înv.) legătură de ciorapi v. Jartieră. III (predomină ideea de înfășurare, de învelire, de acoperire) 1 (rar) v. Panglică. 2 (med., med. vet.; înv. și pop.) v. Cataplasmă. Compresă. Prișniță. 3 (pop.; și legătură de cap) v. Basma. Tulpan. 4 (med., med. vet.; pop.) v. Bandaj. Fașă. Pansament. Tifon. 5 (tehn.; la proțapul saniei; reg.) v. Apărătoare (v. apărător). Coardă. 6 (înv.; și legătură de gât) v. Cravată. IV (predomină ideea de imobilizare, de blocare, de diminuare a libertății de mișcare sau de acțiune) 1 (la pl. legături; înv. și pop.) v. Cătușe (v. cătușă). Fiare (v. fier). Lanțuri (v. lanț). 2 (tehn.; la moara de vânt; reg.) v. Braț. Chingă. Coardă. Spetează. Stinghie. 3 (jur.; înv.) v. Arest. Carceră. Închisoare. Penitenciar. Pușcărie¹. Temniță. 4 fig. (înv.) v. Lanțuri (v. lanț). Robie. Sclavie. V 1 (filos.) legătură universală = interdependență. Anticii au sesizat legătura universală dintre fenomenele lumii reale, mișcarea și transformarea lor continuă. 2 solidaritate, unitate, <rar> solidarism, <fig.> coeziune. Între cele două popoare există o strânsă legătură. VI (înv.) v. Consistență. Soliditate. Tărie. VII fig. (predomină ideea de obligare, de îndatorare) 1 (înv. și pop.) v. Acord. Aranjament. Combinație. Contract. Convenție. Înțelegere. Învoială. Învoire. Legământ. Pact¹. Tranzacție. 2 (pop.) v. Angajament. Îndatorire. Obligație. Sarcină. 3 (înv.; de obicei constr. cu vb. „a face”, „a se prinde”, „a pune”) v. Pariu. Rămășag. 4 (jur.; înv.) v. Decret. 5 (polit.; înv.; și legătură de pace art., legătura cea de pace, legătura păcii) v. Tratat. B l 1 asociere, înlănțuire, legare, <rar> suită. Legătura imaginilor a devenit limpede în mintea sa. 2 coerență, înlănțuire, înlănțuire logică, șir, <fig.> curs¹, lanț. A încercat să reconstruiască legătura impresiilor din călătorie. Concluzia la care ajunge cineva este determinată de legătura unor fapte. 3 aderență, conexiune, corelație, înlănțuire, raport, relație, <livr.> consecuție, intercomunicație, <rar> conexitate, contextură. Acest fenomen nu are nicio legătură cu paranormalul. 4 (de obicei urmat de determ. care indică felul, natura, caracterul) raport, relație, <livr.> contingent, contingență, nex, <înv.> legământ, referință, <grec.; înv.> schesis. Între ei există o veche legătură de prietenie. Prin legăturile de familie el a reușit să aibă un loc important în viața publică. 5 (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „cu”) comunicare, contact, raport, relație, <înv.> chelemet, <fig.; rar> punte. Păstrează și acum legătura cu un coleg din liceu. 6 legătură de dragoste = legătură sexuală = relație, <fam.> șustă. Legătura de dragoste ascunsă dintre cele două vedete a fost descoperită de presă. 7 (la pl. legături; concr.) cunoscuți (v. cunoscut), cunoștințe (v. cunoștință), relații (v. relație). Întrucât are o funcție publică, are foarte multe legături. 8 om de legătură, persoană de legătură. Legătura lor de la Paris nu le mai dăduse de multă vreme un semn de viață. 9 <fig.> atingere, contact, tangență. Subliniază rezultatele unor cercetări anterioare, care au legătură cu tema în discuție. II (inform.) link.

LEGĂTURĂ, legături, s. f. I. 1. Legare; mod de a uni două corpuri, prin care se limitează mobilitatea lor relativă și care permite de obicei transmiterea unor mișcări de la unul la celălalt; joncțiune. ♦ Spec. Mod de împletire a firelor de urzeală cu firele de bătătură. ♦ Cuplare a mai multor conductoare electrice, a mai multor acumulatoare, pile etc. ♦ Unire a unor particule care constituie o moleculă, un atom, un nucleu etc. ◊ Forță de legătură = forță care unește între ele particulele constitutive ale unui sistem material. Energie de legătură = energie eliberată la formarea unui sistem material. 2. Mijloc de comunicare (aeriană, telegrafică etc.). 3. Piesă, dispozitiv, obiect (flexibil) care unește sau fixează două sau mai multe obiecte, cu care este fixat, imobilizat cineva sau ceva. 4. Basma. ♦ (Înv.) Cravată. ♦ Fașă, bandaj. 5. Scoarțele și cotorul în care se află legată o carte. 6. Obiecte legate împreună (într-o pânză sau cu o sfoară, o curea etc.) spre a se păstra sau a se transporta mai ușor; sarcină, boccea; mănunchi. II. Fig. 1. Relație între fenomene, persoane, colectivități etc. 2. Relație de rudenie, de dragoste sau de prietenie. ♦ (Mai ales la pl.) Relație, cunoștință printre oamenii de seamă sau influenți. 3. Contact stabilit și menținut între diferite persoane, instituții, state etc. ◊ Agent de legătură = agent care ține un contact permanent între două unități militare, între două grupuri de comandă etc. Om de legătură = om care asigură contactul permanent între două instituții, două întreprinderi etc. 4. (Înv.) Acord, înțelegere, convenție. 5. Concordanță între părțile unei expuneri, ale unei argumentări. 6. (În loc. prep.) În legătură cu... = referitor la... – Lat. ligatura.

