ADOPȚIANISM s. n. erezie răspândită mai ales în Spania, în sec. VIII, potrivit căreia Isus era doar un fiu adoptiv. (< fr. adoptianisme)

aer² sn [At: DOSOFTEI, ap. HEM 416 / Pl: ~e / E: ngr ἀμρ] (Bis) 1 Cel mai mare dintre cele trei văluri cu care se acoperă discul și potirul Si: procovăț, poalele de la icoane. 2 Văl care simbolizează piatra de pe mormântul lui Isus Si: epitaf.

agneț m. bucată de pâine ce preotul taie din mijlocul altei pâini mai mari numită prescură: agnețul simbolizează pe Isus, care, deși nevinovat ca un miel, s’a jertfit totuș pe lemnul crucii. [Slav. AGNĬȚĬ = lat. agnus (sanctus)].

Ana m. preot evreu contemporan cu Isus: numele-i figurează în locuțiunea dela Ana la Caiafa, dela unul la altul, trăgând cu vorba (aluziune la cunoscutul epizod evangelic). V. Caiafa.

ANADIPLOZĂ Figură* sintactică (de construcție) care constă în repetarea unui cuvânt/ grup de cuvinte la sfârșitul unei unități sintactice sau metrice și la începutul celei următoare; numită și reduplicație, are, în general, funcție puternic afectivă*, de insistență; anadiploza creează în text o simetrie după schema ...x/x...: Dai voie bună, voia bună crește./ Dai dragoste și dragostea sporește (Arghezi). Între cele două elemente simetrice care formează anadiploza se conturează un raport de dependență sintactică/ semantică, marcată în grad diferit și limitată spațial de cezură sau de sfârșitul versului: a) coordonare (paratactică ori cu conjuncție): C-ar veni, veni, țigane/ Toate stelele s-asculte (Goga); Cât lumea-i era piscul și-n pisc era Isus (...)/ O stea era pe ceruri. În cer era târziu (Arghezi); b) determinare apozitivă: Și să răsară-n mine stelele/ stelele mele,/ pe care încă niciodată/ nu le-am văzut (Blaga); Veșnic este numai râul: râul este demiurg (Eminescu); raportul apozitiv este cea mai frecventă realizare a dependenței sintactice în reluarea prin anadiploză; c) dependență sintactică (reciprocă): Ce-ți pasă dacă nu știi ce te-așteaptă/ Când ce te-așteaptă nu-i scris nicăieri (Minulescu). Există și situații în care anadiploza grupează fragmente de enunț independente sintactic: Aceasta e pacea. Pacea în care/ crește imperiul/ ceresc printre noi (Blaga). Deoarece cuvântul poate fi reluat în altă formă gramaticală sau derivativă, anadiploza se realizează uneori ca poliptoton* în poziție sintactică fixă: vezi mai sus piscul – în pisc, pe ceruri – în cer. Vezi EPANADIPLOZĂ. M.M.

ANGELUS s. n. Rugăciune catolică în amintirea incarnării lui Isus Hristos. – Cuv. lat.

+anno Domini (de la nașterea lui Isus) (lat.) loc. adv.; abr. a.D. (în 145 a.D.)

Anno Domini (lat. „Anul Domnului”) – expresie creată în evul mediu spre a marca socotirea anilor de la nașterea lui Isus Cristos. Ea a înlocuit vechiul mod de computație, care începea numărătoarea „de la facerea lumii” (anul 5508 î.e.n.). Formula apare de cele mai multe ori exprimată abreviat prin inițialele ei: A.D. BIB.

ANTIHRIST, antihriști, s. m. (În creștinism) Personaj escatologic, personificare (incarnare) a Satanei, care se va opune, la sfârșitul lumii, venirii lui Isus Hristos; p. ext. om nelegiuit, pervers, vicios. [Var.: anticrist s. m.] – Din sl. antihrĭstŭ.

ANTITRINITARISM s. n. Doctrină religioasă care neagă dogma creștină a unității dintre Dumnezeu, Isus Cristos și Sfântul Duh. – Din fr. antitrinitairisme.

ANTITRINITARISM s. n. Doctrină religioasă care neagă dogma creștină a unității dintre Dumnezeu, Isus Hristos și Sfântul Duh. – Din fr. antitrinitairisme.

apocrif a. nesigur: scriere apocrifă, al cărui autor e necunoscut. ║ n. carte necanonică, considerată de Biserică ca neinspirată, cum este apocriful despre copilăria lui Isus și Epistolia sau visul Maicei Domnului.

APOSTOL ~i m. 1) (în religia creștină) Nume dat fiecăruia dintre cei doisprezece ucenici ai lui Isus Hristos. 2) fig. Propagator al unei idei, al unei cauze, al unei doctrine. /<sl. apostolu

APOSTOL, (I) apostoli, s. m., (II) apostole, s. n. I. S. m. 1. (În religia creștină) Titlu purtat, în primul rând, de Isus Hristos. ♦ Nume dat fiecăruia dintre cei doisprezece discipoli ai lui Hristos. ♦ Misionar creștin de la începutul creștinismului. 2. Fig. Adept și propagator înflăcărat al unei idei, al unei doctrine etc. II. S. n. (Mai ales la sg.) Carte de ritual creștin, cuprinzând faptele atribuite apostolilor (I 1) și scrisorile lor adresate diferitelor persoane și comunități. – Din sl. apostolŭ.

APOSTOL s. (BIS.) 1. ucenic. (~ al lui Isus.) 2. praxiu, (înv.) praxapostol. (~ul este o carte de cult.)

ARAMAICĂ s. f. (< sem. aramaik): idiom din familia limbilor semitice, în care a vorbit Isus Christos și în care sunt scrise o parte din cărțile de cult ale evreilor.

argint n. 1. metal prețios de coloare albă; 2. monedă din acest metal: a plăti în argint; 3. fig. avuție: iubitor de argint; 4. pl. arginturi, lucruri de argint; 5. arginți, bani (învechit): Iuda vându pe Isus pentru 30 de arginți. [Lat. ARGENTUM].

ARHETIPAL, -Ă, arhetipali, -e, adj. (Rar) Arhetipic. ◊ Imagine arhetipală = imagine simbolică generată de arhetip ca matrice (ex.: copilul, fecioara, înțeleptul, Buddha, Isus Hristos). – Din arhetip.

Arie m. 1. faimos ereziarh din Alexandria, care tăgăduia divinitatea lui Isus, fu condamnat în 325 de conciliul din Nicea (280-336); 2. fig. eretic: Arie spurcată! (Arian).

AVEDERE adv. (Mold.) Pe față, fățiș, în vederea (în fața) tuturor. Amfianu, mărturisind avedeare și cu îndrăznire pe Domnul nostru Isus Hristos Dumnedzău, bătut fu. DOSOFTEI, SINAXAR. ♦︎ În realitate, aievea. Văzînd avedeare răsipa oștii sale. M. COSTIN. Etimologie: a + vedere.

Barabas m. tâlhar osândit la moarte și liberat de Pilat, după cererea poporului evreu, care îl preferă lui Isus.

BĂNUI² vb. 1. (Mold., Ban., Criș., Trans. SV) A (se) întrista, a-i părea rău, a se căi, a regreta. A: De nu le va da Grigorie-Vodă giupînesele …, apoi să nu-și bănuiască. PSEUDO-AMIRAS. C: Că-ș[i] cunoaște păcatele și-ș[i] bănuiaște de eale. PSALT. (1651). Bĕnuiĕsk. Doleo. AC, 330. Condoleo. Banuesk. Bánom. LEX. MARS., 195. Bănuit-am, Doamne, de multe ori pre tine. MISC. SEC. XVII, 106^r: cf. MISC. SEC. XVII, 96^r; AMD 1759, 60^r; OG, 369, 387. 2. (Mold., ȚR) A-i lua (cuiva ceva) în nume de rău, a se mînia, a se supăra, a se indigna. A: Nu bănui asupra, șearbei tale. DOSOFTEI, VS. Tare i-au bănuit și l-au mustrat. NECULCE. B: Mai marele sinagogului, bănuind căci o vindecă sîmbăta Isus, zicea mulțimei: „Șase zile sînt întru carele să cade a lucra”. BIBLIA (1688). ♦ (Mold.) A cîrti. Aceasta o răbdă trei ai încheiaț și nemică n-au suspinat, nice ș-au bănuit. DOSOFTEI, SINAXAR. ♦ (ȚR) A pizmui, a invidia. Și era Saul bănuind pre David den zioa aceaea înainte. BIBLIA (1688). 3. (ȚR, Trans. SV) A suspecta. B: Omul care bănuie este învățat a face rău. FL. D 1700, 47^r. Nu socotea că au venit bătaia lui Dumnezeu, de le plătește după faptele lor, ci și-au bănuit pre o sor a mîne-sii …, că ea ar fi făcut fermece. R. POPESCU; cf. ÎNDREPTAREA LEGII. C: Și știia împărăteasa, ce nu-și bănuia nimic. ÎVM, 211^r cf. FL. D 1764, 28^v. Etimologie: magh. bánni „a-i părea rău, a se căi, a-i păsa”. Vezi și bănuială; bănat. Cf. murgui; aIenui, rîvni (1), zavistui. verb

BETEAG adj. și s. m. 1. (Mold., Ban., Trans.) Bolnav. A: Unul nestătătoriu și de răscoale și gîlceave scornitoriu …, ca un rău și beteag mădulariu din trupul monarhii[i] curmat și tăiat a fi se cade. CANTEMIR, IST. C: [Isus] vindecă beteagii. NT 1648, 5^v. Eu am fost la lume și am fost beteag. FL. D 1693, 33^v. Infirmus. Betyag. Betegh (…). Infirmus sum. S Betyag. Betegh vagiok. LEX. MARS., 217. Invalidus. Betyag. Betegh. LEX. MARS., 220. Perinfirmus. Betyag. Betegh. LEX. MARS., 235. Frundza acelora pomi foarte hăsnuiaște beteagilor. MISC. SEC. XVII, 122^r. Sau ai socotit cu ceva pre vrun beteag? POGREB., 109^r. Iară Filip să beteji de voie rea și era foarte rău beteag. A 1776,102^r; cf. AGYAGFALVI, apud TEW; MOL. 1676¹, 226^v; SA, 34^r, 34^v, 35^r; C 1692, 503^v; MOL. 1695, 66^r; MISC. SEC. XVII, 10^v, 48^v, 144^r; AMD 1708, 89^r; TEMPEA, apud TEW; C 1729, 76^r; AMD 1759, 57^v; PF, 88^v; OG, 378, 379, 380, 383. // B: De va fi vreuna din oi beteagă, trebuie să-i taie carnea cea putredă. ANTIM. 2. (Mold., TR) Infirm. A: Nu să pot certa … stricații și beteagii. PRAV. Ochiul muierii cel beteag. DOSOFTEI, VS; cf. CANTEMIR, IST.; VI 1764, 29^v. B: Singuri mărturisiră cum să fie fost acei oameni … furi și jăhuitori, șchiopi și beteagi, fărmăcători și turbați. VI 1671, 64^v. Un cerbu era beteag la un ochiu. E 1748, 18^v; cf. ÎNDREPTAREA LEGII; VI 1673, 38^v; CRON. 1687, 32^v; VI 1700, 39^r; VI 1745, 427^v; VI 1779, 150^r. // C: Să dusă la Rîm, la Tiveriia împărat, carele era beteag de un ochiu. C 1729, 57^v. ♦ Slăbit. B: Oglașenicul … ce va fi beteag de boală … atunce fără îndoire să se boteaze. MIST., 36^r. Etimologie: magh. beteg. Vezi și betejeală, beteji, betejie, betejit, betejune, beteșig, nebetejit. Cf. boleac, zaif.

Betleem n. sau Vicleim, sat în Palestina, unde se născură David și Isus, azi cu 5500 loc.

BISERICĂ, biserici, s. f. 1. Clădire destinată celebrării unui cult creștin. ◊ Expr. A lua calea bisericii = a deveni evlavios, pios. A (nu) fi ușă de biserică = a (nu) respecta morala religioasă, a (nu)-și îngădui abateri de la morala religioasă, a (nu) duce o viață pioasă; p. ext. a (nu) fi cinstit, a (nu) fi corect. A nu fi dus (de multe ori) la biserică = a nu da importanță conveniențelor sociale; a nu se sfii să spună cuiva în față lucruri neplăcute. 2. Instituția creștinismului în ansamblu. 3. Comunitate întemeiată de Isus Hristos, alcătuită din totalitatea celor care cred în acesta; semn al comuniunii oamenilor cu Dumnezeu. ♦ Ansamblul credincioșilor reuniți într-o comuniune creștină locală. Biserica ortodoxă – Lat. basilica.

BIZUIT adv. și s. f. 1. Adv. (Trans. SV) Chiar, tocmai, cu adevărat, cu siguranță. Cel ce-i culcat în iesle, acela-i bizuit cel Isus, fiiul lui Dumnezău. CÎNTEC DE CRĂCIUN. 2. S. f. (Ban.) în loc. adv. Cu bizuita = chiar, tocmai, cu adevărat, cu siguranță. Sanè. Cu bizuita. Bézonyossan. LEX. MARS., 244. Etimologie: bizui. Cf. adevăr, așași (2). adverb substantiv feminin

BLAGOVEȘTENIE f. reg. Sărbătoare creștină, marcată la 25 martie, închinată vestirii nașterii lui Isus Hristos; Buna-Vestire. /<sl. blogovĕštenije

Bobotează, s.f. – Sărbătoare creștină (6 ianuarie) care marchează botezul lui Isus Cristos în apele Iordanului: „Îi sărbătoare di cele mari, ca și cum îi Crăciunu, că s-o botezat Isus în zua asta și să ține sus la noi zua asta” (Memoria 2001: 26; Cupșeni); „Boboteaza-l țâne-n brață / Sântion Sfântu botează” (Bilțiu 1996: 252). În Maramureș, cu acest prilej, au loc ritualuri magice de ursit; preotul umblă cu crucea și stropește cu agheasmă casele; în noaptea de Bobotează feciorii fură porțile fetelor; și tot atunci are loc scăldatul ritual la râu; există credința că „apa se preface-n zin”, apele-s sfințite, de aceea nu se spală haine timp de nouă zile din ziua de Bobotează; se încheie ciclul sărbătorilor de 12 zile, ce marchează trecerea dintre ani. – Din (apă)-botează (cf. Pușcariu, DA, DEX); Formație artificială, din sl. Bogŭ „Dumnezeu” și botează (Miklosich, cf. DER), devenită populară prin intermediul bisericii (cf. sl. Bogojavlenije „Bobotează”).

BOBOTEAZĂ f. rel. Sărbătoarea botezului lui Isus Hristos. * Gerul Bobotezei ger mare. [Sil. -tea-ză] /(a)pă + botează

BOBOTEAZĂ n. pr. f. Sărbătoare în cultul ortodox și romano-catolic al botezului lui Isus Hristos, care se prăznuiește la 6 ianuarie; Iordan. ◊ Gerul Bobotezei = ger mare (ca la început de ianuarie). – Probabil din apă + botează (< boteza).

BOBOTEAZĂ s. f. Sărbătoarea bisericească a botezării lui Isus Hristos (6 ianuarie). La bobotează strigam chiraleisa, de clocotea satul. CREANGĂ, A. 10. Cîndu-i pe la bobotează, [fetele] se tot uită pe fereastră: – Vai de nune, vai de mine, Că la noi nu vine nime! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 447. ◊ Gerul bobotezei = ger mare, frig năprasnic.

BUNA VESTIRE n. pr. f. Numele sărbătorii creștine (25 martie) închinate vestirii nașterii lui Isus Hristos; blagoveștenie. – Bună + vestire (după sl. blagovĕștenije).

BUNA-VESTIRE f. rel. Sărbătoare creștină, marcată la 25 martie, închinată vestirii nașterii lui Isus Hristos; Blagoveștenie. /bună + vestire

BUNA-VESTIRE s. f. Numele sărbătorii creștine (25 martie) închinate anunțării nașterii lui Isus Cristos; blagoveștenie. – Bună + vestire (după sl. blagovĕștenije).

Caiafa m. 1. mare preot evreu, unul dintre autorii morții lui Isus; 2. fig. ipocrit, fățarnic: o caiafă de călugăr. V. Ana.

Caiafa (anchetatorul lui Isus) s. propriu m.

Calvar(iu) n. 1. numit și Golgota, munte aproape de Ierusalim, pe vârful căruia Isus fu răstignit; 2. ridicătură înfățișând Calvariul. V. Vocabular.

CALVARIU s. n. (la catolici) cruce monumentală, reprezentând imaginea lui Isus răstignit, în apropierea unei biserici; (p. ext.) cruce de lemn ridicată la răspântii, pe marginea drumurilor etc. (< lat. calvarium)

Cana f. sat în Galilea, unde Isus săvârși întâia sa minune, schimbând la o nuntă apa în vin.

catavasie f. cântare religioasă despre coborîrea lui Isus în iad, rostită după utrenie și înainte de a începe leturghia. [Gr. mod. KATÁVASIS, coborîre].

CINĂ, cine, s. f. Masă de seară; mâncare pregătită pentru această masă. ◊ Cina cea de taină = masă luată de Isus Hristos împreună cu apostolii Săi în seara de dinaintea răstignirii. – Lat. cena.

CONSUBSTANȚIALISM s. n. doctrină religioasă care susține consubstanțialitatea lui Dumnezeu și a lui Isus Cristos. (< fr. consubstantialisme)

Consumatum est! (lat. "Totul s-a sfîrșit!) – Versiunea latină a ultimelor cuvinte pe care le-ar fi rostit Isus Hristos, cînd a fost răstignit pe cruce, – după cum relatează evanghelia lui loan (XIX, 30). Grecii vechi spuneau: Tetélestai! Expresia marchează un final dureros, un deznodămînt tragic. BIB.

CRAI, crai, s. m. 1. (În basme) Împărat, rege, domnitor. ◊ Trei Crai de la Răsărit = magi din Răsărit, care au vestit nașterea lui Isus. ◊ Compus: Crai-nou = Luna în prima ei fază, când are forma unei seceri subțiri; lună-nouă. 2. Bărbat ușuratic, care se ține de chefuri, de aventuri amoroase etc.; craidon. ◊ Crai de Curtea veche = haimana, pungaș, derbedeu, desfrânat. – Din sl. kralĭ.

CRĂCIUN, crăciunuri, n. pr. n. Sărbătoare creștină care celebrează, la 25 decembrie, nașterea lui Isus Hristos. ◊ Moș Crăciun = personaj legendar, cu barbă mare albă, cu o mantie lungă roșie, care vine să împartă copiilor, în noaptea de Crăciun, jucării și dulciuri. – Probabil lat. creatio, -onis „naștere”.

CRĂCIUN ~uri n. 1) Sărbătoare creștină, simbolizând nașterea lui Isus Hristos. 2): Moș Crăciun personaj mitic despre care copiii cred că le aduce daruri în noaptea acestei sărbători. /<lat. creatio, ~onis

CREȘTIN, -Ă, creștini, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. Care aparține creștinismului, privitor la creștinism. II. S. m. și f. 1. Persoană care a primit botezul și crede în Isus Hristos. 2. (Pop.) Persoană, om, individ. – Lat. christianus.

CREȘTINISM s. n. Totalitatea formelor de credință în persoana și scrierile care conțin cuvintele și învățăturile lui Isus Hristos. – Creștin + suf. -ism (după fr. christianisme).

CRIST s. m. reprezentare a lui Isus Cristos crucificat. (< fr. christ, lat. christus, gr. khristos)

+crist (reprezentare a lui Isus Cristos) s. m., pl. criști corectat(ă)

Crist m. 1. unsul Domnului; 2. chipul lui Isus pus pe cruce: un Crist de fildeș; 3. ordin religios și militar fundat în 1317 de regele Portugaliei Dionisie I. V. Hristos și Isus.

