a fi pe felie expr. (intl.) a da lovitura.

a fi pe felie cu cineva expr. a fi prieten cu cineva, a se înțelege bine cu cineva.

AI⁴ s. m. (Transilv., Mold.) Usturoi. O oaie întreagă... tăiată felii... tăvălită prin seu și printr-o leacă de alifie de ai, căruia i se zice și usturoi. SADOVEANU, F. J. 659.

BACON s. n. (Rar) Carne sau costiță de porc dezosată, sărată și afumată (tăiată în felii subțiri). [Pr.: beicăn] – Cuv. engl.

BARABULĂ, barabule, s. f. (Transilv.) Cartof. Să semănăm ceapă, morcovi, fasole, barabule și curechi. SLAVICI, O. I 64. Barabulele tăiete felii încă-s bune de durerea de cap. ȘEZ. III 14.

biftec n. felie de mușchiu de bou friptă la grătar (= fr. bifteck, din engl. beefsteak).

*bíftec n., pl. e (fr. bifleck, d. engl. beefsteak, d. beef, bou și steak, felie). Barb. Friptură de vacă (la grătar saŭ în tigaĭe).

BIFTEC, biftecuri, s. n. Felie de carne de vacă friptă la grătar sau în tigaie. – Din fr. bifteck.

BRÎNZĂ, (2) brînzeturi, s. f. 1. Produs alimentar obținut prin coagularea laptelui cu ajutorul cheagului sau al unor coagulanți sintetici; se păstrează de obicei presată și sărată. Brînză de oaie. Brînză de capră. Brînză de burduf. ▭ Pe tavă se află o cană cu vin și un taler cu felii de pîine și cu bucăți de brînză. PAS, L. I 21. Nu se mai află pe lume asemenea brînză cum o face cuscrul Haralambie. SADOVEANU, N. F. 10. O străchinoaie de brînză cu smîntînă și mămăliguță erau gata. CREANGĂ, P. 10. Cînd e brînză, nu-i bărbînță v. bărbînță. Frate, frate, dar brînza-i pe bani (= în afaceri nu poate fi vorba de sentimentalism). ◊ Săptămîna brînzei v. săptămînă. ◊ Brînză de Brăila (sau albă sau murată) = caș de oaie presat și conservat în zer sărat; telemea. Brînză frămîntată = brînză preparată din caș de oaie dospit, stors de zer, frămîntat și sărat. Brînză de vacă = lapte de vacă prins și stors de zer. ◊ Expr. Brînză bună în burduf de cîine, se zice despre un om cu însușiri frumoase, care însă nu le folosește în scopuri bune. A nu face brînză cu cineva = a nu face nici o ispravă cu cineva. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. A nu face nici o brînză = a) a nu face, a nu isprăvi nimic; b) a nu fi de nici un folos, a nu fi bun de nimic, a nu face două parale. Asta e altă brînză = asta e altceva. Dar de beleaua boierilor cînd scăpăm, frățiorilor? – Asta e altă brînză. PAS, L. I 268. (Ducă-se, du-te etc., sau te duci etc.) opt cu-a brînzei sau opt și cu a brînzei nouă, se zice cînd scapi (sau dorești să scapi) de o persoană supărătoare, a cărei plecare nu o regreți. Te duci opt cu a brînzii! PANN, P. V. II 118. Brînză de iepure = (Mold.) halva; fig. lucru imposibil. 2. (Numai la pl.) Diferite feluri de brînză.

broccoli s. m. (italienism; bot.) Tip de legumă verde cu gust și aspect de conopidă ◊ „Tăiați felii următoarele legume crude: Brocoli (sic!) (seamănă cu conopida, însă este verde), morcovi, ardei, țelină [...]” As 74/VI 93 p. 6. ♦ (adjectivat) ◊ „Conopida broccoli este cea verde albăstruie care se găsește în Piața Amzei.” Expres 3/95 p. 14 (din pl. (sg. broccolo) it. broccoli)

CANAPEÁ s.f. Felie de pâine fără coajă, de grosime și formă variabile (pătrată, rotundă, triunghiulară), unsă de obicei cu unt, apoi garnisită divers; poate fi servită rece, pâinea fiind prăjită sau nu în prealabil, sau caldă, gratinată după ce a fost garnisită; fr. canapé; germ. Canapé.^[1]

CANAPEA s. f. felie de pâine prăjită în unt, pe care se pun felii de salam etc. (< fr. canapé)

CANAPEA s.f. 1. Divan îngust, îmbrăcat în stofă sau în piele, care are de obicei un spătar și brațe; sofa. 2. Felie de pîine prăjită în unt, pe care se pun felii de salam, șuncă, icre etc. [< fr. canapé, cf. germ. Kanapee].^[1]

CANTALUP ~i m. Varietate de pepene galben, având coaja groasă, brăzdată în felii, și cu miezul dulce, aromat. /<fr. cantaloup

CARAMBOLA s. Fructul unui arbore exotic, originar din Asia de sud-est (Averrhoa carambola), de culoare galben-verzuie, de 7-12 cm lungime, caracterizat prin cinci nervuri longitudinale adânci, astfel că tăiat transversal se obțin felii de forma unor stele (engl. starfruit), cu miezul gălbui și cu puține semințe, având gust acrișor și aromă de iasomie; se consumă natur, în salate și cocteiluri de fructe, feliile fiind utilizate și ca elemente de decor.

carpaccio s. (cuv. it.) Fel de mâncare preparat din felii foarte subțiri din carne de vită (în citat este greșit tradus prin carne de pui) ◊ „A devenit o adevărată manie: sushis de pește (pește crud), carpaccios (carne crudă de pui).” As 253/97 p. 3

cataligă (-gi), s. f. – Picioroange. – Var. (Mold.) catalică, cătălig(ă), catarig(ă), cătărig(ă), etc. – Cătărig, s. m. (înv., tînăr, adolescent). Origine incertă. Este posibil să fie vorba de o creație expresivă, cf. Graur, BL, IV, 97; însă nu este sigur că originea sa trebuie căutată în rom. În general se pune legătură cu bg. katerjaga „scară” (DAR; Candrea; cf. Bogrea, Dacor., IV, 812, unde se explică și legătura semantică între „articulație, picior” și „tînăr”). Mai ușor ar fi să plecăm de la sb. kotrig „articulație”, koturige „felie”; în acest caz ar fi cuvînt identic cu cătărigi (var. cotoroage), s. f. pl. (piftie din picioare de porc), pe care DAR îl consideră cuvînt diferit; și probabil și de la cotonoage, s. f. pl. (picioare, labe), cu der. cotonogi, vb. (a bate). – Der. (înv.) cătărigie, s. f. (adolescență).

CEPUȘOARĂ, cepușoare, s. f. (Popular) Diminutiv al lui ceapă. Aduc găina gătită cu verdeață, brad, maghiran... În Dobrogea, la gîtul găinii anină salbă de felii de cepușoară înșirate pe ață. SEVASTOS, N. 57. -Variante: cepișoară, cepșoară s. f.

chebap n. friptură pe frigare preparată turcește (felii largi de berbece sunt înfirate pe o frigare și fripte pe cărbuni, apoi stropite cu sos de ceapă și de pătlăgele roșii): dobe de mistreț și chebapuri de căprioară Od. [Turc. KEBAB].

CHILI s.n. Cuvânt de origine indiană sud-americană, de circulație internațională în variantele engl. chile, chili, chilli, pentru: 1. Ardei iute, respectiv boia. 2. Amestec tradițional de condimente, numit și chili mexican sau american (engl. chili powder, germ. Chilipulver), ce nu trebuie confundat cu ardeii sau cu simpla boia de ardei (engl. chilli powder, germ. Chillipulver), constând în principal din boia, chimion amar, oregano și usturoi, utilizat pentru asezonarea preparatelor specifice. 3. Preparat culinar (supă, tocăniță) condimentat cu chili (2), cel mai cunoscut fiind chili con carne, mâncare specific texană din carne de vită tocată, boabe de fasole, bucăți de ardei și roșii; adaptat bucătăriei europene, chilli con carne este o tocăniță din carne de vită cu felii de ardei, în sos picant.

CHIPS, chipsuri, s. n. Felie subțire și rotundă de cartof, prăjită în ulei și consumată rece. [Pr.: cips] – Cuv. engl.

ciopată (ciopăți), – Bucată, felie de carne. – Var. ciopartă, ciopărtă, ciopîrtă. Mag. csapat „grămadă”, care înseamnă și „turmă” (DAR). R din var. se explică probabil prin confuzie cu mag. csoport „turmă” (› ciopor). Se folosește de preferință la pl. Der. ciopățică, s. f. (dans tipic); ciopătăi, s. f. pl. (labe); ciopîrtac, adj. (care are coada tăiată); ciopîrlac, s. n. (băț); ciopîrti (var. ciopîrți, ciocîrti, ciocîlti, ciopăți), vb. (a tăia, a face bucăți; a tranșa); ciopîrțeală (var. ciocîrteală), s. f. (tăiere în bucăți); ciocîrt (var. ciortan), s. m. (varietate de ciuperci); ciopîrțel, s. m. (plantă, Celosia cristata).

climpotă, climpote, s.f. (reg.) felie mare de pâine.

codru (codri), s. m. – 1. Parte, bucată, felie. – 2. Bucată de pămînt. – 3. Pădure. – 4. (Înv.) Munte. – Mr. cod(u)ru, megl. codru. Lat. pop. *codrum, atestat cu forma codra (cf. citatele din Corpus glossar. lat., în Skok, Archiv. slaw. Phil., XXXVIII, 84), în loc de *quodrum sau quadrum „pătrat” (Densusianu, Rom., XXVIII, 62; Crețu 313; Candrea-Dens., 384; REW 6921; Capidan, Dacor., I, 509; DAR). Pentru trecerea lui qua la co-, cf. Densusianu, Hlr., 71 (împotrivă, Meyer-Lübke, Literaturenblatt, XXII, 299; Densusianu, GS, II, 321; Rosetti, I, 57 și Diculescu, Elementele, 437, care presupune în vocalismul rom. o influență eolică). Semantismul nu pare să prezinte dificultăți, dacă se are în vedere familia din care face parte quadra, și care este aceeași cu cea a lui quartus, cu care s-a confundat (cf. glosele lui codra: τόπος „loc” și τόπος „curte”. Astfel, după cum fr. quart(ier) și sp. cuarto, *codrum ar fi însemnat la început „parte a unui obiect împărțit în patru”, pentru a ajunge să însemne apoi, ca în cazurile anterioare, parte a unui obiect. Pentru accepția de bucată de pămînt, cf. sp. cuarto, quinto, la care ideea valorii aritmetice a dispărut, ca în rom. Din același etimon lat., provin prov. caire (cf. sp. desgaire), cu sensurile 1 și 2 ca în rom. (și sp. cairel, cf. Corominas, II, 571). Totuși, cercetătorii de odinioară s-au oprit prea mult la sensul primitiv „pătrat, de formă pătrată”, pe baza căruia este mai dificilă explicarea semantică a cuvîntului rom.; datorită acestui fapt, s-au căutat explicații foarte diferite. Astfel, codru este cuvînt autohton după Miklosich, Slaw. Elem., 10 și Hasdeu, Col. Traian, 1873, 110 și Philippide, II, 708; tracic după Pascu, I, 189; lat., dar cu influență semantică a sl. dĕlŭ „parte” și „munte”, după Weigang, Jb., II, 217; J. Bruch, ZRPh., LVI, 376 și Skok, Archiv. slaw. Phil., XXXVII, 83; din ngr. ϰόδρα după Cihac, II, 649; din alb. kodrë „colină” după Cihac, II, 716; Meyer 193; Șeineanu, Semasiol., 166; Pușcariu 392; din sl. krada „grămadă de lemne”, după Scriban. Alb. kodrë provine din rom. – Der. codrean, s. m. (locuitor din zona păduroasă; muntean; Banat, paznic de pădure; înv., soldat mercenar din regiunea Basarabiei numită Codrul Tigheciului); codroi, s. m. (plantă, Melampyrum arvense).

COTlLI, cotilesc, vb. IV. (Regional) Intranz. A umbla în locuri întortocheate, cu multe cotituri. Încep să cotilesc încolo și încoace, pînă ce ajung în dosul morii. SADOVEANU, F. J. 21. ♦ A umbla din loc în loc. În cămară după masă intrînd ca niște pisici. Mirosită, cotiliră din taler în taleraș Ș-între altele găsiră și o felie de caș. PANN, P. V. III 31.

crifoi, crifoaie, s.n. (reg.) bucată sau felie mare (de pâine, mămăligă, slănină etc.); hartan, halcă, huchium, dărab, crihan, codru, talcan, troșmei.

crișcă¹ s.f. (reg.) bucățică, felie; drob, crușet.