PEȘTERA DE LA ZĂPODIE, peșteră în zona centrală a munților Bihor, în cadrul complexului carstic Padiș-Cetățile Ponorului, la 1.090 m alt. Lungimea galeriilor: 12.100 m. Sistemul galeriilor, foarte meandrat, este axat pe două cursuri principale independente, la care se ajunge printr-o galerie mediană. Datorită joncțiunii naturale, realizată în 1974, între Peștera Neagră și Peștera de la Zăpodie, rețeaua totală a galeriilor însumează 12,1 km (locul 7 în România), fiind cunoscută și sub denumirea de Peștera Neagră-Zăpodie. Galeriile prezintă numeroase lacuri, cascade, marmite, sifoane. Foarte greu accesibilă.

PEȘTERA NEAGRĂ (DE LA BARSA), peșteră în partea centrală a m-ților Bihor, în bazinul depresionar numit Groapa de la Barsa, la 1.100 m alt. Lungimea galeriilor: 1.879 m. Este constituită dintr-un sistem de galerii active (cu apă) și săli mari, dispuse pe c. 100 m diferență de nivel care, împreună, au înfățișarea literei K. Prezintă formațiuni stalagmitice și depuneri de tip „piele de leopard” pe pereți. În 1974 s-a realizat joncțiunea naturală cu Peștera de la Zăpodie, care a format o rețea subterană de galerii cu o lungime totală de 12.100 m. În această peșteră trăiește viermele Troglochaetus beranecki. Greu accesibilă.

RAFEU s.n. Linie de joncțiune a două jumătăți simetrice ale unei formații anatomice sau ale unui organ. [< fr. raphé, cf. gr. raphe – sutură].

RAFEU s. n. linie de joncțiune a două jumătăți simetrice ale unei formații anatomice sau ale unui organ. (< fr. raphé, gr. raphe)

rafeu sn [At: DN³ / Pl: ? / E: fr raphé] Linie de joncțiune a două jumătăți simetrice ale unei formațiuni anatomice sau ale unui organ.

recuplare s. f. Cuplare intervenită după o perioadă de decuplare ◊ „Ora 23,35. Recuplarea a reușit perfect! La centrul de la Huston au fost însă câteva momente de «suspense», datorită faptului că joncțiunea s-a realizat în timp ce modulul și nava-mamă se aflau în partea invizibilă a Lunii, ceea ce a provocat deteriorarea comunicațiilor radio.” Sc. 22 VII 69 p. 6 (din re- + cuplare; cf. fr. rattachement; DT)

REGENTĂ (SUPRAORDONATĂ) s. f. (< adj. regent, -ă, cf. fr. régent, it. regente, lat. regens, -tis): propoziție de care depinde sintactic o altă propoziție. Pot avea acest statut atât propoziția principală, cât și propoziția secundară (de fiecare dintre ele poate depinde sintactic o altă propoziție). ◊ ~ suficientă: r. cu autonomie semantică, capabilă să realizeze singură un enunț de sine stătător, ca în exemplul „Când veni acea zi, toți zeii se așezară pe scaunele lor de aur” (Al. Odobescu). ◊ ~ insuficientă: r. fără autonomie semantică, incapabilă să realizeze singură un enunț de sine stătător, ca în exemplele „Nici nu te-mbăta de vorba cui ar sta să te admire” (A. Vlahuță); „N-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată” (M. Eminescu); „Ce bine-ar fi să se întoarcă el acasă” (M. Preda); „Desigur că-i treceau prin minte cântecele” (B. Șt. Delavrancea); „S-a schimbat boierul, nu e cum îl știi” (Gr. Alexandrescu). ◊ ~ juxtapusă (paratactică, asindetică): r. în raport de coordonare prin juxtapunere (parataxă) cu o altă propoziție din frază, ca în exemplele „Șefa secției de învățământ era într-o ședință, trebui s-o aștepte” (M. Preda); „Se știe că, dacă nu-ți rânduiești lucrurile cum trebuie, dacă nu-ți organizezi bine munca, reușita întârzie” ◊ ~ joncțională: r. în raport de coordonare prin joncțiune cu o altă propoziție din frază, ca în exemplele „Visuri sunt și unul, și-altul, / Și totuna mi-este mie / De-oi trăi în veci pe lume, / De-oi muri în vecinicie” (M. Eminescu); „El plecat-au dintr-un loc / Unde iarba, când răsare, / Sub o arșiță de foc / Se usucă și dispare” (V. Alecsandri). v. principală și propoziție.

