INFANTIL, -Ă, infantili, -e, adj. De copii, pentru copii, referitor la copii, al copiilor. ◊ Paralizie infantilă = poliomielită. ◊ Fig. Copilăresc, pueril, neserios. – Din fr. infantile, lat. infantilis.

COCĂ³ s. f. (În graiul copiilor sau ca termen dezmierdător cu care ne adresăm lor) Copil mic. – Creație infantilă. Cf. scr. koka, it. cucco.

COPILĂRESC adj. 1. infantil, (livr.) pueril, (înv.) pruncesc. (Jocuri ~ești.) 2. infantil, naiv, pueril. (Ce sunt gesturile astea ~ești?)

INFANTIL adj. 1. v. copilăresc. 2. copilăresc, naiv, pueril. (Ce sunt gesturile astea ~?)

MEDICINĂ s. 1. medicină infantilă v. pediatre. 2. medicină veterinară = (rar) veterinărie.

MORTALITATE s. (livr.) letalitate, (înv. și reg.) moarte. (~ infantilă.)

PARALIZIE s. (MED.) 1. (pop.) dambla, poceală, (înv. și reg.) slăbănogeală, slăbănogie, (Transilv.) gută, (înv.) paralizație, slăbănogire. 2. paralizie infantilă v. poliomielită.

PEDIATRIE s. medicină infantilă.

POLIOMIELITĂ s. (MED.) paralizie infantilă.

PRUNCESC adj. v. copilăresc, infantil.

PUERIL adj. v. copilăresc, infantil.

infantil adj. m., pl. infantili; f. sg. infantilă, pl. infantile

COCĂ³ f. pop. 1) Copil mic; creatură infantilă. 2) Jucărie care înfățișează un copil mic; păpușă. [G.-D. cocii] /cf. sb. koka, it. cucco

COPILĂRESC ~ească (~ești) 1) Care ține de copii; propriu copiilor; pueril; infantil. 2) fig. Care manifestă lipsă de seriozitate; neserios; copilăros; naiv; pueril; infantil. Purtare ~ească. Minte ~ească. /copil + suf. ~ăresc

INFANTIL ~ă (~i, ~e) 1) Care este caracteristic pentru copii (în ceea ce privește nivelul intelectual și afectiv); propriu copiilor; copilăresc; pueril. 2) Care ține de prima copilărie. Boală ~ă. 3) fig. (despre oameni maturi) Care manifestă lipsă de maturitate; copilăros; pueril; naiv. /<fr. infantile, lat. infantilis

INFANTILISM n. 1) Caracter infantil. 2) Comportament infantil. 3) Stare a celui adult care se caracterizează prin manifestarea unor trăsături specifice copilăriei. /<fr. infantilisme

MORTALITATE f. Număr de persoane decedate la o mie de locuitori într-un an de zile. * ~ infantilă frecvență a deceselor în primul an de viață la o mie de născuți vii. /<fr. mortalité, lat. mortalitas, ~atis

NAIV ~ă (~i, ~e) și adverbial 1) Care vădește sinceritate și curățenie morală; ingenuu; candid; inocent. 2) Care crede cu ușurință orice; credul; inocent. 3) Care manifestă o viziune copilărească; lipsit de seriozitate; copilăros; neserios; infantil; pueril. Întrebări ~e. /<fr. naïf

PEDIATRIE f. Ramură a medicinei care se ocupă cu studiul bolilor la copii; medicină infantilă. [G.-D. pediatriei; Sil. -di-a-tri-] /<fr. pédiatrie

PUERIL ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de copii; propriu copiilor; copilăresc; infantil. 2) Care este lipsit de seriozitate; ca de copil; naiv; infantil; copilăros. Argumente ~e. /<fr. puéril

ȘCOLĂRESC ~ească (~ești) 1) Care este caracteristic pentru școlari; propriu școlarilor. 2) fig. Care manifestă o viziune copilărească; lipsit de seriozitate; infantil; copilăros; neserios; pueril; naiv. /școlar + suf. ~esc

BUFTALMIE s.f. (Med.) Creștere a volumului globului ocular; glaucom infantil. [< fr. buphtalmie, cf. gr. bous – bou, ophthalmos – ochi].

GLOBALISM s.n. 1. Proces cognitiv propriu copiilor, prin care se reține întregul unui obiect pentru a diferenția mai pe urmă părțile componente. 2. Metodă pedagogică și didactică bazată pe caracteristicile infantile de a percepe întregul înaintea părților sale componente. [Cf. it. globalismo].

STROFULUS s.n. (Med.) Prurigo infantil. [< fr. strophulus].

acel, adj. și pron. – Aceea pron. f. (cu sensul n.): de aceea. – Mr. ațel, megl. țelea, istr. țel(a). Formele adj. antepus: acel (f. acea), gen. acelui (f. acelei), pl. acei (f. acele), gen. acelor. Ca adj. postpus și ca pron. capătă un -a enclitic; ca rezultat al acestei adăugiri, se modifică structura fonetică a f. sing. aceia (< aceaia < aceaa), care se scrie și aceea. Prezența lui -a în cazurile prevăzute nu s-a respectat strict în limba populară și în poezie. < Lat. ecce ille, devenit *ecce illum sau *eccum illum (Diez, I, 337); Pușcariu, 9; Candrea-Dens., 532; REW 4266; DAR; Sanfeld, Syntaxe, 159-164); cf. it. quello, v. prov., sp. aquel, v. fr. cil, port. aquello. Explicarea lui -a paragogic prezintă incertitudini. Pușcariu, 9 și DAR cred că este rezultatul lui *eccum illum illac (cf. fr. celui-là, friul. kel-la). Această ipoteză este imposibilă, deoarece confundă un tratament presupus a fi romanic cu un fenomen tîrziu din fr., și pentru că pleacă de la o pronunțare primitivă *acelà, greu de admis (dacă s-ar admite, ar fi trebuit să se păstreze, sau să se reducă la pronunțarea gravă, caz în care -a aton trebuia să devină -ă). T. Papahagi, din Morfologia limbii romîne, 1937, 19, o explică prin fonetică sintactică. Pare mai curînd o propagare a art. f. -a, care în limba veche se aplica și adj. și s. (pădurea verdea, azi pădurea verde; cf. trăsături ale acestei concordanțe absolute în pădurii verzi, care reproduce un mai vechi pădurii verzii, și forme invechite cum ar fi tuturor oamenilor, față de oamenilor buni). Reiese de aici că femeia aceia, datorită nuanței sale dublu demonstrative, și-a conservat dubla articulare, ca alte ori femeia carea, cf. omul carele. Se înțelege mai puțin extinderea de la f. la m. și la cazurile oblice; dar numai dacă se concepe ca art., se explică faptul că, fiind aton, -a nu a devenit -ă. Der. același (f. aceiași), adj. și pron., unde -și reprezintă lat. sic „astfel”, cf. cineși, careși, acestași; în spiritul acestei comparații, cf. expresiile regionale și mai curînd infantile iciașa (< aici așa), coleașă (< colea așa); acelălalt (var. acel(l)alt), adj. și pron. Cf. cel.

INFANTIL, -Ă adj. 1. De (pentru) copii, al copiilor. ◊ (Med.) Paralizie infantilă = poliomielită. 2. (Fig.) Copilăresc, pueril; neserios. [< fr., it. infantile, cf. lat. infans – copil].

buză (buze), s. f. – 1. Fiecare din cele două părți cărnoase care mărginesc gura. – 2. Margine a unei răni. – 3. Labie, margine a vulvei. 4. Margine. – 5. Tăietură. – 6. Parte superioară, culme, vîrf. – Mr. buză, megl. budză. Probabil bot sau lat. botum „bot”, cu suf. -ză (ca în căcărează, gălbează, coacăză, pupăză etc.). Dovada semantică este constituită de sensul 6, care nu se explică plecîndu-se de la accepția de „buză”, ca în bg. buza „obraz”; cf. și bosumflat. Pentru schimbarea semantică, cf. bucă. Prezența cuvîntului în alb. (buzë) a determinat pe mai mulți cercetători să caute aici etimonul cuvîntului rom. (Cihac, II, 715; Meyer 57; Pascu, II, 218; cf. Capidan, Raporturile, 522). După Jokl, 11, în alb. ar proveni dintr-un cuvînt primitiv cu rădăcina *br- „gură”, cu suf. -zë (cf. lituan. burná „gură”, armen. beran „gură”), ipoteză care ne pare incertă. DAR, Philippide, II, 702 și Rosetti, II, 112, menționează doar corespondența rom. cu alb., fără a trage concluzii. După părerea noastră, alb. trebuie să provină din rom. Nici izvoarele lat. indicate pînă acum nu sînt convingătoare. Miklosich, Alb. Forsch., V, 10, se referea cu rezerve la lat. basium; ipoteză reluată de Schuchardt, Vok, III, 50, care se gîndea la o confuzie a lui basium cu bucca. Pușcariu 242 (și JB, XI, 48) imagina o rădăcină lat. *bud-, cf. fr. bouder, sp. buz, ipoteză abandonată în DAR. În sfîrșit, Vaillant, BL, XIV, 16, pornește de la sl. *lobŭza „buză” sau „sărut”, cf. lobŭzati „a săruta” și dăbălăza. Der. buza, vb. (a face bot, a-și umfla buzele); buzat, adj. (cu buze groase, botos; urît, dizgrațios); buzău, adj. (bosumflat, îmbufnat); buzăilă (var. buzilă), s. m. (poreclă pentru botoși, sau pentru copiii plîngăcioși); buzar, s. m. (butuc pus pe jos, spre a servi de suport lemnelor pentru foc); buziș, adv. (într-un singur rînd, unul lîngă altul, formînd front comun); buzos, adj. (botos); buzur(in), adj. (epitet dat oilor), cf. Drăganu, Dacor., VI, 265; răsbuzat, adj. (răsfrînt). Din rom. par a proveni bg. buza „obraz” (Romansky 95; Capidan, Raporturile, 226), buzest „bucălat”, budzule „buze groase”, budzulast „botos” (Candrea, Elemente, 407); pol. buzia „gură, în limbajul infantil” (Berneker 104); adj. buzatisch „botos”; ngr. μπουσλάω „a fi ratat, a da greș” (Meyer, Neugr. St., II, 77); alb. buzë „buză”.

căca (cac, căcat), vb. – A defeca. – Mr., megl. cac, istr. cǫc. Lat. cacāre (Pușcariu 247; REW 1443; Candrea-Dens., 206; DAR); cf. it. cacare, prov., sp., port. cagar, fr. chier. Se folosește în formă refl., uneori tranzitiv trans. Cf. căcat. Der. caca, adv., adj. (rahat, murdărie, cuvînt infantil), cf. Iordan, BF, VI, 150; căcăcios, adj. (fricos, care face pe el); căcăfrică, s. m. (leneș; laș); căcălău, s. n. (belșug, cantitate mare, grămadă); căcănar, s. m. (latrinar); căcănărie, s. f. (meseria de latrinar); căcăniu, adj. (de culoarea frunzelor moarte); căcărează, s. f. (excrement de oaie, capră, iepure, șobolan, cu formă caracteristică ovoidală), care presupune un anterior *căcărea (cf. it. cacherello) cu suf. -ză (Densusianu, Bausteine, 477), căcăreza, vb. (a defeca); căcări, vb. (a avea diaree; a alinta); căcărie, s. f. (toane, nazuri); căcător, adj. (care provoacă diaree); căcăstoare, s. f. (closet); căcătură, s. f. (defecare); căcău, s. m. (cioară albastră, Coracius garrula); căcîcea, s. m. (căcăcios); cîca, adj. și adv. (murdar, spurcat, cuvînt infantil); cîcă, s. f. (muci, murdărie, femeie murdară). Din rom. derivă bg. (po)kakam „a defeca” (Capidan, Raporturile, 233), și ngr. (sarak.) kakarandza „excrement” (Hoeg 123), pe care Meyer, Neugr. St., IV, 50, îl derivă eronat din it. cacare, cu suf. -anza.

