A SE AFIRMA mă afirm intranz. (despre persoane și despre manifestările lor) A se manifesta în mod deosebit; a se impune; a se ilustra; a se remarca; a se distinge; a excela; a se evidenția; a bria. /<fr. affirmer, lat. affirmare

album-catalog s. n. Catalog (al unei expoziții) realizat în condițiile grafice și la dimensiunile unui album ◊ „Reproducem câteva din crochiurile selectate de pictor pentru a ilustra albumul-catalog editat cu prilejul vernisajului expoziției.” R.lit. 10 IV 75 p. 24 (din album + catalog)

ALES adj. 1. v. selecționat. 2. v. deosebit. 3. v. eminent. 4. distins, fin, rafinat, select, stilat, subtil, (fam.) șic, (fig.) subțire. (Un public ~.) 5. delicat, distins, fin, manierat, politicos. (O comportare ~easă.) 6. generos, mărinimos, nobil. (Animat de sentimente ~.) 7. aparte, deosebit, distins, (înv. și reg.) scump. (Vorbe ~.) 8. aristocrat, aristocratic, bun, distins, ilustru, înalt, mare, nobil, (înv. și pop.) mărit, slăvit, (înv.) blagorod, blagorodnic, (grecism înv.) evghenicos, evghenis, (fam. și peior.) simandicos. (Aparținea unei familii ~.)

*amiánt n., pl. e și urĭ (vgr. amiantor, nespurcat, d. miatno, spure. V. miazmă). Silicat duplu de calce și de magnezie, varietate de azbest filamentos și incombustibil. – Ceĭ vechĭ credeaŭ că amiantu e un fel de [?] în care nu arde; îl scărmănaŭ, îl torceaŭ și-șĭ făceau fețe de masă și șervete care se aruncaŭ în foc cînd se murdăreaŭ, și ast-fel se albeaŭ maĭ mult de cît pin spălare. În pînză de amiant se ardeaŭ morțiĭ iluștri, a căror cenușă nu trebuĭa să se amestece cu a ruguluĭ. Din amiant se fac astăzĭ fitilurĭ care ard în uleĭ fără să se consume și hîrtie prețioasă (fiind-că nu arde). S’a uzitat la făcut tunicĭ de pompierĭ.

*anoním, -ă adj. (vgr. anónymos, d. an-, fără, și ónyma, ónoma, nume. V. onomastic, pseŭdonim). Care nu poartă numele autoruluĭ: scriere anonimă. Care-și ascunde numele: denunțător anonim. Subst. Persoană care-și ascunde numele: un anonim. Fig. Iron. Un ilustru necunoscut. Com. Societate anonimă, fără nume social (fără numele acționarilor, cu acțiunĭ de obiceĭ la purtător și transmisibile fără amestecu administratorilor, ĭar asociațiĭ răspunzătorĭ numaĭ pentru sumele vărsate de eĭ). Adv. Fără iscălitură: a scrie anonim.

*apoftégmă f., pl. e (vgr. apóphthegma). Sentență, părere memorabilă a vre-unuĭ om ilustru: apoftegmele celor șapte înțelepțĭ aĭ Greciiĭ.

ARHICUNOSCUT adj. v. celebru, faimos, ilustru, mare, renumit, reputat, vestit.

*astru n., pl. e și rar m., pl. aștri (lat. astrum, d. vgr. astron. V. stea). Stea. Fig. Om ilustru. Femeĭe frumoasă.

AUGUST (Caius Iulius Caesar Octavianus Augustus), primul împărat roman (27 î. Hr.-14 d. Hr.). Nepot și fiu adoptiv al lui Cezar. Creator, alături de Antonius și Lepidus al celui de-al doilea triumvirat (43 î. Hr.); guvernator al provinciilor din Occident (40 î. Hr.). După Bătălia de la Actium (31 î. Hr.) a devenit unicul stăpîn al Imp. Roman. Reorganizator al administrației și armatei, A. a promovat științele și artele, înconjurîndu-se de cei mai iluștri poeți ai timpului („Secolul lui Augustus”). Noua formă de guvernămînt instituită de A., principatul, reprezintă începutul sistemului monarhic la Roma.

*biografíe f. (d. biograf). Descrierea viețiĭ cuĭva, maĭ ales a oamenilor iluștri.

BLAGOROD adj. v. ales, aristocrat, aristocratic, bun, distins, ilustru, înalt, mare, nobil.

BLAGORODNIC adj. v. ales, aristocrat, aristocratic, bun, distins, ilustru, înalt, mare, nobil.

bleau s. m. invar. – Strop, pic; indică minimum ce se poate exprima (pentru a întări, prin absență, ideea de liniște). Creație expresivă (Iordan, BF, II, 181); coincide cu bg. ble, bljach (DAR). – Der. bleau, s. m. (animal cu urechile căzute); bleahă (var. blehaucă), s. f. (scroafă cu urechile căzute); blehăi (var. blehoti, bleheti), vb. (a lătra), prin intermediul unei asocieri curente între noțiunea de „gură” și cea de „cîrpă”, cf. bleancă, fleancă, fleoarță etc; bleașcă, s. f. (palmă, lovitură; zgomot produs de căderea unui obiect moale și umed), cf. fleașcă; bleasc, s. n. (respirație, răsuflare; bale, salivă), al cărui ultim sens este din sl. blĕšku „strălucire, bale”, după DAR (explicație ce pare greșită, căci acest sens nu apare în sl., cf. Iordan, BF, II, 183); blești, vb. (a slobozi un cuvînt, a deschide pliscul; a vorbi cu dificultate, a îngăima); coincide, probabil datorită aceleiași surse expresive, cu bg. mlaštjă „a mesteca, a molfăi”; blescăi, vb. (a murdări cu pămînt, a noroi), cf. plescăi; bleocăi, vb. (a bîrfi, a șușoti); bleoci, vb. (a vorbi, a lătră); bl(e)oșticăi, vb. (a merge cu greu printr-o mlaștină). Aceste cuvinte nu sînt în mod necesar der. direcți de la bleau, însă par a ilustra aceeași intenție expresivă. Cf. bleandă, bleg, bleot.

bolovan (bolovani), s. m. – 1. (Înv.) Idol, statuie. – 2. Piatră, pietroi. – Var. balvan, bîlvan, bulvan, s. m. (Olt., și Banat, buștean, trunchi; placă de bază, talpă). Sl. bolŭvanŭ „statuie, columnă” (Miklosich, Slaw. Elem., 14; Fremdw. 76; Lexicon, 11; DAR; Rosetti, GS, V, 161). Miklosich crede că acest cuvînt nu este propriu sl., ci de origine tăt., pe cînd Berneker 41 îl derivă din per. pahlawān „erou” (› rom. pehlivan) și îl explică prin monumentele ridicate în memoria morților iluștri. Explicația nu pare probabilă. Pe lîngă dificultățile istorice, o contrazice ideea că un termen sl. de cultură a putut ajunge în rom. să însemne ceva material și general, ca și circumstanța că sensul primar al cuvîntului sl. trebuie să fi fost probabil acela de „piatră”, înainte de a ajunge să însemne „statuie”; cf. cele spuse la bolf, și rut. bouvan „masă informă”, slov., cr. balvan „stupid”, mag. bálvány „volum”, cuvinte imposibil de considerat der. de la un etimon comun „statuie” sau „idol”. Var., din sb. slov. balvan „bîrnă” (Hasdeu 3095). Der. bolovăni, bolohăni, vb. (a pietrui; a umfla; a holba, a căsca ochii), care a ajuns să se confunde cu der. de la bolocan; bolohăneală, s. f. (umflare, mai ales a sînilor); bolohănitură, s. f. (întărire); bolovăniș, s. n. (teren pietros, cu bolovani); bolovănos, adj. (cu mulți bolovani).

breaz, -ă adj. pl. breji, breze (bg. briez, d. brĭeza, sîrb. breza, rus. berëza, vsl. *berza, mesteacăn, a căruĭ scoarță e brează. Corespunde fonetic cu litv. béržas, germ. birke, mesteacăn și lat. fráxinus, frasin [Bern. și Meyer.]. V. barz, brad). C’o pată albă din frunte pînă la bot: cal breaz. Fig. Iron. Distins, ilustru: nicĭ tu nu ești maĭ breaz decît el, te-ai găsit și tu maĭ breaz ca să faci gură! Prov. A fi cunoscut ca un cal breaz, a fi foarte cunoscut. S.f. (după numele satuluĭ Breaza din Prahova). Un dans popular și melodia luĭ: a cînta breaza (saŭ ca la Breaza!). V. bălțat, cácir, peag, strănut 2 și țintat.

Camerata florentină (it. camerata, „reuniune culturală”), grupare intelectuală, umanistă de la sfârșitul sec. 16 și începutul sec. 17, a cărei activitate, muzical-teoretică și creatoare, desfășurată în Florența, a avut drept consecință afirmarea monodiei acompaniate (2) și a elementelor constitutive fundamentale ale melodramei* it.: aria (1) și recitativul*. Contextul spiritual al epocii în care ființează c. este dominat de orientarea renascentistă către valori culturale ale antic., ceea ce generează interesul pentru muzica greacă*. Sub influența autorilor antici, al cărui studiu este așezat în centrul preocupărilor teoreticienilor, tratatele care apar preconizează în special lărgirea sistemului (II, 3) modal* aflat în practica muzicală a vremii și deplasarea ponderii în relația muzică-text, de la primul la al doilea termen (Glarean, Dodekachordon, 1547; Nicola Vicentino, L’Antica musica ridotta alla moderna prattica, 1555; Gioseffo Zarlino, Le Instituzioni harmoniche, 1558). Aproximativ între anii 1557-1582, în casa florentinului Giovanni Bardi, conte de Vernio, un grup de umaniști de formație literară, muzicală, științifică (între care compozitorul, lautistul și teoreticianul Vincenzo Galilei și cântărețul Giulio Caccini), se întrunesc pentru a dezbate diferite aspecte culturale ale epocii. Printre acestea figurează și problema înnoirii concepțiilor estetice și componistice muzicale. În lucrări teoretice de referință, Bardi (Discorso sopra la musica antica) și în special Galilei (Dialogo della musica antica e della moderna, 1581), consideră că facultatea muzicii eline de a crea catharsis-ul provine din simplitatea și linearitatea sa. În consecință, ei se opun cu vehemență practicii polif. a vremii, care prin creșterea exacerbată a densităților vocilor (2) ajunsese să anuleze suportul literar al muzicii vocale și se pronunță pentru cultivarea monodiei – acompaniată armonic cu discreție – care să fie strict subordonată textului poetic. Pentru a ilustra cele preconizate, Galilei compune Cântul lui Ugolino și Lamentările lui Ieremia, două lucrări vocale monodice cu acompaniament* de viole*. O nouă etapă în istoria C. începe odată cu plecarea lui Bardi la Roma și cu mutarea sediului întrunirilor în casa lui Jacopo Corsi (1592). Membrii C. sunt acum Emilio de Cavalieri, Caccini, Peri, Girolamo Mei, Ottavio Rinuccini și chiar Monteverdi și Torquato Tasso. Preocuparea lor predominantă este introducerea noului stil* muzical (denumit in armonia favellare – în „armonie rostită”, stile recitativo, recitar cantato sau stile rappresentativo) în melodrama pastorală, gen foarte apreciat în epocă. De Cavalieri scrie, în colaborare cu poeta Laura Guiccioni, două drame intitulate Satirul și Disperarea lui Filene. Peri compune pastorala Daphne (pe textul lui Rinuccini), interpretată în diferite variante între anii 1594-1599 și care, conținând în germene elementele de bază ale melodramei – aria și recitativul* – inaugurează o epocă în istoria operei*. În anul 1600 sunt puse în scenă alte două lucrări scrise în noul stil de Peri și, respectiv, Caccini pe libretul lui Rinuccini Euridice, iar în 1602 apare antologia de piese vocale monodice cu acompaniament de basso continuo* a lui Caccini, intitulată Nuove musiche a nuova maniera di scriverle. Noua concepție componistică este susținută și teoretic în prefețele acestor lucrări: Peri, Prefazione alle Musiche Sopra L’Euridice del Sig. Ott. Rinuccini (1600), Caccini, Prefazione alle nuove musiche (1602), precum și în tratatul Discorso Sopra la musica antica e moderna (1602) al lui Girolamo Mei. Principiile novatoare introduse de membrii C. în teoria și arta componistică muzicală își vor găsi afirmarea artistică în creația lui Monteverdi.

cárte f., pl. cărțĭ (lat. charta, it. pv. sp. pg. carta, fr. charte. V. cartă). Volum compus din foĭ tipărite saŭ și scrise: dicționaru e un fel de carte. Carte de aur, care cuprinde numele oamenilor iluștri. Carte de citire saŭ de lectură, carte pe care eleviĭ din școală o citesc numaĭ, dar n’o învață pe de rost. Învățătură, studiŭ. A învăța carte, 1) a învăța să citeștĭ și să scriĭ (intr.), 2) a-l învăța pe altu să citească și să scrie (tr.). A ști carte, 1) a ști să citeștĭ și să scriĭ, 2) a fi om învățat. A merge, a umbla la carte, a te duce la școală, a o frecŭenta. A te lăsa de carte, a părăsi studiu. Diviziune, parte a uneĭ cărțĭ (tradus după lat. liber, ceĭa ce pe rom. e maĭ bine zis parte). Vechĭ. Scrisoare (Trans. Pop.). Document, act, adeverință. A avea carte la mînă, a poseda acte (Vechĭ și pop.). Carte de judecată, sentență judecătorească, de unde vine și expresiunea: Aĭ carte? Aĭ parte, adică că „dacă aĭ act la mînă, aĭ drepturĭ asupra uneĭ moșiĭ”, ĭar azĭ ca „dacă aĭ carte (învățătură), eștĭ fericit”. Un mic carton cu figurĭ care formează o serie de 52 de cartoane numite cărțĭ de joc. (V. maslă). O păreche, un rînd de cărțĭ de joc saŭ (maĭ rar) un joc de cărțĭ, o serie de 52 de aceste cărțĭ. A juca la (saŭ în) cărțĭ, a juca cărțĭ saŭ (maĭ ales cînd e obiceĭ) a juca cărțile, a perde timpu în diferite jocurĭ care se fac cu aceste cărțĭ. A face cărțile, a le amesteca. A tăĭa cărțile, a le despărți în 2-3 grămezĭ schimbînd ordinea lor ca să fiĭ maĭ sigur că cel ce le-a amestecat nu te va înșela punîndu-le cum ĭ-a plăcut luĭ. A da cărțile, a le împărți. A da în cărțĭ saŭ cu cărțile, a gîci, a prezice viitoru pin cărțĭ de joc. A da cărțile pe față, a spune tot, a nu ascunde nimica. A juca ultima carte, a face o ultimă încercare ca să scapĭ de o primejdie. Cărțile sapiențiale, V. sapiențial. Cărțile sibiline, V. sibilin. Carte galbenă, albă, albastră, verde, portocalie, carte cu documente diplomatice (după colecțiunea de documente diplomatice care se distribuĭa parlamentuluĭ în Francia și care se numea carte galbenă, după coloarea scoarțelor eĭ). Cartea de aur, un registru în care, la Veneția, eraŭ scrise cu litere de aur numele tuturor familiilor nobile. Fu distrusă la 1797 în timpul războaĭelor Italieĭ. Cartea roșie, registru secret al cheltuĭelilor particulare al luĭ Ludovic XV și XVI al Franciiĭ și care se compunea din treĭ marĭ volume legate în marochin roș. Fu regăsită, după evenimentele de la 10 Aŭgust, într’un cabinet secret al casteluluĭ de la Versailles și publicată în parte din ordinu Convențiuniĭ.

CELEBRU adj. faimos, ilustru, mare, renumit, reputat, vestit, (înv. și pop.) mărit, numit, (reg.) revestit, (Transilv.) hireș, (înv.) norocit, (grecism înv.) perifan, (fam.) arhicunoscut, (fig.) strălucit, (rar fig.) strălucitor. (Un ~ savant.)

CELEBRU, -Ă adj. cu faimă, renumit, vestit, reputat, ilustru. (< fr. célèbre, lat. celeber)

CELEBRU, -Ă adj. Cunoscut de foarte multă lume pentru calități excepționale; renumit, vestit, ilustru. [< fr. célèbre, cf. it. celebre, lat. celeber].

CELEBRU, -Ă, celebri, -e, adj. Renumit, vestit, ilustru. – Din fr. célebre, lat. celebris.

CELEBRU ~ă (~i, ~e) 1) Care este foarte vestit prin calitățile sale, prin realizările sale; ilustru. Cântăreț ~. [Sil. -le-bru] /<fr. célébre, lat. celebris

CHEVALIER SANS PEUR ET SANS REPROCHE (fr.) cavaler fără teamă și fără prihană – Apelativ al ilustrului cavaler medieval Bayard. Astăzi folosit mai mult cu sens ironic.

CITAT ~e n. Fragment dintr-o scriere, reprodus exact (cu indicarea sursei), pentru a ilustra sau a confirma o idee. /v. a cita

CITAT, citate, s. n. Fragment dintr-o lucrare scrisă, reprodus întocmai și de obicei cu indicarea exactă a izvorului, în scopul de a întări și a ilustra o idee sau o argumentare; citație. – Din germ. Zitat (refăcut după cita).

*clar, -ă adj. (lat. clarus, evident, ilustru. V. chear). Limpede, senin: aer clar. Curat, distinct, lămurit: voce clară. Fig. Lămurit, limpede, ușor de înțeles: stil clar. Evident, manifest: probă clară. Adv. În mod clar.

*clásic, -ă adj. (lat. classicus, de prima clasă). Distins, însemnat, ilustru, sănătos, viguros, care poate servi de model: poet clasic, poezie clasică. Conform regulelor trase de Grecĭ și de Romanĭ, distins: frumuseță clasică. Genu clasic, cel greco-roman orĭ al scriitorilor sec. 17, opus celuĭ romantic. Filologia clasică, cea greco-latină. Subst. Autor care poate servi de model: a studia clasiciĭ latinĭ. Adv. În mod clasic: a scrie clasic.

CONSTELAȚIE ~i f. 1) Ansamblu aparent de stele care prezintă o figură convențională și stabilă. 2) fig. Grup de persoane ilustre unite în activitatea lor prin idei și scopuri comune; pleiadă. [Art. constelația; G.-D. constelației; Sil. -ți-e] /<fr. constellation, lat. constelatio, ~onis

CONSTELAȚIE s. f. 1. grupare aparentă de stele, stabilă timp îndelungat, care prezintă pe boltă o configurație specifică. 2. (fig.) grup de obiecte strălucitoare. ◊ grup de oameni iluștri. (< fr. constellation, lat. constellatio)

CONTEXT s. n. 1. text mai cuprinzător dintr-o scriere în care se încadrează un cuvânt, o expresie etc., interesante dintr-un anumit punct de vedere. ♦ ~ minimal = cea mai mică îmbinare de cuvinte prin care se poate ilustra un raport sintactic, o valoare a unei forme. ◊ cuprins. 2. (fig.) ansamblu de circumstanțe care însoțesc un eveniment; conjunctură, situație specifică. (< fr. contexte, lat. contextus)

DISTINS adj. 1. v. deosebit. 2. v. eminent. 3. v. ales. 4. ales, delicat, fin, manierat, politicos. (O purtare ~.) 5. ales, aparte, deosebit, (înv. și reg.) scump. (Vorbe ~.) 6. ales, aristocrat, aristocratic, bun, ilustru, înalt, mare, nobil, (înv. și pop.) mărit, slăvit, (înv.) blagorod, blagorodnic, (grecism înv.) evghenicos, evghenis, (fam. și peior.) simandicos. (De neam ~.) 7. v. elegant. 8. v. academic.

DISTINS ~să (~și, ~se) 1) Care se impune prin anumite însușiri; remarcabil prin rangul sau meritele sale; eminent; deosebit; ilustru. 2) Care are o atitudine de demnitate (exagerată); plin de distincție. /v. a (se) distinge

* distíns, -ă adj. Însemnat, ilustru: scriitor distins. Elegant: maniere distinse.

DISTINS, -Ă, distinși, -se, adj. 1. Care se remarcă prin însușirile sale, care iese din comun; deosebit, remarcabil; (despre oameni) ilustru, eminent. 2. (Despre oameni și manifestările lor) Plin de distincție (2). ◊ (În formule de adresare) Distinsă doamnă! ◊ (În formule de încheiere sau, rar, de introducere a scrisorilor) Primiți, vă rog, distinse salutări. – V. distinge.

