abscons, -ă adj. greu de înțeles; obscur; abstrus. (< fr. abscons, lat. absconsus)

ABSCONS, -Ă, absconși, -se, adj. (Livr.) Greu de înțeles; ascuns, tainic; (voit) obscur. – Din fr. abscons, lat. absconsus.

abstract, -ă I. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real. ◊ în ~ = pe bază de deducții logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înțeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducția abstractă și încifrarea imaginii; abstracționism. II. s. n. 1. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract. ◊ ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acțiunea acestuia. 2. categorie filozofică desemnând cunoașterea proprietăților esențiale și generale. (< germ. abstrakt, lat. abstractus)

ABSTRACT, -Ă, abstracți, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care rezultă din separarea și generalizarea însușirilor caracteristice ale unui grup de obiecte sau de fenomene; care este considerat independent, detașat de obiecte, de fenomene sau de relațiile în care există în realitate. ◊ Loc. adv. În abstract = pe bază de deducții logice, teoretice, fără legătură cu datele sau cu faptele concrete. 2. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de înțeles din cauza lipsei de ilustrări concrete. 3. S. n., adj. (Cuvânt) care are sens abstract (1). ♦ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb și exprimă acțiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.

ACASĂ adv. În sau spre casa în care locuiești; fig. la locul natal, în sau către patrie. ◊ Cei de-acasă = rudele apropiate, familia; p. ext. conaționalii. ◊ Expr. Așa (sau acum) mai vii de-acasă = acum înțeleg sau admit ce spui. – A³ + casă.

ACCEPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepțiune s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

ACCESIBIL, -Ă, accesibili, -e, adj. La care se poate ajunge ușor; care este la îndemâna cuiva; care poate fi ușor procurat; care se poate înțelege ușor. – Din fr. accessible, lat. accessibilis.

ACORD, acorduri, s. n. 1. Înțelegere, învoială, convenție etc. între două sau mai multe părți în vederea încheierii, modificării sau desființării unui act juridic. Expr. A fi de acord să... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înțeles! (Pleonastic) De comun acord = în perfectă înțelegere. 2. (În sintagmele) (Plată sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obținute. Acord progresiv = plata muncii în proporție crescândă, în raport cu depășirea normei. Muncă în acord = muncă normată retribuită în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Sumă dată sau primită ca plată pentru munca prestată în acord. 3. Expresie gramaticală care stabilește concordanța (în persoană, număr, gen sau caz a) formei cuvintelor între care există raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultată din reunirea a cel puțin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.

AER¹ s. n. 1. Amestec de gaze care alcătuiesc straturile inferioare ale atmosferei și care este absolut necesar vietăților aerobe. ◊ Aer lichid = lichid obținut prin răcirea aerului până sub temperatura de -183°C la presiune normală și folosit pentru separarea elementelor sale componente. Aer comprimat = aer la presiuni mai mari decât presiunea atmosferică obținut cu compresoarele. Aer condiționat = sistem de ventilație a aerului din încăperi în scopul păstrării proprietăților fizice normale ale acestuia. ◊ Loc. adv. La (sau în) aer (liber) = într-un loc neacoperit, afară. ◊ Expr. A lua aer = a ieși din casă pentru a respira aer curat. 2. Văzduh, atmosferă. ◊ Expr. A fi (sau a se simți) ceva în aer = a exista semne că se pregătește ceva (în ascuns). A fi (sau a rămâne) în aer = a se afla într-o situație critică, a nu avea nici o perspectivă. 3. Înfățișare, aspect, expresie. ◊ Expr. A avea aerul că... (sau să...) = a da impresia că... A-și da (sau a-și lua) aere = a lua o atitudine de superioritate; a se îngâmfa, a se făli. [Pl.: (în expr.) aere] – Lat. aer, aeris (și cu înțelesurile fr. air).

AFAZIE, afazii, s. f. Pierdere totală sau parțială a facultății de a vorbi și de a înțelege limbajul articulat. – Din fr. aphasie.

AI² interj. (Fam.) Exclamație cu sens interogativ. Te faci că nu înțelegi, ai?

AJUNGE, ajung, vb. III. I. 1. Intranz. A se afla într-un loc după parcurgerea unui drum, a atinge capătul unui drum; a sosi. ◊ Expr. A ajunge departe = a răzbi prin greutăți și a atinge scopul dorit. A (sau a-i) ajunge (cuiva) cuțitul la os = a ajunge la capătul puterii; a fi într-o situație disperată. ♦ Intranz. și tranz. A atinge (o limită în timp), a apuca (o anumită vreme). 2. Tranz. A întâlni, venind din urmă, o ființă sau un vehicul în mișcare; a prinde din urmă. ◊ Expr. A-l ajunge pe cineva zilele = a îmbătrâni. ♦ Fig. A egala pe cineva. 3. Tranz. A nimeri, a lovi pe cineva sau ceva. ♦ Fig. (Despre un neajuns) A da peste... ♦ Fig. (Despre o stare sufletească) A cuprinde, a răzbi. 4. Intranz. A se întinde până la...; a atinge. ♦ A reuși să atingă ceva situat sus sau departe. ◊ Expr. A nu-i ajunge (cuiva nici) cu prăjina la nas, se zice despre un om înfumurat. 5. Intranz. (Despre prețuri; p. ext. despre mărfuri) A atinge un anumit nivel. II. 1. Refl. A se întâlni, a se împreuna, a se uni. ♦ Fig. A se înțelege, a se învoi. 2. Intranz. A realiza, a împlini. A ajunge la un rezultat. ♦ Intranz. și tranz. A fi în situația de a... 3. Intranz. A deveni. ◊ Expr. A ajunge rău = a decădea. A ajunge bine = a dobândi succese; a reuși, a izbuti. A ajunge pe mâinile cuiva = a fi la discreția cuiva. ♦ Intranz. și refl. (Peior.) A parveni. III. Intranz. și refl. A fi în cantitate suficientă. ◊ Expr. (Tranz.) A-l ajunge (pe cineva) mintea (sau capul) = a se pricepe, a ști ce e de făcut. – Lat. adjungere „a uni, a lipi”.

ALAMBICA, alambichez, vb. I. Tranz. A distila cu ajutorul alambicului. ♦ Fig. A face prea subtil, greu de înțeles, excesiv de rafinat, complicat. – Din fr. alambiquer.

ALAMBICAT, -Ă, alambicați, -te, adj. Prea rafinat, excesiv de subtil, greu de înțeles, complicat. – V. alambica.

ALCĂTUI², alcătuiesc, vb. IV. Refl. (Reg.) A cădea la învoială; a se înțelege, a se învoi. – Din magh. alkudni.

ALEGE, aleg, vb. III. 1. Tranz. A prefera ceva sau pe cineva; a-și fixa preferințele asupra unui fapt sau asupra unei persoane; a decide. 2. Tranz. A desemna pe cineva prin vot; a vota. 3. Tranz. (Pop.) A deosebi dintre alții, a recunoaște dintre mai mulți; a distinge. 4. Tranz. și refl. A (se) împărți formând mai multe grupe. ◊ Expr. (Tranz.) A alege cărare = a despărți părul în două cu pieptenele. ♦ Refl. impers. (Reg.) A apărea clar, limpede. 5. Tranz. A curăța prin selecție. ♦ Fig. A înțelege clar spusele cuiva. 6. Refl. A rămâne cu ceva de pe urma unei acțiuni, a unei împrejurări etc. 7. Refl. A ajunge într-o anumită situație (rea). ◊ Expr. A se alege praf și pulbere sau a se alege praful de cineva (sau de ceva) = a se distruge complet, a nu mai rămâne nimic (din ceva). [Perf. s. alesei, part. ales] – Lat. allegere (= eligere).

ALIA, aliez, vb. I. 1. Refl. A încheia un tratat de alianță. ♦ A se înțelege cu cineva, a se coaliza în vederea unei acțiuni comune. 2. Tranz. A topi laolaltă anumite metale sau anumite metale cu metaloizi pentru a obține un aliaj. [Pr.: -li-a] – Din fr. allier.

ALIANȚĂ, alianțe, s. f. 1. Înțelegere politică între două sau mai multe state, pe bază de tratat, prin care statele respective se obligă să acționeze în comun sau să se ajute în anumite împrejurări, în special în caz de război ori al unui atac îndreptat de alte state împotriva unuia dintre statele aliate. ♦ Legătură, înțelegere între două sau mai multe grupuri, în vederea realizării unui obiectiv comun. 2. (În sintagma) Rudă prin alianță = persoană devenită, prin contractarea unei căsătorii, rudă cu rudele soției sau ale soțului. ♦ (Reg.) Inel de logodnă. [Pr.: -li-an-] – Din fr. alliance.

AMUZIE s. f. Pierdere sau tulburare a funcțiilor de înțelegere, elaborare și exprimare muzicală (vocală sau instrumentală). ♦ (Rar) Ignoranță în ceea ce privește muzica. – Din lat. amusia.

ANTIFRAZĂ, antifraze, s. f. Figură retorică prin care o locuțiune, o frază etc. se întrebuințează cu înțeles contrar celui obișnuit. – Din fr. antiphrase.

APRIAT, -Ă, apriați, -te, adj. (Înv.; adesea adverbial) Care este limpede, clar, lămurit (ca înțeles); precis. [Pr.: -pri-at] – Et. nec.

APROPIA, apropii, vb. I. I. Refl. A se deplasa în spațiu (tot) mai aproape de ceva sau de cineva. ◊ Expr. A nu te putea apropia de cineva = a nu reuși să vorbești sau să te înțelegi cu cineva. A nu te putea apropia de ceva = a nu putea să obții, să cumperi ceva (din cauza scumpetei). ♦ Tranz. A duce, a aduce, a așeza mai aproape de ceva sau de cineva. II. Refl. A fi, a se afla aproape de un anumit interval de timp, de un moment anumit etc. Se apropie noaptea. ♦ A ajunge aproape de o anumită vârstă. III. Fig. 1. Refl. A avea însușiri sau trăsături asemănătoare, comune. 2. Tranz. și refl. A-și face prieten pe cineva sau a se împrieteni cu cineva. [Pr.: -pi-a] – Lat. appropiare.

ARANJAMENT, aranjamente, s. n. 1. Faptul de a aranja (într-un anumit fel); felul în care este aranjat ceva. 2. Acord, înțelegere, învoială. 3. Prelucrare a unei bucăți muzicale pentru instrumente sau voce. 4. (Mat.) Fiecare dintre grupele de obiecte luate dintr-un ansamblu și care se deosebesc între ele prin natura sau prin ordinea obiectelor. – Din fr. arrangement.

ARGOU, argouri, s.n. Limbaj convențional al anumitor categorii sociale, care folosesc cuvinte speciale sau cu sensuri deosebite, pentru a nu fi înțelese de restul societății.

ARMONIE¹, armonii, s. f. Potrivire desăvârșită a elementelor unui întreg. ♦ Bună înțelegere în relațiile dintre două persoane, două colectivități etc. ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie); spec. (Muz.) concordanță fonică între sunete. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete imită sau sugerează un sunet din natură. Armonie vocalică = fenomen fonetic care constă în potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcătuitoare ale unui cuvânt. ♦ Parte a teoriei muzicale care studiază acordurile în compoziție. – Din fr. harmonie, lat. harmonia.

ASCUNDE, ascund, vb. III. Tranz. și refl. A (se) așeza într-un loc în care să nu poată fi văzut și găsit. ♦ Tranz. Fig. A face să nu fie cunoscut, știut, înțeles de alții; a tăinui. [Perf. s. ascunsei, part. ascuns] – Lat. abscondere.

ASISTENȚĂ s. f. 1. Totalitatea persoanelor care asistă la ceva (în special la o conferință sau la un spectacol). 2. Sprijin, ajutor (medical, material etc.) ◊ Asistență socială = sistem de ajutorare materială a persoanelor care nu sunt apte de muncă și nu dispun de mijloacele necesare traiului. Asistență mutuală = înțelegere politico-militară între două sau mai multe state pentru apărarea comună împotriva unui atac armat. – Din fr. assistance.

ASURZI, asurzesc, vb. IV. Intranz. A deveni surd. ♦ Tranz. A face ca cineva să-și piardă (temporar) auzul; (prin exagerare, despre sunete puternice, zgomote etc.) a face ca cineva să nu mai audă sau să nu mai înțeleagă un anumit lucru. – Din lat. *assurdire.

ATOTVĂZĂTOR, -OARE, atotvăzători, -oare, adj. Care vede și înțelege tot. [Var.: atoatevăzător, -oare adj.] – Atot- + văzător.

AUZI, aud, vb. IV. 1. Tranz. A percepe sunetele, zgomotele cu ajutorul auzului. ◊ Expr. Să te-audă Dumnezeu! = să se împlinească cele pe care (mi) le dorești! N-aude, n-a vede (n-a greul pământului) = se face că nu știe nimic. Eu spun, eu aud = degeaba vorbesc, nu mă ascultă nimeni. (Refl. pas.) Să se audă musca (zburând)! = să fie tăcere deplină! 2. Tranz. (La imper.) A lua seama la cele ce se spun; a asculta. Ia auzi ce-ți spun! 3. Intranz. și tranz. (Interogativ) A înțelege, a pricepe. ♦ Intranz. (La prez. ind. pers. 1) a) (ca răspuns la o chemare) Poftim? ce dorești?; b) Poți tăgădui? mă mai poți contrazice? 4. Tranz. și intranz. A afla (o veste, o știre etc.) ◊ Loc. adv. Din auzite = din câte a aflat cineva de la alții, din zvon public. ◊ Expr. (Intranz.) A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaște pe cineva (sau ceva) din reputație, din cele ce se spun despre el. A nu mai auzi de cineva = a nu mai ști, a nu mai afla nimic despre cineva. A nu (mai) voi să audă de cineva = a rupe orice relații cu cineva. Să auzim de bine! formulă de urare la despărțire. ♦ Refl. (La pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. [Pr.: a-u-. – Prez. ind. și: (pop.) auz] – Lat. audire.

BA adv. 1. (Exprimă opoziția față de ideea din propoziția negativă sau negativ-interogativă anterioară, de obicei cu reluarea verbului) N-am timp acum de tine! – Ba ai! Nu mi-ai văzut ochelarii? – Ba i-am văzut pe birou. ◊ (Întărind pe nu) Mă duc la meci. – Ba n-ai să te duci! ◊ (Întărind pe da prin care se răspunde la o propoziție interogativ-negativă sau se rectifică ideea din propoziția negativă anterioară) N-ai bani (?) – Ba da, am. Expr. A nu zice (sau spune) nici da, nici ba = a nu se pronunța într-o problemă; a se abține. ◊ (Reg.; în expr.) Ca mai ba sau nici (cam) mai ba! = nici vorbă! nici pomeneală! ◊ (Pop.) Nu. Fost-ai azi la sapă? – Ba! ◊ (Cu slăbirea ideii de opoziție, în expr.) Ba bine că nu = evident că da, se-nțelege. Ba (nu) zău! = a) (ir.) haida de! să fim serioși!; b) să fim drepți! 2. (Urmat de și sau chiar, încă) Mai mult, în plus, pe deasupra. Cine bea fără măsură își bea banii, mintea, ba și sănătatea. 3. (În corelație cu el însuși, având rol de conjuncție disjunctivă) Sau... sau; când... când; acum... acum; aci... aci. – Din bg., scr., pol., ucr. ba.

BĂGA, bag, vb. I. 1. Tranz. și refl. A face să intre sau a intra undeva; a (se) introduce, a (se) vârî, a intra². ◊ Expr. (Tranz.) A băga ceva în gură = a mânca. A băga (pe cineva) sub masă = a) a face (pe cineva) să cadă sub masă din cauză că i s-a dat prea mult de băut; b) a învinge (pe cineva) într-o încercare, într-o discuție; a înfunda. A(-și) băga nasul (în ceva sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în treburi care nu-l privesc, a interveni inoportun într-o discuție. A băga (ceva) în (sau la) cap = a ține minte un lucru. A băga (cuiva ceva) în (sau la) cap = a) a face (pe cineva) să înțeleagă o problemă, o teorie etc.; b) a face (pe cineva) să creadă un lucru (curios), să fie obsedat de ceva. A(-și) băga mințile în cap = a se cuminți, a reveni la o comportare conformă cu interesele sale. A băga (cuiva) frica în oase sau a băga pe cineva în sperieți (sau în răcori) = a speria rău (pe cineva). A băga (pe cineva) în boală (sau în boale) = a înspăimânta (pe cineva). A băga (pe cineva) în draci = a necăji, a întărâta (pe cineva). (Fam.) A băga pe cineva în viteză = a face (pe cineva) să lucreze repede, fără răgaz. (Refl.) A se băga în sufletul (sau în ochii, sub pielea) cuiva = a se face cu insistență observat de cineva spre a-i câștiga încrederea, a nu slăbi pe cineva cu dovezile de simpatie, de dragoste (interesată) etc. (Tranz.) A băga de viu în mormânt = a pricinui moartea din cauza unor mari supărări. A o băga pe mânecă = a fi prins cu minciuna, a nu mai ști cum să îndrepte o greșeală, a o sfecli. A băga zâzanie (sau vrajbă, intrigă) (între oameni) = a învrăjbi, a produce discordie. (Arg.) A băga un fitil (sau fitile împotriva cuiva) = a calomnia (pe cineva). 2. Tranz. și refl. A (se) plasa în ceva sau undeva; a (se) angaja. Își bagă toți banii în cărți de specialitate. S-a băgat slujbaș la primărie. S-a băgat slugă. ◊ Expr. (Tranz.) A băga (pe cineva) în pâine = a da (cuiva) o slujbă. (Arg.) A băga (pe cineva) în fabrica de pumni = a lua la bătaie (pe cineva). (Fam.) A băga actele (de căsătorie) = a depune actele cerute pentru căsătorie. 3. (În expr.) (Tranz.) A băga seama (la ceva) = a fi atent, a observa. A băga în seamă (ceva sau pe cineva) = a da atenție (la ceva sau cuiva), a fi curtenitor (cu cineva). A băga de seamă = a avea grijă (de ceva), a fi atent (la ceva). (Refl.) A se băga de seamă = a se observa, a se remarca (ceva). – Et. nec.

BINE adv., s. n. sg. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ◊ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învățătură, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (să...) = a(-i) veni cuiva la îndemână; a fi avantajat de o situație prielnică. ◊ (În formule de salut) Bine ai (sau ați) venit (sănătos, sănătoși)! ◊ (Referitor la sănătate) A se simți bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, băutura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ți-e bine? = a) (ce), nu ești sănătos? ai o slăbiciune fizică?; b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile? 2. În concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Să te porți bine cu oricine. ◊ Expr. (Fam. și ir.) Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-ți facă (pentru purtarea ta urâtă, condamnabilă)! ♦ În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cântă și dansează bine. Cu rochia asta iți șade bine. ◊ Bărbat sau femeie bine făcut(ă) = bărbat sau femeie chipeș(ă). ♦ În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine că așa stau lucrurile. Să știu bine că mor, și nu mă las până nu-mi aflu dreptatea! ◊ De-a binelea = de-adevărat, cu adevărat. ♦ (Având valoarea unei afirmații) Bine, am să procedez cum vrei tu! ◊ Expr. (Că) bine zici = (că) zici așa cum trebuie. Ei bine... = după cum spuneam... ♦ Cu grijă, cu atenție. Uită-te bine și învață. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani și mai bine. ♦ Mult și prielnic. A plouat bine. A mâncat și a băut bine. II. S. n. sg. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ◊ Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul, care ajută pe cei din jurul său. ◊ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Să-ți (sau să vă) fie de bine! = a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândețe, cu înțelegere, cu bunăvoință față de cineva supărat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca știință. 4. (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. – Lat. bene (în sensul II 3, calc după gr. agathós, germ. das Gut).