RELAȚIE. Subst. Relație, raport, conexiune, conexitate, legătură (fig.), filiație (fig.); tangență, contiguitate (livr.), contingență; relație reciprocă, corelație, reciprocitate, mutualism; unitate, unire, coeziune (fig.), solidaritate; alianță, asociere, afiliere, afiliație; interdependență, interacțiune. Afinitate, potrivă, potriveală (pop.), potrivire, asemănare, similitudine, analogie; corespondență, concordanță, armonie; simetrie, proporție, proporționalitate; egalitate, echivalență. Determinare, predeterminare, condiționare; dependență. Cauzalitate, principiul (legea) cauzalității; cauză; efect. Superioritate; inferioritate. Ierarhie, scară ierarhică. Coordonare, conducere; subordonare, dependență. Joncțiune. Copulă. Conjuncție. Adj. Relativ; conex; tangent, contiguu (livr.); corelativ; corelat; reciproc, mutual; unit, solidar, inseparabil: interdependent. Potrivit, asemănător, similar, analog; simetric, proporțional; egal, identic, la fel. Determinant, determinativ; dependent. Cauzal. Ierarhic; superior; inferior. Vb. A fi în relație cu..., a avea legătură cu..., a fi legat de..., a sta în legătură cu..., a se asocia, a intra în legătură, a se afilia; a stabili o relație (un raport), a raporta, a corela; a corespunde, a concorda; a fi egal cu..., a fi la fel cu..., a egaliza. A determina, a predetermina (rar), a condiționa; a depinde de.... A cauza, a provoca. V. asemănare, cauză, clasificare, coeziune, deosebire, dependență, dezacord, formă, includere, legătură, opoziție, prietenie, sociabilitate, structură, unire, uniune.

ROVANIEMI, oraș în N Finlandei, la joncțiunea râurilor Remijoki și Ounasjoki, dincolo de Cercul Polar; 35,4 mii loc. (2000). Centrul ad-tiv al Laponiei finlandeze (prov. Lappi). Planurile orașului R. reconstruit după al Doilea Război Mondial au fost executate de Alvar Aalto. Exploatări de cherestea. Turism (sporturi de iarnă).

SECUNDARĂ s. f. (< adj. secundar, -ă, cf. fr. secondaire, lat. secundarius): propoziție cu înțeles insuficient, care depinde lexical de o altă propoziție din cadrul frazei, ea neputând exista ca unitate de sine stătătoare.◊ ~ regentă: s. de care depinde sintactic o propoziție subordonată, ca în exemplul „E drept că nici afară nu se știe nimic de ceea ce se petrece în mină” (Geo Bogza). ◊ ~ coordonată: s. care se află într-un raport de coordonare prin juxtapunere (coordonată juxtapusă, asindetică) sau prin joncțiune (coordonată joncțională) cu o altă propoziție secundară din frază, ca în exemplele „Miron nu se mai întreabă dacă cineva îl privește, dacă lumea nu cumva bănuiește” (I. Slavici); „Ar fi de dorit să știe unde-i și ce face” (idem).

SILARD, Andrei P. (1944-1993, n. Timișoara), inginer român. M. coresp. al Acad. (1993), prof. univ. la București. Studii privind dispozitivele electronice, fizica conductoarelor, circuitele electronice și optoelectronice. Realizări bazate pe concepte originale; elaborare unei noi teorii (realiste) a joncțiunii liniar gradate.

simetrie, dispoziția obiectelor sonore* față de o axă (imaginară) care delimitează, atât în timp cât și în spațiu, oglindirea acelorași evenimente muzicale. Tendința s., care presupune existența sentimentului de echilibru, o găsim încă de la popoarele primitive. Muzica repetitivă practicată de unele triburi africane reclamă deseori formule incantatorii* simetrice. Cântul responsorial*, preluat și de muzica cultă din antic., dovedește prin folosirea principiului alternanței o apropiere de concepția simetrică a echilibrului. A urmat apoi o perioadă în care concepția lineară despre muzică s-a îndepărtat oarecum de ideea de s., formulele simetrice, de exemplu în muzica palestriniană, erau evitate. Revenirea spre s. s-a produs în baroc* o dată cu joncțiunea dintre gândirea pe verticală cu cea de pe orizontală. Au apărut punctele nodale armonice, a început căutarea echilibrului absolut, s-au pus bazele primelor construcții monumentale care căutau, ca în arhitectură, s. la toate nivelele formelor (primele au fost formele cu refren* – rondo*-ul simetric). Climaxul unei gândiri de acest fel îi constituie creația lui J.S. Bach, exemplu de armonie și echilibru atât în micro- cât și în macrostructură*. S. în muzica bachiană este prezentă de la construcția celulelor* până la articularea formelor*. Căutarea unor puncte culminante care să echilibreze temele* fugilor, planul armonic atât la nivelul tematic cât și în cel al formei în care tonalitățile (2) de bază reprezintă axe centrale, alăturarea secțiunilor (stabile tonal – instabile tonal), alcătuirea formelor ce tind spre un echilibru perfect sunt coordonate fundamentale ale creației lui Bach relevând preocuparea pentru ideea de s. și în morfologie cît și în sintaxă (2). Clasicismul* păstrează cuceririle în planul echilibrului bazate pe principiul simetric (forma de sonată* cu repriză* inversată: AB Dezv. BA), dar o dată cu apariția romanticilor principiul este părăsit în favoarea fanteziei debordante care încearcă să subjuge rațiunea. Sec. 20 înseamnă o redescoperire a vechilor principii, nu atât prin neoclasicism*, ai căror reprezentanți vor să imite mai mult spiritul bachian decât puritatea gândirii și mai ales forța conceptului constructivist, ci de către serialiștii ce se arată foarte interesați în ideea de s., în special la nivel morfologic. Construcția seriilor*, cu precădere în creația weberniană, este bazată pe tronsoane simetrice care permit recurența sau inversări înrudite. Totodată seriile care articulează forma oferă, datorită s., mai ales la nivel sintactic (2). Apar lucrări în formă de arc, sau cu secțiuni interioare arcuite. S., fiind un principiu al echilibrului și totodată o noțiune abstractă, își va găsi loc în orice tip de muzică, indiferent la ce nivel va fi folosită. Există un principiu de care însăși armonia umană are nevoie. Iată de ce muzica lui Bach va rămâne veșnic actuală! V. triton.

sinapsă sf [At: DN² / Pl: ~se / E: fr synapse] (Blg) Loc de joncțiune între doi neuroni, la nivelul căruia se face transmiterea influxului nervos de la o celulă nervoasă la alta.