PEDIATRIE s.f. Ramură a medicinei care studiază bolile de copii; medicină infantilă. [Gen. -iei. / < fr. pédiatrie, cf. fr. pais – copil, iatreia – tratament].

POLIOMIELITĂ s.f. Boală infectocontagioasă cauzată de un virus, care se caracterizează prin temperatură, tulburări în starea generală a organismului și paralizii; paralizie infantilă. [< fr. poliomyélite, cf. gr. polios – cenușiu, myelos – măduvă].

cicea adj. invar. – Drăguț, bun. – Var. cicio, interj. (Se folosește pentru a chema porcii). Creație expresivă infantilă, cf. gigea. Nu este probabilă der. din rut. čiča, propusă de DAR. – Der. cicili, vb. (a dichisi, a împodobi, a îmfrumuseța), pe care Tiktin îl pune în legătură cu pol. czysćić „a lustrui” (cf. Graur, BL, IV, 91), cf. giugiuli.

cocon (coconi), s. m. – 1. Copil, prunc. – 2. Prinț. – 3. Tînăr de neam. – 4. Domn. – 5. Floare, Zinnia elegans. – Var. cucon. Probabil der. de la coc(a) „copil”, deși suf. -on nu este prea clar (DAR înceacă să-l explice ca o formă asimilată -un). Cuvîntul este înv. – Der. cocoană (var. cucoană), s. f. (înv., copilă; Trans., fecioară, tînără, doamnă, femeie din clasa socială superioară; Arg., găină; coropișniță); coconaș (var. cuconaș, conaș), s. m. (domnișor); coconesc, adj. (înv., infantil; domnesc); coconos, adj. (exigent, deprins cu luxul); cocon(ăș)i, vb. (a trata cu multă considerație, a cinsti; a se umfla în pene); coconie, s. f. (copilărie, anii copilăriei; orgoliu, mîndrie aristocratică); coconet, s. n. (aristocrație); coconiță (var. cuconiță, coniță), s. f. (domnișoară); cocoșneață, s. f. (femeie înfumurată), formă umoristică. Formă f. apare în limbile balcanice, probabil provenind din rom., cf. ngr. ϰοϰόνα „doamnă”, ϰοϰονίτσα „domnișoară”, de unde a trecut probabil în mr. cuconă, megl. cucoană, tc. kokona, bg. kokona, kokonica; se referă aproape întotdeauna la doamnele grecoaice de familie bună.

dodă (dode), s. f. – 1. (Banat, Olt.) Formulă de adresare pentru sora cea mare. – 2. (Trans., în limbajul infantil) Mînă. – 3. (Mold.) Nume dat de copii femeilor cu părul lins. Creație expresivă de origine infantilă, ca și cocă. După Candrea, sensul 3 ar trebui pus în legătură cu sb. dodola „persoană travestită care ia parte la diverse rituri populare, pentru a chema ploaia” (› Banat dodolă); și după Scriban, sensul 1 este o var. de la dadă. – Der. dodi, vb. (Trans., a nimeri fără voie); dodii, s. f. pl. (în expresia în dodii, la întîmplare); dodot, s. n. (prostie, aiureală), cf. dondăni; dodoleț (var. dodoneț, dodoloț), adj. (rotund; neted).

ACRODINIE s. f. maladie infantilă care se manifestă prin durere la extremități. (< fr. acrodynie)

GLOBALISM s. n. 1. proces congnitiv propriu copiilor, prin care se reține întregul unui obiect pentru a diferenția mai pe urmă părțile componente. 2. metodă pedagogică și didactică bazată pe caracteristicile infantile de a percepe întregul înaintea părților sale componente. 3. ideologie a unor grupuri cu interese mai largi decât cele naționale. (< fr. globalisme)

HIPSARITMIE s. f. epilepsie infantilă caracterizată prin contracții musculare bruște și frecvente, asociate cu descărcări de unde rapide și ample pe traseul electroencefalogramei. (< fr. hypsarithmie)

INFANTIL, -Ă adj. 1. de copii, al copiilor. ♦ paralizie ~ă = poliomielită. 2. (fig.) copilăresc, pueril; neserios. (< fr. infantile, lat. infantilis)

INFANTILISM s. n. 1. anomalie în dezvoltarea fizică și psihică, manifestată prin păstrarea la vârsta adultă a unor caractere morfologice și funcționale propii copilăriei. 2. caracter, comportament infantil, ires-ponsabil; copilărie; infantilitate. (< fr. infantilisme)

INFANTILIZA vb. tr. a menține la un adult o mentalitate infantilă. (< fr. infantiliser)

LALAȚIE s. f. repetare ritmică a unor sunete, proprie dezvoltării vorbirii la copii; bâlbâială infantilă. (< fr. lallation)

MORTALITATE s. f. raportul dintre numărul de decese și numărul total al populației dintr-un teritoriu, într-o perioadă dată; letalitate. ♦ ~ generală = frecvență în promile a deceselor dintr-un anumit teritoriu, într-o anumită perioadă; ~ infantilă = frecvența deceselor în primul an de viață la o mie de născuți vii. (< fr. mortalité, lat. mortalitas)

PARALIZIE s. f. pierdere totală sau parțială a mobilității și sensibilității corpului. ♦ ~ infantilă = poliomielită. (< fr. paralysie)

PEDIATRIE s. f. ramură a medicinei care studiază bolile de copii; medicină infantilă. (< fr. pédiatrie)

PEDOPSIHIATRIE s. f. disicplină care studiază bolile psihice ale copilului și adolescentului; psihiatrie infantilă. (< fr. pédo-psychiatrie)

POLIOMIELITĂ s. f. inflamație septică, alergică etc. a substanței cenușii din măduva spinării, caracterizată prin temperatură, tulburări în starea generală a organismului și paralizii; paralizie infantilă. (< fr. poliomyélite)

STROFULUS s. n. prurigo infantil. (< fr. strophulus)

fras s. n. – Gastralgie infantilă. Sb. fras (Candrea; REW 3262a).

lamoste s. f. – Diaree infantilă. Sl. *lamostĭ, din lat. lamati „a rupe” (Cihac, II, 165; DAR), cf. rus. lamota „boală”. Der. propusă de Conev 72 (bg. mlamosnici „vierme de făină”), nu pare probabilă. – Der. lămosti, vb. (a se îmbolnăvi de diarea).

mamă (mame), s. f. – Femeie considerată în raport cu copiii ei. – Mr., megl. mamă. Creație expresivă, probabil continuarea directă a lat. mamma (Diez, I, 260; Pușcariu 1019; Candrea-Dens., 1044; REW 5307). Este cuvînt infantil, de uz foarte general, bazat pe ideea de „hrană” sau „persoană care procură hrana”; în așa fel că ajunge să semnifice atît „mamă” cît și „țîță”; cf. v. gr. μάμμα, ngr. μάμα alb. mëmë, sl. (bg., sb., cr., rus.) mama, mag. mama, it. mamma, fr. maman, sp. mama etc. Continuarea lat. mamma pare să se demonstreze prin mr. mămos „care are gușă”. Fără îndoială, există unii care-l pun în legătură cu alb. (Philippide, II, 646), și cu sl. (Cihac, II, 185; Conev 57; cf. Pușcariu, Lr., 281). E cuvînt de largă circulație (ALR, I, 155). În limbaj vulgar, în Munt., se abreviază cu un adj. posesiv: mă-ta (< mamă-ta) mă-sa (< mamă-sa), cf. it. mammata, mr. mă-ta. Cf. muma, mămăligă. Der. mamaie, s. f. (mamă); mămică, s. f. (mamă); mămucă, s. f. (Mold., mamă); mamă-mare, s. f. (bunică); mucă, s. f. (Olt., mamă), reducere din mămucă; muică, s. f. (Olt., mamă), încrucișare a cuvîntului anterior cu maică.

mumă (mume), s. f. – 1. Mamă. – 2. Regina albinelor. – Muma pădurii, femeie căpcăun; vinariță (Asperula odorata); alte plante (Lathraea squamaria; Spiraea aruncus). – Var. î(n)mă, imă. – Mr., megl. mumă. Creație expresivă din limbajul infantil, cf. mamă, momîie. Der. din mamă prin intermediul unei forme cu a aton, ca mamă ta (Tiktin; REW 5277), este suspectă, fiindcă această formă nu suferă nici o reducere (mă-sa există, fără îndoială, pentru masa, atestat în sec. XVI, în loc de ma(mă)-sa). Mumîni, pl. înv. de la mumă, pare o formație analogică, precum tătîni, frățîni (după Tiktin, din lat. mammanis). REW 5277 îl derivă pe îmă din lat. amma; pentru folosirea lui imă, cf. Ghibănescu, Arhiva, VII, 651-7 și VIII, 367. – Din rom. provine ngr. μοῦμα „vrăjitoare” (Murnu, Lehnw., 32).

mușat (-tă), adj. – Frumos, drăguț. – Mr., istr. mușat. Din frumos, prin intermediul lui frumușat și dintr-o deformație infantilă de tip expresiv, ca mumușat (Tiktin; REW 3450; Graur, BL, V, 70), cu reducție ca în (ma)mă-ta, (mă)măligă, (ma)morniță etc. Der. din lat. musteus „tînăr” (Giuglea, Dacor., III, 767; REW 3450N) nu este probabilă. În Trans. și înv. în toată dacor., cf. numele Mușat. – Der. mușețel, s. m. (romaniță, Matricaria chamomilla). Din rom. provine mag. musacól (Edelspacher 19).

papă, s. f. – 1. Mîncare în limbajul infantil. – 2. Terci, păsat. – Mr. papă. Creație expresivă, care eventual, ar putea proveni direct din lat. pappa (Pușcariu 1258; Candrea-Dens., 1321; REW 6214; Pușcariu, Lr., 281), unde este, de asemenea, formație expresivă, sau s-ar fi format în interiorul rom. – Der. păpa, vb. (a mînca; a irosi, a toca averea), pe care Pușcariu 1257 și Candrea-Dens., 1322 îl raportează la lat. pappare, cf. gal., port. papar; papălapte, s. m. (nătăfleț, găgăuță); păpălău, s. m. (curcubețică, Physalis Alkekengi), care se mai cheamă și papele, s. f. pl., în Mold. (după Tiktin, care-l urmează pe Cihac, II, 520, legat de mag. páponya, din pap „cură”, dificil din punct de vedere fonetic); papalungă, s. f. (Trans., păpădie, Taraxacum officinale); papanaș, s. m. (Mold., preparat culinar din aluat și brînză); paparadă, s. f. (Trans., ouă la capac); păpăludă, s. f. (pasăre, Caprimulgus europaeus); păpărugă (var. păpăruie, păpăruză, papăluză), s. f. (Trans., buburuză, Coccinella septempunctata), cf. buburuză; papătot, s. m. (mîncău); papacioc, s. n. (Mold., păhărel de țuică), comp. cu cioc „plisc” (după Scriban, în legătură cu rus. popoika „exces de mîncare”, der. care nu pare posibilă); papaciocar, s. m. (leneș, haimana); papaciufă, s. f. (Munt., matracucă), comp. cu ciuf (după Scriban, în legătură cu alb. patačuftë „chiftea”, soluție improbabilă); papainog, s. n. (minciună, bagatelă; cataligă; stîlp, pilon), pe care Tiktin îl leagă de slov., rut. panoga „lîngă picioare”, dificil din punct de vedere semantic; papalete, s. m. (Munt., marionetă, fantoșă); Pepelea, s. m. (personaj mitic care reprezintă un fel de păcălitor comic cu aspect nevinovat), cf. fr. patelin și Păcală (după părerea de nesusținut a lui Cihac, acest nume ar proveni din sl. pepelu „cenușă”). – Cf. paparudă, păpușe, parpalec.

