ALLEMANDĂ, allemande, s. f. Vechi dans de origine populară germană, la început cu caracter vesel, vioi, ulterior, moderat, grav, în doi timpi; melodie după care se execută acest dans. – Din fr. allemande.

BADINERIE, badinerii, s. f. (Muz.) Piesă vioaie cu caracter glumeț (din suitele franceze și germane din secolul al XVIII-lea). – Din fr. badinerie.

GERMAN, -Ă, germani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Denumire generală dată unor popoare indo-europene care au locuit, în antichitate, în centrul, vestul și nordul Europei; (și la sg.) persoană aparținând unuia dintre aceste popoare. 2. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Germaniei sau este originară de acolo. 3. Adj. Care aparține Germaniei sau germanilor (1, 2), privitor la Germania sau la germani; nemțesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba germană. – Din lat. Germanus.

GERMANIC, -Ă, germanici, -ce, adj. Care aparține sau care este caracteristic germanilor și popoarelor înrudite cu germanii, privitor la germani și la popoarele înrudite cu ei. ◊ Limbi germanice = grup de limbi indo-europene vorbite în centrul și în nordul Europei, extinse cu vremea și în alte regiuni. Popoare germanice = denumire a unor triburi vechi din care se trag germanii, englezii, scandinavii etc. Filologie germanică = studiul limbilor și al literaturilor germanice. – Din fr. germanique, lat. germanicus.

GERMANISM, germanisme, s. n. Cuvânt, construcție etc. specifice limbii germane, împrumutate de o altă limbă fără să fie asimilate de aceasta. – Din fr. germanisme.

GERMANIZA, germanizez, vb. I. Tranz. și refl. A face să adopte sau a adopta limba, obiceiurile etc. germane. – Din fr. germaniser.

GERMANOFIL, -Ă, germanofili, -e, adj., s. m. și f. (Persoană) care aprobă, admiră, iubește tot ceea ce este german, ce vine de la germani. – Din fr. germanophile.

GERMANOFOB, -Ă, germanofobi, -e, adj., s. m. și f. (Persoană) care dezaprobă, urăște tot ce este german, ce vine de la germani. – Din fr. germanophobe.

GHIBELIN, ghibelini, s. m. (În sec. XII-XV) Membru al unei grupări politice din Italia, care sprijinea pe împărații germani în lupta acestora împotriva puterii papale și a guelfilor. – Din it. ghibellino. Cf. fr. gibelin.

GRAF¹, grafi, s. m. (Rar) Conte (german). – Din germ. Graf.

GROFOAIE, grofoaie, s. f. (Reg.; de obicei depr.) Mare latifundiară maghiară sau germană^[1] (având titlul de contesă); soție de grof. – Grof + suf. -oaie.

GUELF, guelfi, s. m. (În sec. XII-XV) Membru al unei grupări politice din Italia, care sprijinea pe papi împotriva împăraților germani și a ghibelinilor. – Din it. guelfo, fr. guelfe.

HUSITISM s. n. Mișcare religioasă și social-politică, fundată la începutul sec. XV de Jan Hus, îndreptată împotriva papalității și feudalilor germani. – Din fr. hussitisme.

IDIȘ s. n. Idiom german al cărui vocabular s-a îmbogățit în cursul evoluției cu alte elemente (ebraice, romanice, slave), vorbit de unele populații evreiești. ◊ (Adjectival, înv.) Limba idiș. – Din fr. yiddish, germ. jüdisch.

IUNCHER, iuncheri, s. m. 1. (În vechea terminologie a unor armate) Elev al unei școli militare; cadet. 2. Mare proprietar de pământ provenit din nobilimea militară germană. [Var.: iuncăr s. m.] – Din rus. ĩunker, germ. Junker.

IUNCHERIME s. f. Clasa marilor proprietari de pământ germani, care provenea din nobilimea militară. – Iuncher + suf. -ime.

KAIZER¹, kaizeri, s. m. Denumire dată împăraților „Sfântului imperiu roman de națiune germană” și apoi împăraților Germaniei; persoană care purta acest titlu. [Scris și: kaiser. – Pr.: kaizăr] – Din germ. Kaiser.

MINNESINGER s. m. Cântăreț medieval german, autor și interpret de minnesang. [Pr.: minezingăr, var. (după alte surse) minesenger, minnesänger] – Cuv. germ.

MARGRAF, margrafi, s. m. Titlu purtat în evul mediu de unii principi germani, ale căror principate erau (sau fuseseră cândva) mărci³; persoană care avea acest titlu. [Var.: marcgraf s. m.] – Din germ. Markgraf, fr. margrave.

FRANC⁴, -Ă, franci, -ce, s. m. pl., adj. 1. S. m. pl. Uniune de triburi din grupul germanilor apuseni, care trăiau în sec. III pe cursul inferior și mijlociu al Rinului și care, în sec. V, au cucerit aproape toată Galia și au creat statul franc. 2. Adj. Care aparține francilor⁴ (1), privitor la franci⁴ (1). – Din fr. franc.

NAZIST, -Ă, naziști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține nazismului, privitor la nazism. 2. S. m. și f. Adept al nazismului, membru al Partidului Național-Socialist German creat de Hitler. – Din nazism.

SAS¹, sași, s. m. Persoană care face parte din populația germană colonizată, între sec. XII și XIII, în unele părți ale Transilvaniei. – Cf. magh. szász.

PANGERMANISM s. n. Doctrină politică preconizând unirea tuturor populațiilor de origine germană într-un singur stat. – Din fr. pangermanisme.

PANZER, panzere, s. n. Tanc german din cel de-al doilea război mondial. [Pr.: -țer] – Din germ. Panzer.

ARIAN², -Ă, arieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Denumire mai veche dată popoarelor indo-europene; denumire actuală pentru popoarele indo-iraniene; (și la sg.) persoană care aparține unuia dintre aceste popoare. ♦ Termen folosit de rasiști spre a denumi populațiile albe în general și pe strămoșii germanilor în special. 2. Adj. Care aparține arienilor² (1), privitor la arieni². [Pr.: -ri-an] – Din fr. aryen.

PFENIG, pfenigi, s. m. Unitate monetară divizionară germană, reprezentând a suta parte dintr-o marcă. – Din germ. Pfennig.

PFUND, pfunzi, s. m. 1. (Înv. și pop.) Unitate de măsură a greutății, egală cu circa 0,5 kg sau (reg.) cu 0,25 kg; livră. 2. Veche unitate monetară germană. [Pl. și: (n.) pfunduri. – Var.: fund, funt, (reg.) punt s. m.] – Din germ. Pfund.

ȘVAB², -Ă, șvabi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Nume generic dat coloniștilor germani, francezi, italieni, spanioli și bulgari așezați succesiv în unele regiuni din Banat și Transilvania, prin sec. XVIII; persoană care face parte dintre urmașii acestor coloniști. 2. Adj. Care aparține șvabilor² (1), privitor la șvabi². – Din germ. Schwabe.