-SINDEZĂ „împerechere, conjugare, joncțiune”. ◊ gr. syndesis „legătură, joncțiune” > fr. -syndèse, germ. id. > rom. -sindeză.

SISTEM ansamlu de elemente sau măsuri concepute într-o viziune unitară, pentru realizarea în condiții optime a unui complex de activități având caracter aviatic. Sistem de foc, ansamblul loviturilor de aviație organizat pentru nimicirea sau neutralizarea inamicului, asigurând în apărare nimicirea grupărilor inamice de ofensivă, lovind-o pe timpul apropierii, pregătirii pentru atac și al executării acestuia, iar în ofensivă, nimicirea obiectivelor inamice din sectorul de rupere al apărării, sprijinul ofensivei pentru dezvoltarea în adâncime, acoperirea joncțiunilor și flancurilor. Sistem de parașutare, asigură lansarea din aeronave a obiectelor voluminoase și grele, fiind alcătuite din câteva parașute care se deschid simultan, containerele fiind prevăzute cu dispozitive de amortizare. Sistem de echipare/de suspensie, asigură acroșarea parașutei, parapantei sau a deltaplanului de corpul parașutistului sau a pilotului, conferindu-i o poziție comodă pe timpul pilotării aparatului. Sistem de declanșare a parașutei, instalație pentru deschiderea parașutei prin acționarea comenzii automate sau manuale (v.). Sistemul de presiune furnizează aer prelucrat pentru sistemul de condiționare și antijivraj, format în principal dintr-o sursă de aer comprimat. Sistemul de evitare a abordajelor, mijloc perfecționat care furnizează pilotului toate indicațiile necesare asupra oricărui avion care zboară în apropiere, semnalizând manevra care trebuie utilizată pentru evitarea abordajului (viraj stânga sau dreapta, cabraj, picaj) și sfârșitul acesteia, putând fi conectat la pilotul automat. Sistemul de protecție împotriva limitei de viteză, format dintr-o butelie cu azot care acționează asupra unui piston împingând manșa înainte, împiedicând angajarea aeronavei, acționând când pilotul nu răspunde la semnalizatorul optic și la vibrațiile manșei (provocate de un mecanism cu excentric) datorate limitei de viteză. Sistemul de condiționare, rezolvă problema ventilației și a încălzirii cabinei etanșe, asigurând un minim de 15,5 Kg aer pe oră pentru fiecare pasager. Sistemul automat de zbor cu calculator digital, rezolvă aproape instantaneu orice problemă de zbor sau navigație, controlul fiind simplu și concret prin introducerea unui semnal de test periodic. Sistemul inerțial de zbor, compus din două sau trei acceleratoare, două în plan orizontal, iar al treilea în plan vertical al axelor de sensibilizare, detectând toate accelerațiile care apar în timpul zborului de la începutul rulajului până la oprirea motoarelor. Sistemul de apropiere la aterizare, complex de mijloace radiotehnice de sol și de bord, permițând pilotului în orice condiții meteorologice să mențină direcția precisă de apropiere la aterizare, corespunzătoare planului vertical ce trece prin axa pistei; să coboare sub un unghi predeterminat păstrând direcția de apropiere la aterizare, să păstreze panta, astfel încât să ajungă la punctul optim de contact cu solul; să determine 2-3 distanțe față de pragul pistei. La sol conține: radiofar de direcție, radiofar de pantă, monitoare pentru controlul funcționării, 2-3 radio-markere. La bord conține: un receptor pentru semnalele radiofarului de direcție, un receptor pentru semnalele radiofarului de pantă, indicator de deviere de la cursul selectat – cu două ace în cruce, un receptor pentru radio-markere, sistemul este completat de radiobalize, radiofaruri omnidirecționale și balizaj luminos. Sistemul de navigație pe rută, standardizat și adoptat pe plan internațional pentru distanțe scurte și medii ce nu depășesc 400 km. Sistemul omega, pentru navigația hiperbolică pe distanțe lungi, funcționând pe frecvențe foarte joase, recomandat pentru traversarea oceanelor.