papucă (-ci), s. m. – Bunic. Ngr. παπποῦς (Tiktin). Cuvînt infantil, înv.

pup (pupi), s. m. – 1. Boboc, mugure. – 2. Pîine coaptă în spuză. – 3. Zbîrciog (Morchella). – 4. Pistrui, aluniță. – 5. Model de cusătură în cerc. Creație expresivă, var. a lui pop, cf. coc. Der. din sl. pąpū „buric, mugure” (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 299; Byhan 326; Tiktin), cf. bg., rus. pup, sb., cr. pup(a), ar explica numai primul sens. Der. din lat. pŭppa „tîță, mugure” (Pușcariu 1403; REW 6854) nu pare mai convingătoare; coincidențele se explică prin izvorul comun expresiv, cf. ngr. πούπη „cocoașă”, alb. pupë „moț”. Der. pupa, vb. (a săruta; familiar, a obține, a căpăta), cuvînt infantil și familiar, a cărui der. din lat. *pŭppāre „a suge” < pŭppa „sîn” (Pușcariu, Cov. Lit., 1905, 299; Pușcariu 1403; Candrea-Dens., 1475; REW 6854; Pascu, Arhiva, XVI, 1905), cf. it. poppare, pare improbabilă; pupat (var. familiară pupic, pupui), s. n. (sărut); pupăcios (var. pupător), adj. (care sărută mult); pupătură, s. f. (sărut); împupi, vb. (Trans., a încolți, a înmuguri); pupuică, s. f. (vlăstar, puicuță), contaminare a lui pup cu puică; popui, s. n. (Trans., cocoașă), pe care Tiktin și Candrea îl puneau în legătură cu mag. pup; pupăi, vb. (a face ca pupăza; a flecări, a cleveti); pupui, vb. (a șopti). Cf. pop, pupăză.

țîță (-țe), s. f. – 1. Sîn, mamelă. – 2. Uger. – 3. Celulă de matcă la stup. – 4. (Arg., adj.) Perfect, excelent. – Var. înv. țiță. Mr. țîță, megl. țǫță, istr. țițe. Creație expresivă, poate anterioară rom., cf. lat. titĭa, titta (Diez, I, 415; Koerting 9564; Densusianu, Hlr., 198; Densusianu, Rom., XXXIII, 287; Pușcariu, 1742; REW 8759), cf. it. tetta, fr. tette, prov., cat., sp., port. teta; poate cuvînt de legat de lat. titus „porumbel” (Isidoro, XII, 7, 62), cf. napol. teta „găină”. Totuși, lat. nu este unica explicație posibilă, deoarece cuvîntul aparține limbajului infantil indoeurop.; gr. τιτθός „țîță”, τίτθη „doică”, alb. sisë, cicë, it. coiccia, zitta, sl. susŭ, cica, sb., cr. sisa, pol. cyc, germ. Zitze, etc. Explicația prin sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Domaschke 92) este mai puțin probabilă. Este vorba neîndoielnic de o creație expresivă proprie rom., care coincide desigur cu alte formații similare. Punctul de plecare poate fi ideea de tremur (țîțîi), cea de obiect ascuțit (țuț), cea de supt (țugu, țață) sau mai probabil, fiind vorba de creații spontane, toate trei la un loc. Uz general (ALR, I, 227). – Der. țîțoasă, adj. (cu sînii mari).