ȘVĂBOAICĂ, șvăboaice, s. f. Femeie care face parte din populația compusă mai ales din germani, colonizați în mod succesiv în Banat și în Transilvania prin sec. XVIII. – Șvab² + suf. -oaică.

ONDINĂ, ondine, s. f. Personaj din basmele și legendele germane sau scandinave, închipuit ca o fată frumoasă, seducătoare, care trăiește în apă. – Din fr. ondine.

FELDVEBĂL, feldvebăli, s. m. Plutonier în armata germană. [Acc. și: feldvebăl] – Din germ. Feldwebel.

ZOLLVEREIN s. n. Denumirea germană a „uniunii vamale”, care a precedat unitatea politică. [Pron. țolferain] (din germ. Zollverein)

WEISMANNISM s. n. Teorie în biologie care postulează separarea organismului în două părți distincte: germenul, substanța ereditară, localizată în celulele sexuale, și soma, corpul, inert din punct de vedere genetic, afirmând independența absolută a germenului față de soma. [Pr. vais-] (din engl. weismannism, după August Weismann (1834-1914), biolog german)

LANDGRAF, landgrafi, s. m. Titlu dat unui principe german în evul mediu. – Din fr. landgrave.

LANDLER, landlere, s. n. Dans național german și austriac, asemănător cu valsul lent; melodie după care se execută acest dans. [Pr.: lendlăr] – Din germ. Ländler.

LUTERANISM s. n. Doctrină a protestantismului german, întemeiată în sec. XVI de Martin Luther, care consideră esențială pentru mântuire credința și nu cultul religios, pe care l-a simplificat. – Din fr. luthéranisme.

LONGOBARD, -Ă, longobarzi, -de, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Triburi migratoare ale germanilor răsăriteni, care au locuit în antichitate în bazinul inferior al fluviilor Elba și Dunăre, iar în sec. VI s-au stabilit în nordul și în centrul Italiei; (și la sg.) persoană care aparținea acestor triburi. 2. Adj. Care aparține longobarzilor (1), privitor la longobarzi. – Din lat. Longobardus, it. longobardo.

MEISTERSÄNGER, meistersängeri, s. m. Trubadur medieval german. [Pr.: maistărzengăr] – Din germ. Meistersänger.

NEAMȚ, nemți, s. m. (Pop.) German sau austriac. ◊ Expr. (Fam.) A lua (sau a fura) luleaua neamțului = a se îmbăta. – Din sl. nĕmĩcĩ.

NEMȚESC, -EASCĂ, nemțești, adj., s. f. 1. Adj. Care aparține poporului german, privitor la poporul german. ◊ Expr. (Glumeț) Cald nemțesc = frig. ♦ (Rar; substantivat, f.) Limba germană. 2. Adj. (Despre îmbrăcăminte) Care este făcut după moda occidentală; p. ext. (pop.) orășenesc. 3. S. f. art. (Reg.) Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. – Neamț + suf. -esc.

NEMȚEȘTE adv. 1. Ca nemții, în felul nemților; în limba germană. ♦ (Substantivat) Limba germană. 2. (În legătură cu verbul „a se îmbrăca”) După moda occidentală; p. ext. (pop.) orășenește. – Neamț + suf. -ește.

NEMȚI, nemțesc, vb. IV. Refl. (Rar) 1. A se asimila cu populația de limbă germană, a adopta modul de viață nemțesc; p. ext. a se occidentaliza. 2. A adopta moda vestimentară occidentală; a se îmbrăca orășenește. – Din neamț.

NEMȚIE s. f. 1. (Reg.; în construcții prepoziționale) Limba germană. 2. (Rar) Nemțime. – Neamț + suf. -ie.

NEMȚOAICĂ, nemțoaice, s. f. Femeie care face parte din populația de bază a Germaniei sau este originară de acolo; germană. – Neamț + suf. -oaică.

ELECTOR, -OARE, electori, -oare, subst. 1. S. m. și f. Persoană care are mandat din partea unui grup de oameni să aleagă prin vot pe cineva. ♦ (Înv.) Persoană care reușea să obțină un mare număr de voturi pentru partidul său. 2. S. m. (În Imperiul Romano-German) Principe sau arhiepiscop făcând parte din colegiul care îl alegea pe împărat. – Din fr. électeur, lat. elector.

DOM, domuri, s. n. 1. Catedrală impunătoare, biserică principală în unele orașe italiene, germane etc.; p. ext. clădire monumentală; p. restr. acoperiș care îmbracă la exterior o cupolă a unei clădiri monumentale. 2. Recipient de oțel montat la partea superioară a corpului unei căldări orizontale de aburi. 3. Structură geologică în formă de boltă largă, circulară sau eliptică. [Var.: (înv., 1) domă s. f.] – Din fr. dôme. Cf. it. duomo, germ. Dom.

TEUTON, -Ă, teutoni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte dintr-un ordin monaho-cavaleresc german. 2. Adj. Care aparține teutonilor (1), privitor la teutoni; p. gener. (depr.) german, nemțesc; teutonic. [Pr.: te-u-] – Din fr. teuton.

TUDESC, -Ă, tudești, adj. (Înv.) German. – Din fr. tudesque.

REICHSTAG s. n. Denumire dată Parlamentului german între 1867 și 1945. [Pr.: raihstag] – Cuv. germ.

COMANDATURĂ, comandaturi, s. f. Comandament al trupelor germane de ocupație. – Din germ. Kommandatur.

SAXON, -Ă, saxoni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte din populația de bază a vechii Saxonii sau care era originară de acolo; (la m. pl.) uniune de triburi germane care locuia în vechea Saxonie. 2. Adj. Care aparține vechii Saxonii sau Saxonilor (1), privitor la Saxonia sau la saxoni, originar din Saxonia. – Din fr. saxon.

SINGSPIEL s. n. Operă germană de tip popular în care muzica alternează cu episoadele vorbite. [Pr.: zing-șpil] – Cuv. germ.

FILOZOF s. 1. cugetător, gânditor, (înv.) cugetăreț. (Un mare ~ german.) 2. v. înțelept.

GERMAN s., adj. 1. s. neamț. 2. adj. germanic, nemțesc, (înv.) tudesc. (Populație ~.)

GERMANĂ s. v. germancă.

GERMANCĂ s. germană, nemțoaică.

GERMANIC adj. v. german.

MARCĂ s. (IST.) (înv.) marchionat. (O ~ germană medievală de frontieră.)

NEAMȚ s. v. german.

NEMȚESC adj. 1. v. german. 2. orășenesc. (Îmbrăcat cu haine ~.)