SUBORDONARE s. f. (< subordona < fr. subordonner, it. subordinare): raport sau relație sintactică de dependență gramaticală între un element subordonat și un element regent (în cadrul propoziției sau în cadrul frazei). ◊ ~ paratactică (asindetică): s. prin parataxă, prin juxtapunere (marcată sau nemarcată prin virgulă) între părțile secundare de propoziție și elementele regente ale acestora sau între propozițiile subordonate și regentele lor, ca în exemplele „Și bietului pașă dreptate i-au dat” (G. Coșbuc); „Colo Dunărea bătrână, liberă-ndrăzneață, mare, / C-un murmur rostogolește a ei valuri gânditoare” (M. Eminescu) – în cele două propoziții sunt juxtapuse atributele bietului, bătrână, liberă, îndrăzneață, mare, a ei și gânditoare precum și complementele pașă, i-, colo și valuri; „Bine faci, / bine găsești; / rău faci, / rău găsești” / – în această frază, s. prin juxtapunere este între subordonatele bine faci, rău faci și regentele lor. ◊ ~ joncțională (hipotactică): s. prin joncțiune, prin contact între părțile secundare de propoziție și elementele lor regente sau între propozițiile subordonate și regentele acestora. Este realizată cu ajutorul prepozițiilor și al locuțiunilor prepoziționale (în cadrul propoziției), al conjuncțiilor subordonatoare, al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare, al pronumelor și adjectivelor pronominale relative, al pronumelor și adjectivelor pronominale nehotărâte cu funcție de relație (în cadrul frazei): „În golul înalt de sub picioarele mele, se întindea spre răsărit noianul fără de hotar al munților pitici” (C. Hogaș); „Prietenii... îl știau drept un ușurel diletant” (M. Sadoveanu); „O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie” (M. Eminescu); „Fecioru-meu... m-a trimes... să aduc la cunoștință că el cică poate să facă podul” (Ion Creangă); „...și atunci mă duceam și eu să-l ajut pentru că-mi plăcea să port coșul cu pește” (I. Slavici); „Părul tău joacă în vântul pe care l-am întâlnit ieri în alt oraș” (L. Blaga); „Aici vine oricine dorește”; „...când... își revărsa... răsuflarea vijelioasă a pieptului său puternic, obcina întreagă se cutremura” (C. Hogaș); „Vii oricând poftești”. ◊ ~ de gradul I: s. caracteristică unei părți de propoziție secundară ce depinde de o parte de propoziție principală sau unei propoziții secundare ce depinde de o propoziție principală, ca în exemplele „...vântul adormise obosit, frunza codrilor nu se clătina” (C. Hogaș); „Victoria simțea cum o umplu gânduri și hotărâri nebiruite” (M. Sadoveanu); „Alții nu-l putea înțelege, pentru că Eminescu spunea altceva” (G. Ibrăileanu); „Să nu faceți gură când trecem pe lângă moară” (T. Arghezi). ◊ ~ de gradul II: s. caracteristică unei părți de propoziție secundare ce depinde de o altă parte de propoziție secundară sau unei propoziții secundare ce depinde de o altă propoziție secundară, ca în exemplele „Din adâncimea nopții se desprinseseră becuri strălucitoare și parcă ireale, așa că puneau capăt... compactei întunecimi de până atunci” (Geo Bogza); „...pe când el asudă trăgând la năvod, crainicii trimiși prin țară îl caută de zor” (A. Vlahuță); „Acu parcă înțelegea / că este cu putință / ca unul să citească / ceea ce au scris alții” /(I. Slavici); „Pe când în focul povestirii, el rostea aceasta cu cea mai deplină încredințare, / ca și când lucrul ar fi fost întocmai / după cum îl spunea, / deodată se simți tras de dindărăt, de mâneca surtucului” / (Al. Odobescu). ◊ ~ unică: s. caracteristică atributelor și complementelor, în general, subiectivelor, predicativelor, atributivelor, completivelor și circumstanțialelor care depind de un singur element regent, ca în exemplele „Deasupra câmpiei întinse părea un lung ogor de fier dezlănțuit” (Geo Bogza); „Văd pe Petru Rareș cu pletele pe umeri, cu cămașa desfăcută la piept, îngenunchind pe marginea Brateșului” (A. Vlahuță); „Este cu putință / să faci critică curată fără proiecție istorică” (G. Călinescu): „Întrebarea era dar / cine... să ducă vorba” (I. Slavici); „Trestia / care se pleacă vântului / niciodată nu se frânge” (Folclor); „Numai soarele poate / să încălzească toată lumea” (idem); „Unde n-a fost semănată sămânță de grâu..., / a răsărit iarba” (Z. Stancu). ◊ ~ dublă (multiplă): s. caracteristică atributelor circumstanțiale, elementelor predicative suplimentare, atributivelor circumstanțiale și predicativelor suplimentare care depind simultan de două elemente regente (un substantiv sau pronume subiect și un verb predicativ; un substantiv sau pronume obiect direct și un verb predicat), ca în exemplele „Ba copil chiar, era să fiu sfâșiat de un buldog” (Camil Petrescu); „N-o mai cred s-o văd murind” (G. Coșbuc); „Nici o mândră n-ai afla / Care să grăiasc-așa” (Jarnik-Bârseanu); „Își lasă și boul / să le moară” (M. Sadoveanu). Tot s. dublă trebuie să considerăm și s. întâlnită la atribut sau la complement, atunci când acestea depind de două elemente regente în același timp (rar) sau s. întâlnită la alte atributive, la completive sau la circumstanțiale, atunci când acestea depind simultan de două propoziții regente (mai des la circumstanțiale): „...și numai ea s-a împotrivit, fiindcă tot mai bine poate fi îngrijit aici” (L. Rebreanu) – cu regenții: poate și (a) fi îngrijit; „...să vezi cum o început să ningă...” (Cezar Petrescu) – cu regenții: o început și să ningă; „...începui a mă gândi... la ce ni se putea întâmpla la noapte” (C. Hogaș) – cu regenții: se putea și (a se) întâmpla; „...dacă se hotărăște cineva¹ / să asiste la o sărbătoare națională așa de importantă,² / trebuie³ / s-o ia de dimineață”⁴ / (I. L. Caragiale) – cu regentele nr. 3 și 4; „Când vuia în sobă tăciunile aprins..., ¹/ mama îl mustra acolo, în vatra focului² / și/-l buchisea cu cleștele”³ / (Ion Creangă) – cu regentele nr. 2 și 3; „...oamenii sunt bucuroși de oaspeți¹ / și / cu plin te primesc² / oriunde ajungi”³ / (I. Slavici) – cu regentele nr. 1 și 2; „Altfel eram în stare¹ / să tai lemne,² / să sap,³ / să car saci,⁴ /să bat cu ciocanul,⁵ / să scriu,⁶ / să citesc,⁷ / să predau lecții⁸ / ori / să învăț⁹ / fără să mă sinchisesc prea mult de ele”¹⁰ / (Z. Stancu) – cu regentele nr. 1-9 inclusiv. ◊ ~ necircumstanțială: s. specifică atributelor, în general (atributivă), și complementelor necircumstanțiale (completivă) precum și propozițiilor necircumstanțiale (subiectivă, predicativă, atributivă și completivă), ca în exemplele „...cele dintâi raze ale soarelui se topiră în ochii celor doi îndrăgostiți” (Em. Gârleanu); „Țugulea... lovi pe zmeu..., apoi fi tăie capul” (P. Ispirescu); „Aruncase câinelui o bucățică de carne” (B. Șt. Delavrancea); „Această strâmtoare fu aleasă de Mihai-vodă” (N. Bălcescu); „Cui îi e frică de orice nor nici o călătorie nu face” (Folclor); „...întâia lui treabă este să se ducă la Micula” (C. Negruzzi); „...dar toată durerea ce-o simt n-o simt în mine” (L. Blaga); „Dumneavoastră... numai ne-ați poruncit să aducem bolovanul” (Ion Creangă); „Nu da ciomag cui nu-i ești drag” (Folclor); „Bibliografia este comunicată de cine a alcătuit și cursul.” ◊ ~ circumstanțială: s. specifică complementelor circumstanțiale și propozițiilor circumstanțiale de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, de condiție, de concesie, de consecință, de asociere, de instrument, de opoziție, de cumul, de relație și de excepție, ca în exemplele „Tresărind scânteie lacul / Și se leagănă sub soare” (M. Eminescu); „Odată, vara, pe-aproape de Moși, mă furișez din casă” (Ion Creangă); „Grăind așa, pășea mărunt... prin bătătura uscată” (M. Sadoveanu); „...zmeul se făcu foc și pară de mânie, se turbură de necaz” (P. Ispirescu); „...se făcuse mare pregătire pentru ospățul acesta” (C. Negruzzi) etc.; „Pe unde trece ea, fața pământului se usucă” (M. Eminescu); „După ce-l coborâră în locașul de vecinicie, îi înfipseră la căpătâi două iatagane legate cu sârmă” (B. Șt. Delavrancea); „Omul e dator să lupte cât o putea cu valurile vieții” (Ion Creangă); „...tunicile foșnesc la fiecare mișcare aspru, fiindcă de patru zile... s-au întărit scoarță” (Cezar Petrescu); „De acolo plecai călare, ca să merg la Bisoca” (Al. Odobescu) etc.