EMINENT adj. ales, deosebit, distins, ilustru, remarcabil. (Un profesor ~.)

*epigón m. (vgr. epí-gonos, născut pe urmă). Mit. Eroŭ din număru celor care aŭ făcut a doŭa expedițiune contra Tebeĭ, fiiĭ celor șapte căpiteniĭ care aŭ făcut-o pe cea dintîĭ. Fig. Urmaș maĭ puțin ilustru al unor părințĭ iluștri.

EPIGON ~i m. Succesor al unor predecesori iluștri (scriitori sau artiști), care imită fără spirit creator ideile și metodele acestora. /<lat. epigonus

*épocă și epócă f., pl. ĭ, e (vgr. epohé; fr. époque, it. época). Punct fix în istorie. Dată, moment însemnat: epoca slavizmuluĭ (1290-1633) și a grecizmuluĭ (1633-1821) în istoria Românilor. A face épocă, a fi însemnat (ilustru) și a lăsa o vie amintire. Geol. Vîrstă, ev, lung spațiŭ de timp: época triasică, jurasică, cretacee.

EVGHENICOS adj. v. ales, aristocrat, aristocratic, bun, distins, ilustru, înalt, mare, nobil.

EVGHENIS adj. v. ales, aristocrat, aristocratic, bun, distins, ilustru, înalt, mare, nobil.

A SE EVIDENȚIA mă ~ez intranz. (despre persoane și despre manifestările lor) A se manifesta în mod deosebit; a se distinge; a se remarca; a se afirma; a se impune; a se ilustra; a se excela; a bria; a străluci. /Din evidență

A EXCELA ~ez intranz. A se manifesta în mod deosebit; a se distinge; a se remarca; a se impune; a bria; a se ilustra; a se evidenția; a se afirma. /<fr. exceller, lat. excellere

EXEMPLIFICA vb. tr. a ilustra, a demonstra prin exemple. (< it. esemplificare)

EXEMPLIFICA vb. a ilustra, (înv.) a pildui. (Și-a ~ expunerea.)

A EXEMPLIFICA exemplific tranz. (probleme, teze, teorii etc.) A lămuri prin exemple, prin fapte; a da exemple; a ilustra. /<it. exemplificare

EXEMPLIFICA, exemplific, vb. I. Tranz. A lămuri, a demonstra, a ilustra prin exemple. [Pr.: eg-zem-] – Din it. esemplificare (după exemplu).

EXEMPLU, exemple, s. n. 1. Ceea ce servește drept model, ceea ce servește pentru a ilustra ceva; persoană care, prin calitățile sale, poate servi drept model; pildă. ◊ Expr. A da (sau a fi) exemplu = a se purta astfel încât să trezească și în alții dorința de a-l imita, a constitui un model demn de urmat. A da de (sau ca) exemplu = a atrage atenția asupra unor persoane, a unor lucruri etc., pentru a îndemna pe alții să le imite. A urma exemplul (cuiva) sau a lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept) exemplu = a imita (pe cineva sau ceva). 2. Caz sau fapt tipic care întrunește caracteristicile unei categorii întregi, citat pentru a lămuri, a sprijini o idee, o demonstrație. ◊ Loc. adv. De exemplu = de pildă, bunăoară. [Pr.: eg-zem-] – Din fr. éxemple, lat. exemplum.

faeș (-șe), adj. – (Înv.) Nobil, generos, strălucit, ilustru. Mag. faj, poate prin intermediul unui der. neatestat *fajos (Pușcariu, Dacor., VI, 117; Scriban). Din mag. fajt(a) provine faitoș (var. haitoș, haidoș, faidoș, haiteș), adj. (de neam, de vază). Fagliș, adj. (Mold., robust, frumos), pe care DAR îl consideră necunoscut, pare a fi același cuvînt; ca și faidă, s. f. (Mold., gen, clasă), cf. mag. fajta „gen”. De la faidă provine faidoș, adj. (de neam; voinic, puternic), provine din mag. hajtos „leneș”.

fáptă f., pl. e (d. fapt). Fapt, operă, acțiune: a face o faptă bună. Fapt ilustru: faptele unuĭ rege, faptele apostolilor. Realitate: faptele distrug teoriile. După faptă, și plata, după cum e fapta, așa și răsplata.

fenomenologia muzicii. Problema centrală a fenomenologiei este aceea a semnificației. Orice act de semnificare presupune o implicare și o poziție de conștiință. Pentru fenomenologie rolul conștiinței (atât rolul conștiinței mele, cât și al conștiiței celorlalți implicați în actul de semnificare) nu poate fi negat, înlăturat sau ignorat. Semnificația autentică este dată de raportarea lucrurilor însele la conștiință, și nu de desemnarea acestora de către cuvinte. Marele salt pe care-l face fenomenologia stă în faptul că ea depăsește impasul născut din rolul impropriu acordat limbajului de către filozofia dinaintea ei. Ceea ce e hotărâtor se impune prin sensul prin sensul lucrurilor însele și a existenței, cuvântul urmează abia să fie revalorificat în cadrul unui act, cu scopul relevării unei semnificații care, atunci când e obligată să se producă prin discursul vorbit, urmează să conducă la un act fondat pe angajarea unei esențe. Trebuie făcută distincția între limbajul operatoriu, care conduce în în orice împrejurare un act împreună cu proiectul său însoțitor, și materialul din cadrul actului de exprimare sau semnificare, nu necersamente de ordin lingvistic. Noțiunea sau conceptualitatea date de cuvântul uzual este limitată și provizorie, limbajul fenomenologic care se constituie ulterior fiind singurul care poate da măsura sensurilor lumii, apărând el însuși ca limbaj al ideației și ideat totodată. Prin fenomenologie existența devine umanizată, căci pentru a fi sesizată ea trebuie să fie o existență ideată prin mijlocirea conștiintei. De pe această poziție, actul muzical ca fapt și expresie de conștiință capătă deplina sa valoare și singura explicitare autentică posibilă. Căci cele două viziuni privind muzica, propuse de către filozofia modernă precedentă: recunoașterea kantiană a rolului formei* în muzică și extraordinara perspectivă dată muzicii de către dialectica hegeliană, erau în bună parte anihilate prin necunoașterea capacității revelatorii proprie muzicii prin obturarea de către cuvânt a specificei deschideri a muzicii către semnificație. Or, în muzică, absoluitatea și autonomia (și, am putea adăuga, paradoxal, însăși heteronomia ei) sunt condiționate de către forța ei proprie de exprimare cu sens, prin excluderea folosirii cuvântului și a logosului noțional. Dar atât Kant cât și Hegel au restrâns neîngăduit conceptualitatea artistică (și în special pe cea muzicală) la modalitatea conceptualității lingvistice obișnuite. Ca urmare a unei asemenea poziții, muzica devenea un simplu obiect, căruia rămânea să i se atribuie din afară și ulterior etichete de semnificație, iar nu o modalitate de expresie a ființei, ea însăși capabilă de relevare a sensurilor existenței și de aprehendare specifică a a lumii. Prin fenomenologie, muzicii îi sunt postulate obligația și posibilitatea de semnificație, precum și capacitatea de a fi un mod uman fundamental de exprimare, care se cere să fie totodată de o totală absoluitate specifică, revelatoriu de sensuri ce nu pot fi date pe altă cale, dar care nu sunt autonome față de ideația de conștiință. Primele indicii ale unor cercetări fenomenologice muzicale apar însăși la Edmund Husserl (1859-1938), fondatorul curentului fenomenologic. În scrierile sale referințele la muzică sunt destul de frecvente dar, după cum e firesc în cadrul unei fenomenologii generale, ele nu-și propun ca țel principal elucidarea fenomenologică a muzicii, ci servesc doar ca exemplificări la o problematică de ansamblu. Unele din ele, de o acuitate și justețe unică de intuiție, pot fi însă încadrate în constituența unei f. Ne vom mărgini a da un singur exemplu, pentru a ilustra seriozitatea și rolul generator pe care îl poate avea cercetarea fenomenologică pentru muzică, perspectiva nebănuită pe care o deschide spre înțelegerea și înfăptuirea actului muzical. În cartea sa Lecții pentru o fenomenologie a conștiinței intime a timpului, cuprinzând conferințe pronunțste în anii 1904-1905, void să arate caracteristicile percepției în actul de prezentificare, Husserl face următoarea descriere: „(...) noi numim melodia în ansamblul său, melodia, percepută, cu toate că singurul perceput este momentul prezent. Noi procedăm astfel pentru că extensiunea melodiei nu este doar dată punct cu punct într-o extensiune perceptivă, ci pentru că unitatea conștiinței retenționale <menține> încă în conștiință sunetele scurse, care urmărindu-se produc unitatea de conștiință raportată la obiectul temporal în unitate a sa, la melodie (...). Dar melodia în ansamblul său apare ca prezentă atât timp cât ea încă mai răsună încă sunetele care îi aparțin, vizate într-un singur ansamblu de aprehensiune. Ea a trecut abia după apariția ultimului său sunet” (Vorlesungen zur Phänomenologie des inneren Zeitbewusstseins, în: Jahrbücher für Philosophie und phänomenologische Forschung, IX, 1928, 398; sublinierile sunt ale lui Husserl). Din exemplificarea citată decurg, pentru o f., cel puțin două fapte importante: 1) Câmpul de prezență nu se confundă cu simpla succesiune punctuală de momente prezente. În cadrul actului muzical apar câmpuri de existență a căror durată și demarcație este dată de unitatea de sens: câmpul unitar de existență se oferă drept câmp de prezență a percepției de conștiință. 2) Conștiința noastră participă prin faptul că propune un sens unitar câmpului de existență și se implică prin tăierea actului muzical prezentativ ca percepere succedantă a câmpurilor de prezență. Foare rar însă cercetările fenomenologice care se referă la muzică, aflate în exemplificări asemeni aceleia de mai sus, pot servi drept model, al unei fenomenologii a actului muzical. Explicația stă în faptul că ele trebuiesc să se realizeze într-un ansamblu constituit, cu o coerență specifică. Acestea pot fi îndeplinite fie ca cercetări aparținând unei estetici fenomenologice, fie ca analize și intuiții fenomenologice asupra actului muzical considerat drept modalitate specifică de semnificare. Odată cu încercarea de a transpune cercetările fenomenologice asupra unui domeniu specializat, apare însă îndoiala dacă respectiva operație se mai poate realiza în raza obișnuită dată de clasificările și metodele curente. De aceea cercetarea fenomenologică asupra muzicii nu mai este reductibilă la clasificările obișnuite, care așează muzica exclusiv în perimetrul esteticului și nici posibilă doar ca strictă analiză* tehnico-profesională (deși aceasta este și ea absolut indispensabilă). La aceasta se adaugă o dificultate proprie metodei fenomenologice: fenomenologia nu e o știință deductivă, metoda sa de bază nu e deducția sau inducția, ci intuiția fenomenologică; enunțurile unei f. nu se realizează în mod deductivist din anumite enunțuri generale, ele trebuiesc descoperite printr-o nouă intuiție fenomenologică proprie domeniului, ceea ce presupune, din partea cercetătorului, o anumită cunoaștere, de o anumită manieră, dar foarte amplă și profundă, a muzicii, alături de cerința de a fi foarte priceput în mânuirea metodei fenomenologice și un cunoscător al esteticii fenomenologice. Atunci când ne referim la fenomenologie, avem în vedere mai ales principalele scrieri ale lui Husserl și ale colaboratorilor, comentatorilor și continuatorilor săi direcți, orientându-ne mult mai puțin spre cercul fenomenologic de la München, din care însă facem o excepție pentru Max Scheler, ale cărui cercetări, legitimând o fenomenologie a afectelor și a empatiei, și a cărui poziție față de formalismul kantian îi dau o deosebită însemnătate pentru f. Se recunosc certe origini fenomenologice și la principalii exponenți ai existențialismului: Martin Heidegger (un timp elev al lui Husserl), Merleau-Ponty și Sartre. Pe de altă parte, o ramură de gândire descinsă din Heidegger, noua hermeneutică filosofică, având ca reprezentanți însăși pe Heidegger – prin preocupările sale despre artă – elevul său Gadamer, întemeietorul acestui curent și Paul Ricoeur, comentator al lui Husserl, ar putea avea un rol însemnat în definirea unei noi hermeneutici muzicale, care să depășească impasul vechii muzicologii hermeneutice (H. Kretschmar și, în parte, A. Schering). Dar aceasta s-ar confunda în bună parte, cu f., sau ar fi o derivată a ei. Fenomenologia se preocupă de estetic (v. estetică muzicală) nu numai în cadrul unui domeniu specializat, ci și ca trăsătură umană generală, întrucât trăsăturile estetice apar în orice semnificație inclusă într-o atitudine umană, și, pe de altă parte, întrucât valoarea estetică se afirmă ca formă specifică de manifestare a unei semnificații esențial umane. F. nu se poate mărgini numai la o cercetare de estetică fenomenologică, dar în esteticile fenomenologice constituite apare o proponență diferențiată a problemelor, unele aspecte de manifestare fiind necesar modificate pentru cazul atitudinii intenționale estetice, de care cercetarea actului muzical, ca act diferențiat estetic, trebuie să țină seama. De aceea vom face o scurtă trecere în revistă a exponenților esteticii fenomenologice, relevând cu precădere aspectele importante care se desprind pentru o fenomenologie și estetică fenomenologică a muzicii. Moritz Geiger (1880-1938), socotit întemeietorul esteticii fenomenologice, a fost primul filozof fenomenolog care s-a ocupat cu precădere (aproape în exclusivitate) de problemele esteticii, afirmând cu tărie posibilitatea, forța și mai ales caracterul autonom al esteticii fenomenologice. Dar, ca fenomenolog, el a aparținut școlii de la München și nu a îmbrățișat poziția ulterioară radicală, a fenomenologiei transcedentale, inițiată de Husserl după însăși caracterizarea lui Husserl, el nu a fost un adept total al fenomenologiei – iar ca estetician s-a depărtat cu greu de estetica „Einfühlung”-ului („empatiei”) a profesorului său Th. Lipps, ceea ce face ca el să se găsească încă prea aproape de estetica psihologică și să nu întrevadă pe deplin deschiderea radicală pe care fenomenologia o oferea domeniilor esteticului. Potrivit vederilor cercului de la München, Geiger se îndreaptă spre o estetică a valorilor. Așa cum se recunoaște că au existat intuiții fenomenologice și înainte sau în afara curentului fenomenologic, Geiger recunoaște că au existat asemenea intuiții cu privire la estetica fenomenologică, dând ca exemplu distincția pe care o face Lessing între artele timpului și cele ale spațiului. Numai că, în cadrul unei fenomenologii muzicale contemporane, va trebui să amendăm părerea lui Lessing și Geiger, care pentru muzică nu se confirmă. După numeroasele eșecuri ale definii muzicii drept artă a timpului [v. timp (III)], va trebui să renunțăm la acest punct de vedere și să o definim dinamic, drept artă cinetică, a mișcării (v. energetism). Actului de trăire muzicală i se înfățișează o mișcare sonoră, un flux, care prezentifică o noetică a absoluității muzicale, cu o dublă tendință autonomică-heteronomică. Conștiința se implică în acest flux, sub o formă proprie, individuală, dar tot cinetică de esența „melos”-ului (sau, mai degrabă, preluând o fericită expresie a lui Camil Petrescu: cenestezică). În lb. română s-au publicat materiale datorate esteticienilor fenomenologi Roman Ingarden (Studii de estetică, Buc., 1978) și Mikel Dufrenne (Fenomenologia experienței estetice, Buc., 1976, 2 vol.), ceea ce ne dispensează de a mai face o prezentare a f. din cadrul acestor estetici. Vom releva pe scurt două probleme la R. Ingarden, discipol și colaborator apropiat a lui Husserl: 1) Neutralizarea de conștiință din cadrul actului de trăire estetică. Într-o independență creatoare față de profesorul său, Ingarden respinge necesitatea unei „neutralizări” de conștiință, în actul de trăire estetică. Noi am adăuga că, pentru ca o trăire artistică să aibă loc autentic în domeniul actului muzical, conștiința se antrenează într-o atitudine de „pathos”, adică de luptă acerbă pentru realizarea noetică a ceea ce garantează în mod evident adevărul (adică forța de convingere a justiției intuiției devenirii care constituie esența actului). În aceeași măsură am modifica, pentru demersul fenomenologic muzical, și modul în care se face ceea ce Husserl numește „reducția de conștiință”. Pentru acesta e un termen destul de nefericit, căci pentru a înțelege în ce constă de astă dată conștiința (care nu numai că nu se reduce, ci apare concretă, într-o structură muzicală a unei simultaneități totale, ca psyché, ca evidență a poziției de conștiință manifestată muzical), trebuie din contră să realizeze de către concretul sonor structurat de o cucerire intropatică a conștiinței – și aceasta nu numai pentru conștiința egologică, ci și pentru toate conștiințele participante ale realizatorilor actului de redare, ceea ce duce la o transferare obligatorie, pe acest nivel, a unei conștiințe de ordin social. 2) Problema straturilor. Ingarden face, în domeniul artelor, extraordinara descoperire fenomenologică a existenței straturilor. El constată că, în opera literară, aceste straturi sunt în număr de patru, însă în mod greșit, dintr-o necunoaștere mai adâncă a muzicii el limitează pentru actul muzical numărul straturilor la unul singur. Aceasta provine la Ingarden și dintr-o definire prea măruntă a trăsăturilor straturilor. De aceea trebuie să le redefinim mai larg: Straturile sunt manifestări ireductibile dar convertibile ale forțelor de sintetizare umane, de patru tipuri diferite, aflate la baza artelor principale, dar prezentate obligator în modalitatea specifică a fiecăreia dintre arte (în cadrul actului artistic specific). Primul strat, al actului de trăire și al noeticei fundamentale, se manifestă în muzică drept prezentificarea cinetică. Al doilea strat, al comunicării, tensional, se prezintă în muzică, spre diferență de literatură, drept comunicare afectivă, obligatoriu non-noțională. Al treilea strat, intensional, al reprezentării, se manifestă muzical ca modalitate simpatetică de aprehensiune, drept „mimesis”. Al patrulea strat, ce se confundă cu al doilea nivel, propune elementul necondiționat, care nu poate lipsi dar nici un demers fenomenologic de orice ordin (inclusiv artistic) așa-zisa „reducție de conștiință” care în muzică cere o prezență concretă a lumii sonorului, structurată ca lume a psihicului și ducând la cucerirea intropatică a conștiinței. Enumerarea esteticienilor care au o contribuție directă sau indirectă la fenomenologia muzicii nu ar fi completă, dacă nu l-am cita pe Galvano Della Volpe (1895-1968), care a încercat o fuziune a fenomenologiei și esteticii marxiste. În Critica gustului (1960) Della Volpe stabilește distincția între arte și științe prin criteriul extrem de important al contextualității, care caracterizează actul artistic, adică faptul că actul artistic presupune obligatoriu o contextualitate, absentă în știință. Contextualitatea, adică organicitatea dialectică a procesului actului de trăire, este în muzică o condiție fundamentală, care garantează logica, de natură dialectică și interconexivă, a actului muzical. Cu aceasta se deschide și o problemă a demersului dialectic din cadrul fenomenologicului muzical (pe care Della Volpe nu a întrevăzut-o). Căci contextualitatea este sinteza noetică, depășind în artă sinteza dialectică, care nu este decât o alteritate ce se corelează unei prime poziții dicotomice, a existenței concomitente duble teză-antiteză. Cu toate că Nicolai Hartmann (1882-1950) nu este reprezentant direct al fenomenologiei, în tulburătoarea sa Estetică (apărută postum, 1953) se recunoaște o subtilă filiație fenomenologică atât în planurile celor trei părți – alcătuitoare ale cărții, care tratează în fond cele trei nivele fenomenologice, cât și în preluarea creatoare a ideii straturilor. Apariția lucrării în limba română (Buc., 1974) ne dispensează de a o prezenta mai pe larg, dar ne incită la o critică de principiu asupra referirilor ei la muzică. Ceea ce decepționează aici este o anumită rămășiță a formalismului născută din filozofia anterioară fenomenologiei, căreia i s-a putut sustrage numai Schopenhauerm cu o intuiție care-l făcea să bănuiască un element profund al esenței muzicii. Muzica este definită de către Hartmann prin „negativă”, prin ceea ce nu este ea față de cuvânt și reprezentare, ca artă „nereprezentativă” (dealtfel reapare puerila așezare a muzicii alături de arhitectură și numai puțin naiva discriminare între muzica absolută și muzica cu program), în loc să se recunoască de la bun început caracterul propriu al noeticii muzicale de a se investi în dinamica unui act cinetic contextual și de a apărea intuibilă ca atare, ab initio. Neavând această axă permanentă de referință noetică, concretul sonor este văduvit de posibilitatea sa de a căpăta aspecte noezice și noemice proprii, ceea ce duce la nevoia de a aștepta o etichetare „din afară” a semnificațiilor muzicale. Nu este înțeleasă nici vocația dublă a muzicii autonom-heteronomă, capacitatea sincreticului* primordial al muzicii de a revărsa sensuri în modalitatea autonomă a muzicii și capacitatea autonomului muzical de a fi disponibil (transparent) spre o heteronomie (reală sau mai ales prezumată) care nu atinge însă absolutul. În România dintre cele două războaie, fenomenologia a avut un adept ardent în Camil Petrescu, remarcabil prin cunoașterea atentă și amplă, precum și prin viile sale deschideri spre cunoașterea estetică – în special estetica teatrală. Studiul său: Husserl, o introducere în filozofia fenomenologică (55 p. din cadrul Istorie filozofiei moderne, vol. III, apărut și în extras, 1938) este încă și azi o excelentă expunere, vie și pătrunzătoare, bine informată și accesibilă. Vederi fenomenologice personale și creatoare transpar și în alte lucrări, articole și polemici ale sale: de la ampla lucrare Modalitatea estetică a teatrului (teză de doctorat, 1937) până la notele din jurnalul său. Un valoros reprezentant, la noi în țară, al Cercului de la München, încă prea puțin cunoscut, este Victor Iancu, elev al lui A. Pfämfer (a se vedea admirabilul său studiu din Metodologia istoriei și criticii literare – Metoda fenomenologică în critica literară, Buc., 1969). Dintre publicațiile de informare și dezbatere cităm în primul rând lucrările celui mai remarcabil cunoscător al domeniului, prof. Al. Boboc, scrierile lui Tudor Ghideanu (Conștiința filozofică de la Husserl la T. de Chardin, 1981) și Crizantema Joja (articolul: Abstracția și teoria modernă a semnificației, în: Probleme de logică, vol. VII, 1977). Pentru domeniul esteticii fenomenologice, cartea documentată a lui N. Vanina: Tendințe actuale în estetica fenomenologică și unele studii datorate lui N. Tertulian, Marcel Petrișor ș.a. În general trebuie să spunem că toate esteticile fenomenologice de până acum nu au reușit să fixeze precis trăsătura de bază a unei f., întrucât ignorează un principiu fundamental husserlian: Zu den Sachen selbst („a te adresa însăși lucrurilor”) care pentru muzică este hotărâtor. Într-o estetică muzicală autonomă, așa cum se cere estetica fenomenologică, nu poate fi altă referință noetic-noematică decât concretul sonor, în prezentarea sa triplă: 1) ca plăsmuiri ale „formei” – adică ale instituirii actului muzical unitar de conștiință, realizator diacronic al virtualității de semnificare; 2) ca structuri – adică alcătuiri muzicale ale totalității – care fac să apară în ele (într-o modalitate strict specifică) unitatea psihicului uman și dau garanția realizării unității de conștiință și a regiunilor ei; din analiza prezentării concret-sonore a structurărilor rezultă poziția intropatică a conștiinței donatoare de semnificație; 3) ca diverse constructe muzicale realizând concret expresia semnificației de conștiință finalizată în ideația de transcendență. Din aceasta rezultă cele trei nivele ale fenomenologiei actului muzical – adică diviziunile de bază obligatorii ale demersului fenomenologic, ca unități funcționale specifice. Nivele sunt trepte ale realizării muzicale semnificative, impacturi ale actului muzical asupra conștiinței, raportări obligatorii ale lui la conștiință, întrucât actul muzical nu se valorifică noetic decât prin evidența manifestării în el a prezenței de vreun ordin ierarhic al conștiinței. Sonorul muzical este, prin el însuși, generator de sens, mediator de conștiință și purtător de semnificație. F. vede specificul muzical ca prezentare sonoră concretă (absolută, autonom-heteronomă) a faptelor de semnificație. Legea fenomenologică de bază s-ar putea enunța astfel: tot ceea de există ca sens, poziție și exprimare de conștiință își găsește apariția și prezentarea de orice ordin în lumea concretului sonor, adică în plăsmuirile, structurile și constructele sale, cu singura condiție ca ele să se refere în permanență la o contextualizare noetică a actului muzical. F. este de fapt una a actului muzical și nu una a muzicii, întrucât prin ea însăși muzica nu are decât deschiderea spre semnificație, ea căpătând sensul care o poate duce la semnificația abia în cadrul actului. Nu „opera muzicală” este obiectul de cercetare al fenomenologiei muzicale, ci actul sub forma sa realizată, prin participarea obligatorie a celor ce redau muzica, întrucât astfel muzica nu duce la actul de trăire. Scriindu-și opera, compozitorul – în măsura talentului său – are în vedere intențional posibilitatea de revelare a sensului ei, prin actul redării (nu neapărat în mod voluntar conștient). În actul autentic de redare trebuie să se implice și să se manifeste în mod necondiționat, printr-o acțiune înfăptuitoare de pe o poziție comună, conștiința participanților la redare. O altă caracteristică substanțială a fenomenologiei muzicale rezultă din dubla valență a relațiilor sunetului muzical către succesiune și simultaneitate. Avem în vedere faptul că relațiile dintre sunete, cu toate calitățile lor, se manifestă cu o egală capacitate potențială de valorificare într-o dublă orientare dispozițională. Manifestarea în simultaneitate nu anulează pe cea primară, a succesiunii, și nici nu o face ininteligibilă (așa cum se întâmplă în artele realmente temporare) – dimpotrivă o dimensiune adaugă un surplus de interes celeilalte, iar conștiința le agreează cu o egală plăcere pe amândouă. Aceasta duce la posibilitatea de a aduce în cadrul conștiinței egologice, printr-o transferare de rezidență întreaga bogăție a unor raporturi plurale de conștiință. Manifestările psihice prezentate de muzica de tip polifonic-simfonic capătă astfel aspectele depline în psyché, produs egologic al socialului. Dar cu aceasta, relațiile operatorii interpersonale care apar evidente în actul de redare și care se subsumează în muzica triadei dialectice lărgite propun, ca un complement a demersului fenomenologic, un dublu demers dialectic – în curgerea succesivă și în manifestarea intersubiectivă a factorilor actanți. Căci natura polifonic-simfonică a muzicii este totuși secundară și derivată din natura sa primordială cinetică și acordă astfel preponderență succesiunii, afirmând astfel puternic dialectica desfășurării sale. De aceea o fenomenologie a actului muzical nu se poate înfăptui complet decât prin realizarea a ceea de Geiger arăta ca o necesitate, pentru o estetică fenomenologică, a îmbinării fenomenologiei cu spiritul dialecticii hegeliene. Revenind la statutul definitoriu al muzicii, la caracterizarea ei ca artă a cineticului, observăm că ceea ce împiedică ca această definire să fie unanim acceptată provine din faptul că pentru „bunul simț” spațialitatea acestei mișcări nu „se vede”, întrucât calitățile a-temporale ale obiectelor aparținând lumii sonorului se manifestă sub o formă sugerativă: sunetele au înălțime (2) și relații de înălțime, au volum, amplitudine* [intensitate (2)], culoare, precum și o proveniență (stereofonie*), în cazul polifoniei. De aceea există o inerență a acestora în timp. Ele pot fi totodată judecate în afara timpului (ca și duratele* muzicale, dealtfel), dar toate se produc în durată (ceea ce nu e același lucru cu timpul intuiției și al obiectelor intenționale ale actului muzical prezentificativ, care e inversiv și conexat de mișcare). De aici faptul că cinetica muzicală este o mișcare în care primordialitatea o are latura timpului, și nu aceea a spațiului, dar acest timp este unul special: ireversiunea sa este este prevăzută în relații – atât succesive cât și simultane – strict determinate teoretic. Ea poate fi, în scopul redării reproductive: fixată, suspendată, manevrată, decupată, analizată, reluată etc., dar în cadrul actului prezentificativ ea apare realmente ca ireversibilă. Însă fixarea rigidă, cantitativă, „matematică” privește doar suportul reproductiv al redării, nu și redarea ideativă, care e de natură calitativă și finalizantă și cere depășirea acestei fixități mecanice printr-o emergență a redării determinată de poziția noetic-noematică, imposibil de fixat în înseși semnele muzicale scrise. Redarea ideatică muzicală cere o rigoare mai înaltă pentru că antrenează lumea sensurilor sonorului muzical într-o lume superioară stadiului inițial, în universul unitar perfect al semnificației și creează efectul transcendenței în existența umană ideată. Prin faptul că orientarea noetică se înfăptuiește pe un ax cinetic, cele două corelate care rezultă din analiza noetică a intuiției mișcării ne dau noesa, ca proiect semnificativ al unei persoane solitare și noema, ca realizare de semnificare, de către o persoană plurală (încă neîncadrată în cineticul contextual). Cele două corelate se produc în dimensiunile pe care Bergson le-a denumit timp-durată și timp-spațiu (timp obiecte): noeza în timpul-durată iar noema în timpul-spațiu. Și f. însăși, deși încă timidă, are o oarecare tradiție. Primul care a abordat și publicat asemenea cercetări, ca recunoașterea deliberată a a punctului de vedere fenomenologic, a fost dirijorul Ernest Ansermet (1883-1963). Lui i se datorează o amplă lucrare: Les fondements de la musique dans la conscience humaine (Neuchâtel, 1961, 2 vol., 603 + 291 p.) precum și o suită de interviuri, luate de un alt adept al fenomenologiei, J.-Claude Piguet (Neuchâtel, 1963). Postum a fost publicată o selecție destul de bogată reunind articolele sale cele mai substanțiale. Dimensiunea lucrărilor, care desigur merită să fie citite cu atenție ne împiedică să facem orice tentativă de expunere a vederilor sale, unele extrem de valoroase din punctul de vedere pe care îl urmărim aci (în special în unele din articolele sale), alteori cu semne de întrebare. Lucrarea sa principală este, după însuși mărturisirea autorului, doar o introducere (!) la o fenomenologie muzicală inspirată de Husserl și Sartre. Citirea ei lasă un sentiment de insatisfacție din trei motive: 1) Deși Ansermet descoperă o lege justă percepției muzicale, prin care complicatele operații de calculare ale relațiilor de înălțime sunt reduse logaritmic, fapt care se produce aievea în realitatea psihofizică, ulterior revine permanent și inutil la o fastidioasă calculație matematică, neesențială pentru fenomenologia actului muzical. 2) Propunând un model tonal (v. tonalitate (1)) drept normă de judecată valorică, autorul este într-o permanentă polemică și atitudine de desconsiderare a celor mai importanți compozitori contemporani, ceea ce îi închide orice înțelegere fenomenologică a acestora. Ori fenomenologia nu stabilește norme de acest fel. 3) Cu toată vastitatea materialului, rezultatele pentru o fenomenologie muzicală sunt disproporționat de neconcludente. Hans Mersmann este autorul unei ample și valoroase lucrări de referință: Angewandte Musikästhetik (Estetica muzicală aplicată, 1926, Berlin, 747 p.), în care își mărturisește atașamentul la fenomenologie. Dar cartea nu își propune cu riguroasă consecvență o constituire a unei f., ci rămâne la referiri incidentale. Un alt reprezentant însemnat al f. este Boris de Schloeser (singurul pomenit de Dufrenne în op. cit.). Dirijorul Sergiu Celibidache este, credem, cel mai viu reprezentant al f. O viziune autentică și bogată în intuiții fenomenologice valoroase, este aplicată măiestrit în activitatea sa artistică și pedagogică. Din păcate aceste vederi nu sunt accesibile unui public cititor, întrucât nu există o expunere teoretică autorizată care să provină din prima mână, ci doar din interviuri și note de curs disparate. F. și-a găsit la noi exponenți informați și atașati în scrierile muzicologilor L. Rusu și Gh. Firca. De asemenea, o viziune largă a fenomenologiei stă la baza teoretică și practică a școlii dirijorale din țara noastră, condusă de C. Bugeanu; caracteristica acesteia este sinteza cu demersul dialectic hegelian și consecvența strânsă în aplicarea la concretul muzical, adică o fenomenologie a actului muzical, cu o referire permanentă, obligatorie, la realizarea sensurilor și semnificațiilor prin raportarea la conștiință.