TUDESC adj. v. german, germanic, nemțesc.

german s. m., adj. m., pl. germani; f. sg. germană, g.-d. art. germanei, pl. germane

germană (limba) s. f., g.-d. art. germanei

vest-german adj. m. german

GERMAN¹ ~ă (~i, ~e) Care aparține Germaniei sau populației ei; din Germania; nemțesc. /<lat. Germanus

GERMAN² ~ă (~i, ~e) m. și f. 1) Persoană care făcea parte din unul dintre popoarele indo-europene (goții, vandalii, saxonii etc.) ce au locuit în antichitate în centrul, vestul și nordul Europei. 2) Persoană care face parte din populația de bază a Germaniei (și a Austriei) sau este originară din Germania (sau din Austria); neamț. /<lat. Germanus

GERMANĂ f. mai ales art. Limba germanilor. /<lat. Germanus

GERMANIC ~că (~ci, ~ce) Care aparține germanilor sau popoarelor înrudite cu germanii; propriu acestor popoare. * Limbi ~ce grup de limbi indo-europene vorbite de o serie de popoare din centrul și din nordul Europei. Popoare ~ce familie de popoare cuprinzând vechile triburi din care își au originea germanii, englezii, scandinavii etc. Filologie ~că filologie care are drept obiect de studiu limbile, literaturile și culturile popoarelor germanice. /<fr. germanique, lat. germanicus

GERMANISM ~e n. Împrumut din limba germană. /<fr. germanisme.

A GERMANIZA ~ez tranz. A face să se germanizeze. /german + suf. ~iza

A SE GERMANIZA mă ~ez intranz. A adopta limba, cultura și obiceiurile germanilor; a deveni asemănător cu germanii. /german + suf. ~iza

GERMANOFIL ~ă (~i, ~e) și substantival (în opoziție cu germanofob) (despre persoane) Care iubește tot ce este german. /<fr. germanophile

GERMANOFOB ~ă (~i, ~e) și substantival (în opoziție cu germanofil) (despre persoane) Care urăște tot ce este german. /<fr. germanophobe

GOT goți m. 1) la pl. Popor migrator, ramură a vechilor germani, care în sec. III s-a stabilit și pe teritoriul dintre Carpați și Don. 2) Persoană care făcea parte din acest popor. /<lat. Gothus, fr. Goth

HUSITISM n. (în secolul XV) Mișcare religioasă social-politică inițiată de Jan Hus și îndreptată contra feudalilor germani și abuzurilor bisericii catolice. /<fr. hussitisme

IDIȘ n. Idiom german (cu elemente ebraice, slave și romanice) vorbit de unele populații evreiești. /<germ. jüdisch

KAIZER¹ [pr.:kaizăr] ~i m. ist. 1) Împărat german. 2) Persoană care purta acest titlu. /< germ. Kaiser^[1]

LUTERANISM n. Doctrină a protestantismului german întemeiată de Martin Luther, care pune accentul pe credință și nu pe cultul religios, pe care l-a simplificat. /<fr. luthéranisme

NEAMȚ nemți m. pop. Persoană care face parte din populația de bază a Germaniei sau este originară din Germania; german. /<sl. nĕmici

NEMȚEȘTE adv. 1) În felul nemților; cum obișnuiesc nemții; ca nemții. 2) În limba germană. A vorbi ~. /neamț + suf. ~ește

NEMȚOAICĂ ~ce f. Femeie care face parte din populația de bază a Germaniei sau este originară din Germania; germană. /neamț + suf. ~oaică

PFENIG ~gi m. Monedă divizionară germană egală cu a suta parte dintr-o marcă. /<germ. Pfennig

ȘTAIER ~e n. mai ales art. 1) Dans de origine germană. 2) Melodie după care se execută acest dans. [Sil. șta-ier] /<germ. Steier[walzer]

ȘVAB² ~i m. Persoană care face parte din coloniștii germani, francezi, italieni și spanioli așezați în secolul al XVIII-lea în unele regiuni din Banat și din Transilvania. /<germ. Schwabe

ȘVĂBOAICĂ ~ce f. Femeie care face parte din coloniștii germani, francezi, italieni și spanioli așezați în secolul al XVIII-lea în unele regiuni din Banat și din Transilvania. /șvab + suf. ~oaică

TEUTON ~ă (~i, ~e) și substantival 1) Care aparține sau este caracteristic pentru unul dintre triburile germanice din antichitate. 2) depr. Care aparține germanilor; de origine germană; nemțesc; german. [Sil. te-u-] /<fr. teuton

WEHRMACHT [pr.: vermaht] n. Denumire pentru armata imperială germană. /Cuv. germ.

ALLEMANDĂ s.f. Vechi dans german, cu caracter vesel, vioi; melodia acestui dans. [Scris și alemandă. / < fr. allemande].

AULIC s.n. Tribunal suprem în vechiul imperiu german. [Pron. a-u-. / < lat. aulicus].

AUTOGENEZĂ s.f. (Biol.) Teorie, susținută de naturalistul german Haeckel, care rezolvă unilateral problema dezvoltării în natura vie, absolutizînd acțiunea factorilor interni ereditari și negînd cu totul acțiunea mediului ambiant. [< fr. autogénèse, cf. gr. autogenesis < gr. autos – însuși, genesis – naștere].

BAEDEKER s.n. (Rar) Ghid al unui oraș sau al unei țări, alcătuit pentru uzul turiștilor. [Pron. bedecher. / < Baedeker – editor și scriitor german care a alcătuit o colecție de asemenea ghiduri].

BIEDERMEIER adj., s.n. Stil Biedermeier = stil de mobilier caracterizat prin forme simple, suprafețe netede, lemn curbat, cu aspect general greoi, exprimînd gustul pentru confort și pentru viața intimă de familie. [Pron. bi-der-ma-ier. / < Biedermeier – personaj, întruchipare a filistinului burghez, din poemele scriitorului german Eichrodt].

BUNDESRAT s.n. 1. (Ist.) Adunare legislativă în Imperiul german. ♦ Consiliu federal. 2. Reuniune a membrilor puterii executive în Elveția. [< germ. Bundesrat].

BUNTSANDSTEIN s.n. (Geol.) Triasicul inferior de facies german. [Pron. -sand-ștain. / < germ. Bundstandstein < bunt – vărgat, Sandstein – gresie].

CALAMBUR s.n. Joc de cuvinte întemeiat pe echivoc sau pe asemănarea ca formă a unor cuvinte deosebite ca sens; parahreză. [Pl. -ruri. / < fr. calembour, cf. Kalemberg – ambasador german la Paris care stîlcea cuvintele franțuzești].

DIESEL s.n. Motor diesel = motor cu ardere internă la care combustibilul, injectat în cilindru, se aprinde din cauza temperaturii realizate prin comprimare; locomotivă diesel electrică = locomotivă electrică a cărei sursă de energie este furnizată de un generator de curent pus în funcțiune de un motor diesel. [Pron. di-zel, pl. -le, -luri. / < Diesel – inventator german].

EINSTEINIU s.n. Element transuranic sintetic. [Pron. ain-ștai-niu. / < germ. Einsteinium, cf. Einstein – fizician german].

INTROPATIE s.f. Concept în estetica germană din primele decenii ale sec. XX, care desemnează proiectarea, transpunerea noastră simpatetică în obiectele exterioare. [< fr. intropathie].

ENERGETISM s.n. Concepție idealistă de la sfîrșitul sec. XIX, formulată de chimistul și filozoful german W. Ostwald, care rupe mișcarea și energia de materie și interpretează toate fenomenele ca manifestări ale unei energii fundamentale, substanța lumii, lipsită de bază materială. [< fr. énergétisme].