notație muzicală, în sens larg, sistem de scriere a muzicii cuprinzând totalitatea semnelor grafice care să permită executantului realizarea fidelă a intențiilor compozitorului; în sens restrâns, sistem de scriere a sunetelor* muzicale care le determină poziția pe scara înălțimilor*. Sin. sem(e)iografie muzicală. I. în n. europ. uzuală pentru această determinare există trei mijloace de bază: a) portativul* de cinci linii (pentagrama muzicală); b) cheile* corespunzătoare diferitelor voci și instr. și c) notele*. În lipsa portativului, poziția sunetelor poate fi determinată prin frecvența* lor, cuprinsă, în sistemul egal temperat*, între extremele do¹ = 16,35 Hz* și do¹⁰ = 8.372 Hz ale scării înălțimilor*, respectiv sunetul cel mai grav și cel mai acut al orgii* mari. Poziția sunetelor mai poate fi determinată afectând fiecărui sunet indicele numeric al octavei* din care face parte (v. notarea octavelor). Pentru scrierea notelor care depășesc capacitatea portativului se utilizează linii suplimentare; când acestea depășesc numărul de cinci, făcând lectura incomodă, se recurge la semnul de trecere la 1-2 octave superioare sau inferioare (cifrele 8 sau 15 urmate de puncte, v. abreviații; notarea octavelor). Spre a se evita repetarea prea multor linii suplimentare pentru vocile (1) sau instr. al căror ambitus (1) ocupă registre (1) mai grave sau mai înalte ale scării sunetelor, se întrebuințează un sistem adecvat de chei*, semne grafice care, fixând poziția și denumirea unui sunet-reper, le determină pe toate celelalte din ambitusul* respectiv. Notele*, semnele de bază ale scrierii muzicii, au forma unui oval, gol sau plin, desenat puțin oblic. Diferite semne [codițe, stegulețe sau bare (II, 1)] stabilesc valoarea* (duratei) notelor. Deoarece un sunet oarecare din scara muzicală completă repetă pe unul dintr-o singură octavă, denumirile notelor se reduc la 7 în scara diatonică* și la 12 în cea cromatică*. Pentru denumiri de utilizează n. silabică și n. literală (Notația silabică Italia, Franța, România etc.: do re mi fa sol la (si bemol) si; Notația literală Germania, Austria, Anglia, S.U.A. etc.: c d e f g a b h și c d e f g a b-flat b). În Franța, pentru do* se mai folosește și vechea denumire aretină ut*. Denumirile sunetelor cromatice se obțin în n. silabică, adăugând silabelor cuvintele diez* sau bemol* (v. și alterație). În n. literală germ., se adaugă literelor dezinența is pentru diez și es pentru bemol (ex. cis „do diez” și des „re bemol”). Fac excepție de la regulă: as „la bemol” și b sau B „si bemol”. În n. engleză se însoțește litera cu termenul sharp „diez” sau flat „bemol”. Deoarece în muzică nu există timp absolut, ci numai relativ, durata sunetelor este și ea relativă, fiind raportată totdeauna la durata unei note-reper, de o anumită valoare. În sistemul diviziunii (1) binare* a valorilor (care stă la baza ritmului* binar), nota întreagă valorează 2 doimi*, doimea 2 pătrimi* etc. În sistemul diviziunii ternare, nota* întreagă se scrie cu punct (1) în dreapta și valorează 3 doimi (scrise cu punct (1) în dreapta și valorează 3 doimi (scrise cu punct), doimea 3 pătrimi (scrise cu punct) etc. Există și diviziuni speciale: trioletul*, cvintoletul* etc., în diviziunea binară a valorilor, și duoletul*, cvartoletul* etc. în cea ternară*. Pentru fiecare valoare de notă din ambele diviziuni există un semn corespunzător de pauză*, care ține locul notei. Măsurile sunt separate între ele cu ajutorul barelor (II, 3) verticale de măsură: bara finală (dubla-bară) se aplică la sfârșitul unei lucrări sau a părților ei. Intensitatea* sonoră (dinamica*, nuanțele), când este fixă, se notează prin cuvinte ca piano*, forte* etc. Variațiile de intensitate se notează prin termeni ca crescendo* ori descrescendo* sau respectiv, prin semnele < și >. Există diferite semne sau termeni pentru accente* ori moduri speciale de execuție (legato*, staccato* etc.) cum și pentru interpretare. ♦ Încercările mai apropiate de a perfecționa semiografia muzicală au avut în vedere rezolvarea unor probleme ca reducerea numărului de chei, reducerea armurilor*, cifrarea măsurilor și mai cu seamă simplificarea notației alterațiilor, foarte complicate în scriitura modernă. S-a propus autonomia completă a denumirii celor 12 sunete ale gamei cromatice, un sistem nou pentru scrierea lor, ca în unele partituri* moderne (în special a celor de muzică electronică*), în care înălțimile sunt notate prin frecvențe* iar duratele prin secunde. Extinderea principiului cheii sol transpozitoare în orice octavă, după modelul cheii sol pentru tenor (1) (pe linia întâi a portativului), combinată cu principiul cheii fa transpozitoare ar permite să se renunțe cu totul la cheia do. În legătură cu simplificarea n. s-a bucurat de succes, în a doua jumătate a sec. 19, așa-numitul sistem Tonic-sol-fa*. II. (ist.) În perspectiva dezvoltării diferitelor culturi, n. a apărut la un timp nu prea îndepărtat după apariția scrierii și a fost firesc să se utilizeze semnele acesteia (litere, cifre sau chiar cuvinte). Sistemele de semiografie muzicală din această primă categorie au fost numite fonetice (A.-F. Gevaert) și printre ele se află cel indian (cel mai vechi), cu cinci consoane și două vocale, luate din numele treptelor scării muzicale (sa, ri, ga, ma, pa, dha, ni), iar adăugarea altor vocale dubla valoarea notelor; cel chinez, cu semne provenite din numele treptelor și semne pentru valoarea notelor; cel arab, care folosea cifre; cel gr. antic, cu litere ale unui alfabet arhaic și cu diferite semne. ♦ Încă înaintea erei noastre, când numărul coardelor kitharei* ajunsese la 15, scara gr. a sunetelor cuprindea două octave, plus un semiton* sus și un ton* jos (proslambanomenos „[sunet] adăugat”). Sunetele erau scrise și denumite prin 15 litere ale unui alfabet arhaic, unele oblice sau culcate. Pentru muzica vocală există o n. aparte. În n. romană a lui Boethius (sec. 6), inspirată probabil după cea gr. a lui Alypios din lucrarea Isagoge (sec. 4), un fel de manual, semnele grecești sunt înlocuite cu literele majuscule A...P ale alfabetului latin. ♦ În sistemul n. fonetice intră și tubulaturile* sec. 16-17, unde litere, cifre și semne diferite reprezintă coardele* sau tastele* (v. clapă) instr. care trebuiau acționate pentru a obține sunete izolate sau acorduri*. La sfârșitul sec. 17, D. Cantemir a inventat prima n. (cu cifre) a muzicii turcești, cu ajutorul căreia s-au transmis un mare număr de peșrefuri, piese instr. cu mișcare moderată. III. O altă categorie de sisteme de semiografie muzicală – cuprinde n. diastematică (< gr. διαστηματιϰός [diastematikós], „intermitent, [separat] prin intervale”). În aceasta, configurația melodiei, cu succesiunea ei de sunete mai joase și mai înalte, durate etc., este clară ochiului dintr-odată, grație poziției relative a unor semne numite, în diferite subsisteme, neume (< gr. νεῦμα, „semn, comandă”, de la vb. νεύω, „a încuviința, a face un semn, a comanda”), figuri sau note. Cele mai vechi n. diastematice sunt cea neumatică a cântului greg.* și cea bizantină (IV); urmează n. clasică japoneză, cea mensurală a ev. med. (v. musica mensurata) și în fine cea modernă. N. neumatică occid. s-a dezvoltat din accentele ascuțit (lat. virga sau virgula) și grav (punctum) utilizate în metrica (2) poetică latină. Neumele indicau numai locul unde vocea trebuia să coboare, dar nu defineau intervalele și nici durata sunetelor, astfel că serveau mai mult ca mijloc mnemonic pentru cei ce cunoșteau dinainte melodia. ♦ Prin sec. 10 a apărut necesitatea fixării în scris a unui sunet-reper, în care scop s-a adoptat o linie colorată (roșie), înaintea căreia se scrie una din literele F, G sau C, permițând o diferențiere mai bună a sunetelor reprezentate de neume. De la caligrafierea gotică a acestor litere derivă, prin mai multe transformări, actualele semne pentru chei. Utilizarea liniei colorate a însemnat un progres decisiv, deschizând drumul către portativul din mai multe linii. În sec. 11, G. d’Arezzo a introdus tetragrama sa, portativul de patru linii (v. hexacord, solmizare). După ce la unica voce (2) care cânta s-a adăugat o a doua (stilul organum* sec. 9), a devenit necesară măsurarea exactă a duratei sunetelor, de unde a luat naștere n. proporțională sau mensurală (lat. notatio mensurata). Pentru stabilirea duratei relative a sunetelor s-a aplicat sistemul metricii poetice cu teminologia respectivă, începând cu denumirile longa* (nota lungă) și brevis (nota scurtă), utilizate de prin sec. 12. Treptat, dar destul de încet, n. neumatică se transformă în sec. 13 în n. pătrată (notae quadratae), cu valorile ei diferențiate de note și pauze. Această formă avea să devină relativ repede rombică. Trecerea la aceste forme de scriere are la origine un fapt cu totul prozaic. Până în sec. 12, pentru scriere se întrebuința o tijă subțire de trestie sau stuf tăiată (lat. calamus), dar în următorul s-a adoptat pana de gâscă, despicată, elastică. Cu aceasta, printr-o simplă apăsare, nota apărea de la sine pătrată; prin mișcarea oblică a mâinii, nota devenea rombică. Sub influența ritmului dactil (- UU), cel mai important în vechea poetică, în muzică a predominat multă vreme diviziunea ternară (longa = 3 breves). Supremației binarului (longa = 2 breves) i-a trebuit mult timp (sec. 14-16) pentru a se impune [v. mod (III)]. Încă de prin sec. 14 au apărut noi valori de note: maxima* sau duplex longa, care valora 2 sau 3 longae; semibrevis* = 1/2 de brevis; minima* = 1/4 de brevis; miminima* = 1/2 de minima = 1/4 de semibrevis. Toate aceste valori se scriau rombic, cu note goale sau pline cu codițe în sus sau în jos. Din asemenea norme de scriere s-a ajuns și s-a definitivat în sec. 17 forma ovală, puțin oblică, utilizată și astăzi. Valoarea mai mare a notelor albe față de a celor negre datează din sec. 15. ♦ În ceea de privește denumirile sunetelor (notelor), călugării cat. au folosit multe sec. sistemul boețian [v. n. (II)], dezvoltat cu unele adaptări ale literelor lat. În sec. 10, Odon de Cluny introduce o n. simplificată, în care figurau și litere minuscule: în prima octavă se păstrau vechile majuscule A...G, dar în a doua apar minusculele a...g corespunzătoare. În continuare, pentru vocile infantile (femeile nefiind admise în corurile eclesiastice) s-au întrebuințat literele mici ale alfabetului grec. Jos, sub sunetul A, cel adăugat (proslambanomenos) a fost reprezentat prin majuscula greacă Γ (gamma). Cu timpul, denumirea gamma a fost dată întregii serii de sunete spre acut, iar mai târziu, prin restrângere semantică, numai seriei de sunete din cuprinsul unei octave. Inventând (începutul sec. 11) metoda solmizării*, Guido d’Arezzo a introdus sistemul mnemotehnic pentru reținerea sigură a intonației sunetelor scării diatonice, denumind treptele succesive ale acesteia prin silabele ut...la, valabile identic pentru ambitusul oricăruia dintre cele trei hexacorduri* considerate. ♦ Semnele de alterație au ca geneză faptul că, încă de la începutul cântului greg. (sec. 6), atunci când scara lui c (do) era intonată pe nota f (fa), s-a simțit necesitatea unui sunet b mai jos cu un semiton, pentru a se avea între treptele 3-4 ale scării f același interval de semiton ca și între treptele corespunzătoare ale scării c și a se evita astfel tritonul* fa-sol-la-si (diabolus in musica). Astfel, un anumit timp, cu semnul b se notau două sunete de aceeași importanță, dar diferite ca intonație (1). Cu vremea, ele au fost diferențiate în scris în felul următor: 1) nota b din scara c se scria mai colțuroasă, aproximativ pătrată (goală) și de aceea se numea b quadrum sau b quadratum. În scara c, acest b suna frumos (în tetracordul* sol-la-si-do), dar în scara f dădea naștere tritonului fa-si și suna aspru, dur, de unde denumirea de b durum. 