BINEÎNȚELES adv. Desigur, firește. – Bine + înțeles (după fr. bien entendu).

BIPARTIT, -Ă, bipartiți, -te, adj. Care este constituit din două părți. ◊ convenție (sau înțelegere etc.) bipartită = convenție (sau înțelegere etc.) între două state, două partide etc. – Din fr. biparti, lat. bipartitus.

BIROCRAȚIE, birocrații, s. f. Interpretare și aplicare a legilor, a dispozițiilor, a regulamentelor etc. numai în litera lor, fără preocuparea de a le înțelege spiritul; birocratism, funcționarism. – Din fr. bureaucratie.

BLOC, blocuri, s. n. 1. Bucată mare dintr-o materie solidă și grea, masă solidă dintr-o singură bucată. 2. Grămadă de lucruri considerate ca alcătuind o masă unică. ◊ Bloc de desen = grup de foi de hârtie de desenat, lipite între ele la una din margini și păstrate între două cartoane protectoare. ♦ Loc. adv. În bloc = împreună, laolaltă. 3. Clădire mare cu multe etaje; blochaus. 4. Alianță, înțelegere (între state, partide grupări etc.) pentru realizarea unor scopuri comune. 5. (În sintagma) Bloc motor = organ de motor în care se află cilindrii și pistoanele. 6. (Med.; în sintagmele) Bloc cardiac = tulburare a ritmului inimii, datorită blocării influxului nervos care străbate mușchiul cardiac. Bloc operator = parte componentă a serviciilor chirurgicale, cuprinzând sălile de operație și dependințele acestora. – Din fr. bloc, (3) germ. Block[haus]

BOLBOROSI, bolborosesc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. A vorbi nedeslușit. ♦ A vorbi într-o limbă străină (pe care ascultătorii nu o înțeleg). 2. Intranz. (Despre lichide) A gâlgâi, a scoate un zgomot asemănător cu cel al apei care fierbe. ♦ (Pop.) A chiorăi. – Formație onomatopeică.

CA¹ adv., interj. A. Adv. I. (Se compară două sau mai multe lucruri, ființe, situații) 1. La fel cu, cum (e), precum (e), după cum (e). O carte ca cea din raft. ◊ Expr. Ieri ca (și) astăzi = totdeauna. Ca (și) cum = parcă. ♦ Cât. Înalt ca bradul. 2. Aproape, cam, aproximativ. ◊ Expr. Ca mâine(-poimâine) = în curând. Ca ieri(-alaltăieri) = de puțin timp. 3. Decât. E mult mai frumos ca acesta. II. 1. (Se compară o noțiune cu ea însăși) În felul..., cum e obiceiul, cum se știe. Tinerii, ca tinerii, se zbenguiesc. ◊ Expr. Toate ca toate, dar... = toate le înțeleg, dar... ♦ Treacă-meargă, fie. Ziua, ca ziua, trece vremea mai repede. 2. În calitate de..., fiind... El înainte, ca ghid, iar noi după el, ca vizitatori. ♦ În loc de..., drept... Se poate socoti ca răsplată. ◊ Expr. (Fam.) Ca ce? = pentru ce? cu ce scop? 3. Cu privire la..., în ce privește... Ca formă, lucrarea este bine prezentată. 4. (Explicativ sau enumerativ) Cum, precum, așa, bunăoară, de exemplu. Animale sălbatice, ca: râși, urși, vulpi. B. Interj. (Reg.) Ia! Ei! Ca dă-te mai încoace și mai spune o dată. – Lat. quam.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).

CAPĂT, capete, s. n. 1. Partea extremă a unui lucru, a unei perioade, a unei situații sau a unei stări; margine, limită, sfârșit¹, istov. ◊ Loc. adj. Fără (de) capăt = fără sfârșit; îndelungat, întins. ◊ Loc. adv. De la (sau din) capăt = de la început. În capăt = a) în frunte; b) exact, deplin. Până la capăt = până la sfârșit; până la ultimele consecințe, în mod consecvent. ◊ Expr. La capătul lumii (sau pământului) = foarte departe. A pune capăt (unui lucru, unei situații) = a face să înceteze, a termina (cu bine), a rezolva. A da de capăt = a duce la bun sfârșit. A o scoate la capăt cu ceva = a ieși cu bine dintr-o situație neplăcută. A o scoate la capăt cu cineva = a se înțelege cu cineva. Nici un capăt de ață = absolut nimic. Până la (sau într-)un capăt de ață = absolut tot. 2. Fragment; rămășiță de... – Refăcut din pl. capete (< lat. capita).

CARE pron. interog.-rel. I. (Pronume relativ; are rol de conjuncție, ca element de legătură între propoziția regentă unde se află numele căruia îi ține locul și propoziția subordonată). 1. (Introduce propoziții atributive) Cartea pe care trebuia să ți-o aduc am pierdut-o. ◊ (Introduce propoziții atributive circumstanțiale) a) (Cu nuanță finală) Să ia călăuză din sat, care să le arate drumul. b) (Cu nuanță condițională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela..., ce... ♦ (Cu sens neutru) Ceea ce. ◊ Loc. conj. După care = după aceea. Care va (sau vra) să zică = ceea ce înseamnă, prin urmare. 3. (Cu valoare de pronume nehotărât) a) Fiecare. Le porunci să meargă care pe unde va putea. ◊ Expr. (Să) nu care cumva = nu cumva să... Nu care cumva...? = (oare) nu cumva...? b) (În corelație cu sine însuși exprimă ideea de opoziție sau de distribuție) Unul... altul..., acesta... acela..., parte... parte... ◊ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decât altul, pe întrecute. II. (Pronume interogativ, folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba ori în ce fel se prezintă o ființă sau un lucru) Care n-a înțeles întrebarea? ◊ (Introduce propoziții interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. ◊ Expr. Care alta? = ce altceva? Care pe care? = care din doi e mai tare? ◊ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ține la viața lui? [Gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. și f. cărora; (când are valoare de adjectiv interog.-rel.) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. și f. căror. Nom. sg. m. și: (înv.) carele; nom. pl. m. și f. și: cari] – Lat. qualis.

CASĂ¹, case, s. f. 1. Clădire destinată pentru a servi de locuință omului. ◊ Loc. adj. De casă = făcut în casă¹. ◊ Expr. (A avea) o casă de copii = (a avea) copii mulți. A-i fi cuiva casa casă și masa masă = a duce o viață ordonată, normală, liniștită. A nu avea (nici) casă, (nici) masă = a duce o viață neregulată, plină de griji, de frământări. ♦ (Reg.) Cameră, odaie. ◊ Casă de veci = mormânt. 2. Încăpere specială într-o clădire, având o anumită destinație. ◊ Casa ascensorului = spațiul în care se deplasează cabina unui ascensor. Casa scării = spațiul dintr-o clădire care adăpostește o scară. 3. Cutie dreptunghiulară în care se păstrează literele, semnele etc. tipografice de același caracter. 4. Gospodărie. 5. Totalitatea celor care locuiesc împreună (formând o familie); familie. ♦ Dinastie; neam. 6. Căsnicie, menaj. ◊ Expr. A face (sau a duce) casă (bună) cu cineva = a trăi cu cineva (în bună înțelegere), a se împăca bine. A duce casă bună cu ceva = a se împăca bine cu ceva. 7. (Urmat de determinări) Nume dat unor instituții, așezăminte, întreprinderi, firme comerciale etc. ◊ Casă de economii = instituție publică de credit care se ocupă cu strângerea disponibilităților bănești temporare ale populației, acordând pentru acestea mai ales dobândă. Casă de ajutor reciproc = asociație benevolă a unor angajați sau pensionari, creată pentru acordarea de împrumuturi și de ajutoare membrilor ei din fondurile obținute din depunerile lor lunare. Casă de filme = instituție producătoare de filme cinematografice. Casă de cultură = instituție culturală în care au loc diverse manifestări culturale, educative etc. Casă de nașteri = instituție medico-sanitară, în care se acordă viitoarelor mame, la naștere, asistență calificată. Casă de vegetație = construcție specială, cu acoperișul și cu pereții de sticlă, folosită pentru experiențe de agrochimie, plantele fiind cultivate în vase de vegetație. ♦ Specialitatea casei = produs specific al unei întreprinderi, al unei gospodine. 8. Boală a vinurilor, pe care acestea o capătă când ajung în contact cu aerul și care se caracterizează prin tulburare și prin schimbarea culorii. – Lat. casa.

CATAHREZĂ, catahreze, s. f. Figură de stil care constă în transferarea înțelesului unui cuvânt asupra altui cuvânt cu înțeles apropiat. – Din fr. catachrèse, lat. catachresis.

CĂ conj. 1. Introduce propoziții subordonate: a) completive; Am spus că nu pot veni; b) subiective: Așa-i c-a venit și rândul meu?; c) atributive: Gândul că nu pot pleca mă chinuie; d) (cauzale) căci, fiindcă. Hai acasă că-i târziu; e) (consecutive) încât, de. E atât de slab, că-l bate vântul; f) (concesive) deși, cu toate că, măcar că. Și omul, că-i om, și nu poate să înțeleagă; g) (temporale) după ce, când. Acum că ne-am odihnit, pot să-ți povestesc întâmplarea. 2. (Pop.) Și. Să care bărbatul cu carul și femeia să împrăștie cu poala, că tot se isprăvește. 3. (În expr.) Nici că = nu. (Adversativ) Numai că = dar, însă. 4. Într-adevăr, așa e. Că bine zici d-ta. 5. De ce (nu)! cum (nu)! Că nu mai vine odată. 6. Doar. Da cum nu! Că nu mi-oi feșteli eu obrazul! ◊ (Cu sens restrictiv) Nu că mă laud, dar așa este. 7. (În formarea unor loc.) Cum că, după ce că, măcar că etc. – Lat. quod.

CĂDEA, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere.

CÂINE, câini, s. m. 1. Animal mamifer carnivor, domesticit, folosit pentru pază, vânătoare etc. (Canis familiaris). ◊ Expr. (Ir.) A trăi (sau a se înțelege, a se iubi etc.) ca câinele cu pisica sau a se mânca ca câinii, se spune despre două sau mai multe persoane care nu se înțeleg deloc, nu se pot suferi, se dușmănesc și se ceartă întruna. A tăia frunză la câini = a trândăvi; a nu avea nici o ocupație. A trăi ca câinele la stână = a trăi bine. Nu e nici câine, nici ogar = nu are o trăsătură distinctivă, o situație clară. Nu-i numai un câine scurt de coadă = mai e și altcineva sau altceva de felul celui cu care avem de-a face; caracteristica, aspectul în discuție e comun și altora. Viață de câine = viață grea, plină de lipsuri. (Ir.) Umblă câinii cu covrigi (sau colaci) în coadă = e mare belșug. ♦ Epitet dat unui om rău, hain. 2. Compuse: (pop.) Câinele-Mare = numele unei constelații boreale (din care face parte și Sirius); Câinele-Mic = numele unei constelații boreale, situată între Hidra și Orion; câine-de-mare = rechin de talie mică, de culoare albastră-cenușie, cu câte un spin la aripioarele dorsale (Achanthias vulgaris); câinele-babei = larva unor fluturi de noapte, sub formă de vierme mare și păros, cu un cârlig chitinos la unul dintre capete. [Var.: (reg.) câne s. m.] – Lat. canis.

CECITATE s. f. Absență a vederii datorită unor leziuni ale mediilor transparente oculare, ale retinei, ale căilor nervoase sau ale centrilor vederii; ablepsie, orbire. ◊ Cecitate psihică = pierdere a capacității de recunoaștere a obiectelor cu ajutorul văzului. Cecitate verbală = pierdere a capacității de a citi sau de a înțelege sensul limbajului scris; alexie. Cecitate nocturnă = hemeralopie. – Din fr. cécité, lat. caecitas, -atis.

CER², ceruri, s. n. 1. Spațiu cosmic nesfârșit în care se află aștrii; (mai ales) parte din acest spațiu văzută deasupra orizontului, care are o formă aparent emisferică; boltă cerească, firmament. ◊ Expr. Sub cerul liber = în afara unei locuințe, afară. Până-i cerul = niciodată. Ca cerul de pământ sau ca de la cer la pământ, se spune despre o deosebire extrem de mare între două lucruri, două puncte de vedere, două situații etc. A răscoli cerul și pământul = a face tot posibilul (pentru a găsi un lucru pierdut). A se ruga (de cineva) cu cerul (și) cu pământul = a se ruga cu cea mai mare stăruință. A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neașteptate; b) a nu putea înțelege; a fi străin de aceea ce se întâmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata. Parcă a picat (sau a căzut) cerul pe mine (sau pe el etc.), exprimă supărarea, rușinea, uimirea cuiva în fața unei situații neașteptate (și neplăcute). Nu s-o face gaură (sau bortă) în cer = n-o să fie cine știe ce pagubă, n-o să se întâmple nici un rău. A făgădui (sau a promite) cerul și pământul = a promite lucruri nerealizabile. ◊ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavității bucale, palatul bucal. 2. Aer, văzduh, atmosferă. ◊ Păsările cerului = păsările zburătoare. 3. Rai¹, eden, paradis. ◊ Expr. A fi (sau a se crede) în al șaptelea (sau în al nouălea) cer = a fi extrem de bucuros, de fericit, de mândru. ♦ Putere divină, divinitate, providență. – Lat. caelum.

CHEIE, chei, s. f. 1. Obiect de metal care servește la încuierea sau descuierea unei broaște sau a unui lacăt. ◊ Loc. adj. și adv. La cheie = (despre locuințe, uzine etc.) (care este) complet finisat, bun pentru a fi dat în folosință. ◊ Expr. A ține (ceva sau pe cineva) sub cheie = a ține (ceva sau pe cineva) încuiat. Cheia și lacătul = totul; începutul și sfârșitul. 2. Fig. Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva; explicație, dezlegare. ◊ Roman (sau povestire etc.) cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfățișează, transparent, personaje sau fapte reale, de oarecare notorietate. Cheie cu cifru = sistem după care se înlocuiesc literele și cifrele reale cu altele convenționale pentru ca textul să nu fie înțeles de alte persoane. Poziție-cheie = poziție strategică, economică etc. de importanță deosebită. 3. Unealtă de metal cu care se strâng sau se desfac șuruburile sau piulițele. ◊ Cheie franceză (sau universală) = unealtă de metal reglabilă printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între fălcile ei să poată fi prins și răsucit orice tip de șurub sau de piuliță. ♦ Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau al altor mecanisme; unealtă de metal sau de lemn cu care se întind coardele unor instrumente muzicale. 4. (Muz.) Semn convențional pus la începutul portativului, pentru a indica poziția unei note de o anumită înălțime, și, prin aceasta, a tuturor celorlalte note. Cheia sol. 5. (La pl.) Vale îngustă, lipsită de albie majoră, între doi pereți înalți și abrupți, acolo unde apa râului, întâlnind roci compacte, exercită o puternică eroziune în adâncime. Cheile Turzii. 6. (În sintagma) Cheie de boltă (sau de arc) = bolțar, de obicei decorat, situat în punctul cel mai înalt al unei bolți sau al unui arc, având rolul de a încheia construcția și de a susține celelalte bolțare; fig. element de bază care explică sau dezleagă o problemă; bază. – Lat. clavis.

CONCEPE, concep, vb. III. I. Tranz. 1. A imagina, a proiecta, a gândi ceva nou. 2. A-și face o idee despre ceva; a pricepe, a înțelege. ◊ Loc. adv. De neconceput = de neînțeles, de neimaginat; imposibil. 3. A exprima în anumiți termeni, a formula într-un anumit fel. II. Intranz. (Despre o femeie) A rămâne însărcinată; a zămisli, a procrea. – Din lat. concipere.

CONSENS, consensuri, s. n. Înțelegere, acord, identitate de păreri. – Din lat. consensus.

CONSONANȚĂ, consonanțe, s. f. 1. (Muz.) Unire, combinare armonioasă a două sau a mai multor sunete de înălțimi diferite. 2. Fig. Potrivire de idei, de păreri; înțelegere, acord. – Din fr. consonance.

CONȘTIINȚĂ, (rar) conștiințe, s. f. 1. (Fil.) Sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență; p. ext. cunoaștere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și despre lucrurile din jurul său. 2. Faptul de a-și da seama; înțelegere. ◊ Conștiință socială = ansamblu de reprezentări, idei, concepții, cunoștințe, mentalități ale unei colectivități umane, care reflectă condițiile de existență ale acesteia, precum și psihologia socială a oamenilor. Conștiință de clasă = parte a conștiinței sociale care reflectă existența socială a unei clase determinate. 3. (În opoziție cu existența, materia) Gândire, spirit. 4. Sentiment al responsabilității morale față de propria sa conduită. ◊ Caz (sau proces) de conștiință = dificultatea de a hotărî într-o problemă morală greu de rezolvat. Mustrare de conștiință = remușcare, regret. ◊ Expr. A fi cu conștiința împăcată sau a nu avea nimic pe conștiință = a fi convins că nu a săvârșit nimic împotriva legilor moralei sau a legilor statului. A fi fără conștiință = a fi lipsit de scrupule. Cu mâna pe conștiință = cu toată sinceritatea. 5. (În sintagma) Libertate de conștiință = dreptul recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filozofică etc. [Pr.: -ști-in-] – Din fr. conscience, lat. conscientia (după ști).

CUM adv., conj. A. Adv. I. (Interogativ). 1. În ce mod? Cum ai făcut de ai venit? ◊ Expr. Cum și în ce chip sau cum și ce fel = în ce fel. A nu avea (sau a nu ști) cum = a nu avea posibilitate de a... ♦ (Repetat, în propoziții enunțiative) Într-un fel oarecare. ♦ De ce? Cum nu m-ai înștiințat? ◊ Expr. Cum de... = cum se face că..., cum e posibil ca... (Da) cum (să sau de) nu! = a) desigur! firește!; b) (ir.) vorbă să fie! d’a de unde! nici gând! Apoi (sau, pop., păi) cum! = desigur! firește! se înțelege! 2. (Exprimă părerea de rău, contrarietatea, surpriza, mirarea, indignarea etc.) Se poate? adevărat să fie? 3. Ce? poftim? 4. Cu cât? cu ce preț? Cum dai merele? II. (Explicativ) Cât de (mare, mult, bine, tare etc.). Cum îți plac florile! B. Conj. (Stabilește raporturi de subordonare) 1. (Introduce o completivă directă sau indirectă) Privind în urma lor cum se duceau, rămase gânditor. ◊ Loc. adj. și adv. Nu știu cum = într-un fel oarecare; (în mod) ciudat, bizar. 2. (Introduce o propoziție modală) M-au văzut cum dormeam. ♦ (Introduce o propoziție comparativă) Precum. Va râde cum a râs și altă dată. ◊ Expr. Cum nu este (sau nu se mai află), se spune, despre cineva sau ceva care posedă în cel mai înalt grad anumite calități. Cum s-ar zice = adică, va să zică. 3. (Introduce o propoziție cauzală) Deoarece, întrucât; fiindcă. Băiatul, cum e muncitor, va obține nota maximă. 4. (Introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși. 5. În așa fel, încât. Să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. 6. În măsura în care, pe cât. Nu mă vreți voi, cum înțeleg? 7. Îndată ce. ♦ (Arată că două acțiuni se petrec aproape simultan) Cum vor vedea că vii cu daruri, îndată vor alerga. 8. (Introduce o propoziție atributivă) În care. Din ceasul cum te-am văzut, te-am recunoscut. 9. (Înv.; introduce o propoziție finală) Pentru că. Își va pune toate puterile cum să-și sfârșească slujba. 10. (Introduce o propoziție subiectivă) Cum te porți nu e bine. – Lat. quomo[do].