CRUTON s.n. Felie de pâine, fără coajă, rotundă sau pătrată, prăjită în unt, garnisită divers, servită ca gustare caldă, iar simplă, folosită ca suport pentru diverse preparate de carne (medalion, turnedou); (la plural) mici cuburi de pâine prăjite la grătar, în unt sau ulei, folosite drept garnitură pentru supe, salate, omlete etc.

curpen (curpeni), s. m. – 1. Tulpină de plantă agățătoare, tulpină sarmentoasă. – 2. Nume dat mai multor plante agățătoare (Clematis vitalba; Clematis recta; Lonicera xylosteum; etc.). – Mr. curpan, curpăn. Origine incertă. Se consideră în general că provine din alb. kurpen, kuljpër (Densusianu, Rom., XXXIII, 277; Meyer 213; Philippide, II, 710; Pascu, II, 219; Rosetti, I, 115; DAR); însă nu se spune nimic despre originea cuvîntului albanez. Pe de altă parte, nu pare posibil să se facă abstracție de identitatea semantică și de asemănarea fonetică a acestui cuvînt cu curmei, care de asemenea s-a folosit probabil cu forma *curman, cf. rezultatul rut. kurmán. Este posibil ca ambele cuvinte să fie în legătură cu crîmpei „bucată, felie, capăt”, din al cărui consonantism primitiv par a fi rezultat ambele var.; cf. și curfan, var. din Trans. a lui curpen, și crînf, var. din Trans. a lui crîmpei. – Der. curpenos, adj. (sarmentos); curpeniș, s. n. (bălării, tufe); (în)curpeni, vb. (a înfășura, a răsuci); curpeniță, s. f. (varietate de clematită). Dacă presupunerea noastră este exactă, trebuie să deducem că alb. kurpen provine din rom. sau din mr.

cútă f., pl. e (cp. cu lat. cŭtis, pele moale. V. cuțit). Vest. Îndoitură, încrețitură la haĭne. Zbîrcitură pe pele. Felie în lungu fructuluĭ: o cută de pepene.

cută (cute), s. f. – 1. Pliu, îndoitură. – 2. Zbîrcitură, încrețitură, rid. – 3. Pungă sub ochi. – 4. (Rar) Felie, bucată tăiată. Origine incertă. Pare a fi vorba de lat. cŭtem „piele” (Pușcariu, Conv. lit., XXXIX, 61-3; Pușcariu 469; Lausberg 42; cf. părerea contrară la Domaschke 88), cf. sard. kude, sicil. kuti, piem. ku. Semantismul este dificil; poate trebuie explicat prin contaminarea cu gr. ϰότις „crestătură, incizie”. Cealaltă explicație, bazată pe bg. skut „margine, tiv” (Skok 67) nu este mai convingătoare. DAR propune bg. kutta, pe care nu îl cunoaștem, și care ar putea proveni din rom., dacă este cuvînt atît de rar cum pare. – Der. cuta, vb. (a îndoi, a face cute).

cută f. 1. îndoitură la postavuri; 2. sbârcitură; 3. fășie: ridiche în cute și felii. [Cf. serb. KUT, unghiu].

dărab, -uri, s.n.; dărabă, -e, s.f. – Bucată, porție, felie. Dărabă, poreclă în Borșa (Mihali, Timiș 2000). – Din magh. darab „bucată”.