CRUCE, cruci, s. f. I. 1. Obiect format din două bucăți de lemn, de piatră, de metale prețioase etc. așezate perpendicular și simetric una peste alta și care constituie principalul simbol al religiei creștine, reprezentând jertfa de răscumpărare pentru oameni a lui Isus Hristos. ◊ Expr. A pune cruce cuiva (sau la ceva) = a considera ca mort, definitiv lichidat, pierdut. A fi cu crucea-n sân = a fi (sau a se preface) evlavios. Cruce de aur, spun oamenii superstițioși când aud numele diavolului. 2. Figură sau desen în formă de cruce (I 1), având diferite semnificații: într-o listă de nume de persoane arată că posesorul celui însemnat cu cruce a decedat; înaintea unui cuvânt atestă vechimea mare a cuvântului respectiv; în calendar marchează o zi de sărbătoare creștină; peste un text indică semnul anulării etc. ◊ Cruce roșie = semn distinctiv al spitalelor, ambulanțelor, centrelor de asistență medicală, de prim ajutor etc. 3. Simbol al ritualului creștin, care constă dintr-un gest (semnul crucii) făcut cu degetele la frunte, la piept și, succesiv, la cei doi umeri. ◊ Expr. A-și face cruce = a) a executa simbolul crucii (I 1); b) a se minuna, a se mira tare. 4. Religia, confesiunea creștină; creștinism. 5. Termen care intră în componența numelui unor decorații, insigne etc. în formă de cruce (I 1). Crucea „Sfântul Gheorghe”. 6. Nume dat la diverse obiecte sau părți ale unor obiecte, dispuse în formă de cruce (I 1). ◊ (Tehn.) Cruce cardanică = dispozitiv mecanic de asamblare prin articulare, permițând transmiterea mișcării circulare între doi arbori care pot forma între ei un unghi oarecare. ◊ Crucea căruței = bucată de lemn pusă de-a curmezișul peste proțap. 7. Piesă de oțel, fontă, beton etc. pentru legarea a două conducte în prelungire, din care se despart două orificii laterale perpendiculare. ♦ Fiting cu patru intrări. 8. (În sintagmele) Crucea amiezii = a) punct pe bolta cerească unde se află Soarele la amiază; b) ora 12 ziua. Crucea nopții = miezul nopții. ◊ Loc. adj. și adv. În cruce = (așezat) cruciș, încrucișat. ◊ Expr. (Soarele) e cruce amiazăzi sau în crucea amiezii sau Soarele e (în) cruci sau (în) cruce amiazăzi = (e) la amiază, (ne aflăm) la ora 12 din zi. ♦ (Adverbial) Cruciș. ◊ Expr. A se pune cruce = a se împotrivi unei acțiuni, a se pune de-a curmezișul spre a o zădărnici. 9. Instrument de tortură în Antichitate, pe care osânditul îl purta adesea în spinare până la locul de execuție și pe care era apoi pironit cu cuie. ◊ Drumul crucii = suită de 14 popasuri, marcate prin picturi sau sculpturi, reprezentând patimile lui Hristos de la judecata lui Pilat până la răstignire; calvar, drumul Golgotei. ◊ Expr. A-și purta crucea = a îndura o suferință mare. 10. (Pop.; art.) Constelația lebedei, formată din cinci stele așezate în formă de cruce (I 1). 11. (Adesea la pl.) Loc unde se întretaie două sau mai multe drumuri; răscruce, răspântie. ◊ Expr. A face cruce = (despre vehicule cu orar fix) a se întâlni într-o stație, venind din direcții diferite. (Reg.) A i se face (cuiva) calea cruce cu cineva = a-i ieși cuiva cineva în cale, a se încrucișa drumurile mai multor persoane. A da cu crucea peste cineva = a întâlni pe cineva din întâmplare, pe neașteptate. A i se face cuiva calea cruce = a se deschide înaintea cuiva o răspântie; fig. a avea de ales între mai multe soluții; a se ivi piedici înaintea cuiva. ♦ (Înv.) Echipă compusă din doi până la patru soldați, care erau obligați să plătească căpeteniilor, în mod solidar, o anumită cotă de impozite. 12. (În sintagma) Cruce de voinic (sau de om) = bărbat în toată puterea; bărbat bine făcut; voinic. II. (Bot.) Compuse: crucea-pământului = plantă erbacee meliferă din familia umbeliferelor, cu tulpina și frunzele păroase, cu flori albe sau roz (Heracleum sphondylium); brânca-ursului; crucea-voinicului = plantă erbacee din familia ranunculaceelor, cu flori mari, albastre (Hepatica transilvanica). – Lat. crux, -cis.

cruce f. 1. pedeapsă greco-romană: un fel de spânzurătoare de care se legau făcătorii de rele; 2. lemnul de care fu pironit Isus; 3. fig. religiunea creștină și simbolul ei exterior: fă-ți cruce; cu crucea în sân, om sfânt și (ironic) ipocrit; a pune cruce, a scoate la vânzare (terenuri însemnate cu o cruce) și a lăsa uitării; cruce de voinic, bărbat integru (sub raportul fizic și moral), viteaz, voinic; pe crucea mea! formulă de confirmare a unui jurământ; crucea ta! înjurătură amenințătoare (uneori și desmierdătoare): cruce de aur în casă! exclamare prezervativă la pomenirea necuratului (v. ucigă-l crucea); cruce-ajută! sinonim cu Doamneăjută; și semnul crucii tras la începutul abecedarului: bățul în care era așezată fila cu cruce-ajută CR.; 4. Tr. iubită; cruce mândră, cruce dragă, cruce ’n pământ mă bagă POP. (v. frate); 5. nume a două sărbători: Crucea mare, înălțarea Crucii (14 Sept.); Crucea mică, Tăierea capului Sf, Ioan Botezătorul (29 Aug.); 6. Crucea roșie, societate înființată prin convențiunea internațională stipulată la Geneva în 1864, spre a ușura relele inevitabile ale răsboiului; membrii săi se consideră ca neutri și poartă ca semn o cruce roșie pe un fund alb; 7. medalie de vitejie în formă de cruce: Crucea Sf. Ana, Crucea Sf. Andreiu; Crucea trecerii Dunării, medalie acordată militarilor cari au trecut în Bulgaria în răsboiul pentru independență (1877); mare Cruce, cel ce are gradul cel mai înalt în unele ordine de cavalerie; 8. dispozițiune în forma crucii: fearele puse cruciș în lumina ferestrelor, lemnul pus; cruciș pe oiștea căruței; 9. pl. a) Tr. 17 snopi de grâu (cu unul d’asupra care se numește popă); b) drept la mijloc: tocmai la amiazi când va fi soarele în cruci ISP.; a se face cruce, a se încrucișa, despre drumuri (v. răscruce); 10. odinioară regiment: toate crucile de pedestrași OD.; 11. odinioară, în Mold. V. lude; 12. nume de plante: crucea-pământului, numită și brânca ursului; crucea-voinicului, plantă cu rizomul puternic și florile de un frumos albastru (Hepatica). [Lat. CRUCEM].

CRUCIADĂ ~e f. ist. Fiecare din cele opt expediții cu caracter militar, întreprinse în Orientul apropiat de feudalii din Europa, care, sub pretextul eliberării mormântului lui Isus Hristos, urmăreau cucerirea de noi teritorii. [G.-D. cruciadei; Sil. ci-a-] /<fr. croissade, it. crociata

CRUCIFIX, crucifixe, s. n. Reprezentare sculptată a lui Isus Hristos răstignit pe cruce. [Pl. și: crucifixuri] – Din fr. crucifix, lat. crucifixus.

CRUCIFIX s. n. obiect de cult reprezentându-l pe Isus răstignit pe cruce. (< fr. crucifix, lat. crucifixus)

crucifix n. reprezentarea lui Isus pironit pe cruce.

CRUCIFIX ~e n. Obiect de cult în formă de cruce cu imaginea în relief a lui Isus Hristos. [Pl. și crucifixuri] /<fr. crucifix, lat. crucifixus

CUMINECĂTURĂ ~i f. 1) Ritual creștin care constă în gustarea de către credincioși a pâinii și a vinului sfințite de preot, simbolizând trupul și sângele lui Isus Hristos; împărtășanie; grijanie. 2) Vinul și pâinea sfințite în acest scop; împărtășanie. /a cuminica + suf. ~ătură

Dați Cezarului ce-i al Cezarului... Cuvinte citate foarte des și întîlnite în multe limbi. Sînt din Evanghelie (Matei, XXII, 21). Se folosește uneori versiunea latină: Quae sunt Caesaris, Caesari. Evanghelistul Matei povestește că fariseii, vrînd să-i întindă lui Isus o cursă și să-l îndemne la nesupunere față de stăpînirea romană, l-ar fi întrebat dacă să plătească dajdie Cezarului. Isus – continuă povestitorul – simțind capcana care i se întinde, le-a cerut să-i prezinte moneda pe care vor s-o plătească; cînd i-au adus moneda, el le-a arătat efigia împăratului și le-a zis vorbele de mai sus. Prin urmare, la origine, cuvintele n-aveau de loc un sens figurat. Ele l-au căpătat ulterior, și astăzi servesc pentru a recomanda să se recunoască fiecăruia meritele, atribuția, rolul său. La Maxim Gorki (în romanul Foma Gordeev, cap. XIII) găsim o aplicare a întregului citat biblic sub o formă amuzantă și ironică. După slujba religioasă, personajul Cononov se adresează musafirilor și le spune: „Acum, după ce-am dat lui Dumnezeu, ce-i al lui Dumnezeu, dați-mi voie ca muzica să dea Cezarului ce-i al Cezarului”. BIB.

deicid [At: COSTINESCU / P: de-i~ / Pl: ~izi / E: fr déicide] (Liv) 1-2 sm Persoană care ucide (un zeu sau) pe Dumnezeu. 3 (Spc) Ucigaș al lui Isus. 4-5 sn (Rar) Ucidere (a unui zeu sau) a lui Dumnezeu.

deicid m. ucigaș al lui Isus, fiul lui Dumnezeu.

despuietor, ~oare [At: COD. VOR. 149/1 / V: ~poiăt~, ~poiătoriu, ~poi~, ~poit~, ~poliat~, ~it~, ~itoriu, ~unetoriu / Pl: ~i, ~oare / E: despuia + -tor] 1-2 smf, a (Persoană) care jupoaie de piele. 3-4 smf, a (Persoană) care dezbracă pe cineva până la piele. 5 smf (Înv) Stăpân. 6 smf (Înv) Domn. 7 sm (Înv) Epitet dat lui Isus Hristos. 8 sf (Înv) Epitet dat Fecioarei Maria. 9-10 smf, a (Persoană) care cojește legume, fructe. 11-12 smf, a (Persoană) care desprinde boabele de pe cocean. 13-14 smf, a (Persoană) care curăță foile de pe știuleți. 15-16 smf, a (Persoană) care defrișează păduri. 17-20 smf, a (Persoană) care își însușește prin mijloace necinstite (tot) ceea ce are mai de preț cineva. 21-22 smf, a (Persoană) care dispune în mod nedrept să se ia bunurile celui asuprit. 23-24 smf, a (Persoană) care depopulează un ținut. 25-26 smf, a (Persoană) care privează pe cineva de un drept de care se bucurase mai înainte.

dinar m. 1. veche monedă romană în valoare de zece ași: Isus fu vândut pentru 30 de dinari; 2. veche monedă în Moldova în valoare de un leu: cu dinari moldovenești și cu grivne muntenești POP.; 3. ban în genere: jucătorul ce aruncă ultimu-i dinar. [Gr. mod.].

docetism sn [At: DN² / E: fr docétisme] Erezie de la începuturile bisericii creștine, care susținea că Isus Hristos nu ar fi fost om decât în aparență.

DOCETISM s. n. erezie de la începuturile bisericii creștine care susținea că Isus Cristos nu ar fi fost un om decât în aparență. (< fr. docétisme)

DOMN, domni, s. m. 1. Termen de politețe pentru un bărbat. ♦ (Fam.; la voc.) Termen impersonal de adresare care însoțește de obicei o frază exclamativă, interogativă etc. ♦ Soț. ♦ (Pop.) Orășean. 2. Persoană care are autoritatea, posibilitatea de a face ceva; stăpân. 3. Titlu purtat de suveranii Țării Românești și ai Moldovei; voievod, domnitor; persoană care purta acest titlu. 4. Dumnezeu; Isus Cristos. ◊ Expr. A da (sau a lăsa pe cineva) în plata (sau mila) domnului = a lăsa (pe cineva) în pace, a(-l) lăsa să facă ce vrea; a ignora. ♦ (La voc.) Exclamație, invocație impersonală exprimând mirare, amărăciune, surpriză. Doamne, ce vorbă ți-a ieșit din gură! ◊ Expr. Vezi, doamne = chipurile, vorba vine. [Voc. (1-3) domnule, dom’le, (4) doamne; nom., voc. și (1) domnu, don’, dom’] – Lat. dom(i)nus.

domn, -i, s.m. – 1. Persoană care are autoritatea, posibilitatea de a face ceva. Proprietar de pământ, grof (D. Pop 1978): „Cela ce e îmbrăcat cu haine nemțești (orășenești), cu excepția jidanilor” (Țiplea 1906); „Cei mai mari domni sunt cei de la cătane” (Țiplea 1906); „Prin domni, țăranul (maramureșean) înțelegea, înainte de război (Primul Război Mondial) pe stăpânii politici și administrativi, adică pe unguri” (Papahagi 1925: 87). 2. De rang înalt, nobil; domnitor, voievod. 3. „În limba veche, domn înseamnă gospodar sau țăran liber, dar și stăpân. Cu această funcție el apare invocat și în incipitul unor colinde: Cel domn bun să veselește sau Scoală-mi-te, domnuț bun / Și scoală și slujnicele / Să măture tăt curțile” (Bilțiu, Acta Musei, 2004: 110). 4. Dumnezeu: „Șade Domnu Dumnezău, / Șede-n lance rădzămant” (Papahagi 1925: 233). 5. Isus Cristos: „Ș-o făcut Domnu Hristos / Pă Adam foarte frumos” (Papahagi 1925: 232). – Lat. dom(i)nus.

DOMN, domni, s. m. 1. Termen de politețe pentru un bărbat. ♦ (Fam.; la voc.) Termen impersonal de adresare care însoțește de obicei o frază exclamativă, interogativă etc. ♦ Soț. ♦ (Pop.) Orășean. 2. Persoană care are autoritatea, posibilitatea de a face ceva; stăpân. 3. Titlu purtat de suveranii Țării Românești și ai Moldovei; voievod, domnitor; persoană care purta acest titlu. 4. Dumnezeu. ♦ Isus Hristos. ◊ Expr. A da (sau a lăsa pe cineva) în plata (sau mila) Domnului = a lăsa (pe cineva) în pace, a(-l) lăsa să facă ce vrea; a ignora. ♦ (La voc.) Exclamație, invocație impersonală exprimând mirare, amărăciune, surpriză. Doamne, ce vorbă ți-a ieșit din gură! ◊ Expr. Vezi, Doamne = chipurile, vorba vine. [Voc. (1-3) domnule, dom’le, (4) doamne; nom., voc. și (1) domnu, don’, dom’] – Lat. dom(i)nus.

domn sm [At: COD. VOR. 39/4 / P și: (pfm) dom’, don’ / Pl: ~i / E: ml dom(i)nus] 1 Persoană care are autoritate asupra altora Si: stăpân. 2 Persoană care guvernează un oraș, o provincie, o țară Si: stăpânitor, (înv) biruitor (3), (îvr) despuitor (1), oblăduitor, ocârmuitor, voievod, vodă, principe, prinț, domnitor. 3 (Înv; îe) Schimbarea ~ilor, bucuria nebunilor Exprimă bucuria poporului la fiecare nouă domnie, care provenea din speranța că traiul va fi mai bun. 4 (Pop; îs) ~ de rouă Personaj fantastic din basme și legende. 5 (Fig; pex) Persoană mândră, cu pretenții mari. 6 (Îf) Domnul Dumnezeu. 7 (Îf) Domnul Isus Cristos. 8 (La vocativ) Invocație impersonală care exprimă mirare, amărăciune etc. Doamne, ce greu a fost! 9 (Pfm; îe) Vezi ~ sau, înv, au ~ Vorba vine. 10 (Pfm; îe) A da (sau a lăsa) pe cineva în plata ~ului A-l lăsa să facă ce vrea. 11 (Înv) Boier (1-2). 12 (Înv) Înalt funcționar. 13 (Înv; Trs; îs) ~ de steag Comandant de batalion. 14 (Îvr; Mar; îs) ~ii pământului Ofițeri. 15 (Îvp) Orășean. 16 Termen politicos de adresare pentru un bărbat. 17 Bărbat (1-2). 18 Soț. 19 Învățător. 20 Profesor.

DOXOLOGIE, doxologii, s. f. Cântare liturgică de preamărire a lui Dumnezeu sau a lui Isus Hristos. – Din ngr. doxologhía.

Ecce homo! (lat. „lată omul!”) – Sînt cuvintele pe care, potrivit evangheliei lui loan (cap. XIX, versetul 5), le-ar fi rostit Pilat, prezentindu-l mulțimii pe Isus, cu cununa de spini pe cap și cu o trestie drept schiptru. Împrejurările în care ele au fost folosite mai tîrziu și se folosesc și astăzi, sînt variate: cînd arătăm pe cineva care e slab și prăpădit, sau cînd vestim sosirea unui oaspe mult așteptat, sau cînd tu însuți, făcîndu-ți intrarea într-un cerc intim, te anunți pe un ton glumeț: Ecce homo! (adică: „Iată-mă-s!”). Mai rar se întrebuințează versiunea greacă ἰδοὺ ὁ ἄνθρωπος care are absolut același înțeles. Picturi celebre de Corregio, Tizian, Van Dyck, Rembrandt, Poussin, Albrecht Dürer… sînt intitulate Ecce homo. Prima poezie din volumul De vorbă cu mine însumi al lui lon Minulescu, dedicată lui însuși, poartă titlul simbolic: Ecce homo. BIB.

*ecleziástic, -ă adj. (vgr. ekklesiastikós). Bisericesc, relativ la biserică, la cler: istorie ecleziastică. S. m. O carte a Vechĭuluĭ Testament scrisă de Isus fiu luĭ Sirah.

Emmaus n. sat în Iudea, aproape de Ierusalim, unde Isus, sculat din morți, se arătă la doi din apostolii săi.

engolpion n. iconiță de aur sau de smalț pe care arhiereii o poartă pe piept: ea reproduce chipul lui Isus sau a sfintei Fecioare (de aceea se mai numește panaghia, panaghion): ca un engolpion tocmai de minuni săvârșitor PANN. [Gr. mod.].

epifanie s. f. Arătare a lui Isus Cristos oamenilor, magilor; (p. ext.) revelație a unei realități sacre, mitice; (fig.; poet.) revelație a unei lumi nevăzute. (< fr. épiphanie, gr. epiphania, apariție)

EPITAF ~uri n. 1) Inscripție funerară făcută pe placa de la mormântul cuiva. 2) Poezie scrisă cu prilejul morții cuiva. 3) bis. Bucată de stofă, pe care este reprezentată imaginea lui Isus Hristos mort; aer. /<ngr. epitaphion, fr. épitaphe

epitaf sn [At: GHEORGACHI, ap. LET. III, 312/9 / V: (înv) ~iu (îvr) ~ie sf, ~ion, ~ium / S și: (înv) ~taph / Pl: ~uri, (îvr) ~e, ~i sm / E: fr épitaphe, lat epitaphium, ngr ἐπιτάφιον] 1 Obiect de cult constând dintr-o bucată de stofă pe care este brodată scena punerii în mormânt a lui Isus Hristos. 2 Inscripție funerară, în versuri sau în proză, cuprinzând elogiul defunctului sau o sentință morală. 3 (Pex) Placă cu o inscripție funerară. 4 Compoziție lirică de dimensiuni restrânse scrisă cu prilejul morții cuiva, în scopul evocării personalității defunctului. 5 (Înv) Vecernie din vinerea Paștelui care are loc în amintirea înmormântării lui Iisus Hristos. 6 (Înv) Carte bisericească care conține epitaful (5). corectat(ă)

EPITAF, epitafuri, s. n. 1. Inscripție funerară, în versuri sau în proză, cuprinzând elogiul defunctului sau o sentință morală; p. ext. placă cu o inscripție funerară. ♦ Poezie epigramatică având ca pretext moartea (imaginară) a unei persoane. 2. Obiect de cult care constă dintr-o bucată de stofă pe care este brodată o scenă reprezentând punerea în mormânt a lui Isus Hristos; aer² (2). – Din ngr. epitáfion, fr. épitaphe.

EPITAF, epitafuri, s. n. 1. Inscripție funerară, în versuri sau în proză, cuprinzând elogiul defunctului sau o sentință morală; p. ext. placă cu o inscripție funerară. ♦ Poezie epigramatică având ca pretext moartea (imaginară) a unei persoane. 2. Obiect de cult care constă dintr-o bucată de stofă pe care este brodată o scenă reprezentând punerea în mormânt a lui Isus Cristos; aer² (2). – Din ngr. epitáfion, fr. épitaphe.

EVANGHELIE ~i f. 1) Parte a Bibliei, recunoscută numai de creștini, care cuprinde faptele și învățătura lui Isus Hristos. 2) Pasaj biblic care se citește sau se cântă în timpul slujbei religioase creștine. 3) glumeț Lucrare care cuprinde principiile fundamentale ale unei doctrine. [G.-D. evangheliei] /<sl. evanghelije

EVANGHELIE, evanghelii, s. f. 1. Vestea cea bună despre împărăția lui Dumnezeu și despre mântuire, mesajul sau conținutul acesteia cuprins în predica și învățătura lui Isus Hristos. 2. Tradiția orală a predicii lui Isus; istoria vieții pământene a Fiului lui Dumnezeu întrupat; predica și învățătura lui Isus spuse în primele patru cărți ale Noului Testament, atribuite celor patru evangheliști, fiecare cuprinzând Evanghelia (1) în întregime, dar prezentată într-un mod propriu autorului. ♦ Evangheliar. ◊ Expr. Literă (sau cuvânt) de evanghelie = lucru absolut sigur, mai presus de îndoială. A-și băga (sau vârî) capul (sănătos sau teafăr, zdravăn etc.) sub evanghelie = a-și cauza singur neplăceri, încurcături. ♦ Fiecare dintre capitolele din această carte, care se citesc în timpul serviciului divin. [Var.: (pop.) vanghelie s. f.] – Din sl. evangelije.

FLORII f. pl. Sărbătoare creștină în cinstea intrării lui Isus Hristos în Ierusalim, care cade în duminica dinaintea Paștelui; Duminica Floriilor. /<lat. florilia

Graal (St.) n. vas care, după tradițiunile medievale, conținea sângele lui Isus; el a devenit subiectul mai multor romane din ciclul Mesei rotunde.

HĂTMĂNI vb. (Mold.) A guverna. [Isus Navi] au hătmănit izraileanilor. DOSOFTEI, VS; cf. N. COSTIN. Etimologie: hatman + suf. -i. Vezi și hatman, hătmănie. Cf. c. h i v e r n i, c h i v e r n i s i (1), ispravnici, s c h i v e r n i s i (1).

Hillel m. celebru doctor iudeu, născut la Babilon, ale cărui învățăminte le urmă Isus (75 a. Cr. – 10 d. Cr.).

HRISTOS s. (BIS.) Isus, Mesia (art.), Mântuitorul (art.).

Hristos m. supranumele lui Isus. [Adică „Unsul”, traducere grecească după ebraicul Messiah].

ICOANĂ, icoane, s. f. 1. Termen generic pentru orice imagine creștină sacră (reprezentându-l pe Isus Hristos, pe Maica Domnului, un sfânt sau scene cu teme religioase) realizată în diferite tehnici și folosită ca obiect de cult. ♦ P. ext. (Înv.) Tablou, desen, ilustrație. 2. Fig. Imagine, chip. – Din sl. ikona.

iezuit m. 1. membru al Societății lui Isus, ordin religios fundat de Sf. Ignațiu de Loyola în 1534, distrus de Clement XIV în 1773 sub presiunea Curților europene și restabilit de Piu VII în 1814; 2. fig. ipocrit.

*ĭezuít, -ă m. Membru al societățiĭ luĭ Isus (lat. Iesus), un ordin religios fundat contra ereziiĭ de sfîntu Ignațiu de Loyola la 1534, suprimat de papa Clement XIV la 1773 și restabilit de papa Piu VII la 1814. Fig. Ipocrit și șiret (după dușmaniĭ lor). Adj. Ĭezuitic.

Iisus v. Isus

*incarnațiúne f. (lat. incarnátio, -ónis). Întrupare. Acțiunea pin care Isus Hristos s’a făcut om, unind natura divină cu forma umană (la catolicĭ). – Și -áție.

*incarnéz v. tr. (lat. incarnare, d. caro, carnis, carne). Întrupez. V. refl. Mă întrupez (vorbind de Isus Hristos, la catolicĭ). – Și înc-.