FIGURA vb. I. intr. 1. a fi prezent undeva, a lua parte la ceva; a fi pe o listă. 2. a face figurație în teatru. II. tr. a ilustra, a reprezenta ceva (în artele plastice); a imagina. (< fr. figurer, lat. figurare)

FIGURA vb. I. 1. intr. A fi prezent fizic, a fi de față undeva, a lua parte la ceva; a fi pe o listă. 2. intr. A face figurație în teatru. 3. tr. A ilustra, a reprezenta ceva (în artele plastice); a imagina, a închipui. [< fr. figurer, it., lat. figurare].

FOTOMONTAJ, fotomontaje, s. n. 1. Ansamblu de fotografii și de fragmente de fotografii reunite cu scopul de a obține un nou clișeu fotografic. 2. Mijloc de agitație vizuală care constă dintr-o serie de fotografii și de ilustrații aranjate pe un panou, spre a ilustra un subiect sau o problemă. – Din fr. photomontage.

gerovitalizat, -ă adj. Tratat cu gerovital ◊ „Profesoara Aslan nu consimte să dea decât numele unuia dintre iluștrii săi pacienți: Miguel Angel Asturias, laureat al Premiului Nobel de literatură, care a autorizat-o să-l citeze. Celelalte celebrități «gerovitalizate» sunt însă adesea evocate de ziariști și în jet society, unde, cum toată lumea știe, se vorbește [...]” Cont. 1 III 74 p. 11 (din gerovital)

2) híreș, -ă adj. (ung. hires. Bern. 1, 413). Maram. Vestit, ilustru. – Și hiriclit, -uclit.

HIREȘ adj. v. arătos, celebru, chipeș, faimos, frumos, ilustru, mare, renumit, reputat, vestit.

HOMO HOMINI LUPUS EST (lat.) omul e lup pentru om – Plaut, „Asinaria”, 2, 4, 88. Cuvinte reluate de Bacon, Hobbes și de alți gânditori moderni pentru a ilustra degenerarea relațiilor dintre oameni, atunci când acțiunile lor sunt dirijate de un egoism rapace.

ILUSTRA vb. I. tr. 1. a lămuri, a clarifica o problemă prin exemple, gesturi etc. 2. a împodobi un text cu ilustrații. ◊ (despre desene, imagini) a reprezenta. II. refl. a se distinge, a deveni ilustru. (< fr. illustrer, lat. illustrare)

ILUSTRA vb. I. 1. tr. A lămuri, a clarifica o problemă prin exemple, prin gesturi etc. 2. refl. A se distinge, a se remarca, a ajunge celebru. 3. tr. A împodobi cu ilustrații o carte, un text. ♦ A reprezenta. [< fr. illustrer, cf. it., lat. illustrare].

ILUSTRA, ilustrez, vb. I. 1. Tranz. A lămuri mai bine o problemă prin exemple, prin fapte, prin gesturi. ♦ A reprezenta (printr-un desen, printr-o imagine etc.). 2. Refl. A se remarca, a se distinge într-un anumit domeniu. 3. Tranz. A împodobi cu ilustrații o carte, un text etc. – Din fr. illustrer, lat. illustrare.

ilustra vb., ind. prez. 1 sg. ilustrez, 3 sg. și pl. ilustrează

ILUSTRA vb. 1. v. exemplifica. 2. a imagina, a înfățișa, a reprezenta. (Acest desen ~...) 3. v. marca. 4. v. remarca.

A SE ILUSTRA mă ~ez intranz. (despre persoane) A deveni ilustru; a se manifesta în mod deosebit; a se distinge; a se remarca; a excela; a se evidenția. /<fr. illustrer, lat. illustrare

A ILUSTRA ~ez tranz. 1) (probleme, teze, teorii etc.) A clarifica prin exemple; a exemplifica. 2) (cărți, texte etc.) A înzestra cu ilustrații. 3) (idei, planuri) A reprezenta printr-un desen sau printr-o imagine. /<fr. illustrer, lat. illustrare

ILUSTRARE, ilustrări, s. f. Acțiunea de a (se) ilustra și rezultatul ei. – V. ilustra.

ILUSTRARE s.f. Acțiunea de a ilustra și rezultatul ei; ilustrație. [< ilustra].

ILUSTRAT, -Ă, ilustrați, -te, adj., s. f. 1. Adj. Cu ilustrații. 2. S. f., adj. f. (Carte poștală) care are pe una dintre fețe o imagine (fotografiată sau desenată). – V. ilustra. Cf. fr. illustré.

ILUSTRATĂ s.f. Carte poștală prevăzută pe una din fețe cu o vedere. [< ilustra].

ILUSTRATĂ s. f. carte poștală prevăzută pe una din fețe cu o vedere. (< ilustra)

ILUSTRATIV, -Ă adj. Care ilustrează; demonstrativ. [< ilustra + -(t)iv].

ILUSTRATIVISM s. n. 1. caracter ilustrativ. 2. tendința de a ilustra ceva. (< fr. illustrativisme)

ILUSTRATIVISM s.n. Caracter ilustrativ; tendință permanentă de a ilustra ceva. [Cf. fr. illustrativisme].

*ilustrațiúne f. (lat. illustrátio, -ónis). Acțiunea de a ilustra. Glorie, celebritate. Persoană ilustră. Gravură, figură într’o carte. – Și -áție.

*ilustréz v. tr. (lat. illustrare, d. lustrum, curățire. V. lustru). Fac ilustru: vitejia te ilustrează. Ornez cu ilustrațiunĭ (cu gravurĭ) o carte.

*ilustrísim¹, -ă adj. (lat. illustrissimus). Foarte ilustru (titlu dat în onoarea unor înalțĭ demnitarĭ orĭ savanțĭ).^[1]

ILUSTRITATE s.f. (Rar) Însușirea de a fi ilustru; personalitate ilustră; ilustrime. [Et. incertă].

ILUSTRIVERB s. n. enigmă inspirată din folclor, reprezentând un proverb, o expresie ilustrată, cu o cheie care redă numărul și poziția fiecărui cuvânt. (< ilustra + -verb/2/)

ILUSTRU adj. 1. v. celebru. 2. v. ales.

ILUSTRU, -Ă adj. Strălucit; celebru, eminent. [Cf. fr. illustre, lat. illustris].

Ilustru ≠ mediocru

ILUSTRU, -Ă, iluștri, -stre, adj. Strălucit, celebru, vestit prin calitățile sale deosebite. – Din fr. illustre, lat. illustris.

ILUSTRU ~stră (~ștri, ~stre) Care este foarte vestit prin calitățile sau prin realizările sale; celebru. [Sil. -lus-tru] /<fr. illustre, lat. illustris

ilustru adj. m., art. ilustrul, pl. iluștri, art. iluștrii; f. sg. ilustră, g.-d. art. ilustrei, pl. ilustre

*ilústru, -ă adj., pl. m. ștri (lat. illustris). Însemnat, distins, făĭmos prin merite: Ștefan cel Mare e cel maĭ ilustru domn al tuturor Românilor. Iron. Un ilustru necunoscut, un om absolut neștiut de lume, dar cu pretențiunĭ de celebritate.

ILUSTRU, -Ă adj. strălucit; celebru, eminent. (< fr. illustre, lat. illustris)

IMAGINA vb. 1. a-și închipui, a-și înfățișa, a-și reprezenta, a vedea, (înv.) a-și figura. (Cum ți-o ~ tu pe ea?) 2. v. aștepta. 3. v. părea. 4. v. concepe. 5. v. inventa. 6. v. bănui. 7. v. înfățișa. 8. v. ilustra.

IMPORTANT, -Ă, importanți, -te, adj. Care are însemnătate, valoare; însemnat. ♦ (Despre persoane) De vază; remarcabil, ilustru. ♦ (Ir.) Care se crede om de seamă; plin de aroganță, îngâmfat. – Din fr. important.