DE⁴ prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Țară de democrație populară. Spirit de inițiativă. Articol de fond. Cîntec de dragoste. ▭ Unei copile ca jupînița Marușca, îi trebuie un bărbat cu strălucire de soare. SADOVEANU, F. J. 397. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșit-a-n cales-ales crai. COȘBUC, P. I 56. ◊ (Atributul are și sens partitiv fiind uneori un substantiv în genitiv) Da eu, drept să-ți spun, mai degrabă aș bea un rachiu de celălalt mai prost, de-al nostru. SADOVEANU, O. A. I 93. Călătorul, după chip și port, e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de care umblă pîn sate după daraveri. CARAGIALE, P. 44. Se vede că și lui dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri. CREANGĂ, P. 31. Mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării id. ib. 9. ◊ (Atributul califică prin modul de acțiune a obiectului respectiv) Moară de vînt. Ceasornic de precizie. ◊ (Atributul exprimă natura prin specificul preocupărilor unui colectiv sau ale unei persoane) Academia de științe. Ministerul de Finanțe. Conferință de presă. Unitate de artilerie. Ansamblu de cîntece și dansuri. ◊ (Atributul arată calitatea obiectului prin consecințele însușirilor neexprimate) Un tînăr de nădejde. O noapte de pomină. ◊ (Atributul este exprimat printr-un abstract verbal derivat dintr-un adjectiv care arată calitatea) Fumurile satelor, aburul acoperișurilor, pîclele uriașe ale pădurilor suiau într-un văzduh de limpezimea lacrimilor. CAMILAR, TEM. 7. În grădina bordeiului lor crescuse... un măr de toată frumusețea. VISSARION, B. 10. Curtozzi însă era un om de o veselie proverbială. HOGAȘ, DR. II 196. ◊ (Atributul exprimă originea obiectului respectiv, în ce privește locul, timpul sau cauza) Brînză de Brăila. Salam de Sibiu. Vin de Cotnar. Apă de Borsec. Miere de mai. Rană de schijă. ◊ (În titlurile de noblețe) Ducele de Parma. ◊ (Atributul exprimă natura prin aprecierea cantității, valorii, greutpții, dimensiunii sau vîrstei) O bancnotă de 100 de lei. Laminate de grosimea unei foițe. Cale de două zile. Un copil de 2 ani. ▭ L-au bătut copiii de sama lui, căci era cel mai slab. CAMILAR, N. I 19. Doamna Ionescu, femeie ca de patruzeci de ani. CAMIL PETRESCU, T. II 7. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din. Stofă de lînă. Haine de pînză. O masă de lemn. Un inel de aur. Vapori de apă. Straturi de cărbune. ▭ Prin întuneric tremurau vîrtejuri de nea. SADOVEANU, O. A. I 99. Pe coastă, la urcuș, Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș. TOPÎRCEANU, B. 54. Pe fața mesei, albă cu dungi de borangic, se grămădea toată îmbelșugarea casei. MACEDONSKI, O. III 8. ◊ (În comparații eliptice, exprimînd natura obiectului determinat) Braț de fier. Inimă de piatră. ▭ Și nici n-auzea În crîng cum pășea... Mînz de aramă, Cu vîntul în coamă. BANUȘ, B. 34. Acest rîu... șerpuiește printre pajiștile și arăturile acoperite, primăvara, cu talazurile de smarald și de aur ale grîului. MACEDONSKI, O. III 3. ◊ (Determinînd substantive care arată o măsură, o parte, atributul arată obiectul din care se ia cantitatea sau bucata respectivă) Un metru de pînză. Un hectar de pămînt. O baniță de grîu. O felie de pîine. Un bob de grîu. ▭ Izbuti să strîngă bani pentru un petec de grădină. CAMILAR, N. I 22. Acu, ia acolo, oleacă de pospai! aista se cheamă omăt? SADOVEANU, O. A. I 94. Să fi mers o bucată bună de drum. CARAGIALE, P. 37. ◊ a) (Determinînd substantive care denumesc unități de timp) O lună de zile. b) (Determinînd un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din. Consiliul de miniștri. Colectivul de electricieni. ▭ Pădurea de brad de pe Măgură clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de băiețandri ieși la iveală cît ai clipi din ochi. MACEDONSKI, O. III 14. Roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un car de lemne. Un pahar de apă. O pungă de bani. O carte de basme. ▭ Curg doniți de lapte. TULBURE, V. R. 39. Cinsteam bucuros cu moșneagul un păhărel de rachiu. SADOVEANU, O. A. I 93. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. 4. (Atributul corespunde unui complement direct) Proprietar de căruță. 5. (Atributul exprimă raportul de filiație) Fiu de muncitor. Tată de erou. Un pui de rîndunică. 6. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. Tăiș de coasă. O rază de soare. Magazin de stat. ▭ La mijloc de codru des Toate păsările ies. EMINESCU, O. I 215. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură. ALECSANDRI, P. A. 120. ◊ (Cu un pronume posesiv sau cu un genitiv, atributul are sens partitiv) Și tot tavanul era scris Cu versuri d-a lui Dionis. COȘBUC, P. I 86. 7. (Atributul arată autorul) Poezii de Eminescu. Un tablou de Grigorescu. O simfonie de Beethoven. ◊ (Atributul indică producătorul unui lucru și natura lucrului) Pînză de păianjen. Ou de găină. 8. (Atributul, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, indică subiectul acțiunii) Început de toamnă. La o bătaie de pușcă. ▭ Ascultă, ascultă bătăi de ciocane. BANUȘ, B. 79. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă... erau botezate de noi tranșee. CAMIL PETRESCU, U. N. 5. Urlete, mugete, șuierături, bubuituri de tun, dangăte de clopot se amestecau într-un concert sinistru, formidabil. BART, E. 389. 9. (Atributul – substantiv sau verb la infinitiv -, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, arată obiectul acțiunii) a) (Cu funcțiune de complement direct) Schimb de experiență. Constructor de vagoane. ▭ Să fii de viață nouă și bună făurar. DEȘLIU, G. 7. Știi tu, mîndră, ce ți-am spus La sapă de cucuruz? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 245. ◊ Loc. adv. Cu băgare de seamă v. băgare. ◊ Expr. Dare de seamă v. dare. b) (Cu funcțiune de complement indirect) Setea de cultură. Frica de moarte. ▭ Cine are aripi bune nu știe ce e teama de pămînt. BASSARABESCU, V. 50. Această îndoială de sine... îi stinse, încetul cu încetul, energia lui, nebiruită altădată. VLAHUȚĂ, N. 19. Pînă cînd să creadă lumea... C-orice dor de libertate a pierit? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ (Atributul obiectiv arată și cauza) Onoarea pe care o am de a mă număra oarecum printre prietenii d-voastră. CAMIL PETRESCU, T. I 21. Humuleștenii... au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74. 10. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Tovarăș de drum. ▭ Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. 11. (Atributul arată locul) a) (Locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... V. de la, din. Moș Gheorghe mă ispiti o vreme despre școală, despre cei de-acasă. SADOVEANU, O. A. I 94. ◊ (În nume topice compuse) Baia de Arieș. Roșiorii de Vede. Vălenii de Munte. ◊ Loc. adj. De față v. față. b) (Punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă. ▭ Se rîdica domol, deocamdată, simfonia de pretutindeni a revărsatului zile. HOGAȘ, DR. II 109. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aer de munte. ▭ Păsări de apă albe se înalță pe vîrful catargelor. SAHIA, N. 40. ◊ Loc. adj. De jos v. jos. 12. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul (ziua sau perioada): care datează din. Plănuiau amîndoi viața lor de mîne. CAMILAR, N. I 227. Te rog să ierți scena de adineaori. SEBASTIAN, T. 95. ◊ (Atributul este precedat de articolul adjectival «cel, cea, cei, cele») Vezi un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac, Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac. EMINESCU, O. I 130. ◊ (Atributul arată și natura obiectului determinat) Satul risipit pe rîpi... pîrăul Tarcăului... erau căzute într-o negură de noapte. SADOVEANU, B. 9. Sură-i sara cea de toamnă. EMINESCU, O. I 83. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu omul veacului. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 13. (Atributul arată proveniența; se construiește cu un substantiv sau cu un verb la supin) Cal de dar. Cizme de împrumut. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aburul de borș acru stăruia multă vreme pe cerul gurii soldaților. CAMILAR, N. I 9. Tu nu simțești mirosul de ogor. ISAC, O. 20. 14. (Atributul arată destinația obiectului determinat cu privire la folosire, loc, mod, timp, cauză, scop etc.) Lupta de eliberare națională. Cîntece de masă. Concediu de odihnă. Sală de spectacol. Tren de persoane. Miting de protest. Măsuri de protecție. Lamă de ras. Mașină de cusut. Lampă de masă. Ceas de perete. Servietă de avocat. ▭ În pădurile lumii, Lîngă vetrele omului, Cîteva posturi de veghe. BANUȘ, B. 92. De la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Căruța... sosește la locul de întîlnire al vînătorilor. ODOBESCU, S. III 16. Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 15. (Atributul gramatical este în realitate substantivul determinat) Ziua de 23 August. În noaptea de marți spre miercuri. Meseria de miner. ◊ Ziua de azi (sau astăzi) v. azi. În ziua de azi v. azi. 16. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent, acesta din urmă fiind determinat numai formal; din punct de vedere logic «un drag de copilaș» înseamnă «un copilaș drag») Hoțul de păgubaș. Gloaba de cal. O bunătate de fată. O grozăvie de vreme. ▭ Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: «Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră!». COȘBUC, P. I 97. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. Cea dintăi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgîtie de copilă. CREANGĂ, A. 2. Sărăcuțul de mine! id. P. 22. ◊ Loc. adj. Fel de fel de... = feluriți. [Căprița] face sărituri de necrezut și mehăie, și face fel de fel de nebunii. CARAGIALE, P. 39. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ, construit ca un atribut pe lîngă substantivul subiect care nu se mai repetă, exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină? ▭ În după-amiaza acelei zile, de mare mirare erau cuviosului monah niște meșteșuguri pe care le săvîrșise logofătul Drăghici. SADOVEANU, F. J. 398. ◊ Expr. A fi de... = a avea... A fi de aceeași vîrstă. A fi de competența cuiva. ▭ Abramovici a foat de părere să rămînem în picioare. SAHIA, N. 79. Amîndoi sîntem de-o mamă, De-o făptură și de-o samă. ALECSANDRI, P. A. 104. Să-ți fie (să vă fie etc..) de bine! formulă de urare folosită în diferite împrejurări (după masă, după strănutat etc.). Cumătrul a strănutat... Atunci iedul de sub chersin să nu tacă!... -Să-ți fie de bine, nînașule! CREANGĂ, P. 24. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din. Masa e, firește, de brad. CAMIL PETRESCU, U. N. 8. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența, avînd sens partitiv) Tatu-său era de-ai noștri, om de omenie. SADOVEANU, O. A. I 97. 2. (Predicatul nominal alcătuit din verbul «a fi» și un supin exprimă necesitatea: «ce e de făcut?» = ce trebuie (sau ce urmează) să facem?) Ar mai fi de strîns, la un loc, Toate inimile tinere. DEȘLIU, G. 10. E de văzut cum vor rîndui locurile la masa cea mare. SADOVEANU, F. J. 388. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată punctul de plecare al acțiunii) Din locul (sau dintr-un loc). A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de-acolo o ladă. CREANGĂ, P. 289. [Luna] pe deal mi se oprea Și cu drag, de sus, privea. ALECSANDRI, P. I 101. ◊ (Complementul circumstanțial de loc e însoțit de alt complement circumstanțial de loc, care arată punctul final al acțiunii) De aici ăînă acasă. ▭ Începe el a o măsura cu ochii de sus pănă jos și de jos pănă sus. CREANGĂ, P. 163. ◊ Loc. adv. De colo (pînă) colo v. colo. De unde pînă unde v. unde. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. O lua cu binișorul s-o ducă de partea ulmilor. MACEDONSKI, O. III 6. Ograda lui de toate părțile era îngrădită. DRĂGHICI, R. 100. Ne-a ales pe noi, Doi sau trei voinici, Cu doi-trei cai murgi, În grajd bine odihniți, De patru picioare potcoviți. TEODORESCU, P. P. 179. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată punctul de plecare în timp, momentul inițial al acțiunii) Începînd cu (ziua, data, momentul de...). De acum înainte. ▭ De azi ești cineva în vale. DAVIDOGLU, M. 77. Doar nu samîn eu grîu de ieri, de-alaltăieri, să nu fi mai avut a face cu secerători. CREANGĂ, P. 160. De-un veac al șede astfel. EMINESCU, O. I. 93. Rămîi, puică, sănătoasă, Că mo duc de mîni la coasă. ȘEZ. I 141. ◊ Loc. prep. De cu v. cu. ◊ (Complementul este exprimat prin substantive sau adjective care sînt la origine nume predicative; «de mic» înseamnă «de cînd era mic») Noi de copii ne știm. COȘBUC, P. I 77. Încă de mic Te cunoșteam. EMINESCU, O. I 175. De copil încă, el admira ochii cei frumoși ai portretului. id. N. 40. ◊ (Complementul circumstanțial de timp e însoțit de un alt complement circumstanțial de timp care arată punctul final al acțiunii) De dimineața pînă seara. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... Mii de noapte aici. CARAGIALE, M. 6. Așteptase de mult ca Huțu să vină de crăciun acasă. SLAVICI, O. I 89. ◊ Loc. adv. De astă dată sau de data aceasta (sau asta) v. dată¹. ♦ (Cu un substantiv adverbial; popular) Crescut-au, Născut-au, Doi meri d-alunei, De toamna sădiți, De veara-nfloriți. TEODORESCU, P. P. 78. 3. (Prepoziția «de» leagă elemente de același fel care se succed în timp) După, cu. a) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de timp cu sens iterativ, adesea cu nuanță modală; numai în loc. adv.) Zi de zi v. zi. Noapte de noapte v. noapte. An de an v. an. b) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de mod) Fir de fir v. fir. Bob de bob v. bob. c) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de loc) Casă de casă = în toate casele (la r’nd), pretutindeni. A umblat casă de casă. d) (În construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om = pe toți oamenii (la rînd), o mulțime de oameni. A întrebat om de om. e) (În construcții cu funcțiune de subiect) N-ați plîns văzînd cum trece-n zbor Spre miazănoapte nor de nor? COȘBUC, P. I 90. 4. (Complementul, exprimat printr-un numeral adverbial sau prin construcții asemănătoare, are sens iterativ) De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. SAHIA, N. 81. Calul se și scutură de treo ori. CREANGĂ, P. 195. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... Rodește spornic holda de muncă și strădanii!. DEȘLIU, G. 6. Țiuie de bucurie Că-i vremea culesului. BANUȘ, B. 87. Crăpau lemnele și pietrele de ger. MACEDONSKI, O. III 33. Și ea, mergînd spre Viorel, Roșind, s-a zăpăcit de drag. COȘBUC, P. I 57. ◊ Loc. adv. De aceea v. acela². Nu de alta = nu din alt motiv. ◊ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Fata... știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui. CREANGĂ, P. 287. ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sînt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plîngeam de supărată, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. De străin și de sărac, Nu știu seara und’ să trag. TEODORESCU, P. P. 326. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Ce au azi soldații de mîncare? CAMILAR, N. I 154. Acu n-am vreme de jucării! CARAGIALE, P. 45. Nu-i gîscă, ci-i gînsac; l-am cumpărat de semînță. CREANGĂ, P. 43. Au prins voinicul să zică de joc. SBIERA, P. 36. Toderică... porunci de masă. NEGRUZZI, S. I 82. ◊ Loc. adv. De exemplu v. exemplu. De pildă v. pildă. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Neobișnuit; complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Îmi rămăsăsă numai zăci galbeni, pe care i-am întrebuințat de a-mi cumpăra o canape. KOGĂLNICEANU, S. 79. VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul exprimă modul propriu-zis, numai în loc. adv.) De comun acord v. acord. De altfel v. altfel. De fapt v. fapt. De asemenea v. asemenea. De bună seamă v. seamă. De fel v. fel. De loc v. loc. De obicei v. obicei. De zor v. zor. ◊ (Complementul, exprimat eliptic, are și valoarea unui circumstanțial de timp, în loc. adv.) De viu v. viu. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. (Despre soare) A fi de o suliță (sau de două sulițe etc.). Cînd era soarele de două sulițe pe ceri, a plecat în lumea largă. EMINESCU, N. 5. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vînzare) Cu, pentru, în schimbul a..., în valoare de... Am cumpărat de 10 lei. ▭ N-află fier de trei parale. TEODORESCU, P. P. 150. Mă-ntîlnii c-o copiliță, Cerui gură de-o groșiță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 404. 3. (Complementul are și sens consecutiv; în expr.) De moarte = îngrozitor, groaznic, teribil (încît îți dă impresia morții). De minune = admirabil (încît te minunezi). Planul lui Cassian izbuti de minune. VLAHUȚĂ, O. A. 159. De mama focului = cu mare intensitate, cu încordare, în gradul cel mai înalt (încît îți dă impresia de ceva neobișnuit). Cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II 62. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. 4. (Complementul, exprimat printr-un adverb sau o locuțiune adverbială care arată cantitatea, gradul sau intensitatea însușirii ori acțiunii respective, determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv, rar și un substantiv dintr-o expresie verbală de tipul «mi-e silă») Cît de puternic cînta sirena! VINTILĂ, O. 8. Așa de bine mi se dezleagă limba, încît s-ar mira părintele Amfilohie auzindu-mă ce fel mă bucur. SADOVEANU, F. J. 263. Eu cînt tot un cîntec... Și-așa mi-e silă să-l cînt. COȘBUC, P. I 64. Acum văz cît se poate de bine. CARAGIALE, P. 38. O rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult. EMINESCU, O. I 110. ◊ (Determinînd un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă termenul de comparație) Prefer să spun în proză ce gîndesc, Și mai presus de toate îmi place să tac. BENIUC, V. 29. ◊ Loc. adv. Mai bine de... v. bine. Mai puțin de... v. puțin. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cît despre, privitor la. a) (Complementul determină un adjectiv) Bun de gură. ▭ Se vorbește prin sate despre măria-sa că-i om nu prea mare de stat. SADOVEANU, F. J. 9. [Intră] Tulpină-Voinic, sigur de el. CAMIL PETRESCU, T. II 11. Cănuță a rămas sărman de părinți. CARAGIALE, P. 12. Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Bătrînețele m-au făcut olog de picioare. ALECSANDRI, T. I 430. ◊ (Adjectivul determinat în calitate de nume predicativ este același cu cel prin care se exprimă complementul) De cuminte, vedea că-i cuminte. SBIERA, P. 218. De frumoasă, ești frumoasă, Dar iia nu ți-o știi coasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. b) (Complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De bună, e ca o bucată de pîne albă. RETEGANUL, P. II 43. De bărbată, e bărbată ca focul. id. ib. 46. c) (Complementul determină un verb) De foame ar fi ce-ar fi, Dar n-am cu ce mî-nveli; De-nvelit aș mai lăsa, Dar n.am cu ce mă-ncălța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. ◊ (Complementul este exprimat prin supinul verbului determinat sau printr-un substantiv din familia acestuia) Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. EMINESCU, N. 6. Ai gonit ori te-au gonit, Ai gonit ori ai fugit?... – Nici de goană m-au gonit, Nici de fugă n-am fugit. TEODORESCU, P. P. 69. IX. (Introduce un complement de agent) Povestea Sindipii... scrisă de mine, cuviosul Chesarie. SADOVEANU, D. P. 6. Pe vremile acele, mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Își simte gîtu-atuncea cuprins de brațe reci. EMINESCU, O. I 95. Aceste adunări se convocau de domn. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ (Franțuzism neobișnuit și învechit; după locuțiuni verbale ca «a fi alcătuit», exprimînd elementele componente) Din. Parcul meu se compune de doi plopi plutași, trei paltini, cîțiva tei. NEGRUZZI, S. I 96. Au agiuns numai pănă la lăcașul spu cel de vară, care închipuie un chioșc alcătuit de frunză. DRĂGHICI, R. 160. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe ca «a vorbi», «a spune», «a afla» și după locuțiuni verbale ca «a-și face o idee» etc.) Despre. I... ra! moș Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem. CREANGĂ, P. 120. Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saț Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97. Nu cînt de-mpăratul tău, Ci cînt pentru dorul meu. TEODORESCU, P. P. 83. ◊ (După verbe ca «a uita», «a-și aminti» și locuțiuni verbale ca «a-și aduce aminte» etc.) Ș-ai uitat de soarta mîndrei, iubitoarei tale fete! EMINESCU, O. I 83. ◊ (După verbe ca «a rîde», «a se plînge») O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. ◊ (După verbe ca «a se îndrăgosti», «a se molipsi», «a se îmbolnăvi») Îndrăgostiți de scripeți și motor, Îi tălmăcim pe scripcă și poemă. DEȘLIU, G. 17. Și fata s-a-ndrăgit de el. COȘBUC, P. I 54. Curînd n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraș. NEGRUZZI, S. I 20. ◊ (După verbe și locuțiuni verbale ca «a se bucura», «a avea parte», «a da dovadă», «a dispune», «a se folosi», «a avea nevoie») Jupîn Niculăieș Albu... se bucura de ocrotire și de dragoste, cu toate nebuniile pe care le săvîrșea. SADOVEANU, F. J. 394. A avut parte cine știe ce alt drumeț... de patul cel curat. CARAGIALE, P. 41. D-a omului mărire nimic nu dă dovadă. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ (După verbe ca «a se ocupa», «a se interesa», «a se îngriji», «a se convinge», «a-i păsa» și după locuțiuni verbale ca «a avea grijă», «a-și da seama» etc.) De ce nu mă lasă să-mi văd liniștit de ocupațiile mele? SEBASTIAN, T. 30. Îngrijise de un foc ce ardea. MACEDONSKI, O. III 11. Nu de mine, Mi-e de dînsa, ce-a făcut! COȘBUC, P. I 202. ◊ (După verbe ca «a se feri», «a se teme», «a se adăposti», «a apăra» și după locuțiuni verbale asemănătoare sau înrudite ca sens) Răsună Sirenele de care zadarnic te ferești. DEȘLIU, G. 6. Hotărîndu-se dintr-o dată să se puie cu desăvîrșire la adăpost de orice răutate și viclenie a acelui dușman, își luă în poală ulcelele și se duse. SADOVEANU, F. J. 422. Și cu crengi îl apăr pagii de muscuțe și zăduf. EMINESCU, O. I 85. ◊ (După verbe ca «a asculta», «a înțelege») Înțelege de glumă. ▭ Și toată lumea în ocean De tine o s-asculte. EMINESCU, O. I 170. 2. (După verbe ca «a se apropia», «a se atinge», «a se lipi», «a se freca», «a se rezema», «a se sprijini») M-am atins de zid. ▭ Un mutilat cu obrazul ars, ciopîrțit se sprijină de mine. SAHIA, N. 20. Obrazul și-l lipește strîns De piatra cea din veac cioplită. COȘBUC, P. II 261. Căprița s-a apropiat de mîna mea. CARAGIALE, P. 39. ◊ (După verbe ca «a se ciocni», «a se izbi», «a se lovi») Ilona, revenind din stînga, caută găleata, n-o găsește și dă cu ochii de Maria. DAVIDOGLU, M. 16. Fumul acru urca în susul obrajilor, se lovea de marginile căștilor și cobora furișîndu-se pe lîngă gulerele mantalelor. CAMILAR, N. I 11. După ce deșertau oalele, le spărgeau îndată de pămînt. SADOVEANU, F. J. 397. Dete poarta de perete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. ◊ (După verbe ca «a se atîrna», «a se lega», «a se prinde», «a țineooBB, «a trage», uneori cu verbul subînțeles, sau după interjecții cu valoare verbală asemănătoare) Voiam să mă înțeleg cu el, să-l fac să se ție de tocmeală. SADOVEANU, O. A. I 91. Omul... plecă deznădăjduit, trăgînd de funie văcșoara. SANDU-ALDEA, D. N. 245. Pune omului merinde-n traistă și-i dă iapa de căpăstru. SBIERA, P. 58. Nici una nici două, haț! pe ied de gît. CREANGĂ, P. 23. Care-a fost voinic mai mare Acum e legat mai tare, Și de mîni, și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. Sta Codreanul frățior Cu butucul de picior. ALECSANDRI, P. P. 90. ◊ (După verbe și locuțiuni ca «a fugi», «a se îndepărta», «a se lepăda», «a se curăța», «a scuti», «a scăpa», «a se lăsa păgubaș», «a se sătura», «a trece», «a se despărți», «a se deosebi») Tînărul... se șterge de sudoare. CARAGIALE, P. 45. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă CREANGĂ, P. 9. Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! EMINESCU, O. I 136. Hai, copii, cu voinicie, Să scăpăm biata moșie De păgîni și de robie! ALECSANDRI, P. A. 36. 3. (După verbe ca «a umple», «a încărca», «a îmbelșuga») După delușoare, automatele porniră cu deznădejde... și noaptea se umplu de spaime. CAMILAR, N. I 100. Vezi, cît ești de avan, moș Nichifor, cum îți încarci sufletul de păcate?! CREANGĂ, P. 134. 4. (După expresii verbale ca «e bine», «e rău», uneori fără verbul «a fi» și după interjecții ca «vai!») Pentru. Ferice de el! ▭ Pe urmă am fugit, am umblat prin lume, vai de capul meu! SADOVEANU, O. A. I 195. ◊ (După interjecții complementul poate fi repetat) Vai de ea și de ea! S-o fi îmbolnăvit, s-o fi întîmplat ceva. MACEDONSKI, O. III 7. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva sau de capul (cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una), a fi de oarecare însemnătate. E ceva de capul lui. ▭ Trebuie să fie ceva de ciobanul acela. ISPIRESCU, la TDRG. ◊ (După verbe ca «a se alege», «a fi») Praful s-a ales de ea. ◊ (Eliptic) Era o învălmășeală acolo: lucruri stricate, bastoane rupte, umbrele vechi – mai mult scheletul de ele – și mai ales praf și hîrtii. BASSARABESCU, V. 42. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată Și trăiești tot supărată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. 5. (După verbe ca «a lua», «a lăsa», «a da», «a trece») Știu eu tare bine că boierul m-a luat de nebun. CREANGĂ, P. 157. Murise vecinul și lasase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba. EMINESCU, N. 3. Dincoace-ndemnul firii trece de taină mare. ALEXANDRESCU, P. 44. Dă-mi pe Vidra ta de vamă. ALECSANDRI, P. P. 99. 6. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit cîte 3 cărți de om. Ne-a dat 10 lei de cap. ▭ De tot carul șese boi, Înjugați doi cîte doi. ALECSANDRI, P. A. 93. Porcii ți-oi plăti...: De tot mascurul Ți-oi da galbenul. TEODORESCU, P. P. 461. 7. (După adjective ca «vrednic», «demn», «capabil», «independent», «plin», «bucuros» etc.) Bucuros de oaspeți. ▭ Revăd măceșii plini de foare. GALACTION, O. I 17. ◊ (După adjective verbale, complementul indirect este echivalentul complementului direct al verbului corespunzător) Om știutor de carte. Popoare iubitoare de pace. 8. (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. Ferește-te de a munci superficial. 9. (Franțuzism; verbul «a schimba» este greșit construit cu un complement indirect în locul complementului direct) Am schimbat de steaguri și ne-am răzlețit. ANGHEL, PR. 159. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, cîte ceva din, o parte din. Avem de toate. Învățăm de toate. ▭ [Copilul] văzu că nu mai are de nici unele. ISPIRESCU, L. 287. 2. (Complementul este exprimat printr-un supin) Cu, în ce privește. Am terminat de scris. Am isprăvit de treierat. ▭ Nu s-a lăsat pînă n-a gătat de văzut toate minunile orașului. VINTILĂ, O. 42. După ce sfîrșea de dus apă la case, stropea ulița mare. CAMILAR, N. I 26. ◊ Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a avea obligația de a..., a voi să... Am de vorbit ceva cu tine. Am ceva de scris. ▭ Am de lăsat o vorbă pentru Lumea cea nouă! DEȘLIU, G. 42. Parcă era pe patul morții și spunea tot ce avea de spus, o dată pentru veșnicie. SADOVEANU, O. A. I 97. ◊ (Complementul are sens final, exprimînd destinația) Ne-a adus ceva de mîncat. Le-a dat de scris. ◊ (Complementul este exprimat printr-un substantiv abstract cu sens verbal) Ne-ai adus de mîncare? Am mult de lucru. ◊ Expr. A-și face de lucru (cu ceva sau cu cineva) v. lucru. 3. (Popular, înaintea unui verb la infinitiv) N-oi mai înceta d-a plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 159. 4. (În imprecații, introduce complementul direct substantival care urmează după complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal) Mînca-i-ar ciuma și holera de hoți! La TDRG. Bat-o dumnezeu de babă, s-o bată! CREANGĂ, P. 125. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Popular; construcția prepozițională are sens partitiv) N-o scrie [scrisoarea] cu cerneală, Că de-aceea-i multă-n țară, O scrie cu argințel, Că de-acela-i putințel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin, avînd ca predicat o expresie verbală) E ușor de văzut. E greu de citit. ▭ E greu de aflat adevărul... zise și inginerul turnînd vin în pahare. SADOVEANU, O. VIII 286. 3. (Incorect, calc după limba franceză la unii scriitori, precedă infinitivul cu rol de subiect) E groaznic de a vedea cum aceste jivine se răped la stîrvuri. ODOBESCU, S. III 16. XIII. 1. (Face legătura între numeralele cardinale și substantivele determinate) a) (După numeralele cardinale de la 20 în sus, afară de compusele sutelor și miilor cu numeralele 1-19, ca: 101-119, 201-219, 5901-5919 etc.) 20 de oameni. 365 de zile. ▭ O mie de țechini primești? COȘBUC, P. I 109. b) (După numerale cu valoare nehotărîtă ca «zeci», «sute», «mii») Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. c) (După numerale fracționare) Cuconu Ioniță scoase două sferturi de irmilic și le dădu lui Gîrneață. HOGAȘ, DR. II 99. d) (În structura numeralelor cardinale de la 20000 în sus, înaintea pluralului «mii») O sută de mii. 2. (Face legătura între articolul adjectival «cel, cea» și numeralul ordinal de la «al doilea», «a doua» în sus) Cel de-al doilea plan cincinal. XIV. Element de compunere, formînd cuvinte care se scriu împreună (v. cuvintele respective: deasupra, despre, deoarece etc.), locuțiuni care se scriu în două cuvinte (v. al doilea cuvînt: de către v. către, de cum v. cum, de la v. la etc.) sau care se scriu în mai multe cuvinte (v. cuvîntul caracteristic: de îndată ce v. îndată, de vreme ce v. vreme etc.). 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale ca: deasupra, dedesubt, degeaba, deocamdată, deodată, deoparte, deopotrivă, deseară, devreme etc., dimpotrivă, dinainte, dinapoi, dindărăt etc., de aceea, de cu seară etc., nicidecît, nicidecum etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale ca: despre, de către, de la, de lîngă, de pe, de peste, de sub etc., din, dintre, dinspre, dinaintea, dindărătul etc., de dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale ca: de cum, de cînd, de îndată ce, deoarece, de vreme ce etc. 4. Rar, în substantive și adjective ca: demîncare, deplin.