I.N.R.I. (lat.: Iisus Nazarenus Rex Iudaeorum), prescurtare însemnând „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”; inscripționată, din ordinul lui Pilat din Pont, pe crucea pe care a fost răstignit Hristos (ca o justificare a condamnării). În tradiția creștină, crucile celor decedați poartă această inscripție.

Ioan m. numele unui mare număr de sfinți: IOAN BOTEZĂTORUL (St.), vărul și înaintemergătorul lui Isus, decapitat din porunca lui Irod (32); prăznuit la 7 Ianuarie. ║ IOAN EVANGELISTUL (St.), unul din cei 12 apostoli, autorul unei Evanghelii și al Apocalipsului (7-101): serbat 8 Maiu. ║ IOAN (St.), V. Hristostom, Damaschin, Scărariu.

IORDAN ~e n. rel. Sărbătoare prin care se cinstește botezul lui Isus Hristos; bobotează. /<sl. iordanu

Ispas, s.n. – (pop.) 1. Sărbătoare precreștină de pomenire a morților (a moșilor și strămoșilor), marcată prin ospăț funerar și danii. La mijlocul lunii iunie sunt pomeniți moșii de Ispas, care urcă la cer. În Maramureș, moșii se pomeneau în cimitir, unde se ofereau colaci copiilor. Riturile acestui cult se regăsesc în Rosalia romanilor și Florilia daco-românilor. 2. Sărbătoare religioasă creștină suprapusă peste vechiul cult de pomenire a morților. Înălțarea Domnului. Simbolul iertării păcatelor și a mântuirii prin moartea lui Isus. Se sărbătorește la 40 de zile după Paști. „Când a si pe la Ispas / Noi ți-om da urdă și caș” (Memoria 2001: p.3). De Ispas, „fetele caută să aducă mătrăgună pe joc, pe lucru, pe măritat, dar și pe ură” (Memoria 2004-bis: 1186). 3. Paștile Cailor, tradiție de sorginte creștină legată de Ispas. Ziua în care pot fi sloboziți caii să pască unde vor, să se sature odată pe an, cum le-a hărăzit Maica Domnului, în noaptea în care s-a născut Isus: „Si-aț, voi cai, blăstămați, / Șohănit să n-aveț saț / Numa’ vara la Ispas, / Ș-atuncea numai un ceas” (Papahagi 1925: 233). – Din sl. sǔparǔ „mântuitor” < praznic supasa vuznesenja „sărbătoarea ridicării la cer a Mântuitorului”.

ISPAS n. (în religia creștină) Sărbătoare în cinstea înălțării lui Isus Hristos (care se marchează la patruzeci de zile după Paște). /<sl. supasu

Isus/Iisus s. propriu m.

Isus m. («Mântuitorul»), numit și Hristos («Unsul lui Dumnezeu»), născut la Betleem din sfânta Fecioară, fu răstignit la vârsta de 33 de ani din ordinul guvernatorului roman Ponțiu Pilat. Data nașterii sale (25 Dec.) indică începutul erei actuale și divinitatea sa deveni dogma fundamentală a creștinismului.

!Isus s. propriu m.

Iuda (trădător al lui Isus) s. propriu m.

Iuda (Iscarioteanul) m. 1. unul din cei 12 apostoli; trădă pe Isus și se spânzură de disperare; 2. fig. tipul trădătorului.

ÎMPĂRTĂȘANIE ~i f. 1) Ritual creștin constând în gustarea unor bucățele de pâine (anafură) cu vin roșu sfințite de preot, simbolizând trupul și sângele lui Isus Hristos; grijanie; cuminecătură. 2) Amestec de anafură cu vin roșu sfințite în acest scop; cuminecătură. [G.-D. împărtășaniei; Sil. -ni-e] /a împărtăși + suf. ~anie

întru prep. (întru mulți ani, întru tot/toate, Cred întru Domnul nostru Isus Cristos.)

ÎNTRUPARE, întrupări, s. f. Acțiunea de a (se) întrupa și rezultatul ei; concretizare, personificare; (concr.) trup, ființă. ♦ Doctrină creștină esențială, potrivit căreia Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat în Isus Hristos, devenind astfel și Dumnezeu și Om, cele două naturi, divină și umană, îngemănate într-o unitate personală. – V. întrupa.

ÎNVIERE s. f. Acțiunea de a învia. ♦ Cea mai mare sărbătoare creștină, de Paște, care celebrează învierea din morți a lui Isus Hristos, după răstignirea pe cruce; slujba din noaptea premergătoare acestei sărbători. [Pr.: -vi-e-] – V. învia.

jidov m. 1. jidan: jidovul rătăcitor, personaj din legendele medievale, numit și Ahasverus, condamnat a rătăci până la sfârșitul lumii, fiindcă insultase pe Isus purtându-și crucea în spinare; 2. pop. uriaș: de când cu Jidovii și cu Tătarii, locuțiune ce deseamnă o adâncă vechime pe care țăranul o atribue ruinilor străvechi și colosale (ce le numește Jidova). [Slav, JIDOOVINŬ (cf. boier scurtat din boiarin); sensul de «uriaș» se rapoartă la caracterul păgân, (după concepțiunea ortodoxă) a acestui popor biblic depărtat în timp și în spațiu (cf, bulg. JID, uriaș)].

LABARUM s. n. Stindard imperial roman, purpuriu, pe care Constantin cel Mare a pus crucea și monograma lui Isus Hristos. – Cuv. lat.

LABARUM s. n. Stindard imperial roman pe care Constantin cel Mare a pus crucea și monograma lui Isus Cristos. – Cuv. lat.

*lábarum n. (lat. labarum). Steag format dintr’o suliță lungă străbătută de un băț de care atîrna o bucată de purpură și care avea deasupra áchila romană, ĭar de la împăratu Constantin semnu cruciĭ și literele I. C., adică Isus Hristos (lat. Ĭesus Christus).

Lazăr m. 1. fratele Martei și Mariei, înviat de Isus; 2. numele leprosului, într’o pildă evangelică.

MADONĂ, madone, s. f. 1. Reprezentare plastică a Maicii Domnului (având în brațe pe Isus); p. gener. Maica Domnului. 2. Fig. Personificare a perfecțiunii feminine. ♦ (Ir.) Femeie cu atitudini prefăcute, care simulează nevinovăția; mironosiță. – Din it. madonna, fr. madone.

MADONĂ, madone, s. f. 1. Reprezentare plastică a Fecioarei Maria cu pruncul Isus; p. gener. Maica Domnului. 2. Fig. Personificare a perfecțiunii feminine. ♦ (Ir.) Femeie cu atitudini prefăcute, care simulează nevinovăția; mironosiță. – Din it. madonna, fr. madone.

MAG magi m. 1) (în antichitate) Preot la popoarele orientale. 2) Persoană care prezice viitorul (după poziția aștrilor). 3) fig. Om învățat; persoană atotștiutoare; filozof. 4) Persoană care face vrăji; vrăjitor. 5) (în religia creștină) Rege mitic despre care se spune că ar fi venit din orient la Bethleem să se închine lui Isus Hristos, la nașterea lui. 6) fig. Persoană care duce sau aduce vești; vestitor. /<sl. magu

mag m. 1. preot la vechii Perși: magul, paza răzbunării, a citit semnul întors EM.; 2. pl. cei trei înțelepți din Orient, sau Craii dela Răsărit, cari veniră la Betlehem să se închine lui Isus.

MAG, magi, s. m. Preot la unele popoare orientale din Antichitate; p. ext. învățat, filosof; astrolog; vrăjitor. ♦ (În religia creștină) Fiecare dintre cei trei regi veniți din Orient să se închine lui Isus la nașterea Sa. ♦ Fig. Sol, vestitor. – Din sl. magŭ.

MAG, magi, s. m. Preot la unele popoare orientale din antichitate; p. ext. învățat; filozof; astrolog; vrăjitor. ♦ (În religia creștină) Fiecare dintre cei trei regi veniți din Orient să se închine lui Isus la nașterea sa. ♦ Fig. Sol, vestitor. – Din sl. magŭ.

MAICĂ, maici, s. f. I. 1. (Pop.) Mamă. ◊ Maica Domnului (sau Precista) = mama lui Isus Hristos. ♦ Termen de politețe folosit pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (mai) în vârstă; termen afectiv cu care o femeie se adresează copiilor ei sau unei persoane mai tinere. 2. Călugăriță; termen cu care cineva se adresează unei călugărițe. II. Fig. (Pop.) Izvor, cauză, origine. – Din bg., sb. majka.

MÁICĂ s. f. I. 1. (Învechit; astăzi regional și familiar, uneori cu sens hipocoristic; adesea determinat de un adj. pos.) Mamă (I 1). Elu-și părăsi maicâ-sa de se duse în Țarigrad. MOXA, 388/25, cf. 357/6. Își aleasără maicile lor și mai luară cineși cîte o fimei dintru ale lor... iară pre celelalte pre toate le omorîră. HERODOT (1645), 205. Maica (m u m a munt.) ceaia ce-ș va vinde fata pre bani. PRAV. 177, cf. 214. Fără tată, fără maică și fără rudenie. N. TEST. (1648), 295^r/28. Tatăl le fusease ellin, iară maica creștină. DOSOFTEI V. S. octombrie 98^r/18. Tată-mieu și maică-mea mă părăsiră (a. 1680). GCR I, 248/8. Părintele maicei măriei tale. BIBLIA (1688), [prefață] 7/34, cf. [prefață] 7/22. Beserica Albă, carea este zidită de maică-sa, de Doamna Anastasia. N. COSTIN, LET. II, 51/34. De un neam di pe maică cu Șerban vodă. NECULCE, L. 88, cf. AMIRAS, LET. III, 166/19. A grăi, de la maice și de la mamce ne deprindem. CANTEMIR, IST. 82. Maica tînârului duce o parte de zăstre la coliba fetii. IST. AM. 90^r/16, cf. AETHIOPICA, 24^v/24. Testamentul împărătesei Maria, maicei prințesei, au perit între altele, AR (1829), 180²/7. Toți oamenii se împărtășesc din durerile maicilor lor. MARCOVICI, C. 21/7. Maica sa... îi zicea: „Unde vrei să mergi, fiiul mieu?” DRĂGHICI, R. 5/15, cf. 26/17. Gîndeam la maică- mea. NEGRUZZI, S. I, 57, cf. 28, 251. Glasul maicei mele. . . Veni să mă dezmierde din cerul fără nori. ALECSANDRI, P. I, 128. Feciorul nu ieși din hotărîrea maicâ-sa. CREANGĂ, P. 4. Să nu facă maicelor sale... necaz și supărare. MARIAN, NU. 13. Petre s-a certat rău cu maică-sa. REBREANU, R. II, 219. Obrazul maică-sa parcă era un portret neclintit. SADOVEANU, B. 89, cf. 105. În pîntecele maicii-si. TEODORESCU, P. P. 250. Că n-am taică să mă ție, Nici maică să mă mîngîie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 209. Spune, bade, maică-ta, Că cu sila nu te-oi lua. id. ib. 272. Dzîua bunî cî-ș luarî Di la taicî, di la maici, Di la fraț, di la surori, MAT. FOLK. 1463, cf. 1348, 1349, 1541. Oare ce și-i spun maichii și mă creadă? ALR II 3248/316, cf. ALRM I/II h 215. Îi plăcea maichii hora și luă bărbat cimpoiaș, se spune cînd cineva găsește chiar omul sau situația care i se potrivește. Cf. ZANNE, P. IV, 378. ◊ (În formule exclamative de compătimire, de mirare etc.) Ce trăgea! vai de maica lor. DiONISIE, C. 164. ◊ (În imprecații) Iau colea busuiocul, și-l vîr în agheazmâ, și-l ard cu ea, de-i iese sufletul, maica ploii lui! CĂLINESCU, E. O. II, 300. ◊ Maică de-a doua oară v. o a r ă. ◊ Expr. De cînd maica m-a făcut = de cînd sînt pe lume; (în construcții negative) niciodată (pînă acum). De cînd maica m-a făcutu, Zile bune n-am avutu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 22, cf. ZANNE, P. IV, 477. ◊ (La vocativ, ca termen cu care se adresează cineva mamei sale) O, maica mea, căci plîngi pentru mine și suspini așa tare. CHEIA ÎN. 2^v/8. Nu sînt vreadnic a mă însoți spre nuntă cu ceaia ce iaste roabă împreună cu mine ? Pentru ce, o, maică? AETHIOPICA, 33^v/24 O! maică, înger dulce! O! maica mea iubită! ALECSANDRI, P. I, 194. Lasă-mă, maică, să zac. JARNIK-BÎRSEANU, D. 96, cf. 173, 193. Maico, din copiii tăi Toți au casă, Toți au masă, Numai eu trag la pedeapsă. id. ib. 180, cf. 197, 447, MAT. FOLK. 1300, cf. 819. ◊ Fig. Au zămislit o fată care iaste maica tuturor noroadelor a Americii. IST. AM. 87^v/19. Maica Roma cea bătrînă Mi-a pus arma asta-n mînă. Și mi-a zis cu glasul său: Fiul meu, alesul meu! ALECSANDRI, P. II, 12. ♦ Maica domnului = a) (ca nume propriu) mama lui Iisus Hristos, Fecioara Maria. V. n ă s c ă t o a r e a. Ieraclie închină cetatea Fecioareei și Maiceei Domnului. MOXA, 375/34. Bătrîna a ieșit clătinind din cap și zicînd: Maica Domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I, 27. Formulele „Doamne, Maica Domnului” și „Dumnezeu și Maica Domnului” sînt stereotipe. PAMFILE, S. T. 30, cf. RĂDULESCU-CODIN, Î, 111. Nu știe canonu Maichii Domnului, ALR II/I h 142. (Cu determinantul schimbat) Grădina Maicăi Preacestii (a. 1700). GCR I 340/13. Dar cutare babă de ce nu-și mărită fetele, Maică Precistă? RĂDULESCU-CODIN, Î. 112, cf. ȘEZ. II, 143. Curat, luminat, Ca Maica lu Dumnezeu Ce l-a lăsat. MAT. FOLK. 1607. Maica Dumnezeului. ib. 1610. A așternut Maica Preacurată, Domnului nostru Isus Hristos, piatră. PAMFILE, B. 24. Numai Maica Sfîntă-Maria L-a auzit. id. ib. 27; b) (Bucov.) numele unei stele „care se află lîngă lună” (PAMFILE, S. T. 30); luceafărul de dimineață (id. ib., cf. id. CER. 155); c) (Entom.; rar) vaca-domnului. Îl mai mîngîie însă pe greier iubirea și laudele pe care o mulțime de maica-domnului – gîngăniile cele roșii stropite cu negru – i-o arătau. GÎRLEANU, L. 27. ♦ (Regional) Mamă vitregă. ALRM I/II h 217. ♦ (Rar) Animal femelă (în raport cu puii săi). Maica la pui cată hrană. CONACHI, P. 295. Mielul blînd suge la doo maice. NECULCE, L. 134. 2. (La vocativ, făcînd adesea grup cu alt vocativ sau, la genitiv, ca determinant al unui apelativ în cazul vocativ) Termen de dezmierdare cu care femeia se adresează copiilor ei sau, p. ext., (familiar) unei persoane mai tinere. Cf. m a m ă. Catincuțo maică, tu ca una ce ești mai micuță, trebuie să te supui. GORJAN, H. IV, 170/5. Unde vă duceți, maică? îi întreabă o bătrînă. CAMIL PETRESCU, O. III, 180. Mulțumesc, maică, să trăiești. GALAN, Z. R. 165. Radule, voinicul maichii, Taci, maică, nu te-ntrista, Nu-ți face inimă rea. pop., ap. ODOBESCU, S. II, 431. Corbeo maică, aici ești? Corbeo maică, mai trăiești? TEODORESCU, P. P. 518. ◊ (Regional, la genitiv, cu elipsa apelativului în cazul vocativ) Sârută-i mîna [maistorului Vasi], maichii! POP., ap. TDRG. 3. (Regional, de obicei determinat prin „bătrînă”, „bună”, „mare”) Bunică. Cf. LIUBA-IANA, M. 24, H XVIII 146, AHR. FOLK. III, 134, ALRM I/II h 238. 4. (Învechit și popular, de obicei urmat de un nume propriu) Termen de politețe folosit pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (mai) în vîrstă, care impune respect. Cf. m a m ă. Jupînease, care matroane le dzîc, adică maice. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 155/19. Maica-mpărăteasă prea-i căruntă pe la frunte, Ca să ducă singurică grija trebilor mărunte. EFTIMIU, Î. 21. Uite, maică Ioană, că ăl mare nu lasâ-n pace pe cocoși. REBREANU, R. I, 151, cf. ALRM I/II h 286. ◊ Compuse: maica-calea sau maica-călătoarea, maica-bătrînă, maica-boalelor = denumiri populare eufemistice ale ciumei. CANDREA, F. 222, cf. 137. ♦ Titlu de respect dat de biserică martirelor creștine. Prea cuvioasa maica noastră Theodora (a. 1698). GCR I, 319/10. Această prea cuvioasă maica noastră Anna. MINEIUL (1776), 180^r1/8. 5. Călugăriță. Cf. s o r ă. Au răscolit de-a-fir-a-păr toate chiliile maicelor. CREANGĂ, A. 74, cf. id. p. 110, 115. De mică o crescuse maica Fevronia și acu o avea la ascultare, SĂM. VI, 63. Maica de gazdă pășea in vîrful picioarelor. C. PETRESCU, Î. II, 242. Drumul... pînă la mănăstirile de maice... îl faci cam în două ceasuri. GALACTiON, O. 204. Două maici stau de vorbă, potolit, într-un capăt de cerdac. SADOVEANU, O. IV, 159. Maicile și asistența... ieșiră din cimitir și reintrarâ în curtea mînăstirii. CĂLINESCU, S. 754, cf. ALR II/I MN 96. ◊ (Regional) Maica și călugărul = numele unui joc care se joacă la priveghi. PAMFILE, J. I, 291. II. F i g. 1. Izvor, cauză, origine. Sîrguința este maica tuturor faptilor bune. DRĂGHICI, R. 141/7. Mîndria... este maica rătăcirilor din lume. CONACHI, P. 264. 2. Ocrotitor, apărător, protector; îndrumător. V. p a t r o n. Atâtea cărți făcînd, le-ai dat maicii bisearicii a să citi. BIBLIA (1688), [prefață] 7/58. Dîrjia și semeția... este maica și sora lor... și nu s-ar feri, d-ar fi cu putință, însuși cu Dumnezeu să se lupte. CANTEMIR, ap. BĂLCESCU, M. V. 656. Maica cea de obște a tuturor, sf[î]nta besearecă (a. 1765). GCR II, 78/29. – Pl.: maici și (rar) maice. – Gen. dat. și: (învechit) maicei, (învechit și regional) maicăi, (regional) maichii, maichei; voc.: maică și maico.Din bg. майка, scr. majka.