CUNOAȘTE, cunosc, vb. III. 1. Tranz. A lua cunoștință de obiectele și de fenomenele înconjurătoare, reflectate în conștiință; a stabili în chip obiectiv natura, proprietățile unui lucru, relațiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul. 2. Tranz. A avea sau a dobândi cunoștințe pe baza studiului, experienței; a fi luat cunoștință de ceva. 3. Tranz. A ști, a afla cine este cineva, a identifica ceva; a fi făcut (personal) cunoștință cu cineva. ◊ Expr. A nu cunoaște moarte = (despre obiecte) a fi trainic, durabil. A-și cunoaște (sau a nu-și cunoaște) lungul nasului = a-și da (sau a nu-și da) seama de ce i se cuvine sau i se poate permite. A face cunoscut (cuiva ceva) = a da de știre, a preveni, a avertiza. ♦ A ști felul de a fi al cuiva. ◊ Expr. A cunoaște lumea = a avea experiența vieții. ♦ A recunoaște, a identifica. ♦ A distinge, a deosebi pe cineva sau ceva. ♦ A avea de-a face cu ceva, a fi în deplină cunoștință de cauză. Cunosc eu bunătatea ta. 4. Refl. A se băga de seamă, a se remarca, a se descoperi. ♦ A avea efect, a nu se întâmpla în zadar. Pe unde a trecut se cunoaște. ◊ Expr. (Tranz.) A cunoaște ceva = a se alege cu un profit. 5. Tranz. A admite adevărul; a nu tăgădui. 6. Intranz. (Rar) A-și arăta recunoștința pentru ceva; a răsplăti. 7. Tranz. A admite calitatea sau titlul cuiva. 8. Tranz. A-și da seama de ceva; a înțelege, a ști. – Lat. pop. connoscere (= cognoscere).

DA², dau, vb. I. I. Tranz. 1. A întinde, a înmâna cuiva ceva; a oferi. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. A(-și) da bună ziua (sau bună seara, binețe etc.) = a (se) saluta. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemână, a preda cuiva ceva; a-i face rost de ceva. ◊ Loc. vb. A da cu chirie = a închiria. A da cu (sau în) arendă = a arenda. A da (cu) împrumut = a împrumuta. A da înapoi = a înapoia, a restitui. A da în primire = a) a preda; b) (fam.) a muri. 2. A distribui ceea ce revine cuiva ca parte. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. A(-i) da (cuiva) un număr (oarecare) de ani = a(-i) atribui cuiva o anumită vârstă; a aprecia (cu aproximație) câți ani mai are cineva de trăit. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva ca sarcină spre executare. A da cuiva o problemă de rezolvat. ◊ Expr. A da cuiva de lucru = a) a însărcina pe cineva cu o muncă; a procura cuiva o ocupație; b) a cere cuiva un mare efort. 3. A încredința pe cineva în seama, în paza, în grija, pe mâna cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva în posesiunea unui lucru, a preda ceva cuiva; a-i dărui. 5. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) sau a(-i) da cuiva de bărbat (respectiv de soție) pe cineva = a căsători cu... 6. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a..., a oferi în locul..., a schimba cu... ◊ Expr. (Fam.) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se spune pentru a arăta că prețuim mai mult pe unul decât pe celălalt. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. (Refl.; rar) A nu se da pentru mult = a se declara mulțumit cu... ♦ A oferi, a plăti. 7. A vinde. Cum dai merele? 8. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Îmi dau capul, spune cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 9. A arunca, a azvârli. Să dai sticlele astea sparte la gunoi. ◊ Expr. A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii, în plata Domnului etc.) ori a-l da încolo = a nu voi să știe (de cineva sau de ceva), a renunța la... A da pe gât (sau peste cap) = a bea (lacom, dintr-o dată, în cantități mari). ♦ A trimite sau a așeza pe cineva într-un loc pentru o anumită îndeletnicire. L-a dat la școală. ♦ A mâna, a duce un animal la păscut, la iarbă etc. 10. A așeza, a orienta ceva într-un anumit mod, poziție sau direcție. Își dăduse pe ochi pălăria rotundă. ◊ Expr. A da la (sau într-o) o parte = a îndepărta. A da ușa (sau poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg ușa (sau poarta etc.). A da (ceva) peste cap = a) a lucra superficial; b) a nimici, a distruge, a desființa. 11. (În expr. și loc.) A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da găuri = a găuri. (Reg.; despre țesături) A da în undă = a spăla, a clăti. A da lecții (sau meditații) = a preda lecții în afara școlii. A da o telegramă = a expedia o telegramă. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a descoperi, a arăta; a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da însemnătate = a acorda atenție. A-și da (cu) părerea = a-și expune punctul de vedere. A da foc = a aprinde. A da bici = a lovi cu biciul; fig. a grăbi, a zori. A da la mână = a pune la dispoziția cuiva, a înmâna cuiva ceva. A da o luptă, o bătălie = a purta o luptă, o bătălie; (refl., despre lupte) a se desfășura. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. A da gata = a termina, a lichida; a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). 12. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A produce, a crea. ◊ Expr. A da un chiot, un strigăt etc. = a scoate, a emite un chiot, un strigăt etc. 13. A provoca, a prilejui, a cauza. 14. (Urmat de verb ca: „a cunoaște”, „a înțelege” etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mâna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a avea posibilitatea să...; a-i veni (cuiva) bine la socoteală, a-i conveni (cuiva). 15. (Despre Dumnezeu, soartă, noroc etc.) A rândui, a destina, a sorti. ◊ Expr. Ș-apoi dă, Doamne, bine! = apoi a fost strașnic! Ce-o (sau cum a) da târgul și norocul = cum se va nimeri. (Bine că) a dat Dumnezeu! = în sfârșit, în cele din urmă. ♦ Intranz. (În practicile superstițioase; în expr.) A da în cărți (sau cu cărțile) = a prezice viitorul. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul sau obștescul sfârșit) = a muri. A da raportul = a raporta. ◊ Expr. A da (un) examen = a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată) conștientă sau reflexă. Dă din mâini. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare. A da din gură = a vorbi mult. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). ◊ Expr. (Intranz.; fam.) Dă-i cu..., se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 2. A spăla, a unge, a vopsi, cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da cu cotul sau (tranz.) a-și da coate = a (se) atinge cu cotul pentru a(-și) atrage atenția, a-și face semne. A-i da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva); a scăpa un prilej favorabil. ◊ Tranz. I-a dat o palmă. ♦ A trage cu o armă de foc. Am învățat să dau cu pușca. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva), a ajunge până la... Calul fugea de da cu burta de pământ. 4. (Urmat de determinări locale sau modale) A se duce către..., a o lua, a porni spre..., a apuca. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo, la deal, la vale) = a merge de colo până colo; fig. a se frământa, a încerca în toate chipurile. A nu ști încotro să (sau, tranz., s-o) deie (sau dea) = a nu ști ce să mai facă, cum să mai procedeze. (Tranz.) A o da pe... = a nu o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. ♦ A se abate, a trece (pe la...). ◊ Expr. A-i da cuiva ceva în (sau prin) gând (sau cap, minte) = a-i veni sau a-i trece cuiva ceva prin gând (sau prin cap, minte). 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „peste”) A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ A da de fund = a ajunge până în fund; p. ext. a ajunge la capăt, la sfârșit¹. A-i da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da de dracu = a o păți. A da de rușine (sau de necaz, de primejdie etc.) = a întâmpina o rușine (sau un necaz etc.) ♦ Tranz. (Reg.) A prinde de veste, a băga de seamă, a observa. 6. (Despre o nenorocire, un necaz etc.) A veni peste cineva pe nepregătite; a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit punct, a nimeri într-un anumit loc; (despre drumuri) a se împreuna cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre terenuri, locuri) A se întinde până la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A nimeri în..., a intra, a cădea în... ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. ♦ (Despre păr) A intra, a ajunge în... Îi dă părul în ochi. ◊ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. 9. (În expr.) A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în copt (sau în pârg) = a începe să se coacă, să se pârguiască. (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. ◊ Expr. A-i da (cuiva) lacrimile = a i se umezi ochii, a începe să plângă. A(-i) da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. A da inima (sau duhul din cineva), se spune despre acela care este gata să se sufoce din cauza unui efort prea mare. ♦ (Despre lichide; determinat prin „afară” sau „pe din afară”) A ieși afară din vas din cauza cantității prea mari. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afară din vas. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 11. A începe să..., a se apuca de...; a fi pe punctul de a..., a se pregăti să... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se codi, a se sustrage de la ceva, a ezita. (Refl. și tranz.) A (se) da jos = a (se) coborî. ♦ Refl. A se așeza undeva. 2. Refl. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A se năpusti, a se arunca asupra cuiva. 3. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 4. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „de-a rostogolul”, „în leagăn” etc.) A se deplasa într-o anumită direcție, a aluneca, a se rostogoli, a se legăna. ◊ Expr. A se da în vânt după... = a-și da toată osteneala să obțină ceva; fig. a ține foarte mult la cineva sau la ceva. 5. Refl. A se lua cu binele pe lângă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. 6. Refl. A trece de partea sau în partea..., a se alătura cuiva, a adera la ceva. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau după ceva. 7. Refl. A se lăsa în voia cuiva; a se lăsa stăpânit, copleșit de... 8. Refl. A nu opune rezistență; a ceda. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (Înv. și fam.; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. 9. Refl. (Reg.; urmat de determinări introduse prin prep. „la” sau, rar, „spre”) A se apuca de..., a se pune... S-a dat la muncă. ◊ Expr. A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva. 10. Refl. (În expr.) A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva. [Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (reg. dedei și detei); m. m. ca perf. dădusem și dasem (reg. dedesem și detesem); prez. conjunctiv pers. 3 să dea (reg. să deie).] – Lat. dare.

DAR¹ conj., adv. A. Conj. I. (Leagă propoziții sau părți de propoziție adversative) 1. (Arată o opoziție) Cu toate acestea, totuși. ◊ Expr. D-apoi (bine) sau dar cum să nu, se spune ca răspuns negativ la o propunere. ♦ Ci. Nu că zic, dar așa este. 2. (Arată o piedică) Însă. Ascult, dar nu înțeleg. ◊ Expr. Dar aș! = însă, nici vorbă, nici gând! 3. (Adaugă o idee nouă la cele spuse mai înainte) Mai mult decât atât, cu atât mai mult, darămite. Munte cu munte se întâlnește, dar om cu om. ◊ Expr. D-apoi = darămite. ♦ (După o propoziție optativă urmată de o construcție negativă) Nicidecum, nici gând, ◊ Expr. Nici..., dar nici... = nici..., cu atât mai puțin... ♦ Altfel, altminteri. Sunt om bun, dar ți-aș arăta eu! II. (În propoziții conclusive) Prin urmare, așadar, deci. Revin dar la primele idei. ♦ (În legătură cu un imperativ, exprimă nerăbdarea, încurajarea, dojana etc.) Ci. Dar deschide odată! III. (Introduce o propoziție interogativă) Oare? Dar ce vreți voi de la mine? IV. (Înaintea unui cuvânt care de obicei se repetă, întărește înțelesul acestuia) Mă voi apuca serios de lucru, dar serios! ♦ (Exprimă surprinderea, uimirea, mirarea) Dar frumos mai cânți! B. Adv. (Înv. și reg.) Da, așa, astfel. ◊ Expr. (Pop.) Păi dar = cum altfel? ♦ Firește, desigur; negreșit. [Var.: da, dară conj.] – Et. nec.

DE⁴ prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Spirit de inițiativă. Vinde țesături de cele mai noi. ♦ (În titlurile de noblețe) Ducele de Burgundia. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din... Căsuța lui de paiantă. b) (Determinând un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din... Roiuri de albine. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un pahar de apă. 4. (Atributul exprimă un raport de filiație) Un pui de căprioară. 5. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. 6. (Atributul arată autorul) Un tablou de Țuculescu. 7. (Atributul determinând substantive de origine verbală sau cu sens verbal, arată:) a) (Subiectul acțiunii) Început de toamnă; b) (Obiectul acțiunii) Constructor de vagoane. 8. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Prieten de joacă. 9. (Atributul arată locul) a) (locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... ◊ (În nume topice) Filipeștii de Pădure; b) (punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă; c) (atributul exprimă concomitent și natura obiectului determinat) Aer de munte. 10. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul..., care datează din... Plănuiau amândoi viața lor de mâine. ◊ Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 11. (Atributul arată proveniența) Cizme de împrumut. 12. (Atributul arată destinația obiectului determinat) Sală de dans. 13. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent) Primi o frumusețe de cupă. ◊ Loc. adj. Fel de fel de... = felurite. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină? ◊ Expr. A fi de... = a avea... Suntem de aceeași vârstă. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din... Haina e de tergal. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența) Era de-ai noștri. 2. (Predicatul nominal, alcătuit din verbul „a fi” și un supin, exprimă necesitatea) E de preferat să vii. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată locul de plecare al acțiunii) Din locul... (sau dintr-un loc). Se ridică de jos. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată momentul inițial al acțiunii) Începând cu... De mâine. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... De Anul Nou merg la mama. 3. (Leagă elemente de același fel care se succedă în timp) După, cu: a) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de timp) Zi de zi. An de an; b) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de mod) Fir de fir; c) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de loc) Casă de casă = (în toate casele, pretutindeni); d) (în construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om (= pe toți oamenii); e) (în construcții cu funcțiune de subiect) Trece spre miazănoapte nor de nor. 4. (Complementul are sens iterativ) A văzut filmul de trei ori. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sunt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plângeam de supărată. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Roșii de salată. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (În loc. adv.) De fapt. De bună seamă. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vânzare) În schimbul a..., cu..., pentru... 3. (Complementul are și sens consecutiv; în loc. adj. și adv.) De moarte = îngrozitor, teribil. De minune = admirabil. De mama focului = cu mare intensitate, în gradul cel mai înalt. 4. (Complementul determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv) Aud cât se poate de bine. ♦ (Determinând un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă gradul de comparație) Mai presus de toate îmi place muzica. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cât despre, privitor la...: a) (complementul determină un adjectiv) Bun de gură; b) (complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De iute, e iute ca focul; c) (complementul determină un verb) De foame aș răbda, dar mi-e somn. IX. (Introduce un complement de agent) Aceste adunări se convocau de sindicatul întreprinderii. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe) S-a apropiat de mine. 2. (După expresii verbale ca „e bine” și după interjecții ca „vai”) Pentru. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva (sau de capul cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una). 3. (După verbe ca „a lua”, „a lăsa” etc.) Ca, drept. M-a luat de nebun. 4. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit câte trei cărți de om. 5. (După adjective ca „vrednic”, „demn”, „bucuros”, etc.) Bucuros de oaspeți. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, o parte din... Învățăm de toate. 2. (Complementul este exprimat printr-un subiect) În ce privește, cu. Am terminat de scris. ◊ Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a voi... 3. (Pop.; înaintea unui verb la infinitiv) A încetat de a plânge. 4. (În imprecații) Bat-o Dumnezeu de babă. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Pop.; Construcția prepozițională are sens partitiv) Scrie cu argințel, Că de-acela-i puțintel. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin) E ușor de văzut. XIII. 1. (Face legătura dintre numerale cardinale și substantivele determinate) a) (după majoritatea numeralelor cardinale de la 20 în sus) O mie de lei; b) (după numeralele cu valoare nehotărâtă, ca „zeci”, „sute” etc.) Mii de fluturi mici albaștri; c) (în structura numeralelor cardinale de la 20.000 în sus, înaintea pluralului „mii”) O sută de mii. 2. (face legătura dintre articolul adjectival „cel, cea” și numeralul ordinal, începând de la „al doilea”, „a doua”) Celui de-al treilea lan. XIV. Element de compunere, formând cuvinte care se scriu împreună, locuțiuni care se scriu în două sau mai multe cuvinte. 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale, ca: deasupra, dedesubt, de aceea, de cu seară etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale, ca: despre, dintre, dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale, ca: de cum, de când, de vreme ce, deoarece etc. 4. (Rar) Formează substantive, adjective și verbe, ca: decurge, dedulci, demâncare, deplin. – Lat. de.

DENATURA, denaturez, vb. I. Tranz. 1. A schimba (intenționat) înțelesul, natura sau caracterul unor cuvinte, al unor idei etc.; a deforma, a altera, a falsifica. 2. A adăuga unui produs o substanță străină, spre a-l face impropriu scopurilor pentru care a fost destinat inițial. – Din fr. dénaturer.

DEPONENT¹, -Ă, deponenți, -te, adj. (În gramatica latină, despre verbe și forme verbale) Cu formă pasivă și înțeles activ. – Din fr. déponent, lat. deponens, -ntis.

DEZBINA, dezbin, vb. I. 1. Tranz. și refl. recipr. A face să nu se mai înțeleagă, să se dușmănească, sau a nu se mai înțelege între ei, a se dușmăni; a (se) învrăjbi. 2. Refl. (Rar) A se desface, a se separa, a se rupe (de undeva). – Din lat. disglut[i]nare (refăcut după îmbina).

DIHOTOMIE, dihotomii, s. f. 1. (Log.) Diviziune în două părți a unui concept, fără ca acesta să-și piardă înțelesul inițial. 2. Mod de ramificație a talului și a tulpinilor unor plante în două părți egale, care se împart la rândul lor în două părți egale etc. [Var.: dicotomie s. f.] – Din fr. dichotomie.

DIVIZA, divizez, vb. I. Tranz. și refl. 1. A (se) împărți în mai multe părți, grupuri etc. ♦ Tranz. Spec. A efectua o împărțire aritmetică. ♦ Tranz. Spec. A trasa diviziuni pe un instrument de măsură. 2. A face să nu se mai înțeleagă sau a nu se mai înțelege între ei; a (se) despărți, a (se) izola; a (se) dezbina. – Din fr. diviser.

ELOCVENT, -Ă, elocvenți, -te, adj. Care are darul de a expune frumos și convingător. ♦ (Adesea adverbial) Plin de înțeles; grăitor, demonstrativ, expresiv, semnificativ. – Din fr. éloquent, lat. eloquens, -ntis.