DE² prep. 1) (exprimă un raport calificativ, indicând apartenența, calitatea, proveniența, timpul, locul, originea, destinația, posesorul etc.) Un pahar de apă. Voce de bărbat. O felie de pâine. Moară de vânt. Mașină de spălat. Lucru de mână. Schimb de păreri. Coleg de clasă. Gazetă de perete. 2) (exprimă raporturi circumstanțiale, indicând modul, timpul, locul, cauza, scopul etc.) Se face de rușine. A plecat de ieri. Pleacă de acolo. Lucrează de ieri. A repetat de mai multe ori. Bun de glume. Bun de vânzare. 3) (exprimă raporturi completive, indicând obiectul, agentul unei acțiuni) Are de lucru. S-a aflat de el. Este demn de laudă. 4) (servește drept indice al supinului) De vândut. De legănat. De învățat. 5) (exprimă raporturi spațiale, indicând locul situării dincolo de un oarecare obiect) S-a uitat de după ușă. A apărut de după deal. 6) (exprimă raporturi temporale, indicând momentul inițial) A veni de cu zori. Culcatul de cu seară... 7) (exprimă raporturi de agent) Aceste obiecte au fost confecționate de către țărani. 8) (exprimă raporturi spațiale, indicând locul situării) S-a sculat de la masă. A plecat de la oraș. 9) (exprimă raporturi temporale, indicând momentul inițial) Este un an de la balul de absolvire al liceului. 10) (exprimă raporturi spațiale, relevând locul situat în imediată apropiere de ceva sau de cineva.) S-a dus de lângă casă. Livada de lîngă sat. 11) (exprimă raporturi spațiale, indicând locul de la suprafața unui obiect) A strânge recolta de pe câmp. Fructele de pe copac. 12) (exprimă raporturi temporale, indicând momentul inițial cu o anumită aproximație) S-a eliberat de pe la amiază. 13) (exprimă raporturi relaționale, indicând obiectul de referire) Secția agricolă de pe lângă Guvernul Moldovei. 14) (exprimă raporturi locative, indicând locul de dincolo de ceva) Vești de peste hotare. 15) (exprimă raporturi locative, indicând locul cu o anumită aproximație) Au apărut de prin alte localități. Oameni de prin părțile Orheiului. 16) (exprimă raporturi temporale, indicând momentul inițial cu o anumită aproximație) Lucrează de prin luna august. 17) (exprimă raporturi spațiale, indicând locul dintre mai multe obiecte) Spațiul de printre clădiri. 18) (exprimă raporturi calificative limitative, indicând momentul final) Sforțările de până acum. 19) (exprimă raporturi calificative limitative, indicând un oarecare fapt ce constituie o limită) Situația social-politică de până la război. 20) (exprimă raporturi spațiale, indicând locul situat mai jos de ceva sau de cineva) A fost scos de sub mașină. /<lat. de

DEODATĂ adv. 1. Pe neașteptate, brusc, subit. Deodată vîntul trecu șușuind prin crengile subțiri ale mestecenilor din preajmă. SADOVEANU, B. 24. Peste țarini zdrențuite A venit așa, deodată, Toamna cea întunecată. TOPÎRCEANU, B. 53. Deodată, printr-o spărtură de nori, se arată felia din urmă [a lunii] aplecată pe o rînă. CARAGIALE, P. 39. 2. În același timp, simultan, concomitent. Patruzeci-cinzeci de puști bufneau toate deodată. CAMILAR, T. 65. Da ce face mămuca? întrebară cu toții deodată. CREANGĂ, P. 14. Toți vorbeam deodată făr-a mai aștepta răspuns. ALECSANDRI, C. 22. Tu mă întrebi atîte lucruri deodată încît nu știu la care să răspund mai întăi. NEGRUZZI, S. I 63. ◊ Expr. (Regional) A fi deodată (cu cineva) = a fi de aceeași vîrstă, a fi născut o dată (cu cineva). 3. (Mold.) Deocamdată. Acum, deodată, pănă te-i mai odihni, ia furca în brîu. CREANGĂ, P. 5. – Pronunțat: deo-.