închín, a -á v. tr. (lat. in-clino, -áre; it. inchinare, pv. enclinar, vfr. encliner. V. de- și in-clin). Aplec, inclin: a închina steagu (fig. „a te preda”). Dedic, consacru, hărăzesc: a închina averea ta unuĭ spital, a închina o biserică unuĭ sfînt (care devine patronu eĭ), o carte unuĭ om ilustru. Beaŭ în sănătatea cuĭva, rîdic un toast: a închina în (saŭ întru) sănătatea cuĭva. Fig. Predaŭ, fac tributar: Ștefan cel Mare murind, neavînd încredere în veciniĭ creștinĭ, ĭ-a sfătuit pe Moldovenĭ să închine țara Turcilor. V. refl. Salut cu plecăcĭune: s’a închinat luĭ (saŭ la el) și a ĭeșit. Ador, mă prostern: oameniĭ se închină luĭ Dumnezeŭ, la icoane, (fig.) avaru se închină banilor. Îmĭ fac, spun rugăcĭunea către Dumnezeŭ: el se închină dimineața și seara.

ÎNFĂȚIȘA vb. 1. a apărea, a se arăta, a se ivi, a se prezenta, a veni, (înv.) a se spune, (fam.) a se înființa. (S-a ~ la proces.) 2. v. compărea. 3. v. apărea. 4. v. oferi. 5. v. ilustra. 6. v. reprezenta. 7. v. zugrăvi. 8. v. simboliza. 9. a imagina, a închipui, a reprezenta, (înv.) a arăduce. (Decorul ~ o pădure.) 10. v. povesti. 11. v. descrie. 12. v. reda. 13. v. reflecta. 14. a prezenta. 15. v. imagina.

ÎNSEMNA vb. v. deosebi, determina, distinge, evidenția, fixa, hotărî, ilustra, ochi, preciza, remarca, singulariza, stabili, statornici, ținti, viza.

LAUR ~i m. 1) Arbust meridional cu frunze persistente, lucioase și aromatice, folosite drept condiment; dafin. Frunze de ~. ◊ Cunună de ~i cunună din frunzele acestui arbust oferită în trecut oamenilor iluștri în semn de înaltă prețuire. A culege ~ii a deveni celebru. A se culca pe ~i a fi satisfăcut de succesele obținute cândva. 2) Plantă erbacee veninoasă cu miros neplăcut, cu flori mari albe și cu fructul o capsulă țepoasă, folosită în medicină. ◊ A mâncat ~ (sau ~i) sau doar n-am mâncat ~i! doar nu și-a (sau mi-am) ieșit din minți; vezi bine, n-a (sau n-am) înnebunit. /<lat. laurus

LEBĂDĂ ~ede f. Pasăre acvatică migratoare de talie mare, cu gât lung, arcuit și cu penaj alb sau negru. ◊ Gât de ~ a) gât lung și grațios; b) conformație defectuoasă a gâtului. Cântecul ~edei ultima operă de valoare a unui autor ilustru. 2) art. Constelație din emisfera nordică. [G.-D. lebedei] /<sl. lebedi

LESSING, Gotthold Ephraim (1729-1781), scriitor și filozof german. Reprezentant al Iluminismului.Critic al clasicismului francez și al imitatorilor acestuia, căruia îi opune opera lui Shakespeare, a militat pentru o dramaturgie națională, înnoind construcția și tehnica dramatică („Scrisori privind literatura cea mai nouă”, „Dramaturgia hamburgheză”) pe care le va ilustra în tragediile sale. Piesele sale, în care denunță despotismul și intoleranța religioasă („Minna von Barnhelm”, „Emilia Galotti”, „Nathan înțeleptul”), au inaugurat drama realistă în Germania. Admirator al lui Spinoza. Lucrări de estetică („Laocoon sau despre granițele picturii și ale poeziei”).

LOTTI, Antonio (c. 1666-1740), compozitor italian. Unul dintre cei mai iluștri reprezentanți ai școlii venețiene. Muzică religioasă (mise, motete, cantate, oratorii), într-un stil sever remarcabilă prin bogăția polifoniei. Organist, a creat o reputată școală de cânt și compoziție.

LUDOVIC (LOUIS), numele a 18 regi ai Franței. Mai importanți: L. I cel Pios, împărat (814-840). V. Ludovic, împărați și regi germani. 2. L. VI cel Gros (1108-1137). A promovat o politică de centralizare, restabilind ordinea în domeniul regal (mai ales Île-de-France). A luptat împotriva regelui Henric I al Angliei și a împăratului Henric V. 3. L. VII cel Tânăr (1137-1180). A condus, fără succes, a doua cruciadă (1147-1149). În 1152, în urma divorțului de ducesa Aliénor dAquitania și a căsătoriei acesteia cu regele englez Henric II, a pierdut Aquitania. 4. L. VIII Leul (1223-1226). A luptat cu englezii, cucerind Poitou, Saintonge, Limousin, Périgord ș.a. 5. L. IX cel Sfânt (1226-1270). A desfășurat o politică de centralizare a statului, reorganizând justiția, armata și sistemul monetar. În urma luptelor cu englezii, prin Pacea de la Paris (1259) a obținut Normandia, Anjou, Maine și Poitou. A întreprins două cruciade; a șaptea (1248-1254) în Palestina, pentru a o elibera de sub dominația Egiptului și a opta (1270, în Tunisia, unde moare de ciumă). Canonizat (1297), este comemorat la 25 aug. 6. L. XI (1461-1483). A întărit considerabil puterea regală centrală, înfrângând, cu ajutorul cantoanelor elvețiene, o coaliție a marilor seniori feudali francezi, în frunte cu Carol Temerarul. În urma Tratatului de la Arras (1482) a anexat ducatul Burgundiei. Adept al unei politici economice mercantiliste. 7. L. XII (1498-1515). Printr-o serie de războaie a urmărit să anexeze teritorii în Italia, dar a fost înfrânt. 8. L. XIII (1610-1643). A fost tutelat în actele sale de autoritate monarhică de cardinalul Richelieu și de mama sa, Maria de Medici. În timpul său, Franța a intrat în Războiul de 30 de Ani (1635). 9. L. XIV cel Mare (supranumit Regele Soare) (1643-1715). În timpul minoratului său (până în 1661), statul a fost condus de cardinalul Mazarin și mama sa, Ana de Austria. Prin înăbușirea Frondei și datorită activității unor colaboratori iluștri, ca Mazarin, Louvois, Colbert, a netezit calea spre instaurarea absolutismului regal, care a atins apogeul în timpul domniei lui (îi este atribuită celebra expresie „statul sunt eu”). În 1685 a revocat Edictul din Nantes. A promovat o politică externă de anexiuni: Războiul de Devoluție împotriva Spaniei, încheiat cu Tratatul de la Aix-la-Chapelle (1668), războiul împotriva Olandei, încheiat prin Pacea de la Nijmegen (1678), războiul cu Liga de la Augsburg, terminat prin Tratatul de la Ryswick (1697), Războiul pentru Succesiunea la Tronul Spaniei, sfârșit cu tratatele de la Utrecht (1713) și Rastatt (1714). Aceste războaie și luxul Curții regale au ruinat Franța. În timpul domniei lui au înflorit artele, literatura și științele („secolul lui L. XIV”). 10. L. XV (1715-1774). Sub regența lui Filip II duce de Orléans (1715-1723). În prima parte a domniei sale se remarcă guvernarea cardinalului de Fleury (1726-1743). A participat la Războiul de Succesiune la Tronul Poloniei (1733-1735), la Războiul de Succesiune la Tronul Austriei (1740-1748) și la Războiul de 7 Ani (1756-1763). 11. L. XVI (1774-1792). A încercat să stăvilească criza regimului feudal absolutist, dar a fost detronat (1792) de Revoluția Franceză (1789-1794), condamnat și ghilotinat (1793). 12. L. XVIII (1814-1815 și 1815-1824). A promovat o politică internă de restaurare a privilegiilor pierdute în timpul Revoluției Franceze și a Imperiului. Unul dintre inițiatorii Sfintei Alianțe. În ultimii ani, sub influența ultraregaliștilor conduși de Villèle, a intervenit în Spania, înăbușind revoluția de aici.

luminát, -ă adj. Plin de lumină, iluminat: cameră luminată. Fig. Vesel, fericit (în opoz. cu posomorît, întunecat): o față luminată. Ilustru (titlu dat odinioară suveranilor): luminate împărate! Săptămîna luminată, aceĭa în care e Paștele. Adv. Cu strălucire, cu splendoare: l-a primit foarte luminat (Șincaĭ).

luterie, arta construirii instrumentelor cu coarde și arcuș, termen derivat din cel atribuit construirii lautei*. Limitând termenul la arta construirii vl., dificultățile întâmpinate de cercetători privesc nu numai stabilirea primilor autori de vl., dar și locurile de origine ale acestui instr. Totuși veritabila istorie a l. începe în Italia, însumând peste două sec. de strădanii, de continui aspirații spre perfecțiune. În sec. 16, școala din Brescia întră în instorie prin Gasparo da Salo, Giovanni și Pietro Maggini; școala cremoneză prin familiile Amati, Guarneri și Stradivari; școala napolitană prin familiile Rugg[i]eri, prin Grancino, Testore etc. Ca și în istoricul școlilor de vl., cercetătorul poate urmări influența geniului constructorilor it. în toate țările care aveau deja o tradiție în construirea lautelor sau a vechilor viole*. Se poate studia enigmatica personalitate a lutierului Gaspard Duiffoprugcar, de origine tiroleză, dar a cărui activitate s-a desfășurat întâi la Bologna, apoi la Lyon. Școala de la Mirecourt creează un fond de lucrări care a format mulți lutieri fr. Familia Vuillaume, sau numele unor Lupot (care se remarcă prin imitarea perfectă a instr. lui Stradivari), Chappuy sau Bernardel și Gand, ilustrează prestigiul l. fr. între 1750-1880. În etapa contemporană, se remarcă Hell și Paul Kaul (care semnează două viori „Enesco”). Școala tiroleză inițiată de Jakob Steiner, elev al lui Nicolò Amati, înscrie numele unor iluștri constructori, ca Albanus (Alvani), Thir, Klotz. În România, în care instr. popular cel mai răspândit este vioara, în care lemnul de rezonanță este cunoscut în întreaga lume, nu s-a profilat o școală de lutieri. Totuși anumite talente care au studiat cu meșteri străini și-au câștigat un nume prin maniere personale de lucru. Reținem: Cărbunescu, Rădulescu, Scheffler, prof. Bianu, Apăteanu, Macarie, Pohoryles, Paraiciuc, Megasiuc, Știrbulescu, Ichimescu și meșterul, cel mai autorizat în materie, Iosif Pollak. La Reghin se încearcă, depășirea stadiului de fabrică, pentru a se trece și la construcția manufacturată. În fruntea strădaniilor se află R. Boiangiuc.

MAESTRU, -Ă I. s. m. f. 1. persoană cu calități excepționale și contribuții valoroase într-un anumit domeniu de activitate. ◊ creator al unei școli sau al unui curent. ♦ ~ al sportului = titlu care se acordă cuiva pentru merite deosebite într-o ramură sportivă. ◊ termen admirativ pentru un reprezentant ilustru al unei profesiuni intelectuale. 2. (în trecut) profesor de lucru de mână, de muzică, desen, gimnastică etc. ◊ nume dat antrenorilor din atletica grea (box, lupte, haltere). 3. titlu ierarhic în anumite organizații militare, politice, religioase. ♦ ~ de ceremonii = persoană însărcinată să dirijeze, după protocol, desfășurarea unei solemnități. II. s. n. registru de contabilitate conținând conturile sintetice, în care se înscriu operațiile economice și financiare grupate după natura lor. III. adj. (mar.) cuplu ~ = cea mai lată parte a unei nave. (< it. maestro)

MAESTRU s.m. 1. Persoană deosebit de înzestrată, de talentată și de învățată; învățat, savant. ◊ Maestru al sportului = titlu care se acordă cuiva pentru merite deosebite într-o ramură sportivă. 2. Creator al unei școli sau al unui curent literar ori științific. ♦ Termen admirativ pentru un reprezentant ilustru al unei profesiuni intelectuale. 3. (În trecut) Profesor de lucru de mînă, de muzică, de desen, de gimnastică; maistru (2) [în DN]. ♦ Titlu ierarhic în anumite organizații militare, politice, religioase. ◊ Maestru de ceremonii = cel însărcinat să dirijeze, după protocol, desfășurarea unei solemnități. [Pron. ma-es-. / < it. maestro].

MAHLER [má:lər], Gustav (1860-1911), compozitor și dirijor austriac. Elev al lui A. Bruckner. Din 1908 a trăit în S.U.A. Creația sa, impresionantă, cuprinde simfonii monumentale, dintre care unele cu soliști vocali și cor, cicluri de lieduri cu acompaniament de orchestră („Cântecele ucenicului pribeag”, „Cântecele copiilor morți”, „Cântecul pământului”). Opera sa sintetizează trăsături ale simfonismului romantic și face legătura cu noua școală vieneză. Originalitatea muzicii lui M. este dată de antinomii și paradoxuri, de conflicte intime și viziuni metafizice; a reușit să unească în opera sa toate elementele spectacolului liric: muzica, drama, poezia, decorul. Remarcabil orchestrator. A format dirijori iluștri, între care B. Walter și și O. Klemperer; a dirijat orchestrele din Viena, Praga, Hamburg, New York. A editat opera completă a lui Weber și a terminat opera acestuia „Cei trei Pintos”.

MARCA vb. 1. v. însemna. 2. v. timbra. 3. v. delimita. 4. v. înregistra. 5. a arăta, a indica, a însemna, a preciza. (Ceasul ~ timpul.) 6. v. accentua. 7. a ilustra, a însemna, a reprezenta, a semnifica. (Acest roman ~ o dată importantă în literatură.) 8. (SPORT) a înscrie, (rar) a puncta. (A ~ un gol.)

MARCA, marchez, vb. I. Tranz. 1. A face, a aplica un semn caracteristic pe un obiect, pe un animal etc., pentru a-l deosebi de altele. ♦ A imprima, pe un obiect de metal prețios, semnul oficial care îi garantează calitatea și autenticitatea. 2. Fig. A constitui o notă specifică, o trăsătură caracteristică; a reprezenta, a ilustra. ♦ A scoate în evidență, a releva, a sublinia; a manifesta. ♦ A constitui o dovadă; a indica, a dovedi. 3. A delimita un teren, o suprafață etc. prin linii, semne; a însemna. 4. (Sport) A obține unul sau mai multe puncte într-o competiție, într-un joc; a înscrie. ♦ A supraveghea pe unul sau pe mai mulți jucători din echipa adversă, pentru a-i împiedica să întreprindă acțiuni ofensive, sau să marcheze (4). – Din germ. markieren, fr. marquer.

*marcánt, -ă adj. (fr. marquant, d. marquer, a marca). Barb. Însemnat, distins, ilustru, important: persoană marcantă.

*márcă f., pl. mărcĭ (fr. marque, d. marquer, a marca; rus. rut. márka. V. marchez, margine). Ștampilă, semn făcut pe un obĭect ca să-l recunoștĭ, emblemă, blazon, herb: marcă pe rufe, marcă de fabrică, marca uneĭ țărĭ. Timbru poștal. Jeton, bucată de metal orĭ alt-ceva în formă de medalie, întrebuințată la joc orĭ la alt-ceva. O monetă de argint germană (mark) în valoare de 1 franc și ¼ la 1916. O veche măsură de greutate, împărțită în Moldova în grivne (Ĭorga, Negoț, 228). Fig. Semn, indiciŭ: marca mizeriiĭ. De marcă, marcant, însemnat, ilustru (de multe orĭ iron.): tanchist de marcă. – Mărcile poștale s’aŭ întrebuințat întîĭa oară la 1831 și chear la 2 Maĭ 1831¹, în Grecia. În Anglia aŭ apărut la 6 Maĭ 1840.^[1]

MARE¹, mari, adj. I. (Indică dimensiunea) Care depășește dimensiunile obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). ◊ Degetul (cel) mare = degetul cel mai gros al mâinii, care se opune celorlalte degete. Literă mare = majusculă. ◊ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cât cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate, cu atenție. ◊ (Adverbial) Făină măcinată mare. ♦ (Despre suprafețe) Întins², vast. ◊ (Substantivat; în loc. adv.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast; b) în linii generale, în rezumat. ♦ Înalt. Deal mare. ♦ Lung. Păr mare. ♦ Încăpător, spațios; voluminos. Vas mare. ◊ (Pop.) Casa (cea) mare = camera cea mai frumoasă a unei case țărănești, destinată oaspeților. ♦ Lat.; adânc. Apă mare. II. (Indică cantitatea) 1. Care este în cantitate însemnată; abundent, mult; numeros. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbe ca „a veni”) Cu debit sporit, umflat. 2. (Despre numere sau, p. ext. despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. ♦ (Despre prețuri) Ridicat. ◊ Loc. adj. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. ♦ (Despre colectivități) Numeros. III. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. ◊ Fată mare = fată la vârsta măritișului; virgină, fecioară. ◊ Expr. Să crești mare! formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cu mic cu mare sau de la mic la mare ori și mici și mari = toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativ relativ) Mai (sau cel mai) în vârstă. IV. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată, îndelung, lung. ◊ Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea Paștilor. (Pop.) An mare = an bisect. V. (Indică intensitatea) 1. (Despre surse de lumină și căldură) Puternic, intens. ◊ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) când lumina este deplină, intensă. ◊ Expr. (Ziua) în (sau la) amiaza-mare = în toiul zilei, în plină zi, la amiază. 2. (Despre sunete, voce, zgomote) Puternic, ridicat. ◊ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glas tare, cu ton ridicat. A fi cu gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. 3. (Despre fenomene atmosferice) Violent, aspru, năprasnic. Ger mare. 4. (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Care a depășit viteza obișnuită; crescut (ca viteză), mărit. 5. (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Intens, profund, tare. ◊ Loc. adv. (Reg.) Cu mare ce = cu greu, anevoie. ◊ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare mila (sau dragul, rușinea etc.) = (a-i fi cuiva) foarte milă (sau drag, rușine etc.). ♦ (Adverbial; pop.) Din cale-afară, peste măsură. ♦ Grav. Greșeală mare. VI. (Arată calitatea, valoarea) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. ◊ Zi mare = zi de sărbătoare; zi importantă. Strada mare = nume dat în unele orașe de provincie străzii principale. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal de largă circulație, care leagă localități importante. ◊ Expr. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice; promisiuni goale; b) (rar) laude. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare; b) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ; c) (în construcții negative dă contextului valoare afirmativă și invers) n-aș crede să (nu)... ♦ Hotărâtor. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. ◊ Expr. Mare minune sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc.; b) (reg.; cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu)..., n-aș crede să (nu)... ♦ Grav, serios. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. ♦ Ieșit din comun; deosebit. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie; cu vază. ◊ Socru mare = tatăl mirelui; (la pl.) părinții mirelui. Soacră mare sau soacra cea mare = mama mirelui. ◊ Expr. A se ține mare = a fi mândru, semeț, fudul. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. La mai mare, urare adresată cuiva cu ocazia unei numiri sau a unei avansări într-un post. Mare și tare sau tare și mare = foarte puternic, influent. ♦ (Substantivat) Mai-mare = căpetenie, șef. ♦ Superior în ceea ce privește calitățile morale. ◊ Expr. Mare la inimă (sau la suflet) = mărinimos, generos. ♦ Deosebit, ales², distins. Mare cinste. ◊ Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. – Probabil lat. mas, maris.