ENGLER s.n. (Tehn.) Unitate de măsură a viscozității uleiurilor minerale. [< fr., it., engl. engler, cf. K. Engler – chimist german].

ARPAGÍC s.n. 1. Ceapă mică, obținută din sămânță și care, răsădită, dă ceapa mare (Allium cepa). 2. Ceapă perenă pitică (Allium schoenoprasum), foarte prolifică, cu aspect de tufă deasă, de la care se utilizează doar frunzele subțiri, tubulare, cu gust de usturoi, întrucât nu face bulb; este specifică bucătăriei franceze și germane, fiind utilizată ca verdeață; pop. cepșoară, ceapă măruntă, ceapă cu foi subțiri, hajme, arpagică, ai de ciorbă, ai tufos; denumiri adaptate în comerț: civetă (< fr. civette), cibulet (< fr. ciboulette).

CAVIÁR s.n. 1. Icre negre de sturioni, conservate sărate, comercializate în trei categorii de calitate: beluga caviar = icre de morun, cu boabele cele mai mari, de culoare cenușie-neagră; caviar ossetra = icre cu boabe mai mici, maronii, foarte delicate; caviar sevruga = icre cu boabe foarte mici, de culoare gri-pal. 2. Caviar german sau danez = icre obișnuite, mari, rotunde, prelevate de la lump (Cyclopterus lumpus), pește-lanternă din mările nordice, colorate artificial în negru sau roșu, presate și sărate, folosite ca surogat de caviar sau icre de Manciuria, fiind mult mai ieftine. 3. Caviar alb sau bottarga = icre de chefal sau de ton, prelevate în membrană, sărate, uscate și presate, foarte apreciate în țările mediteraneene.

FENOMENOLOGIE s.f. Studiu descriptiv al unui ansamblu de fenomene, astfel cum se manifestă ele în timp și spațiu. ♦ Termen în filozofia lui Hegel care denumește teoria despre dezvoltarea conștiinței umane, înțeleasă ca formă a autodezvoltării „spiritului absolut”. ♦ Curent filozofic idealist contemporan, întemeiat de gînditorul german Edmund Husserl (1859-1938), care reduce „obiectul” la „fenomen”, considerat ca esență de ordin spiritual și ca dat ultim și nemijlocit al conștiinței, independent de existența obiectivă și de experiența senzorială. [Gen. -iei. / < fr. phénoménologie].

NAP, napi, s.m. Plantă erbacee a cărei rădăcină cărnoasă de culoare albă sau rozalie, de formă rotundă sau lunguiață, este comestibilă (Brassica rapa, var. napus); este utilizată ca o legumă, având gust de gulie, mai ales în bucătăria franceză și cea germană (aici numită weiße Rübe = sfeclă albă). În țările scandinave și în SUA este preferat napul galben (Brassica napobrassica), un hibrid dintre nap și varză, cât o sfeclă mare, cu pulpa de culoare oranj, având gust pronunțat de varză (germ. Kohlrübe = sfeclă-varză), comercializat sub denumirea scandinavă rutabaga.

FRACTUR s.n. (Poligr.) Literă germană cu caracter gotic. [< germ. Fraktur].

REVENT s.m. Plantă erbacee cu frunze mari, lucioase, ale cărei tije groase, roșcate și suculente, sunt comestibile (Rheum rhaponticum); se folosesc, mai ales în bucătăria germană (curățate de coaja exterioară, tăiate bucăți) pentru prepararea de compot, sos dulce-acrișor, dulceață și prăjituri; var. rubarbă (din fr. rhubarbe); pop. rabarbă, rabarbară (din germ. Rhabarber)

TURTĂ-DULCE s.f. 1. Prăjitură din aluat crescut (cu praf de copt sau altă substanță chimică) făcut din făină, miere și diverse mirodenii (scorțisoară, nucsoară, cuișoare, anason, chiar și piper), uns cu sirop gros și copt la cuptor; fiecare țară are specialități proprii, preparate mai ales de Crăciun, numite foarte sugestiv: fr. pain dépice, it. pane di spezie = „pâine cu mirodenii”, germ. Pefferkuchen = „prăjitură piperată”. 2. Produse comerciale realizate din turtă dulce, sub formă de diverse figurine (steluțe, inimioare, mos Crăciun etc.), inițial vândute la târgurile germane de Crăciun, exportate acum în toată lumea.

GAUSS s.m. Unitate de măsură a inducției magnetice în sistemul C.G.S. electromagnetic, egală cu a mia parte din unitatea de inducție magnetică în sistemul M.K.S. [Pron. gaus. / < fr. gauss, cf. Gauss – matematician și fizician german].

GERMANIZA vb. I. tr. A face să devină german. ♦ A impune o administrație germană. [< fr. germaniser].

GERMANOFILIE s.f. Simpatie pentru tot ceea ce este german; germanomanie. [< fr. germanophilie].

GERMANOFOBIE s.f. Ură față de germani și de ceea ce este de proveniență germană. [Gen. -iei. / < fr. germanophobie].

GERMANOMANIE s.f. (Rar) Germanofilie. [< german(o)- + manie].

GHIBELINI s.m.pl. Partizani ai unei fracțiuni politice a nobilimii florentine, care la începutul sec. XIII au susținut candidatura lui Frederic al II-lea la tronul Imperiului german. ♦ Partizani italieni ai împăraților germani în lupta dintre biserică și statele italiene după sec. XII. [Sg. ghibelin < it. ghibellino].

HAHNIUM s.n. (Chim.) Element artificial transuranic, obținut dintr-un izotop al californiului. [Pron. -ni-um, var. hahniu. / < fr., it., engl. hahnium, cf. O. Hahn – fizician german].

HEGELIANISM s.n. Sistem filozofic idealist-obiectiv creat de G.W.F. Hegel, potrivit căruia principiul fundamental, activ, al lumii îl constituie „spiritul absolut”, o rațiune universală independentă de subiectul uman, pe care o consideră substanța și demiurgul realului și care se autodezvoltă în virtutea contradicțiilor sale interne. [Pron. -ghe-li-a-. / cf. fr. hégélianisme < Hegel – filozof german].

HERTZ s.m. (Fiz.) Unitate de măsură pentru frecvență, egală cu frecvența unei mișcări periodice a cărei perioadă este de o secundă; ciclu (4). [Pl. -tzi, scris și herț. / < fr. hertz, cf. Hertz – fizician german].

IMELMAN s.n. Figură acrobatică aeriană, constînd dintr-o jumătate de luping urmată de un semitonou. [< germ. Immelmann, fr. immelmann, cf. Immelmann – ofițer aviator german].