DESERT, deserturi, s. n. Fel de mîncare mai ușoară, care se servește la sfîrșitul mesei (brînză, fructe, prăjituri etc.); timpul cînd se servește acest fel de mîncare. Pîinea rămăsese întreagă. Copiii cerură cîte-o felie goală, la sfîrșit - desert. C. PETRESCU, Î. II 164.

drujincă, drujinci, (strujincă), s.f. – 1. Felie. 2. Parcelă de pământ. 3. Porție: „Nouă gazda ni-i datori / Cu-o drujincă de horincă” (Bilțiu 1996: 70). – Cf. drugină, drughină, drug/drugă (< srb. druga).

dur interj. – Exprimă zgomotul produs de rostogolirea unui obiect rotund. Creație expresivă. – Der. dur(a)-vur(a) (var. tura-vura), adv. (inutil, degeaba); dură, s. f. (felie, bucată rotundă; Olt., dans popular); de-a dura, adv. (de-a rostogolul); duriță, s. f. (rotiță, stea la pinteni); durigă, s. f. (roată, scripete); duriga, vb. (Trans., a arunca; a face să se rostogolească); durilă, s. f. (Olt., mîner de vîrtelniță); durui (var. durăi, durdui), vb. (a se rostogoli cu zgomot; Trans. de Vest, a tuna), a cărui ultimă formă indică o confuzie cu dudui); durăt (var. durăit, duruit), s. n. (Mold., larmă, harababură); durăitură, s. f. (harababură); duruitoare (var. durăitoare), s. f. (morișcă; cascadă); durduca, vb. (a învîrti), rezultat din încrucișarea cu durdă; durdulica, vb. (Trans., a învîrti), cuvînt identic cu cel anterior, cu infixul expresiv -li; durligi, s. m. pl. (Mold., picioare), pare o încrucișare a lui durigă cu tîrlici (cf. Bogrea, Dacor., IV, 812).

EGUMEN, egumeni, s. m. Conducător al unei mănăstiri de călugări; stareț, superior. Bine-credincioșii egumeni grași își rînduiau gospodăriile pline ca stupii. SADOVEANU, Z. C. 80. O legătură cu felii de pere și de mere zvîntate la soare, mai pîntecoasă decît un egumen, ținea cumpănă în celalalt desag. HOGAȘ, M. N. 154. Spun că bietul Pipăruș A fost egumen pe la schituri. COȘBUC, P. II 251.

ESCALOP ~uri n. Preparat culinar pregătit din felii de mușchi (mai ales de vițel) înăbușit în sos de vin. /<fr. escalope

fălíe, V. felie.

FELIA, feliez, vb. I. Tranz. A tăia în felii. – Din felie.

felia (a ~) (a tăia felii) (-li-a) vb., ind. prez. 3 feliază, 1 pl. feliem (-li-em); conj. prez. 3 să felieze; ger. feliind (-li-ind)

feliat adj. m., pl. feliați; f. sg. feliată, pl. feliate

felíe f. (ngr. feli, d. it. offella, dim. d. offa, cozonac, lat. offa, cozonac, bucată de pîne, offella, bucățică de carne). Bucată supțire de pîne, de pepene, de măr tăĭată cu cuțitu. (Felia de mămăligă se poate tăĭa cu ața, cele de portocală se desfac cu mîna). – În Mold. Olt. fălíe (rev. I. Crg. 7, 262), în Mold. nord și félie. V. halcă și codru.

felie (bucată) s. f., art. felia, g.-d. art. feliei; pl. felii, art. feliile

FELIE, felii, s. f. Bucată (subțire) de obicei cu două fețe paralele tăiată dintr-un întreg (de obicei dintr-un aliment). Văd că [fetița] începe să închidă ochii, ca și cînd ar fi usturat-o, și-i cade felia de pîine din mînă. PREDA, Î. 18. Am o felie de pepene, Trece prin apă repede (Suvelnița). GOROVEI, C. 362. ◊ (Construit cu verbul «a tăia») Tăia friptura felii. ◊ Fig. Felii groase de stîncă se îmbucă una cu alta. BOGZA, Ț. 10.

felie s. f., art. felia, g.-d. art. feliei; pl. felii, art. feliile

felie f. bucată tăiată cam subțire: felie de pâine. [Gr. mod. FELI].

felie (felii), s. f. – Bucată tăiată dintr-un întreg. – Mr., megl. filie. Ngr. φελλί, din lat. offella (Meyer, Neugr. St., IV, 69; REW 6042; Vasmer, Gr., 59; Gáldi 188), cf. bg. filija, sb. felija (Romanski 103; cf. Miklosich, Fremdw., 87). Sec. XVIII. – Der. feliuță, s. f. (felie mică; ferigă, Aspidium filix), probabil prin confuzie cu felie și în loc de *feriuță, cf. ferigă; înfelia, vb. (a tăia în felii).

FELIE ~i f. Bucată (subțire) tăiată dintr-un aliment. ~ de pâine. [Art. felia; G.-D. feliei; Sil. -li-e] /<ngr. feli

felie, felii s. f. 1. (intl.) portofel. 2. sentință de condamnare penală.

FELIERE, felieri, s. f. Acțiunea de a felia. – V. felia.

*feliere (-li-e-) s. f., g.-d. art. felierii; pl. felieri

felioáră și -úță f., pl. e. Felie mică.

FELIOARĂ, felioare, s. f. Diminutiv al lui felie. O felioară de pîine. – Pronunțat: -li-oa-.

fleică f. felie de carne dintre coaste și șold, friptă la grătar. [V. fleac].

foc, -uri, s.n. – 1. (med.) Febră, temperatură; înfocăciune, fierbințeală: „Se scade prin compresă cu lapte acru sau lapte dulce, pusă pe mâini, picioare, frunte și piept; se mai pun și comprese cu felii de cartofi cruzi” (Faiciuc 1998: 100). 2. Foc viu. a) (med.) Boală de piele caracterizată prin apariția unor bube mici pe corp: „Când se face foc viu pe piele, ca niște buburuză, trebuie să iei foc din șpori...” (Bilțiu 2001: 179). b) „Focu diu este o omidă păroasă pe care dacă pui mâna ți se fac eczeme, numite tot foc diu. Când îl vezi, trebuie să scuipi și să spui: Ptiu, foc diu / Unde te văd / Acolo să ptiei!” (Calendar 1980: 110). c) Focul care se aprinde prin frecarea a două lemne sau prin lovirea a două bucăți de cremene cu amnarul din oțel (Dăncuș 2010). Este focul care se face primăvara, la stână și nu se stinge până toamna. Se mai numește „foc mereu”. – Lat. focus; Expr. rom. preluat în magh. (fogzsiu) (Bakos 1982).

fragmentarism s. n. (lit.) Tendință literară care preferă ca mijloc de expresie al scriitorului scurte fragmente de proză ◊ „Prozele autorilor în cauză se supun și ele, la o primă vedere, legii «fragmentarismului» de rigoare: pe spații mici, ele decupează «felii de viață» cotidiană. N-avem decât a le pune una lângă alta și fresca-i gata!” R.lit. 29 IV 84 p. 4 (cf. it. frammentismo; DN3)

friganea (friganele), s. f. – Felie de pîine albă înmuiată în lapte și ou și apoi prăjită în grăsime. Ngr. φρυγανιά (Pascu, Etimologii, I, 49; Pascu, Beiträge, 16; DAR; Gáldi, Dict., 192). Candrea-Dens., 642 îl considerau greșit drept. der. de la frige.

friganeá f., pl. ele (ngr. fryganĭá, d. vgr. frýgo, frig, prăjesc. Cp. cu frig 2 și cu sîrb. priganica, jumărĭ). Felie de franzelă muĭată în lapte și oŭă și prăjită în unt.

FRIGANEA ~ele f. mai ales la pl. Felie de pâine muiată în lapte, apoi în ou și prăjită în grăsime. [G.-D. friganelei] /<ngr. frighamiá

FRIGANEA, friganele, s. f. (Mai ales la pl.) Felie de pîine albă muiată în lapte și ouă, apoi prăjită în grăsime. – Variantă: frigănea s. f.

frigănele s.f. pl. (pop.) felii de franzelă muiate în lapte și ouă și prăjite în unt.

fus n., pl. e și urĭ (lat. fúsus și fúsum, it. pg. fuso, cat. fus, sp. huso. Fr. fuseau e dim., vfr. fusel, lat. fusellus, -um). Un mic instrument de lemn, unflat la mijloc, care servește la tors. Bară fixă (rec) de făcut gimnastică. Osie fixată pe roată și prinsă în doŭă cavitățĭ. Geom. O parte din suprafața sfereĭ cuprinsă între doŭă semicercurĭ și care are un diametru comun (felie de sferă). Fig. Persoană foarte slabă. Pl. Picĭoare foarte slabe. Mit. Fusu Parcelor, fusu pe care ursitoarele torc firu vĭețeĭ fie-căruĭ om.

GALANTINĂ, galantine, s.f. Preparat culinar de formă paralelepipedică sau cilindrică (aceasta numită și balotină) realizat dintr-o compoziție de bucăți de carne (de pasăre, vânat, porc sau vițel), ouă și alte ingrediente, copt, apoi acoperit cu aspic, servit felii ca antreu rece.

geandră f. Mold. fiertură cu felii de mămăligă prăjite: geandra e o mâncare de post. [Origină necunoscută].

GHIMBER, ghimberi, s.m. (În special la sg.) Plantă originară din Asia (Zingiber officinale), al cărei rizom bulbos, cu aspect de homunculus, se utilizează, ras, tăiat felii sau uscat și măcinat, ca aromatizant pentru preparate culinare și de cofetărie; se comercializează proaspăt, întreg, felii conservate în sirop sau confiate și sub formă de pulbere de ghimber; var. ghimbir; engl. ginger

1) hálcă f., pl. hălcĭ (rudă cu harchină și jarcă și poate și cu hartan. Ung. halk, așchie, nu e la Ballagi. Cp. cu șușalcă). Fam. Mare bucată orĭ felie de pîne, carne, cașcaval ș. a. V. codru.

HAMBURGER s.m. Bucată de carne tocată, friptă în tigaie și servită cu o felie de pîine. [< engl., fr., it. hamburger (steak)].

harchină f. Mold. felie de mămăligă sau slănină: dându-ne și nouă câte o harchină CR. [Cf. hartan].

hárchină și (maĭ rar) hárșchină f., pl. ĭ (d. harș, harșt și rudă cu jarchină, jarcă, halcă și poate și cu hartan). Est. Jarcă, halcă, felie saŭ bucată mare (de slănină, de cașcaval ș. a.).

HRINCĂ, hrinci, s. f. (Mold.) Felie mare (de mămăligă sau de pîine). Mănîncă tu... îi răspunse Ironim, uitîndu-se cu silă la strachina cu fasole, la mămăliga tăiată în hrinci, cu ața. CAMILAR, TEM. 347. Chef și voie bună, zise celalalt scoțînd o hrincă înghețată din desagi. CREANGĂ, A. 31. ♦ Fig. Fîșie. Boulenii trăgeau în jug, rumegînd, omul îi îndemna cu biciul, zgîriind o brazdă subțire, adîncă de un lat de mînă, hrinci de lut sărac. CAMILAR, TEM. 47.

infelià v. a tăia în felii: bușteni de înfeliat în scânduri.

împănà v. 1. a străpunge carnea cu slănină; 2. fig. a străpunge: să-l împăneze cu o săgeată în piept AL.; 3. a umplea din toate părțile; a împănat lumea cu soli. [V. pană, felie de slănină].

înfelia, înfelii, vb. I (înv.) a tăia felii.

ÎNFELIA, înfeliez, vb. I. Tranz. (Rar) A tăia în felii. – Din în- + felii (pl. lui felie).

ÎNTINGE, înting, vb. III. Tranz. (Popular) A muia (pîine sau mămăligă) în grăsime, în sos etc. pentru a mînca. Înghițea felie după felie și întingea în topitură bucăți mari de mămăligă, pe care le căptușea apoi cu brînză. SADOVEANU, B. 95. ◊ Absol. Moș Căpățînă începu a întinge și el în mojdeiul pe sfîrșite. HOGAȘ, M. N. 197. Decît să înting în unt Și să mă uit în pămînt, Mai bine-oi întinge-n sare Și m-oi uita la soare. SEVASTOS, N. 28. ♦ (Cu privire la alte obiecte) A muia ușor într-un lichid. Condicaru în picioare îi citea jălbile, întingînd, din vreme în vreme, condeiul de pană de gîscă în călimările de la brîu. GHICA, S. 7. – Forme gramaticale: perf. s. întinsei, part. întins. – Variantă: tinge (DUMITRIU, N. 17) vb. III.