EZOTERIC, -Ă, ezoterici, -ce, adj. (Despre doctrine, ritualuri etc.) Care poate fi înțeles numai de către cei inițiați; ascuns, secret. – Din fr. ésotérique.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard. ♦ A procura un obiect, dispunând confecționarea lui de către altcineva. Își face pantofi. 2. A construi, a clădi; a ridica, a așeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 6. A câștiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva într-un anumit scop. Își face bagajele. ◊ Expr. A face focul = a ațâța, a aprinde focul. ♦ A aranja (părul, sprâncenele, buzele, unghiile etc.). II. 1. (Despre femei) A naște. ◊ Expr. (Pop. și fam.) De când l-a făcut mă-sa sau de când mă-sa l-a făcut = de când s-a născut, dintotdeauna. ♦ (Despre soți) A procrea. ♦ (Despre mamifere) A făta. ♦ (Despre păsări) A oua. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (Despre ființe și plante) A căpăta, a dobândi; a-i apărea. A făcut o bătătură. ♦ A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre puii unor animale) a putea deschide ochii (la câteva zile după naștere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burtă (sau) pântece = a se îngrășa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multă purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a făcut, ce-a dres, că a reușit... 2. A determina, a convinge. Nu l-au putut face să se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva să... Nu mă face să plec. 4. A predispune la ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina sau a ajuta pe cineva sau ceva să-și schimbe starea inițială, să ajungă într-o anumită situație. L-a făcut om. ◊ Expr. A face (sau, refl., a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceți din piatră aur. ◊ Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a rămâne treaz toată noaptea. A face (sau, refl., a se face) praf = a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva sau cuiva) că este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a făcut măgar. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî sau a certa (pe cineva) rău, fără a-și alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou și cu oțet v. oțet. V. 1. A săvârși, a făptui, a comite. A făcut o eroare. ◊ Expr. Face ce face și... = încearcă prin toate mijloacele și izbutește să...; nu știu cum procedează că...; vorba e că... A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea o ocupație; b) a nu-i rămâne cuiva nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul să comită o imprudență, o prostie, o gafă. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) nevoie de..., a nu-i trebui; a nu-i folosi, a nu-i servi la nimic. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o (mai) duci? A face totul sau a face tot posibilul (sau în toate chipurile, posibilul și imposibilul) să (sau ca să) = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază) Ce face?! = cum?! cum se poate (una ca asta)? Ce (tot) faci (sau ce ai făcut de)...? = ce ți s-a întâmplat că...? care e cauza că...? Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? N-am făcut nimic = a) nu am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic; b) nu sunt vinovat, nu am comis ceea ce mi se impută. Văzând și făcând = procedând conform situației, împrejurărilor, fără un plan dinainte stabilit. A avea a (sau de-a) face cu cineva (sau cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva), a exista anumite relații între...; b) a o păți, a suporta consecințele faptelor sale. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! (Refl.) S-a făcut! = ne-am înțeles! s-a aranjat! Fii fără grijă! 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza, a pricinui. A făcut o încurcătură ◊ Expr. Nu face nimic! = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără voie) nu are nici o importanță! A i-o face (bună sau lată sau cu vârf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a-i pricinui cuiva un rău, un neajuns. A(-și) face inimă rea (sau sânge rău) = a (se) supăra, a (se) consuma. A-și face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. I-a făcut toate onorurile. 3. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Și-a făcut datoria. ◊ Expr. A face (un) târg (sau târgul) = a cădea de acord, a încheia o tranzacție (comercială). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatură. ♦ A studia, a urma un curs sau o formă de învățământ. Face medicina. 5. (Cu complementul „semn”) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap că a înțeles. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a străbate un drum sau o distanță. A făcut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el și-a făcut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a acționa; a se comporta. Fă cum știi. ♦ Refl. (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (sau rău), a o duce bine (sau rău). 3. (În superstiții, determinat prin „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstiții) A vrăji, a fermeca; a descânta. I-a făcut de boală. II. 1. A valora, a prețui; a costa. Cât fac pantofii? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonală) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadrează cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (către sau spre...); a o coti (spre...). Am făcut la dreapta. ♦ Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (sau a veni), a se apropia. Fă-te încoace! 2. A zice, a spune. Am să te cert, făcea el. C. Refl. I. 1. (despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lăsa. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rău (din cauza supărării, a mâniei); a se supăra, a se mânia foarte tare. ♦ Impers. (Pop.) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație). Se făcea că vede un palat. 2. (despre drumuri, văi etc.) A se desfășura, a se deschide (înaintea ochilor). Se făcea o vale lungă. 3. (despre senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naște, a se produce (în cineva) deodată, a fi cuprins de... I s-a făcut frică. ♦ A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a făcut cu el? ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face că... (sau de...)? = cum e posibil ca...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a făcut mare. ◊ Loc. vb. A se face galben = a se îngălbeni. A se face vânăt = a se învineți. A se face roșu = a se înroși, a se îmbujora. ◊ Expr. A se face stăpân pe ceva = a lua un lucru în stăpânire cu forța sau fără a-i aparține. A se face în două = (despre drumuri, rețele etc.) a se bifurca, a se despărți, a se ramifica. ♦ A ajunge la numărul de..., la un total de... Ceata se face de două sute de oșteni. ♦ A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist. ♦ Intranz. A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. ♦ (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.) A redeveni. S-a făcut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face că pleacă. ♦ Intranz. A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... Face pe nevinovata. – Lat. facere.

FISĂ, fise, s. f. Mică placă de metal, de os, de material plastic etc., care, în baza unei convenții, poate înlocui monede sau poate servi ca marcă de plată în localurile de consumație, la jocurile de cărți etc.; jeton. ♦ (Piesă metalică în formă de) monedă care, introdusă în mecanismul unui automat, declanșează funcționarea acestuia. Fisă de telefon. ◊ (Fam.; în expr.) A-i pica (sau cădea) cuiva fisa = a înțelege repede despre ce este vorba. – Din ngr. físa.

FUMA, fumez, vb. I. Intranz., Tranz. A aspira, a trage fumul de tutun din țigară sau din pipă; a bea (tutun), a duhăni. – Din lat. fumare (înțelesul după fr. fumer).

GHICI, ghicesc, vb. IV. Tranz. 1. A descoperi, a afla, a înțelege ceva (mai mult intuitiv sau prin deducție); a intui, a prevedea, a întrezări. ◊ Loc. adv. Pe ghicite = la întâmplare sau în mod intuitiv. ♦ A dezlega o ghicitoare. 2. (În superstiții) A prezice cuiva viitorul. [Var.: (reg.) gâci vb. IV] – Et. nec.

GLUMĂ¹, glume, s. f. Scurtă poveste plină de haz (și cu un final neașteptat), care provoacă râs și veselie. V. anecdotă. ◊ Loc. adv. În glumă = fără nici o intenție serioasă, fără răutate. Fără glumă = în mod serios. Nu glumă! = cu adevărat, serios. ◊ Expr. A se întrece (sau a merge prea departe) cu gluma = a-și permite prea mult, a întrece limita admisă în atitudini, comportare. A lăsa gluma (la o parte) = a vorbi serios. A lua (ceva) în glumă = a nu lua (ceva) în serios, a nu da importanță; a subestima. A nu ști (sau a nu înțelege) de glumă, se spune (ca reproș) despre cineva care se supără când glumești cu el. A nu-i arde (cuiva) de glumă = a fi indispus, supărat, necăjit. Nu-i (de) glumă = e lucru serios, îngrijorător. ♦ Faptă hazlie; păcăleală. – Din sl. glumŭ, bg. gluma.

GREU, GREA, grei, grele, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. Care apasă cu greutate asupra suprafeței pe care stă; care are greutate (mare); care cântărește mult. Corp greu. ◊ Aur greu = aur masiv. Artilerie grea = artilerie care are în dotarea unităților sale tunuri și obuziere de mare calibru. Industrie grea = totalitatea ramurilor industriale care produc în general mijloace de producție. (Sport) Categorie grea = categorie în care intră boxerii, luptătorii, halterofilii etc. cu cea mai mare greutate. ◊ Expr. Pas greu = moment dificil, inițiativă plină de greutăți. Bani grei = sumă mare de bani. Cuvânt greu = cuvânt decisiv. 2. Care este împovărat, îngreuiat, încărcat. Sac greu. ◊ Familie (sau casă) grea = familie numeroasă și greu de întreținut. ♦ (Pop.; la f.) Gravidă. ♦ (Despre nori) De culoare neagră, aducător de ploaie și de furtună. II. Adj. 1. (Despre părți ale corpului) Care pare că apasă (din cauza oboselii, bolii, stării sufletești etc.). Are capul greu. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, îndurerat; a avea presimțiri rele. A avea mână grea = a) a lovi tare cu palma sau cu pumnul; b) (fam.; despre medici) a lucra neîndemânatic, grosolan, producând dureri pacienților. 2. (Despre alimente) Care produce ușor indigestie; care se asimilează cu greutate. 3. (Despre mirosuri) Care produce o senzație de neplăcere, de insuficiență respiratorie etc.; (despre aer) care miroase rău; încărcat; p. ext. apăsător, copleșitor. ◊ Atmosferă grea = atmosferă apăsătoare care precedă declanșarea unei furtuni, unei ploi torențiale; fig. atmosferă încărcată de griji, de certuri etc. ♦ (Despre somn) Adânc. 4. (Despre noapte, ceață etc.) Dens, compact. III. Adj. 1. Care se face cu greutate, care cere eforturi mari; anevoios. Muncă grea. ♦ (Despre drumuri) Care poate fi străbătut cu greutate. ♦ Care se înțelege, se învață cu eforturi deosebite. Poezie grea. 2. (Despre suferințe, necazuri, împrejurări etc.) Care se suportă cu mari suferințe, cu mare greutate; (despre boli) care aduce mari suferințe și se vindecă cu mare greutate sau nu se mai vindecă; grav. ◊ Zile grele sau viață grea = trai anevoios, plin de lipsuri. Lovitură grea = lovitură morală dureroasă. ◊ Expr. (Adverbial) Greu la deal cu boii mici sau greu la deal și greu la vale, se spune când cineva este silit să facă față unei situații dificile cu posibilități (materiale) reduse. ♦ (Despre insulte, pedepse etc.) Serios, grav. ◊ Vorbă grea = insultă, jignire. IV. Adv. 1. Cu greutate (mare), cu toată greutatea. S-a lăsat greu. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) greu la stomac = a-i produce (cuiva) indigestie. ♦ Mult (din punctul de vedere al greutății, cantității). Cântărește greu. 2. În mod dificil, anevoios, cu dificultate, cu trudă; anevoie. Muncește greu. ◊ Expr. A-i fi greu (să)... = a simți dificultatea inițierii unei acțiuni. A-i veni (cuiva) greu (să...) = a-i fi neplăcut (să...), a-i displăcea; a se jena (să...). A-i fi greu (de cineva sau de ceva) = a) a-i fi silă, a fi sătul (de cineva sau de ceva); b) a se rușina (de cineva sau de ceva). A-i fi (sau a o duce) greu = a trăi în lipsuri materiale, a avea o situație materială precară. ♦ Încet (și neplăcut). Orele trec greu. 3. Rău, grav, tare. E greu bolnavă. ◊ Expr. A ofta (sau a suspina) greu = a ofta (sau a suspina) din adâncul inimii, profund (de durere, necaz etc.). A plăti greu = a) a plăti scump, cu mari sacrificii; b) a nu plăti la timp. V. S. n. 1. Greutate, dificultate; împrejurare dificilă; impas. ◊ Loc. adv. Din greu = a) cu mult efort, întâmpinând mari dificultăți; b) adânc, profund. La greu = când este vorba de o treabă anevoioasă. A greu = cu neplăcere. ◊ Expr. Acu-i greul = a sosit momentul decisiv. A da de greu = a întâmpina greutăți. 2. Povară, sarcină; p. ext. partea cea mai grea, cea mai dificilă a unei munci, a unei situații etc. 3. Partea mai numeroasă dintr-un ansamblu de elemente; gros. Greul armatei. – Lat. grevis (= gravis).

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

GUST, gusturi, s. n. I. Simț prin care organismul primește (cu ajutorul limbii și mucoasei bucale) informații asupra proprietăților chimice ale unor substanțe cu care vine în contact; senzație produsă de o substanță (alimentară) prin excitarea limbii și mucoasei bucale; proprietatea unor substanțe (alimentare) de a provoca această senzație. ◊ Loc. adj. Cu gust = gustos. Fără (nici un) gust = lipsit de gust bun; fad. ◊ Expr. A da de (sau a afla) gustul (unui lucru) = a începe să-ți placă (un lucru). II. Fig. 1. Capacitatea de a înțelege sau de a aprecia frumosul (în natură, în artă). ◊ Loc. adj. De gust = (despre oameni) cu simț estetic sau artistic dezvoltat; (despre manifestări, realizări ale oamenilor) care exprimă, arată un asemenea simț. Fără (sau lipsit de) gust = (despre oameni) lipsit de simț estetic; (despre manifestări sau realizări ale oamenilor) urât. De prost gust = a) care arată lipsa simțului estetic; b) nepotrivit, penibil, jenant. ◊ Loc. adv. Cu gust = cu pricepere, în mod estetic. 2. Înclinație, predispoziție, pornire. ♦ Preferință. 3. Plăcere, dorință, poftă. – Lat. gustus.

HĂIS interj. Strigăt cu care se mână boii înjugați pentru a merge spre stânga. ◊ Loc. adj. Din (sau de) hăis(a) = (despre o vită înjugată) din stânga. ◊ Expr. (Adverbial sau substantivat) A face hăis(a) = a cârmi la stânga. A trage (sau a fi) unul la hăis și celălalt la cea sau a zice unul hăis și celălalt cea, se spune despre doi oameni care nu se înțeleg. A trage hăis(a) = a nu fi de acord cu alții. [Var.: hăisa interj.] – Cf. scr. ais.

HÂRSIT, -Ă, hârsiți, -te, adj. (Reg.) Lacom de câștig, avid de bani, cărpănos; p. ext. rău, lipsit de înțelegere. [Var.: hărsit, -ă adj.] – V. hârsi.

HEI interj. 1. Exclamație care exprimă o chemare sau prin care se atrage cuiva atenția. 2. Exclamație care exprimă: voie bună, satisfacție, plăcere, admirație, nerăbdare, rezervă, contrarietate, surprindere, regret etc. ♦ (Adesea repetat) Exclamație care lasă să se înțeleagă că lucrurile sunt mult mai complicate decât par sau decât le crede cineva. [Var.: he, hehe interj.] – Onomatopee.

HELBET interj. (Înv. și reg.) Se înțelege! las’ pe mine! fii fără grijă! – Din tc. elbet.

HIEROGLIFIC, -Ă, hieroglifici, -ce, adj. Scris cu hieroglife. ♦ Fig. (Ir.; despre scris) Care este neciteț, indescifrabil, greu de înțeles. [Pr.: hi-e-. – Var.: ieroglific, -ă adj.] – Din fr. hiéroglyphique,^[1] lat. hieroglyphicus. corectat(ă)

IAPĂ, iepe, s. f. 1. Femela calului. ◊ Expr. A bate șaua (ca) să priceapă (sau să înțeleagă) iapa = a da să se înțeleagă ceva în mod indirect, a face aluzie la ceva. 2. (Reg.) Tălpig (la războiul de țesut). – Lat. equa.

IMPLICIT, -Ă, impliciți, -te, adj. (Adesea adverbial) Care este inclus, conținut în altceva (fără a mai fi exprimat direct); care se înțelege de la sine. – Din fr. implicite, lat. implicitus.

INCOMPREHENSIBIL, -Ă, incomprehensibili, -e, adj. Care nu este comprehensibil, care nu poate fi înțeles, cuprins cu mintea; de neînțeles. – Din fr. incompréhensible.

INCOMPREHENSIBILITATE s. f. Lipsă de înțelegere; caracterul a ceea ce este incomprehensibil. – Din fr. incompréhensibilité.

INCOMPREHENSIUNE s. f. (Livr.) Incapacitate de a înțelege sau de a fi înțeles. [Pr.: -si-u-] – Din fr. incompréhension.

INCOMPREHENSIV, -Ă, incomprehensivi, -e, adj. (Livr.) Care nu poate înțelege; neînțelegător. – Din fr. incompréhensif.

INDICE, (1, 2, 3, 4) indici, s. m., (5) indice, s. n. 1. S. m. Număr, literă sau simbol literal așezat la dreapta sau la stânga (mai sus sau mai jos) față de un număr sau de o literă, cărora le precizează valoarea sau înțelesul. ♦ Cifră din planul economic al statului, al unei întreprinderi sau al unei instituții care arată nivelul de producție cantitativ și calitativ ce trebuie realizat. 2. S. m. Fapt, indicație care, sub forma unui număr, a unei formule sau a unei expresii, înfățișează aspectul unui fenomen, al unei acțiuni, al unei situații etc. ◊ (Fiz.) Indice de refracție = mărime optică ce caracterizează materialele transparente, definită ca raportul dintre sinusurile unghiurilor de incidență și cele de refracție ale unei raze de lumină care pătrunde din vid în mediul respectiv. (Biol.) Indice antropometric = raport procentual între diferitele dimensiuni ale corpului omenesc. 3. S. m. Semn convențional cu care se notează un domeniu de cunoștințe sau o anumită problemă într-un sistem de clasificare după conținut a publicațiilor. Indice de clasificare zecimală. 4. S. m. Ac mobil al unui aparat sau instrument care arată pe o scară gradată valoarea mărimii măsurate. 5. S. n. Index (1). – Din it., fr. indice, lat. index, -dicis.

INDIGEST, -Ă, indigești, -ste, adj. Care nu poate fi (ușor) digerat, mistuit. ♦ Fig. (Despre scrieri) Greu de înțeles; confuz. – Din fr. indigeste, lat. indigestus.

ININTELIGIBIL, -Ă, ininteligibili, -e, adj. Care nu se poate înțelege; neclar, neinteligibil, confuz. – Din fr. inintelligible.

INIȚIATIC, -Ă, inițiatici, -ce, adj. (Livr.) 1. De inițiere. 2. Care poate fi înțeles numai de cei inițiați; ezoteric. [Pr.: -ți-a-] – Din fr. initiatique, it. iniziatico.

INTELECTUALISM s. n. 1. Concepție potrivit căreia intelectul (rațiunea) este capabil(ă) de a înțelege lumea. 2. Doctrină potrivit căreia procesele afective și voliționale se reduc la cele intelectuale. 3. Doctrină care reduce actul moral la cunoaștere, considerând că înțelegerea binelui implică săvârșirea lui. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. intellectualisme.

INTELIGENȚĂ, inteligențe, s. f. 1. Capacitatea de a înțelege ușor și bine, de a sesiza ceea ce este esențial, de a rezolva situații sau probleme noi pe baza experienței acumulate anterior; deșteptăciune. ◊ Inteligență artificială = capacitate a sistemelor tehnice evoluate de a obține performanțe cvasiumane. ♦ Persoană inteligentă. 2. (Înv.; art.) Totalitatea intelectualilor; intelectualitate (2). [Var.: inteligință s. f.] – Din fr. intelligence, lat. intelligentia, germ. Intelligenz, rus. inteligenciia.

INTELIGIBIL, -Ă, inteligibili, -e, adj. 1. Care poate fi înțeles cu ajutorul gândirii logice; clar, limpede. 2. (Fil.) Care poate fi cunoscut numai de rațiune, de gândire, independent de cunoașterea senzorială. – Din fr. intelligible.

INTERES, interese, s. n. 1. Preocupare de a obține un succes, un avantaj; râvnă depusă într-o acțiune pentru satisfacerea anumitor nevoi. 2. Avantaj, folos, câștig, profit. ◊ Loc. adj. De interes general (sau public) = de importanță socială, util colectivității. ◊ Expr. A-și face interesele = a fi preocupat numai de satisfacerea chestiunilor personale. 3. Dobândă. ◊ (Jur.) Daune interese = despăgubire bănească pentru repararea unui prejudiciu. 4. Orientare activă și durabilă, dorință arzătoare de a cunoaște și de a înțelege pe cineva sau ceva. 5. Înțelegere și simpatie față de cineva sau de ceva; grijă, solicitudine. 6. Calitatea de a deștepta atenția, a stârni curiozitatea prin importanța, frumusețea, varietatea lucrului, a problemei, a acțiunii etc.; atracție. [Pl. și; (rar) interesuri] – Din it. interesse, rus. interes, germ. Interesse.

INTERPRETA, interpretez, vb. I. Tranz. 1. A da un anumit înțeles, o anumită semnificație unui lucru; spec. a comenta și a explica un text (vechi). 2. A reda prin mijloace adecvate conținutul unei opere muzicale, dramatice, literare etc.; a juca un rol într-o piesă, într-un film etc., a executa o bucată muzicală. – Din fr. interpréter, lat. interpretari.

INTERPUNE, interpun, vb. III. Refl. A interveni ca mijlocitor între două persoane (spre a le face să ajungă la o înțelegere); a mijloci. ♦ A se amesteca în relațiile dintre două persoane. ♦ Tranz. A pune ceva între... – Din lat. interponere (după pune).

INTERPUS, -Ă, interpuși, -se, s. m. și f. (Rar) Persoană care intervine, ca mijlocitor, între alte două persoane (spre a le face să ajungă la o înțelegere, spre a le ușura o tranzacție etc.); mijlocitor. – V. interpune.

INTERVENI, intervin, vb. IV. Intranz. 1. A veni între..., a veni la mijloc, a intra în acțiune; spec. a lua cuvântul, a intra în vorbă. ♦ A se amesteca spre a mijloci o împăcare, o înțelegere etc., a face un demers în favoarea cuiva sau pentru ceva; a stărui pe lângă o persoană influentă spre a obține ceva în favoarea cuiva sau a sa. 2. A se ivi, a surveni, a se întâmpla. A interveni o schimbare. – Din fr. intervenir, lat. intervenire.