2) Nota b din scara f se scria în forma unui b obișnuit și de aceea se numea b rotundum. Fiind intonat cu un semiton mai jos, el suna mai plăcut decât b durum și de aceea i s-a spus b molle (b moale). Mai târziu, pentru a diferenția mai bine aceste două note, b molle a luat forma actualului bemol, iar b durum forma becarului*. În lb. fr. s-a spus b mol și b carré, iar în cea it. b. molle și b quadro. În grafia germ., confuzia dintre forma literei gotice h și forma colțuroasă a lui b quadrum a dus, în sec. 16, la înlocuirea acestuia din urmă cu litera h (si al nostru). Litera b, fără alt adaos, a rămas să-l indice pe b. molle (si bemol). Cât privește diezul, actualul semn grafic care îl reprezintă derivă din semnul becar*. O vreme, actualele semne pentru becar și diez au fost întrebuințate indiferent pentru a indica ridicarea cu un semiton a unei note. De prin sec. 12-13, sunetul fa din modul mixolidic* (sol) era intonat în muzica pop. cu un semiton mai sus, ca și do din modul (1, 3) doric (re), începând să acționeze spontan atracția sensibilei* către tonică* (v. musica ficta). Pentru a se marca în scris noua intonație, se utilizau diferite variante grafice ale semnelor becar și bemol. În sec. 13 ele au fost aplicate notelor fa și do, iar mai târziu și notelor sol și re. Nota mi bemol apare abia în sec. 16. Etimologic, denumirea „diez” provine din gr. diesis*, sfertul de ton din anticul gen enarmonic (1), pe care unii teoreticieni din sec. 16 încercau să-l aducă la o viață nouă, sub influența întoarcerii generale la clasicismul grec. În ev. med. sunetele alterate se scriau cu alte culori decât cele ale scării diatonice, pentru a putea fi mai ușor deosebite de acestea. De aceea au fost numite cromatice (gr. chromatikos „colorat”, de la chroma „culoare”), ca și semitonuri în care intrau (fa-fa diez etc.). Pe la sfârșitul sec. 16 s-a adăugat încă o notă celor șase existente (do...la), care a primit numele de si, format din inițuialele cuvintelor „Sancte Iohannes” (v. hexacord). După un sec., celor șapte silabe li s-au atribuit caracteristicile absolute din hexacordul natural, o dată cu adoptarea octavei ca formulă de solfegiere. Găsind „surdă” vechea silabă ut a lui G. d’Arezzo, italienii au înlocuit-o în sec. 17 cu silaba do*, provenită de la numele teoreticianului G.B. Doni sau de la invocația Dominus vobiscum („Domnul fie cu voi”). În Franța se utilizează ambele silabe. IV. N. bizantină. Cercetările întreprinse, îndeosebi în sec. nostru, au dus la concluzia că sumerienii, indienii, chinezii, egiptenii și grecii vechi au cunoscut n. muzicală. Sunerienii au utilizat notația cuneiformă încă din sec. 16 î. Hr. După descoperirea, în 1947, a unui important fond de mss. la Qumran – în apropierea Mării Moarte – în Iordania (datate între anii 150 î. Hr. – 150 d. Hr.), Eric Werner a ajuns prin 1957, la constatarea asemănării evidente între unele semne din aceste mss. și semne cuneiforme sumeriene, unele chiar cu semne muzicale biz. Asemănarea cu n. biz. a izbit și pe alți specialiști. În alte mss., care au aparținut sectei maniheene, descoperite la Turfan, în deșertul Gobi (China), scrise prin sec. 10-11 după modele foarte apropiate de originalele din sec. 3, se constată folosirea repetată a unor vocale, separate prin silabe repetate: iga, igga, fenomen întâlnit și în scrierile vechi siriene, ca și în mss. vechi biz. și sl. Aceste similitudini în n. ca și în vocalize, au dus la presupunerea că scrierea muzicală biz. ca și maniera de cântare nu sunt străine de practicile mai vechi ale popoarelor Orientului Apropiat. Nu poate surprinde acest lucru, desigur, dacă avem în vedere că creștinismul – și o dată cu el, imnografia, cântarea și organizarea octoehului* – s-a dezvoltat în primul rând în centrele culturale importante din această zonă geografică, mai ales în cele siriene. Și totuși, primul imn* creștin care ni s-a păstrat – descoperit la Oxyrhinchos în Egipt (datat între sfârșitul sec. 2 și începutul celui următor) – este în n. (II) alfabetică gr. alexandrină, singura descifrabilă din cele menționate. În practica lor muzicală, bizantinii au folosit două sisteme de n.: ecfonetică, proprie deci citirii ecfonetice* și diastematică [v. n (III), în care semnele reprezintă intervale (gr. διάστημα „interval”)]. 1. N. ecfonetică. Este cea mai veche n. folosită de bizantini. Unii specialiști i-au atribuit origine orient., spunând că semnele respective au fost preluate din vechea n. cuneiformă sumeriană, sau din cea maniheeană; alții însă au pus această n. în legătură cu semnele prozodice (v. prozodie) gr., inventate de către Aristofan din Bizanț (cca. 180 î. Hr.) și folosite ca ghid în declamație. Asemănarea dintre semnele prozodice și cele ecfonetice – în câteva cazuri chiar denumirea identică – sunt grăitoare. Aceste semne prozodice au fost introduse de către Herodian și alți gramaticieni elini (sec. 2 și urm.), pentru declamarea expresivă a textelor scripturistice. Ca sistem, n. ecfonetică era deja constituită, se pare, în sec. 4, cel mai vechi mss. în această n. datând din sec. 5. Dar raritatea unor asemenea mss. și, mai ales, condițiile necorespunzătoare de păstrare nu permit datarea precisă a mss. anterioare sec. 8, când numărul lor crește. Pe bază de documente cert datate, această n. poate fi urmărită până în sec. 15, când dispare. C. Höeg identifică trei faze de dezvoltare a acestei n.: a) faza arhaică (sec. 8-9); b) faza clasică (sec. 10-12); c) faza de decadență (sec. 13-15). Folosirea rară a unor semne, sau lipsa unor anumitor grupări de semne este caracteristică primei faze; dimpotrivă, reducerea treptată a numărului semnelor folosite este proprie ultimei faze. De obicei, semnele – uneori aceleași, alteori diferite – încadrează propoziții mai dezvoltate, sau fraze ale textului. Aceste semne – care se scriu deasupra, dedesubtul, sau la aceeași înălțime cu textul – nu au o semnificație precisă, de unde părea că ele aveau o funcție mnemotehnică, rostul fiecăreia fiind să amintească interpretului o anumită formulă (1, 3, melodică pe care o știa de mai înainte. Alți specialiști – de pildă, Gr. Panțiru – socotesc că semnele au o semnificație precisă. Având în vedere că această recitare comportă elanuri – cel puțin la accentele expresive, dacă nu și tonice [v. accent (I; IV)] ale textului – dar și căderi, ne face să acceptăm cu dificultate ideea că recitarea întregului fragment de text încadrat între două semne se desfășura uniform. Cărțile prevăzute cu această notație se numesc: evangheliare, lecționare*, profetologii. În același fel „se zic” ecteniile*, ca și ecfonisul*. 2. N. diastemică. Pornește de la cea precedentă, înmulțindu-i semnele și acordând – cel puțin unora – o semnificație diastemică precisă. Lipsa de documente muzicale vechi – cel mai vechi mss. datează din sec. 9 sau 10 – împiedică fixarea mai precisă a apariției acestei n. Se crede însă că și-a făcut apariția prin sec. 8, când imnografia* capătăt o dezvoltare foarte mare și când s-a simțit nevoia organizării octoehului*. Dacă avem însă în vedere că o asemenea încercare se făcuse încă de la începutul sec. 6 (v. bizantină, muzică), putem considera apariția acestei n. mai veche decât sec. 8. În orice caz, este de presupus organizarea imnelor pe ehuri* a impus fixarea cântărilor în scris – cel puțin a anumitor modele – deci și inventarea unui sistem de n. corespunzător. Specialiștii disting, în general, patru stadii evolutive ale acestei n.: A. paleobiz. (sec. 8-12); B. mediobiz. (sec. 13-15); C. neobiz. sau kukuzeliană (sec. 15-19 [până în anul 1814]); D. modernă sau chrysanthică (după 1814). În primele trei stadii, numărul semnelor merge crescând, ca pentru n. modernă numărul acestora să se reducă. Teoreticienii împart semnele în: semne fonetice (φωνητιϰὰ σημὰδια sau ἔμφωνα σημὰδια) care reprezintă sunete, intervale; semne afone (ἄφωνα σημὰδια), de durată*, nuanță*, expresie*. Unele semne afone sunt de dimensiuni mai mari, de unde și denumirea de semne mari (μεγάλα σημὰδια sau μεγάλα ὑπροστάσεις). Cu un termen general, aceste hypostaze – de dimensiune mică sau mare – sunt denumite și semne cheironomice (χειρονομιϰὰ). Spre deosebire de semnele fonetice, care se scriu cu cerneală neagră, semnele cheironomice se scriu, de obicei, cu cerneală roșie. După valoarea lor diastemică, semnele fonetice se împart în: trupuri (σώματα, somata), cele care urcă sau coboară și duhuri (πνεύματα, pneνmata) cele care reprezintă terțe sau cvarte ascendente sau descendente. În papadachii* sau propedii*, isonul este trecut, de obicei, la începutul semnelor cheironomice, deși joacă un rol deosebit de important în melodie, pe când hyporrhoe și kratemohyporrhoon sunt socotite „nici trupuri, nici duhuri”, așa cum erau socotite probabil katabasma și kratemo-katabasma, folosite doar în n. paleobizantină. Trupurile (cu excepția celor două kentime) se scriu singure, pe când duhurile se scriu fie sprijinite fie combinate cu un semn din categoria precedentă. În cazul sprijinirii – îndeosebi pe oligon și petaste, cu totul rar pe kufisma și pelaston – pentru calcularea intervalului contează numai duhul, pe când în cazul combinației dintre „trupuri” și „duhuri” valorea intervalică a semnelor se cumulează. Aceste observații rămân valabile pentru toate cele patru faze, cu excepțiile pe care le vom menționa la timpul potrivit. a) N. paleobiz. (numită, de asemeni: constantinopolitană, hagiopolită primitivă, arhaică, liniară etc.) prezintă, după H.J. Tillyard, trei faze: a) esphigmeniană (după un mss. aflat în mănăstirea Esphigmen de la Athos); b) Chartres (după trei foi păstrate, până la al doilea război mondial, la Chartres, în Franța) și c) andreatică (după cod. 18 la schitul Sf. Andrei, Muntele Athos). Raïna Palikarova-Verdeil găsește alte etape de dezvoltare ale acestui stadiu evolutiv: a) paleobiz. arhaică (sec. 8-9); b) kondacariană (sec. 9-12, după mss. de tip kondacaria, păstrate în biblioteci din Rusia) și c) faza Coislin (după mss. Coislin 220 de la Bibl. Națională din Paris). Trăsătura de bază a acestei n. o constituie apariția funcției diastematice a unor semne. Unele dintre acestea, ca: oxeia, kantemata, hypsilé, apostrophos și hamilé nu au, totuși – după unii specialiști – valoarea determinată; iar isonul și-a făcut apariția doar în faza Coislin. Tot acum apar semnele ritmice: diplé, klasma mikron, kratema și apoderma. Pentru această perioadă se vorbește de două n.: una mai simplă, aplicată cântărilor melismatice*, în care sunt prezente numeroase semne mari. Unele dintre acestea vor fi preluate integral de către fazele următoare, dar altele vor fi modificate ca grafie. Din cauza valorii diastematice neclare a unora dintre semnele importante această n. nu a putut fi încă transcrisă. La aceasta contribuie și lipsa totală a micilor teoreticoane muzicale (v. propedie) care-și fac apariția abia în sec. 13. B. N. mediobiz. (numită de asemenea: hagiopolită, rondă sau rotundă, fără ipostaze mari, damasceniană). Codificare imnelor, urmate de apariția melurgilor*, dă impuls nou numai creației ci și n. care devine tot mai precisă. Adăugând puține semne noi față de n. precedentă – numărul acestora va crește totuși pe parcurs – această nouă fază aduce, în primul rând stabilirea valorii diastematice a semnelor fonetice, ceea ce permite transcrierea cântărilor în ceea ce au ele esențial. În această fază apare pelastonul, semn cu caracter diastematic, crește numărul semnelor cheironomice, apar gorgonul și argonul – semne ale diviziunii unității de timp – se întâlnește ftoraua* specifică formei cromatice nenano, se schimbă denumirea și grafia unor semne cheironomice, apar grupări de semne a căror semnificație încă nu se cunoaște. S-au propus, pentru acestea din urmă, diferite soluții care însă sunt greu de acceptat. Grupul de semne seisma ar reprezenta un tremolo* „executat cu vigoare reținută, ca vibrațiile unui zguduituri” (E. Wellesz), dar îl găsim transcris regulat, în n. chrysantică, prin aceeași formulă melodică alcătuită din zece sunete. Se susține, în general, că această n. ar fi dăinuit doar până în sec. 15, când a fost înlocuită cu cea neobizantină, dar mss. muzicale de la Putna (scrise între aprox. 1511-1560) folosesc în mare măsură n. mediobiz. C. N. neobiz. (cucuzeliană, hagiolopită, recentă etc.) folosește aceleași semne fonetice și cu aceeași semnificație din n. mediobizantină. Nu aduce nimic nou nici în ceea ce privește semnele ritmice, dar se înmulțesc semnele cheironimice (dinamice, expresive etc.). Apar semne – unele asemănătoare cu floralele* din n. modernă ca: thematismos, eso, thematismos exo, thes kai apothes, thema kaploun, a căror semnificație nu se cunoaște, iar interpretările propuse nu prezintă credit. Încărcarea tot mai mare a scrierii cu hypostaze mari și cu tot felul de combinații ale acestora a impus – poate și sub influența muzicii occid. – simplificări ale acestui sistem de scriere. D. N. modernă sau chrysantică reprezintă ultima etapă evolutivă a n. biz. Aici s-a eliminat tot ce s-a considerat a fi de prisos, dar s-au și introdus semne noi, mai ales ritmice, de modulație (v. ftorale), mărturii*. Semnele diastemice se găsesc toate în n. anterioară. Este mai simplă decât cele anterioare, poate fi ușor mânuită, dar nu poate ajuta cu nimic la înțelegerea n. anterioare, în primul rând a semnelor cheironomice. Ca observație generală, privind scrierea și combinarea diferitelor semne diastematice, menționăm: a) kentema (chentima) și hypsíle (ipsili) nu se scriu niciodată singure, ci doar „sprijinite”, adică scrise la dreapta semnelor care reprezintă semnele ascendente sau – în cazul chentimei – dedesubtul semnului, spre capătul din dreapta; b) semnele ascendente își pierd valoarea când deasupra lor se scrie isonul sau oricare dintre semnele descendente; c) semnele ascendente suprapuse își cumulează valoarea, cu excepția combinării cu cele două chentime, caz în care fiecare semn își păstrează valoarea; d) ipsili scris deasupra și spre stânga unui semn de secundă ascendentă cumulează valorile.