JAR s. n. 1. Totalitatea cărbunilor incandescenți care rămîn în foc după ce s-a terminat arderea cu flacără. V. jăratic. Feliile de mămăligă rece, perpelite la jar, din care și-au astîmpărat foamea. C. PETRESCU, A. R. 188. Am luat ibricul și l-am pus pe jar. STĂNOIU, C. I. 118. [Mămăliga] se prăjește pe jar. ȘEZ. V 52. ◊ (Adesea în comparații) Inima-mi arde ca jarul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ♦ Fig. Arșiță, dogoare. De-al soarelui jar cotropit, Pămîntul sub vrajă rămîne. MACEDONSKI, O. I 180. Și moare emirul, sub jarul pustiei. id. ib. 147. 2. Fig. Fierbințeală, febră; suferință arzătoare. Potoleau jarul răniților, fierbîndu-le ceaiuri. PAS, Z. III 49. Dă-i apă, jarul rănilor s-aline. TOMA, C. V. 45.

jeandră s.f. (reg.) zeamă de post cu felii de mămăligă prăjite.

jeandră f. Mold. zeamă cu felii de mămăligă prăjite, ce sătenii săraci mănâncă în zilele de post. [Rut.].

mămăligă f. 1. pastă îngroșată de mălaiu cu apă și sare, pe care țăranii o taie în felii cu o sfoară și o mănâncă în loc de pâine; 2. fig. om molatic. [Primitiv probabil termen din graiul copiilor, diminutiv din mamă (cf. săpăligă, din sapă), desemnând la început așa numita papă a pruncilor].

MEDALIÓN s.n. În gastronomie, felie de formă rotundă sau ovală de carne (mușchi sau mușchiuleț de vițel sau de porc), de piept de pasăre, de pește, de crustacee sau de ficat de gâscă.

MICROTOM, microtomuri, s. n. Instrument cu ajutorul căruia se pot tăia felii foarte subțiri dintr-un corp, pentru a putea fi cercetate la microscop.

MICROTOM, microtomuri, s. n. Instrument cu ajutorul căruia se pot tăia felii foarte subțiri dintr-un corp, pentru a putea fi cercetate la microscop. – Fr. microtome.

MICROTOM, microtoame, s. n. Instrument cu ajutorul căruia se pot tăia felii foarte subțiri, de câțiva microni, dintr-un corp, pentru a putea fi cercetate la microscop. – Din fr. microtome.

MICROTOM, microtoame, s. n. Aparat special de secționat preparatele anatomice în felii subțiri, pentru a fi cercetate la microscop. – Din fr. microtome.

MINCIUNEA ~ele f. (diminutiv de la minciună) 1) Minciună nevinovată. 2) Produs de cofetărie preparat din felii de aluat nedospit și prăjit în multă grăsime; uscățică. /minciună + suf. ~ea

MURPHY, Legile lui ~, enunțuri referitoare la unele fapte și întâmplări reale ale activității umane care afirmă, în termeni neștiințifici, că acestea se petrec (imprevizibil și cu mare probabilitate) în sens negativ (ex. în marea majoritate a cazurilor, o felie de pâine unsă cu unt cade cu partea acoperită cu unt jos etc.). Aceste postulate, atribuite inginerului american Ed. Murphy, au fost culese și publicate (1977) de către A. Bloch în lucrarea „Legile lui Murphy și alte motive pentru care lucrurile merg rău”.

MUSACA, musacale, s. f. Mâncare preparată din carne tocată și felii de pătlăgele vinete, de cartofi sau de dovlecei, așezate în straturi alternative și coaptă în cuptor. – Din tc. musakka.

MUSACA s. f. Mîncare preparată din carne tocată și felii de pătlăgele vinete, de dovlecei sau de cartofi. Să-mi facă la masă... vro plachie, vro musaca. ALECSANDRI, T. I 196.

MUSACA ~le f. Produs culinar pregătit din carne tocată și din felii de legume (pătlăgele vinete, dovlecei sau cartofi), așezate în straturi și coapte în cuptor. [Art. musacaua; G.-D. musacalei] /<turc. musakka

MUSACA, musacale, s. f. Mâncare preparată din carne tocată și felii de vinete, de cartofi sau de dovlecei, așezate în straturi alternative și coaptă în cuptor. – Din tc. musakka.

MUȘCA, mușc, vb. I. 1. Tranz. A apuca puternic cu dinții și a strînge (provocînd durere, rănind sau sfîșiind). Lăsați cîinii în pace, c-o să vă muște! REBREANU, R. II 30. O lovi după ceafă de era să-și muște limba. ISPIRESCU, L. 208. Cățelușa a mușcat-o de i-a rupt degetele. CREANGĂ, P. 294. ◊ Fig. Roțile [tractorului] se înfig în pămînt, nu în pietrele drumului pe care le mușcă. DUMITRIU, V. L. 111. Tîrnăcopul, pila, mîna mușcă stîncă cu-ndîrjire. MACEDONSKI, O. I 231. ◊ Expr. A-și mușca mîinile (sau degetele) = a se căi amarnic. Ai să-ți muști mîinile... și ai să te dai cu capul de toți pereții. CAMIL PETRESCU, U. N. 49. Își mușca fata acum degețelele... de ciudă și de rușine, dar n-avea ce face. CREANGĂ, P. 294. A-și mușca buzele v. buză. A-l mușca pe cineva de inimă să... = a se lăsa ispitit să. Tu cînd îi intra la pasere, să o iei, dar să nu care cumva să te muște de inimă să pui mîna pe cușcă. ȘEZ. IV 172. ◊ Absol. Cîinele cînd mușcă nu mai latră! REBREANU, R. II 73. Calu-i turbă, mușcă, sare Nechezind cu înfocare. ALECSANDRI, P. II 1. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. NEGRUZZI, S. I 141. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și indicînd obiectul sau partea obiectului care se apucă) Mușcă-mă de vîrful degetului, să văz: dorm ori sînt deștept? CARAGIALE, O. III 69. Nevăstuica.. de multe ori mușcă vitele de picioare. ȘEZ. III 204. ♦ Fig. A pricinui durere, usturime; a înțepa. Simte sub tălpi iarna, cum îl mușcă prin încălțăminte. SAHIA, N. 91. ◊ Intranz. Frigul începe a mușca, măntăile coboară de pe poliți. SADOVEANU, O. VI 254. Arșița miezului înflăcărat al zilelor de iulie mușca cu dinți de foc pretutindeni. HOGAȘ, M. N. 172. 2. Intranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «din») A rupe cu dinții o bucată dintr-un aliment (pentru a mînca). Grigoriță mușcă din o felie de măr și sorbi foarte liniștit din paharul cu vin. HOGAȘ, DR. II 26. ◊ Fig. Al nostru-i pămîntul din care fierul va mușca. BENIUC, V. 111. Numai susurul Prahovei, numai detunătura unei stînci prăvălită din înălțimi, numai izbitura securilor care mușcau din tulpina mustoasă a copacilor, tulburau tihna locului. PAS, L. II 157. 3. Tranz. Fig. A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice.

NUGA, nugale, s.f. Preparat dulce din zahăr sau miere, albuș de ou, amidon sau gelatină, în care se încorporează migdale, nuci, alune, fistic sau semințe de susan, de obicei prăjite sau caramelizate; poate fi de culoare albă (cu semințele încorporate întregi) sau ca o pastă maronie (dacă semințele au fost prăjite și măcinate în prealabil); se prezintă sub formă de felii, de batoane, sau realizată special pe băț (precum alvița / halvița); din fr. nougat.

pană f. 1. unealtă, subțiată la un căpătâiu, servind a despica lemne; 2. felie de slănină cu care se îngrașă friptura de iepure (v. împănat). [Vorbă identică cu cea precedentă și aplicată, prin analogie, unor obiecte lunguețe ce aduc cu o pană (cf. lat. PENNA, pană, aripă și săgeată)].

1) pánă și (Trans. Mac.) peană f., pl. pene (lat. pĭnna și pĕnna, pană; it. penna, pană; fr. panne, o stofă cu păr lung; sp. peña, stîncă. V. pinulă. Cp. cu geană). Țeavă garnisită cu puf care acopere corpu păsărilor: penele corbuluĭ îs negre, negru ca pana corbuluĭ. Pană groasă de la aripile păsărilor ascuțită și despicată la vîrf și întrebuințată ca peniță de scris, maĭ ales înainte de invențiunea penițelor de metal. Bucată de lemn (saŭ și de metal) ascuțit care se bate cu toporu’ntr’un buștean ca să se despice (în Trans. ichĭ). Felie de slănină saŭ alte lucrurĭ care servesc la împănat. Curea care atîrnă de căpăstru și ține calu legat în grajd (numită odinioară dălog). Fig. Scriitor saŭ stil distins: el e o pană distinsă, el are o pană elegantă (V. condeĭ). Pana zburătoruluĭ, o plantă cruciferă care crește pin pădurile umbroase și stîncoase și pe care o întrebuințează poporu în farmece (lunária [ánnua și biénnis]). Bc. Un fel de ferigă (struthiópetris germánica saŭ onocléa struthiópteris). Pană de somn orĭ somn pană, somn de la 15 kg. în sus. V. somn 1.

PAPARĂ s. f. 1. Mâncare preparată din felii de pâine (prăjită) presărate cu brânză și opărite în apă, în supă, în lapte etc. ◊ Expr. (Fam.) A mânca (o) papară sau papara (cuiva) sau a se alege cu o papară = a) a mânca bătaie sau a fi aspru certat; b) a fi învins (în luptă, într-o întrecere etc.) A face pe (sau din) cineva papară = a învinge, a distruge, a nimici pe cineva. A ști papara cuiva = a cunoaște felul aspru de a fi al cuiva, a fi avut de suferit de pe urma asprimii cuiva. A trage cuiva o papară = a) a bate pe cineva; b) a mustra aspru pe cineva. 2. (Reg.) Omletă (din ouă). [Var.: (reg.) păpară s. f.] – Din bg. popara.

papară (papare), s. f. – 1. Friganea, felie de pîine prăjită cu brînză și cu unt. – 2. Ciomăgeală, bătaie. Bg., sb. popara (Miklosich, Lexicon, 625; Tiktin; Conev 86), din sl. popariti „a (se) opări”, cf. ngr. παππάρα, tc. papara. Der. din it. (Meyer, Neugr. St., IV, 68) sau din ngr. πάπα „mîncare” (Roesler 601) pare mai puțin probabilă. – Der. păpărău, s. n. (Banat, terci, păsat).

PAPARĂ s. f. 1. Mîncare preparată din felii de pîine prăjită presărate cu brînză și opărite cu apă sau cu lapte. Rupeați bucăți mici de pîine uscată și le băgați în cană și făceați un fel de papară. PAS, Z. I 22. ◊ Expr. (Familiar) A mînca (o) papară sau papara (cuiva) = a mînca bătaie, a fi bătut sau certat cu asprime. Se vede că n-ai mîncat de mult papara lui moș Nistor. La TDRG. Cu toată stăruința lui moș Fotea și a lui bădița Vasile, Smărăndița a mîncat papară și pe urmă ședea cu mîinile la ochi și plîngea ca o mireasă, de sărea cămeșa de pe dînsa. CREANGĂ, O. A. 34. Aleargă iute, ca să nu mănînci o papară de anul nou. ALECSANDRI, T. 1330. A face pe (sau din) cineva papară = a omorî, a nimici, a distruge. Văzînd biet Nastratin Hogea că i-o făcură papară [capra]. PANN, N. H. 48. A ști papara cuiva = a cunoaște felul aspru de a fi al cuiva, a fi avut de suferit de pe urma asprimii cuiva. (Atestat în forma păpară) Aoleo, Spiridoane, nu te-oi prinde odată!... Săracul sf. Niculaie! îi știi tu păpara lui. CARAGIALE, O. I 52. Cu omul împărătesc nu e de glumă, că-i știu păpara. GHICA, S. 242. 2. (Regional) Mîncare făcută din ouă bătute și prăjite în untură; jumări, scrob. ♦ Mîncare făcută din mămăligă amestecată cu brînză și untură sau unt. – Variantă: (regional) păpară (ISPIRESCU, M. V. 34, CREANGĂ, P. 254) s. f.