BONNÉZ, -Ă, bonnézi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care locuiește în Bonn (fosta capitală a Republicii Federale Germane) sau care este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține de Bonn sau locuitorilor săi, privitor la Bonn sau locuitorii săi. (Bonn (n. pr.) + suf. -ez)

KAIZER s.m. (Ist.) Denumire dată împăraților germani (mai ales în cel de-al doilea Reich). [< germ. Kaiser, cf. lat. Caesar].^[1]

KANTISM s.n. Kantianism. ♦ Tendință de a se inspira din doctrina lui Kant. [Cf. fr. kantisme, it. kantismo < Kant – unul dintre întemeietorii idealismului clasic german].

KEUPER s.n. (Geol.) Etaj superior al triasicului de facies german. // adj. Care aparține acestui etaj. [< germ. Keuper].

KIESERIT s.n. Sulfat hidratat natural de magneziu. [< fr. kiesérite, germ. Kieserit, cf. D. G. Kieser – naturalist german].

LAMBERT s.m. (Fiz.) Unitate de măsură pentru luminanță, egală cu radiația unei surse de lumină care emite un flux luminos de un lumen pentru fiecare cm² din suprafața ei. [< fr. lambert, cf. Lambert – fizician german].

LÄNDLER s.n. Dans german și austriac cu mișcare vioaie, dar nu repede; muzica acestui dans. [Pron. len-dler. / < germ. Ländler].

LANDTAG s.n. 1. (În evul mediu) Adunarea reprezentanților pe stări în principatele germane. 2. (În Germania pînă în 1934 și în Austro-Ungaria) Organul reprezentativ al puterii. 3. (În R. F. Germania și Austria) Organul legislativ suprem al landurilor; dietă. 4. Parlamentul în Liechtenstein. [< germ. Landtag].

LANSCHENET s.m. Infanterist german mercenar din timpul războaielor religioase purtate în sec. XV-XVI. [< fr. lansquenet, cf. germ. Landsknecht].

LASSALLEANISM s.n. Curent oportunist în mișcarea muncitorească din Germania, care, admițînd posibilitatea transformării pașnice a capitalismului în socialism cu ajutorul unor cooperative sprijinite de statul burghez, propovăduia înlocuirea luptei revoluționare prin lupta pentru vot universal și prin activitatea parlamentară pașnică. [< germ. Lassalleanismus, cf. Lassalle – socialist german].

MACH s.m. (Fiz.) Unitate de măsură pentru viteză, utilizată în aerodinamică și în tehnica rachetelor, egală cu 340 m/s. ◊ Numărul lui Mach = raport între viteza unui corp într-un fluid și viteza sunetului în același fluid. [Pron. mah. / < fr., it. mach, germ. Mach, cf. E. Mach – fizician german].

MACHISARD s.m. Membru al unei formații de partizani din Franța în timpul războiului și al ocupației germane dintre 1940 și 1944. [< fr. maquisard].

MARGRAF s.m. Titlu dat principilor feudali germani care conduceau o marcă³; persoană care avea acest titlu. [Var. margrav s.m. / < germ. Markgraf, cf. fr. margrave].

MESMERISM s.n. Teoria magnetismului animal, fundată de Mesmer. ♦ Metodă terapeutică bazată pe această teorie. [< fr. mesmérisme, cf. Mesmer, medic german].

MINESANG s.n. Poezie lirică de curte germană din evul mediu după modelul folclorului german și sub influența trubadurilor provensali. [Pron. -zang, scris și minnesang. / < germ. Minnesang – cîntec de dragoste].

MINESENGER s.m. Nume dat trubadurilor germani din sec. XII-XIV. [Pron. -zen-gher, scris și minnesänger. Var. (după alte surse) minnesinger. / < germ. Minnesänger].

MOLL s.n. (Muz.) Denumire dată în sistemul de notație muzicală germană modului minor. [< germ. Moll].

NAZAREENI s.m. pl. 1. Denumire dată de evrei primilor creștini. 2. Adepți ai unei secte de fanatici creștini din Ungaria din sec. XIX. 3. Grup de pictori germani instalați la Roma la începutul sec. XIX, care se inspirau din idealismul naiv al primitivilor italieni. [Pron. -re-eni, sg. nazareean. / < fr. nazaréens].

NAZIFASCISM s.n. Uniune între nazismul german și fascismul italian, intervenită în ultima parte a celui de-al doilea război mondial. [Cf. it. nazifascismo].

NAZISM s.n. Doctrină politică a fascismului german fondată de Hitler, profund antiumană, care, susținînd superioritatea rasei ariene, al cărei reprezentant „pur” ar fi poporul german, încerca să justifice violența, rasismul, genocidul, războaiele de cotropire; național-socialism. V. fascism. [< fr. nazisme, germ. Nazismus].

NAZIST, -Ă adj. Referitor la nazism. // s.m. și f. Adept al nazismului sau membru al Partidului național-socialist german. [< fr. naziste, cf. abrevierea Nazi < Nationalsozialismus].

NEOGRAMATIC, -Ă adj. Referitor la principiile și la metodele școlii neogramatice. ◊ Școală neogramatică = curent apărut în a doua jumătate a sec. XIX, fundat de lingviștii germani Osthoff și Brugmann, care pune accent pe cercetarea limbilor vii și pe legile fonetice, dar care nu s-a putut ridica la conceperea limbii ca un fenomen social. // s.m. Adept al acestei școli. [După germ. Junggrammatiker, fr. néo-gramairien, it. neogrammatico].

NIETZSCHEANISM s.n. Filozofia lui Nietzsche, care proclamă idealul unei morale extrem individualiste, aristocratice și intelectualiste, în care „supraomul” trebuie să suprime mila, altruismul și obligațiile sociale și politice, valoarea supremă fiind desfășurarea „voinței de putere”. [Pron. ni-ce-a-, var. nietzscheism s.n. / cf. fr. nietzschéisme < Nietzsche – filozof german].

NIX, -Ă s.m. și f. (Mit.; la vechii germani) Geniu sau nimfă a apelor. [Pl. nicși, nixe. / < fr. nix, nixe].

PANZER s.n. (Germanism) Blindat; unitate de blindate germane din al doilea război mondial. ◊ Panzer division = unitate mecanizată blindată a armatei germane. [Pron. pan-țer. / < germ. Panzer – armură].

PSITACISM s.n. 1. Denumire dată de filozoful german Leibniz teoriei nominalismului. 2. Boală constînd în repetarea mașinală a cuvintelor. 3. Imitație aidoma, maimuțăreală. [< fr. psittacisme, cf. gr. psittakos – papagal].

ROENTGEN s.m. Unitate electrostatică de radiație. // s.n. Aparat cu care se produc raze X. [Pron. rönt-ghen, scris și röntgen. / < fr. röntgen, cf. W. C. Röntgen – fizician german].

RUNE s.f. pl. Caractere grafice folosite de vechii germani și scandinavi. [Cf. germ. Runen, fr. runes < scand. runar].

SAXONIAN s.n. (Geol.) Etaj al permianului mediu de facies continental din vestul Europei. // adj. Care aparține acestui etaj. [Pron. -ni-an, pl. -ieni, -iene. / < fr. saxonien, cf. Saxonia – vechi stat german din nordul Germaniei].