MĂRTURISI vb. IV. 1. Tranz. (învechit ; complementul indică o credință, o învățătură morală ; folosit și a b s o l.) A susține, a propovădui, a predica, a propaga, a răspîndi; (învechit, rar) a mărturi (1). Cuteadză Pavle, cumu mărrturrisiși ceaia ce e de menre întru Ierusalim, așa se cade și în Rrimu a mărturisi. COD. VOR. 50/11, cf. 20/17, GCR 1, *4/30. Și îmblînd Isus în cetățile toate și orașele, învăța în gloatele lor și mârturisiia evanghelie împărăției. CORESI, EV. 250, cf. 90, 468. Ioan Botezătorul mârturisiia în pustiia iudeilor și grăiia. id. TETR. 4, cf. 6, GCR I, 20/28. Mărturisiți întru toate limbile și în toate semențiile pocăință. VARLAAM, C. 128, cf. GCR I, 115/33. Așijderea și ap[o]s[to]lii mărturisesc din psaltire (a. 1 651). GCR 1, 153/24. Și mărturisea în Colose, orașul Frighiei. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 142^v/22, cf. februarie 71^r/24, octombrie 86 /5. Și vei mărturisi lor poruncile lui D[u]mn[e]zău și legea lui. BIBLIA (1688), 52²/2, cf. 350²/5. ◊ I n t r a n z. Pentru H[risto]s vei mărturisi. MINEIUL (1776), 160^r1/22, cf. 168^v1/27. 2. T r a n z. (Folosit și a b s o l.) A declara, a spune, a afirma, a arăta, a relata, a susține ; s p e c. a face o depoziție (în calitate de martor) în fața unei instanțe (de judecată, de cercetare) ; p. e x t. a confirma, a adeveri (un fapt săvîrșit, văzut sau auzit) ; (învechit, rar) a mărturi (2). Deaci mărrturisescu voao, în dzua de astădzi, că curatu-s eu-s de sîngele tuturoru. COD. VOR. 22/2. Audziți, oaminii miei și mărturisi-voiu voao, Is[rai]l, se ascultare mine. PSALT. SCH. 266/2, cf. PSALT. 168, CORESI, EV. 75, 147, 170, 337. Adecă eu popa Domitru mărturisăsc cu suvletul meu că acestu cal e de la mene și pre dere[p]tate (începutul sec. XVII). ROSETTI, B. 68. De cîte ori s-ați mînca de aceasta pîine. . . moartea lui D[u]mn[e]zău să mărturisiți (a. 1618). GCR I, 52/8. Iară din cetatea aceaia mulți crezură din samareani pentru cuvîntul muierei ce mârturisiia: că mi-au zis toate cîte am făcut (a. 1643). id. ib. 109/14, cf. HERODOT (1645), 257, PRAV. 234. Cela ce va arăta la giudeț cum cutare martur ce mărturiseaște împotriva lui nu iaste om de credință. . . nu să va certa ca un suduitoriu. EUSTRATIE, ap. GCR I, 122/39. Nu mărturisi strîmbu. N. TEST. (1 648), 25^r/16. Mai mult au lucrat decît alalți toți, cum mărturiseaște el singur. ib. 202^v/2, cf. 299^v/26. Mărturiile ce vor mârturisă pentru cal și pentru bani cum i-ar fi întorsu. . . să și giure (a. 1668). BUL. COM. IST. IV, 186. Pre acest Pătru vodă îl mărturisesc moldovenii într-un letopiseț al lor cum că nici au avut nici vor avea domn bun și blînd și milostiv și ca un tată tuturor (sfîrșitul sec. XVII). MAG. IST. I, 222/19. Ei toți mărturisască de nu este așa. N. COSTIN, LET. II, 27/19. Dac-au vădzut că mărturisește așe sluga lui, n-au avut ce mai răspunde. NECULCE, L. 35, cf. GCR II, 50/23. Tot adeverul lucrului vor mărturisi. CANTEMIR, IST. 67. Paținachii sînt prăsiți dintr-un neam cu cumanii, Anna Comnena încă mărturisește, întărind că tot o limbă au. ȘINCAI, HR. I, 203/21.. Boieri, care din voi cunoaște pe drumețul acesta? . . . Să mărturisească. DELAVRANCEA, O. II, 182. Vor mărturisi cine-s hoții. REBREANU, R. I, 86, cf. 99, II, 223. Îl compătimi și-i păru râu că a fost nevoit să mărturisească împotriva bietului flăcău. id. I. 223. Poetul mărturisește aici un crez artistic. V. ROM. ianuarie 1 954, 152. Cu gura ta să mărturisești ceea ce cu inima ta crezi. ZANNE, P. VIII, 318. ◊ (Învechit, în formule introductive la diferite documente, de obicei în corelație cu „ a scrie ”) Eu, Petrea Brahăș, scriu și mărturisescu cu cestu zapis al meu, cum am fostu cumpărat o parte de ocină din sat (a. 1 577). CUV. D. BĂTR. I, 26/1. Scriem sărătate, mărtoresem cum s-au jeloito Iono Isaiu. . . că e-u forat casa (începutul sec. XVII). ROSSETI, B. 53. Scriem și mărtorisim cu ceastă scrisore a nostre cum au vinit popa Ionașco din Budinți (începutul sec. XVII). IORGA, D. B. i, 19. Eu, Toader. . . scriem și mărtorisim și dăm știre cu al nostru zapis, com au venit înaintea noastră (a. 1 609). GCR I, 43/18. Mrătorosim cu acestu zapis și scrisoarea noastră, cum noi ne-am sculat de bună voia noastră (a. 1 614). id. ib. 44/33, cf. 74/27, 91/1. Eu Stan pîrclab ot Rusnești scriem și mărturesem într-acest zapis că s[ă] fie de mar[e] cred[i]n[ță] (a. 1 650). id. ib. 134/13, cf. IORGA, S. D. XII, 69, MURNU, GR. 36. ◊ I n t r a n z. (Învechit) Scrise cătr-înșii și întăi amu mărturisi lor de ce au credință (a. 1 569). GCR I, *15/16. Cum mărturiseaște de acest lucru și svîntul Ieronim scriind într-o istorie cătră un preot. PRAV. 259. Pre numele aceluia făcut-au cetate mare. . . de care Berosie la carte I, Iosif și Moisăiu prorocul svînt, mai pre largu mărturisăscu. N. COSTIN, L. 53. ◊ R e f l. (Învechit) Iară Moldoveanul se-au mărturisit înaintea acelui boiarin că nici l-au băgat el într-acea moșie (a. 1 591). CUV. D. BĂTR. I, 57/16. ♦ A da indicații despre. . . Și rădicînd și pe oamenii lui Stavarachi în fere i-au dus la Țarigrad. . . ca să mărturisească toată averea lui Stavarachi (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/22. 3. T r a n z. și i n t r a n z. A arăta, a demonstra, a dovedi, a proba. Vreadnic de minune iaste cel lăudat neam al mârii[i] tale, precum mărturiseaște cea iubitoare de D[u]mn[e]zău viață. BIBLIA (1688), [prefață] 7/20. Ce am lucrat în 7 ani, ce am fost acolo. . . lucrurile acelea mărturisesc la toți. ANTIM, P. XXIV. Banul tău mărturiseaște după scrisoare că iaste tipărit mai nainte. MINEIUL (1 776), 131^r1/8. Cunoști stiletul acesta?. . . – Este al meu, îi răspunsei, literele astea inițiale mărturisesc. BOLiNTiNEANU, O. 403. Văzînd o căsuță tupilatâ și acoperită cu mușchi, care mărturisea vechimea ei, a bătut la poartă. CREANGĂ, P. 90. Dezbaterile au fost așa cum mărturisesc procesele verbale ale celor nouă ședințe foarte îndîrjite. CAMIL PETRESCU, O. III, 112. Flișul carpatic constituie o „ adevărată arhivă ” în care s-au depus documentele ce mărturisesc toate convulsiunile încercate de scoarța pămîntului. MG I, 159. 4. T r a n z. A recunoaște (ca adevărat), a admite, a accepta. Și un bărrbatu. . . bunru govitoriu după leage, mărrturisitu de toți iudeii ceia ce viia întru Damascu, venre la menre. COD. VOR. 40/24. Mărturiseaște un botez în iertăciunea păcatelor. CORESI, ap. GCR I, 32/33. Cu bună credință născătoarea lui D[u]mn[e]zeu te mărturisesc. PARACLIS (1 639), 248, cf. CHEIA ÎN. 1^r/5. Mărturisi-ți-voi, Doamne, a ta dereptate Și numelui tău cel nalt cînt cu bunătate. DOSOFTEI, PS. 26/17, cf. N. COSTIN, LET. I A, 56/15. Și mărturisind închinăciunea sfintelor icoane, porunci să-l bată cu bice de bou. MINEIUL (1 776), 58^r1/14. Nectenav mărturiseaște că e datoriu o mie de talanți lui Lichir. (a. 1 812). GCR II, 210/15, cf. PISCUPESCU, O. 123/19. [Apele] minerale de Borsec. . . sînt mărturisite de vindecătoare și plăcute. AR (1 829), 28²/18. Fiți mai drepți și mărturisiți și bunătățile soartei voastre. MARCOVICI, D. 59/3, cf. 6/13, 351/20. N-aveam dreptate, mă grăbesc a mărturisi. CARAGIALE, O. III, 111. Cum auziră ginerii împăratului, o băgară pe mînecă și mărturisiră că așa este. ISPIRESCU, L. 158, cf. 52. ◊ R e f l. El începu a grăi limba perșilor și a să mărturisi pre sine cum iaste Istieu. HERODOT (1 645), 321. Și luîndu-le sama, să mărturisiră creștini. DOSOFTEI, V. S. septembrie 4^r/23, cf. OCTOMBRIE 58^r/23. 5. Tranz. (Folosit și a b s o l.) A arăta, a manifesta, a da pe față ; a spune deschis, pe față, fără ocol; (învechit, rar) a mărturi (3). Mă socotesc dator de a mărturisi a mea desăvîrșită recunoștință. MARCOVICI, C. 5/7. El îi mărturisea îngrijirea cea mai vie. ASACHI, S. L. II, 36. Cu rumen de rușinare pe fața ta zugrăvită. . . ț-ai mărturisit durerea numai prin îmbrățoșare. CONACHI, P. 101. Cît pentru mine. . . , mărturisesc că n-am gîndit niciodată că sfînta poezie va veni să se sălășluiascâ în casa mea. NEGRUZZI, S. L, 76. Îți voi spune eu ce și cum, dacă tu nu vrei să-mi mărturisești. C. PETRESCU, A. R. 14. Mărturisesc, doamnă, că în literatura românească informațiile mele sînt foarte vagi. id. C. V. 243, cf. 71. Mărturisesc cu nedumerire, dacă nu cu rușine,n-am auzit. BRĂESCU, A. 117. Mărturisesc că aș fi foarte fericit să pot pleca și eu undeva. V. ROM. iulie 1 954, 51. Mîndră, zău, mărturisesc, Că pe tine te iubesc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 380. 6. Refl. (Bis. ; popular) A se spovedi. Să se ducă la biserică ca să se mărturisească și să se cuminice. MARIAN, NA. 37, cf. id. I. 53. Bătrînii se mărturisesc și cuminică în posturile de peste an. PRIBEAGUL, P. R. 137. Cînd mi s-a părut că mă prăpădesc, am chemat preotul și m-am mărturisit. CĂLINESCU, S. 699. Las-să mă mărturisesc De moarte să mă gătesc. ALECSANDRI, T. P. 90, cf. 78, ALRM l/ll h 393. ♦ Tranz. (Despre duhovnici) A primi spovedania cuiva ; a spovedi. Preotul ce mă mărturisește, mă spionează. NEGRUZZI, S. III, 407, cf. PAMFILE, B. 48. Nu cumva vine la noi și popa ca să ne mărturisească? SADOVEANU, P. M. 28. Trupuri albe soponite De popa mărturisite, De păcate ispășite. MARIAN, SA. 71. 7. Tranz. (Complementul indică o taină, un fapt etc. ; folosit și a b s o l.) A descoperi (cuiva), a destăinui, a încredința. Tilu Buh- oglindă cum să-și mărturisască păcatele l-au învățat. BĂRAC, T. 73/23. Își mărturisi starea cea critică amorezului său. NEGRUZZI, S. I, 25. O! ce păcat că nu i-am mărturisit de unde e. DELAVRANCEA, O. II, 40, cf. 65. O spun fiindcă am nevoie să mărturisesc cuiva. C. PETRESCU, C. V. 152. Ne mărturisi încet că vrea să puie în încurcătură pe artiști. SADOVEANU, E. 70. Felix simți nevoia de a mărturisi cuiva noua încredere în Otilia. CĂLINESCU, E. O. I, 89. ◊ R e f l. Și, avînd multă jale, să mărturisea lui, Dumnezeu, celui curățitori pentru cîte păți. HERODOT (1 645), 19, cf. GCR I, 165/1, DOSOFTEI, V. S. septembrie 10^r/1. Mărt[u]risi-mă-voi. . . lui D[umnezeu] și tu iertaș necurăție inimii mele (a. 1 710). GCR I, 365/28. După ce se mărturisește publicului de cîte le-a făcut, încheie cu o frază de mare efect. CARAGIALE, O. I, 11. ◊ I n t r a n z . Intră la împăratul de-ș ceru iertăciune și-i mărturisi de toate (a. 1 700). GCR I, 342/34. – Prez. ind.: mărturisesc. – Și: (învechit): mărturesí, mărtorisí, mărtoresi, mărtorosi, mărtărusí (COD. VOR. 20/7), mărtirisi (CUV. D. BĂTR. I, 61) vb. IV. – Cf. slavonul мартоурисати, gr. ὲμαρτύρισα (aor. lui μαρτυρέο).

MÂNTUITOR, -OARE, mântuitori, -oare, adj. 1. (Adesea substantivat) Care mântuie (1), salvează. 2. (Rar) Care mântuie (2), care vindecă; tămăduitor. 3. (În limbaj bisericesc) Care mântuie (3), izbăvește (de păcate); izbăvitor. ♦ (Substantivat, m. sg. art.) Nume dat lui Isus Cristos. [Pr.: -tu-i-] – Mântui + suf. -tor.

MÂNTUITOR² m. art. rel. Trimis al lui Dumnezeu; Isus Hristos. [Sil. -tu-i-] /a mântui + suf. ~tor

MÂNTUITOR, -OARE, mântuitori, -oare, adj. 1. (Adesea substantivat) Care mântuie (1), salvează. 2. (Rar) Care mântuiește (2), care vindecă; tămăduitor. 3. (În religia creștină) Care mântuiește (3), izbăvește (de păcate); izbăvitor. 4. N. pr. m. art. Denumire sub care este cunoscut Isus Hristos. [Pr.: -tu-i-] – Mântui + suf. -tor.

!Mântuitorul (Isus) s. propriu m. art., neart. Mântuitor (despre ~)