PAPARĂ păpări f. Fel de mâncare preparată din felii de pâine prăjită, presărate cu brânză și opărite (cu apă sau cu lapte). ◊ A mânca ~ a lua bătaie. /<bulg. popara

PAPARĂ, papare, s. f. 1. (Pop.) Mâncare preparată din felii de pâine (prăjită) presărate cu brânză și opărite în apă, în supă, în lapte etc. ◊ Expr. (Fam.) A mânca (o) papară sau papara (cuiva) sau a se alege cu o papară = a) a mânca bătaie sau a fi aspru certat; b) a fi învins (în luptă, într-o întrecere etc.). A face pe (sau din) cineva papară = a învinge, a distruge, a nimici pe cineva. A ști papara cuiva = a cunoaște felul aspru de a fi al cuiva, a fi avut de suferit de pe urma asprimii cuiva. A trage cuiva o papară = a) a bate pe cineva; b) a mustra aspru pe cineva. 2. (Reg.) Omletă. [Pl. și: păpări. – Var.: (reg.) păpară s. f.] – Din bg. popara.

PARFÉ, parfeuri, s.n. Specialitate de înghețată pe bază de frișcă, preparată în formă specială, servită tăiată felii. – Din fr. parfait.

parpalác și pîrpalác n., pl. e (cp. cu părpăli, a pîrpoli). Nord. Felie de carne de la coastă. – În sud pîrjoală.

PASTRAMĂ, (2) păstrămuri, s. f. 1. Carne (mai ales de oaie sau de vită) sărată, condimentată și uscată la fum, la soare sau în cuptor. Un berbec întreg, făcut pastramă, a început să sfîrîie pe jăratic. GALACTION, O. I 267. Tăie felii subțiri de pastramă usturoiată. C. PETRESCU, Î. II 135. Negoiță a dat țoiul repede pe gît; a-mbucat o fărîmă de pastramă. CARAGIALE, O. III 44. ◊ Expr. (Familiar, rar) A ține la pastramă (pe cineva) = a ține pe cineva închis undeva (un timp îndelungat). Am să te țin la pastramă hăt și bine. De acum în turbincă au să-ți putrezească ciolanele. CREANGĂ, P. 318. A face pastramă (pe cineva) = a bate rău, a snopi în bătăi. Am să te fac pastramă!... Am să te ard de viu! MACEDONSKI, O. II 67. A se face pastramă = a slăbi rău de tot. (Familiar) A pune la pastramă = a ucide. (Atestat în forma păstramă) Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană... mai trebuie să-și bată joc de casa mea? și pe voi să vă puie la păstramă? CREANGĂ, P. 28. 2. (La pl.) Diferite feluri de pastramă. De-i nevoie în casă de dulceți, de pînză, de păstrămuri, de orice în sfîrșit... Marghiolița poartă de grijă de toate. ALECSANDRI, T. I 45. – Variantă: păstramă s. f.

PATÉU, pateuri, s.n. 1. Preparat de patiserie din foitaj umplut cu brânză, carne tocată etc. 2. Pastă tartinabilă din ficat de pasăre (găină, gâscă, rață) sau de porc, proaspătă sau din conservă. 3. Preparat culinar din tocătură de ficat, de carne de porc, de vânat sau de pește, variat adiționată și condimentată, învelită în aluat și coaptă într-o formă de metal; se consumă cald sau rece; înv. pastetă, pastet (din germ. Pastete); dacă compoziția este învelită în slănină și coaptă într-o formă de lut sau de fontă cu capac, preparatul se numește și terină (din fr. terrine); se consumă totdeauna rece, în felii.

PATEU, pateuri, s. n. 1. Preparat culinar din aluat cu mult unt, așezat în foi și umplut cu brânză, tocătură de carne etc. 2. Pastă de ficat, de carne sau de pește amestecată cu condimente, care se consumă (unsă pe felii de pâine) proaspătă sau conservată; pastet. [Var.: pate s. n.] – Din fr. paté.

pămînzálcă f., pl. e și ălcĭ (cp. cu pol. pomazanka, felie de pîne cu unt, d. vsl. pomazati, a unge. V. pomăzuĭesc, mînzală). Munt. O bucată de pele de meșină cu care se strînge mijlocu caĭeruluĭ în furcă.

păpărău s.n. (reg.) 1. un fel de papară făcută din felii de mălai opărite cu apă. 2. băutură preparată din spirt amestecat cu apă; spirituș.

PĂPĂRĂU s. n. (Reg.) Mîncare făcută din felii de mălai opărite cu apă fierbinte. – Din păpară + suf. -ău.

pârjoală f. felie de carne friptă pe cărbuni. [Slovean PRAJOLA].

pecie, pecii, s.f. (înv. și reg.) 1. carne macră de vită, de oaie sau de porc (mai ales de pe lângă șira spinării), bună pentru friptură. 2. bucată sau felie de carne macră, sărată și afumată. 3. friptură. 4. tocană de carne. 5. bucată de slănină cât lungimea porcului. 6. peritoneu. 7. (în sintagmă) pecia popii = bucată de colac pe care o ia preotul la biserică. 8. măruntaie.

PERPELI, perpelesc, vb. IV. 1. Tranz. A pîrpăli (1). Feliile de mămăligă rece, perpelite la jar, din care și-au astîmpărat foamea. C. PETRESCU, A. R. 188. Unii la berbeci Cojea, Alții lemne Grămădea, Alții carne Perpelea. TEODORESCU, P. P. 515. ◊ Fig. În frigarea patriotismului războinic perpeleau pe Marghiloman, pe Carp și pe toți politicienii rămași în București. Trădători! PAS, Z. III 258. ◊ (Rar) A prăji în cratiță. (Refl.) Să fie într-un ceas bun! lăcrimă dăscălița, mestecînd mișcată în tocana ce se perpelea pe foc. REBREANU, I. 87. 2. Tranz. Fig. (Cu privire la persoane) A supune unor chinuri morale, a tortura. Zi, și pe tine te perpelește pe jăratec, ai? DUMITRIU, N. 30. 3. Refl. (Despre persoane) A se zbate, a se zvîrcoli; a se frămînta. Azi-noapte n-am dormit neam. M-am perpelit ca pă jărăgai. PREDA, Î. 160. Găsi pe Anichit perpelindu-se prin toată casa. STĂNOIU, C. I. 165. Grigore Iuga se perpelea în pat fără somn. REBREANU, R. I 45. ◊ Fig. I-a aprins la căpătîi o lumînare a cărei flacără se perpelea între ferestrele sfărîmate. REBREANU, R. II 201.

PESMET, pesmeți, s.m. 1. (La sg.) Pâine uscată sau prăjită, pisată sau măcinată mărunt, utilizată variat în bucătărie. 2. (În special la plural) Felii de pâine albă, prăjite sau uscate pentru a deveni crocante și conservabile de lungă durată, utilizate pe vremuri în timpul călătoriilor; în prezent se fabrică pesmeți speciali, dulci sau sărați, cu diverse arome, fiind consumați ca biscuiții crocanți (engl. crackers).

pesmet n. 1. pâine răscoaptă în felii ce servă de proviziune pe drum, mai ales pentru militari; 2. un fel de prăjitură uscată pentru ceaiu sau vin. [Ung. PEZMÉT (cf. posmag)].

PESMET ~ți m. 1) Felie de pâine (de chiflă, colac etc.) uscată special. 2) Pâine uscată și pisată mărunt. 3) Preparat culinar din aluat cu unt, zahăr, ouă și drojdie tăiat în diferite forme și copt la cuptor; biscuit. /cf. turc. peksimet

PESMET, pesmeți, s. m. Felie de pîine sau de cozonac, uscată sau prăjită, care se poate păstra mult timp (ca provizie). Mîncam numai soharici, un fel de pesmet negru ca noroiul și tare ca piatra; trebuia să-l moi o zi întreagă în apă, să-l faci terci ca să-l poți băga în gură. GHICA, S. 20. ♦ Preparat alimentar făcut din făină, unt, zahăr, ouă, tăiat în diferite forme și copt la cuptor; biscuit. M-am învățat cu țigări bune, cu fructe, cu pesmeți la ceai, cu belșug. C. PETRESCU, Î. II 54. Au strîns provizii: pesmeți, cutii de conserve, slănină și zahăr. BART, E. 277. ♦ (La sg.) Pîine uscată, pisată sau măcinată mărunt, întrebuințată la gătitul unor mîncări. Șnițel în pesmet.

PEȘTIȘOR, peștișori, s. m. 1. Diminutiv al lui pește (1). Cîteodată, în cîrlig era înfiptă o felie de peștișor. DUMITRIU, P. F. 4. Peștișorul ăl mai mic, Ocaua c-un firfiric. TEODORESCU, P. P. 300. 2. Numele a două jocuri populare.

platiza vb. I A aplatiza ◊ „Tăiem felii subțiri, 34 la porție, le platizăm cu ciocanul de bătut șnițele, le dăm un praf de sare, piper [...]” R.l. 14 III 94 p. 14 (din [a face] plat + -iza)

POAMĂ, poame, s. f. 1. Rodul comestibil al arborilor fructiferi; p. gener. fruct. ◊ Expr. Poamă acră = persoană urâcioasă, cicălitoare, rea. ♦ Fruct fals cu endocarpul membranos și mezocarpul cărnos, provenit din dezvoltarea și modificarea receptaculului florii. 2. (La pl.) Fructe tăiate felii, uscate la soare sau în cuptoare (speciale) pentru a fi păstrate pentru iarnă. 3. (Reg.; la sg. cu sens colectiv) Struguri. ♦ Stafidă. ♦ Viță de vie. ♦ (La pl.) Coacăz. 4. Fig. Persoană lipsită de seriozitate și de caracter; om de nimic, ticălos, derbedeu. ♦ Femeie imorală, ușuratică, stricată. 5. Compuse: (Bot.; reg.) poama-cânelui = a) verigar; b) barba-caprei; poame-de-runc = zmeur; poama-vulpii = a) dalac; b) remf; poama-momiței = vuietoare; poamele-mâței = arăriel; poame-de-pământ = cartof. – Lat. poma.

POAMĂ, poame, s. f. 1. Rodul comestibil al pomilor fructiferi; p. gener. fruct. ◊ Expr. Poamă acră = persoană urâcioasă, cicălitoare, rea. ♦ Fruct fals cu endocarpul membranos și mezocarpul cărnos, provenit din dezvoltarea și modificarea receptaculului florii. 2. (La pl.) Fructe tăiate felii, uscate la soare sau în cuptoare (speciale) pentru a fi păstrate pentru iarnă. 3. (Reg.; la sg. cu sens colectiv) Struguri. ♦ Stafidă. ♦ Viță-de-vie. ♦ (La pl.) Coacăz. 4. Fig. Persoană lipsită de seriozitate și de caracter; om de nimic, ticălos, derbedeu. ♦ Femeie imorală, ușuratică, stricată. 5. Compuse: (Bot.; reg.) poama-câinelui = a) verigar; b) barba-caprei; poame-de-runc = zmeur; poama-vulpii = a) dalac; b) remf; poama-momiței = vuietoare; poamele-mâței = arăriel; poame-de-pământ = cartof. – Lat. poma.

pogáce și poháce f., pl. ăcĭ (vsl. sîrb. pogača, bg. pogačĭ, d. it. focaccia, lipie, lat. focacius, copt în cenușă, care vine d. focus, vatră; pv. fogasa, fr. fouace, sp. hogaza; ngr. bogátsa, fogátsa; turc. bogaça, pogaça, fogaça; ung. pogácsa). Plăcintă ordinară de la plăcintărie (în Cov. pohoace, pl. ocĭ; în Munt. bogace, maĭ des bogacĭ n., pl. urĭ). Suc. Felie de mămăligă acoperită cu făină de grîŭ și coaptă. Trans. Lipie, pedea. – Și bohacĭ, pl. urĭ (Al.).

pogace, pogăci, s.f. (reg.) 1. turtă de mălai coaptă în cuptor; turtă din aluat de fâină de grâu, preparată de obicei cu jumări de porc. 2. azimă în spuză. 3. turtă dulce. 4. pâine muiată în miere, care se dă mirilor. 5. mămăligă tăiată felii prăjită pe jăratic. 6. turtă din semințe de floarea soarelui sau de dovleac, după extragerea uleiului din ele. 7. mâncarea servită cuscrilor în ziua logodnei de către mire.

PORTOFEL coajă, felie, musamat, mușama, tuflă.

POSMAG, posmagi, s. m. (Mold.) Pîine tăiată în felii sau resturi de pîine uscată pentru păstrare. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi; ia așa pentru împrejurări grele, doamne ferește! A mînca la posmagi și a trăi și el pe lîngă casa mea. CREANGĂ, P. 330. ♦ (La sg.) Pîine uscată și pisată mărunt; pesmet.