SCHOPENHAUERISM s.n. Filozofia lui Schopenhauer, care afirmă că esența lumii este voința universală, oarbă și irațională și exclude existența legilor dezvoltării naturii și societății și implicit posibilitatea cunoașterii științifice, iar în artă propagă un estetism mizantrop, culminînd prin proclamarea idealului mistic al „nirvanei”. [< Schopenhauer – filozof idealist german + -ism].

STUKA s.n. Tip de bombardier german în picaj, folosit în cel de-al doilea război mondial. [Pl. -as. / < germ., fr., engl. stuka < germ. Stu(rz) Ka(mpfflugzeug) – avion de luptă în picaj].

TEUTONIC, -Ă adj. Ordin teutonic = ordin de cavaleri-călugări întemeiat de cruciații germani în Palestina (1128), dispărut în sec. XVI. ♦ Teuton. [< fr. teutonique].

VOLAPUK s.n. Limbă artificială formată din elemente de vocabular din limbile germanice, mai ales din limba engleză, și cu flexiune gramaticală foarte arbitrară, creată în 1879 de pastorul german Johann Schleyer. [< fr. volapük, germ. Volapük, cf. engl. world – univers, speak – a vorbi].

WEBER s.m. Unitate de flux magnetic, egală cu fluxul care, străbătînd circuitul unei singure spire, produce în acea spiră o forță electromotoare de un volt. [Pron. ve-ber. / < fr. weber, cf. W. E. Weber – fizician german].

WOLFFIANISM s.n. Concepție eclectică-idealistă, aparținînd lui Christian Wolff. [Cf. Wolff – filozof idealist german, discipol al lui Leibniz].

ZINNIE s.f. Plantă erbacee originară din Mexic, cu flori frumoase și cu un colorit variat; (pop.) cîrciumărese. [< fr., it. zinnia, germ. Zinnie, cf. J. G. Zinn – botanist german].

ZOLLVEREIN s.n. Denumirea germană a „uniunii vamale”, care a precedat unitatea politică. [Pron. țol-fe-rain. / < germ. Zollverein].

WEISMANNISM s.n. Teorie în biologie care postulează separarea organismului în două părți distincte; germenul, substanța ereditară, localizată în celulele sexuale, și soma, corpul, inert din punct de vedere genetic, afirmînd independența absolută a germenului față de soma. [Pron. vais-. / < engl. weismannism, cf. August Weissmann – biolog german].

WAGNERIAN, -Ă adj. Referitor la muzica lui Wagner; care aparține lui Wagner. [Pron. -ri-an, pl. -ieni, -iene. / < fr. wagnérien, cf. Richard Wagner – compozitor german].

comandatură s. f. comandament (al trupelor germane de ocupație). (< germ. Kommandatur)

flaimuc s. m. Om prost, neghiob, nerod. – Origine necunoscută. Cuvîntul a fost popularizat de Alecsandri, prin intermediul unui personaj numit Flaimuc (Șeineanu, Semasiol., 172). Numele poate veni de la vreo comedie germană din vremea aceea; în compunerea lui s-ar putea recunoaște germ. frei mucken „a bîrfi neîngrădit”. Nu este posibilă interpretarea lui Scriban, care pleacă de la germ. verflucher „blestemat” (cf. Iordan, BF, VII, 261). – [3418]

AGFACOLOR adj.invar. Procedeu agfacolor = procedeu de fotografiere sau de cinematografiere a unei imagini colorate prin suprapunerea a trei straturi fotosensibile la culorile fundamentale. [< Agfacolor – nume comercial german].

BAZEDOV s.n. (Med.) Boală cauzată de hipersecreția tiroidei, manifestată prin bulbucarea ochilor, stare de nervozitate și palpitații; boala lui Basedow. [< Basedow – medic german].

BERNSTEINISM s.n. Curent revizionist reformist antimarxist în social-democrația internațională, apărut la sfîrșitul sec XIX și începutul sec. XX în Germania, care propaga revizuirea în spirit idealist a tezelor fundamentale ale socialismului științific, ale filozofiei și ale economiei politice marxiste. V. revizionism, reformism. [Pron. -ștai-. / cf. Bernstein – conducător al social-democrației reformiste germane].

BRAUNIT s.n. Oxid natural de mangan. [Pron. bra-u-. / < fr. braunite, cf. A. Braun – naturalist german].

COMANDATURĂ s.f. Comandament (al trupelor germane de ocupație). [Pl. -ri. / < germ. Kommandatur].

CRENEL s.n. 1. Deschizătură practicată într-un zid de apărare, care permite tragerea cu arma stînd la adăpost de loviturile inamicului. 2. Ornament la partea superioară a unui dulap, în special în goticul german, care imită crenelurile (1) unei fortificații. [Pl. -luri, -le. / cf. fr. créneau].

DUCE s.m. 1. Conducător militar de trib la vechii germani. 2. Nobil feudal care stăpînea un ducat. ♦ Titlu de noblețe superior marchizului și inferior prințului; persoană avînd acest titlu. / < lat. dux, ducis, cf. it. duca, fr. duc].

FELDVEBĂL s.m. Plutonier în armata germană. [< germ. Feldwebel].

GERMANISM s.n. Cuvînt, expresie luată din limba germană; fel de exprimare propriu limbii germane. [Cf. fr. germanisme].

GERMANOFIL, -Ă adj., s.m. și f. Iubitor, admirator al germanilor și al modului lor de viață; filogerman. [< fr. germanophile].

GERMANOFOB, -Ă adj., s.m. și f. (Cel) care urăște pe germani și ceea ce provine de la ei. [< fr. germaniphobe].

GRAF s.m. Conte german. [< germ. Graf].

HUSITISM s.n. Doctrină religioasă creștină, întemeiată la începutul sec. XV de Jan Hus, care se ridică împotriva papalității și a feudalilor germani. [< fr. hussitisme].

neamț, nemți, s.m. (pop.) 1. german sau austriac. 2. străin (din apus). 3. persoană îmbrăcată în haine orășenești. 4. (art.) numele unui dans popular și melodia după care se execută acest dans.

nemțesc, -ească, adj., s.m. și f. (pop.) 1. (adj.) german, austriac. 2. (s.f. art.) limba germană. 3. (adj.; despre obiecte) fabricat de germani sau austrieci. 4. (adj.; despre îmbrăcăminte) făcut după moda occidentală; orășenesc. 5. (s.f. art.; reg.) nume unui dans popular german; melodia după care se cântă; neamțul, nemțișorul. 6. (s.m.; înv.) monedă austriacă în valoare de 40 creițari, care a circulat și în Ardeal.

nemțișor, nemțișori, s.m. (pop.) 1. (la sg. art.) numele unui dans popular german și melodia după care se cântă; nemțeasca. 2. (la pl.) plante erbacee cu flori albastre, roz și albe care au calități medicinale. 3. (la pl.) ciuperci comestibile; urechiușe.

nemțit, -ă, adj. (pop.) care s-a asimilat cu populația de limbă germană; care a primit forme sau caractere nemțești.