fálic, -ă adj. Care aparține cultului falusului, care se referă la falus. ◊ (psihanal.) Stadiu falic sau fază falică = etapă a dezvoltării sexualității infantile, în timpul căreia pulsiunile se organizează, pentru ambele sexe, în jurul funcției simbolice a falusului. • pl. -ci, -ce. / <fr. phallique, cf. gr. φαλλικος.

autism s. n. (med.) ◊ „Autismul, maladie psihică ce se manifestă sub forma unei grave dereglări de comportament – bolnavii trăiesc «închiși în sine» (de unde și numele maladiei, de la grecescul autos = însuși), fără un contact psihic normal cu lumea înconjurătoare – a fost considerat multă vreme ca o boală nevindecabilă.” Sc. 6 I 76 p. 4. ◊ „Descoperirea unui anticorp neobișnuit la copiii atinși de autism – boală întâlnită în special în forme de schizofrenie infantilă, manifestându-se prin ruperea contactului psihic cu lumea înconjurătoare și trăire intensă, exclusiv, a propriei vieți interioare – ar putea explica cauza acestei maladii, care atinge un copil din 3000 [...]” R.l. 14 II 85 p. 6 (din fr. autisme; DEX, DN3)

bloc s. n. 1984 Ansamblu de elemente care alcătuiesc o unitate funcțională, grupate într-un spațiu restrâns v. materno-infantil (DN, DEX, DN3 – alte sensuri)

cvasitotalitate s. f. Cantitate aproape totală ◊ „Hotărârea Muzeului Metropolitan din New York de a oferi spre vânzare cvasitotalitatea colecțiilor sale numismatice – în ansamblul lor 6664 de piese – a produs spectaculoase oscilații pe piața monetelor antice.” R.l. 21 XI 72 p. 6. ◊ „Potrivit directorului general al U.N.I.C.E.F., cvasitotalitatea copiilor din lume ar putea ca, până în anul 1990, să fie imunizați împotriva maladiilor infantile [...]” R.l. 10 V 85 p. 6 (din cvasi- + totalitate; cf. fr. quasitotalité; DMC 1968; FC I 142; DN3)

gnotobiologic, -ă adj. (med.) ◊ „La catedra de chirurgie infantilă a Institutului de medicină nr. 2 din Moscova s-a construit acum o așa-numită cameră gnotobiologică – un izolator în care nu pătrund microbi, operațiile putându-se astfel efectua în condiții de totală asepsie. În cameră se pompează aer trecut prin filtre speciale, antimicrobiene. Întregul personal care participă la efectuarea intervențiilor chirurgicale poartă costume speciale gnotobiologice, care, de asemenea, acționează ca o barieră izolatoare.” Sc. 7 VII 78 p. 6 (cf. engl. gnotobiology; BD 1970)

materno-infantil, -ă adj. Pentru mamă și copil ◊ „Ceea ce vedeți desenat pe calc va fi «mâine» Centrul materno-infantil, instituție medicală reprezentativă, cu sarcini de asistență medicală, de metodologie și îndrumare teritorială, de cercetare aplicativă și de învățământ.” I.B. 16 III 74 p. 3. ◊ „În cadrul complexului spitalicesc din orașul Gh. Gheorghiu-Dej a fost dat în folosință un modern bloc materno-infantil cu o capacitate de 250 de locuri.” R.l. 2 III 84 p. 5 (din materno- + infantil)

poză-robot s. f. Portret-robot ◊ „Imaginea parazitului social, voios șarjată până la clișeizare [...] este derutantă. Ea ne propune ca țintă a ridiculizării o fantoșă, un infantil, un întârziat, aproape inofensiv șantajist al afecțiunii familiale. Așa să fie? Categoric, nu. Parazitul nu este un pomanagiu al hatârurilor și cred că a-i perpetua sus-amintita poză-robot e o periculoasă dezinformare.” I.B. 10 X 80 p. 1 (din poză + robot)

premarital, -ă adj. Care aparține perioadei dinaintea căsătoriei ◊ „În policlinicile sectoarelor 2 și 6 au luat ființă cabinete de sfat premarital, unde medici, sociologi, psihologi poartă discuții cu tinerele cupluri privind căsătoria, posibilitatea de a avea copiii doriți la vârste tinere.” I.B. 5 III 84 p. 5. ◊ „[...] în cadrul Dispensarului Policlinic al Spitalului Clinic Municipal s-a deschis un cabinet de sfat premarital, de tratament al sterilității și infertilității, de ginecologie infantilă.” I.B. 4 IV 84 p. 5 (din pre- + marital)

CREANGĂ 1. Ion (1837 sau 1839-1889, n. Humulești, jud. Neamț), scriitor român. O vreme diacon și institutor. A făcut parte din cercul „Junimii”. Observator jovial și ironic al naturii umane, maestru al stilului oral paremiologic. Basme de factură folclorică, restructurînd la dimensiunile fabulosului conflicte și aspecte fundamentale de ordin etic și social ale umanității rurale („Povestea lui Harap Alb”, „Capra cu trei iezi”, „Ivan Turbincă”, „Dănilă Prepeleac”, „Punguța cu doi bani”); proză de exploatare umoristică a situațiilor ambigue („Moș Nichifor Coțcariul”) și mai ales de evocare a universului infantil („Amintiri din copilărie”). Autor de manuale școlare. M. de onoare post-mortem al Acad. (1948). 2. Horia C. (1893-1943, n. București), arhitect român. Nepotul lui C. (1). Promotor al arhitecturii moderne în România. S-a afirmat între 1932 și 1942 (blocul și cinematograful „Aro”, azi „Patria” din București, hotelul „Aro”, azi „Carpați” din Brașov, halele principale ale uzinelor „Malaxa”, azi „Faur” din București).

RÂMNICEANU, Grigore (1845-1915, n. București), medic român. M. coresp. al Acad. (1890), prof. univ. la București. Contribuții în domeniul grefelor dermoepidermice, al aparatelor pentru fracturi. Tratate („Manual de patologie chirurgicală”, „Tratat elementar de anatomie descriptivă”). Alte lucrări: „Despre colera epidemică”, „Diferite forme de sifilis infantil”.

1) copilărésc, -eáscă adj. (d. copil). De copil, infantil: jocurĭ copilăreștĭ. Fig. Naiv, pueril: încercărĭ copilăreștĭ.

ORTOGENÍE (< fr., engl.) s. f. 1. Ansamblul mijloacelor prin care se încearcă diminuarea frecvențelor genelor patologice dintr-o populație, constând, mai, ales, în limitarea nașterilor la persoanele care prezintă riscuri genetice. 2. Metodă de diagnosticare și de tratament al tulburărilor psihice ale copilului. A fost pusă la punct de psihanalistul american Bruno Bettelheim (1903-1990), care a reușit să amelioreze, autismul infantil, prin aplicarea ei.

PARALIZÍE (< fr., lat.) s. f. Pierdere pasageră sau definitivă a funcției motrice a unui mușchi, grup muscular sau a unei părți a corpului. Se poate datora lezării centrilor sau căilor nervoase motorii (p. organică), inhibării funcționale a centrilor mișcărilor voluntare (p. funcțională, isterică sau piteatică) sau afectării mecanismelor de transmitere a excitației de la nervul motor la mușchi (v. monoplegie, hemiplegie, paraplegie, diplegie). ◊ P. agitantă v. Parkinson. P. generală progresivă = meningoencefalită sifilitică, caracterizată prin tulburări psihice evoluând spre demență, tulburări de vorbire (dizartrie) și tremurături ale extremităților; boala lui Bayle (medicul francez Antoine Laurent Jessé Bayle, 1799-1858). P. infantilă = poliomelită anterioară acută.

POLIOMIELÍTĂ (< fr.; {s} gr. polis „cenușiu” + myelos „măduvă”) s. f. Inflamație a substanței cenușii a măduvei spinării. ◊ P. anterioară acută = boală infectocontagioasă, virotică, întâlnită mai ales la copii, caracterizată prin lezarea neuronilor motori din măduva spinării și a nucleilor motori ai nervilor cranieni urmată de paralizii. În prezent incidența ei s-a redus foarte mult ca urmare a vaccinării antipolio obligatorii. Sin. paralizie infantilă. ◊ P. anterioară cronică = boală degenerativă a neuronilor motori din măduva spinării.

MANICATIDE, Mihail (1867-1954, n. Giurgiu), medic pediatru român. Prof. univ. la Iași și București. Cercetări în domeniul meningitei cerebrospinale la copii, a seroterapiei tusei convulsive („Asupra cauzelor mortalității la copii”, „Patologia medicală infantilă”).

FERENCZI [færænți], Sandor (1873-1933), neurolog și psihiatru ungur. Elev și discipol al lui S. Freud. Cercetări asupra simptomelor nevrotice, isteriei („Thalassa, psihanaliza originilor vieții sexuale”) și comportamentului infantil („Faze evolutive ale sensului realității”).

*infantíl, -ă adj. (lat. infantilis, d. infans, copil). De copil mic: clinică infantilă.

GESELL [gəzél], Arnold Lucius (1880-1961), psiholog și medic american. Preocupări în domeniul neurologiei și psihologiei copilului („Dezvoltarea mentală a copilului preșcolar”, „Comportamentul infantil”).

EDIP (OEDIPUS, OIDIPUS) (în mitologia greacă), erou din ciclul legendelor teban. Abandonat în munți îndată după naștere de către tatăl său, Laios, regele Tebei, căruia un oracol îi prezisese că va pieri de mâna propriului său fiu. E., care nu-și cunoștea părinții, și-a ucis mai târziu tatăl și s-a căsătorit ci mama sa, Iocasta. Aflând adevărul, E. și-a scos ochii. V. Sfinxul. ◊ (Psih.) Complexul lui E. = complex psihologic evidențiat de S. Freud pentru a descrie ura geloasă a fiului față de tată și dorința sexuală față de mamă, în perioada structurării psihismului infantil.

NICOLAU, Ion (1885-1963, n. București), medic român. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la Iași și București. Specialist în pediatrie, a efectuat importante cercetări privitoare la tuberculoză, reumatism, meningită cerebralo-spinală, malnutriție și inaniție, bolile sanguine infantile („Reumatismul infantil”, „Tuberculoza infantilă”, „Anemiile hemolitice la copii”).

cici, cicea, adj. – 1. Frumos, drăguț: „S-o făcut lelia cicică / Cu fărină din potică” (Bârlea 1924 II: 295). 2. (s.f.) Lucru scump, de preț: „Porția musai să iasă / De unde focu-a ieși / Dacă umblă după cici” (Bârlea 1924 II: 190). – Creație expresivă infantilă (DER).

vărsat, s.n. – 1. Vaccin împotriva vărsatului de vânt (ALR 1969: 146). 2. (med.) Varicelă; boală infantilă (ALR 1969: 155). – Din vărsa (< lat. versare) + -at.

IANCU, Axente (1894-1975, n. Făget, jud. Timiș), medic pediatru și puericultor român. Prof. univ. la Cluj. Lucrări privind patologia infecțioasă infantilă, alimentația rațională și asistența socială a copilului mic („Din istoricul și despre rolul substanțelor grase în alimentația artificială a copilului”, „Actualități în puericultură și pediatrie”, „ABC-ul îngrijirii copilului mic”).

ILEA, Theodor (1911-1971, n. Unirea, jud. Alba), medic igienist și organizator sanitar. Prof. univ. la București. Preocupări privind sănătatea publică în mediul rural, funcționalitatea instituțiilor spitalicești, dispensarizarea muncitorilor. Lucrări: „Mortalitatea infantilă în România și cauzele ei”, „Prognoza în domeniul morbidității. Boli infecțioase” (în colab.).

infantil adj. m., pl. infantili; f. infantilă, pl. infantile

RĂDULESCU, Alexandru D. (1886-1979, n. Focșani), medic chirurg și scriitor român. Acad. (19550, prof. univ. la București. A întemeiat, la Cluj, Spitalul de Chirurgie Infantilă, al cărui director a fost (1920-1940) și Spitalul de Ortopedie (1921). Fondator al „Revistei de ortopedie și chirurgie infantilă” (1927) și al Societății Române de Ortopedie (1931). Cercetări originale în domeniul transplantelor osoase la om, al chirurgiei morbului lui Pott (procedeu personal), al fiziopatologiei fracturilor deschise („Mica chirurgie și elemente de patologie a osului”, „Traumatismele osteoarticulare”, „Scoliozele”).

infantil a. de. copil mic: clinică infantilă.

COCĂ³ s. f. (În graiul copiilor sau ca termen dezmierdător cu care ne adresăm lor) Copil mic. – Creație infantilă. Cf. sb. koka, it. cucco.

INFANTIL, -Ă, infantili, -e, adj. Care ține de copii, pentru copii, referitor la copii, al copiilor. ◊ Paralizie infantilă = poliomielită. ♦ Fig. Copilăresc, pueril, neserios. – Din fr. infantile, lat. infantilis.