SUBORDONATĂ s. f. (< adj. subordonat, -ă < subordona, cf. fr. subordonner, it. subordinare): propoziție cu înțeles insuficient, care depinde gramatical de o altă propoziție, denumită regentă, și care îndeplinește pe lângă aceasta funcția unei părți de propoziție. ◊ ~ paratactică (asindetică): s. care se află în raport de subordonare prin parataxă (prin juxtapunere) față de regenta ei, s. juxtapusă, ca în exemplele „...zic zece, / tu taie una” (C. Negruzzi); „Rău faci, / rău găsești!” (Folclor). ◊ ~ joncțională (hipotactică): s. care se află într-un raport de subordonare prin joncțiune față de regenta ei, adică realizat cu ajutorul unor elemente de legătură (conjuncții și locuțiuni conjuncționale subordonatoare, pronume și adjective relative, adverbe relative), ca în exemplele „Te-am ruga, mări, ruga, / Să-mi trimiți prin cineva / Ce-i mai mândru-n valea ta” (M. Eminescu); „Îi zicea lumea moș..., / pentru că vorbea în tâlcuri” (A. Vlahuță); „N-am să am hodină / cum n-are pârâul Tarcăului” (M. Sadoveanu). ◊ ~ de gradul I: s. care depinde de o propoziție principală, ca în exemplul „Trec furnici ducând în gură de făină marii saci / Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte, și colaci” (M. Eminescu) ◊ ~ de gradul II: s. care depinde de o propoziție secundară, ca în exemplul „El nu cânta, pentru că nu știa să cânte” (I. Slavici). ◊ ~ regentă: s. de care depinde o altă subordonată, ca în exemplul „Când te-am poftit aseară să cinezi cu mine, ți-am spus obiceiul meu...” (I. L. Caragiale). ◊ ~ coordonată: s. care se află în raport de coordonare cu o subordonată identică sau diferită, ca în exemplul „Se vede că zmeii erau răi, puternici, dar glagorie n-aveau nici cât negru sub unghie” (Folclor). ◊ ~ necircumstanțială: s. care nu exprimă o circumstanță, care îndeplinește funcția unui subiect, a unui nume predicativ, a unui atribut, a unui complement direct, indirect, de agent sau a unui element predicativ suplimentar (v. s. subiectivă, predicativă, atributivă, completivă directă, completivă indirectă, completivă de agent și predicativă suplimentară), ca în exemplele „Nu era chip să te apropii de dânsul” (Ion Creangă); „Părerea mea e că e mai bine să lași caii în pace” (Marin Preda); „Erau clăcași: oștenii fără nume / Ce duc războiul mare-al tuturora” (O. Goga); „N-aș putea spune hotărât dacă în timpul somnului mi-a fost frig” (C. Hogaș); „Imensul rezervor de legende i-a slujit să-și scrie propriile lui balade” (V. Eftimiu); „Locurile au fost reținute de cine nu ne așteptam”; „Am găsit-o cum mi-am închipuit-o.” ◊ ~ circumstanțială: s. care exprimă o circumstanță, care îndeplinește funcția unui complement circumstanțial (de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop etc.), ca în exemplele „Și pe unde trecea, lumea din toate părțile îl înghesuia” (Ion Creangă); „Îndată ce soarele scăpătă după culme, luna... ieși la răsărit la marginea dumbrăvii” (M. Sadoveanu); „Mama Iana era posomorâtă cum nu fusese de mult” (B. Șt. Delavrancea); „Maică, mulți te-au dușmănit, / Că ești neam blagoslovit” (T. Arghezi); „Ca dintr-un bob să odrăslească mia, / Cu sângele tău cald stropește glia!” (A. Vlahuță) etc. ◊ ~ relativă: s. introdusă prin adjectiv relativ, pronume relativ, pronume nehotărât cu funcție de relație sau prin adverb relativ, ca în exemplele „Nu știu ce vreme va fi atunci”; „Se știe cine a făcut asta”; „Vine cu noi oricare poftește”; „Du-te unde vrei.” ◊ ~ anticipată: s. anunțată înainte, în regentă, prin formele de nominativ (subiectiva) sau prin formele de acuzativ și de dativ neaccentuate (completiva directă și completiva indirectă) ale pronumelui personal, ca în exemplele „Ajunge el departe cine se scoală de dimineață”; „Îl ajută pe cine se străduiește”; „Îi spune cui merită”. ◊ ~ reluată: s. întărită în regenta care o urmează prin formele de nominativ (subiectiva) sau prin cele de acuzativ și dativ neaccentuate (completiva directă și completiva indirectă) ale pronumelui personal, ca în exemplele „Cine se scoală de dimineață ajunge el departe”; „Pe cine se străduiește îl ajută”; „Cui merită îi spune”.