INTUI, intuiesc, vb. IV. Tranz. A înțelege sau a sesiza ceva prin intuiție; a pătrunde repede în esența problemelor, a fenomenelor etc. pe baza unor cunoștințe temeinice și a experienței anterior acumulate. – Din it. intuire, lat. intueri.

ÎMPĂCA, împac, vb. I. 1. Tranz. și refl. recipr. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A restabili raporturi de prietenie, de înțelegere cu cineva; a (se) reconcilia, a (se) împăciui. ♦ Refl. recipr. A se înțelege cu cineva (într-o chestiune bănească), a se învoi, a conveni. ♦ Refl. A se obișnui, a se deprinde cu ceva (de obicei o idee, un gând). 2. Tranz. A liniști, a potoli, a calma pe cineva mulțumindu-l, dându-i satisfacție. 3. Refl. recipr. A trăi în bună înțelegere cu cineva; a se învoi, a se îngădui cu cineva. – Lat. *impacare.

ÎMPLETICIT, -Ă, împleticiți, -te, adj. 1. (Despre picioare, despre pas sau despre mers) Împiedicat, poticnit; (despre oameni) care merge șovăind, clătinându-se. ♦ (Despre limbă) Care articulează anevoios. 2. Amestecat, încurcat, încâlcit. ♦ (Despre vorbă, gând) Greu de înțeles, confuz. [Var.: (reg.) împletecit, -ă adj.] – V. împletici.

ÎN prep. 1. (Indică interiorul spațiului unde are loc o acțiune, unde se află ceva, spre care are loc o mișcare) Intră în casă. ♦ (Indică suprafața pe care are loc o acțiune sau spațiul dintre obiecte unde se află ceva, unde se produce o mișcare) Se suie în pom. ♦ (Indică obiectul de care atârnă ceva) Pune-ți haina în cuier. ♦ (Indică o parte a corpului care este acoperită, îmbrăcată etc.) Și-a tras ghetele în picioare. Nu sta cu căciula în cap. ♦ La, în dreptul. Haină roasă în coate. 2. (Indică timpul în care se petrece o acțiune) În iunie se culeg cireșele. ♦ (Indică intervalul de timp care se scurge de la un anumit moment) După, peste. Pleci de mâine în două zile. 3. (Indică o cauză) Din pricina...; în urma... Pomul se clătina în vânt. Ochii-i ard în friguri. 4. (Indică scopul) Se duce în pețit. 5. (Indică instrumentul, relația) S-au înțeles în scris. 6. (Indică o comparație) În formă de..., ca... Fumul se ridică în spirală. 7. Conform cu, potrivit cu... Fiecare în legea lui. 8. (Introduce un complement indirect) Adâncit în gânduri. Casă transformată în muzeu. – Lat. in.

ÎNCIFRA, încifrez, vb. I. Tranz. A reda o idee, un sentiment etc. în mod indirect, simbolic, metaforic; a exprima o idee, un sentiment etc. într-un limbaj criptic, care cere o inițiere pentru a fi înțeles. – În + cifru.

ÎNCIFRAT, -Ă, încifrați, -te, adj. Greu de înțeles. – V. încifra.

ÎNCUIAT², -Ă, încuiați, -te, adj. 1. Închis cu cheia, cu zăvorul. 2. (Pop.) Constipat. ♦ Fig. (Adesea substantivat; fam.) Care este insensibil la argumente, incapabil de a înțelege noul, care nu iese din părerile lui; p. ext. care nu este sociabil. – V. încuia.

ÎNGĂDUI, îngădui, vb. IV. 1. Tranz. A da voie, a permite, a admite, a încuviința, a tolera ceva; a da cuiva permisiunea, a-l lăsa să... ♦ Refl. recipr. (Pop.) A se învoi, a se înțelege unul cu altul, a trăi în armonie. 2. Tranz. și intranz. (Pop.) A avea răbdare; a aștepta; a da răgaz; a amâna, a păsui. ♦ (Reg.) A întârzia, a zăbovi. [Prez. ind. și: îngăduiesc] – Din magh. engedni.

ÎNGĂDUINȚĂ s. f. 1. Încuviințare, permisiune, voie; indulgență, toleranță, îngăduială, îngăduire. ♦ Înțelegere, bunăvoință reciprocă. 2. (Fam., rar) Păsuire, răgaz. – Îngădui + suf. -ință.

ÎNGRĂDI, îngrădesc, vb. IV. 1. Tranz. A împrejmui un teren (cu gard, cu uluci, cu zid etc.); p. ext. a hotărnici. ♦ Refl. Fig. A se pune la adăpost, a se apăra cu ajutorul cuiva sau a ceva. 2. Tranz. Fig. A pune limite, a stăvili. 3. Refl. recipr. (Înv.) A se înțelege, a cădea de acord. – Cf. sl. graditi.

ÎNSEMNA, însemn, vb. I. I. Tranz. 1. A aplica, a pune un semn caracteristic de recunoaștere. ◊ Expr. A însemna cu fierul roșu = a înfiera. 2. A nota (prin scris sau prin alte semne grafice), a face o însemnare. 3. A delimita. II. Intranz. unipers. A avea un anumit înțeles, o anumită semnificație; a marca, a arăta. ♦ (Despre cuvinte) A avea accepția de..., a exprima un anumit înțeles. ♦ A avea o anumită importanță, o anumită valoare. [Prez. ind. și: însemnez] – Lat. insignare sau în + semn.

ÎNSEMNĂTATE s. f. 1. Importanță, valoare. 2. (Rar) Semnificație, sens, înțeles. – Însemnat + suf. -ătate.

ÎNȚELEGĂTOR, -OARE, înțelegători, -oare, adj. Care are înțelegere pentru situația cuiva; p. ext. bun, mărinimos. – Înțeleg (prez. ind. al lui înțelege) + suf. -ător.

ÎNȚELEGE, înțeleg, vb. III. 1. Tranz. A-și face, a avea o idee clară și exactă despre un lucru, a pătrunde, a cuprinde cu mintea; a pricepe. ◊ Expr. Așa (mai) înțeleg și eu = așa da, așa e pe placul meu. A înțelege pe cineva = a) a pricepe ce spune cineva; b) a pricepe (și a aproba) cauzele comportării cuiva. (Mă) înțelegi?, se spune cuiva pentru a verifica înțelegerea celor spuse. (Mă) înțelegi!, marchează o situație în care există un substrat. (Refl.) Se înțelege de la sine = este evident. (Intranz.) A înțelege de glumă = a nu se supăra pentru o glumă făcută pe socoteala lui. ♦ A-și da seama de ceva. ♦ A pricepe o limbă străină. ♦ A constata, a vedea, a observa, a băga de seamă. ♦ A gândi, a reflecta, a concepe. 2. Refl. recipr. A ajunge la învoială, a cădea de acord, a se împăca, a conveni cu cineva. ♦ A conviețui în bună învoială, a se înțelege, a se învoi. 3. Tranz. (În expr.) A nu înțelege nimic din ceva = a nu se alege cu nimic din ceva, a nu profita din ceva. [Perf. s. înțelesei, part. înțeles] – Lat. intelligere.

ÎNȚELEGERE, înțelegeri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) înțelege și rezultatul ei. ♦ (Înv.) Pricepere, iscusință, inteligență, rațiune. 2. Bunăvoință, compasiune față de situația (grea a) cuiva. 3. Comuniune de idei, de sentimente; acord, învoială, învoire. 4. Pace, armonie¹. – V. înțelege.

ÎNȚELEPCIUNE s. f. Capacitate superioară de înțelegere și de judecare a lucrurilor. ♦ Cumpătare, prudență, moderație determinată de experiență; spirit de prevedere. – Lat. intellectio, -onis.

ÎNȚELES², înțelesuri, s. n. Semnificație (a unui lucru, a unei vorbe, a unui gest etc.); sens, tâlc, noimă. ◊ Loc. adj. și adv. Pe înțeles sau pe înțelesul tuturor = putând fi priceput de oricine, lămurit. Cu înțeles = cu o semnificație adâncă, sugerând o anumită concluzie. – V. înțelege.

ÎNȚELES¹ adj. (în loc.) De la sine înțeles = fără îndoială, sigur. – V. înțelege.

ÎNVEDERAT, -Ă, învederați, -te, adj. (Și adverbial) Care se poate vedea sau înțelege bine; vizibil, evident. – V. învedera.

ÎNVOI, învoiesc, vb. IV. 1. Refl. recipr. A ajunge la o înțelegere, a cădea de acord, a se înțelege cu cineva. ♦ Refl. (Pop.) A se angaja, a se tocmi. 2. Refl. A se declara de acord cu ceva, a consimți la ceva. 3. Refl. recipr. (Pop.) A trăi în bună înțelegere cu cineva, a se înțelege, a se împăca. 4. Tranz. A acorda cuiva ceea ce cere; a permite, a îngădui. ♦ A permite cuiva să lipsească (pentru scurt timp) de la serviciu, de la școală, de la cazarmă etc. – În + voie.

ÎNVOIALĂ, învoieli, s. f. 1. Înțelegere, convenție, aranjament, acord. 2. Târg, tocmeală; p. ext. angajare. ◊ Învoială agricolă = tocmeală agricolă. 3. Permisie, îngăduire. – Învoi + suf. -eală.

JOC, jocuri, s. n. 1. Acțiunea de a se juca (1) și rezultatul ei; activitate distractivă (mai ales la copii); joacă. ◊ Joc de societate = distracție într-un grup de persoane care constă din întrebări și răspunsuri hazlii sau din dezlegarea unor probleme amuzante. Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea de sunete dintre două cuvinte cu înțeles diferit; calambur. 2. Acțiunea de a juca (5); dans popular; p. ext. petrecere populară la care se dansează; horă. ♦ Melodie după care se joacă. ♦ Fig. Mișcare rapidă și capricioasă (a unor lucruri, imagini etc.); tremur, vibrație. 3. Competiție sportivă de echipă căreia îi este proprie și lupta sportivă (baschet, fotbal, rugbi etc.). ♦ Mod specific de a juca, de a se comporta într-o întrecere sportivă. 4. Acțiunea de a interpreta un rol într-o piesă de teatru; felul cum se interpretează. ◊ Joc de scenă = totalitatea mișcărilor și atitudinilor unui actor în timpul interpretării unui rol. 5. (Și în sintagma joc de noroc) = distracție cu cărți, cu zaruri etc. care angajează de obicei sume de bani și care se desfășoară după anumite reguli respectate de parteneri, câștigul fiind determinat de întâmplare sau de calcul. ◊ Expr. A juca un joc mare (sau periculos) ori a-și pune capul (sau viața, situația etc.) în joc = a întreprinde o acțiune riscantă. A descoperi (sau a pricepe) jocul cuiva = a surprinde manevrele sau intențiile ascunse ale cuiva. A face jocul cuiva = a servi (conștient sau nu) intereselor cuiva. A fi în joc = a se afla într-o situație critică, a fi în primejdie. ♦ (Concr.) Totalitatea obiectelor care formează un ansamblu, un set folosit la practicarea unui joc (5). 6. (Tehn.) Deplasare relativă maximă pe o direcție dată între două piese asamblate, considerată față de poziția de contact pe direcția respectivă. 7. Model simplificat și formal al unei situații, construit pentru a face posibilă analiza pe cale matematică a acestei situații. ◊ Teoria jocurilor = teorie matematică a situațiilor conflictuale, în care două sau mai multe părți au scopuri, tendințe contrare. 8. (Muz.; în sintagma) Joc de clopoței = glockenspiel. – Lat. jocus.

LITERĂ, litere, s. f. 1. Semn grafic din alfabetul unei limbi, corespunzând în general unui fonem; slovă. ◊ Literă mare = majusculă. Literă mică = minusculă. ♦ Caracter tipografic în forma unui mic bloc paralelipipedic, reprezentând în relief o literă (1), o cifră etc. 2. Fig. Înțelesul strict, textual al unui fragment, al unui paragraf, al unui articol (de lege) etc. ◊ Expr. Literă cu literă = până în cele mai mici amănunte; întocmai, aidoma. Litera legii (sau a cărții) = exact cum scrie într-o lege (sau într-o carte); p. ext. mecanic, rigid. A rămâne (sau a deveni etc.) literă moartă = (despre un tratat, o lege etc.) a nu se mai aplica, a nu mai fi luat în seamă, a nu mai avea valoare. 3. (La pl.) Studiul literaturii. ◊ Om de litere = scriitor. 4. (La pl.) Științele umanistice. – Din lat. littera.

LOC, locuri, s. n. I. 1. Punct, porțiune determinată în spațiu. ◊ Loc. adv. Din (sau de pe) loc = de acolo de unde este sau se află cineva, stând nemișcat, fără a se deplasa. În (sau pe) loc = a) pe aceeași bucată de pământ, acolo unde se află cineva sau ceva; b) neclintit; c) imediat, într-o clipă. ◊ Expr. Pe loc repaus = comandă militară indicând ieșirea din poziția de nemișcare a soldatului și adoptarea unei poziții mai libere. A-i sta cuiva mintea în loc, se spune când cineva se află în fața unui lucru de neînțeles, pe care nu-l poate cuprinde cu mintea. A sta pe loc = a se opri (din mers). La loc = acolo unde era mai înainte, unde stătea de obicei. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) inima (sau sufletul) la loc = a i se potoli (cuiva) emoția, a se liniști; a-i trece spaima. A pune pe cineva la locul lui = a-i da cuiva o lecție de bună-cuviință, a arăta cuiva ce se cuvine și ce nu. (Fam.) La loc comanda (sau mișcarea), se spune pentru a reveni asupra unei dispoziții (sau asupra unei mișcări greșite). La un loc = împreună, laolaltă. Până într-un (sau la un) loc = până la un punct sau până la un moment; într-o măsură oarecare. În (sau peste) tot locul = pretutindeni. Din loc în loc (sau dintr-un loc într-altul) = a) de colo până colo, încoace și încolo; b) din distanță în distanță, ici și colo. Pe unele (sau, rar, une) locuri = ici și colo, pe alocuri. ◊ Expr. A o lua (sau a porni) din loc = a pleca de undeva. A nu-și (mai) afla (sau găsi) locul sau a nu-l (mai) ține (sau încăpea) pe cineva locul = a nu mai avea astâmpăr sau odihnă; a fi nerăbdător, neliniștit. A nu (mai) avea loc de cineva = a) a fi incomodat de cineva; b) a se lega mereu de cineva, a-i pricinui neajunsuri. A sta (sau a se ține, a rămâne, a încremeni) țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a sta neclintit, fără să se miște. A sta la un loc = a sta liniștit, a fi cuminte. A muta din loc = a duce în altă parte. (A merge, a veni, a pleca etc.) la fața locului = (a se deplasa) acolo unde s-a întâmplat ceva (pentru a face cercetări). O palmă de loc = o distanță mică. ♦ (Pop.) Bucată de pământ (cultivabil). ◊ Loc de casă = teren destinat pentru construcție. Loc de veci = teren într-un cimitir aflat în proprietatea cuiva și destinat pentru morminte sau cavouri. ♦ Regiune; ținut; p. ext. țară. ♦ Așezare omenească, localitate; regiunea, țara, localitatea în care s-a născut cineva. ◊ Expr. (A fi) de loc (sau de locul lui ori al ei etc.) din... sau din partea locului = (a fi) originar din... sau din regiunea unde se află cineva. 2. Spațiu ocupat de cineva sau de ceva. ◊ Loc de muncă (sau de producție) = parte din suprafața unei unități economice în care un lucrător sau un grup de lucrători execută anumite operații în vederea obținerii producției, folosind în acest scop utilaj și echipament tehnic corespunzător. Loc de muncă = întreprindere sau instituție în care o persoană își desfășoară activitatea în mod obișnuit. ◊ Expr. A lua loc = a se așeza. Ia loc! = șezi! A-și face loc = a-și croi un drum, a răzbate. A face loc = a se da la o parte pentru a permite trecerea cuiva sau a ceva. (A fi) la locul lui = (a fi) așa cum se cuvine. 3. Pasaj într-o scrisoare; publicație în care a apărut un anumit lucru. II. 1. Slujbă, post²; funcție. 2. Situație socială a cuiva; p. gener. situație. ◊ Loc comun v. comun. ◊ Expr. (A se pune) în locul cuiva = (a se închipui) în situația cuiva (pentru a-l putea înțelege). III. Moment potrivit; prilej, ocazie. ◊ Expr. A da loc la... = a avea drept urmare; a determina, a provoca. A fi locul = a fi cazul, a fi nimerit. A avea loc = a se întâmpla, a se produce. Din capul locului = de la început. IV. (În expr.) În loc de... sau în locul..., se spune pentru a arăta o înlocuire, o substituire. În loc să... (sau de a...), se spune pentru a arăta raportul de opoziție dintre două idei, două acțiuni etc. – Lat. locus.

LOCUȚIUNE, locuțiuni, s. f. Grup de cuvinte cu înțeles unitar, care se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire. ♦ (Înv.) Expresie. [Pr.: -ți-u-. – Var.: (înv.) locuție s. f.] – Din fr. locution, lat. locutio, -onis.

LUCID, -Ă, lucizi, -de, adj. Care are o minte clară, pătrunzătoare, care este conștient de realitate, care înțelege și exprimă clar lucrurile. ♦ (Adverbial) În deplinătatea facultăților mintale, conștient; rațional; treaz. – Din fr. lucide.