INFANTIL, -Ă, infantili, -e, adj. 1. De copii, pentru copii, referitor la copii. Clinică infantilă. ▭ În urma acțiunii sistematice întreprinse de puterea populară în vederea ocrotirii sănătății publice, s-a ajuns la o scădere fără precedent în țara noastră a mortalității generale și a mortalității infantile. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2760. ◊ Paralizie infantilă = boală cu caracter epidemic, produsă de un virus care atinge mai ales pe copii și care produce paralizia anumitor mușchi. 2. (Rar) Fig. Lipsit de seriozitate, neserios, copilăresc. Aceasta e o infamie, O născocire infantilă. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 97.

PARALIZIE s. f. Pierderea, totală sau parțială, a mobilității și a sensibilității corpului; dambla, gută. Lovit de paralizie... a rămas ca un mort printre vii. ALECSANDRI, S. 155. ◊ Paralizie infantilă v. infantil.

POLIOMIELITĂ s. f. Paralizie infantilă. V. infantil.

PREMATUR, -Ă, prematuri, -e, adj. Care se întîmplă înainte de vreme; prea devreme. Progresele medicinei și igienei... au micșorat mortalitatea prematură, mai ales cea infantilă. MARINESCU, P. A. 83. – Accentuat și: prematur.

TURBARE, turbări, s. f. 1. Boală gravă produsă de un virus la unele animale (mai ales la cîini) care se poate transmite prin mușcături sau zgîrieturi și omului și care se manifestă prin accese nervoase urmate de paralizie și apoi de moarte; turbă. Boli ca paralizia infantilă, turbarea... sînt produse de virusuri transmisibile. MARINESCU, P. A. 81. Turbarea produce leziuni vasculare și celulare ale substanței cenușii. BABEȘ, O. A. I 612. 2. Mînie, furie; înverșunare. Se poate, răspunse Bîrnovă, dar asta trece. – Nu trece! nu trece! gemu c-un fel de turbare Tudor. SADOVEANU, O. VII 64. Se răpezi la dînsul cu turbare și se încinse o luptă. ISPIRESCU, L. 28. Cei mai juni se apărau cu turbare. NEGRUZZI, S. I 152. ◊ Fig. Oltul se rostogolea... și se frîngea de mal, plin de turbare. GALACTION, O. I 74. Se scorni un vînt furios... și începu să sufle cu așa turbare și putere, încît încovoia pînă la pămînt crăcile copaciului. POPESCU, B. II 48. ◊ Expr. (Rar) Turbare de cap = zăpăceală, confuzie. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli, nu s-a mai dat a vedea. CREANGĂ, A. 84.

cici, (cicea), adj. – (reg.) 1. Frumos, drăguț: „S-o făcut lelia cicică / Cu fărină din potică” (Bârlea, 1924, II: 295). 2. (s.f.) Lucru scump, de preț: „Porția musai să iasă. / De unde focu-a ieși / Dacă umblă după cici” (Bârlea, 1924, II: 190). – Var. a lui cicea, creație expresivă infantilă (DER); din ucr. čiča (DA, MDA).

crasniță, crasnițe, s.f. – (reg.; med.) Maladie infantilă; pojar (Grai. rom., 2000). – Et. nec.; probabil sl.

mușat, -ă, adj. – (arh.) Frumos, drăguț. ♦ (onom.) Mușat, Musat, nume de familie (28 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). ♦ Atestat sec. XIV (Mihăilă, 1974). – Din frumos, printr-o deformație infantilă de tip expresiv, ca mumușat sau *frumușat (DER); cuv. autohton, fără corespondent în albaneză (Russu, 1970); cf. arm. mușat (MDA).

vărsat, s.n. – 1. Vaccin împotriva vărsatului de vânt (ALRRM, 1969: 146). 2. (med.) Varicelă; boală infantilă (ALRRM, 1969: 155). – Din vărsa (< lat. versare) + suf. -at (DEX, MDA).

COPILĂRIE. Subst. Copilărie, pruncie (înv. și pop.), vîrsta copilăriei, vîrstă fragedă, anii copilăriei, vîrstă preșcolară, minorat (rar); nevîrstnicie (rar). Copil, făt (pop. și poetic), bebe; puradel (fam.).; sugar, sugaci, copil-de-țîță; copilaș (dim.), micuț (dim.), prunc (înv. și pop.), prunculeț (pop.), pruncușor (dim., pop.), pruncuț (înv. și reg.), țînc (fam. și depr.), plod (peior.), țincar (reg. și depr.), odraslă, odrăsluță (dim.); burcaș (reg.); pui de om, pui, puișor (dim.), puiuț, puiuleț. Băiat, băiețel (dim.), băiețaș, băietănaș (dim.), băiețică (reg.), băiețoi (augm.), codănel, prichindel, pici (fam.), puști (fam.), puștiulică (dim., fam.), năpîrstoc (fam.), puștan (fam.), țică (fam.); copilandru, fiu, fiuleț (dim.), fiuț (pop.), fecior, fecioraș (dim.), feciorandru (rar, pop.), băiețandru, dănac (reg.). Fată, fetiță (dim.), codănică (reg.), copilă, copiliță (dim.), fetică (pop. și fam.), feticică (rar), fețișoară (pop. și fam.), fetișcană, copilandră; țîncă (fam., rar); pruncă (înv. și reg.), pruncuță (reg.), prunculiță (dim.), năpîrstoacă (fam.); băiețoi (depr.), băiată (reg.), puștoaică (fam.), puștancă (fam.). Minor, nevîrstnic, pupil. Copilărime. Adj. De copil, copilăresc, copilăros, pruncesc (înv.); minor, nevîrstnic, crud (fig.), fraged (fig.), infantil, cu cașul la gură (depr.), mic, micuț, mititel, preșcolar; sugaci, sugar, sugător (înv.), sugărel (pop.). Vb. A copilări, a prunci (reg.); a-și petrece copilăria. Adv. În copilărie; din copilărie; de mic, de (mic) copil, din vîrstă fragedă; din leagăn; din scutece, de la naștere, din naștere. Copilărește. V. tinerețe.

MOARTE. Subst. Moarte, murire (înv.), deces, sucombare (livr.), exitus (livr.), răposare (rar), răposat (rar), repauzare, dispariție, pieire, stingere, sfîrșit, obștescul sfîrșit (ir.), adormire (fig.), somnul de veci (cel lung, veșnic). Moarte subită; moarte prematură; moarte violentă. Moarte naturală. Moarte clinică. Eutanasie. Mortalitate; mortalitate infantilă. Muribund, murind (înv.). Mort, decedat, răposat, repauzat (livr.), defunct, dispărut, adormit (fig.). Cadavru. Înmormîntare, îngropare, înhumare; incinerare. Adj. Muritor, pieritor. Mort, decedat, răposat, defunct, dispărut, pierit (pop.), stins, adormit (fig.), adormit întru vecie (pe veci, pe vecie), dus pe vecie, dus pe lumea cealaltă. Mortal, ucigător; letal (med.), de mort, de moarte; funebru, funest. Cadaveric, de cadavru. Vb. A muri, a deceda, a sucomba (livr.), a răposa, a repauza (livr.), a dispărea, a pieri, a se stinge, a se sfîrși, a expira (fig.), a înceta din viață, a adormi (fig.), a-și da sufletul, a-și da sfîrșitul (obștescul sfîrșit), a-și da duhul, a da ortul popii, a da hîrștioaga popii (reg.), i-a cîntat popa aghiosul, l-a luat aghiuță, a-i ieși (cuiva) sufletul, a închide ochii (pentru totdeauna), a(-și) pune (încrucișa) mîinile pe piept, a-l lua (pe cineva) moartea, a se duce pe drum neîntors (pe cale neîntoarsă), a-și da otpustul, a-și pierde papucii, a-și da pielea popii, a se strămuta (din viață), a-și da suflarea (de pe urmă), a-și da ultimul suspin, a plăti naturii tributul, a-și închina fruntea-n țărînă, a i se isprăvi (tăia) (cuiva) zilele, a adormi pe veci, a adormi întru Domnul, a adormi (a dormi) somnul (cel) de veci (cel lung, cel de pe urmă); a trece (a se trece, a înceta) din viață, a-și lăsa pielea zălog, a muri cu zile (în sîn), a muri înainte de vreme (prematur), a muri de moarte bună, a muri în patul său; a muri fără pernă la cap, a muri ca un pui de găină, a-și lăsa pielea pe undeva, a-i rămîne (a-i putrezi) (cuiva) oasele pe undeva, a-și găsi mormîntul (moartea). A se sinucide, a se omorî, a-și lua zilele (viața), a-și face (singur) seama (seamă), a-și face moarte; a-și pierde viața, a-și frînge gîtul, a muri sub cuțit. A fi mort, a nu mai fi printre cei vii, a fi în lumea celor drepți, a (se) odihni cu drepții, a se face (a fi) oale și ulcele (ulcioare), a fi în pămînt, a nu (mai) sufla. A fi pe moarte, a fi bolnav (beteag) de moarte, a vedea moartea cu ochii, a se zbate (a se lupta) între viață și moarte, a fi pe patul de moarte (patul morții), a nu mai avea mult, a lupta cu moartea, a da mîna cu moartea, a pune ochii în grindă, a fi cu ochii stîlpiți după ușă, a mirosi a pămînt, a fi numai sapa și hîrlețul, a fi cu un picior în groapă, a ajunge pe marginea gropii, a fi în doaga morții, a fi pe cuțit, a-i suna (cuiva) ceasul morții, a fi pe dric, a fi pe ducă, a-și lepăda (a sta să-i pice cuiva) potcoavele, a trage să moară, a vărsa sudori de moarte. A înmormînta, a îngropa, a înhuma; a incinera. Adv. Pe moarte, între viață și moarte. V. boală, dispariție, inexistență, înmormîntare, omor, pedeapsă, sfîrșit.

COPILĂRESC adj. 1. infantil, (livr.) pueril, (înv.) pruncesc. (Jocuri ~.) 2. infantil, naiv, pueril. (Ce sînt gesturile astea ~?)

ACR-, v. ACRO-. □ ~amfibrie (v. amfi-, v. -brie), s. f., creștere terminală a unor plante; ~andrie (v. -andrie), s. f., dispoziție apicală a anteridiilor la unele briofite; ~odinie (v. -odinie), s. f., maladie infantilă caracterizată prin tulburări dureroase la extremități; ~odont (v. -odont), adj., (despre reptile) cu dinții sudați pe marginea superioară a maxilarelor; ~onim (v. -onim), adj., s. n. (cuvînt) format din primele litere ale termenilor care compun o expresie complexă; ~ostealgie (v. oste/o-, v. -algie), s. f., senzație dureroasă resimțită la oasele extremităților.

CLIMO- „climă, înclinație”. ◊ gr. klima „înclinație, climat” > fr. climo-, engl. id. > rom. climo-. □ ~nanie (v. -nanie), s. f., regresiune patologică spre vîrsta infantilă, în sensul preferinței obsesive pentru poziția culcată, pentru legănat și pentru căutarea sînului matern; ~stat (v. -stat), s. n., instrument așezat în exteriorul unei clădiri, care măsoară efectul termic al factorilor climatici.

INFANTIL adj. 1. copilăresc, (livr.) pueril, (înv.) pruncesc. (Jocuri ~.) 2. copilăresc, naiv, pueril. (Ce sînt gesturile astea ~?)