IUNCHER s.m. 1. (În trecut în unele armate) Elev al unei școli militare; cadet. 2. Membru al clasei moșierilor germani. [< rus. junker, germ. Junker].

bau interj. – Se folosește cu intenția de a surprinde sau a speria. Este creație expresivă, care se folosește atît în forma simplă, cît și repetată, baubau; cf. ngr. μπάμπουλα, calabr., sicil. babbau, germ. Wauwau. În limbajul copiilor de la oraș se folosesc mai cu seamă: bau, interj.; bau, s. m. (lupul, sperietoarea) și baubau, s. m. (speriatoarea, măgăoaia), acesta din urmă poate datorită influenței numeroaselor dădace de origine germană. Forma reduplicată s-a redus uneori la babau(ă), s. m. și f. În nordul Trans. se folosește a băuna, vb. (a urla), care pare a depinde de aceeași sursă expresivă. Totuși, Pușcariu, ZRPh., XXXIII, 232 (urmat de REW 1001 și DAR) îl derivă din lat. *baubŭlare, și acesta din baubāri (cf. sard. baulái „a lătra”); dar ipoteza pare inutilă, și fonetismul prezintă dificultăți. După Pascu, Beiträge 8, a băuna ar fi produsul unei contaminări a lat. baulare cu verbe de tipul mieuna, scheuna.

KRONPRINZ s.m. (Ist.) Titlu purtat de moștenitorul tronului din imperiile german și austriac; persoană care purta acest titlu. [Pron. cronprinț. [< germ. Kronprinz].

LANDGRAF s.m. Titlu dat unora dintre vechii principi germani. [< germ. Landgraf, cf. Land – țară, Graf – conte].

MARXISM s.n. (În ideologia marxistă) Concepție științifică despre lume a proletariatului revoluționar, întemeiată de Marx și Engels; teoria și practica comunismului științific. [< fr. marxisme, rus. marksizm, cf. Karl Marx – filozof și economist socialist german].

MEISTERSÄNGER s.m. Nume dat unor cîntăreți și poeți germani din evul mediu, aparținînd burgheziei orășenești. [Pron. mai-stăr-zen-gher. / < germ. Meistersänger].

bulz (bulzi), s. m. – 1. Cocoloș, bulgăre. – 2. Bucată, îmbucătură. – Var. bulț, bulg. Origine necunoscută. Totuși, nu lipsesc diverse ipoteze, toate neconvigătoare. Cihac, II, 33, se gîndește la rus. bulka, pol. bula. DAR amintește lat. bulga „bolgie”, de unde fr. bouge, it. bolgia: înainte, Pușcariu 235 propusese lat. *bŭlgius, der. de la cuvîntul anterior, pe care REW 1382 îl consideră „begrifflich schwer”. Pascu, I, 51, propune lat. *balteum; Densusianu, GS, I, 351, sugerează o legătură cu kirghizul bultai „a se umfla”, tc. buldak „umflat”, pe care REW o consideră mai probabilă, dar care prezintă totuși dificultăți. Giuglea, Dacor., III, 595, se referă la un der. de la lat. bulla, de tipul *bullidus, bazat pe paralelismul solidus-solz. Pentru Pușcariu, Dacor., III 822, și VII, 476, cuvîntul rom. provine de la un alb. *buljëzë. În sfîrșit, Diculescu 181 și ZRPh., XLIX, 420, pleacă de la un gepid *bultia (cf. germ. med. de sus bulte); ipoteză acceptată de Scriban, dar pe care REW 1382 o consideră „historisch unwahrscheinlich”. Este posibil să fie vorba de cuvîntul german (cf. sp. bulto), introdus în rom. pe filiera vreunei limbi sl., ceea ce ar explica consonantismul (ž › z, sau ž › ğ › g); cf. rus. bulyžnik „piatră de pavaj”. Dar și mai probabil pare o der. internă rom. de la bolf (din sl. sau creație expresivă?), prin intermediul unei evoluții fonetice *bulh › bulg, al cărui pl. bulgi › bulji ar fi înlesnit refacerea unui sing. bulz. Der. bulgăre (var. bulgăr), s. m. (cocoloș), format de la var. bulg, prin intermediul pl. *bulgări (Byck-Graur 29); bulgări (var. îmbulgări), vb. (a acoperi cu lut); bulzăriță, s. f. (sac care servește la strecuratul brînzei); bulziș, adv. (strîns); îmbulzi, vb. (a presa; a strînge; a urmări, a grăbi); îmbulzeală, s. f. (mulțime, înghesuială, îngrămădeală).

OHM s.m. (Fiz.) Unitate de măsură a rezistenței electrice, egală cu rezistența pe care o opune un conductor în care o tensiune de un volt produce un curent de un amper. [Pron. om. / < fr. ohm, cf. Ohm – fizician german].

silbărgroșăn, silbărgroșăni, s.m. (înv.) veche monedă germană.

caterincă (caterinci), s. f. – Flașnetă. – Var. cat(i)rincă, catarincă. De la un cîntec german care începea cu cuvintele „Charmante Catherine”, cîntat la flașnete (Tiktin; DAR); cf. rut. katerinka, rus. šarmanka. Se consideră că rom. provine din rut., însă ar putea fi și formație rom., cu suf. -că.

catilinar (catilinară), adj. – Ambițios, fără scrupule. Lat. catilinarius, de la Catilina (sec. XIX). Cuvînt folosit mai ales de Eminescu și care trebuie să-i fi provenit din lecturile germane. – Der. catilinară, s. f. (catilinară, diatribă); catilinarism, s. n. (ambiție nemăsurată).

PFENIG s.m. Monedă divizionară germană, valorînd a suta parte dintr-o marcă. [< germ. Pfennig].

cens (censuri), s. n. – Recensămînt. Lat. census (sec. XIX). – Der. censitar, adj., din fr. censitaire; censor, s. m., din lat.; censură, s. f., din lat.; censura (var. cenzura), vb., din fr. censurer; censurabil (var. cenzurabil), adj., din fr. censurable. În censură și der. săi, s sună aproape totdeauna ca z (inversul produce efectul unui purism afectat și învechit), probabil prin influența pronunțării germane.

știucă, știuci, s.f. (pop.) avion german de bombardament, folosit în al doilea război mondial.

tropaor s.n. (înv.) un fel de postav german.

REICHSTAG s.n. Parlament al imperiului german. [Pron. raihs-tag. / < germ. Reichstag].