MÉRGE vb. III. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se mișca deplasîndu-se dintr-un loc în altul; a umbla, a se deplasa. Mărrgîndu și apropiindu-me cătră Damascu. COD. VOR. 38/25, cf. 26/9. Să le arate taina, ca să vază toți cîți mergea pre cale. CORESI, EV. 89. Mărgînd neștine pre un drum, va afla vreun dobitoc. PRAV. 5. De-l va petreace ca un priatel și mărgînd să va prileji într-acea greșală, nu să va certa. ib. 310, cf. 39, 168, 285. Și veți învăța pre iale pre feciorii voștri, să le grăiască șăzînd în casă și mergînd în cale și culcîndu-să și sculîndu-sâ. BIBLIA (1 688), 134²/15. Mărgînd doi oameni pre cale (sec. XVII). CAT. MAN. I, 383. Și așa vitejaște au mers pînă lîngă curtea împăratului. ANON. BRÎNCOV., CM II, 322. Să meargă pe drumul cel mare, de la Ocna pînă la Sculeni (a.823). URICARIUL, XIV, 289. Nu se știe cît au mers. CREANGĂ, P. 275. După ce merse cale lungă depărtată, ajunse la niște munți mari și înalți. ISPIRESCU, L. 19, cf. 34, 43. Bătrînul, slab, cu ochii plini De lacrimi și bănat – Mergea de-un gînd nebun purtat. COȘBUC, P. I, 233, cf. 317. Că-i iarba mare, d'e nu pot horind a mere. ap. VAIDA. Pe de-o lăture de sat Mere-un păun retezat, Dar nu-i păun retezat, Ci-i bădița fermecat. JARNIK-B]RSEANU, D. 11. Prin pădurea cu nuiele Merg răgute tinerele. id. ib. 309, cf. 17, 81, 253, 313, 497. Merge badea meu cu plugul Tot alăturea cu drumul. HODOȘ, P. P. 45. Alele ! mergînd pe drum Bătrînețele m-ajung. DOINE, 90, cf. 8, 15. Mergînd amândoi pe drum, iată că întîlnesc un grec. ȘEZ. IV, 6. Pe drumul care merg eu Nu e iarbă, nici dudău. ib. 218. Merse fără preget pe pustiul de zăduf. POPESCU, B. III, 111. Îmi place cum miege cálu ăsta. ALR II 969/172. Meream înăpoia cociei. ib. 3 212/53, cf. 3 212/64, 95, 157, 219, 228, 250, 272, 279, 284, 310, 316. O mărs o buca di drum. ib. 4 395/551. Pornește-a merje. A III 5. Mergăi printr-o pădurice, Găsii nouă ouă de vovice; Luai nouă, Lăsai două, Ca vovicea să mai ouă (Cartofii). GOROVEI, C. 20, cf. PASCU, C. 243. ◊ (Întărit prin repetare, arată durata prelungită a acțiunii) Și merge și merge, pînă ce înnoptează bine. CREANGĂ, P. 187. Și merg ei o zi și merg două și merg patruzeci și nouă. id. ib. 199, cf. 207, 301. Merse Făt-Frumos, merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, L. 5. Merseră, merseră, cale lungă depărtată. id. ib. 22, cf. 26. De urît aș mere, mere, Calea mi se face stele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 211. Mai merge ce mai merge. ȘEZ. I, 5. ◊ (Cu determinări care indică modul de deplasare) a) (Determinarea indică dacă deplasarea se face pe jos sau cu un mijloc de locomoție) De acolo vrumu se luomu Pavelu. . . și vrea însuș pedestru se mearrgă. COD. VOR. 18/8. Un om s-au rugat să-i dau un cal, să margă călare dzeace mile de pămînt. PRAV. 41. Au mărs pre picioare. . . 2 mile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^r/9. Ea mergea bine pe cal. BOLINTINEANU, O. 428. Tu-i mere pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, CÍ. ȘEZ. I, 153. Mere călărește. ALR I 1 120/333. Mere cu bițicli [= bicicleta]. ALR II 2 575/260. b) (Determinarea indică sau sugerează ritmul de deplasare) Și, mergând tare, sosi în țara tătărască, și agiunsă la amândouă oștile tătărăști. HERODOT (1 645), 247. Gloata silită de foame Va căuta să meargă bărbătește. BUDAI-DELEANU, Ț. 106. Ei mergind ca vîntul se ceartă și se-ntreabă. EMINESCU, O. I, 447. Cătră sară pornește și el mergînd în pasul calului. CREANGĂ, P. 198. Și cînd venea ea, nene, dobora copacii: așa de iute mergea. ISPIRESCU, L. 5. Cîrdul mergea acum încet. PREDA, Î. 145, cf. V. ROM. septembrie 1 954. Și te uită după el Cum mere de cătinel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113. Așa zice popa nost Cînd moare cel fără rost: Mergeți tare, Că bani n-are. id. ib. 468. Merseră ca gîndul, de întreceau vîntul. RETEGANUL, P. III, 14. c) (Determinarea indică poziția corpului în timpul deplasării) Cf. ZANNE, P. II, 101. Merge în patru picioare. ALRM I/II h 328. Merge în brînci. ib. Merge de-a bușilea. ib. Merge capră. ib. Merge de-a oaia. ib. Merge în patru mîini. ib., cf. A III 16. d) (Despre cai; determinarea indică poziția picioarelor în timpul deplasării, adesea și ritmul de deplasare) Calu a fos mergînd îm buiestru. GRAIUL, I, 34. Meri în trap. A I 23. Meri în galop. ib. Me-n paș. ib. 31. Merje calu de-a-nsăltatilea. ib. III 17. e) (Cu alte determinări modale) Gheorghiță, să mergi binișor mîne dimineață. TEODOREANU, M. II, 194, cf. ALR II 3 723/102, ZANNE, P. IV, 255. ◊ Expr. A merge pe două (sau trei, patru, șapte, nouă) cărări v. c ă r a r e. A merge în bobote v. b o b o t. A merge în dorul lelii v. d o r. (Regional) A merge de-a roata (sau de-a zbîrdigoala) = a se da peste cap, a se da tumba. Cf. ALR I 367/80, 218. F i g. Auzită fă mie demăreața meserearea ta, că în tire upăvăiiu; spune-mi, Doamne, calea într-însă se mergu. PSALT. 296, cf. 55. Înțelegu-te și deregu-te în calea ceasta ce mergi. CORESI, ap. GCR I, 13/23. Mă va păzi pre mine, în calea care mărg acum (a. 1 683). GCR I, 273/36. (T r a n z., învechit, rar) Au mers căi strîmbe. BIBLIA (1 688), 176²/20. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) De inima căruței atârnau păcornița cu feleștiocul și posteuca, care se izbeau una de alta, cînd mergea căruța. CREANGĂ, P. 106, cf. 40. Trenul mergea tot mai departe, se apropia tot mai mult de țelul călătoriei. D. ZAMFIRESCU, R. 78. Care de munte cu coviltire merg înaintea noastră tihnit. CAMIL PETRESCU, U. N. 219. Pe drumul Orăzii Merg carăle Gheorghiții. POMPILIU, B. 27. Merg carele după vin. JARNIK-BÎRSEANU, D. 53. ◊ (Despre aștri) Nu văz stele strălucind Nici luna pe ceri mergînd. ȘEZ. II, 9, cf. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ◊ F i g. Îi mergeau și gîndurile prin cap. GANE, N. II, 100. ♦ (Cu determinări locale; împreună cu aceste determinări, verbul capătă diverse accepții) a) (Cu determinarea „înainte”) A preceda (în spațiu). Înrainte mearge-veri amu înraintea feațeei Domnului a găta calea lui. PSALT. 335. (Despre abstracte) Dereptatea. . . înainte mearge și pure în cale urmele sale. ib. 176. Va mearge dereptatea ta înaintea ta și slava lu Dumnezeu acoperi-te-va. CORESI, EV. 52; b) (cu determinări ca „sus”, „în sus”, „la deal” etc.) a urca, a sui. Mere la deal cu greu. ALR II 3 113/228. Ion mere cîtinel la deal. ib. 3 113/235, cf. 3 113/141. Din treapta cea mai de jos, cînd vei aluneca în jos, lesne te mai scoli de jos, iar din cea mai de sus anevoie mergi în sus. ZANNE, P. III, 412; c) (cu determinări ca „jos”, „în jos”, „la vale” etc.) a coborî. Gios mergea în mare în corabie. PSALT. 230. Nu zice că „pogorî^”, ce „mergea în jos”. CORESI, EV. 391, cf. GCR II, 359, ALR I 1 221/159; d) (maghiarism regional; cu determinarea „din drum”) a-și schimba direcția de mers, a se abate din drum. Cf. ALR II 3 421/64, 105, 250, 310, 325, 334. ♦ T r a n z. (Învechit și regional) A străbate, a parcurge. Atîta mergeam de reapede acesta drum, cît îm părea că zburăm. DOSOFTEI, V. S. septembrie 11^v/33. Și-a mers el multă lume și țară și nu și-a căpătat stăpîn. RETEGANUL, P. III, 27. ♦ A colinda din loc în loc, a trece dintr-un loc în altul. Și de-aciia ieșind și mergea pren Galileiu; și nu vrea de să-l știe cineva. CORESI, EV. 77, cf. 256. Mergînd prin țară, domnul întîlni o seamă de turci. BĂLCESCU, M. V. 242. Îi deteră voie să meargă prin toate locurile de prin prejur, pe unde va voi. ISPIRESCU, L. 8. Tot într-un pas mergeau de la o casă la alta. ȘEZ. III, 184, cf. ZANNE, P. III, 246, IV, 162, V, 106. ♦ (Cu determinări ca „la dreapta”, „la stînga”, „hăis”, „cea”) A (o) coti (spre. . .). Mărg la direapta sau la stînga. ALR II 5 637/316. Merem hois sau cea. ib. 5 637/334, cf. 5 637/349, 353, 531, 791. ♦ (Despre obiecte sau, p. e x t., despre ființe) A se deplasa prin aer; a zbura, a pluti. Și așa mearge pe deasupra pământului ca de doi coți. N. COSTIN, ap. GCR I, 201/26. ♦ (Despre nave ori despre alte obiecte plutitoare sau, p. ext., despre ființe) A se deplasa plutind pe apă; a pluti. Corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. Vaporul merge mai încet, mai cu pază. VLAHUȚĂ, R. P. 5. Faci valuri pîn apă ca să morgă [barca]. ALR II 2 522/386. Curcubeta încă merge cît merge deasupra apei. . ., dar odată se cufundă. ZANNE, P. III, 537. ♦ (Familiar, despre mîncări sau băuturi; de obicei determinat prin „pe gît”) A putea fi înghițit ușor (și repede); a aluneca pe gît. Mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. Lupul nostru începe a mânca hîlpov; și gogîlț, gogîlț, gogîlț, îi mergeau sarmalele întregi. id. ib. 32. ◊ (Glumeț, printr-o lărgire a sensului) Să-mi pun pelea la pază din partea lui Chitiuță, și apoi oi vedea eu cum i-o merge îmbucătura. ȘEZ. IX, 67. 2. (Deplasarea este văzută în stadiul inițial; de obicei cu determinări locale, mai rar finale) A pleca, a porni, a se duce; a se îndrepta (spre....). Deaci ieși, se mearrgă întru Machiedonia. COD. VOR. 14/17. Gotoviți doao sute de voinici, se mearrgă pănră la Chiesariia. ib. 54/11, cf. 8/7, 38/25, 52/18, 68/19. Îngerii oameniloru, a bărbaților și a muierilor, mergu la Dumnezeu să se închine (cca 1 550). GCR I, 1/9. Voinicul, cînd mearge la războiu, elu se teame și e întru grije multă. CORESI, EV. 78. Lazar, soțul nostru, au adurmit. Ce merg, să deștept el. id. ib. 95, cf. 170, 314. Eu iarăși merș la Ier[u]s[a]lim cu Varnavași luai Tit cu mine (cca 1 569-1 575). GCR I,* 15/28. Eu merși la iad, vrăjmașul cîlcaiu. COD. TOD. 208. Merș și vădzuiu acolo sadurile raiului. ib. 210, cf. 220. Te scoală de mergi întru tîmpinarea lui și-i spune lui de toate (cca 1 600-1 625). GCR I, 67/2, cf. 74/14. Iară den cîte avem aicea, toate vom să le lăsăm; și numai goli vom să meargem ca și cum ne-am născut (a. 1 642). id. ib. 97/2, cf. 115/31. Să cunoști asupra cărora oameni mergi tu cu oaste. HERODOT (1 645), 363. De va veni neștine la un priiatin, să poftească un cal, sau un bou, să margă pănă la cutare loc. PRAV. 41. Au trimis de l-au chemat, să margă să o găsească. ib. 189, cf. 309, 321. Iară cum auzi Is[us] că iaste Ioan prins, mearse în Galilea. N. TEST. (1 648), 6^r/3, cf. m o l i t v e n i c (sec. XVII), 311. Noi după cuvîntul dumitale am mers la numitul sat Trudeștii (a. 1 667). URICARIUL, XXV, 66. Lăsă Chesariia și iarăși mearsă în pustie. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^v/29. Meargeți în satul carele e în preajma voastra, și îndată. . . veți găsi un mînzu legat (a. 1 693). GCR I, 310/27. Vrînd să margă la biserică întru o duminică dimineața . . . au audzit un glas mare de om strigînd. NECULCE, L. 11, cf. 261. Ne-au părut râu și am mărsu de am supărat pe dumnealui giupănul Iordachi Rusăt (a. 1 710). BUL. COM. IST. IV, 194. Mergînd eu la curte marți seara și vorbind în taină cu măria sa, i-am zis cum că mă las de vlădicie de voia mea. ANTIM, P. XXIII . Obiceaiu au împărații cînd vor să meargă la un loc unde vor vrea, întîi să trimiță slugile (a. 1 747). GCR II, 39/3, cf. 64/10. Va merge starostele la casa vreunui ciubotar (a. 1 776). URICARIUL, XIV, 11. Preste puțin iară mearsem la locul acela. MINEIUL (1 776), 29^V2 /11. Fac curături pentru aratu . . . de strică pădurele numai pentru că nu vor să margă la cîmp pentru depărtarea locului (a. 1 792). URICARIUL, L, 348. Să mergem la bărbierie, Să ne rază pe datorie (sfîrșitul sec. XVIII). GCR II, 105/13, cf. 115/6. Să margă la starea locului. . . să le împartă și pădurea cu bună dreptate (a. 1803). URICARIUL, XXV, 91. Să meargă la sat la Bărgăoani și să strîngă oameni bătrîni și să le împarță moșia (a. 1 806). ib. 133. Ermina de-aci mersă nevăzută, Lăsînd pe voinic în uimire adîncă. BUDAI-DELEANU, Ț. 140. Mutîndu-și apoi lăcașul său, mearsă Din Stambul. id. T. V. 109, cf. MARCOVICI, D. 15/14. Au năimit pe un om cu îndatorire, ca. . . să meargă să vestească tatălui său. DRĂGHICI, R. 6/17, cf. 18/22. Aflînd de la vezir că îl poftește frate-său să meargă la India, îi păru cu totul bine. GORJAN, H. I, 2/29, cf. 4/16. Un loc pustiu și tainic, de curînd aflat la lume, Unde spre tămăduire pătimașii merg anume. CONACHI, P. 85. Să meargă la tabăra de la Sas-Sebeș. BĂLCESCU, M. V. 392. Merse în mijlocul bisericii și . . . se înturnă spre nord. NEGRUZZI, S. I, 149. Să mergem împreună acilea la un loc, Să-ți arăt un frumos și mare dobitoc. ALEXANDRESCU, O. I, 343. Ei, dar gătește-te, Luluță, c-o să mergem la tîrg. ALECSANDRI, T. I, 183, cf. 63, 281. Eu mă duc și te las pe tine aicea. . . , dar înainte de-a merge, voi să-ți arăt în ce consistă nebunia vieții mele. EMINESCU, G. P. 91, cf. id. N. 3. I-a zis cu ciudă să iasă din ogradă și să meargă unde știe. CREANGĂ, P. 98. Dumineca viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. id. ib. 162. D-le Nae . . . Nu mai mergem pe la o țuică? CARAGIALE, O. VI, 163. Se înduplecă de rugăciunele neguțătorului și pofti să meargă să-i vază marfa. ISPIRESCU, L. 24. Mergînd spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat. id. ib. 33, cf. id. U. 42. Văd în zori, cum merg s-adune Mură fetele: doinesc, Rîd pe drum și hohotesc. COȘBUC, P. I, 262. E, ai să mergi la război. DELAVRANCEA, O. II, 200. E timpul spre palat să mergem. DENSUSIANU, L. A. 130. Dimineața mergea la cîmp, ca de obicei. GÎRLEANU, L. 114. Todosia nici n-o zări pînă cînd merse să închidă poarta. REBREANU, I. 31. Ne urcăm mai bine în mașină și mergem la redacție. C. PETRESCU, C. V. 158, cf. id. R. DR. 16, SAHIA, N. 42, CĂLINESCU, E. 96. E neapărat nevoie să meargă o delegație la Constantinopol. CAMIL PETRESCU, O. III, 97. Mă pregătesc de plecare. . . - Ce tot băsădești? Unde vrei să meri? T. POPOVICI, S. 266, cf. id. SE. 66. Du-mă bade și pe mine Unde mergi, în țâri străine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 63. Cîndu-i mere a peți Și la mine nu-i veni, Căluți se poticnească. id. ib. 266. La moară nu te-oi mîna, De nu-i mere, nu-i mînca. id. ib. 392. Numai pe acel timp merge paserea după hrană și nu-i la cuib. SBIERA, P. 25. Să-și aleagă un cal mîndru, sireap, și apoi să meargă undeva în pețite. id. ib. 50, cf. 262, HODOȘ, P. P. 44, 47. Eu merg la lucru, unde voi căpăta ceva, tu stai în piață. RETEGANUL, P. II, 19, cf. I, 2. Merg țiganii-a colinda. DOINE, 79, cf. 82, 219, 253, 298. Eu ziceam că merg la fragi. ȘEZ. III, 156, cf. IV, 172, MAT. FOLK. 1 468. Să meargă unde îi vor duce ochii. BOTA, P. 5. Să margă s-adepe caii. ALR I 298/61, Merem cu oile să le împriorâm. ib. 619/218. Am mers la drum de cu noapte. ALR II 2 391/334. Tu nu vez că-ș ia pălăria și merge. ib. 3 037/192. Cînd ai mărs la tîrg, am zis să nu te uiț de leacuri. ib. 3 115/325. Hai să merem cală casă, că- i noapte. ib. 3 207/250. Merem la săniet. ib. 4 369/219. Mem la sapă la cucuruz cu plugul. ib. 5 132/64. Me cu boii la munți, A I 23. La culesul viei nu merge cu struguri în traistă. ZANNE, P. III, 407. La vînat cu pușca sacă să nu mergi. id. ib. IV, 680, cf. 527. Am o păserea Intr-un vîrf de nuia, Tot se caină ca vai de ea, Că nu mere nime să o ia (Aluna). GOROVEI, C. 11. ◊ (În corelație cu a s e î n t o a r c e, a v e n i) Grăiesc unuia să meargă, și mearge, și altuia să vie, și vine. CORESI, EV. 223. Din cvartirul seraschierului vin și merg curierii fără de răstimp. GT (1 839), 57²/41. Badea mere și se-ntoarce, Sînul meu durerea-l stoarce ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 143, cf. 127. Oi veni Pe la Suceavă, Că dor-oi veni mai degrabă. Pîn-a mere și-a veni, Cărările s-ar stecli. MARIAN, NU. 500. Dacă mei . . ., vin-di grabă. ALR I 340/65, cf. 340/90, 98, 308, 345. ◊ (La imperativ, ca termen – sau în formule – de urare ori de îndemn) Mergi – și fii încredințată -, nimic nu m-a turburat. HELIADE, o. i, 431, cf. 457. Mergi, dar, fără mâhnire, te du și fii voioasă. ALECSANDRI, P. I, 138. Te du cu bine în cale depărtată Și mergi drept la Moldova în mari viteji bogată. id. T. II, 92, cf. 133. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Mergi cu bine, fătul mieu. id. ib. 185. Mergeți în pace, dragii miei. id. ib. 199, cf. 275. Nu stați, dragii mei, că nu-i de-a sta; mergeți în plata lui D-zeu sfîntul. RETEGANUL, P. V, 42, cf. ALR I 1 498/217. ◊ Expr. A merge înaintea cuiva sau a-i merge (cuiva) înainte = a se duce în întîmpinarea cuiva; a íntímpina (pe cineva). Nu se așteaptă feciorul să vie pînă la el, ce-i mearse înainte, de apucă pre el și-l sărută. CORESI, EV. 29, cf. 86. (Popular) A merge de la... = a pleca despărțindu-se de cineva. Mergînd, mîndră, de la voi, Plîngu-mi ochii amândoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 113, cf. 108. (Popular) A merge (fiecare) în (sau la) treaba lui (ori sa etc.) = a-și relua treburile obișnuite, a-și vedea de interesele sale. Cei trei camarazi se despart, să meargă fiecare la treaba lui. CARAGIALE, O. II, 66. Zicînd acestea, s-au despărțit unul de altul, și fiecarele au mers în treaba sa. SBIERA, P. 200. (Regional) Mergi-ncolo! = a) pleacă de aici! lasă-mă în pace! Cf. ALR II 3108/228; b) nu mai spune! extraordinar: de necrezut! Com. din SEBEȘ-ALBA IULIA. (Regional) Mergi în treabă-ți = pleacă de aici! lasă-mă în pace! Sîntem osteniți de drum și flămânzi, am intrat la d-ta, să cerem ceva de mâncare... – Mergeți în treabă-vă ! RETEGANUL, P. I, 56. (Regional) A merge în porneală v. p o r n e a l ă. A merge ață (sau întins, țintă, regional, oblu) v. a ț ă, î n t i n s, ț i n t ă, o b l u. A merge glonț v. g l o n ț. A(-i) merge (ceva) (drept) la inimă (sau la suflet) = a(-i) plăcea foarte mult, á(-i) da satisfacție, a(-i) produce mulțumire. Cînd doinea în zori de ziuă . . . știa să scoată sunete ce în adevăr mergeau la suflet. GANE, N. I, 139. Văzu pe masa lui mîncări de-acele ce merg la inimă. id. ib. III, 26. Cuvinte pline de foc, cari să meargă drept la inimă. GHEREA, ST. CR. II, 99. Cu mândra de-acum un an Dintr-un măr mă săturam; Da cu mândra din- tr-ăst an Mînc un măr și două pere. La inimă tot nu mere. JARNIK-BÎRSEANU, D. 155. O puică ș-un cocoș. . . Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare; Și le pică cu slănină, Ca să-mi meargă la inimă. id. ib. 456. Fie pita cît de bună, Dacă-s în țară străină, Nu mai mere la inimă. MÎNDRESCU, L. P, 22. Mîncă ce mîncă, dar părea că aruncă la spate, căci nu-i mergea la inimă nici o îmbucătură. FUNDESCU, L. P. 97. ◊ (Cu determinări locale de felul „înainte”, „mai înainte”, „mai departe”, care arată continuarea deplasării, de obicei a deplasării întrerupte) De ocolea de la acel conac rădicîndu-sâ mers-au și mai nainte la satul Cărstiianul (a. 1 700). GCR I, 333/29. Cine va veni pănă aice, mai înainte să nu margă. ALEXANDRIA (1 784), ap. GCR II, 133/37. După ce ranele-ș legă doftorește, Mearsă înainte pe cale apucată. BUDAI-DELEANU, T. V. 150. Părăsit dar cu totul de puteri a merge mai înainte. . . au fost silit. . . să rămîie acolo. DRĂGHICI, R. 160/31. Nemaiputînd struni calul și neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă rușinat. CREANGĂ, P. 185, cf. ISPIRESCU, L. 18. ◊ F i g. (În limbajul bisericesc) Părintele nostru Martin, răbdînd multe nevoi în Hărson răpăosâ și mearsă către Dumnăzâu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/34. Dar de vași muri cineva. . . merge cătră prea bunul Dumnezău. DRĂGHICI, R. 72/19. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) Domnule, mă rog, trenul acesta merge la Tîrgoviște? BASSARABESCU, V. 48. ◊ (Despre aștri) Luna după dealuri mergînd să se culce îi arată calea. BOLINTINEANU, O, 35. ◊ A se duce în vizită, a vizita; a frecventa. Nu. . . să meargem la crăcime și să ne îmbătăm. CORESI, ap. GCR I, 24/20. Sv[î]nt[u]l părintele nostru Ioan. . . mearse pre la sv[î]nt[e]le locurile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^v/9. În fiecare seară merg la cinematograf. CAMIL PETRESCU, P. 296. Dintre două mândre-a mele Nu știu la care-oi mai mere. MARIAN, O. II, 357, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 33. Mersui la voi, Mi-l țipă mâ-ta dinapoi (Scaunul). GOROVEI, C. 330, cf. PASCU, C. 243. ♦ (De obicei cu determinări de felul „la școală”, „la universitate”) A urma, a frecventa cursurile unei instituții de învățămînt. De cuconi mearseră la școală. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/5. Dorul tău mă bagă-n boală, De nu poci merge la școală. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31, cf. ALR II 2 987/29, 899. Care prunci mărg la școală? ib. 2 991/279, cf. 2 991/260, 310, 325, 334, 551, 762, A I 21. ♦ (Învechit și regional; despre ființe sau obiecte; cu determinări locale care indică un spațiu delimitat) A intra, a pătrunde. Pavelu luo bărrbații a doao dzi demăreața și se curâți. . . și mearrse în băsearecă. COD VOR. 32/17, cf. 70/24, 76/21. În vreamea aceaia mearse Isus în Capernaum. CORESI, EV. 54. Nu sînt destoinic, ca supt coperimîntul mieu să mergi. id. ib. 223, cf. 384. Din pămînt ești și iară în pământ veri mearge (cca 1 600-1 625). GCR I, 65/6. Dacă mearsă în besearică cu alți arhierei, îi deade patriarhul ev[an]g[he]liia. DOSOFTEI, V. S. octombrie 52^v/11. Și derease ei în cale dereaptâ, se între (întru să meargă D) în cetate. PSALT. 228. Se pleacă crengile frăgariului, se sucesc, ca să creape, cît merg în pămînt, apoi se îngroapă. ECONOMIA, 210/23. Degeaba așa nu mersesiți înlăuntru. KOTZEBUE, U. 6^v/27. Că doresc a o vede Cum doresc în rai a me. POMPILIU, B. 52. Măi bădiță Neculai, Nu gîndi că mergi la rai. ȘEZ. I, 172, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 260. În pămîntul uscat pociumpul merge greu. Com. PAȘCA. Am mărs cu tății dodată-n casă. ALR II 3 164/279, cf. 3 164/310. În cruce vine o scoabă de fier, prin scoabă mere ruda. ib. 5 647/260. Țevea care mere-n apă rece. ib. 6 356/250. I mai copt, nu me unghia în el. A I 23. ♦ (Învecbit; deplasarea este văzută în stadiul final) A ajunge, a sosi. Aceștia ainte mearrseră (s o s i r ă N. TEST. 1 648) și aștepta noi întru Troada. COD. VOR. 16/4. Răspunse lui bolnavul: Doamne, om n-am, cum, cîndu se turbură apa, să mă bage în lac; e cînd merg eu, altul mainte de mine au deștins. CORESI, EV. 143. ◊ F i g. (Sens curent; cu determinări introduse prin prep. „pînă”) Spiritul de superstiție și de misticism. . . merse pînă a crede că și schimbarea portului. . . fusese un semn rău. BĂLCESCU, M. V. 392, cf. HASDEU, I. V. 206. O prietenă a mers cu îndrăzneala pînă chiar să-mi tragă palme. CARAGIALE, O. II, 135. Turcii . . . merseră pînă a ridica de pe malul românesc șlepuri cu grîne. D. ZAMFIRESCU, R. 54. ◊ E x p r. A merge prea departe = a trece peste limitele îngăduite. Cf. COSTINESCU. ♦ (Popular, cu determinări introduse prin prep. „în” sau „la”) A se angaja, a intra (într-o slujbă). O învăță tot ce trebuia să știe un viteaz care merge la așa slujbă înaltă. ISPIRESCU, L. 13. Să merg în cănțelărie, Să mă-nvâț și eu a scrie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 26. Fata babei însă au fost șăzut pînă acuma tot pe-acasă. . .; nu voia nici să lucre, nici să meargă în slujbă. SBIERA, P. 208. ♦ (Cu determinări de felul „la armată”, „în armată”, „la oaste”) A se înrola. De va lua calul să margă la oaste, atunce nu iaste cu cale aceasta vină. PRAV. 53. Numaidecît să poruncească să meargă la oaste. IST. Ț. R. 54. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la”) A cere sfatul, a consulta; a cere sprijinul, a apela. Stăpînul. . . să margă la giudeț și să-i facă leage, să-i dea boul. PRAV. 19, cf. 237. Pentru vrăji și pentru ceia ce mărg la vrăjitori. EUSTRATIE, ap. GCR I, 116/2. Bărbatu și nevasta „mergea pă la popi”, de cerea să-i despărțească. PITIȘ, ȘCH. 153. Numa ce s-o julit la un ghejet și gata, mere la domn părinte să-i cetească. STĂNOIU, C. I. 52. 