LUMINĂ, lumini, s. f. I. 1. Radiație sau complex de radiații electromagnetice emise de corpuri incandescente (cu sau fără flacără) sau luminescente și care impresionează ochiul omenesc; efectul acestei radiații. ◊ Lumină albă = lumină mijlocie a zilei, care conține toate radiațiile spectrului vizibil. Lumină rece = lumină care conține un număr foarte mic de radiații infraroșii și care are un efect termic redus. Lumină monocromatică = lumină formată din radiații de o singură culoare spectrală. Lumină compusă = lumină care conține radiații de mai multe lungimi de undă. Lumină naturală = lumină complet nepolarizată, caracterizată prin diversitatea direcțiilor de oscilație ale radiațiilor electromagnetice care o compun, distribuite uniform în jurul direcției de propagare. Lumină polarizată = lumină alcătuită din radiații electromagnetice ale căror direcții de oscilație nu sunt uniform distribuite în jurul direcției de propagare. (Astron.) Lumină antisolară = pată foarte slab luminoasă care se vede noaptea pe cer în locul opus soarelui. Lumină zodiacală = pată luminoasă care, la latitudinea noastră, se vede toamna spre est, înainte de răsăritul soarelui, și primăvara spre vest, după apusul soarelui. (Fiziol.) Lumină animală = lumină produsă de unele organisme animale pe baza energiei chimice a unor substanțe. ◊ Loc. adv. La lumina mare = fățiș, în văzul tuturor. Pe lumină = în timpul zilei, de la răsăritul până la apusul soarelui, până nu se înserează. ◊ Loc. prep. În lumina... = prin prisma (unei anumite concepții), din punctul de vedere al..., potrivit cu... (Rar) La lumina... = cu puterea..., cu ajutorul... ◊ Loc. vb. A da lumină = a lumina. ◊ Expr. A vedea lumina zilei = a) a fi înzestrat cu simțul văzului; b) a se naște. A răsări (sau a se arăta) la lumină (sau la lumina zilei) = a apărea (dintr-o ascunzătoare), a ieși la vedere, a se arăta. A ieși la lumină = a) a scăpa de primejdie, a ieși dintr-o situație grea; b) a ieși la iveală, a deveni evident, a se dezvălui. A scoate (pe cineva) la lumină = a) a scoate (pe cineva) dintr-o încurcătură; b) a ajuta (pe cineva) să dobândească o situație, a emancipa (pe cineva). A pune (ceva) în lumină = a scoate (ceva) în evidență; a sublinia. A pune într-o lumină bună (sau rea, urâtă etc.) = a scoate în evidență aspectele pozitive (sau negative) din viața sau din activitatea cuiva. A prezenta (sau a privi, a aprecia) ceva sau pe cineva într-o lumină oarecare = a prezenta (sau a privi, a aprecia) ceva sau pe cineva într-un anumit fel sau dintr-un anumit punct de vedere ori prin prisma unei anumite concepții. A vedea lumina tiparului sau (înv.) a ieși la lumină = a fi publicat, tipărit. (Limpede) ca lumina zilei = de netăgăduit, clar, evident. ♦ Fig. Strălucire; înseninare. 2. Izvor, sursă de lumină (I 1). ◊ Lumină electrică = iluminare pe bază de energie electrică. Lumină de control = indicație luminoasă care servește la controlul stării și al modului de funcționare a unei instalații de telecomandă, a macazurilor, a semnalelor de cale ferată etc. ♦ Spec. Sursă luminoasă (de obicei colorată) situată pe o navă, aeronavă etc., folosită la indicarea poziției sau la semnalizare. ♦ Flacără, flăcăruie. ♦ (Pop.) Lumânare. ♦ Unitate de măsură pentru fluxul luminos. 3. (Și în sintagma lumina ochiului) Pupilă; p. ext. ochi, privire. ♦ (Ca termen de comparație) Ființă, lucru, obiect etc. mai drag, mai de preț, mai scump. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) drag ca lumina ochilor = a-i fi (cuiva) foarte drag. A îngriji (sau a păzi) ca (pe) lumina ochilor = a îngriji, a feri cu cea mai mare atenție. II. Fig. Ceea ce aduce claritate în mintea omenească; învățătură, cultură, educație. ◊ Expr. A arunca (o) lumină (asupra unei chestiuni) sau a aduce (o) lumină (într-o chestiune) = a lămuri, a clarifica (o problemă). A se face lumină în capul (sau în mintea) cuiva = a pricepe, a înțelege. III. 1. Distanța liberă dintre fețele interioare a două piese vecine ale unui sistem tehnic sau dintre fețele interioare opuse ale unui gol. 2. (Înv.; urmat de determinări) Suprafață. 3. Stăvilarul morii. [Pl. și: (înv.) lumine] – Probabil din lume (înv.) „lumină”.

MĂRGINIRE, mărginiri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) mărgini și rezultatul ei. 2. Fig. Posibilitate redusă de înțelegere, de intuiție; îngustime spirituală, mediocritate (în gândire, în concepții etc.) prostie. – V. mărgini.

MĂRINIMIE s. f. Bunăvoință, înțelegere, bunătate, generozitate. ♦ (Înv.) Bărbăție, curaj. – Mare¹ + inimă + suf. -ie (după lat. magnanimitas).

MĂRINIMOS, -OASĂ, mărinimoși, -oase, adj. Care este plin de mărinimie, de înțelegere, de bunătate; generos. – Mare¹ + inimos (după lat. magnanimus).

MĂRUNT, -Ă, mărunți, -te, adj. 1. De dimensiuni, de proporții reduse; (foarte mic). ♦ Cu elemente componente foarte mici; fin. ♦ (Adesea adverbial) Tăiat, sfărâmat, rupt în bucăți de dimensiuni reduse. ♦ (Despre scris) Cu litere foarte mici. ♦ (Despre ploaie, burniță etc.) Cu stropi sau fulgi mici și deși. 2. (Despre bani; adesea substantivat) Cu monede divizionare, cu mărunt. 3. De înălțime, de statură mică; scund, mic. ♦ Scurt. 4. (Despre mers) Cu pași mici (și grăbiți). ♦ (Substantivat, f. art.) Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. 5. (Despre ființe) Care este de vârstă fragedă, abia născut sau de câțiva ani; care este nevârstnic. 6. Fig. Care are o importanță, o valoare redusă; mic, neînsemnat. ◊ Expr. Multe și mărunte = lucruri de tot felul. ♦ Care se află pe o treaptă inferioară într-o ierarhie; de rând. 7. Fig. (Despre oameni) Lipsit de înțelegere, de generozitate, care dovedește orizont limitat. [Var.: (pop.) mănunt, -ă adj.] – Lat. minutus.

MÂNĂ, mâini, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr până la vârful degetelor, în special partea de la extremitatea antebrațului, care se termină cu cele cinci degete. ◊ Loc. adj. De mână = a) făcut cu mâna, lucrat manual; b) (despre unelte, instrumente) acționat manual. ◊ Loc. adv. Pe (sau la) mâna dreaptă (sau stângă) = pe partea dreaptă (sau stângă). Pe sub mână = pe ascuns, clandestin. În mână = direct, personal. Mână-n mână = în colaborare, în înțelegere, în perfect acord. Peste mână = anevoios, incomod, dificil (de obținut, de realizat, de efectuat). ◊ Expr. (Pop.) A bate (sau a da) mâna (cu cineva) = a se înțelege cu cineva (în privința unei tranzacții); a face un târg, a se învoi (din preț), strângându-și mâna (în semn de pecetluire a tranzacției încheiate). A(-și) da mâna (cu cineva) = a) a strânge cuiva mâna în semn de salut sau de împăcare; b) a se alia, a colabora. A putea (sau a fi bun) să se ia de mână cu cineva = a se asemăna, a se potrivi cu cineva din punctul de vedere al defectelor sau al acțiunilor rele. (Pop.) A se ține cu mâinile de burtă (sau de pântece, de inimă) de(-atâta) râs = a râde cu mare poftă, în gura mare. A pune (sau a băga) mâna în foc pentru cineva (sau pentru ceva) = a garanta pentru cineva sau pentru ceva. A pune (sau a încrucișa) mâinile pe piept = a muri. A se spăla pe mâini = a refuza să-și ia răspunderea unei probleme (dificile) sau a unei fapte (reprobabile). A da (sau a lăsa, a pierde) ceva din (sau de la) mână = a da (sau a lăsa, a pierde) ceva care îți aparține sau de care ești sigur că îl poți obține. Cu mâna goală = fără a aduce nimic; fără a lua nimic; p. ext. fără a-și fi atins scopul, fără nici un rezultat. A avea (sau a fi la cineva) mâna = (la jocul de cărți) a-i veni rândul să împartă cărțile. A trece (sau a ceda) mâna (cuiva) = (la jocul de cărți) a nu juca în turul respectiv, cedând rândul jucătorului următor. (O) mână de ajutor = (mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”, „a fi”) sprijin, ajutor. A lega cuiva mâinile (și picioarele) sau a lega (sau a fi legat) de mâini și de picioare = a pune pe cineva sau a fi în imposibilitate să acționeze. A avea (sau a lăsa, a da cuiva) mână liberă = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea să acționeze după bunul său plac; a avea (sau a da cuiva) libertate totală de acțiune. A avea (ceva) pe mână = a dispune de ceva. A pune mâna = a) a face, a întreprinde ceva; b) a fura. A pune mâna pe ceva = a ajunge în posesiunea unui lucru, a-și însuși un lucru (prin mijloace necinstite). A pune mâna pe cineva = a) a prinde, a înhăța, a înșfăca pe cineva; b) a găsi pe cel de care ai nevoie. A-i pune (cuiva) mâna în piept (sau în gât) = a prinde, a înșfăca (pe cineva); a cere cuiva socoteală, a(-l) trage la răspundere. A pune (cuiva) mâna în cap = a lua (pe cineva) la bătaie. A-i pune Dumnezeu (cuiva) mâna în cap = a avea noroc, a-i merge totul din plin. A-i lua (cuiva) boala (sau durerea) cu mâna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea etc. cuiva) repede, numaidecât. Cu mâinile încrucișate (sau în sân, în buzunar) = inactiv. A pune mână de la mână = a strânge, a aduna (bani, obiecte etc.) prin contribuție benevolă. A avea mână ușoară sau a fi ușor de mână = a lucra cu finețe și cu abilitate (ca medic). A fi greu de mână = a lucra neîndemânatic, brutal (ca medic). A avea mână bună sau a fi bun de mână = a) a fi îndemânatic, priceput; b) a purta noroc cuiva; (la jocul de cărți) a da cărți bune celor cu care joacă. A-și face mână bună la (sau pe lângă) cineva = a obține favoarea cuiva, a se pune bine cu cineva. A lua cu o mână și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. A fi mână largă = a fi darnic, generos. (Fam.) A fi mână spartă = a fi risipitor. A avea (sau a fi) mână strânsă = a fi econom; a fi zgârcit, meschin. A-i da cuiva mâna (să facă ceva) = a-și putea permite (să facă ceva); a-i permite situația, împrejurările (să facă ceva). Una la mână, se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. A fi mâna dreaptă a cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A cere mâna cuiva = a cere în căsătorie. Sărut mâna (sau mâinile), formulă de salut adresată femeilor, preoților, persoanelor mai în vârstă etc. Cu mâna lui (sau mea, ta etc.) sau cu mâinile lor (ori noastre, voastre etc.) = direct, personal, fără intervenția nimănui. A scoate castanele (sau cărbunii) din foc cu mâna altuia = a se folosi de cineva pentru rezolvarea unei probleme dificile, a unei acțiuni periculoase ori riscante. Cu amândouă mâinile = cu bunăvoință, foarte bucuros, din toată inima. (Fam.) A avea (sau a fi cu) mână lungă = a fi hoț, pungaș. (A fi om) cu dare de mână = (a fi om) înstărit, bogat. (Pop.) A da din mâini (și din picioare) = a face eforturi pentru obținerea unui lucru, a se strădui, a-și da osteneala. A avea mâna curată (sau mâinile curate) = a fi cinstit. A primi (sau a lua) în mână = a primi o sumă netă. A duce de mână (pe cineva) = a călăuzi, a conduce (pe cineva); a sprijini, a proteja (pe cineva neajutorat, nepriceput). De la mână până la gură = foarte repede, în timp foarte scurt. Cu mâinile la piept sau cu căciula în mână = într-o atitudine umilă; supus, smerit. Cu mâna pe inimă (sau pe cuget) = cu conștiința curată, cu convingerea că e adevărat. A ajunge pe mâini bune = a ajunge în grija, în posesiunea cuiva competent. A-și lua mâinile de pe cineva = a înceta de a mai proteja, de a mai ajuta pe cineva. Din mână în mână = de la unul la altul, de la om la om. A da mâna cu moartea = a trece printr-o mare primejdie; a fi foarte bolnav. A da pe mâna justiției = a deferi justiției; a înainta un infractor organelor judiciare. A fi (sau a cădea, a încăpea etc.) la (sau pe) mâna cuiva = a fi (sau a cădea, a încăpea) sub puterea, sub autoritatea cuiva, la discreția cuiva. A avea pe cineva sub mână = a avea pe cineva sub control, în subordine. (A fi) mână de fier sau mână forte = (a fi) om energic, autoritar. Politică de mână forte = politică dictatorială, tiranică, abuzivă. ◊ Compus: mâna-Maicii-Domnului = mică plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina higroscopică și foarte ramificată, cu flori albe și cu fructele mici (Anastatica hierochuntica). ♦ Persoană, individ (conceput ca autor al unei acțiuni). ◊ Mână de lucru = muncitor. Mână moartă = (la unele jocuri de cărți) jucător fictiv căruia i se distribuie cărți, în cont. 2. Cantitate mică din ceva, atât cât încape în palmă. ◊ (Ca epitet, precedând termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, indică proporții foarte mici) O mână de om. (Urmat de un substantiv la pl., indică un număr redus, un grup restrâns de elemente de același fel) O mână de oameni. 3. (În legătură cu numerale ordinale sau, rar, cardinale) Categorie, treaptă, rang, clasă; calitate. ◊ Loc. adj. (Pop.) De toată mâna = de toate felurile, de toate categoriile. II. Numele unor unelte sau obiecte (de gospodărie) sau ale unor părți ale lor, care se aseamănă, ca formă și ca întrebuințare, cu mâna (I 1) sau care se apucă, se manevrează cu mâna. ◊ Mână curentă = balustradă. – Lat. manus.

MELOMAN, -Ă, melomani, -e, s. m. și f. Persoană căreia îi place mult muzica (în special cea clasică) și o înțelege. – Din fr. mélomane.

MENAJA, menajez, vb. I. Tranz. 1. A trata pe cineva sau ceva cu înțelegere; grijă și îngăduință, a se purta bine cu cineva; a cruța. ♦ Refl. A-și cruța sănătatea, forțele; a se îngriji, a se feri. 2. (Rar) A nu irosi în zadar, a economisi. 3. (Franțuzism), A pregăti ceva cu dibăcie, a procura; a înlesni. – Din fr. ménager.

MILĂ¹, mile, s. f. 1. Sentiment de înțelegere și de compasiune față de suferința sau de nenorocirea cuiva; compătimire; îndurare; milostenie. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) milă = crud, nemilos, neîndurător. ◊ Loc. adv. De milă sau de mila cuiva = dintr-un sentiment de compătimire (față de cineva). ◊ Loc. conj. De milă să nu... = de teamă ca nu cumva să... ◊ Expr. De silă, de milă sau de milă, de silă = vrând-nevrând; de voie, de nevoie. (A fi) vrednic de milă = (a se afla) într-o situație jalnică, (a fi) demn de compătimit. A-i plânge (cuiva) de milă = a fi cuprins de părere de rău pentru suferințele sau pentru starea cuiva. A face (cuiva) milă = a provoca compătimirea, a fi vrednic de plâns. A avea milă de... = a se purta cu grijă, cu menajamente față de cineva sau de ceva. (Ți-e) mai mare mila = a) se zice când cineva se află într-o stare demnă de compătimire; b) (cu valoare de superlativ) foarte tare (sau mult, dureros etc.). (Pop.) Fără milă de păcat = fără teama de a greși. 2. Ajutor, binefacere; (concr.) pomană, milostenie. ◊ Expr. A cere milă = a) a cerși; b) a cere îndurare, iertare. 3. Stare jalnică, de compătimit în care se află cineva; mizerie. ♦ Tristețe, melancolie, jale. 4. Bunăvoință, bunătate, indulgență, înțelegere. ◊ Expr. (Pop.) A nu avea (sau a nu afla) milă (undeva sau la cineva) = a nu găsi bunăvoință (undeva sau la cineva). ♦ (În credințele religioase) Bunăvoință și ajutor pe care Dumnezeu le acordă omului; grație divină, îndurare. ◊ Expr. Unde (sau pe ce) pune el mâna, pune și Dumnezeu mila, se spune despre acela căruia îi merg toate din plin. (Formulă întrebuințată mai ales în limbaj bisericesc) Dumnezeu (sau Domnul) să-și facă milă (de cineva sau cu cineva) = Dumnezeu să se îndure (de cineva). A lăsa (pe cineva) în mila Domnului = a lăsa (pe cineva) în voia sorții, a nu se mai interesa de el. (Fam.) Dumnezeu cu mila! = fie ce-o fi! cum o da Dumnezeu! Mila Domnului! = (exclamație care exprimă satisfacția sau adeziunea cuiva) slavă Domnului! (Înv.) Prin (sau din, cu) mila lui Dumnezeu, formulă de introducere la scrierile vechi, în acte administrative etc. – Din sl. milŭ.

NEDESLUȘIT, -Ă, nedeslușiți, -te, adj. Care nu este deslușit, clar, care nu se poate distinge (precis); lipsit de claritate, greu de înțeles; nelămurit, confuz. ♦ (Adverbial ) în mod neclar, cu contururi vagi. – Ne- + deslușit.

NEPRICEPUT, -Ă, nepricepuți, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Care nu se pricepe să facă ceva, care este lipsit de iscusință, de îndemânare sau de competență într-o acțiune; neîndemânatic, stângaci. ♦ Care demonstrează, arată, trădează lipsă de pricepere, de iscusință. 2. (Adesea substantivat) Care nu pricepe, nu înțelege sau înțelege greu ceva; p. ext. lipsit de minte, de judecată; prost, neștiutor. 3. Care nu poate fi priceput, care este deasupra priceperii omenești; neînțeles; enigmatic. – Ne- + priceput.

NU adv. I. (Servește la formarea formei negative a verbului, de obicei precedându-l nemijlocit). 1. (Neagă predicatul și dă întregii propoziții un caracter negativ) Nu l-am cunoscut niciodată. ◊ (În propoziții interogative) Nu ai primit scrisorile mele? 2. (Neagă predicatul, fără a modifica logic caracterul propoziției) Nu încape nici o îndoială. 3. (Neagă predicatul în propoziții cu aspect negativ și cu înțeles pozitiv, de obicei interogative sau exclamative) Nu făcea parte și el dintre noi? II. (Neagă altă parte de propoziție decât predicatul) A plecat repede, nu așa cum a venit. III. (Modifică sensul cuvântului pe care îl precedă, altul decât predicatul, atenuându-i înțelesul ori dându-i un înțeles contrar) O casă mare, nu lipsită de eleganță. ◊ Expr. Nu altceva sau nu glumă, (reg.) nu șagă, formulă care confirmă sau întărește cele enunțate anterior. Nu mai departe = chiar în cazul... Nu o (singură) dată = de multe ori, adesea. IV. (Înlocuiește forma negativă a unui verb enunțat anterior sau dedus, îndeplinind funcția de predicat) Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale. ◊ Expr. nu și nu, formulă care exprimă împotrivirea, refuzul categoric. De (sau dacă) nu... = în caz contrar..., altfel... V. (Cu valoare de propoziție independentă cu caracter negativ) Ai prieteni? – Nu! – Lat. non.

PACE s. f. 1. Stare de bună înțelegere între popoare, situație în care nu există conflicte armate sau război între state, popoare, populații. 2. Acord al părților beligerante asupra încetării războiului, tratat de încheiere a unui conflict armat. 3. (Într-o comunitate socială) Lipsă de tulburări, de conflicte, de vrajbă; armonie¹, împăciuire, înțelegere. ◊ Loc. vb. A face pace cu cineva = a se împăca cu cineva. ◊ Expr. A strica pacea cu cineva = a ajunge la conflict, a se certa cu cineva. O mie de ani pace, formulă familiară de salut. 4. Liniște sufletească, stare de calm sufletesc; tihnă, repaus, odihnă; lipsă de zgomot și de mișcare; calm, liniște, tăcere. ◊ Loc. adv. În (bună) pace = în liniște, fără să fie tulburat, stingherit, supărat. ◊ Expr. A da (cuiva) bună pace sau a lăsa (pe cineva) în pace = a nu deranja, a nu supăra, a nu tulbura pe cineva. Dă-i pace = nu te deranja, nu-ți bate capul; lasă-l în plata Domnului. (Reg.) A nu avea pace (de cineva) = a fi deranjat, a fi tulburat (de cineva). Mergi (sau umblă, du-te, rămâi etc.) în pace = (ca formulă de urare la despărțire) mergi (sau umblă, du-te, rămâi etc.) cu bine, cu sănătate. A nu (mai) avea pace = a fi (în permanență) neliniștit, îngrijorat. Fii pe pace! = nu avea nici o grijă, liniștește-te! ♦ (În concepțiile religioase) Liniște veșnică a omului după moarte, odihnă de veci. ♦ (Adverbial; pop. și fam.) Nimic, nici vorbă, nici gând; s-a terminat, s-a sfârșit, gata. – Lat. pax, pacis.

PACIFIC, -Ă, pacifici, -ce, adj. 1. (Înv.) Iubitor de pace, de bună înțelegere, de liniște, pașnic; care tinde spre un acord, spre împăcare. 2. (Ieșit din uz; în sintagma) Locomotivă pacific (și substantivat, n.) = locomotivă cu viteză mare, folosită la tracțiunea vagoanelor de călători. – Din lat. pacificus, fr. pacifique, it. pacifico.