MARE¹, mari, adj. 1. Care depășește dimensiunile obișnuite. ◊ Degetul (cel) mare = degetul cel mai gros care, la mînă, se poate opune celorlalte degete. ◊ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cît cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate. A lăsa (pe cineva) mare și devreme = a lăsa (pe cineva) dezamăgit. ◊ (Adverbial) Făină măcinată mare. ♦ (Despre suprafețe) Întins, vast. ◊ Expr. În mare = după un plan vast; în linii generale. ♦ Înalt. Un deal mare ne desparte (JARNÍK-BÎRSEANU). ♦ Lung. Păr mare. ♦ Încăpător, spațios; voluminos. Au umplut un sac mare, mare (SBIERA). ♦ (În expr.) Casa (cea) mare = camera cea mai frumoasă a unei case țărănești, destinată oaspeților. ♦ Lat; adînc. Apă mare. 2. În cantitate însemnată, abundent, mult; numeros. ◊ Expr. (Despre ape curgătoare) A veni mare = a crește, a se umfla; a inunda. ♦ (Despre surse de lumină și căldură) Puternic, intens. 3. De lungă durată. 4. În grad înalt; intens, profund, tare. Avusese mare iubire pentru el (SADOVEANU). ◊ Loc. adv. (Reg.) Cu mare ce = cu greu, anevoie. ◊ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare mila (sau dragul, rușinea etc.) = (a-i fi cuiva) foarte milă (sau drag, rușine etc.). Ziua-mare = moment al dimineții cînd lumina devine intensă. ♦ (Despre sunet, voce) Puternic, ridicat. ◊ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glas tare, strigînd. A fi cu gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. ♦ (Despre fenomene atmosferice) Violent, năprasnic. Ger mare. ♦ (Adverbial, pop.) Din cale-afară, peste măsură. A să fie Mare mult omor! (ALECSANDRI). ♦ Grav. Greșeală mare. 5. Adult, matur, vîrstnic; (la comparativ) mai bătrîn. ◊ Expr. (Despre copii) A se face mare = a crește, a deveni matur, adult. 6. Vestit, renumit, ilustru. 7. Care ocupă un rang superior, sus-pus. ◊ Expr. A se ține mare = a fi mîndru, semeț. A trage a mare = a-și da ifose; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. La mai mare, urare făcută cuiva cu ocazia unei numiri sau avansări într-un post. Mare și tare = influent, puternic. ◊ (Substantivat) Mai-marele = căpetenie, șef. ♦ Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități. ♦ Superior în ceea ce privește calitățile morale. ◊ Expr. Mare la inimă (sau la suflet) = mărinimos, generos. 8. Important, de seamă; hotărîtor. ◊ Zi mare = zi de sărbătoare, zi importantă. Strada mare = nume dat în unele orașe de provincie străzii principale. Vorbe mari = cuvinte bombastice; promisiuni goale. ♦ Deosebit, ales. Mare cinste. – Lat. mas, maris.

2) máre adj. (vgerm. de sus orĭ gep. mâri, măreț, mare). Foarte întins în dimensiunĭ: om mare (maĭ des: om înalt, ĭar mare se zice maĭ des despre etate saŭ valoare); cal, casă, pădure, înălțime, adîncime mare. Înaintat în etate: copiĭ marĭ, frate maĭ mare, om mare. Intens, puternic: vînt, ploaĭe, curent mare. Fig. Ilustru, distins, genial, generos: om mare (pin fapte orĭ suflet). Care e făcut orĭ zis de un om mare, care impune pin valoare: fapte, cuvinte marĭ. Titlu dat suveranilor, demnitarilor și altora: Ștefan cel Mare, mare logofăt, mare cruce. Fată mare, fecĭoară, virgină. Boĭer mare, boĭer însemnat. Mare și tare, omnipotent, care poate face ce vrea. A te face mare, a crește mare, a înaonta în etate. A veni mare, a crește, a se umfla: rîu a venit mare. A te ținea mare, a face pe marele, a te arăta mîndru, a-țĭ da aere. Mare de anĭ, înaintat în etate. Mare cît toate zilele, cît ziŭa de mîne (Fam.), foarte mare. Mare (saŭ lung) cît o zi de post, lung și plicticos. S. m. pl. Ceĭ marĭ, 1. ceĭ înaintațĭ în etate, 2. ceĭ puternicĭ, bogațĭ, influențĭ. Adv. Fam. Mult, foarte: mare bun maĭ era! Cu mare ce, cu greŭ, cu mare greutate.

MAUSOLEU s.n. Monument funerar ridicat în memoria unei persoane ilustre. [Pron. ma-u-so-leu, pl. -lee. / < fr. mausolée, cf. lat. mausoleum, gr. mausoleion < Mausol – rege din Caria].

MAUSOLEU s. n. monument funerar ridicat în memoria unui om ilustru, a unui erou. (< fr. mausolée, lat. mausoleum, germ. Mausaleum)

MAUSOLEU, mausolee, s. n. Monument funerar de proporții mari, ridicat în memoria unui om ilustru, a unor eroi etc. – Din lat. mausoleum, germ. Mausoleum, fr. mausolée.

MĂRIT adj. v. ales, aristocrat, aristocratic, bun, celebru, distins, faimos, ilustru, înalt, mare, nobil, renumit, reputat, vestit.

MĂRIT⁴, -Ă, măriți, -te, adj. 1. Devenit mai mare¹; crescut. ♦ (Despre ochi) Care este larg deschis; lărgit. 2. Slăvit, măreț, înălțat, glorios; cinstit. ♦ Vestit, celebru, ilustru, nobil. – V. mări¹.

MEDALIE ~i f. Piesă de metal în formă de monedă, gravată cu figuri și inscripții, emisă ca distincție sau pentru a marca anumite evenimente importante. ~ de aur. ~ de bronz. ◊ ~ comemorativă medalie în amintirea unui eveniment remarcabil sau în memoria unei personalități ilustre. /<it. medaglia

Mediocru ≠ distins, eminent, ilustru, remarcabil, talentat

MEMORIE, memorii, s. f. 1. Proces psihic care constă în întipărirea, recunoașterea și reproducerea senzațiilor, sentimentelor, mișcărilor, cunoștințelor etc. din trecut. ♦ Minte (considerată ca sediu al procesului de memorare). ◊ Loc. adv. Din memorie = din aducere-aminte, pe de rost. 2. Păstrare în amintire, reprezentare mintală, aducere-aminte, amintire. ♦ Amintire pe care posteritatea o păstrează oamenilor iluștri sau evenimentelor de seamă. ◊ Expr. În memoria cuiva (sau a ceva) = în amintirea..., spre aducere-aminte; ca omagiu. 3. Parte a calculatorului electronic în care se înregistrează instrucțiunile, cuvintele, valorile numerice etc. după o codificare prealabilă; memorator (2). – Din lat., it. memoria, fr. mémoire.

MEMORIE s. f. 1. capacitate a creierului omenesc de a reține, recunoaște și reproduce ceea ce și-a însușit anterior. 2. amintire. ◊ amintire păstrată de posteritate pentru oamenii iluștri. 3. parte componentă a unui sistem electronic de calcul în care se memorează informațiile; memorator (2). (< lat., it. memoria)

MEMORIE s.f. 1. Proprietate a creierului omenesc de a reține, recunoaște și reproduce ceea ce și-a însușit în trecut; facultate intelectuală datorită căreia se rețin datele și cunoștințele căpătate. 2. Amintire. 3. Amintire păstrată de posteritate pentru oamenii iluștri. 4. Parte componentă a unui ansamblu electronic de calcul în care se pot memora informațiile necesare calculului; memorator. [Gen. -iei. / < lat. memoria, cf. it. memoria, fr. mémoire].

MINIA, miniez, vb. I. tr. A ilustra cu miniaturi. (din it. miniare)

MIT (< fr., ngr.; {s} gr. mythos „poveste, narațiune”) s. n. 1. (În sens propriu; accepție religioasă) Povestire din lumea sacrului, a divinității, a zeilor și eroilor destinată să explice originea zeilor, a lumii și a fenomenelor ei, originea, desăvârșirea și destinul omului. Spre deosebire de legendă, m. are întotdeauna funcție religioasă, zeii despre care povestește fiind aceiași cu cei venerați de om în culte; adesea, m. este parte integrantă a cultului. 2. P. ext. (În accepția profană) Construcție a spiritului pur imaginară. La Platon, m. este o parabolă sau alegorie folosită pentru a ilustra un adevăr ori pentru a-l demonstra pe cale analogică (ex. m. peșterii). În unele teorii sociale și politice, m. este tratat drept credință, speranță, vis, ideal împărtășite în prezent de oameni. 3. Reprezentare falsă, dar în general admisă de toți membrii unui grup (ex.: m. calmului englezesc, m. egalității etc.).

MOLIÈRE [moljé:r] (pseud. lui Jean-Baptiste Poquelin) (1622-1673), dramaturg francez. Actor și regizor, conducător al unei asociații teatrale („Ilustrul teatru”), devenită ulterior „trupă a regelui”. Comediograf de geniu, a abordat cu strălucire în piesele sale comicul de limbaj, de situație, de caracter. A inaugurat comedia de moravuri, făcând din teatru o școală a moravurilor, ridiculizând corupția, pedantismul și intransigența excesivă („Prețioasele ridicole”, „Don Juan”, „Mizantropul”), ipocrizia religioasă („Tartuffe”), lăcomia de bani („Avarul”), parvenitismul („Burghezul gentilom”), concepțiile despre căsătorie, familie („Școala bărbaților”, „Școala nevestelor”), ignoranța medicilor („Doctor fără voie”, „Bolnavul închipuit”). Prin arta comică, prin problematica abordată, prin interesul acordat individualizării personajelor care au devenit tipuri eterne, prin folosirea vorbirii populare și prin concepția regizorală realistă, M. s-a impus ca unul dintre cei mai de seamă dramaturgi universali.

*monsenĭór m. (fr. monseigneur, d. mon, al meŭ, și seigneur, senior). Titlu onorific dat în Francia principilor, episcopilor și altor persoane ilustre.

*monumént n., pl. e (lat. monumentum, d. monére, a aduce aminte. V. mormînt, monstru, mustru). Lucrare arhitectonică saŭ sculpturală făcută în amintirea unuĭ om ilustru saŭ eveniment important: mormîntu luĭ Mausol și columna luĭ Traĭan îs niște celebre monumente. Edificiŭ magnific saŭ colosal: Partenonu e cel maĭ frumos monument al Ateneĭ, mînăstirea Argeșuluĭ e un splendid monument al Româniiĭ. Fig. Carte (operă artistică, literară, științifică) de mare valoare, ca Iliada, Odiseĭa, Eneida, dicționaru luĭ Du Cange ș. a. Primele texte ale uneĭ limbĭ, cum e p. limba fr. populară jurămîntu de la Strassburg (842) saŭ p. limba rom. psaltirea de la Șcheĭa ș. a. Monument funerar, monument rîdicat la un mormînt. Monument public, al statuluĭ saŭ comuneĭ. Monument istoric, monument important p. istoria uneĭ țărĭ.

MONUMENT s. n. 1. lucrare de arhitectură, de sculptură ridicată în amintirea unui eveniment, a unui personaj ilustru etc. 2. (fig.) document istoric de mare valoare; lucrare valoroasă care reprezintă ceva deosebit sau are o semnificație deosebită pentru știința respectivă. ♦ ~ al naturii = plantă, animal, obiect, teritoriu etc. care prezintă o importanță științifică deosebită. (< fr. monument, lat. monumentum)

MONUMENT s.n. 1. Lucrare de arhitectură sau de sculptură ridicată în amintirea unui eveniment, a unui personaj ilustru etc.; (p. ext.) construcție mare cu felurite elemente arhitectonice sau ornamentale. 2. (Fig.) Document istoric de mare valoare; lucrare valoroasă care reprezintă ceva deosebit sau care are o semnificație deosebită pentru știința respectivă. ◊ Monument al naturii = plantă, animal, obiect sau fenomen din natură care are o importanță deosebită sau o semnificație specială. [Pl. -te, -turi. / cf. fr. monument, lat. monumentum].

nazirlíŭ, -íe adj. (d. nazir). Vechĭ. Ilustru, stimat: om nazirliŭ.

necunoscút, -ă adj. Care nu e cunoscut saŭ nu e știut: țară, persoană necunoscută. Fără renume: artist necunoscut. Neștiut, nesimțit încă: sensațiunĭ necunoscute. Un ilustru necunoscut (Iron.), un om fără nicĭ un renume. S.f. Mat. Cantitate căutată în soluțiunea uneĭ probleme: litera x înseamnă necunoscuta uneĭ ecuațiunĭ. S.n., pl. urĭ. Lucru neștiut: a trece de la cunoscut la necunoscut.

* nóbil, -ă adj. (lat. nóbilis, ilustru, nobil, d. nóscere, a cunoaște. V. ignobil). Care face parte din clasa cea maĭ înaltă a societățiĭ: persoană nobilă. De nobil, boĭeresc: sînge nobil. Fig. Frumos, distins, elegant: aer, stil nobil. Generos, ĭertător: inimă nobilă. Metale nobile, auru, argintu, platina. Părțĭ nobile (ale corpuluĭ), inima, creĭeru ș.a. fără de care vĭața nu poate exista. S.m. Boĭer, aristocrat, om din cea maĭ înaltă clasă socială. Adv. Ca nobiliĭ, boĭerește, cu nobleță: a te purta nobil. V. blagorodnic, evghenist, patrician, magnat, hidalgo.

nobil (nobilă), adj. – Ilustru, prețios, generos. Lat. nobilis (sec. XIX). Der. nobiliar, adj., din fr. nobiliaire; nobilime, s. f. (noblețe, aristocrație); noblețe, s. f. (distincție); înobila, vb., după fr. anoblir.

NOROCIT adj. v. celebru, faimos, fericit, ilustru, mare, mulțumit, norocos, renumit, reputat, satisfăcut, vestit.

noŭ, nóŭă adj., pl. f. (est) noŭă, din *noŭe și (vest) noĭ (lat. nŏvus, vgr. néos, scr. nava-s, germ. neu, vsl. novŭ; it. nuovo, sard. nou, nova, pv. nueu, nova, fr. neuf, neuve, sp. nuevo, pg. novo. V. iznoavă). Care există de puțin timp, care e decurînd, care nu era știut în ainte: carte noŭă, haĭne noŭă, vin noŭ, ideĭe noŭă. Care urmează după alțiĭ saŭ altele de acelașĭ fel: elevĭ noĭ, noŭ rege, noŭ guvern. Novice, care s’a apucat curînd de lucru: lucrător noŭ, Lumea noŭă, America. Lume noŭă, oamenĭ de curînd venițĭ, oaspețĭ. O noŭă lume, alt-fel de vĭață, alte orizonturĭ. Cuvinte noŭă, cuvinte uzitate de curînd. Om noŭ, om care s’a ridicat singur, om fără strămoșĭ iluștri și a devenit ilustru de curînd: Cicerone era un om noŭ printre nobiliĭ romanĭ. Adv. De curînd: noŭ născut, noŭ căsătorită (dar și adj.: noŭ născut). Din noŭ, ĭar, înc’o dată. V. vechĭ.

núme n., pl. tot nume ca clește, foale, foarfece, vintre (vechĭ númene și númere, lat. nômen, pl. nomina, rudă cu nóscere, a cunoaște; scr. nâman, vgr. ónoma, germ. name; it. pg. nome, sard. lumene [vechĭ numen], fr. cat. nom, sp. nombre). Cuvînt care înseamnă un lucru saŭ o persoană: „gheață” e numele apeĭ solidificate, Traĭan e numele unuĭ împărat al Romanilor. Cuvînt, titlu, calificațiune: numele de „patrie” a maĭ scump de cît cel de „familie”. Fig. Renume, reputațiune: domnu Moldoveĭ Ștefan șĭ-a cîștigat numele de „cel Mare”. Nume apelativ saŭ comun, cuvînt care arată orĭ-ce ființă saŭ lucru din aceĭașĭ specie, ca: om, mașină. Nume propriŭ, nume care dezignă numaĭ a anumită ființă saŭ lucru: Pe vecinu nostru îl cheamă „Ștefan”. Numele unuĭ celebru cal din mitologie era „Pegas”. Spadeĭ luĭ Roland îĭ zicea „Durandal”. Nume colectiv, care arată un lucru compus din maĭ multe, altele, ca: pădure. Nume material, aceĭa care arată materia indiferent de cantitate, ca: fer. Nume de botez, cel purat de fiecare membru al uneĭ familiĭ în parte și care se dă la botez. Nume de familie, cel purtat în comun de toțĭ membriĭ familiiĭ și pe care-l perde femeĭa care se mărită (că ĭa numele bărbatuluĭ). Nume de războĭ, poreclă, pseŭdonim al soldaților, al artiștilor. Nume mare, nobil, ilustru. Nume bun saŭ răŭ, renume bun saŭ răŭ. A pune nume cuĭva, a-ĭ da nume. A-ĭ da nume răŭ, a-ĭ face reputațiune urîtă. A lua ceva în nume de răŭ, a te supăra de ceva, a considera răŭ. Cu numele, nominal, pe hîrtie, dar nu și în realitate: el e stăpîn numaĭ cu numele. După nume, din nume, din auzite: îl cunosc din nume. În numele cuĭva, din partea luĭ, autorizat de el: în numele tatăluĭ, al legiĭ; în considerațiunea uneĭ persoane saŭ unuĭ lucru: în numele a tot ce aĭ maĭ scump. A lovĭ în numele tatăluĭ (Fam. Iron.), a lovi în frunte, la mir, acolo unde ducĭ mîna cînd facĭ cruce și zicĭ „în numele tatăluĭ”.

NUMIT adj. v. celebru, faimos, ilustru, mare, renumit, reputat, vestit.

O’FAOLÁIN [oufælən], Sean (1900-1991), scriitor și critic literar irlandez. Importanță contribuție la modernizarea literaturii irlandeze; a publicat, ca director al revistei „The Bell”, scriitori tineri, precum și opere ale celor mai renumiți scriitori autohtoni din perioada postbelică. Lucrări de critică literară („Dispariția eroului. Studiu asupra romancierilor din anii ’20”, „Nuvela”). Romane („O vară în Italia”, „Pasărea Singuratică”). Biografii ale unor compatrioți iluștri.

OLD VIC [ould vik] (de la denumirea Royal Victoria Theatre), vechi teatru din Londra, inaugurat în 1818 sub numele de Royal Coburg Theatre (din 1833, Victoria Theatre, iar din 1963 Teatrul Național sub direcția [1912-1937] lui Lilian M. Baylis și a lui L. Olivier [1963-1973]). Activitatea lui se bazează pe repertoriul shakespearian (de unde și supranumele de „Casa lui Shakespeare”). Printre iluștrii ai teatrului s-au numărat: J. Gielgud, Vivien Leigh, L. Olivier, M. Redgrave, R. Richardson, L. Harvey, P. O’Toole, R. Burton ș.a.

OLIVIER [olívjə], Sir Laurence (Kerr), baron of Brighton (1907-1989), actor și regizor englez. Ilustru reprezentant al școlii teatrale engleze, în primul rând, shakespeariene; roluri remarcabile în piese de Sofocle, Ibsen, J. Osborne, E. Ionescu ș.a., pe care le-a și regizat, pe scena Teatrului Național (fostul Old Vic), al cărui director a fost (1963-1973). În film a realizat diferite roluri, distingându-se mai ales în cele de june-prim romantic, create cu inteligență, eleganță, spirit aristocratic și dând dovada unui înalt profesionalism („La răscruce de vânturi”, „Lady Hamilton”, „Hamlet”, „Rebecca”, „Richard III”, „Cabotinul”, „Unchiul Vania”, „Maratonistul”, „Himera”, „Ciocnirea titanilor”, „Recviem de război”). A fost căsătorit cu actrițele Vivien Leigh și Joan Plowright (din 1961). Memorialistică („Confesiunile unui actor”). Premiul Oscar – 1944 („Henry V” – pe care l-a și regizat), 1978 (pentru întreaga carieră).