sutural, ~ă a [At: GRECESCU, FL. 250 / Pl: ~i, ~e / E: fr sutural] 1 (Atm; d. modul sau locul de articulare a oaselor) Care se face prin sutură (1). 2 Care aparține unei suturi (1). 3 (Med; d. intervenții chirurgicale) Care se face la sutură (2). 4 Care se referă la sutură (2). 5 (Bot; d. joncțiunea sau separația valvelor la fructe) Care se face prin sutură (3).

sutură sf [At: ANTONESCU, D. / Pl: ~ri / E: fr suture] 1 (Atm) Tip de articulație în care oasele sunt fixe. 2 (Med) Intervenție chirurgicală prin care diferite țesuturi sau (părți de) sunt cusute unul de altul. 3 (Bot) Linia după care se operează joncțiunea și separația valvelor în fructe.

ȘARNIERĂ s.f. 1. Balama. 2. Încheietura celor două valve ale cochiliei unei moluște. 3. Punct de joncțiune al unui sistem de fortificații, al unei cute geologice, al unei articulații etc. 4. Fîșie de hîrtie gumată îndoită în formă de V, cu care se lipesc mărcile poștale în albume. [Pron. -ni-e-. / < fr. charnière].

ȘARNIERĂ s. f. 1. balama. 2. articulația celor două valve ale cochiliei unui lamelibranhiat. 3. punct de joncțiune al unui sistem de fortificații. 4. regiune în care se racordează cele două flancuri ale cutei unui strat geologic. 5. bandă de hârtie gumată, îndoită în formă de V, cu care se fixează mărcile poștale în albume. (< fr. charnière)

TIRATRÓN (< fr. {i}; {s} gr. thyra „ușă” + fr. [élec]tron) s. n. Tub electronic sau dispozitiv semiconductor cu joncțiuni, având trei electrozi (un anod, un catod și un electron de comandă), care se poate afla în două în două stări stări distincte (de conducție și de blocare), cu durate reglabile; se utilizează ca redresor comandat, ca amplificator de curent mediu în automatizări și acționări electrice etc.

trufa vb. I (franțuzism) A umple (cu) ◊ „Introducerea, joncțiunea părților și momentelor epilogale au fost trufate cu citate-aforisme, citate-meditații și citate-lozinci.” R.l. 5 IV 72 p. 2 (din fr. truffer)

UNIRE s. 1. asamblare, fixare, îmbinare, împreunare, montaj, montare, reunire. (~ elementelor unui sistem.) 2. combinare, combinație, îmbinare, împreunare, îngemănare. (O ~ de elemente.) 3. îmbinare, prindere. (~ celor două capete ale bîrnei.) 4. (LINGV., BIOL., TEHN.) aglutinare, alipire, lipire, reunire, sudare. (Proces de ~ a două cuvinte; ~ a unor microorganisme.) 5. reunire, unificare. (~ tuturor provinciilor.) 6. contopire, fuzionare, fuziune. (~ unor organizații.) 7. împreunare, joncțiune. (~ a două unități militare.) 8. căsătorie, (pop.) însoțire, luare. (După ~ lor...) 9. îmbinare, împletire, (fig.) conjugare. (~ armonioasă a unor preocupări.) 10. acord, armonie, împăciuire, înțelegere, pace, (livr.) concert, concordie, (pop.) potriveală. (~ ce domnea între ei.) 11. (înv.) uniciune. (O strînsă ~ exista între ei.)