3. (Cu determinări nume de ființă, sau cu echivalente ale acestora, introduse de obicei prin prep. „cu”) A însoți, a întovărăși, a acompania. Ceia ce merrgea cu meînre, toți cădzură spre pămîntu. COD. VOR. 76/28. Și mergea cu nusa iudeii plîngea-se. CORESI, EV. 96. Lot încă rnearse cu el. PALIA (1 581), 48/7. Să meargă toți cu dînsul, să-l petreacă pînă la groapă (cca 1 600-1 650). GCR I, 139/37. Și luă cu el și pre ceaialanți fraț și marsăm cu dînsa (a. 1692). id. ib. 307/1. L-au și întrebat de primește să meargă cu dînsul. DRĂGHICI, R. 6/2, cf. 26/9. Oriunde vei merge cu mine, nu cumva să bleștești din gură. CREANGĂ, P. 207. Așa mi-a fost sortit și n-am ce face; trebuie să merg cu Harap-Alb, și pace bună. id. ib. 274. Nu era mai nimerit să fi mers cu noi și fetele celea, decît să se ducă ele după gură-cască. . .!? SP. POPESCU, M. G. 57. Rîd suratele gătite Mînă-n mînă cu flăcăii; Și mi-e drag să merg cu dînșii, Să-i privesc și să-i ascult. IOSIF, PATR. 38. Mergi apoi cu mine, și cu restul îți aleg o cravată pă cinste. C. PETRESCU, C. V. 55, cf. 323. Nici unu dintre voi să nu margă cu mine. ALR II 3 098/551. Aș vrea să meargă cu mine. A III 3. Spune-mi cu cine mergi și-ți voi spune ce plătești. ZANNE, P. IV, 220. (În context figurat) Înnoptez pintre prăpăstii, pintre rîpi, pintre ponoară . . . Dar în zădar! că durerea merge. . . Cu mine. CONACHI, C. 103. ◊ (Cu determinarea subînțeleasă) Eu știu un vin bun, într-un loc unde sînt servit bine . . . Mergi? C. PETRESCU, C. V. 305. ◊ E x p r. A merge mînă în mînă (cu . . .) = (despre întîmplări, fenomene etc.) a se afla în strînsă legătură, a fi strîns legate între ele. Rasismul și anticomunismul merg mînă-n mînă, aspecte ale aceleiași plăgi a capitalismului. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 392. ♦ (În expr.) A merge după (cineva) = a) (Învechit) a urma (pe cineva). Cine va sluji mie, după mine să meargă ! CORESI, EV. 68. Păsați după mine și face-voiu pre voi vînâtori de oameni. Ei amu lăsară mreaja, după el mearseră. id. ib. 208. Nu iaste datoare muiaria să margă după bărbat, cînd va vrea. . . bărbatul să lăcuiască într-alt sat. PRAV. 168, cf. ANTIM, P. 3, ZANNE, P. II, 122, 608; b) (Învechit și popular, despre femei) a urma (pe cineva) în căsătorie; a se căsători (cu cineva). Femeile vaviloncițe ce-au mărs după evrei și carii n-or vrea să se desparță, să nu-i treci cu tine Iordanul. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 107^r/21. Nu poci suferi a mearge după căsătoriu mai prost decît mine. id. ib. noiembrie 161^v/24. Să nu mergi tu după tineri, macar sărac, macar avut. BIBLIA (1 688), 193²/12. A u amăgit-o un grec, de s-au măritat după dînsul. . . Și după ce-au mărsu dup-acel grec, au amăgit-o. NECULCE, L. 82. Mi te cere-un diecel: Mere-i, mîndră, după el? – După diac nu m-oi duce. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75, cf. 181, 452. Of! draga mea! da cum de-ai putut tu merge după un măre hîd ca acesta! SBIERA, P. 20. Vin la maica de mă cere, Că io după tine-oi mere. MÎNDRESCU, L. P. 53, cf. HODOȘ, P. P. 187. Merge-aș, bade, după tine, Dar pămîntu nu mă ține, Că ți-i casa jelitoare. MARIAN, SA. 9. Tată, te-ai dus la fata împăratului, să vezi, merge după mine? ȘEZ. II 109; c) a accepta, a urma sfaturile, învățăturile cuiva. Se schimbă și în dereapta și în stîngă. . . sau i se și pare că mearge după Hristos. CORESI, EV. 71, cf. 438. Ș-au închis și pe Iordachi vornicul . . . ș-au pus câmaican în locul lui pe Ion Buhuș. . . , ca să poprească țara să nu margă după dînsu să-l pîrască. NECULCE, L. 166; d) (rar) a urmări. Iar deca merge omul după dînsul [după șarpe], și-l ajunge . . ., el își acopere capul cu tot trupul (a. 1 654). GCR I 166/39. A merge pe urma (sau urmele) cuiva v. u r m ă. (Învechit) A merge pe legea cuiva = a accepta sau a respecta o credință. Să ispitescu pre ei, de vor mearge pre leagea mea au ba. BIBLIA (1 688), 50²/34. (Regional) A merge în urma cuiva = a urmări. I-am văzut, chiar pe drumul acesta trecură. . . – Oh, zise zmeul, dar numai în zadar mai merg în urma lor ! RETEGANUL, P. I, 37. (Învechit) A merge în (sau la) sfatul cuiva = a accepta, a urma sfaturile cuiva. Ferice bărbat ce nu mearge la sfatul necuraților și pre calea păcătoșilor nu stă. PSALT. 1. Ferice de omul ce n-a miarge în sfatul celor fără de liage Și cu răii nu va sta-n cărare. DOSOFTEI, PS. 11/8. (Învechit) A merge spre nuntă sau (regional) în cununie (cu...) =a se căsători, a se cununa. El era născut den fată, nu den muiare ce mersease spre nuntă. CORESI, EV. 527. Cînd o mers în cununie, icoanile-o prins a plînge. MÎNDRESCU, L. P. 182. Ce iubesc mamii nu-i place; De-ar plăcea mamii ca mie, Mîne-aș mere-n cununie. MARIAN, NU. 82. ♦ (La unele jocuri, mai ales la jocul de cărți) A se angaja, a participa (la joc). Pune miza, zise căpitanul de intendență. – Am pu-u-u-s doi franci. . . – Dumneata mergi, domnule maior? – Da. D. ZAMFIRESCU, R. 203, cf. BUL. FIL. V, 261. II. 1. (Despre ape curgătoare) A curge. Un părâu . . . mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^r/ll. Iată că merg patru rîuri din raiu, unul Tigru, altul Efrat, altul Fison, altul Gheon. ALEXANDRIA, 106/16. Ș-așa cîntă de cu jele, De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură, De stă Oltul și nu cură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 106, cf. DOINE, 97. Peste noi a trece vînt, Și picăm fără de rînd. P'îngă noi, d-a mere apă, Și picăm fără de seamă. BÎRLEA, B. 10. Me apa la Criș. ALR I 422/80. Ampoiu meie lin. ALR II 2 505/102, cf. 2 505/157, 3 498/386. 2. (Popular, despre lichide sau despre secreții organice) A curge, a se scurge. Bătaia, cînd să face cu toiagul, și mai vîrtos cîndu să va svărîma lemnul, sau să facă cu acesta rane să margă sînge . . . , atunce de pururia să va certa bărbatul. PRAV. 159. Am descoperit smochinele, și. . . le mergea laptele. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 106^v/1. Să apropie de Alexandru și-și plecă capul la domnul său și-i mergea lacrămile din ochii lui izvor. ALEXANDRIA, 168/16. Bădiță . . . Tare râu sîngele părău. RETEGANUL, TR. 134. Merg balele. ALRM II/I h 55, cf. ALR II 4 211/362, 4 212/95, 362. Mier lăcrămile pe obraz. ALR II/I MN 4, 6 829/836 Întotdeauna îi merge lacrimi din ochi. ib. h 17. 3. (Popular, despre praf, fum, aburi etc.) j ieși (din. . .); a se desprinde din. . . (deplasîndu-se în spațiu). Atunci e mai bun semănați orzului, cînd după grapă mearge pulbere. ECONOMIA, 39/4. Ian caută la obiele, Cum merg fumul din ele. DOINE, 136, cf. ALRM II/I h 310. 388. Le-am frecat hanele să margă zgura din ele. ALR I 643/295. Merze aburi din gunoi. ALR II/I MN 129, 3 864/27, cf. ib. 3 864/29, 36, 76. ◊ E x p r. (În legătură cu diverse verbe, mai ales cu „a bate” sau cu echivalente ale acestuia pe lîngă care expresia capătă valoare adverbială) De-i merge (sau să-i meargă) colbul (sau fulgii, peticii, peticile, untul, rar, scînteile) = zdravăn, tare, violent. Și înherbîntă o tigaie de o înfocă de-i mergea scînteaiele. DOSOFTEI, V. S septembrie 7^v/4, cf. BARONZI, L. 48. Scoteau mîțele de prin ocnițe și cotruțe, și le flocăiam și le șmotream. . . de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37. Acuș iau varga din coardă, și vă croiesc de vă merg petecile. id. ib. 38, cf. id. P. 24, 148 O lovi o dată cu mîțele de-i merse fulgii. ISPIRESCU ap. CADE. Bărbatul său însă. . . mi-o bătu ș de astă dată de-i merse colbul. MARIAN, O. I 347. N-am eu vreme de pierdut și mi-i capu la altele, altfel mi ți i-aș freca eu pe mîrlani să le meargă untul. C. PETRESCU, R. DR. 117. Te muștruluiește de-ți merge untul. BRĂESCU, V. A 132. Cam cu chef cum era, au început deodată să joace, și unde nu juca, și juca de-i mergea petecele. SBIERA, P. 37. S-au dat la jucat, și juca și juca de-i mergea colbul. id. ib. 39. De feli nu-i cruțau, ci-i măcilăreau de le mergeai peticele. MARIAN, T. 228. Le-a tras o bătaie de le-a mers colbul și i-a alungat departe. id. ib 267, cf. ȘEZ. III, 143. L-a bătut de i-au mers fulgii. ZANNE, P. IV, 274, cf. 162, III, 294. Te pălesc de-ți merg fulgii. ALR I 1 435/887. ♦ (Prin Transilv., despre pete, murdărie etc.) A dispărea, a se șterge (prin frecare, curățire etc.). Com. din ALBA IULIA. III. (De obicei cu determinări locale) 1. (Despre drumuri) A duce (la. . .), a o lua (spre . . .) Amîndouă drumurile acestea merg tot la Țuțora. (a. 1803). URICARIUL, XXV, 258. Drumul care mergea la capiște era presărat cu flori. BELDIMAN N. P. I, 61/13. Arată-mi drumu cum mere cătă casă. ALR II 3 459/102. Să mă-ndrepți că-ncătrău mere drumu ăsta. ib. 3 459/235, cf. 2 938/235, 250. ♦ (Despre întinderi de pămînt, drumuri linii de hotar etc.) A se întinde, a ține (pînă la. . . sau de la . . . , de la pînă la . . .), a ajunge (pînă la. . . sau de la pînă la . . .). Această moșie țearca căriea îi merge hotarul de la un loc pe valea Sulinarului. . . până în via Mecolei (a. 1 776). URICARIUL, VII, 20. Acele pămînturi din Maxinești merg pînă la hotarul Honcului și lovesc în capul iazului Bălăneștilor (a. 1 797), ib. XXV, 242. Mergea atunci podul. . . de la capul cel de lîngă orașul Giurgiului. . . pînă la poalele castelului. BĂLCESCU, M. V. 164. Atîta rămăsese din livada. . . ce mersese pînă-n ulița din dos. REBREANU, I. 47. %Cărărușa merge-n rît, Dragi am fost și ne-am urît; Cârărușa merge-n vii, Dragi am fost de mici copii. JARNIK-BÎRSEANU, 162. 2. A se extinde, a se propaga, a se generaliza. Focu într-însu înrainte mearge și arde împregiuru dracii lui. PSALT. 201. Apoi au început a slobodzi drăgănimea flintele . . . din om în om împregiur. Ca. . . fulgerul, așe merge focul împregiur. NECULCE, L. 232. Mere pîrjol pîn tătă pădurea. ALR 1 692/270. Marsă sun [= ecou] pîm pădure. ib. 1367/80. Mere răsunu. ib. 1367/295, cf. 1367/93. Căscătura așa merge din omu-n om, ca pasărea-n zbor. ALR II/I MN 10, 6 869/705, cf. ib. 6 869/886. 3. (Despre vești, evenimente etc.) A ajunge la cunoștința cuiva; a se răspîndi (la toți). Aceastași poroncă și domnului muntenesc lui Gligorie vodă i-au mărsu. N. COSTIN, LET. II, 3/21. N-au așteptat pănă le va merge răspunsul, ce îndată au trimis ordinanțu la toți oștenii. AXINTE URICARIUL, ib. 147/28. Mersăse cuvîntul din om în om. . . pănă . . . la urechile celor mari (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 235/32. Cărțile de poronci, ce le vor fi mers, cît au fost în treabă ispravnicii (a. 1820). URICARIUL, I, 254. Un aspru împărat, La care cum au mers asemine știință Au și găsit de cuviință. Pe om se-l de subt judecată. DONICI, F. I, 29/6. Zgomotul serenadelor și serbătorilor deșteptă atențiunea vecinilor și vestea merse pînă la postelnicul. FILIMON, O. I, 119. ◊ E x p r. Merge vorba sau vorba merge = se spune, se vorbește (peste tot). Pe timpii de atunci, mergea vorba că îndeobște călugării de la Sîntele-Locuri erau. . . învățați. ODOBESCU, S. II, 36. Vorba mergea că ar fi dat trupul la dobitoace, și că de aceea nu s-au găsit decît mantaua și iarmurca. CONTEMPORANUL, II, 221. El, după cum îl știm, nu era de cei ce poartă frică de o furnică, cum merge vorba. MARIAN, T. 323. Mai mergea vorba că e și tare învățat. CIAUȘANU, R. SCUT. 16. Îi merge (cuiva) vestea (sau numele, vorba etc.) = se spune despre el că. . . , i s-a dus vestea (că. . .); este denumit, i se spune. Duduca asta se vede că are duh, de vreme ce i-a mers buhu de la Burdujani pănă la Galați. NEGRUZZI, S. III, 75. Și de-atunci i-a mers lui Ciubuc numele de omu lui vodă. CREANGĂ, A. 20. Îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub soare. ISPIRESCU, U. 10, cf. COȘBUC, P. I, 238. De vreo zece ani Vălenilor le mersese vestea departe. AGÎRBICEANU, A. 74. Îi mersese vestea că face din cînepă cea picată sub melițoi sute de coți de pînză. SBIERA, P. 220, cf. ZANNE, P. V, 510. (Cu schimbarea topicii și a accentului stilistic, peiorativ) E un tîrîie-brîu, căruia numai vorba-i merge că-i la Iași, la învățătură. MIRONESCU, S. A. 137. Meargă-i numele! = (în imprecații) să nu se mai audă despre el sau ea (decît numele)! să se facă de rîsul lumii ! Îi umblă-n cap, tu soră, S-ajungă ea Lucsandei noră ! O, meargă-i numele! COȘBUC, B. 123. IV. 1. (Despre acțiuni, fenomene, evenimente etc.; de obicei cu determinări modale) A se desfășura, a evolua, a decurge. Va vedea cum merg vremile. AXINTE URICARIUL, LET. II, 171/8. Vâdzîndu pe Antohie Vodă că-i mărgu lucrurili cu-ntemeiere bună, începu în sfaturi cu boieri pribegi. NECULCE, L. 135. Mulți sînt care pot zice că încă lucrurile nu merg bine. HELIADE, O. II, 415. Sabia această pînă Nu mi să va da în mînă, Toate merg într-un zădar. PANN, E. II, 52/12. Să închizi ochii și să-ți cauți de treabă. . . iară trebșoarele tale o să-ți meargă de minune. FILIMON, O. I, 130, cf. BOLINTINEANU, O. 141. Toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! CREANGĂ, A. 34, cf. 4. Harap-Alb vede el bine unde merge treaba. id. P. 219, cf. 248. Terzetul final din actul întîi a mers admirabil. CARAGIALE, O. I, 3. Pînă acum m-ai ascultat la orice ți-am zis, și toate ți-au mers bine. ISPIRESCU, L. 21. Toate merg bine. ODOBESCU, S. III, 66. Îi mergeau prost afacerile, era încurcat și pe la bănci, AGÎRBICEANU,123, cf. id. P. M. 137. Era vesel parcă toate i-ar fi mers în plin. REBREANU, R. I, 231. Tare-i plăcea cum mere treaba la rumâni la botez. PRIBEAGUL, P. R. 105. Mergea treaba de-a mai mare dragul, fără sîcîieli, fără bateri pe loc. V. ROM. noiembrie 1953, 161. Să meargă treaba-n plin. teodorescu, P. P. 151, cf. RETEGANUL, P. II, 3, ZANNE, P. III, 154, 187, IV, 636. ( E x p r.) A(-i) merge strună (sau găitan, ca din apă) v. s t r u n ă, g ă i t a n, a p ă. ◊ I m p e r s. Dar cu limba merge altfel: ea nu are vreme hotărîtă că în atîtea luni sau în atîția ani. . . să se formeze. HELIADE, O. II, 129. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă) A se desfășura (destul de) bine, normal; a da rezultate (destul de) mulțumitoare. Apoi de mărs o mărs [executarea cîntecului], frate Dincă, da nu-ș cum. . . , voi oltenii o luați mereu prea iute. CAMIL PETRESCU, B. 177. Fac cereale, domnule colonel. . . – Și merge? – Merge . . . Dar, pe lîngă cereale, m-am gîndit să fac și puțin astrahan. . . Și merge. CAMILAR, N. II, 98. ♦ (Despre aparate, mecanisme, sisteme tehnice) A fi în funcțiune sau a putea fi pus în funcțiune; a funcționa. Cf. LM. Ceasornicul nu merge. DDRF. Un cuptor electric pentru topit oțelul consumă el singur, atunci cînd merge, cea mai mare parte din miile de kilowați. BOGZA, V. J. 82. Plugu gazdii mere tăt ca ș-a meu. ALR I 242/257, cf. ALR II 6 714/172, 6 715/172. ◊ E x p r. A-i merge (cuiva) gura v. g u r ă. 2. I m p e r s. (Despre ființe, cu complementul în dativ; de obicei cu determinări modale ca „bine”, „rău” etc.) A o duce, a-i fi (într-un anumit fel). Și deodată mergea cu năroc lui Ștefan Vodă. URECHE, LET. I, 101/17. Să-ți margă tot bine și cu năroc. VARLAAM, C. 261. Petru Vodă... socotind că nu-i merge pe treaba lui. . . s-au dus în țara leșască. N. COSTIN, LET. II, 37/25. Să fii mai îngăduit, măria ta, păn' li s-ar fi vădzut. . . cum le merge. NECULCE, L. 219. Cătră seară le merse brașovenilor mai bine, căci luară de la români un tun. BĂLCESCU, M. V. 519. Las' pe mine, că te-oi iuți eu, bade Stane. . . nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611, cf. 970. Mă! că rău mi-a mai mers astăzi! CREANGĂ, P. 46, cf. 144, id. A. 52. Hotărîră ca o parte din zi să lucreze, o parte să citească . . . Așa făcură, și le mergea bine. ISPIRESCU, L. 49. Și-a fost Cuminte om; dar nu știu cum, Așa i-a mers de prost. COȘBUC, P. I, 229, cf. 260. Nici mie n-o să-mi meargă râu. Avendrea e priceput la toate. STANCU, D. 252. Nu l-am mai întrebat cum îi merge. V. ROM. mai 1955, 42. Nu-i mergea bine în nici o treabă, măcar de ar fi muncit el orișicît. SBIERA, P. 187, cf. 195. Cu popă și cu iepure cine să întîlnește la drum, bine nu-i merge. ȘEZ. I, 18, cf. 51, GOROVEI, CR. 43. La pruncii aiștea le me bine. ALR I 259/80, cf. 259/61, 63, 103, 170, 231, 308, 343, 839, ALR II 3 175/102. ◊ (În formule de urare) Să-ți meargă tot cu bine. HODOȘ, P. P. 214. ◊ (Prin extensiune, despre plante) Cu cît se seamănă mai afund și mai rar cucuruzul, cu atîta îi mearge mai bine. ECONOMIA, 41/27. Prin aceasta multe buruiene se vor stîrpi, și cartofelor le va merge atîta de bine, ca și cînd ar fi fost prășite. IONESCU, C. 81/11, cf. 182/4. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă; adesea în construcții negative) A o duce bine, a-i fi bine, a avea succes; a-i prii. Văzînd și domnul că nu-i merge în pămîntul Moldovei, fiind învățat în Țara Românească cu venituri mai mari, au scris la Țarigrad (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 200/15. ♦ (Adesea în construcții negative) A reuși, a izbuti. Începu să povestească amănunțit cum „a pus mîna” el cîndva pe cămara lui Răghină. . . , cum „i-a mers”. V. ROM. mai 1954, 72. ♦ Cu mine nu i-a mers. 3. (De obicei cu determinări modale de felul lui „înainte”, „bine”, „încet”, „greu”) A înainta, a progresa; a se dezvolta. Carile dintr-un loc mai înainte nu mearge nici mai adaoge, acela prea pe lesne îndărăpt să dă și scade. CANTEMiR, ap. GCR I, 327/7. În acest chip lucrul merge înainte. I. IONESCU, C. 58/14. Omenirea merge într-un progres continuu. BĂLCESCU, M, V. 3. Fără să perdem un minut, am cercat să facem ceva; știți însă că la noi lucrurile merg încet. ap. SBIERA, F. S. 240. Umblam la școală, unde mergeam bine. ap. TDRG. Nu-mi merge lucrul din mână. Com. din BRAȘOV, cf. DEȘLIU, G. 15, TULBURE, V. R. 43. ◊ I m p e r s. Eu scriu mereu și merge greu. CARAGIALE, O. VII, 62. ♦ (Despre oameni; cú determinări de felul „(tot) înainte”, „mai departe”) A persevera, a continua. Vremea trece, flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, P. 142. 4. (În e x p r.) A merge pe . . . = (despre oameni sau în construcții impersonale; urmat de o determinare numerică) a se apropia de sau a se îndrepta spre data la care împlinește un an în plus. Asta nu se poate spune. Eu, babei mele – că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa --. . . și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. Iaca eu sînt om de merg pe șaptezeci și patru de ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. (Cu o construcție învechită) De vreame ce cel. . . ce face greșalâ, va fi de optspredzeace ai mărgînd, atunce să-l bage în hiară. PRAV. 261. A merge spre. . . (sau către. . .) = a se apropia de un anumit stadiu de evoluție, de o anumită fază, de perioada de timp imediat următoare. [Holda] merge spre copt. ALR SN I h 43. (I m p e r s.) Mergea spre toamnă. ap. CADE. (I m p e r s.) De ce (sau, rar, pe cît) merge sau pe zi (ori pe an) ce merge = pe măsură ce trece timpul; tot mai mult. Holera, de ce merge, crește în Paris. CR (1832), 87²/11, cf. DRĂGHICI, R. 9/10. De ce merge, se întinde gustul cititului. GT (1839), 27²/44. Siguritatea se întemeiază pe an ce merge. ib. 173²/16. Tîrgul-Frumos, de ce merge, se face urît. NEGRUZZI, S. I, 192. Oricum orele alerge, Ea, din ce în ce mai dragă ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I, 160. Pe zi ce merge, perfectul compus, datorită tocmai expresivității lui, tinde să ia pretutindeni locul celui simplu. IORDAN, STIL. 151. 5. (Despre ființe) A trece (dintr-o situație în alta), a ajunge (într-o anumită situație). Mearge-voru din virtute în silă. PSALT. 173. A trupului hrană sfîrșaște-se și întru putredire mearge. CORESI, EV. 233. Cu lacrămile în ochi îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la peirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Scoală, Adame, hai cu mine, Să miei de la rău la bine. BÎRLEA, B. 91. ♦ (Regional; despre obiecte) A se face, a deveni (Voivozi-Șimleul Silvaniei). ALR II 3 952/325. Tăt o mărs țîră [= s-a făcut cioburi], ib. V. 1. (Despre materiale, în special despre alimente) A fi necesar (în cantități determinate) la realizarea unui produs; a se consuma, a se întrebuința, a se cheltui. Fac nouă turtițe, le ung cu miere și le dau la cuptor; mulți însă, ca să nu meargă miere multă. . ., le ung pe deasupra. SEVASTOS, N. 78. Unde merge mia, meargă și suta (dacă s-a cheltuit atît de mult, se mai poate cheltui încă puțin; p. e x t. fie, treacă de la mine!). Cf. ZANNE, P. V. 424. ♦ (Rar; cu determinări nume de alimente introduse prin prep. „pe”) A se hrăni, a se alimenta. Din toate drumurile, acest de iarnă este acel mai greu, fiindcă vitele merg numai pe fîn și cheltuiala se rădică. I. IONESCU, C. 221/17. 2. (Învechit și popular) A se calcula, a se socoti; a se adăuga (la socoteală). Căci [peste] acele multe și mari supărări ce se făcea peste locuitori, le mai merge săracilor încă al doilea văcărit (a. 1 757). URICARIUL, IV, 9/1. Și dobînda de 50 la sută merge la. . . – La capelele întregi! DELAVRANCEA, O. II, 366. 3. (Mat.; despre numere) A se cuprinde, a intra în alt număr. Patru-n opt merge de două ori. ALR II 2 353/36, cf. 2 353/47, 76, 105. Doi mere de două ori în patru. ib. 2 353/250, cf. 2 353/260, 279. VI. 1. (De obicei impers.; adesea în construcții negative) A fi posibil, acceptabil, permis sau valabil; a se putea, a se accepta, a se admite. Înțeleg să aveți respect de opinia publică;. . . dar, de respectul opiniei publice, să nesocotiți pe un confrate bătrîn – iar nu merge. CARAGIALE, O. VII, 425. Opt versuri, le-am făcut! așa cu gluma. . . O, de-aș găsi acum o rimă-n „uma”; Dar, haid! și fără rimă văd c-a mers. COȘBUC, P. II, 267. Toate merg pînă la un timp. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. Ți-o spun hotărît, nu mai merge, trebuie să facem economie. BRĂTESCU, V. 5. Te înșeli amar!. . . Cu mine nu merge așa! . . . Nu scapi cu una, cu două! C. PETRESCU, A. R. 14. ◊ E x p r. (Mai ales în construcții negative) A-i merge la socoteală = a-i conveni. Cf. CADE. Treacă-meargă v. t r e c e. ♦ A se potrivi; a se armoniza, a se asorta. Albastrul merge bine cu albul. 2. (Jur.; despre termene, clauze etc.) A intra în vigoare; a curge. Prescripțiunea începe să meargă numai din momentul punerii în întîrziere. COD. PEN. R.P.R. 599. 3. (Prin nordul Transilv.; despre vorbe, expresii etc.) A se (putea) folosi, a se (putea) întrebuința; a se spune, a se zice. Cf. ALR II/I MN 68, 2 630/284, alr i 383/278. 4. (Rar) A avea valoarea de . . .; a fi socotit, considerat ca avînd valoarea de . . .; a valora, a face. Pui patru cărți jos, dai cîte patru fiecărui, iei carte cu carte, sau cu șapte iei trei și patru de jos. . . la urmă, cărțile „merg două” (dacă ai cel puțin 37), spatiile 1. PAMFILE, J. I, 15. 5. (Despre bani, p. ext. despre documente care conferă anumite drepturi) A fi valabil, a fi în uz, a avea curs. Banii vechi nu mai merg. SCRIBAN, D. 6. (Despre salarii, venituri etc.) A reveni (cuiva) în continuare. Leafa îi merge pe vacanță. SCRIBAN, D. 7. (Învechit, despre bunuri materiale) A-i reveni cuiva de drept, a fi atribuit cuiva. De s-ari pedepsi cineva cu moarte, averea lui, după obiceiul țărăi aceiia, să margă la rude și la urmașii lui. N. COSTIN, L. 578. 7.(Învechit, rar, despre legi) A prevedea, a specifica, a stipula. Un plugar oarecarele de să va prileji să aibă a să pîrî cu cineva pentru vreun pămînt sâmănat și nu-ș va întreba întÎi la giudeț, să vadzâ cumu-i va miarge leagia . . . PRAV. 3. VII. A umbla îmbrăcat într-un anumit fel; a se îmbrăca (într-un anumit fel); a purta. Își legase multă vreme capul cu o basma, apoi începu a merge vara cu capul gol. CĂLINESCU, S. 142. - Prez. ind.: merg și (prin Transilv.) meg (ALR II 4 797/130), pers. 2 (prin Transilv.) și megi (ib. 4 797/130, 172), pers. 3 (prin Transilv.) și mege, pers. 4 (popular) accentuat și mergém (BUL. FIL. II, 105, IORDAN, L. R. A. 128), (prin Transilv.) și megem (ALR II 4 797/172), pers. 6 (prin Olt.) și merge (ib. 4 797/886); perf. s.: pers. 1 mersei și (regional) mergei (ARH. FOLK. I, 168), mergâi, mersui, (învechit) merși, merșu, pers. 3 (regional) și mersu (D. POP, M. 154), pers. 4 (învechit) și mersem m. m. perf. pers. 5 (învechit, rar) și mersesiți. – Și: (regional, mai ales Transilv.) mére (prez. ind. pers. 2 meri, 3 mere, 4 merem, 5 mereți, 6 mer ZANNE, P. VI, 46, ALR SN I h 124/812) vb. III ; (regional, mai ales Maram. și nordul Transilv.) me (prez. ind. pers. 2 mei, 3 me și meie, 4 mem și meiem ALR II 4 797/102, pers. 5 meți și meiți ib. 4 797/104, 106) vb. III. – Lat. mergere „a se cufunda”.