1) om m., pl. oamenĭ (lat. hŏmo, hóminis, it. uomo, pv. om, fr. on [în on dit, se zice] și homme, sp. hombre, pg. homem. V. nimenea). Ființă înzestrată cu rațiune și vorbire articulată: neamu omenesc se întinde peste tot pămîntu. Neamu omenesc în general: omu e supus morțiĭ. Bărbat, ființă omenească adultă virilă: se vedea venind un om și o femeĭe. Bărbat din popor, soldat, simplu lucrător: a venit un om (în opoz. cu domn, boĭer), patru oamenĭ și un căprar, armată de 120,000 de oamenĭ, echipaj de 200 de oamenĭ, a da mîncare oamenilor. Bărbat (individ) curajos, inimos, nobil, om de omenie: acesta e adevărat om. Persoană, ins: la intrare se plătește un franc de om. Bărbat, soț (în gura țărancelor): eŭ și omu meŭ. Cu înțelesu de „el, cineva, lumea” (ca fr. on): are dreptate omu să se supere. Om bun, om care nu-țĭ face răŭ: Cine-ĭ acolo? – Om bun, oamenĭ bunĭ! Ca termin de adresare față de oameniĭ din popor (ca domnilor față de boĭerĭ): sărițĭ, oamenĭ bunĭ, că arde casa! Oamenĭ buni, oamenĭ care, în vechime, îl ajutaŭ pe jude și pe pîrgarĭ servind ca marturĭ; Om mare, om ilustru. Primu om, Adam. Fiu omuluĭ, Hristos. Om de lume, om care frecŭentează societatea. Om de bine, om milos, caritabil. Om de nimic, om fără caracter, mizerabil. Om de stat, om priceput în conducerea uneĭ țărĭ, om politic. Om de litere, literat. Om de știință, savant în știință. Om de legĭ, jurist. Om de arme, militar distins. Om al banuluĭ, om interesat, om care adoră baniĭ. Om de casă, 1. om casnic, căruĭa-ĭ place domiciliu, 2. servitor saŭ alt om de încredere care face serviciĭ pe la o casă. A fi din oamenĭ, a fi de bună familie, din „oamenĭ” (că „ceĭ-lalțĭ” îs „oamenĭ de nimica” saŭ „de rînd”. V. neom). Ca oameniĭ, cum trebuĭe, cum se cade saŭ bun: a vorbi ca oameniĭ, o casă ca oameniĭ. – Omu se distinge de celelalte animale pin ținuta verticală a corpuluĭ, pin mărimea craniuluĭ și greutatea creĭeruluĭ și pin vorbirea articulată. Corpu omuluĭ se compune din cap, trunchĭ și membre. Talia mijlocie, maĭ înaltă la bărbat de cît la femeĭe, variază, după rase, d. la 1, 40 m. Pînă la 1, 80 m. orĭ maĭ multe. Un om de 100 kg. E format din 62 kg. 810 oxigen, 19, 310 cărbune, 9, 310 idrogen, 5, 148 azot, 1, 380 calciŭ, ĭar de la 640-005 gr. sulf, fosfor, sodiŭ, potasiŭ, clor, magneziŭ, fluor și fer. Cea maĭ mare parte din oxigen și idrogen fiind combinat supt formă de apă, rezultă că vre-o 60 kg. sînt apă. După coloarea peliĭ și formă, oameniĭ de pe tot pămîntu se împart în rase: 1. rasa albă saŭ caŭcaziană (cu ochiĭ marĭ orizontalĭ, cu păru supțire, negru, blond saŭ [maĭ rar] roș), care locuĭește în Eŭropa, nordu Africiĭ, vestu Asiiĭ și în parte și în America; 2. rasa galbenă saŭ mongolică (cu pelea variind dela alb la galben întunecat și verde măsliniŭ cu ochiĭ micĭ oblicĭ, cu păru negru lins), care locuĭește în Asia întreagă aproape, o parte a Oceaniiĭ și a Madagascaruluĭ; 3. rasa arămie saŭ roșie (care e un derivat al celeĭ galbene, cu ochiĭ și păru cam tot așa), care locuĭește în cele doŭă Americĭ; 4. rasa neagră saŭ etiopiană (cu pelea variind de la cafeniŭ la negru, cu păru gros negru creț, cu buzele groase și botu ĭeșit) care locuĭește în Africa (afară de nord), Australia, Melanesia, și o parte a Polinesiiĭ, sudu Asiiĭ și pin America. Număru tuturor oamenilor la un loc e evaluat la 2,000,000,000, și anume: cam 431,000,000 în Eŭropa, 949,000,000 în Asia, 141,000,000 în Africa, 162,000,000 în America și 7,000,000 în Australia.

OM oameni m. 1) Ființă socială înzestrată cu rațiune și cu vorbire articulată, capabilă să-și confecționeze unelte de muncă, cu ajutorul cărora poate transforma realitatea în care trăiește. ~ onest. ~ în vârstă. ◊ Ca oamenii cum trebuie, cum se cuvine; omenește. ~ ca toți oamenii om normal, care nu se deosebește de alții. ~ bun (sau de omenie) om cumsecade, blajin, cinstit, ospitalier. ~ de lege jurist. ~ de stat persoană care reprezintă puterea de stat. ~ de știință savant. A face (pe cineva) ~ a) a da (cuiva) o educație bună; a contribui la instruirea cuiva; b) a face (cuiva) o situație; a aranja (pe cineva) în viață. A se face ~ a) a prinde la minte; a se cuminți; b) a deveni bogat; a îmbogăți; a se înstări. 2) Persoană ca întruchipare a unor calități morale și intelectuale. ◊ ~ mare a) om ilustru; personalitate marcantă; b) persoană matură. (A fi) un ~ și jumătate (a fi) înzestrat cu calități (morale) excepționale. A fi din oameni a-și trage originea din oameni gospodari, cumsecade. ~ de paie om fără principii de care profită cineva, pentru a-și atinge anumite scopuri; marionetă. 3) pop. Persoană de sex masculin; bărbat. 4) Persoană de sex masculin căsătorită, luată în raport cu femeia ce i-a devenit soție; soț; bărbat. 5) Persoană de încredere. ◊ A avea ~ul său (undeva) a avea o persoană (undeva) care poate acorda un ajutor la nevoie. 6) ist. Persoană aflată într-o slujbă oficială. ◊ ~ domnesc slujbaș însărcinat cu executarea hotărârilor domnitorului. 7) Constelația boreală Hercule. [G.-D. omului] /<lat. homo

O’NEAL [ouní:l] 1. Ryan O. (n. 1941), actor american de cinema. După un succes extraordinar cu filmul „Love story”, abordează roluri de comedie sau de personaje dure, aventurieri, sportivi („Hoinarii primejdioși”, „Ce se întâmplă doctore?”, „Luna de hârtie”, „Love story pe ring”, „Patima jocului”). 2. Tatum O. (n. 1963), actriță americană de film. Fiica lui O. (1). Copil-vedetă minune, nu are mai târziu apariții la fel de ilustre („Vis de glorie”, „Obsesie”, „O femeie urmărită”). Premiul Oscar: 1973 („Luna de hârtie”).

ORĂȘANU, N[icolae] T. (1833-1890, n. Craiova), poet și publicist român. Luptător pentru unirea Principatelor, ale cărei evenimente le-a consemnat („O pagină a vieții mele sau 22, 23 și 24 ianuarie 1859”). Versuri antidinastice, pamflete și epigrame politice („Iluștrii contimporani”). A întemeiat numeroase gazete satirice. Memorialistică („Întemnițările mele politice”).

orchestrație, componentă a actului creator în muzică, răspunzătoare atât de transcrierea specifică, sonoră, timbrală*, a procesului muzical în partitura* oricărei lucrări, cât și de imaginea adecvată, de manifestarea convingătoare a tuturor parametrilor* gândirii muzicale în funcție de datele concrete fonice și expresive ale formației* instrumentale sau vocale, camerale sau orchestrale alese. Privită în general doar ca o tehnică de realizare, de redactare finală a unei elaborări simf., o., în calitate de exponentă a dimensiunii sonore în gândirea muzicală, are temeiuri mult mai profunde în mecanica actului creator, participând activ și determinant alături de celelalte coordonate ale componisticii (melodică-polif.-heterofonă-arm.-ritmică-arhitectonică) la conturarea întregului demers artistic, făcând astfel constitutiv parte din nucleul de energii imaginative ce asigură unitatea superioară a creației autentice, concepută instr., vocal, orch., și nu doar adaptată ulterior – mai mult sau mai puțin fericit – unor realități sonore. Deși astfel definită, o. apare ca fiind implicată în orice gen de creație muzicală, putându-se spune cu aceeași îndreptățire despre un trio (2) sau cvartet (2) cameral, o piesă corală (2) sau o compoziție (1) simf. că este bine (sau rău) orchestrată, în sensul atât al fuzionării, al acumulării substanței și gestualității muzicale la resursele sonore și particularitățile interpretative ale formației instr. sau vocale chemate să le materializeze, cât și al eficienței (uneori chiar al măiestriei) combinațiilor timbrale, al soluțiilor de scriitură, al punerii în pagină, noțiunea subliniază totuși aplicabilitatea ei majoră în special în acele construcții muzicale destinate asamblurilor (1, 2) orch. de variate proporții, presupunând angajarea complexă a tehnicii și artei specifice o. În înfăptuirea unor atari proiecte, o. ține seama de legi proprii dramaturgiei variabilă în raport de gen (I, 1, 2) componistic și componență instr., de perioadă istoric-stilistică, sau zonă de cultură, de personalitate creatoare etc., sprijinindu-se pe imaginația sonoră ce la rându-i își extrage argumentele din virtuțile cântecului și jocului instr.-voc., din inepuizabila alchimie timbrală, din mulțimea soluțiilor combinatorii de scriitură, de formulare individuală și de asamblu. ♦ O. are roluri diferite în creație și în practica muzicală: a) în genurile (I, 1) cameral*, simfonic*, voc.-simf., operă*, balet*, realizează configurația sonoră finală a compoziției, fixată în partitură (semnată în general de autor), singura în măsură să exprime ideile muzicale cuprinse în paginile sale, în așa fel încât referirea la un concerto grosso* de Vivaldi, un oratoriu* de Bach, o simfonie mozartiană, un balet stravinskian sau o operă wagneriană subînțelege întotdeauna partitura-mărturie unică a respectivului opus*; b) Poate fi însă îndeletnicire autonomă când își propune să modifice identitatea sonoră originară a unei lucrări muzicale, traducându-i (cu un grad variabil de rigoare, în funcție de gen) datele componistice de bază într-un limbaj timbral (în special orch.) diferit de cel imaginat inițial. În cazul categoriilor muzicale mai sus amintite (a), travaliul semnifică cu precădere valorificarea orch. a unor lucrări – de obicei pianistice – ce conțin evidente sugestii gestuale, dinamice*, cromatic-timbrale specific simf. (v. transcripție). Proiecția lor în câmpul valorilor expresive proprii unui ansamblu instr.-orch. se face însă întotdeauna cu severa respectare a semnificațiilor și chiar a literei textului muzical ales, orchestratorul adăugându-i fantezia timbrală și de scriitură ce poate duce la rezultate asemeni acelora din versiunea orch. a Suitei pianistice mussorgskiene „Tablouri dintr-o expoziție”, datorată lui Ravel. În genurile de divertisment [de la aria* sau cupletul (II) de operetă* și șlagărul de muzică ușoară*, la muzica de jazz* și la cea pop.], genuri destinate unei largi circulații, deci unor variate formule interpretative, o. este în schimb chemată să se adapteze la mereu alte formații instr. și țesături vocale, chiar elementele primare, de natură melodică, armonică, ritmică ale acestor categorii de piese muzicale reformându-le în cadrul unei mari libertăți de acțiune, de la simpla înveșmântare instr. până la prelucrarea (3) și parafraza* cu aspect de nouă creație. Este și motivul pentru care aceste tipuri de travalii, ce apelează la diferite tehnici prelucrătoare, din care o. face parte mai mult ca simplă instrumentație*, nu vor fi analizate aici. Evoluția o. în istoria culturii muzicale europ. a stat deopotrivă sub semnul marilor mutații stilistice operate în gândirea componistică cât și sub cel – tot atât de hotărâtor – al procesului de perfecționare tehnic-constructivă a instrumentalului și de constituire a familiilor timbrale, a întregului aparat orch., proces el însuși stimulat continuu de cutezanța fanteziei timbrale a compozitorilor, de tot mai spectaculoasa dramaturgie sonoră a marilor forme simf., paginile orch. reflectând un timp interdependența acestor factori. Astfel, în perioada preclasică, sobrietatea discursului muzical predominant liniar-polif. (v. și liniarism) (reclamând planuri sonore omogene și de largă respirație, optime derulării texturilor* contrapunctice) și-au aflat o exprimare ideală în formații instr. dăruite tocmai cu virtutea unității sonor-timbrale, interpretative precum orch. de coarde (de timpuriu constituită și emancipată ca ansamblu muzical complet), căreia i se puteau asocia alte familii timbrale de asemenea omogen alcătuite (grupuri de suflători de lemn sau din alamă). O. este în atare modalitate creatoare prea puțin preocupată de contrastul și relieful timbral, de jocul alert al valorilor sonore, concentrându-se însă asupra eficienței și diversității expresive ale cântului instr. în toate registrele (1) orch. animate de dialoguri și replici contrapunctice*, generatoare de mai multe ori de scriituri vecine cu virtuozitatea*. În etapa clasic-romantică, dominată de principiul componistic clădit pe idei și teme* muzicale pregnant profilate și plasate la timona acțiunilor muzicale, vizând construirea unor ambițioase arhitecturi simf., o. capătă un rol din ce în ce mai mare atât în înveșmântarea timbrală a personajelor tematice, cât și în susținerea amplelor dezbateri muzicale. Și acestea le realizează prin atente diferențieri ale planurilor sonore, prin exploatarea intensivă a resurselor interpretative ale unui corp instr. armonios alcătuit și perfecționat constructiv, prin amplificarea gestului orch. gândit în limitele generoase – din punct de vedere timbral, dinamic*, al spațiului sonor – oferite de un ansamblu simf. uneori supradimensionat. O dată cu impresionalismul*, cu deplasarea centrului de greutate al preocupărilor creatoare în sfera dialecticii discursive, proprii tematismului clasic, spre cea a plasticității muzicale, a creionărilor aluzive, a irizărilor sonore insinuate drept elemente ale unui nou limbaj componistic, o. capătă ponderea unui argument esențial. În elaborarea rafinată a partiturii, ea cheltuie cu dărnicie luxurianța cromatic-timbrală a aparatului orch. modern, reevaluat funcțional (în special în acele compartimente influențate și de practica muzicii de jazz* – instr. din alamă și de percuție*), folosind chiar surse sonore provenite din practici extraeurop. (instr. de culoare) sau din muzici europ. evoluate (ex. oboe d’amore,* clavecin*). În fine, creația sec. 20, ce poate fi privită ca o impresionantă aventură în căutarea unor noi tărâmuri ale artei sunetelor, punând cu temeritate în discuție structurile sintactice* și morfologice ale limbajului specific (așa cum erau ele concepute anterior), s-a ancorat întotdeauna temeinic în rațiunea cea mai fermă, concretă și în același timp generoasă a gândirii muzicale, realitatea sonoră, în special în aspectele ei timbrale. Concentrarea interesului în direcția explorării febrile a resurselor coloristice ale muzicii (menite uneori să suplinească inconsistența altor modalități de exprimare, în special melodică și armonică) a plasat treptat fantezia sonoră, tehnica o. în prim planul creației muzicale din ultimele decenii. Beneficiare a unei largi deschideri de orizont, datorită atât noilor tehnici de realizare și prelucrare electronică a sunetului cât și prospectării asidui a unor străvechi culturi muzicale (indiene, extrem orient., africane etc.), gândirea sonoră din zilele noastre dispune de un considerabil ascendent în travaliul componistic, de multe ori cu o reală funcție coordonatoare a întregului act imaginativ. ♦ Pe lângă aceste aspecte de ordin stilistic-istoric, o. a avut întotdeauna funcționalități și modalități deosebite de manifestare în cadrul celor două mari filoane ale creației muzicale – ce s-au conturat dintru început și au evoluat paralel de-a lungul veacurilor, cu tendințe periodice de delimitare sau fuzionare, dar mereu influențându-se reciproc. În primul rând (cuprinzând în special genuri scenice ca opera, baletul, muzica de teatru* sau de film*), muzica; fie intim asociată acțiunii dramatice, fie destinată ilustrării ideilor literare sau evoluțiilor vizuale, a permis întotdeauna o mai mare libertate de desfășurare a fanteziei sonore-timbrale decât în genurile celei de-a doua categorii (cameral, simf.), în care imperativul concentrării substanței expresive în scopul susținerii discursului muzical sever arcuit în structurile sale formale abstracte, a presupus epurarea limbajului sonor-timbrală de orice efect exterior, de orice amănunt nesemnificativ. În muzica de operă, nu numai componenta instr. a orch., dar și exploatarea ei au fost mereu mai bogată și mai nuanțată comparativ cu formațiile și scriiturile mai austere, mai reținute, propice însă desfășurării argumentației camerale sau simf. voit reduse la esențial. Așa se face că o voce de remarcabilă valoare sonor-timbrală și utilitate orch. cum este cea a trb., abil integrată chiar în partitura considerată printre primele acte de naștere ale operei, în Orfeu de Monteverdi – și încă în număr relativ mare de instr. asemenea – pentru a ilustra (la 1600!) cum nu se poate mai sugestiv tenebrele infernului, va fi multă vreme (până la finalul triumfal al Simfoniei a V-a de Beethoven) dificil de asociat narațiunii muzicale de tip simf. Haydn îl folosește curent în oratoriile* sale (adevărate drame vocal-orch.), dar niciodată în numeroasele sale simf. La fel Mozart, lăsându-l deliberat în afara captivantului său joc de idei, nu s-a putut însă lipsi de cântul grav și viril al acestui instr. În unele din operele sale (scena Comandorului din Don Giovanni rămâne un ex. edificator) sau în „Tuba mirum” din Requim. Dealtfel, același Mozart (unul din puținele cazuri fericite din istoria muzicii de firească și desăvârșită exprimare deopotrivă în operă și în genurile „pure”), în timp ce-și transcria, într-un aparat orch. de o excepțională modestie, un adevărat testament de gândire muzicală și trăire umană, în paginile ultimei triade simf. (Simfoniile nr. 39, 40, 41), în dramele sau feriile sale, se lasă cu dezinvoltură sedus de sugestiile timbrale (cu referiri curente la acțiuni scenice) ale unor instr. de excepție pe atunci ca triunghiul*, talgerele*, mandolina* sau jocul de clopoței*. Tot așa Beethoven, deși își taie monumentalele simf. într-un material muzical cu un ambitus sonor și dinamic mult amplificat față de cel al precedesorilor săi amintiți, rezervă totuși întotdeauna trp. un rol secundar (ritmic și dinamic) în susținerea tensionatelor sale demersuri orch., deși unica sa operă Fidelio, aceluiași instr. îi acordă chiar rolul unui veritabil personaj solistic într-un anumit moment al dramei. Peste timp, se regăsește aceeași dihotomie la Enescu, care în Oedip apelează (în contextul unei saturate densități orch.) chiar și la vocea senzuală a sax. (fie și numai pentru două scurte intervenții cu motivația „leit-timbrului”) sau la impresionantul efect al unui glissando* de ferăstrău* în scena morții Sfinxului; își încredintează totuși ultima destăinuire muzicală, încărcată de grele semnificații, unui ansamblu orch. de numai 12 instr. (Simfonia de cameră). Iar atunci când aceste trasee ale creației muzicale se întâlnesc fie sub pana unui compozitor de statura lui Richard Wagner, fie sub zodia programatismului*, suplețea și plasticitatea o. dramatice dobândește acea consistență și organizare superioară proprii marilor forme orch. – ca în cazul epopeilor wagneriene – sau suflul amplu al scriiturii simf. asimilează organic gesturi sonore cu capacități sugestive, descriptive, onomatopeice chiar, ca în Simfonia fantastică de Berlioz, în poemele* simf. ale lui Richard Strauss sau Listz, în Marea de Debussy, în Suita sătească și Vox maris de Enescu etc. Tot atâtea pagini ce măsoară, în fond, aria problematică a tehnicii și strădaniei artistice numită o. ♦ Teoretizarea multiplelor și complexelor aspecte de ordin practic și artistic ale o., deși sumar sau fugar abordate în unele tratate muzicale mai vechi, ca preocupare temeinic ordonată și aprofundată apare totuși abia în sec. 19, o dată cu desăvârșirea configurației instr.-sonore a amplei orch. simf. și ca o firească consecință a rolului o. în creația muzicală modernă. Dintre lucrările cu acest profil ce s-au impus pot fi menționate: Hector Berlioz, Mare tratat de o. și instrumentație (1844, completat în 1905 de Richard Strauss și Charles-Marie Widor, în special cu îmbunătățirile tehnic-constructive aduse unor instr.), François-Auguste Gevaert, Curs metodic de o. (1885), Hugo Riemann, O. (1902), Nikolai A. Rimski-Korsakov, Principii de o. (1913, trad. rom. 1959), Tehnica o. contemporane (1950, trad. rom. 1965), datorat muzicienilor it., compozitorul Alfredo Casella și dirijorul Virgilio Mortari, precum și voluminosul Tratat de o., în patru cărți, al lui Charles Koechlin (1954).