UNIRE s. 1. v. asamblare. 2. v. îmbinare. 3. îmbinare, prindere. (~ celor două capete ale bârnei.) 4. (LINGV., BIOL., TEHN.) aglutinare, alipire, lipire, reunire, sudare. (Proces de ~ a două cuvinte; ~ a unor microorganisme.) 5. v. unificare. 6. v. fuzionare. 7. v. joncțiune. 8. v. căsătorie. 9. îmbinare, împletire, (fig.) conjugare. (~ armonioasă a unor preocupări.) 10. v. armonie. 11. (înv.) uniciune. (O strânsă ~ exista între ei.)

UNIRE. Subst. Unire, împreunare, îmbinare, combinare, combinație; legătură (fig.), conexiune, conexitate, joncțiune, sudură (fig.); contopire, fuziune, fuzionare; alăturare, alipire, lipire, lipit, adeziune, aderare, raliere; coalizare, alianță, asociere. Colaborare, cooperare. Solidaritate, coeziune (fig.); frăție, frățietate (înv.), prietenie. Adj. Unit, împreunat, îmbinat; conex; alăturat, alipit, lipit; asociat. Solidar; frățesc. Vb. A (se) uni, a (se) reuni, a (se) împreuna, a (se) îmbina, a (se) combina, a (se) suda (fig.), a (se) lega, a conexa, a conecta, a ralia, a joncționa; a (se) contopi, a fuziona; a (se) alătura, a (se) coaliza, a (se) asocia, a (se) alipi, a (se) lipi. A (se) solidariza, a (se) înfrăți, a (se) împrieteni. V. adunare, apropiere, colectivism, grup, legătură, prietenie, relație, sociabilitate, structură, uniune.

-ZIGIE „unire, joncțiune, acuplare”. ◊ gr. zygos „jug” > fr. -zygie, germ. id. > rom. -zigie.

zigo- elem. de compunere „unire, joncțiune, acuplare”. • /<fr. zygo-; cf. gr. ζυγόν „jug, cuplu”.

ZIGO-, -ZIGIE elem. „Unire, joncțiune, acuplare”. (din fr. zygo-, -zygie, cf. gr. zygon)

ZIGO- „unire, cuplu, joncțiune, acuplare”. ◊ gr. zygon „jug, cuplu” > fr. zygo-, engl. id., germ. id., it. zigo- > rom. zigo-. □ ~auxospor (v. auxo-, v. -spor), s. m., auxospor de rezistență; ~cist (v. -cist), s. n., celulă rezultată din conjugarea a doi gameți similari, înconjurată de o membrană rezistentă; ~dactil (v. -dactil), adj., (despre păsări) cu degete reunite; ~fază (v. -fază), s. f., diplofază din ciclul evolutiv al unui organism vegetal; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante rezultate din conjugarea celor doi gameți; ~for (v. -for), s. n., ramificație hifală plurinucleată din care se formează zigosporii; ~gamie (v. -gamie), s. f., tip de fecundație la care participă doi izogameți sau două organisme unicelulare; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces genetic ca urmare a unei fertilizări sexuate; ~genic (v. -genic), adj., zigogenetic*; ~genetic (v. -genetic), adj., rezultat din fecundare; sin. zigogenic; ~liză (v. -liză), s. f., separare a perechilor alelomorfe de caractere reunite; ~mer (v. -mer), adj., s. n., 1. adj., Divizat în perechi. 2. s. n., Regiune cromozomială care asigură împerecherea cromozomilor omologi, în meioză; ~micete (v. -micete), s. f. pl., grupă de ciuperci inferioare, cuprinzînd mucoraceele, care se înmulțesc prin zigospori; ~mite (v. -mite), s. f. pl., filamente cu potențe sexuale diferite, care participă la procesul de conjugare; ~morf (v. -morf), adj., care are un singur plan de simetrie; sin. monosimetric^[1]; ~morfie (v. -morfie), s. f., tip de simetrie a florilor și frunzelor zigomorfe; sin. zigomorfism^[2]; ~nemă (v. -nemă), s. f., filament cromozomial în stadiul zigotic al meiozei; ~sferă (v. -sferă), s. f., celulă sexuală masculă sau femelă din garnitura cromozomică haploidă care, prin copulare cu un alt gamet de sex opus, dă naștere zigotului; ~sperm (v. -sperm), s. n., zigospor*; ~spor (v. -spor), s. m., celulă rezultată din unirea a doi gameți; sin. zigosperm; ~sporange (v. spor/o-, v. -ange), s. m., sporange care conține zoospori; ~taxie (v. -taxie), s. f., 1. Atracție reciprocă dintre celulele și organele sexuale masculine și feminine. 2. Atracție dintre talurile de sex diferit pentru conjugare; ~ten (v. -ten), s. n., stadiu al profazei meiotice de la începutul împerecherii cromozomilor omologi; ~zom (v. -zom), s. m., cromozom rezultat din fuzionarea a doi cromozomi omologi în profaza meiotică; ~zoospor (v. zoo-, v. -spor), s. m., spor ciliat mobil, rezultat din conjugarea a două celule sexuale omoloage.