SIEMENS s.m. (Fiz.) Unitate de măsură a conductanței electrice, egală cu conductanța unui conducător a cărui rezistență este de un ohm. [Pron. zi-mens. / < fr. siemens, cf. W. von Siemens – fizician german].

comanda (comand, comandat), vb. – A ordona, a da un ordin. – Var. (Trans.) comînda, (înv.), comenda, comend(ăl)ui, comandarisi. Fr. commander. – Der. comandă, s. f. (acțiunea de a comanda, poruncă, ordin; însărcinare; Banat, primărie; Bucov., prostituată), din germ. Kommando, înainte de pol. komenda (sec. XVIII); comenduială, s. f. (ordin), sec. XVIII; comenduire, s. f. (comandă); comandant (var. înv. comendant), s. m. (șef militar), din fr. commandant, și înainte din pol., rus. komendant, sec. XVII; comîndaș (var. comanduitor), s. m. (comandant, șef), sec. XVIII; comandor, s. m. (grad de ofițer în aviație și marină corespunzător gradului de colonel din armata terestră); comandament, s. n. (comandă, poruncă; ordin de executare), din fr. commandement; comandatură, s. f. (post de comandă, în organizarea germană de ocupație), din germ. Kommandatur; comandorie, s. f., din fr. commanderie; comandir, s. m. (înv., comandant), din rus. komandir. Cf. dubletul comînda.

corn (-oarne), s. n. – 1. Fiecare din cele două excrescențe de pe osul frontal al rumegătoarelor. – 2. Instrument muzical de suflat. – 3. Obiect, vas din corn. – 4. Materie cornoasă. – 5. Simbol al călcării credinței conjugale. – 6. Parte a plugului. – 7. Dinte al furcii. – 8. Braț al crucii. – 9. Produs de panificație în formă de semilună. – 10. Semilună. – 11. Vîrful unei stele. – 12. Colț, ungher, margine. – 13. Punct cardinal. – 14. Aripă de oaste. – 15. Capăt, extremitate. – 16. Bucată, codru de pîine. – 17. Vîrf de pălărie. – 18. Filacteriu. – 19. (Înv.) Putere, stăpînire, imperiu. – 20. (Banat) Prost, nătîng. – Mr., istr. cornu, megl. corn. Lat. cǒrnu (Pușcariu 400; Candrea-Dens., 394; REW 2240; DAR); cf. it. corno, prov., cat. corn, fr. cor(ne), sp. cuerno, port. corno. Sensul 4 este sing. tantum, 5 pl. tantum. Pl. coarne servește numai pentru sensurile 1, 5, 6 și 7; în celelalte cazuri, se folosește pl. cornuri, și în ultimul, corni, m. Der. cornuleț, s. m. (plantă, Ceratocephalus orthoceras); cornuță, s. f. (plantă, Xanthium spinosum); corniță s. f. (cornuleț; minciună, exagerare; coc; corn de cerb; varietate de struguri); corniț, s. n. (Banat, sac folosit ca tipar pentru brînză); cornaci, adj. (cu coarne); cornaci, s. m. (plugar care ține coarnele plugului; plantă acvatică, Trapa natans; diavolul); cornac, s. m. (bondar); corneci, s. m. (bondar; corn pentru praf de pușcă); coarneș, adj. (încornorat, cu coarne); goarneș, adj. (cu coarne; varietate de struguri); cornea, s. m. (diavolul); cornici, s. m. (persoană care ține coarnele plugului); cornișor, s. m. (Arg., bou); cornos, adj. (cu coarne; dur, tare); cornovină, s. f. (Banat, om prost); cornuros, adj. (ascuțit, cu vîrf); cornorat (var. încornorat), adj. (cu coarne; ascuțit, crestat; exagerat, imposibil, evident fals); (în)cornorat, s. m. (diavolul); cornut, s. m. (care are coarne; prost); corni, vb. (a pune bîrnele care alcătuiesc colțul unei clădiri); încorna, vb. (a alcătui colțul unei construcții; a pune coarne); cornar, s. m. (vînzător de cornuri, chifle; plugar care ține coarnele plugului; înv., perceptor care strîngea darea pe vite); cornar, s. m. (plug cu un singur corn; stîlp care alcătuiește colțul unei construcții); cornărie, s. f. (plăcintărie); cornări, vb. (a răni cu coarnele; a pune coarne; a ține coarnele plugului; a alcătui colțul unei construcții; înv., a strînge, darea pe vite; refl., a-și rupe un corn); cornărit, s. n. (veche dare de un leu pentru fiecare bou vîndut la tîrg, impusă în Moldova de Antioh Cantemir, în 1706); cornat, adj. (cu coarne); cornățel, s. m. (nume al mai multor plante, Galium Aparine; Lycopodium selago; Xanthium strumarium), la care este evidentă încrucișarea cu corn „plantă”; cornățar, s. m. (insectă, Naucornis cinicoides); cornișor, s. n. (colț; plantă); încornora, vb. (a pune coarne). Der. neol. cornalină, s. f., din fr.; cornee, s. f., din fr.; cornet, s. n. (coarne de animal; instrument muzical; hîrtie răsucită în formă de corn; lame osoase în formă de cornet situate pe pereții celor două nări), din fr.; cornet, s. m. (goarnă), din fr. cornette, în parte prin intermediul rus. sau pol. kornet, cf. germ. Kornett; cornist, s. m. (trompetist), din fr. corniste; cornișe, s. f., din fr. corniche, cu dubletele corniz, s. n. (rindea), din bg. korniz, și acesta din germ. Karnies (DAR); și corniză, s. f. (vergea de draperie), din același cuvînt german, prin intermediul ngr. ϰορνύζα. Adj. cornut, considerat în general ca reprezentant direct al lat. cornūtus (Pușcariu 405; Candrea-Dens., 397; REW 2242; DAR), cf. it. cornuto, prov., cat. cornut, sp., port. cornudo), pare a explica alb. kërrutë (Philippide, II, 639), ca și ngr. ϰορούτα, rut. hornuta, slov., ceh. kornuta, ceh. kurnota, pol. kurnuty (Candrea, Elemente, 400; Berneker 573).

TEUTON, -Ă adj., s.m. și f. (Membru) care aparține ordinului teutonic. ♦ (Peior.) German, germanic. [< fr. teuton].

cotrofleanț s. m. – Poreclă dată germanilor. – Var. cotofleanț. Germ. Kartoffelpflanzer „cultivator de cartofi” (Borcea 184); este însă evidentă interpretarea expresivă a etimonului.

TURINGIAN s.n. (Geol.) Etajul superior al permianului, de facies continental, limitat la vestul Europei. // adj. Care aparține acestui etaj. [Pron. -gi-an. / < fr. thuringien, cf. Thüringen – provincie germană].

UMLAUT s.n. Palatalizarea vocalelor a, o, u în limba germană. ♦ (Poligr.) Semn tipografic compus din două puncte orizontale, care se așază deasupra acestor vocale. V. tremă. [Pron. -laut. / < germ. Umlaut].

dedețel (dedeței), s. m. – Anemonă (Anemona pulsatilla). – Var. dediță, dedițel. Sl. dĕdŭ „bunic”, dĕdica „bunicuț” (Spitzer, Dacor., III, 649; Candrea; Scriban), pe baza aspectului florii, cf. numele său german graues Bergmännchen. Cihac, II, 90, îl pune greșit în legătură cu dadă „doică”. – Der. dedițiu, adj. (Mold., albastru ca cerul).

ALEMANDĂ s. f. vechi dans de origine germană, inițial vesel, vioi, ulterior moderat, grav; melodia corespunzătoare. (< fr. allemande)