1) palát n., pl. e (ngr. paláti, d. lat. Palatium, dealu Palatin și [pin ext.] casa împăratuluĭ Aŭgúst, situată pe acest deal; it. palazzo, engl. germ. palast, rus. paláta. V. păraț). Casă mare și sumptuoasă (locuită de un suveran orĭ de un personagiŭ ilustru). Suveranu, stăpînu palatuluĭ și alte persoane care locuĭesc în palat: o revoluțiune de palat. Mare edificiŭ public: palatu universitățiĭ, palatu justițiiĭ, palatu administrativ. – Vechĭ. Azĭ. Maram. polátă, pl. e (sîrb. polata, bg. polat), palútă (ung. polota) și paleaț n., pl. ețe saŭ eațurĭ (pol. palac, d. it. palazzo). V. polată și hardughie.

PANEGIRIC ~ce n. 1) (la vechii greci și la romani) Discurs public în care se proslăveau faptele de vitejie ale strămoșilor sau se elogiau oamenii iluștri. 2) fig. Laudă exagerată; elogiu emfatic; ditiramb. /<fr. panégyrique

PANTEÓN (< fr., lat.; {s} gr. Pantheion din pan- + theos „zeu”) s. n. 1. Templu consacrat de greci și de romani tuturor zeilor. Celebru este P. lui Agrippa din Roma, construit în anii 27-25 î. Hr. pe Câmpul lui Marte. Incendiat în 80 d. Hr., a fost restaurat de mai multe ori (sub Hadrian, Antoninus Pius și Septimiu Sever). Consacrat inițial lui Jupiter, a fost apoi dedicat cultului tuturor zeilor. Papa Bonifaciu IV îl dedică Feciorei Maria în anul 609, transformându-l în biserica Santa Maria ad Martyres. Aici se găsesc rămășițele pământești ale lui Rafael, ale regelui Umberto I ș.a. A influențat considerabil arhitectura occidentală a Renașterii și neoclasicismul. ♦ Ansamblul divinităților, al zeilor unei mitologii sau ale unei religii (ex. p. grec). 2. Edificiu, biserică, considerate monumente naționale, în care sunt depuse rămășițele pământești ale oamenilor iluștri (ex. p. din Paris inițiat de arhitectul J.G. Suffot (1764), continuat de J.B. Rondelet (1789), și terminat în 1812). În 1791, Constituanta l-a menit a fi un templu, unde urmau să fie înhumate rămășițele pământești ale oamenilor celebri. Între 1806 și 1830 a funcționat ca lăcaș de cult. După 1885 (funeraliile lui V. Hugo), P. a devenit locul de înmormântare al marilor personalități franceze. Aici se găsesc mormintele lui Voltaire, Rousseau, Zola ș.a. ♦ Fig. Totalitatea oamenilor iluștri ai unei țări.

PANTEON ~uri n. 1) (în antichitatea greacă și romană) Templu consacrat tuturor zeilor. 2) Criptă monumentală închinată memoriei oamenilor iluștri ai unei națiuni. 3) fig. Ansamblu de personalități celebre dintr-o țară. [Sil. -te-on] /<fr. panthéon

PANTEON s.n. 1. Templu închinat tuturor zeilor la greci și la romani; (p. ext.) totalitatea divinităților unei mitologii sau unei religii politeiste. 2. Monument consacrat amintirii oamenilor iluștri, unde se depun rămășițele lor pămîntești; (p. ext.) totalitatea oamenilor iluștri ai unui popor, ai unei țări. [Pron. -te-on, pl. -nuri. / < fr. panthéon, lat., gr. pantheon < pas – tot, theos – zeu].

*panteón n., pl. oane (fr. panthéon, it. pánteon și panteóne, lat. pántheon, vgr. pántheon și pántheĭon, d. pân, tot, și theós, zeŭ). La vechiĭ Grecĭ și Romanĭ, templu consacrat tuturor zeilor. Totalitatea zeilor uneĭ religiunĭ. Un templu din Paris consacrat oamenilor iluștri aĭ Franciiĭ.

PANTEON s. n. 1. templu consacrat tuturor zeilor, la greci și la romani. ◊ totalitatea divinităților unei mitologii sau unei religii politeiste. 2. clădire monumentală consacrată amintirii oamenilor iluștri, unde se depun rămășițele lor pământești. ◊ (fig.) galeria oamenilor iluștri ai unui popor. (< fr. panthéon, lat. Pantheon, gr. Pantheion)

PANTEON, panteonuri, s. n. 1. (La greci și la romani) Templu consacrat cultului tuturor zeilor. 2. Monument național în care se depun rămășițele pământești ale oamenilor iluștri. ♦ Fig. Totalitatea oamenilor iluștri ai unei țări. [Pr.: -te-on] – Din fr. panthéon.

PARENTALII s.f. pl. 1. Sărbători publice la romani, care se celebrau în fiecare an în februarie în amintirea morților. 2. Celebrarea unor evenimente, amintiri familiale. 3. Comemorarea morții unui personaj ilustru. [< lat. parentalia, it. parentali].

PASTIȘĂ s. f. lucrare literară sau artistică lipsită de originalitate, în care se imită stilul, maniera de lucru a unui scriitor sau artist ilustru; imitație fără valoare. ◊ (p. ext.) parodie. (< fr. pastiche)

PASTIȘĂ s.f. Lucrare de artă care imită stilul, maniera unui scriitor sau artist ilustru; imitație fără valoare. [< fr. pastiche, cf. it. pasticcio < lat. pasta – pastă].

PATRONIMIC I. adj., s. n. (ant.) (nume) comun tuturor descendenților aceluiași strămoș (ilustru). II. s. n. patronim. (< fr. patronymique, lat. patronymicus)

perifan (-nă), adj. – Ilustru, celebru. Ngr. περιφανής (Tiktin). Sec. XVIII, înv.

PERIFAN adj. v. celebru, faimos, ilustru, mare, renumit, reputat, vestit.

perifán, -ă adj. (ngr. peri-fanís. V. dia-fan). L. V. Ilustru.

PERRAULT [Peró] 1. Claude P. (1613-1688), arhitect, medic și fizician francez. I se atribuie realizarea, în stil clasic, în colaborare cu arhitectul d’Orbay, a Colonadei Luvrului. A construit Observatorul din Paris (1667-1672). Autorul unui tratat de arhitectură; traduceri din opera lui Vitruviu. Studii de fiziologie animală („Mecanica animalelor”). 2. Charles P. (1628-1703), scriitor francez. Frate cu P. (1). Adversar al lui Boileau, s-a angajat în disputa dintre antici și moderni, devenind unul dintre teoreticienii clasicismului, considerat la vremea aceea modern („Secolul lui Ludovic cel Mare”, „Paralelă între antici și moderni”). Celebru datorită poveștilor sale pentru copii, preluate din folclor („Scufița roșie”, „Motanul încălțat”, „Cenușăreasa”, „Barbă albastră”, „Frumoasa din pădurea adormită” etc.) cuprinse în volumul „Istorisiri sau povești din trecut”. Poeme; biografii („Oameni iluștri”).

*personágiŭ n. și (ob.) -áj n., pl. e (fr. personnage, it. personaggio). Persoană ilustră: marile personagiĭ ale antichitățiĭ. Iron. Ipochimen: cine-ĭ acest ridicul personagiŭ? Persoană care figurează într’o pĭesă teatrală într’un romanț. Rol de actor. Fig. Rolu pe care-l jocĭ în lume, ocupațiunea pe care o aĭ: a face un trist personaj.

*personalitáte f. (mlat. personálitas, -átis). Caracteru de a fi personal, de a se distinge de alțiĭ: personalitatea unuĭ savant, uneĭ opere. Parțialitate, părtinire: judecătoru trebuĭe să fie lipsit de orĭ-ce personalitate. Personagiŭ, persoană ilustră: pin acea operă el a devenit o personalitate. Iron: cine-ĭ această ridiculă personalitate? Pl. Insulte, ofense, atacurĭ cu vorba: lăsațĭ personalitățile, nu facețĭ personalitățĭ!

PETRARCA, Francesco (1304-1374), poet și umanist italian. Admirator și cercetător al culturii antice, și-a scris majoritatea operelor în latină. Situat în plină efervescență renascentistă, păstrând o viziune spiritualistă asupra lumii, transferă aria de investigație din domeniul scolasticii în cel al vieții concrete. Poeme cu inspirație istorică („Africa”); eglogă cu conținut satiric („Poezie pastorală”), pagini autobiografice („Epistole latine”), texte paremiologice („Despre bărbații iluștri”, „Lucruri de memorat”), lucrări cu implicații filozofice („Despre viață și singurătate”, „Secretul”). Punctul culminant al creației sale poetice este opera de maturitate, reprezentată prin sonete („Canțonier” și „Rime”) și primul poem alegoric „Triumfurile”, scrise în italiană și închinate dragostei sale „în viață și în moarte” pentru Laura de Noves. Remarcabile prin sinceritatea emoției, armonia, fluiditatea și muzicalitatea versurilor, printr-un remarcabil joc de antiteze și hiperbole și printr-o mare virtuozitate formală, ele inaugurează un celebru curent liric, cunoscut sub numele de petrarchism, care a avut o mare influență asupra dezvoltării poeziei europene.

PILDUI vb. v. exemplifica, ilustra, imita.

A PILDUI ~iesc tranz. 1) A supune unei pedepse (spre a fi de învățătură pentru alții). 2) rar A ilustra prin pilde; a exemplifica. /pildă + suf. ~ui

PILDUI, pilduiesc, vb. IV. (Înv.) 1. Refl. A lua model, exemplu de la cineva sau ceva; a trage o învățătură. ♦ Tranz. A învăța sau a îndruma pe cineva prin exemple. 2. Tranz. A aplica cuiva o pedeapsă severă (care să servească drept pildă și altora). 3. Tranz. A exemplifica, a ilustra. – Pildă + suf. -ui.

PLEIÁDĂ (< fr.) s. f. 1. Grup de persoane ilustre (de obicei în număr de șapte) cu aceleași preocupări, idei etc. Prima p. era formată din șapte poeți tragici greci care au contribuit la înflorirea poeziei în perioada elenistică, sub Ptolemeu II Philadelphos: Lycophron din Chalcis, Alexandru Etolianul, Philiscos din Corcyra, Homer din Bizanț, Sosithenes din Alexandria, Sosiphanes din Syracusa și Æentides sau Dionysiades din Tars. V. Pleiada. 2. (Rar) Ansamblul izotopilor aceluiași element chimic.

PLEIADĂ s.f. 1. (la pl.) Grup de stele din constelația Taurului. 2. (la sg.) Numele unui grup de șapte poeți greci din Alexandria și al unui grup de poeți francezi din sec. XVI. ♦ Grup de șapte; (p. ext.) grup de mai mulți oameni iluștri. 3. Ansamblul izotopilor unui element. ♦ (Chim.) Grup de elemente chimice care au proprietăți asemănătoare. [Pron. ple-ia-. / < fr. pléiade, lat. Pleiades, cf. gr. pleias – constelație de șapte stele].

PLEIADĂ s. f. 1. grup de șapte poeți greci din Alexandria; grup de poeți francezi dominat de Ronsard. ◊ grup de oameni iluștri cu aceleași concepții, preocupări etc. ◊ mulțime, totalitate. 2. ansamblul izotopilor unui element. ◊ grup de elemente chimice cu proprietăți asemănătoare. (< fr. pléiade, lat. Pleiades)

PLINIU CEL BĂTRÂN (Caius Plinius Secundus) (23-79), istoric, filolog și literat roman. Considerat unul dintre cei mai iluștri savanți ai Antichității. A scris un tratat despre oratorie („Cei ce învață”) și o lucrare în opt părți: „Despre incertitudinile limbajului”. Cea mai importantă operă a sa, „Istoria naturală”, concepută ca o enciclopedie, este o adevărată sinteză a cunoștințelor epocii (geografie, zoologie, botanică, mineralogie, farmacologie). A murit în timpul erupției Vezuviului, care a îngropat orașele Pompei și Herculaneum.

podvódnic și povódnic și (azĭ) podhódnic, pothódnic și (ob.) pohódnic, -ă adj. (rus. podvódnaĭa lóšadĭ, pol. powodny kon, cal pohodnic, powodnik, conductoru unuĭ cal pohodnic; sîrb. povodnik, pană de căpăstru; vsl. povodinŭ, pohodnic, d. voditi, a conduce, compus cu prep. pod-și po-. V. podvod). Est. Legat alăturea fără să tragă saŭ să fie călărit (la mînă): cal pohodnic, ĭapă pohodnică. Subst. Cal de călărie ținut de un servitor la dispozițiunea unuĭ vizitator ilustru (cum se obișnuĭa odinioară).

*polític, -ă adj. (vgr. politikós, d. pólis, oraș). Relativ la guvernarea uneĭ țărĭ, la stat: instituțiunĭ, chestiunĭ politice. Care se amestecă în afacerile statuluĭ: om politic. Fig. Fin, șiret, diplomat: fiĭ politic! Drepturĭ politice, dreptu de a fi funcționar public, de a vota p. parlament ș. a. Economia politică, știința care tratează despre bogăția publică și arta de a o administra. S. m. Om politic: Alexandru Lahovarĭ a fost un ilustru politic. S. f., pl. ĭ. Arta de a guverna statu: politica conservatoare disprețuĭește plebea venală; politica internă și externă. Afacerile statului politica îĭ pasiona pe toțĭ. Fig. Agilitate, fineță în purtare: puțină politică e necesară pentru a ajunge maĭ sus. A face politică, a te amesteca orĭ a te interesa de afacerile statuluĭ (Vechĭ [d. rus. politika], „politeță, ceremonial, etichetă”). Adv. Din punct de vedere politic. În mod politic.

POLLOCK [pálæk], Jackson (Paul) (1912-1956), pictor american. Lucrări abstracte, animate de un expresionism violent, în care renunță la tehnica tradițională a folosirii pensulei și a culorilor de ulei, pictând prin metoda proprie „dripping” (picturi pe pânză întinsă pe sol). Creații originale, influențate de arta amerindiană și de suprarealiști („Numărul 20”, „Lupoaica”, „Stâlpi albaștri”, „Cărări meandrate”, „Gardianul secretului”, „Ritmul toamnei”, „Lumina albă”). Unul dintre cei mai iluștri artiști ai școlii americane de după 1945.

3) port, a purtá v. tr. (lat. pŏrtare, it. portare, pv. sp. pg. portar, fr. porter. – Poartă, să poarte. V. com-, ex-, im-, ra-, su- și trans-port). Duc susținînd: a purta o greutate în spinare, a purta steagu în mînă. Îs îmbrăcat cu, am pe mine: a purta suman. Am cu mine, duc: el poartă toțĭ baniĭ cu el. Fig. Duc, susțin, întreprind: Ștefan cel Mare a purtat zecĭ de războaĭe. Duc, susțin, sufer: el duce greu caseĭ. V. refl. Am atitudine: acest elev se poartă bine, el se purta aspru cu inferioriĭ, poartă-te bine. A fi purtat v. pasiv. A fi ținut pe corp, vorbind de îmbrăcăminte, arme, decorațiunĭ: fracu se poartă la solemnitățĭ, sabia se poartă la stînga, el poartă căcĭula pe-o ureche. A fi la modă: această haĭnă se purta pe la 1848. A purta bine o haĭnă, a n’o uza curînd. A purta răŭ o haĭnă, a o uza prea curînd. A purta arme, a fi armat. A purta arma saŭ armele, a fi militar. A purta grijă saŭ de grijă cuĭva, a îngriji de el, a-ĭ procura cele necesare. A purta grija cuĭva, a fi îngrijorat, a fi neliniștit din cauza luĭ ca să nu i se întîmple ceva răŭ. A purta pe cineva cu vorba, a-l tot amîna neîmplinindu-țĭ promisiunea. A purta vorba saŭ vorbele, a bîrfi, a flecări, a face intrigĭ. A purta pe cineva în gură, a-l defăĭma. A purta pe cineva pe palme, a-l menaja foarte mult. A purta cuĭva Sîmbetele, a pîndi ocaziunea de a-l ucide saŭ cel puțin de a-ĭ face răŭ (Sîmbăta e ziŭa morților și a pomenilor). A purta pe cineva de la moară la rîșniță, a-l purta de la Ana la Caĭfa, de colo colo ca să-l șicanezĭ. A purta un nume strălucit, a fi dintr’o familie ilustră.

POST-MORTEM adv., adj. invar. (În legătură cu distincțiile acordate unor oameni iluștri) După moarte. – Loc. lat.

1) *públic, -ă adj. (lat. públicus, din *populicus, *poplicus, d. pópulus, popor. V. popor). Al poporuluĭ întreg: interes public. Comun, p. toată lumea: local public, grădină publică. Al statuluĭ: funcționar public. Știut de toțĭ: zvon public. Care se face de față cu toțĭ orĭ la care are drept’să asiste toțĭ: vînzare publică, ședință publică. Dreptu public, dreptu care studiază constituțiunea și drepturile statelor. Ministeru public, magistrațiĭ care anchetează în numele statuluĭ (procuroru). Vĭața publică, vĭața politică. S. n. Poporu în general, maĭ ales partea instruită saŭ de care e vorba: negustoru trebuĭe să știe gustu publiculuĭ. Lume, oamenĭ, oameniĭ dintr’o adunare oare-care: publicu dintr’un teatru, dintr’o grădină, de la o paradă. Marele public, tot publicu instruit: a ajunge ilustru în marele public. În public, înaintea tuturor, în fața lumiĭ: a vorbi în public. Adv. În mod public, publicamente, în public: a declara public.

QUEIRÓS, José Maria de EÇA de [ésə de keiroș] (1845-1900), romancier portughez. Novator al romanului portughez prin viziunea realistă, măiestria stilistică, simplificarea sintaxei și crearea unui limbaj metaforic. Romanele sale alcătuiesc o vastă frescă a societății portugheze, împletind, cu o fantezie încărcată de lirism, notele satirice cu cele naturaliste. Evocări ale ambianței ecleziastice provinciale („Crima părintelui Amaro”, „Vărul Basilio”, „Familia Maya” – capodopera sa) sau ale obiceiurilor patriarhale („Ilustra casă Ramires”, „Orașul și munții”).

QUINTANA [kintána], Manuel José (1772-1857), scriitor și critic literar spaniol. A participat la războiul împotriva ocupației franceze (1808-1814). Format sub influența spiritului umanist al sec. 18, a fost încununat în 1855 ca poet al națiunii. Ode dedicate patriei și libertății inspirate din evenimente istorice și politice trăite („Bătălia de la Trafalgar”, „Către Spania după Revoluția din Martie”) în versuri neoclasice, de cadență oratorică. Tragedii („Ducele de Viseo”), proză („Vieți de spanioli iluștri”). Autor al unei arte poetice în versuri („Regulile dramei”). Studii literare („Despre poezia castiliană în sec. XVIII-lea”).

A SE REMARCA mă remarc intranz. (mai ales despre persoane sau despre manifestările lor) A se distinge prin anumite trăsături; a se evidenția; a se afirma; a se impune; a decela; a se ilustra; a se distinge; a bria; a străluci. /<fr. remarquer

REMARCA vb. 1. v. observa. 2. v. constata. 3. v. semnala. 4. v. cunoaște. 5. a se deosebi, a se distinge, a se evidenția, a se ilustra, a se singulariza, (înv.) a se însemna, a se semnala, a se vesti. (Prin ce s-a ~ interpretarea lui?) 6. v. afirma.

RENUMIT, -Ă adj. Cu renume; vestit, celebru, ilustru. [După fr. renommé].

*renumít, -ă adj. (re- și numit, după fr. renommé). Celebru, ilustru: un savant renumit, (și ironic) un bețiv renumit.

RENUMIT, -Ă adj. cu renume; celebru, vestit, ilustru. (după fr. renommé)

RENUMIT, -Ă, renumiți, -te, adj. Cu renume; celebru, vestit, faimos, strălucit, ilustru. – Din fr. renommé (după nume).