MESIA s. m. sg. (În textele biblice) Mântuitor al lumii; spec. (la creștini) Isus Cristos. [Acc. și: Mesia] – Din sl. mesiia, ngr. Messías, lat. messias.

MESIA n. pr. m. 1. (În Vechiul Testament) Denumire dată regilor Israelului sau marilor profeți. 2. (În Cărțile profeților) Nume rezervat trimisului lui Dumnezeu ca mântuitor, mesager divin esențial, așteptat într-un viitor nedefinit, apariția sa pe Pământ marcând triumful poporului evreu (al lui Iahve) asupra inamicilor și începutul unei ere pașnice de prosperitate. 3. (În creștinism) Mântuitorul lumii, salvatorul de esență divină al obștei, Unsul Domnului; spec. Isus Hristos. [Acc. și: Mesia] – Din sl. mesiia, ngr. Messías, lat. messias.

MESIA s. m. sg. Personaj mitic căruia i se atribuie, în textele biblice, rolul de mîntuitor al lumii; (în special) epitet dat de creștini lui Isus Hristos. Grăi lui muiarea: știm că i să vie mesia ce-l va chema H[risto]s. VARLAAM, ap. GCR I, 108/32. Că-i craiu și mesiia făgăduit părinților. N. TEST. (1 648), 2^v/15. Vrînd a arăta ucinicilor săi, că mesiei i s-au căzut a chinui și a învia din morți (a. 1651). GCR I, 153/20. Cu un glas mărturisesc pre Domnul Hristos a fi împărat; și pentru această pricină îi dzic mesia (adecă împărat miruit). ANTIM, P. 173, cf. 15. Lumea se aștepta la venirea unui mesia, adică a unui mîntuitor. ISPIRESCU, ap. CADE. Cînta-voi mai ales vouă, C-a venit Domnul Hristos, Mesia, cap luminos, Din neamul lui Avraam. POP., ap. GCR II, 322. - Accentuat și: mésia. ALEXI, W., SCRIBAN, D. – Din v. sl. месиіа, ngr. Mεσσίας, lat. messias.

MESIA m. 1) Personaj mitic căruia i se atribuie rolul de mântuitor al lumii. 2) (în religia creștină) Epitet dat lui Isus Hristos. /<sl. mesija, ngr. Messías, lat. messias

MIRONOSIȚĂ, mironosițe, s. f. 1. (Bis.) Fiecare dintre femeile care au dus balsamuri la mormântul lui Isus pentru a-i unge trupul; p. gener. femeie cucernică, smerită. ◊ Expr. A face pe mironosița = a-și lua aere de nevinovăție, a simula pietate și modestie. ♦ Epitet dat unei femei prefăcute, care simulează nevinovăția, modestia. 2. Specie de fluture cu aripile din față albe cu pete cafenii și cu cele din spate cenușii-albăstrii (Lymantria monacha). – Din sl. mironosica.

MIRONOSIȚĂ, mironosițe, s. f. 1. (Bis.) Fiecare dintre femeile care, după Noul Testament, au dus balsamuri la mormântul lui Isus pentru a-i unge trupul; p. gener. femeie cucernică, smerită. ◊ Expr. A face pe mironosița = a-și lua aere de nevinovăție, a simula pietate și modestie. ♦ Epitet dat unei femei prefăcute, care simulează nevinovăția, modestia. 2. Specie de fluture cu aripile din față albe cu pete cafenii și cu cele din spate cenușii-albăstrii (Lymantria monacha). – Din sl. mironosica.

mironosițe f. pl. femei evlavioase, purtătoare de mir, cari se duseră la mormântul lui Isus spre a-i unge trupul de pe cruce, dar cărora îngerul le vesti învierea Domnului: săptămâna mironosițelor, a doua săptămână după Paști.

MONOFIZITISM s. n. Învățătură creștină despre unica natură a lui Isus Hristos, cea divină. – Monofizit + suf. -ism.

MONOTELISM s. n. (Rar) Învățătură creștină, din sec. VII, care nu admite decât o singură voință în Isus Hristos, cea divină. – Din fr. monothélisme.

MONOTELISM s. n. (Rar) Doctrină religioasă care susține că Isus Cristos a întruchipat două naturi, una divină și una umană, dar o singură voință, cea divină. – Din fr. monothélisme.

MONOTELISM s.n. Doctrină religioasă care susține că Isus Cristos a întruchipat două naturi, una divină și una umană, dar o singură voință, cea divină. [< fr. monothélisme].

MONOTELISM s. n. doctrină religioasă care susține că Isus Christos a întruchipat două naturi, una divină și una umană, dar o singură voință, cea divină. (< fr. monothélisme)

mormânt n. 1. monument ridicat în onoarea unui mort chiar în locul unde a fost înmormântat; sfântul Mormânt, locul unde Isus a fost înmormântat; 2. fig. moarte: a rămânea credincios până la mormânt; 3. loc întunecat și trist. [Lat. MONUMENTUM, monument funerar (vulgar = SEPULCRUM].

MORMON, -Ă, mormoni, -e, s. m. și f. Membru al unei secte creștine din Statele Unite ale Americii, care propovăduiește întoarcerea apropiată a lui Isus Hristos și care inițial practica poligamia. – Din fr. mormon.

Nazaret n. oraș în Palestina cu 15.000 loc. Aci petrecu Isus timp de 30 de ani.

NĂSCĂTOARE, născătoare, adj., s. f. 1. Adj., s. f. (Înv. și pop.) (Femeie) care naște sau a născut unul sau mai mulți copii. 2. S. f. (În Biserica creștină) Fecioara Maria, mama lui Isus. – Naște + suf. -ătoare.

NĂSCĂTOR, -OARE, născători, -oare, adj., s. f. 1. Adj., s. f. (Înv. și pop.) (Femeie) care naște sau a născut unul sau mai mulți copii. 2. S. f. (în Biserica creștină) Fecioara Maria, mama lui Isus Hristos. – Naște + suf. -ătoare.

NĂSCUT¹ s. n. Faptul de a (se) naște; p. ext. ziua nașterii cuiva. ♦ Spec. Nașterea lui Isus Hristos; p. ext. sărbătoarea bisericească ținută în ziua acestei nașteri; Crăciun. – V. naște.

Nestoriu m. patriarh din Constantinopole, ereziarh care nega cele două naturi în Isus: condamnat de conciliul din Ephez (431).

Nicodim (St.) m. 1. unul din ucenicii Iui Isus; 2. organizatorul vieții monahale în Țara românească, rudă cu cneazul sârbesc Lazăr, ctitor de mănăstiri (Vodița, Tismana) sub Radu Basarab.

noroc, noroace, (năroc), s.n. – 1. Soartă, ursită, destin: „Străinu-s, străină-i țara, / Inima-mi arde ca para. / Ardă focu pe tot locu / Dacă rău mi-a fost norocu” (Calendar 1980: 86). 2. Stare de fericire, bine; bunăstare: „Mamă, la ce m-ai făcut / Dacă noroc n-am avut? / Și de ce vrei să mă ai / Dacă n-ai noroc să-mi dai?” (Calendar 1980: 91). „Fântână cu bărbânoc / Omu bun n-are noroc / Nici cât arde paiu-n foc; / Nici noroc și nici ticneală / Nici cât arde paiu-n pară. / Mândră floare-i norocu, / Nu răsare-n tăt locu” (Calendar 1980: 85). În dimineața de Anul Nou colindă numai coconii. „Fetele aduc sărăcie; băieții aduc noroc”. 3. Șansă, baftă: „Ce să mă fac dacă nu-i / Norocu la vremea lui, / Cu mâna degeaba-l pui; / Că norocu pus cu mâna / I să uscă rădăcina” (Calendar 1980: 91). ♦ Noroc!, formulă de salut sau de urare. În Maramureș se folosește frecvent expresia „Noroc bun!”. „Înainte, în sat la noi dzâcem năroc bun, bună dzua!. Apoi or si cam dzăce ai, de când s-o început a să dzâce Laudă-se Isus Hristos! când să întâlnesc doi oameni. (...) O zinit poruncă de la Vlădică la popti ca să dzică oamenii așa” (Papahagi 1925: 319-320; Giulești, 1920). Această formulă de salut a fost preluată de băieși. ♦ Din punct de vedere mitologic, de remarcat cultul zeiței romane Fortuna, care a pătruns pe teritoriul geto-dac, fiind numită Fortuna Daciarum, obținând numeroase altare în unele orașe (Kernbach 1989). – Din sl. narokǔ.

noroc, noroace, (năroc), s.n. – 1. Soartă, ursită, destin: „Ardă focu pe tot locu / Dacă rău mi-a fost norocu” (Calendar, 1980: 86). 2. Stare de fericire, bine; bunăstare: „Mamă, la ce m-ai făcut / Dacă noroc n-am avut? / Și de ce vrei să mă ai / Dacă n-ai noroc să-mi dai?” (Calendar, 1980: 91); „Fântână cu bărbânoc / Omu bun n-are noroc / Nici cât arde paiu-n foc; / Nici noroc și nici ticneală / Nici cât arde paiu-n pară. / Mândră floare-i norocu, / Nu răsare-n tăt locu” (Calendar, 1980: 85). În dimineața de Anul Nou colindă numai coconii. „Fetele aduc sărăcie; băieții aduc noroc”. 3. Șansă, baftă: „Ce să mă fac dacă nu-i / Norocu la vremea lui, / Cu mâna degeaba-l pui; / Că norocu pus cu mâna / I să uscă rădăcina” (Calendar, 1980: 91). ♦ Noroc!, formulă de salut sau de urare. În Maramureș se folosește frecvent expresia „Noroc bun!”. „Înainte, în sat la noi dzâcem năroc bun, bună dzua!. Apoi or si cam dzăce ai, de când s-o început a să dzâce Laudă-se Isus Hristos! când să întâlnesc doi oameni. (...) O zinit poruncă de la Vlădică la popti ca să dzică oamenii așa” (Papahagi, 1925: 319-320; Giulești, 1920). Această formulă de salut a fost preluată de băieși. ♦ (mit.) De remarcat cultul zeiței romane Fortuna, care a pătruns pe teritoriul geto-dac, fiind numită Fortuna Daciarum, obținând numeroase altare în unele orașe (Kernbach, 1989). – Din sl. narokǔ „soartă” (Șăineanu, Scriban; Miklosich, cf. DER; DEX, MDA).

pandocrator m. icoană principală de pe iconostase, ce reprezintă pe Isus ca D-zeu și Împărat [Gr. mod.: Atotputernicul].

PANTOCRATOR s. n. Icoană pictată în bisericile ortodoxe pe bolta naosului, care reprezintă pe Isus Cristos ca împărat al lumii; p. ext. cupola de deasupra naosului, unde se află această icoană. – Din ngr. pantokrátor.

PANTOCRATOR s.n. (Arte) Reprezentare a lui Isus Cristos ca împărat al lumii în iconografia bizantină. [Cf. it. pantocratore, gr. pantokrator].

Pantocrator (Isus) s. propriu m.

*Pantocrator (nume dat lui Isus Hristos) (-to-cra-) s. propriu m.

PANTOCRATOR s. n. Icoană pictată în bisericile ortodoxe pe bolta naosului, care reprezintă pe Isus Hristos ca împărat al lumii; p. ext. cupola de deasupra naosului, unde se află această icoană. – Din ngr. pantokrátor.

PAPĂ², papi, s. m. Capul Bisericii romano-catolice, al statului Vatican; vicar al lui Isus Hristos și urmaș al Sfântului Petru, ales pe viață. – Din lat., sl. papa.

PAȘTI m. 1) (în religia creștină) Sărbătoare în cinstea învierii lui Isus Hristos. 2) (în religia mozaică) Sărbătoare în amintirea exodului evreilor din Egipt. ◊ Din ~ în ~ foarte rar. La ~le calului (sau cailor) niciodată. 3): ~le blajinilor zi fixată de biserică pentru pomenirea morților. [Var. Paște] /<lat. Paschae

PATIMĂ, patimi, s. f. 1. Sentiment puternic și violent care copleșește pe om, întunecându-i adesea dreapta judecată; p. ext. pasiune, iubire excesivă pentru ceva, pornire nestăpânită; suferință morală. ♦ Părtinire, parțialitate; dușmănie, ură. ◊ Loc. adv. Cu patimă = pătimaș. 2. (Înv. și pop.) Suferință fizică, caznă, chin; boală. ♦ (În credința creștină) Patimile Mântuitorului = suferințele îndurate de Isus Cristos. Săptămâna patimilor = săptămâna dinainte de Paști; săptămâna mare. [Var.: patemă s. f.] – Din ngr. páthima.

PATIMĂ, patimi, s. f. 1. Sentiment puternic și violent care copleșește pe om, întunecându-i adesea dreapta judecată; p. ext. pasiune, iubire excesivă pentru ceva, pornire nestăpânită; suferință morală. ♦ Părtinire, parțialitate; dușmănie, ură. ◊ Loc. adv. Cu patimă = pătimaș. 2. (Înv. și pop.) Suferință fizică, caznă, chin; boală. ♦ (În credința creștină) Patimile Mântuitorului = suferințele îndurate de Isus Hristos. Săptămâna Patimilor = săptămâna dinainte de Paști; Săptămâna Mare. [Var.: patemă s. f.] – Din ngr. páthima.

patimă f. 1. suferință, în special cele îndurate de Isus: săptămâna patimilor, cea dinaintea Paștilor; 2. pasiune, mai ales de un caracter violent și dezordonat: patima jocului, patima beției; 3. părtinire: vorbește cu patimă; 4. boală: patimă de ficat. [Gr. mod.].

PIETA s. n. statuie, tablou repezentând pe Madona cu Isus mort, coborât de pe cruce. (< it. pietà)

PIETÀ, pietà, s. f. Temă iconografică din repertoriul catolic, inspirată de patimile lui Isus Hristos, ilustrând tema plângerii lui, care o reprezintă pe Maica Domnului ținându-și fiul mort pe genunchi sau în brațe. [Pr.: pie-] – Din fr., it. pietà.

POCLUȘ s.m. (Criș.) Curelar. Era domnul Isus în Viftaniia în casa lui poclușu Simon. MISC. SEC. XVII, 13^r. Etimologie: poclă + suf. -uș.

preaînființat, s.m. (înv.) Isus Cristos (considerat ca întrupat din fecioara Maria).

PREDANIE s. f. 1. (Mold.) Trădare. Va sosi și săptămina chinurilor ... lui Isus Hristos, predania, legăturile svențiii sale, răstignirea, îngroparea. VARLAAM; cf. DOSOFTEI, VS. 2. (Trans. SV) Tradiție. Pin cuvîntul lui Dumnezău nescris (care traditio au predania din gură în gură dată se cheamă) aceale datorii și învățături a credinții care svînții apostoli au din însa gura lui Isus Hristos au auzit. CAT., 3. Etimologie: sl. prĕdanije. Cf. h a i n i e, h a i n l î c.

PREFACERE, prefaceri, s. f. Acțiunea de a (se) preface și rezultatul ei; schimbare, transformare; evoluție; reparare, refacere, prefăcătură. ◊ Prefacere euharistică = schimbarea elementelor euharistice (pâinea și vinul) în trupul și sângele lui Isus prin invocarea Duhului Sfânt. – V. preface.

PREZBITERIANISM s. n. Doctrină ecleziastică proprie Bisericii reformate derivate din calvinism, care consideră că prezența lui Isus în euharistie este doar spirituală, producându-se prin intermediul Duhului Sfânt, și nu prin transformarea elementelor pâine și vin. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. presbytérianisme.

*profét m. (lat. prophéta, d. vgr. prophétes, rudă cu lat. pro-fitéri, fatéri, a mărturisi. V. pro-fesor). Proroc, prezicător. Titlu dat de musulmanĭ luĭ Mohamet: a desfășura steagu profetuluĭ. – Fem. profeteasă, pl. ese. – După Scriptură, primiĭ profețĭ aŭ fost Moĭse, Samuil, Ilie și Eliseŭ și David. Pe urmă veniră alțĭ profețĭ, împărțițĭ în doŭă clase: Isaia, Ieremia, Daniil și Ezechiíl (mariĭ profețĭ) și apoĭ alțiĭ, doĭ-spre-zece, maĭ micĭ. Aŭ fost și profetese: Maria (sora luĭ Moĭse), Debora și Ana (care între cele dintîĭ l-a recunoscut pe Isus drept Mesia).

prohod n. 1. slujba îngropăciunii, rugăciunea morților: fără popă nici prohod POP.; 2. prohodul Domnului Isus Hristos ce se cântă Vinerea mare la priveghere: să cânte prohodul în Sf. Vineri NEGR. [Slav. PROVODŬ, înmormântare].

răscumpărà v. 1. a cumpăra un lucru vândut; 2. a libera cu ajutorul banilor: a răscumpăra captivi, robi.; 3. a scăpa, a mântui: Isus a răscumpărat pe creștini de moartea eternă; 4. a compensa: a răscumpăra defectele prin calități. [Vechiu-rom. răscumpăra, a răsbuna (a compensa crima cu bani) = lat. RE EX și cumpăra].

RĂSTIGNIRE ~i f. 1) v. A RĂSTIGNI. 2) reg. Cruce mare cu chipul lui Isus Hristos răstignit, instalată la margine de drum. /v. a răstigni

REDEMPȚIUNE s. f. 1. mântuirea religioasă creștină (prin Isus Cristos). 2. mântuire; izbăvire. (< fr. rédemption, lat. redemptio)

Renan (Ernest) m. ilustru scriitor și orientalist francez: Viața lui Isus, Istoria originilor Creștinismului (1823-1892).

RIDICARE s. 1. ridicat, săltare, săltat, suire, suit, urcare, urcat. (~ sacului în căruță.) 2. culegere, cules, ridicat, strângere, strâns. (~ unei hârtii de jos.) 3. sculare, sculat. (~ de pe scaun.) 4. v. arestare. 5. v. înălțare. 6. v. cățărare. 7. v. ascensiune. 8. înălțare, suire, suit, urcare, urcat. (~ în văzduh.) 9. (BIS.) înălțare, (pop.) ispas, (înv.) văznesenie. (~ la cer a lui Isus.) 10. îndepărtare, înlăturare, ridicat. (~ unui colț din văl.) 11. v. suflecare. 12. v. risipire. 13. v. creștere. 14. v. construire. 15. v. încasare. 16. v. însănătoșire. 17. v. majorare. 18. creștere, mărire, suire, urcare. (~ temperaturii cuiva.) 19. v. înălțare. 20. avansare, înaintare, înălțare, v. promovare. 21. creștere, mărire, sporire. (~ nivelului de trai.) 22. (CONSTR.) v. releveu.

SCHIMBARE, schimbări, s. f. Acțiunea de a (se) schimba și rezultatul ei; schimbat. ◊ Schimbarea la Față (a lui Isus Hristos) = sărbătoare bisericească ortodoxă care se prăznuiește la 6 august. – V. schimba.

SCHIMBARE, schimbări, s. f. Acțiunea de a (se) schimba și rezultatul ei; schimbat. ♦ Schimbarea la Față (a lui Isus Cristos) = sărbătoare bisericească ortodoxă care se prăznuiește la 6 august. – V. schimba.