PED-, v. PEDO-₁. □ ~agogie (v. -agogie), s. f., știință care studiază metodele de educație și de instruire a tineretului; ~erastie (v. -erastie), s. f., perversiune sexuală constînd în atracție homosexuală pentru băieți; ~iatrie (v. -iatrie), s. f., disciplină medicală care studiază bolile copilului; sin. medicină infantilă; ~iatru (v. -iatru), adj., s. m. și f., (medic) specialist în pediatrie.

NAIV adj. 1. candid, credul, ingenuu, inocent, neștiutor. (Un copil ~.) 2. credul, prost, (înv., în Transilv., Ban. și Olt.) lud, (fam.) fraier. (Ai fost ~ și l-ai crezut.) 3. copilăresc, infantil, pueril. (Gesturi ~.)

PARALIZIE s. (MED.) 1. (pop.) dambla, poceală, (înv. și reg.) slăbănogeală, slăbănogie, (Transilv.) gută, (înv.) paralizație, slăbănogire. 2. paralizie infantilă = poliomielită.

POLIOMIELITĂ s. (MED.) paralizie infantilă.

pruncesc adj. v. COPILĂRESC. INFANTIL.

PUERIL adj. 1. copilăresc, infantil, naiv. (Ce sînt gesturile astea ~?) 2. neîntemeiat, neserios. (Argumente ~.)

pueril adj. v. COPILĂRESC. INFANTIL.

AFAZIE Tulburare a capacității de a comunica prin limbaj, produsă, de obicei, ca urmare a unor leziuni corticale. Afazia poate afecta fie procesul de emitere (afazie motorie sau de expresie), fie procesul de receptare (afazie senzorială), fie ambele procese (afazie mixtă și afazie totală), perturbând comunicarea orală și / sau scrisă. Afazia motorie se manifestă prin deficiențe de expresie fonică, morfologică sau sintactică (vezi și AGRAMATISM) în comunicarea orală, dar și prin deficiențe ale expresiei scrise (vezi și AGRAFIE). Afazia senzorială se manifestă prin surditate electivă (incapacitate de a recunoaște anumite sunete din limba maternă) și / sau cecitate electivă (incapacitate de a recunoaște anumite litere). Afectarea capacității de înțelegere a limbajului vorbit și / sau scris, în ansamblu, este reflectată de imposibilitatea afazicului de a urmări o conversație sau de a descifra sensul unui text citit (chiar în condițiile în care lectura cu glas tare este intactă). Afazia mixtă și afazia totală se disting prin gradul (variabil, respectiv, maxim) în care sunt afectate emiterea și receptarea mesajelor, • După R. Jakobson, în funcție de cele două operații principale pe care le implică vorbirea: selecția și combinarea unităților lingvistice, se disting forme de afazie care presupun tulburări ale similarității și forme de afazie care presupun tulburări ale contiguității. în primul caz, se manifestă carențe ale selecției și substituției unităților, capacitatea de combinare rămânând relativ stabilă. Producerea și receptarea enunțurilor sunt imposibile în afara contextului*, contiguitatea determinând în exclusivitate comportamentul verbal al acestor afazici. Operațiile metalingvistice* sunt deteriorate (cuvintele-cheie fiind înlocuite prin anaforice* abstracte, de tipul lucru, pentru substantive, sau a face, pentru verbe), metaforele* lipsesc complet și nu sunt înțelese, în schimb metonimiile* sunt larg folosite (furculiță „cuțit”, masă „lampă”, sticlă „geam”, cer „Dumnezeu” etc.). Al doilea tip de forme de afazie se caracterizează prin alterarea capacității de combinare a unităților lingvistice inferioare în unități de rang superior, operațiile de selecție și substituție rămânând relativ neafectate. Comportamentul verbal al acestor afazici este dominat exclusiv de similaritate: metonimia este imposibilă, în schimb sunt frecvente identificările de tip metaforic. Se deteriorează percepția ierarhizării unităților lingvistice, efectele fiind o sintaxă rudimentară (propoziții infantile, de un singur cuvânt, propozițiile mai lungi având caracter stereotip; vezi și AGRAMATISM) și un vocabular sărac, invadat de omonime* (ca urmare a regresiei sistemului fonologie). Afazia este importantă pentru lingvistică, întrucât oferă informații privind structura bipolară (metaforică/metonimică) a limbajului, mecanismele comunicării* și ale comportamentului comunicativ, ale proceselor de simbolizare, ale achiziției* limbajului, relația dintre competență* și performanță* etc. L.I.R.

AGRAMATISM Formă de afazie* motorie, care constă în perturbarea regulilor sintactice ale unei limbi. Este legată de prezența unor tulburări de contiguitate. Fraza devine o aglomerare haotică de cuvinte: regulile topice sunt (parțial sau total) neglijate, instrumentele gramaticale (prepoziții, conjuncții, articol) sunt eliminate, flexiunea este abolită (substantivele sunt folosite la nominativ, iar verbele la infinitiv). Aspectul frazei devine telegrafic, tendința puternică de simplificare putând să determine uneori reducerea comunicării la un singur cuvânt, ca în limbajul infantil. L.I.R.

falic, ~ă a [At: DN³ / Pl: ~ici, ~ice / E: fr phallique] 1-2 Care aparține falusului sau cultului acestuia. 3-4 Referitor la falus sau la cultul acestuia. 5 (Psa; îs) Stadiu ~ (sau fază ~ă) Etapă a dezvoltării sexualității infantile, în timpul căreia pulsiunile se organizează, pentru ambele sexe, în jurul funcției simbolice a falusului.

globalism sn [At: DN³ / Pl: ~e / E: it globalismo] 1 Proces cognitiv propriu copiilor, prin care se reține întregul unui obiect pentru a diferenția apoi părțile componente. 2 Metodă pedagogică și didactică bazată pe caracteristicile infantile de a percepe întregul înaintea părților sale componente.

infantil, ~ă a [At: ANGHEL-IOSIF, C. M. I, 97 / Pl: ~i, ~e / E: fr infantile, lat infantilis] 1 Care este specific copiilor. 2 Referitor la copii. 3 (Med; îs) Paralizie ~ă Poliomielită. 4 (Med; îs) Holeră ~ă Holeră care atacă pe copii. 5 (Îs) Clinică ~ă Clinică în care sunt îngrijiți copiii mici. 6 (Fig) Neserios.

letalitate sfs [At: LM / E: fr létalité, lm letalitas, -atis, it letalità] 1-2 Caracter a ceea ce (poate) produce moartea. 3 Caracter a ceea ce duce la moarte. 4 (Med) Mortalitate. 5 (Spc) Condiție care face ca o vătămare să fie mortală. 6 (Spc) Raport dintre numărul de decese cauzate de o anumită boală, epidemică sau nu, și numărul total al deceselor dintr-un interval determinat. 7 (Îs) ~ infantilă Raport dintre decesele copiilor de vârstă sub un an și numărul total al deceselor dintr-un interval de timp determinat. 8 (Blg) Caracter al unei gene letale (4).

niuniuț sm [At: GLOSAR REG. / Pl: ~i / E: formație infantilă] (Reg) Tată.

mortalitate sfs [At: CUCIURAN, D. 19/15 / E: fr mortalité] 1 (Pgn) Număr de morți (54). 2 Frecvență a deceselor dintr-o regiune, țară etc. într-un anumit timp și detenninată de anumite cauze. 3 (Îs) ~ generală Indice rezultat din raportarea numărului de decese la mia de locuitori pe un anumit teritoriu. 4 (Îs) ~ infantilă Indice rezultat din raportarea numărului de decese la copiii de vârstă sub un an la suta sau mia de copii născuți vii în perioada respectivă.

paralizie sf [At: CALENDARI (1733), 24/14 / V: (înv) ~leși sn, ~lij, ~liș, ~zis sn, ~ză / Pl: ~ii / E: fr paralysie, paralizie, ngr παράλυσις, lat paralysis] 1 Boală care se manifestă prin pierderea totală sau parțială a mobilității voluntare și a sensibilității corpului sau a unei părți a lui, datorită unei leziuni a sistemului nervos central sau periferic Si: apoplexie, (pop) dambla, gută, poceală, (înv) paralizație (1), (reg) luat din iele, luat din paraiele, luat din paralie. 2 (Îs) ~ infantilă Boală infecțioasă epidemică datorată unui virus specific și care se manifestă prin febră, tulburări digestive, somnolență, dureri în mușchii membrelor și prin paralizarea membrelor inferioare, care sunt oprite din creștere Si: poliomelită, (înv) paralizație (2). 3 (Fig) Imposibilitate de a acționa. 4 (Fig) Imposibilitate de a se dezvolta. 5 (Fig) Încremenire. 6 (Fig) Stagnare.

verminoză sf [At: D. MED. / V: vie~ / Pl: ~ze / E: fr verminose] (Med) Maladie infantilă cauzată de intoxicația organismului cu produsele de dezagregare a paraziților intestinali.

buftalmie s.f. (med.) Creștere a volumului globului ocular, din cauza creșterii presiunii intraoculare, caracteristică mai ales în galucomul congenital; glaucom infantil; hidroftalmie. • g.-d. -iei. /<fr. buphtalmie; cf. gr. βοῦς „bou”, ὀφθαλμός „ochi”.

infantil adj. m., pl. infantili; f. infantilă, pl. infantile

cici, (cicea), adj., s.f. (reg.) 1. Frumos, drăguț: „S-o făcut lelia cicică / Cu fărină din potică” (Bârlea, 1924, II: 295). 2. (s.f.) Lucru scump, de preț: „Porția musai să iasă. / De unde focu-a ieși / Dacă umblă după cici” (Bârlea, 1924, II: 190). – Var. a lui cicea, creație expresivă infantilă (DER); din ucr. čiča (DA, MDA).

lalație s.f. (med.) bâlbâială infantilă. Lalația constă în repetarea ritmică a unor sunete, proprie dezvoltării vorbirii la copii.

MORTALITÁTE s. f. Număr de morți (II 1); frecvența deceselor dintr-o regiune, țară etc. într-un anumit timp și determinată de anumite cauze; (adesea cu determinarea „generală”) indice rezultat din raportarea numărului de decese la mia de locuitori de pe un anumit teritoriu. Rezultatul tractației psiho-medice, puțin favorabil și mortalitatea mare. CUCIURAN, D. 19/15. Pre lîngă mortalitate, se adăogi și lipsa hrănii, NEGRUZZI, S. I, 291. Cînd este o mortalitate mare, poporul zice că se ieftinește pînea. GHICA, S. 32. În țara noastră. . . mortalitatea generală a scăzut de la 19,1 la mie în 1938 la 11,7 la mie în 1952. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2 861. Mortalitatea se află în regres. CONTEMP. 1956, nr. 489, 5/2. ◊ Mortalitate infantilă = indice rezultat din raportarea numărului de decese la copiii de vîrstă sub un an la suta sau la mia de copii născuți vii în perioada respectivă. Mortalitatea infantilă este de două ori măi mare În ríndul populației negre. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 392. – Din fr. mortalité.

crásniță, crasnițe, s.f. (reg.; med.) Maladie infantilă; pojar. – Et. nec.; probabil sl.

vărsát, s.n. 1. Vaccin împotriva vărsatului de vânt. 2. (med.) Variolă; boală infantilă. – Din vărsa + suf. -at (DEX, MDA).