REPREZENTA vb. 1. v. înfățișa. 2. a arăta, a înfățișa, a reda. (Ce ~ acest tablou?) 3. v. ilustra. 4. v. simboliza. 5. a simboliza, (înv.) a semna. (Inorogul ~ moartea.) 6. a întruchipa, a simboliza, (înv.) a închipa. (Ce ~ acest semn?) 7. v. personifica. 8. a înfățișa, v. reflecta. (Un roman care ~ realitatea.) 9. v. marca. 10. v. constitui. 11. v. reda. 12. v. imagina. 13. a (se) juca, a (se) prezenta, (înv. și pop.) a (se) da, (înv.) a (se) parastisi. (Ce se ~ astă-seară la teatru?)

retorică muzicală. Știință generatoare de tratate importante în Renaștere* și baroc*, reprezintă o latură esențială a compoziției din aceste epoci, mai ales prin sistemul figurilor retorice. Redescoperirea lucrării lui Quintilian, Institutio oratoria (1416) va conduce spre constituirea unei r.m. În sec. al 16-lea, ce va prelua modele din oratoria antică (îndeosebi Cicero, De oratore). De la retorica ant. lat., tehnică având un caracter pragmatic (de persuasiune oratorială a auditoriului), sec. ce succed vot pierde treptat acest pragmatism, păstrând doar noțiunile de alcătuire a unui „discurs frumos”. Așadar, din componentele necesare ale discursului: inventio, dispositio, elocutio, pronuntiatio, memoria, rămâne, în cele din urmă, elocutio – ca artă a stilului, iar ultimele „Retorici” din sec. 18-19 reprezintă aproape doar o enumerare a figurilor. Nu este întâmplător faptul că, dacă retorica dispare din sistemul de învățământ (fusese una din disciplinele Quadrivium*-ului, dar spiritul veacului romantic, opus în mod manifest regulilor și clasificărilor, o va exclude), o nouă știință va apărea, cumva „înlocuind-o”: stilistica literară, consacrată de la sfârșitul sec. al 19-lea, începutul sec. 20 (deși noțiunea de stil e mult mai veche) drept moștenitoarea directă a retoricii literare. În muzică, perioada de culminație a teoretizărilor și aplicațiilor componistice retorice – barocul – pare a fi urmată de o totală dispariție a interesului față de acestea, pentru ca doar exegeze ale secolului al 20-lea să redescopere creația bachiană (de pildă) și tratate ale epocii contemporane lui Bach din perspectiva retoricii și a teoriei afectelor. Începând cu sfârșitul veacului al 15-lea, noua atitudine a creatorului față de muzica legată de un text (sacru, mai rar profan) transformă compoziția* muzicală într-o știință bazată pe relația cuvânt-sunet. Influențele umanismului vor determina, pe parcursul deceniilor ulterioare, apropierea muzicii de retorică prin „imitazione delle parole”, fapt inevitabil într-o creație ce are drept scop relevarea semnificației cuvântului cântat. În scrierile epocii, „stile espressivo” desemnează acea manieră de subliniere expresiv-muzicală a textului, reproducerea sonoră a afectului. Alți teoreticieni, în surprinderea rupturii stilistice din jurul lui 1600, vor configura teoria afectelor – atât de caracteristică muzicii baroce – ca ipostază retorică, așadar cu accentul pus pe compoziția și interpretarea muzicală ca mijloace de persuasiune a auditoriului. Bunăoară, în opoziția de tip „prima prattica/seconda prattica” (Monteverdi), cea de-a a doua categorie subliniază afectul; Giulio Caccini (Le nuove musiche, 1601), descrie stilul modern prin „cantare con affetto”. Autori importanți de tratate dezvăluie o teorie elevată a stilului în sec. al 17-lea, de la Christoph Bernhard (care, în Tractatus compositionis augmentatus, cca. 1660, distinge între „stilul gravis” sau „antiquus”, ilustrat de Palestrina, și stilul „luxurians” sau „modernus”, și anume fraza liberă, inclusiv din muzica instrumentală, cu retorica și teoria afectelor ca expresie a pasiunilor umane) la Athanasius Kircher (care, în Musurgia universalis, 1650, include de asemenea o secțiune intitulată Musorgia rhetorica, spre a desăvârși analogia muzică-retorică prin vitalitatea conceptelor retorice: compozitorul baroc trebuie să inventeze ideea ca bază potrivită a unei compoziții, echivalentă cu o construcție, o dezvoltare conform discursului retoric). De altfel, tratatele muzicale ale barocului consideră compoziția drept o artă în primul rând retorică, oferind adevărate compendii de figuri muzicale analoge cu cele din oratoria antică. Bunăoară, Joachim Burmeister propune primul un fundament sistematic pentru „musica poetica” (în trei tratate: 1599, 1601, 1606, dintre care ultimul intitulat chiar Musica poetica), Johannes Lippius (Synopsis musices, 1612), consideră retorica o bază structurală a unei compoziții, iar Johannes Nucius (Musices Practicae, 1613) analizează diverși maeștri renascentiști (de la Dunstable la Lassus) drept exponenți ai unei noi tradiții muzicale retoric-expresive. Ceea ce poate rezulta din această enumerare este interesul crescând pentru analogia muzică-retorică (mai cu seamă exegeza germ.) ce va cunoaște un climax în sec. 17-18, pătrunzând în multiple niveluri ale gândirii muzicale – stil*, formă*, expresie*, practică interpretativă (v. interpretare). Iată o exemplificare a migrării conceptelor dintr-un domeniu într-altul, în alcătuirea unui plan de compoziție pe temeiul retoricii: Johann Mattheson (Der volkommene Capellmeister, 1739) propune generarea unei lucrări după regulile de „inventio” (invenția ideii), „dispositio” (aranjarea ideii în în părțile discursului muzical), „decoratio” sau „elaboratio” sau „elocutio” (elaborarea ideii), „pronuntiatio” (performanța producerii discursului). Aici, cea mai importantă etapă, „dispositio”, conține la rându-i „exordium” (introducerea), „narratio” (relatarea faptelor), „divisio” sau „propositio” (prevedrea punctelor principale, în avantajul compozitorului), „confirmatio” (dovada afirmativă), „confutatio” (combaterea contra-argumentelor), „peroratio” sau „conclusio” (concluzia), toate nefiind altceva decât tehnici de rutină ale procesului componistic. Se stabilește așadar o teorie a compoziției, o sintaxă, o gramatică a textului, nu doar a frazei (realizată concret prin figuri*), ce urmărește componente ale retoricii clasice. Desigur, „pronuntiatio”, ca și „memoria” țin îndeosebi de un alt proces creator, acela al interpretării muzicale, fără de care, desigur, compoziția nu poate prinde viață propriu-zisă. Alte numeroase exemple de teoretizări importante, însă, pot ilustra idealul baroc de fuziune a muzicii cu principii retorice (de la Mersenne la Heinichen), ca trăsătură distinctivă a raționalismului specific epocii, dar și a unității stilistice bazate pe abstracțiunile emoționale numite afecte (v. afectelor, teoria). Scopul retoricii fiind încă din antic. acela de a reda pasiuni umane, ea va fi adecvată reprezentării afectelor, ceea ce apărea ca o necesitate compozitorilor baroci din spațiul germ. cu precădere. Aceiași exegeți citați – Mattheson, Kircher ș.a. – vor preamări exprimarea afectelor în creație, și nu doar în cea cu text, ci și în aceea instrumentală, spre a transmite auditoriului stări emoționale conform mesajului muzical. Compozitorul planifică așadar conținutul afectiv al lucrării – își direcționează semantica lucrării, în termeni moderni – toți parametrii* sonori (tonalități, armonii, ritmuri, forme, timbruri) fiind interpretați afectiv. Chiar dacă pune astfel accentul pe sentiment, demersul său va fi totuși mult diferit de cel al creatorului romantic, bazat pe spontaneitate emoțională, pe o altfel de ideologie ce respinge raționalismul (fără a-l putea evita însă, în ultimă instanță). Trebuie subliniat faptul că apelul la figurile retorice (componente ale unui adevărat vocabular muzical) pentru întruchiparea afectului muzical nu este suficient în a asigura valoarea unei muzici, care poate rămâne un simplu compendiu de figuri, fără a se înscrie în rândul capodoperelor. Oricum, pentru cercetătorul sec. 20, obișnuit mai degrabă cu o reprezentare sintactică a muzicii renascentiste și baroce, reinstaurarea interesului pentru interpretarea exactă a acesteia, în termenii autentici ce se vehiculau în acele perioade, înseamnă obligația de a-și reformula perspectiva.

REVESTIT adj. v. celebru, faimos, ilustru, mare, renumit, reputat, vestit.

SAIGYŌ (pseud. lui Satō Norikiyo; numele religios En’i) (1118-1190), călugăr budist și poet al genului waka. S-a născut într-o familie de samurai, a devenit bonz la 22 de ani; ulterior a înființat un cerc de poezie. Culegerea sa de poezii („Sankashū”), atinge noi culmi în literatura niponă. Opiniile despre poezie se păstrează în „Convorbirile și mărturiile lui Saigyō”. Rol unic în literatura japoneză, comparabil cu cel pe care-l ocupă ilustrul poet Bashō.

SAXONIA² (germ. Sachsen), denumirea unei reg. istorice și a unei formațiuni statale care de-a lungul timpului a acoperit realități istorice diferite. Nucleul statului S. l-a constituit amrca Meissen, întemeiată pe un terit. situat pe cursul mijlociu al fl. Elba, cucerit de franci de la slavii sorbi (sec. 10) și care în 1089 a intrat în stăpânirea familiei saxone de Wettin prin Henric de Ellenburg, conte de Wettin, numit markgraf (1089-1103) de împăratul german Henric IV. În 1247 (definitiv în 1264), Henric III cel Ilustru, markgraf (1221-1288) a primit la moartea unchiului său Henric Raspe, ultimul landgraf al Thuringiei, ca moștenire, Thuringia și comitatul palatin de Saxonia (situat în partea de S a Ducatului saxonilor, care, din 1180, aparținea Thuringiei). Din 1423, ca răsplată pentru participarea la luptele împotriva husiților, Frederic I cel Viteaz, markgraf de Meissen (ca Frederic IV, din 1407), a primit Saxonia-Wittenberg (o parte din Ducatul saxonilor), împreună cu titlul de principe-elector (6 ian. 1423). Din această epocă, pentru stăpânirile familiei de Wettin a început să fie folosită denumirea de S., Electoratul de S. sau S. Superioară (spre a o deosebi de reg. din N, locuită din Antic. de saxoni, numită S. Inferioară). Prin înțelegerea de la Leipzig (26 aug. 1485), Ernst și Albrecht, fiii și succesorii principelui-elector Frederic II cel Blând de Wettin (1428-1464), au hotărât să-și împartă moștenirea: Ernst a păstrat partea de N a S. (S.-Wittenberg), o mare parte din Thuringia, precum și titlul de principe-elector, întemeind linia Ernestină a familiei de Wettin, cu reședința în orașul Wittenberg, în timp ce Albrecht a primit markgrafiatul Meissen, părți din ținutul Osterland (situate în jurul Leipzigului), precum și N Thuringiei, având titlul de duce, întemeind linia Albertină a familiei de Wettin, cu reședința în orașul Dresda. Orașul Wittenberg a avut un rol important în introducerea Reformei în Germania, aici desfășurându-și activitatea Martin Luther și Philipp Melanchthon, iar principele-elector Johann cel Ferm (1525-1532), îmbrățișează luteranismul în 1528, făcând din principatul său un bastion al noii confesiuni. Un succesor lipsit de noroc, principele-elector Johann Frederic I cel Mărinimos (1532-1547), alăturându-se celorlalți principi luterani din „Uniunea de la Schmalkalden”, a luptat împotriva împăratului Carol V, dar a fost înfrânt și luat prizonier în lupta de la Mühlberg (24 apr. 1547); mare parte din stăpânirile sale au au revenit vărului primar – Mauriciu, duce aparținând liniei Albertine, aflat în tabăra Habsburgilor catolici, care a reușit în acest fel să supună autorității sale aproape toate stăpânirile saxone, dobândind și titlul de principe-elector (24 febr. 1548). Participând la Războiul de 30 de Ani, principele-elector Johann Georg I (1611-1656), a primit din partea împăratului Ferdinand II de Habsburg Lusatia (Lausitz) Superioară și Inferioară, precum și o parte din terit. stăpânite de Magdeburg. Mai târziu, Frederic August I cel Puternic, principe-elector (1694-1733), a fost ales rege al Poloniei (ca August II, 1697-1706 și 1709-1733), întemeind Dinastia Saxonă în Regatul Poloniei (1697-1763). În cursul sec. 18, S. a participat la majoritatea războaielor de pe continent: în timpul Războiului de 7 Ani (1756-1763) s-a aflat în luptă cu Regatul Prusiei, suferind o serie de înfrângeri, fiind obligată la plata unor importante despăgubiri și cunoscând regimul de ocupație militară (1756) a oștilor regelui Frederic II cel Mare. În 1792-1796 S., sub cârmuirea principelui-elector Frederic August III cel Drept (1763-1827), a participat, alături de coaliția a IV-a, împreună cu Prusia, împotriva lui Napoleon I Bonaparte, dar după înfrângerea armatei prusace în luptele de la Jena și Auerstädt (14 oct. 1806), trecea de partea învingătorului de la care primește titlul de rege (11 dec. 1806) și intră în Confederația Rinului, aflată sub protectoratul lui Napoleon I. În 1807 i s-a acordat titlul de arhiduce al Marelui Ducat al Varșoviei. Regatul S., cu capitala la Dresda, a participat, ca aliat al Franței, la Războaiele napoleoniene până la lupta de la Leipzig (16-19 oct. 1813), când trupele saxone au trecut de partea coaliției antifranceze, iar Frederic August a fost luat prizonier; între 1813 și 1815, Regatul S. s-a aflat sub administrație rusească și apoi prusacă. Congresul de Pace de la Viena a hotărât (la 8 iun. 1815) ca mai mult de jumătate din terit. Regatului S. (așa-numita S. prusacă, de c. 20.000 km²) să intre în stăpânirea Prusiei, Regatul S. păstrând un terit. de c. 15.000 km². În oct. 1866, Regatul S. a intrat în Confederația Germană de Nord, aflată sub egida Prusiei, iar din 18 ian. 1871 în Imp. German; ultimul rege al S. a fost Frederic August III (1904-1918); la 10 nov. 1918 s-a proclamat Republica saxonă de la Dresda, iar la 11 aug. 1919, prin Constituția de la Weimar, S. a intrat în componența Germaniei, ca land (1920-1945). În 1945, după capitularea Germaniei naziste, S. s-a aflat în zona sovietică de ocupație, iar din 1949 a făcut parte din Republica Democrată Germană; prin legea din iul. 1952, pe terit. s-au constituit districtele Leipzig, Karl-Marx-Stadt și Dresda. După reunificarea Germaniei (3 oct. 1990), a fost reînființat landul S., având aproximativ același terit. cu cel dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial.

scriitor-diplomat s. m. ◊ „Inaugurăm cu acest număr rubrica «Scriitori-diplomați», care își propune să înfățișeze în câteva trăsături pe cei mai iluștri și mai interesanți scriitori din toate timpurile care au avut de îndeplinit misiuni diplomatice sau au fost diplomați de carieră.” L. 30 VI 66 p. 24 (din scriitor + diplomat)

SEMNALA vb. v. deosebi, distinge, evidenția, ilustra, remarca, semnaliza, singulariza.

SEMNIFICA vb. 1. a închipui, a înfățișa, a reprezenta, a simboliza. (Aceste romburi ~...) 2. a însemna, a simboliza, a spune, (înv.) a semna. (Această poreclă nu ~ nimic.) 3. a fi, a însemna. (Ce ~ când visezi un porumbel?) 4. a ilustra, a însemna, a marca, a reprezenta. (Acest roman ~ o dată importantă în literatură.)

SIMANDICOS adj. v. ales, aristocrat, aristocratic, bun, considerabil, distins, ilustru, înalt, mare, nobil, ridicat.

SIMANDICOS, -OASĂ, simandicoși, -oase, adj. 1. (Despre oameni; astăzi fam. și adesea peior.) De vază¹, distins, respectabil, ilustru, important. ♦ (Despre atitudini ale oamenilor, p. ext. despre lucruri) Care corespunde gusturilor alese, care satisface pretenții rafinate, deosebite. 2. (Înv.; despre sume, cantități etc.) Considerabil, mare, important. – Din ngr. simandikós.

SLĂVIT adj. v. ales, aristocrat, aristocratic, bun, distins, glorios, ilustru, înalt, mare, mărit, nobil.

străluci (-cesc, -it), vb. – A luci puternic, a sclipi, a scînteia. De la luci, cu pref. stră- (Pușcariu 988) sau dintr-un der. lat. de la lūcēre (*tralūcῑre, după Candrea-Dens., 1011; cf. REW 5136), cf. bell. straluce, rovign. stralusir, engad. stral’üzir, calabr. straluciri. – Der. străluc, s. m. (insectă, Cerambyx moschatus), deverbal; strălucit, adj. (ilustru, splendid); strălucitor, adj. (splendid, lucitor).

strălucind, -ă, adj. (înv.) 1. care strălucește, care produce o lumină vie; strălucitor, lucitor, sclipitor. 2. care denotă eleganță deosebită, lux; care trezește admirație; bogat, fastuos, grandios, luxos, splendid, magnific. 3. care se face recunoscut, cunoscut, prin fapte excepționale; celebru, ilustru, mare, renumit, reputat, strălucit.

STRĂLUCIT adj. v. celebru, faimos, ilustru, mare, renumit, reputat, vestit.

STRĂLUCITOR adj. v. celebru, faimos, ilustru, mare, renumit, reputat, vestit.

Țuțea, Petre (1901-1991), ilustru gânditor creștin român, n. la Boteni, jud. Muscel, dintr-o familie de preoți. Orfan de tată, ajunge copil de trupă, urmează liceul la Câmpulung și Cluj și Univ. „Humboldt” din Berlin. A funcționat ca director general în Ministerul Economiei în timpul guvernării lui Antonescu. Aruncat în închisoare de regimul comunist, execută întâi cinci ani (1948-1953), apoi opt ani dintr-o condamnare de 18 ani muncă silnică în închisorile din București, Jilava, Ocnele Mari și Aiud, neîncetând să propovăduiască valorile spirituale creștine și iubirea pentru neamul românesc. Demersul său intelectual a fost întru totul integrat ortodoxiei. A lucrat în ultimii ani la o antropologie creștină, concepută în șașe părți (I. Cartea întrebărilor, II. Sistemele, III. Stilurile, IV. Matematica, V. Fizica, știința științelor naturii, și VI. Dogmele), în curs de apariție. Dintre Operele sale au apărut postum, în 1992, Între Dumnezeu și neamul meu, Bătrânețea și alte scrieri filozofice și Mircea Eliade.

UNIVERSAL, -Ă, universali, -e, adj. 1. Care aparține Universului, privitor la Univers; care se extinde asupra întregii lumi, care cuprinde tot ce există și este comun tuturor; care se referă la toate ființele sau lucrurile luate în considerație într-un caz dat; general, obștesc. ◊ (Adverbial) Universal valabil. ◊ (Substantivat, n.) Există o unitate dialectică între universal și particular. ◊ (Log.) Judecată universală = judecată care afirmă (sau neagă) un predicat în legătură cu totalitatea sferei subiectului. (Jur.) Legatar universal = moștenitor unic al unei averi disponibile. ♦ Mondial. 2. Care se bucură de o mare faimă; vestit, ilustru, celebru. 3. Care posedă cunoștințe din toate domeniile, care are o cultură generală vastă. 4. (Despre unelte, instrumente, aparate) Care poate fi folosit la mai multe operații, bun pentru mai multe situații. ♦ (Substantivat, n.) Mandrină de strung. – Din fr. universel, lat. universalis.

urechist, -ă adj. (formație glumeață) (Care critică, recenzează) După ureche, superficial ◊ „Din păcate, creatorul și scriitorul tânăr substituie din ce în ce mai mult lectura crâncenă și învățarea modelelor ilustre cu informația superficială, cu metoda urechistă. Nu se citesc romane, se citesc fragmente. Nu se citesc cărți, se citesc articole despre cărți.” Sc. 20 II 74 p. 5. ◊ „Criticul are independență de spirit, pe când recenzentul «urechist», remorcat, de regulă, la un grup, apreciază opera în funcție de criterii exterioare literaturii.” Luc. 1 VI 74 p. 7 (din ureche + -ist)

VAJNIC, -Ă, vajnici, -ce, adj. 1. Energic, viguros, puternic; aprig, dârz; grozav, cumplit. 2. Important, grav, serios; (rar, despre oameni) de seamă; marcant, ilustru. – Din rus. vajnâi, ucr. vajnyi.

VESTI vb. v. deosebi, difuza, distinge, duce, evidenția, ilustra, împrăștia, înscăuna, întinde, întrona, învesti, lăți, numi, proclama, propaga, pune, răspândi, remarca, singulariza, transmite, unge.