SFÂNT, -Ă, sfinți, -te, adj., s. m., s. f. I. Adj. 1. Epitet dat divinității. ♦ Epitet dat celor sanctificați de Biserică. ◊ Sfântul Părinte = titlu dat papei de către catolici. ♦ (Rar; despre oameni) Care duce o viață curată și cucernică. 2. Care ține de divinitate, de religie, de cultul divin; care este considerat ca posedând harul divin. ◊ Sfânta slujbă = liturghia. Locurile sfinte = ținuturile menționate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit și a propovăduit Isus Hristos. Sfântul Mormânt = mormântul în care a fost depus Isus Hristos. Sfânta sfintelor = sanctuarul vechiului templu din Ierusalim. 3. Care constituie un obiect de cult, de venerație; care se cuvine cinstit, slăvit, venerat. 4. (Pop.) Epitet dat unor elemente ale naturii. Sfântul Soare. ♦ Epitet dat zilelor săptămânii. 5. Desăvârșit, perfect, infailibil. Ce-am vorbit e sfânt. ♦ (Substantivat, urmat de un substantiv introdus prin prep. „de” și exprimând ideea de superlativ) Strașnic, zdravăn. O sfântă de bătaie. II. S. m., s. f. 1. S. m. art. (Pop.) Dumnezeu. ◊ Expr. A-l vedea (pe cineva) sfântul = a) a o păți, a da de belea; b) a da peste un noroc neașteptat. A-l uita (pe cineva) sfântul, se spune când cineva zăbovește undeva prea mult (și degeaba). Ferit-a sfântul! = în niciun caz, nicidecum. 2. S. m. și f. Persoană recunoscută ca un exemplu desăvârșit al vieții creștine și consacrată ca atare, după moarte, de către Biserică. ◊ Expr. Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții = până să ajungi la cel mai mare, înduri multe de la slujbașii mai mici. A-l fura (pe cineva) sfinții = a ațipi, a adormi; a muri. A-i ieși (cuiva) un sfânt din gură = a vorbi foarte drept și înțelept, a spune o vorbă potrivită. A sta (ca un) sfânt = a sta nemișcat; (despre copii) a fi foarte cuminte. A se închina la sfinți sau a se ruga de toți sfinții = a se adresa la cei puternici cu rugăminți, a fi nevoit să solicite rezolvarea unui lucru în mai multe locuri și cu stăruințe. La sfântu-așteaptă = niciodată. ♦ Om care duce o viață curată și cucernică. 3. S. f. pl. art. (În credințele populare) Iele. 4. S. m. pl. Mucenici (2). – Din sl. sventŭ.

sfânt, ~ă [At: PSALT. HUR. 61^r/11 / V: (înv) svent, svânt / Pl: sfinți, sfinte / E: vsl свѧтъ] 1 a (În concepțiile religioase; d. divinitate, ființe supranaturale considerate de esență divină etc.) Care întruchipează idealul de perfecțiune și de puritate absolută Si: (îvp) sânt, dumnezeiesc, divin. 2 sma (Pop) Dumnezeu (1). 3 sma (Pfm; îlav) Ferească (sau ferit-a) ~ul Nicidecum. 4 sm (Pfm; îe) A-l vedea (sau a-l lua) ~ul (pe cineva) A o păți. 5 sm (Îae) A da de un noroc neașteptat sau de un chilipir. 6 sm (Pfm; îe) A-l uita (pe cineva) ~ul A zăbovi prea mult (și fără treabă), într-un anumit loc. 7 sm (Îvr; îe) A jura (cineva) pe ~ul A jura pe tot ce are mai de preț. 8 sm (Fam; îe) A duce (pe cineva) ~ul A îndrăzni să... 9 a Care aparține divinității Si: ceresc, divin, dumnezeiesc, (liv) celest, (rar) îndumnezeiesc, preaînalt, (pop) sânt, (înv) minunat. 10 smf Persoană recunoscută ca un exemplu desăvârșit al vieții creștine și canonizată după moarte de către biserică Si: (îvp) sânt, (înv) preacuvios, preafericit, (ltî) sanct, (îvr) sfințire (11). 11 sm (Reg; îla) Tare de ~ Incoruptibil. 12 sm (Pfm; îc) ~ul Nicolae (din cui sau de pe coardă) Băț sau bici cu care erau bătuți copiii (la școală). 13 sm (Pfm; îe) A ieși (cuiva) un ~ din gură A da o soluție neașteptat de bună într-o anumită situație. 14 sm (Fam; îe) A avea sfinți (sau ~ții lui) (la Ierusalim) A se bucura de protecția cuiva. 15 sm (Fam; îae) A cunoaște persoane influente și a beneficia de anumite favoruri. 16 sm (Înv; îe) A nu avea (nici) ~ (nici Dumnezeu) A fi lipsit de sens. 17 sm (Rar; îe) A fi ~ul zilei A fi o persoană influentă. 18 sm (Fam; îe) (Îac) A se bucura de considerație. 19 sm (Fam; îe) A se ruga de toți sfinții (sau a se închina la sfinți) A apela la cei puternici cu solicitări și rugăminți. 20 sm (Reg; îe) A fura (sau a lua) ~ul (sau sfinții) (pe cineva) A adormi (repede). 21 sm (Îae) A păți ceva neplăcut. 22 sm (Îae) A fi moleșit de somn sau de beție. 23 sm (Îae) A se îmbolnăvi. 24 sm (Îae) A muri¹. 25 sm (Reg; îe) A lua ~ții (ceva) A se distruge. 26 sm (Reg; îe) A nu mai fi de nici un ~ A nu mai fi bun de nimic. 27 sm (Îae) A nu mai exista nici o speranță. 28 sm (Fam; îe) A nu ști la ce ~ să se mai închine A epuiza toate posibilitățile de a găsi sprijin sau protecție. 29 sm (Fam; îe) A dezbrăca un ~ și a îmbrăca pe altul A face datorii noi pentru a plăti pe cele vechi. 30 sm (Înv; îe) A-și găsi (cineva) ~ul A-și găsi nașul. 31 sm (Înv; îae) A găsi pe cineva gata să-i satisfacă toate dorințele. 32 sm (Pfm; îe) A sta (ca un) ~ (sau ca niște sfinți) A sta nemișcat. 33 sm (Reg; îe) A purta (pe cineva) în gură ca pe un ~ A lăuda (pe cineva) foarte mult. 34 (Reg; îe) A mânca ~ul (cuiva) A cuminți pe cineva dându-i o bătaie. 35 sfp (Reg; îe) A fi ca sfintele A fi foarte slabă. 36 sm (Îcs) De-a ~ul Joc de copii, care se executa la priveghi, nedefinit mai îndeaproape. 37 sm (Bot; reg; îc) ~u-Petru Lilicele (Iberis amara). 38 a (De obicei urmat de un np) Dată la care se sărbătoresțe în biserica creștină un sfânt (10) Si: (îvp) sânt. 39 sm (Reg; de obicei lpl) Covrigel preparat din aluat copt sau fiert, cu nuci și cu zahăr sau cu miere, care se mănâncă în ziua de 9 martie Si: (pop) mucenic, (reg) bradoși, brăduleț, brânduș, (reg) sfințișor (3). 40 smf Reprezentare grafică (pictură, statuie etc.) cu caracter religios a unui sfânt (10). 41 a Care aparține bisericii sau religiei (creștine) Si: bisericesc, religios. 42 a Privitor la biserică sau la cultul religiei (creștine) Si: bisericesc, religios. 43 a Care se consideră a fi înzestrat cu harul divin Si: sacramental, sacru², (liv) sacral¹, sacrat¹, sacrosanct, (îrg) sânt. 44 a (Îs) ~a slujbă Liturghie. 45 a (Îs) Lemn ~ Lemn care se crede că ar proveni din crucea pe care a fost răstignit Isus Hristos și care e purtat ca talisman. 46 a (Îs) ~a oaste Armată de cruciați. 47 a (Îs) Război ~ Cruciadă. 48 a (Înv; îs) Os ~ Sacrum. 49 a (Reg; îs) Boală ~ă (sau ~a boală) Dizenterie. 50 a (Reg; îas) Epilepsie (1). 51 sfp Concepții, ritualuri sau, mai rar, obiecte care aparțin de cult sau de religie. 52 a (D. locuri, așezări etc.) Care apare în legendele sau credințele religioase. 53 a (Îs) Locurile sfinte (sau țara ~ă) Ținuturile menționate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit, a propovăduit și a fost îngropat Iisus Cristos. 54 a (Îs) Orașul ~ Orașul Ierusalim. 55 a (Îs) Locul ~ Orașul Mecca (spre care se întorc cu fața mahomedanii când se roagă). 56 a (Pop; d. aștri sau fenomene naturale) Care sunt de origine divină Si: (îrg) sânt. 57 a (Pop; în basme sau în credințe populare; d. zilele săptămânii; îf Sfânta Vineri, Sfânta Joi etc.) Personaj fantastic. 58 a Care impune un respect deosebit Si: sacru², (liv) sacral, sacrosanct, (rar) sacramental, (îrg) sânt, (ltî) sanct. 59 a Care este deosebit de important. 60 a Care nu poate fi vătămat. 61 a De care nu te poți atinge sau nu trebuie să te atingi Si: intangibil, inviolabil. 62 a (Fam) Perfect². 63 a (Fam) Teribil. 64 a (Rar) Nevinovat. 65 sf și (înv) sm Prima încăpere a templului evreiesc, în care se află jertfelnicul, sfeștnicul cu 7 brațe, candele etc. și în care se oficiază ritualul religios Si: (înv) sfințenie (11). 66 smf (Îs) ~a sfintelor sau (înv) ~ul sfintelor Sanctuarul vechiului templu evreiesc de la Ierusalim, în care se ține chivotul legii și în care marele preot intră o singură dată pe an. 67 sfa (Reg; de obicei lpl; șîs sfinte mari) Iele. 68 sfp (Reg; art ) Ursitoare. 69 smp (Reg) Perciune. 70 sfa (Reg) Moartea.

SFÂNT, -Ă, sfinți, -te, adj., subst. I. Adj. 1. Epitet dat divinității, considerată ca întruchipând suprema perfecțiune și puritate. ♦ Epitet dat celor sanctificați de biserică. ◊ Sfântul părinte = titlu dat papei de către catolici. ♦ (Rar; despre oameni) Care duce o viață curată și cucernică. 2. Care ține de divinitate, de religie, de cultul divin; care este considerat ca posedând harul divin. ◊ Sfânta slujbă = liturghia. Locurile sfinte = ținuturile menționate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit și a propovăduit Isus Cristos. Sfântul Mormânt = mormântul unde a fost îngropat Isus Cristos. Sfânta sfintelor = sanctuarul vechiului templu din Ierusalim. 3. Care constituie un obiect de cult, de venerație; care se cuvine cinstit, slăvit, venerat. 4. (Pop.) Epitet dat unor elemente ale naturii. Sfântul soare. ♦ Epitet dat zilelor săptămânii. 5. Desăvârșit, perfect, infailibil. Ce-am vorbit e sfânt. ♦ (Substantivat, urmat de un substantiv introdus prin prep. „de” și exprimând ideea de superlativ) Strașnic, zdravăn. O sfântă de bătaie. II. Subst. 1. S. m. sg. art. (Pop.) Dumnezeu. ◊ Expr. A-l vedea (pe cineva) sfântul = a) a o păți, a da de belea; b) a da peste un noroc neașteptat. A-l uita (pe cineva) sfântul, se spune când cineva zăbovește undeva prea mult (și degeaba). Ferit-a sfântul! = în nici un caz, nicidecum. 2. S. m. și f. Persoană recunoscută ca un exemplu desăvârșit al vieții creștine și consacrată ca atare, după moarte, de către biserică. ◊ Expr. Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții = până să ajungi la cel mai mare, înduri multe de la slujbașii mai mici. A-l fura (pe cineva) sfinții = a ațipi, a adormi; a muri. A-i ieși (cuiva) un sfânt din gură = a vorbi foarte drept și înțelept, a spune o vorbă potrivită. A sta (ca un) sfânt = a sta nemișcat; (despre copii) a fi foarte cuminte. A se închina la sfinți sau a se ruga de toți sfinții = a se adresa la cei puternici cu rugăminți, a fi nevoit să solicite rezolvarea unui lucru în mai multe locuri și cu stăruințe. La sfântu-așteaptă = niciodată. ♦ Om care duce o viață curată și cucernică. 3. S. f. pl. art. (În credințele populare) Iele. 4. S. m. pl. Mucenici (2). – Din sl. sventŭ.

Simon m. unul din cei 12 apostoli ai lui Isus.

stăpân, ~ă smf [At: CORESI, EV. 237 / Pl: ~i, ~e / E: ns cf slv стопанъ] 1 Persoană care are în posesiunea sa un (mare) număr de oi, considerată în raport cu acesta Si: scutar¹, (pop) stânaș, (îrg) stânar, (reg) stânaci. 2 (Pgn) Persoană care posedă orice altfel de animal, considerată în raport cu acesta. 3 (Reg; îs) ~u oilor De-a puia gaia. 4 (Adesea determinat de un adjectiv posesiv) Persoană care dispune în fapt sau de drept de anumite puteri asupra unor oameni (sclavi, iobagi, muncitori etc.), pe care îi exploatează, considerată în raport cu aceștia Si: (înv) domn (1) Vz: jupân, patron, stăpâncă, stăpâneasă. 5 (Adesea determinat de un aps) Persoană care are posibilitatea de a fi servită, în raport cu cei aflați în serviciul său (pe lângă gospodărie, în treburile casnice etc.) Si: (înv) domn (1) Vz: jupân, patron, stăpâncă, stăpâneasă. 6-9 (Îe; șîf a fi sau a da la ~) A intra (sau a băga ori a se băga) la ~ A (se) angaja ori a face să fie sau a fi angajat în slujba cuiva. 10-11 (Îae) A-și crea sau a face să-și creeze obligații care-l determină pe cineva să ajungă (fără să vrea) la bunul plac al cuiva. 12-13 A ajunge sau a face să ajungă sub deplina ascultare a cuiva. 14 (Prin exagerare; adesea ca termen de adresare) Epitet pentru o persoană iubită. 15 (De obicei urmat de determinări în genitiv care indică obiectul posesiunii) Persoană care posedă (cu titlu de proprietate) un bun material Si: deținător (1), posesor, stăpânitor (1), (înv) domn (1), ocinaș¹, (îvr) posesuitor. 16 (Spc) Proprietar de pământ Si: deținător (3), posesor, stăpânitor (2), (înv) domn (2), ocinaș¹, (îvr) posesuitor. 17 (Îe) A se face ~ (pe cineva) A lua ceva în posesiune (în mod abuziv). 18 (Îe) A lăsa (pe cineva) ~ (pe ceva) A ceda sau a dărui (cuiva ceva). 19 Persoană, grup de persoane sau colectivitate care conduce, care cârmuiește un stat, un popor, un grup de oameni etc. considerată în raport cu aceștia Si: cârmuitor (5), conducător (1), stăpânitor (5). 20 (Spc) Domnitor (1). 21 (Pex) Persoană sub a cărui putere, autoriate, dominație etc. se găsește cineva sau ceva, considerată în raport cu aceștia Si: stăpânitor (7). 22 (Reg; îe) A fi ~ să … A avea voie să … 23 (Îvr) Dominant (4). 24 Stat, populație, popor care stăpânește (4) alte state, populații sau popoare considerate în raport cu acesta Si: cuceritor (1), ocupant, stăpânitor. 25 (Rar) Divinitate (2). 26 (În limbajul bisericesc creștin; adesea ca epitet; de obicei urmat de determinări care-i precizează sensul; spc) Divinitatea într-una din ipostazele Dumnezeu, Isus Cristos sau Fecioara Maria, considerată ca ființă atotputernică, ca îndrumător spiritual, ca ocrotitor etc. Si: stăpânitor (10). 27 (Adesea cu determinări care-i precizează sensul) Persoană care conduce propria gospodărie, considerată în raport cu oaspeții sau cu vizitatorii săi Si: (îvp) domn (1). 28 Persoană care reprezintă (într-o împrejurare dată) autoritatea supremă într-o gospodărie, într-o familie, considerată mai ales în raport cu oaspeții, cu vizitatorii săi ori cu ceilalți membri ai familiei Si: (îvp) domn (1). 29 (Îe) A fi ~ în casa lui (sau la el în casă ori la el acasă) A face tot ceea ce dorește în propria gospodărie sau familie. 30 (Îae) A avea toate drepturile, a proceda după bunul plac. 31 Persoană care dispune după plac de ceva. 32 Persoană care își poate domina înclinațiile, sentimentele etc. 33 (Îe) A fi ~ pe sine (sau pe mine, pe tine, pe el etc.) A fi în stare să-și înfrâneze pornirile, sentimentele etc. 34 A fi sigur de el, încrezător în posibilitățile sale. 35 (De obicei urmat de determinări introduse prin pp „pe” sau „peste” care indică domeniul) Persoană (sau colectivitate, instituție etc.) care reprezintă o autoritate într-un anumit domeniu de activitate, de cunoaștere. 36 (Pex) Persoană care posedă multe cunoștințe, care cunoaște bine ceva.

ȘUPI vb. (ȚR) 1. A se repezi, a se năpusti. Cum le aduc banii și pungile, ei șupesc dă le numără ei singuri. ÎNV. 1642, 10^r. 2. A bate, a lovi; a schingiui. Trupul acesta ce iaste împotrivă lui Dumnezeu și a multe răutăți și vinovat, cătră omorîrea caznelor a-l șupi și cu Isus Hrislos a se răstigni. C 1688, 425^r. 3. A răpi, a fura; a lua. Razhištaju, șupesc, jăhuiesc. – Uhaplĕetŭ, șupeaște, apucă, răpeaște. ST. LEX., 304. Iară ea, sărind, îndată șupeaște cîte una dintr-însele și cu aceaea să hrăneaște. F 1700, 258^r; cf. LEX., 68^r; LEX. 1683, 13^r; E 1717, 158^v. ◊ Fig. Neaducindu-și ei aminte de toate, judecară. svre moarte, supindu-si ei spre vînzarea lui pre unul den ucenicii lui. VI 1671, 70v; cf. VI 1673, 42^r; VI 1700, 42^v; VI 1779, 151^v. Etimologie necunoscută. Cf. germ. dial. schuppen „a înghionti, a îmbrînci”. Vezi și șupire, șupitor. Cf. s t o r o h ă n i, z m i c u r a.

Tabor n. munte în Palestina pe vârful căruia se făcu schimbarea la față a lui Isus.

TESTAMENT testamente n. 1) Act juridic unilateral, personal, revocabil până la moartea autorului, în care o persoană își formulează dispozițiile (cu privire la avere) care urmează a fi îndeplinite după moartea sa. ◊ Vechiul Testament prima parte a Bibliei care cuprinde textele religioase de până la nașterea lui Isus Hristos. Noul Testament a doua parte a Bibliei care conține textele religioase de după nașterea lui Isus Hristos. 2) fig. Operă a unui artist, care constituie expresia supremă a mentalității și artei sale. /

Toma (St.) m. unul din cei 12 apostoli, a cărui necredință trecătoare în învierea lui Isus ajunse proverbială (Toma necredinciosul); sărbătoare la 3 Martie.

TRANSSUBSTANȚIERE s. f. (în religia creștină) Prefacerea miraculoasă a pâinii și a vinului din cuminecătură în trupul și sângele lui Isus Hristos. [Pr.: -ți-e-] – După fr. transsubstantiation.

TRANSSUBSTANȚIERE s. f. (În credința creștină) Prefacerea miraculoasă a pâinii și a vinului din cuminecătură în trupul și sângele lui Isus Cristos. [Pr.: -ți-e-] – După fr. transsubstantiation.

TRANSSUBSTANȚIUNE f. rel. Una din cele șapte taine bisericești, constând din prefacerea vinului și a pâinii din cuminecătură în trupul și sângele lui Isus Hristos. /<fr. transsubstantiation

trăisti, (trăiști), s.f., pl. – (reg.) „Un fel de sărbătoare în vinerea mare, că atunci l-o chinuit pă Isus...” (Grigore Chindriș, 77 ani, Ieud). – Probabil cf. (s)trăiște < trăi.

ucenic m. 1. od. apostol: ucenicii lui Isus; 2. discipol (sens arhaic); 3. azi, mai ales cel ce învață o meserie: ucenicul s’a făcut calfă. [Slav. UČENIKŬ, discipol].

URȘINIC s.n. 1. (Mold., Trans. SV) Catifea. A: Era bogat și să îmbrăca în olofire și urșinice. VARLAAM. Cu urșinice mulți și cu cabaniță de jder si cu hulpi îmbrăcați. M. COSTIN. Trei pungi de urșinic cu trii chei a curților. NECULCE; cf. DOSOFTEI, VS. C: Creștea îmbrăcați în urșinic roșu. SA, 69^r. 2. (Ban., Trans. SV) Purpură. Ieși deaci Isus afară purtînd cununa cea de spini și tîmbariul de urșinic. NT 1648, 130^v. Urshénik. Purpura. AC, 379; cf. CÎNTEC DE CRĂCIUN. Variante: urșenic (CÎNTEC DE CRĂCIUN; AC, 379). Etimologie necunoscută.

vanghelie, vanghelii, s.f. – (pop.; bis.) Evanghelie. Carte sfântă a religiei creștine, care cuprinde viața și învățătura lui Isus Cristos. – Var. a lui evanghelie (< sl. evangelije, DEX; din gr. evangélion „bună vestire”, Scriban, MDA).

*verb n., pl. e (lat. verbum, vorbă. V. ad- și pro-verb). Rar. Vorbă, felu de a vorbi: verb pompos. Teol. A doŭa persoană a trinitățiĭ. Verbu întrupat, Isus Hristos. Gram. Cuvînt care arată starea saŭ acțiunea subĭectuluĭ și care se conjugă după modurĭ, timpurĭ, persoane și numere: verb transitiv (saŭ activ), intransitiv (saŭ neutru), reflexiv.

VICLEIM, vicleimuri, s. n. Veche dramă populară de origine creștină reprezentând nașterea lui Isus Hristos, jucată la țară, în perioada Crăciunului, de către flăcăi costumați. – Din sl. Vitleemŭ.

VICLEIM ~uri n. Dramă biblică despre nașterea lui Isus Hristos. [Sil. vi-cle-] /<gr. Vitleem n. pr.

VINERI, vineri, s. f. Ziua a cincea a săptămânii, care urmează după joi. ◊ (În religia creștină) Vinerea Mare (sau a Patimilor, a Paștilor) = vinerea din ajunul Paștelui, în care creștinii țin post sever, celebrând răstignirea lui Isus Hristos. Vinerea Mare = sărbătoare ortodoxă în care se prăznuiește Sfânta Paraschiva (la 14 octombrie). ♦ (Adverbial) În cursul zilei de vineri; (în forma vinerea) în fiecare vineri. – Lat. Veneris [dies].

VOSCREASNĂ, voscresne, s. f. Cântare bisericească la utrenie, având ca temă învierea lui Isus Hristos. – Cf. rus. voskresenie.