PACT, pacte, s. n. 1. Denumire dată unor tratate internaționale, bilaterale sau multilaterale, cu caracter solemn, privind relațiile politice între state, încheiate în special în scopul menținerii păcii sau al colaborării strânse între semnatari. 2. Înțelegere (scrisă) între două părți; învoială, convenție. – Din fr. pacte, lat. pactum, germ. Pakt.

PACTIZA, pactizez, vb. I. Intranz. A se înțelege, a cădea la învoială, a face un pact. ♦ Spec. A se ralia cu adversarul, trădând interesele propriei comunități sociale, ale propriului stat. – Din fr. pactiser.

PALINDROM, palindromuri, s. n. Grup de cuvinte sau cuvânt care poate fi citit de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga fără să-și piardă sensul; p. ext. joc distractiv constând în găsirea unui cuvânt care citit și normal și invers, să aibă fie același înțeles, fie, în al doilea caz, să dea un alt cuvânt. – Din fr. palindrome.

PARLAMENTA, parlamentez, vb. I. Intranz. A duce tratative cu partea adversă pentru a ajunge la o înțelegere, a trata, a negocia; a discuta cu cineva despre o anumită chestiune (litigioasă). – Din fr. parlementer.

PĂREA, par, vb. II. Intranz. și refl. 1. (Cu valoare de semiauxiliar de modalitate) A da impresia, a crea iluzia; a avea aparența de... ◊ Loc. vb. A-i părea (cuiva) bine = a se bucura. A-i părea (cuiva) rău = a regreta. ◊ Loc. adv. Pare că = parcă¹. ◊ Expr. Pe cât se pare = pe cât se vede, pe cât se înțelege. (Rar) (Impers., introduce o propoziție subiectivă) Părea că mă aflam într-un mare oraș. ♦ Intranz. (Rar) A atrage atenția, a impune. 2. A avea impresia, a-și închipui, a crede. ♦ A socoti, a aprecia, a considera, a găsi. 3. A se înșela; a i se năzări. [Var.: (rar) pare vb. III] – Lat. parere.

PĂSĂRESC, -EASCĂ, păsărești, adj. (Rar) 1. Care aparține păsărilor, privitor la păsări, de păsări, pentru păsări. 2. (Substantivat, adesea ironic sau glumeț) Limbă, limbaj greu de înțeles, artificial, argotic sau cu elemente de jargon. – Pasăre + suf. -esc.

PĂSĂREȘTE adv. (Rar) Ca păsările. ◊ Expr. A vorbi (pe) păsărește = a vorbi în argou sau în jargon, a spune ceva fără înțeles. – Pasăre + suf. -ește.

PĂTRUNDE, pătrund, vb. III. 1. Tranz. și intranz. A trece prin..., a străbate, a străpunge, a răzbate, a penetra; a perfora, a găuri. ♦ (Despre sunete, zgomote etc.) A ajunge până la..., a se propaga prin spațiu, a se face auzit. ♦ Tranz. A privi cu atenție; a scruta. 2. Intranz. A izbuti să ajungă, să intre, să străbată undeva; a se infiltra. ♦ Tranz. A umple; a îmbiba. 3. Tranz. A pune stăpânire, a cuprinde, a domina. ♦ Refl. A se lăsa sau a fi cuprins, copleșit, dominat. ♦ Fig. A mișca adânc; a emoționa, a impresiona; a tulbura. 4. Tranz. Fig. A izbuti să cunoască, să afle, să înțeleagă; a afla; a înțelege, a pricepe; a intui. ♦ Refl. A cunoaște, a afla; p. ext. a se convinge. – Lat. pertundere.

PĂTRUNDERE, pătrunderi, s. f. Acțiunea de a pătrunde și rezultatul ei; penetrație, răzbatere. ♦ Fig. Înduioșare, impresionare; emoție. ♦ Fig. Capacitatea de a înțelege ceva, agerime de minte; pricepere, iscusință; perspicacitate. ♦ Fig. Convingere, încredințare; tărie. – V. pătrunde.

PÂNZĂ, pânze, s. f. I. 1. Țesătură făcută din fire de bumbac, de in, de cânepă etc., din care se confecționează albituri de corp, de pat etc.; bucată din această țesătură. ◊ Pânză de casă = pânză țesută la războiul manual; pânză țărănească. ◊ Loc. adv. Până în pânzele albe = fără încetare, până la capăt; până la ultima limită; necruțător. ◊ Expr. A zări ca printr-o pânză = a nu vedea limpede, a desluși cu greu; a vedea ca prin sită. Ține-te (sau să te ții) pânză (să nu te rupi), se spune pentru a arăta că este vorba de o acțiune grea și de durată, de un lucru care se desfășoară cu mare intensitate și care, pentru a fi rezolvat, cere curaj, răbdare etc. A i se ridica (sau a-i cădea, a i se lua cuiva) pânza de pe ochi = a începe să înțeleagă limpede lucrurile, a înceta să mai privească eronat un anumit lucru, o anumită situație; a i se deschide ochii. (Adverbial) A curge pânză = a curge fără întrerupere. A țese pânzele = a face intrigi. A (i) se încurca cuiva pânza = a nu-i reuși planurile făcute. ♦ Plasă deasă de pescuit. ♦ Fig. Șir, rând (de oameni). ♦ Fig. Șuviță; fascicul. 2. Bucată de pânză (1) cu diferite întrebuințări; a) țesătură cu care se acoperă fața sau trupul mortului; giulgiu. (Expr.) Parcă i-a luat pânza de pe obraz (sau de pe ochi, de pe față), se spune despre cineva foarte palid sau foarte slab; b) (la pl.) bucată mare de țesătură rezistentă care se fixează de vergelele catargelor unui vas și care, împinsă de vânt, face să înainteze vasul; velă; c) bucată de țesătură deasă fixată pe un cadru, pe care se pictează; p. ext. tablou; d) (în sintagma) pânză de cort = foaie de cort; e) țesătură pe care se proiectează imagini de la un aparat de proiecție; ecran. 3. Țesătură pe care o face păianjenul pentru a prinde prada. 4. Țesătură sau împletitură specială din fire textile sau metalice, folosită în industrie, în laboratoare etc. ◊ Pânză de calc = pânză subțire și transparentă pe care se desenează planuri tehnice. II. 1. Lama sau tăișul de metal al unor instrumente. ◊ Pânză de ferăstrău = tăișul de metal al unui ferăstrău. 2. (Geol.; în sintagmele) Pânză de șariaj = ansamblu de straturi geologice mai vechi, deplasate și împinse prin mișcările tectonice peste altele mai noi; suprafața pe care are loc deplasarea unor mase în acest proces. Pânză eruptivă = formă de zăcământ a rocilor vulcanice, rezultată prin consolidarea curgerilor de lave. Pânză de apă subterană = strat acvifer. 3. Desiș (de copaci) lung și îngust (crescut de-a lungul unui drum, al unei ape); perdea. – Et. nec.

PERCEPE, percep, vb. III. Tranz. 1. A sesiza ceva cu ajutorul simțurilor și al gândirii, prin reflectare nemijlocită; p. ext. a înțelege, a pricepe. 2. A încasa un impozit sau o taxă oficială. – Din lat. percipere (după pricepe).

PERCEPȚIE, percepții, s. f. 1. Proces psihic prin care obiectele și fenomenele din lumea obiectivă care acționează nemijlocit asupra organelor de simț sunt reflectate în totalitatea însușirilor lor, ca un întreg unitar; imagine rezultată în urma acestei reflectări; p. ext. facultatea de a percepe fenomenele lumii exterioare; înțelegere, cunoaștere. 2. (În trecut) Instituție care încasa impozitele sau taxele oficiale; clădire, birou în care își avea sediul această instituție. ♦ Încasarea unui impozit sau a unei taxe oficiale. – Din lat. perceptio, fr. perception.

PERDEA, perdele, s. f. 1. Obiect confecționat dintr-un material textil care se atârnă la ferestre și la uși pentru a împiedica pătrunderea luminii, pentru a opri vederea din afară, în scop decorativ etc. ◊ Loc. adj. și adv. Cu perdea = (care este exprimat, spus, făcut etc.) în mod discret, indirect, pe ocolite. Fără perdea = (care este exprimat, spus, făcut etc.) pe față, fără înconjur, în mod necuviincios, trivial. ◊ Expr. A avea perdea la ochi = a nu pricepe un lucru. A(-i) pune (cuiva) perdea (sau perdele) la ochi = a împiedica (pe cineva) să vadă lucrurile așa cum sunt; a înșela (pe cineva). A-i lua (cuiva) perdeaua de pe ochi = a face (pe cineva) să înțeleagă, să vadă clar. ♦ Obiect confecționat din șiraguri lungi și dese de mărgele atârnate în deschizătura unei intrări, în loc de ușă. ♦ Spec. (Înv.) Draperia de la ușa de intrare în camera domnitorului sau a vizirului; p. ext. intrare; anticameră. ♦ Spec. (Înv.) Cortină. ♦ P. anal. Ceea ce acoperă vederea ca o perdea (1); fig. ceea ce împiedică înțelegerea unui lucru. 2. Șir de arbori sădiți în linie dreaptă, de obicei cu scopul de a proteja culturile (împotriva vântului); p. ext. fâșie de pădure. 3. (Pop.) Adăpost (de iarnă) pentru oi. ♦ Adăpost (de trestie) făcut în jurul răsadnițelor timpurii din grădinile de zarzavat. 4. (Med.; pop.) Cataractă; leucom. – Din tc. perde.

PERSPICACE adj. invar. (Despre oameni) Care este înzestrat cu o minte ageră, pătrunzătoare, care este capabil să surprindă și să înțeleagă ceea ce scapă majorității; ascuțit (la minte), ager; (despre mintea sau manifestările oamenilor) care dovedește agerime, pătrundere, subtilitate, istețime, finețe spirituală; pătrunzător. – Din fr. perspicace.

PISICĂ, pisici, s. f. I. 1. Mamifer domestic carnivor din familia felidelor, cu corpul suplu, acoperit cu blană deasă și moale de diferite culori, cu capul rotund, cu botul foarte scurt, cu maxilarele puternice și cu ghearele retractile și ascuțite (Felis domestica); spec. femela acestui animal. ◊ Pisică sălbatică = specie de pisică (I 1), mai mare decât aceasta, cu blana roșcată-cenușie cu dungi negre, care trăiește în pădure (Felis silvestris). ◊ Expr. A trăi (sau a se înțelege, a se iubi) ca câinele (sau ca șoarecele) cu pisica = a nu se înțelege, a trăi rău cu cineva. A umbla cu pisica-n traistă = a căuta să înșeli, să păcălești pe cineva. A cumpăra pisica în traistă = a se înșela la cumpărături (luând marfa pe nevăzute). A avea ochi de pisică = a) a avea privire ageră; b) a fi viclean. (Fam.) A avea nouă suflete ca pisica = a fi rezistent, a avea o mare vitalitate. A fi (sau a sta ca o) pisică plouată = a fi abătut, descurajat, fără chef; a arăta prost, a avea o ținută necorespunzătoare. A se spăla ca pisica, se spune despre cei care se spală superficial și, p. ext., despre cei neglijenți. Piere (sau moare) pisica, se spune pentru a arăta că se petrece ceva neobișnuit, de importanță deosebită. 2. Blană de pisică (I 1) prelucrată. 3. Compus: pisică-de-mare = specie de pește marin cu scheletul cartilaginos, lung de 60-100 cm, cu corpul turtit romboidal și cu coada terminată cu un spin veninos (Trygon pastinaca). II. Nume dat unor obiecte, instrumente, dispozitive, părți ale acestora etc., care prind sau trag ceva, se înfig în ceva etc. 1. Dispozitiv de agățare și de desprindere a berbecului din capătul cablului de ridicare de la sonetele cu cădere liberă. 2. Cărucior deplasabil pe o grindă sau pe un pod rulant, prevăzut cu un mecanism de ridicare a sarcinilor; cărucior de macara. 3. Mănunchi de sârme de oțel, folosit pentru curățarea de noroi sau de pământ a utilajelor de foraj. – Pis + suf. -ică.

PLEONASM, pleonasme, s. n. Eroare de exprimare constând în folosirea alăturată a unor cuvinte, construcții, propoziții etc. cu același înțeles. [Pr.: ple-o-] – Din fr. pléonasme.

PLURIVOC, -Ă, plurivoci, -ce, adj. (Despre cuvinte sau fraze) Cu mai multe înțelesuri. – Din lat. plurivocus.

PONT², ponturi, s. n. I. 1. (Fam.) Aluzie răutăcioasă, ironie, împunsătură. ◊ Expr. A vorbi în ponturi = a da să se înțeleagă, a sugera; a vorbi în pilde. A bate (cuiva) pontul = a face (cuiva) aluzie la ceva, a-i da (cuiva) să înțeleagă ceva. 2. (În limbajul jucătorilor de cărți) Numele uneia dintre cărțile de joc (considerată de obicei cu cea mai mare valoare); p. ext. prilej favorabil (la joc). ◊ Expr. A-i face (cuiva) pontul = a înșela (pe cineva). (Fam.) A vinde (cuiva) pontul = a dezvălui (cuiva) un secret prin care poate obține un avantaj, un profit. II. (Înv.) 1. Punct (în spațiu sau în timp); limită. ◊ Loc. adv. (Fam.) La pont = la momentul potrivit, la timp, la țanc. ◊ Expr. A pune pont = a hotărî, a fixa locul potrivit pentru ceva. 2. Articol, paragraf dintr-o lege, dintr-un statut, dintr-o convenție; p. ext. legea, statutul etc. respectiv. ♦ Condiție de învoială agricolă impusă țăranilor în trecut. 3. Problemă sau parte a unei probleme în discuție; idee, principiu care stă la baza unei discuții; punct. – Din magh. pont.

POPULAR, -Ă, populari, -e, adj. 1. Care aparține poporului, privitor la popor, care provine din popor. ♦ Care este alcătuit din oameni din popor și lucrează pentru popor. 2. Creat de popor; specific unui popor, caracteristic culturii lui. 3. Care este făcut pentru popor, creat pentru necesitățile poporului; accesibil tuturor. ♦ (Despre expuneri, prelegeri, lucrări) Care poate fi înțeles cu ușurință de oricine; simplu, natural. 4. Care este iubit de popor, care se bucură de simpatia, de considerația opiniei publice; p. ext. cunoscut de toți. ♦ Care are o comportare prietenoasă, cordială, atentă față de toată lumea. – Din fr. populaire.

POPULARIZAT, -Ă, popularizați, -te, adj. 1. Care este răspândit, cunoscut în masele largi. 2. Care este pe înțelesul publicului larg. – V. populariza.

PORUMBEL, -EA, porumbei, -ele, subst., adj. I. 1. S. m. Nume dat mai multor specii de păsări sălbatice sau domestice, de talie mijlocie sau mică, cu ciocul scurt, cu penajul extrem de variat (Columba); pasăre aparținând uneia dintre aceste specii; hulub, porumb (II), porumbaș. ◊ Porumbel călător (sau de poștă, voiajor) = porumbel dresat să se întoarcă la locul de unde a fost trimis, folosit pentru transmiterea mesajelor. ◊ Expr. A trăi (sau a se iubi) ca porumbeii (sau ca doi porumbei) = a trăi în dragoste și în bună înțelegere. ◊ Compus: porumbel-râzător = guguștiuc. 2. S. f. (Reg.) Porumbiță. II. S. m. Știulete de porumb cu boabele încă necoapte, în lapte, care se mănâncă fierte sau coapte în spuză. III. 1. S. f. Fructul porumbarului¹, sferic, de culoare neagră-vineție, cu gust acru, astringent; porumbă¹. 2. S. m. (Bot.) Porumbar¹. 3. S. m. (bot.; la pl.) Mică plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori albastre, care crește prin vii și livezi (Muscari botryoides). IV. Adj. (Reg.) Porumb (III). – Porumb + suf. -el, -ea.

PRICEPE, pricep, vb. III. 1. Tranz. A înțelege, a pătrunde ceva cu mintea. ♦ Refl. (Reg.) A se dumeri, a se lămuri (asupra unui lucru). 2. Refl. A avea cunoștințe într-o materie, într-un domeniu; a dovedi iscusință, îndemânare, experiență într-o acțiune, într-o situație; a fi capabil, în stare să facă ceva. – Lat. percipere.

PRICEPERE, priceperi, s. f. Faptul de a (se) pricepe. 1. Facultatea de a înțelege, de a pătrunde ceva (ușor) cu mintea; înțelegere; p. ext. judecată, inteligență. 2. Îndemânare, abilitate, iscusință. – V. pricepe.

PRICEPUT, -Ă, pricepuți, -te, adj. 1. Care are cunoștințe numeroase, care are o pregătire temeinică într-un domeniu; capabil; iscusit, abil. ♦ Care exprimă pricepere, înțelepciune. 2. (Rar) Care poate fi (ușor) înțeles, pătruns cu mintea; accesibil inteligenței. – V. pricepe.

PRIN prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată spațiul pe care îl străbate sau pe unde pătrunde ceva) Lumina trece prin geam. 2. (Complementul arată spațiul în interiorul căruia se desfășoară sau are loc o acțiune) În, pe undeva. Se ascund prin văgăuni. ♦ (Complementul arată spațiul dintre două sau mai multe obiecte identice) Printre. II. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cu..., cu ajutorul..., pe calea..., utilizând. Se înțeleg prin soli. ♦ Datorită. ♦ De către, de. III. (Introduce un complement circumstanțial modal, în construcții infinitivale cerute de obicei de verbele „a începe” și „a sfârși”) Autorul începe prin a-și expune planul. ◊ Loc. conj. Prin urmare = în consecință, deci. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) În..., în cursul..., în timpul... Tresare prin somn. ♦ Cam în..., aproape de... V. (Precedat de prep. „de”, formează loc. prep. prin care se exprimă timpul, locul aproximativ) De prin iulie. De prin pădure. [Var.: (reg.) pân, pin prep.] – Pre² + în.

PRINDE, prind, vb. III. I. 1. Tranz. A apuca ceva sau pe cineva cu mâna, cu ajutorul unui instrument etc. ◊ Expr. Parcă (l-)a prins pe Dumnezeu de (un) picior, se spune când cineva are o bucurie mare, neașteptată. ♦ (Despre animale) A apuca cu dinții, cu ghearele. ♦ A fixa, imobilizând. 2. Tranz. Fig. A lua cunoștință de ceva (cu ochii, cu urechea, cu mintea); a percepe. ◊ Expr. (Intranz.) A prinde de veste = a observa, a remarca, a afla ceva, a băga de seamă (din timp). 3. Refl. A-și încleșta mâna sau mâinile pe ceva pentru a se sprijini, pentru a se agăța. 4. Refl. recipr. A se lua de mână cu cineva (pentru a forma o horă, pentru a dansa). 5. Tranz. A cuprinde pe cineva cu mâinile, cu brațele. II. Tranz. 1. A ajunge din urmă (și a imobiliza) pe cineva sau pe ceva care se mișcă, aleargă; a captura (un fugar, un răufăcător, un inamic). ♦ A pune mâna (sau laba) pe un animal. 2. A surprinde pe cineva asupra unei fapte (reprobabile) săvârșite pe ascuns; a descoperi pe cineva cu o vină, cu o neregulă. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu minciuna = a descoperi că cineva a mințit. ♦ A încurca pe cineva cu vorba, a-l face să se încurce în răspunsuri (încercând să ocolească adevărul). 3. A ajunge în ultima clipă spre a mai găsi o persoană, un vehicul etc. care sunt gata de plecare. ◊ Expr. A prinde momentul (sau ocazia, prilejul) = a găsi, a nu lăsa să scape momentul (sau prilejul) favorabil. A nu-l prinde pe cineva vremea în loc = a fi ocupat tot timpul, a nu sta nici o clipă neocupat. ♦ (Despre fenomene ale naturii, evenimente etc.) A surprinde. 4. Fig. (Despre stări fizice sau sufletești) A cuprinde (pe neașteptate); a copleși. ♦ A absorbi. III. 1. Tranz. A fixa ceva prin legare, coasere sau agățare. ♦ Refl. A rămâne fixat sau agățat (de sau în ceva). ♦ Fig. A înregistra, a fixa și a reda prin mijloace artistice aspecte din lumea înconjurătoare. 2. Tranz. A înhăma; a înjuga. 3. Refl. A se lega, a se asocia cu cineva (în calitate de...). 4. Refl. și tranz. (Pop.) A (se) angaja, a (se) tocmi într-o slujbă. 5. Refl. A se angaja, a se învoi la ceva; a accepta, a primi. ◊ Expr. A se prinde chezaș (pentru cineva) = a garanta (pentru cineva). ♦ Refl. recipr. A se lua cu cineva la întrecere, a se măsura, a rivaliza. ♦ Refl. recipr. A face un pariu cu cineva, a pune rămășag. IV. 1. Refl. A se lipi de ceva sau de cineva. ◊ Expr. A nu se prinde lucrul de cineva, se spune când cineva nu are chef să lucreze. ♦ Fig. (Despre privire, ochi) A se opri, a se fixa, a se pironi asupra cuiva sau a ceva. ♦ Refl. și tranz. A (se) împreuna, a (se) îmbina formând un tot, a (se) suda. 2. Tranz. (Despre îmbrăcămintea cuiva; p. ext. despre gesturi, atitudini etc.) A-i ședea cuiva bine, a i se potrivi. 3. Refl. (Despre mâncare; în expr.) A se prinde de cineva = a-i prii cuiva, a se asimila. V. 1. Tranz. A începe să... ◊ Expr. (Refl. recipr.) A se prinde (cu cineva) la vorbă = a) a începe să discute (cu cineva); b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... 2. Refl. (Pop.) A se apuca de o treabă, a se porni la lucru. VI. 1. Tranz. A obține, a căpăta, a dobândi. ◊ Expr. (Fam.) A prinde carne (sau seu) = a se îngrășa. A prinde minte sau (intranz.) a prinde la minte = a câștiga experiență, a se face om de treabă. A prinde viață = a) a căpăta putere, tărie; a se înviora; b) a începe să se realizeze, să fie pus în practică. A prinde inimă sau (intranz.) a prinde la inimă = a căpăta curaj, a se îmbărbăta. ♦ Fig. A-și însuși o cunoștință, o deprindere etc., a învăța (de la altul). 2. Intranz. și refl. A se dezvolta după transplantare, a crește. ◊ Expr. (Tranz.) A prinde rădăcini (sau rădăcină) = a se fixa într-un loc, a căpăta stabilitate, forță, putere. VII. Refl. Fig. (Fam.) A fi crezut, a fi luat drept adevărat, bun, valabil. VIII. Refl. (Despre lapte; p. ext. despre alte substanțe) A se coagula, a se închega. [Prez. ind. și: (pop.) prinz. – Perf. s. prinsei, part. prins] – Lat. pre(he)ndere.

PROBLEMĂ, probleme, s. f. I. 1. Chestiune care prezintă aspecte neclare, discutabile, care necesită o lămurire, o precizare, care se pretează la discuții. 2. Chestiune importantă care constituie o sarcină, o preocupare (majoră) și care cere o soluționare (imediată). 3. Chestiune care intră în sfera preocupărilor, a cercetărilor cuiva; obiect principal al preocupărilor cuiva; temă, materie. ♦ (Mat.) Chestiune în care, fiind date anumite ipoteze, se cere rezolvarea, prin calcule sau prin raționamente, a unor date. II. 1. Dificultate care trebuie rezolvată pentru a obține un anumit rezultat; greutate, impas. 2. Lucru greu de înțeles, greu de rezolvat sau de explicat; mister, enigmă. [Var.: (înv.) problem s. n.] – Din fr. problème, lat. problema.

PROFUND, -Ă, profunzi, -de, adj. 1. (Despre oameni) Înzestrat cu o mare putere de pătrundere, de înțelegere; care analizează temeinic lucrurile; pătrunzător, perspicace; (despre înțelegerea, despre gândurile, judecățile, creațiile etc. omului) care dovedește profunzime, seriozitate, inteligență. 2. (Despre însușiri morale, despre stări fiziologice sau psihice etc.) Puternic, intens, mare. ♦ (Despre salut, reverențe etc.) Care se face înclinând foarte mult capul, corpul; p. ext. care exprimă respect, considerație. 3. (Despre ochi, privire) Care exprimă, care sugerează însușiri morale deosebite, profunzime, sentimente adânci. 4. (Despre voce, sunete etc.) Cu ton jos; grav, adânc. 5. (Despre procese fizice, sociale, morale etc.) Fundamental, esențial, radical. 6. (Despre ape, cavități, săpături, obiecte concave etc.) Al cărui fund este situat la o distanță (foarte) mare față de marginea de sus, de suprafață; adânc. – Din lat. profundus, fr. profond.

PROFUNZIME, profunzimi, s. f. 1. Adâncime. 2. Capacitatea sau calitatea de a judeca și de a înțelege lucrurile în esența, în adâncimea lor; profunditate. – Profund + suf. -ime.

PROTETIC, -Ă, protetici, -ce, adj. 1. (Med.) Care ține de proteză (1), privitor la proteză (1). 2. (Fon.; despre sunete) Care se adaugă la începutul unui cuvânt, fără a-i schimba înțelesul. – Din fr. prothétique.

PROTEZĂ, proteze, s. f. 1. Aparat sau piesă medicală care înlocuiește un organ, un membru, o parte dintr-un membru amputat sau un conduct natural al corpului omenesc ori pe care se fixează o dantură falsă. ♦ Operație chirurgicală prin care se înlocuiește un organ, un membru al corpului etc. printr-o proteză (1). 2. (Fon.) Apariție accidentală a unei vocale la începutul unui cuvânt care începe cu o consoană, fără a se schimba înțelesul cuvântului. – Din fr. prothèse.

PSITACISM s. n. (Med.) Reproducere mecanică a celor auzite sau citite, fără a le înțelege. – Din fr. psittacisme.

PULS, pulsuri, s. n. Mișcare fiziologică ritmică de dilatare și de contractare a pereților arterelor, determinată de creșterea volumului de sânge pompat de inimă. ◊ Expr. A lua (cuiva) pulsul = a număra (cuiva) bătăile inimii, apăsând cu degetul pe artera de la încheietura mâinii. A pipăi pulsul (cuiva) = a încerca să afle intențiile, planurile sau starea de spirit a cuiva. A prinde (sau a simți) pulsul (unei situații) = a înțelege sau a intui exact o situație, o stare de lucruri. ♦ Loc unde se simte această mișcare ritmică. – Din fr. pouls, lat. pulsus.

PUPA, pup, vb. I. (Fam.) 1. Tranz. și refl. recipr. A (se) săruta. ◊ Expr. (Tranz.) A pupa în bot (pe cineva) = a linguși, a adula (pe cineva). (Refl. recipr.) A se pupa (în bot) cu cineva = a se înțelege bine cu cineva, a se afla în relații de intimitate cu cineva. 2. Tranz. (Mai ales în construcții negative) A ajunge să obțină ceva râvnit; a dobândi. Nu mai pupi tu plimbare. – Lat. *puppare.

PUTERE, puteri, s. f. I. 1. Faptul de a putea; capacitate, însușire, posibilitate fizică, morală, intelectuală de a acționa, de a realiza ceva; putință. 2. Mare forță fizică, tărie, puternicie. ◊ Loc. adv. Din toate puterile = cu toate forțele, cu toată râvna. ◊ Loc. adv. și adj. În putere (sau în puteri) = puternic, sănătos, voinic. În (toată) puterea (vârstei) = în plină vigoare, în floarea vârstei. Cu puterea = cu sila, prin constrângere. ◊ Expr. A-i sta (sau a-i fi) cuiva în putere = a avea capacitatea, posibilitatea sau experiența (de a face ceva). 3. Intensitate. 4. Eficacitate, tărie. ♦ Grad mare de concentrație. Puterea unei băuturi. 5. Valoare, valabilitate. ◊ Putere de circulație (sau circulatorie) a unei monede = însușirea monedei de a servi la vânzare-cumpărare. Putere de cumpărare (a banilor) = cantitatea de mărfuri și de servicii care poate fi obținută în schimbul unei anumite sume de bani. II. 1. Autoritate, stăpânire, dominație; p. ext. influență. ◊ Expr. A fi în puterea cuiva = a depinde de voința, de bunul plac al cuiva. ◊ Mare putere = țară, stat care dispune de o mare forță economică, militară, politică etc. Puterile centrale = nume dat în primul război mondial Germaniei și Austro-Ungariei. ♦ (Concr.) Stat, țară (suverană). 2. Conducere de stat, guvernare. ◊ Putere de stat = atribut al clasei dominante, care, folosind statul ca instrument al său, înfăptuiește conducerea societății. Putere populară = regim social-economic în care conducerea politică, conducerea statului aparține clasei muncitoare și aliaților ei; stat cu un asemenea regim. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge, a veni) la putere = a deține (sau a ajunge să dețină) guvernarea într-un stat. 3. Permisiune, voie; drept, împuternicire legală de a face ceva. ◊ Loc. prep. În puterea... = în virtutea..., în baza... ◊ Expr. A avea puteri depline = a avea dreptul nelimitat și necondiționat de a acționa în numele cuiva. Cu de la sine putere = fără a fi autorizat de nimeni; în mod abuziv. 4. Capacitate, potențial. Creșterea puterii economice. ◊ Putere de muncă = capacitatea unui om de a lucra și de a realiza anumite produse într-un timp determinat. 5. (Pop.) Mijloace materiale, bani, avere; stare materială și socială a cuiva. 6. (Pop.) Punct, moment culminant; toi. În puterea nopții. ◊ Expr. În (toată) puterea cuvântului = în adevăratul înțeles al cuvântului. III. 1. (Mat.) Rezultatul înmulțirii unui număr cu sine însuși (de atâtea ori de câte ori arată exponentul). ♦ Exponent care arată de câte ori trebuie înmulțit un număr cu el însuși. ◊ Putere a unui punct față de un cerc = valoarea absolută a diferenței dintre pătratul razei cercului și pătratul distanței dintre punct și centrul cercului. 2. (Fiz., Tehn.) Lucru mecanic efectuat sau primit într-o unitate de timp; energie primită sau cedată într-o unitate de timp; mărime caracteristică unui sistem tehnic. ◊ Putere instalată = suma puterilor nominale ale mașinilor unei instalații producătoare de energie. Putere nominală = putere pentru care a fost construit un sistem tehnic. – V. putea.

RĂSTĂLMĂCI, răstălmăcesc, vb. IV. Tranz. 1. A explica, a interpreta în mod eronat idei, cuvinte, texte; a explica greșit, a denatura (în mod voit) înțelesul. 2. (Rar) A transpune; a oglindi, a reflecta. – Răs- + tălmăci.

RĂU, REA, răi, rele, adj., s. n., adv. I. Adj. Care are însușiri negative; lipsit de calități pozitive. 1. (Adesea substantivat) Care face, în mod obișnuit, neplăceri altora. ◊ Expr. Poamă rea sau soi rău = persoană cu deprinderi urâte. Rău de mama focului = plin de răutate, foarte înrăit. ◊ Compuse: rea-voință s. f. = purtare sau atitudine neprietenoasă, ostilă față de cineva sau de ceva; lipsă de bunăvoință; rea-credință (scris și reacredință) s. f. = atitudine incorectă, necinstită; perfidie. (Loc. adj. și adv.) De rea-credință = incorect, necinstit, rău intenționat. ♦ Care exprimă, care denotă răutate; care este contrar binelui. 2. Care nu-și îndeplinește îndatoririle morale și sociale legate de o anumită circumstanță, care nu e potrivit unui anumit lucru, unei anumite situații; necorespunzător, nepotrivit. ♦ (Despre copii) Neascultător, răsfățat, răzgâiat. 3. Neconform cu regulile moralei; în dezacord cu opinia publică. ♦ (Despre vorbe) Care supără, care jignește; p. ext. urât. 4. (Despre viață, trai etc.) Neliniștit, apăsător, chinuit. ◊ Expr. A duce casă rea (cu cineva) = a nu se înțelege, a trăi prost (cu cineva). A-și face sânge rău (sau inimă, voie rea) = a se necăji, a fi mâhnit. 5. (Despre vești) Care anunță un necaz, o supărare; neplăcut. II. Adj. Care nu are calitățile proprii destinației, menirii, rolului său. 1. Care nu este apt (pentru ceva), care nu e corespunzător unui anumit scop, unei anumite întrebuințări; care prezintă unele defecte, unele imperfecțiuni. ♦ (Fiz.; despre corpuri) Rău conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) nu se transmite cu ușurință sau deloc. 2. (Despre organele corpului) Care nu funcționează normal; bolnav; (despre funcții fiziologice) care nu se desfășoară normal. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Uzat, rupt, stricat. 4. (Despre băuturi) Neplăcut la gust, prost pregătit. 5. (Despre bani) Care nu are curs, ieșit din circulație; fals. III. Adj. (Despre meseriași, artiști etc.) Neîndemânatic, incapabil, nepriceput. IV. Adj. 1. Nesatisfăcător; dăunător. ◊ Expr. A lua (cuiva ceva) în nume de rău = a atribui cuiva o intenție răuvoitoare, a interpreta eronat o observație, un sfat. 2. (Despre vreme) Urât; nefavorabil. 3. (În superstiții) Prevestitor de rele; nefast, nenorocos. V. Adv. 1. Așa cum nu trebuie; nepotrivit, greșit, cu defecte. ♦ Neconform cu realitatea; inexact, neprecis, incorect. 2. Neplăcut, supărător, nesatisfăcător. ◊ Expr. A-i fi (sau a-i merge) cuiva rău = a avea o viață grea, a trece prin momente grele; a nu-i prii. A sta rău = a nu avea cele necesare, a fi lipsit de confort, a fi sărac. A-i ședea rău (ceva) = a nu i se potrivi o haină, o atitudine etc.; a fi caraghios, ridicol. A-i fi (cuiva) rău sau a se simți rău = a fi sau a se simți bolnav. A i se face (sau a-i veni cuiva) rău = a simți deodată amețeală, dureri, senzație de greață etc.; a leșina. A-i face (cuiva) rău = a-i cauza (cuiva) neplăceri. A-i părea (cuiva) rău (de sau după ceva ori după cineva) = a regreta (ceva sau pe cineva). 3. Incomod, neconfortabil. 4. Neplăcut, dezagreabil. 5. Neconform cu părerile, cu gusturile cuiva. 6. Puternic, tare; foarte. VI. S. n. 1. Ceea ce aduce nemulțumire; neplăcere; pricină de nefericire; neajuns. ◊ Loc. adv. Cu părere de rău = cu regret. A rău = a nenorocire. ◊ Loc. prep. De răul (cuiva) = din cauza (răutății) cuiva. ◊ Expr. A vrea, a dori (cuiva) răul = a dori să i se întâmple cuiva lucruri neplăcute. Uita-te-ar relele!, formulă glumeață prin care se urează cuiva noroc și fericire. ♦ Boală, suferință. ◊ Rău de mare = stare de indispoziție generală care se manifestă la unii călători pe mare. Rău de munte (sau de altitudine) = stare de indispoziție generală cauzată de rarefierea aerului de pe înălțimi. 2. Ceea ce nu e recomandabil din punct de vedere moral. ◊ Expr. A vorbi de rău (pe cineva) = a ponegri (pe cineva). ♦ (La pl.) Pozne, nebunii copilărești. – Lat. reus „acuzat”, „vinovat”.

RECONCILIERE, reconcilieri, s. f. Acțiunea de a (se) reconcilia și rezultatul ei; punere de acord, înțelegere, împăcare. [Pr.: -li-e-] – V. reconcilia.

ROBOT¹, roboți, s. m. Sistem automatizat care acționează pe baza unui program de lucru stabilit sau care reacționează la anumite influențe exterioare, dând impresia executării unor acțiuni omenești. ♦ Fig. Persoană care muncește din greu și fără să înțeleagă rostul muncii sale; muncitor de corvoadă. – Din fr. robot.

RUPT², -Ă, rupți, -te, adj., s. f. I. Adj. 1. Făcut bucăți, ciopârțit; (despre obiecte de îmbrăcăminte) ros, uzat, găurit. ♦ Fig. Zdrobit, copleșit, sleit. 2. Lipsit de continuitate, despărțit în două (sau în mai multe) părți. ♦ Fig. (Despre relații prietenești, diplomatice etc.) Desfăcut, curmat, întrerupt; anulat, stricat. ♦ (Despre părți ale corpului) Sfărâmat; fracturat. 3. Desprins (cu forța) din loc; smuls. 4. Înstrăinat de..., izolat, îndepărtat. II. S. f. Înțelegere între contribuabili și visterie, în evul mediu, în țările române, prin care, în locul dărilor existente, se stabilea o sumă fixă, globală, plătibilă anual; p. ext. dare plătită pe baza acestei înțelegeri; ruptoare (1). – V. rupe.

SAGACITATE s. f. (Livr.) Facultate a minții omenești de a înțelege ușor și repede ceva; perspicacitate, agerime. – Din fr. sagacité.

SCORMONITOR, -OARE, scormonitori, -oare, adj., s. n. 1. Adj. (Adesea substantivat) Care scormonește; fig. (în special) care caută să pătrundă, să cerceteze, să iscodească pentru a afla, a descoperi, a înțelege ceva. 2. S. n. Piesă metalică în formă de gheară aplicată la unele pluguri, pentru a scormoni pământul dedesubtul brazdei. – Scormoni + suf. -tor.

SEMANTISM s. n. Semantică (I 1); p. ext. înțelesul, sensul unui cuvânt. – Din fr. sémantisme.

SESIZARE, sesizări, s. f. Acțiunea de a (se) sesiza și rezultatul ei; pricepere, înțelegere; (concr.) încunoștințare, aviz. – V. sesiza.

STRĂVEZIU, -IE, străvezii, adj. 1. Care permite razelor de lumină să străbată prin el; prin care se văd (clar) obiectele; transparent. ♦ Clar, limpede, luminos. ♦ Care permite razelor de lumină să-l străbată parțial; prin care se văd vag contururile obiectelor; translucid. 2. (Despre oameni) Cu pielea (obrajilor) subțire, fină, palidă. ♦ Foarte slab. 3. Fig. (Adesea adverbial) Al cărui sens ascuns, neexprimat direct, poate fi înțeles cu ușurință; evident. – Străvedea + suf. -iu.

SURD, -Ă, surzi, -de, adj. 1. (Adesea substantivat) Care nu aude (bine), lipsit (total sau parțial) de auz. ♦ Fig. Care nu vrea să audă, să înțeleagă; neînduplecat, nesimțitor, fără suflet. ◊ Loc. adv. (Substantivat) De(-a) surda = în zadar, degeaba. ◊ Expr. A rămâne surd la ceva = a nu da ascultare unei solicitări, a nu se impresiona de ceva, a rămâne rece, neînțelegător. 2. (Fon.; despre consoane; și substantivat, f.) Care se emite fără participarea coardelor vocale. 3. (Despre sunete, zgomote; adesea adverbial) Cu intensitate atenuată, lipsit de rezonanță; slab, înăbușit, înfundat, confuz. ◊ (În sintagma) Cameră surdă = încăpere cu absorbție acustică foarte ridicată, folosită pentru măsurători acustice speciale. ♦ Fig. (Despre sentimente, conflicte etc.) Mocnit, ascuns, tăinuit. ♦ Fig. (Despre senzații, dureri etc.) Înăbușit; nedefinit, vag. – Lat. surdus.