POSMAG ~gi m. reg. Felie sau bucată de pâine (chiflă, colac etc.) uscată special (în cuptor); pesmet. /<sl. posmagu

RAS², -Ă, rași, -se, adj. 1. (Despre barbă, mustăți, păr) Tăiat pînă la piele. ♦ (Despre oameni, p. ext. despre capul, fața lor) Care nu poartă barbă (și mustăți); care este bărbierit; (urmat de determinări) care are părul tăiat pînă la piele. Bătu în palme și unul din servii rași pe cap întinse un covor pe iarbă. SADOVEANU, O. VII 70. Vine lîngă mine, cu figura lui lungă și rasă. CAMIL PETRESCU, U. N. 370. Veni și unul dintre ofițerii de punte. Spilcuit, ras proaspăt și pudrat. BART, S. M. 98. ◊ Expr. (Familiar) C-o fi tunsă, c-o fi rasă = ba că-i una, ba că-i alta, că e laie, că-i bălaie; în sfîrșit, după multă vorbă. Tura-vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil. CARAGIALE, O. I 91. ♦ Fig. (Despre cîmp) Cu iarba sau holdele tăiate; cosit, secerat. Iată vin cosașii veseli... Sub a lor coasă, Cîmpul ras rămîne verde, ca o apă luminoasă. ALECSANDRI, P. III 68. 2. (Despre legume, fructe) Curățat de stratul exterior prin frecarea pe o răzătoare. Lămîie rasă. ♦ Fărîmițat prin frecarea pe răzătoare, pînă se transformă în pulbere sau în bucățele mici, utile. Șocolată rasă. ▭ Dintr-o ridiche patru feluri de mîncare se fac: rasă și nerasă, cute și felii. PANN, la CADE. 3. (Despre terenuri) Neted, șes. Privește! S-a dus monotonia cîmpului ras. De-aici încolo... altă vedere ți se deschide. VLAHUȚĂ, O. AL. II 32. ♦ (Adverbial) Atingînd ușor o suprafață. Prepelița zboară ras cu pămîntul. BRĂTESCU-VOINEȘTI, la CADE. 4. (Despre recipiente, adesea în corelație cu plin) Plin pînă la marginea de sus, foarte plin. Paparudă-rudă Vino de mă udă... Cu găleata plină, Ploile să vină, Cu găleata rasă, Ploile să varsă. ȘEZ. I 155. Șăde Stanciu-n cap de masă, Cu vedrița plină rasă. SEVASTOS, C. 299.

raznă, razne, s.f. (pop.) 1. răzlețire, împrăștiere; deviere, divagare. 2. felie de măr.

RĂTĂCIT, -Ă, rătăciți, -te, adj. 1. Care a greșit, care a pierdut drumul. Dar Ștefan cel Mare, rătăcit prin văi, Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi. BOLINTINEANU, O. 41. ◊ Fig. O fîșie nesfîrșită Dintr-o pînză pare calea, Printre holde rătăcită. COȘBUC, P. I 220. Și cînd flăcăi și fete vor secera la vară, În valuri mari de aur să-noate rătăciți. ALECSANDRI, P. A. 121. ◊ (Substantivat) Haideți la sfat ca să cunoașteți pe străinul, Venit acuma proaspăt... un rătăcit pe mare. MURNU, O. 121. ♦ Smintit, eronat. Polcovnice! Tu mă sperii... Ești bolnav... Ești rătăcit. HASDEU, R. V. 136. ♦ Fig. Care se uită în gol, fără o țintă precisă; care vădește nedumerire, nesiguranță, lipsă de înțelegere, tulburare (a minții). Tudor Șoimaru ridică ochii rătăciți și-i îndreptă pe rînd asupra prietinilor lui. SADOVEANU, O. VII 64. Rîdică încet capul și, cu ochii stinși, se uită rătăcit, în toate părțile. HOGAȘ, M. N. 148. Cu ochii rătăciți pe lanurile tăiate felii, felii... se lăsa în dusul pașilor domoli. VLAHUȚĂ, O. A. 102. 2. Care s-a pierdut, s-a înstrăinat de ai săi; răzlețit. M-am simțit rătăcit și singur într-o lume care nu e a mea. RALEA, O. 139. Și nu crede că în lume, singurel și rătăcit, Nu-i găsi un suflet tînăr ce de tine-i îndrăgit. EMINESCU, O. I 80. ◊ Fig. Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte Și din uși închise, prin zidiri deșarte. EMINESCU, O. IV 364.

SANDVICI, sandviciuri, s. n. Felie de pâine (unsă cu unt) cu un aliment rece (șuncă, salam, brânză etc.), peste care se așază adesea a doua felie de pâine; tartină. [Var.: sandviș, sanviș, sendviș s. n.] – Din engl., fr. sandwich.

SANDVIȘ, sandvișuri, s. n. Felie de pâine (unsă cu unt) cu un aliment rece (șuncă, salam, brânză etc.) peste care se așază adesea a doua felie de pâine; tartină. [Var.: sandvici, sanviș s. n.] – Din fr., engl. sandwich.

SÁNDVIȘ s.n. În gastronomie, preparat obligatoriu din două felii de pâine sau chiflă tăiată în două, unse cu unt, umplute la mijloc cu felii de carne sau mezeluri, rondele de ouă, roșii sau altele; este un preparat specific de fast-food, luat ca o gustare consistentă între mese; var. sandvici, sandviciuri; din engl. sandwich; pentru gustările realizate asemănător, dar neacoperite (engl. open sandwich) v. tartină, canapea, cruton.

SANDVIȘ s.n. Felie de șuncă, de salam etc. așezată între două felii de pîine (unse cu unt). [Pl. -uri, var. sandvici s.n. / < fr., engl. sandwich, cf. Sandwich – lord englez].

SANDVIȘ, sandvișuri, s.n. Felie de pâine (unsă cu unt) pe care se pune o felie de brânză, de salam etc. (și peste care se așază o altă felie de pâine).

SANDVIȘ ~uri n. Două felii de pâine, așezate una peste alta, între care se pune un aliment rece (unt, salam, jambon, brânză, etc.). [Sil. sand-viș; Var. sandvici] /<fr., engl. sandwich

sandwich n. (cit. sanvici), felie de șuncă între două felii de pâine unse cu unt.

SANVIȘ/SANDVICI I. s. n. 1. felii de pâine (unse cu unt) între care s-a pus o bucată de carne, de brânză etc. 2. (tehn.) suprapunere de materiale diferite. II. adj. (despre un material) constituit dintr-o inimă foarte slabă între două plăci mai rezistente. (< fr., engl. sandwich)

scofală (-feli), s. f. – Perlă, comoară, praf de aur, obiect de valoare. Creație expresivă, probabil bazată la început pe a scobi „a face o gaură”. S-ar fi zis inițial cu sensul de felie, cînd era tăiată dintr-un fruct, în rotund, cf. scofleaje, s. f. (felie de dovleac) și scofală „deformare” în Damé. Însemna, prin urmare „lucru fără importanță” sau „fleacuri, nimicuri” și s-a folosit cu sens opus numai ca ironie, care ar fi urmat să fie sensul actual. Legătura cu fală „glorie” (Scriban) nu este posibilă. Der. scofeli, vb. (a scormoni, a scruta; Olt., a asambla, a reuni; a economisi), care presupune un sens primitiv, neatestat, de „a găuri”, pentru a cărui evoluție semantică, cf. sclipui și Graur, BL, VI, 146; scofîlci, vb. refl. (a se dărîma, a se ruina; a se trage la față, a se zbîrci, a se rida), pe care Tiktin îl lega greșit de falcă și Scriban de rus. kovylčati „a șchiopăta”; scofîlcitură, s. f. (cavitate, scobitură); scofleaje, s. f. (felie de dovleac sau de pepene); scofaină, s. f. (Banat, adîncitură, depresiune); scobîlți, vb. (Trans., a diminua, a reduce), prin contaminare cu cobîlț; scomîrlă, s. f. (Trans., om slab, vlăguit).

scrije, -ele, (scrijă), s.f. – Felie, bucată: „Și-apoi taie câte-o scrije și dau la prunci” (Papahagi 1925: 316). – Din srb. skriška (Cihac, Titkin cf. DER), din srb. krizati „a tăia”.

scrijeá f., pl. ele (d. scrijesc). Est. Felie saŭ așchie: scrijele de curechĭ, de coajă de pin, de mere uscate. – În Ban. scrijătură, pl. ĭ.

SCRIJEA ~ele f. reg. 1) Felie foarte subțire (dintr-un aliment, dintr-o legumă, dintr-un fruct). ~ de harbuz. 2) Varză murată în foi (folosită, mai ales, pentru sarmale). /<sl. scrižali

scrijea (-ele), s. f. – Felie, bucată, tăietură. – Var. scrijeală, scrijetură. Sb., cr. skriška, križka (Cihac, II, 334; Tiktin), din sb. krizati „a tăia”. – Der. scrijeli (var. scrijela, scrijila, scrijili), vb. (a zgîrîia, a rîcîi; a sfîșia, a rupe; a inciza; a grava), poate legat și de sl. scrižalĭ „scîndură, tablă”; scrijelitură (var. scrijelătură, scrijălătură, scrijitură etc.), s. f. (zgîrîietură, tăietură; ruptură; fisură, plesnitură).

scrijea f. Mold. felie: niște scrijele de curechiu. [Abstras din slav. KRIJATI, a tăia (cf. serb. SKRIȘKA, scrijea)].

SCRIJELI, scrijelesc, vb. IV. Tranz. A face pe o suprafață zgârieturi sau tăieturi superficiale cu o unealtă ascuțită sau tăioasă; a zgâria, a cresta. [Var.: scrijela vb. I] – Din scrijea (reg. „felie subțire de pâine, de fructe etc.” < sb., ucr.).

SCRIJELI, scrijelesc, vb. IV. Tranz. A face pe o suprafață zgârieturi sau tăieturi superficiale cu o unealtă ascuțită sau tăioasă: a zgâria, a cresta. [Var.: scrijela vb. I] – Din scrijea (reg. „felie subțire de pâine, de fructe etc.” < scr., ucr.).

seimeni m. pl. 1. (la Turci), a treia diviziune a corpului ienicerilor compusă din 34 regimente; 2. (la Români), corp de armată întocmit de Mateiu Basarab și compus din 2000 de lefegii străini (sârbi, bulgari, greci și albanezi), sub comanda unui polcovnic; ei purtau, ca și ienicerii, cepchene și căciuli de coloare roșie (din care cauză cronicarii îi mai numesc și Roșii): după dânșii veniau lefegii cu haine galbene, seimenii și scutelnicii pedeștri OD.; 3. corp analog, instituit în Moldova, servind de gardă Curții (împărțiți în seimeni hătmănești și seimeni agești): seimenii cei iuți cu arce și cu măciuce în felii NEGR. [Turc. SEYMEN, (rostire populară din SEGBAN), lit. păzitori de ogari, șefii lor fiind în acelaș timp căpitani de vânătoare].

stolnic, -i, s.n. – (gastr.) „Ptită de grâu ce se duce la biserică”; pâine mare și frumoasă, pe care sătenii o mănâncă în ziua de Anul Nou (Papahagi 1925): „Colac mare, frumos ornamentat cu flori și diferite însemne: pomu’ vieții, soarele, stelele etc., care se ține tot timpul sărbătorii pe masă, ca simbol al belșugului și bunăstării” (Memoria 2001: 17). ♦ „Când se pregătesc bucatele pentru sărbători, din primul aluat se face un stolnic, în care nu se pune nimic (nu se umple cu nimic) și care este împodobit cu diferite motive făcute tot din aluat”. „În dimineața de Anul Nou, capul familiei taie felii din stolnic și le dă la fiecare membru al familiei, precum și la fiecare vită cornută, pentru a avea noroc și a fi feriți de boală” (Calendar 1980: 9). – Din sl. stolĭnikŭ „șef bucătar boieresc”.

strujea, strujele, s.f. (reg.) 1. bucată subțire tăiată sau ruptă din ceva; felie subțire de pâine; scrijea. 2. așchie de lemn, talaș, geluitură, șpan.

sushi s. (cuv. jap.; alim.) ◊ „Foarte răspândit este așa-numitul sushi: cilindri mici de orez fiert înveliți într-o algă, la mijloc o legumă (castravete), deasupra icre de Manciuria, felii de pește crud, creveți, fructe de mare.” ◊ Rev. 22 39 XII 92 p. 16; v. și carpaccio

ȘARLOTĂ s.f. Cremă preparată din lapte, ouă, frișcă și gelatină turnată într-o formă tapetată cu biscuiți sau cu felii de cozonac. [< fr. charlotte].

ȘARLOTĂ s. f. prăjitură din fructe sau din cremă turnată într-o formă tapetată cu biscuiți ori cu felii de cozonac. (< fr. charlotte)

șcleafă, șclefe, s.f. (reg.) 1. bucată groasă de lemn (despicată dintr-un trunchi). 2. felie, bucată (mare). 3. (în forma: sclează) fiecare dintre cele două jumătăți ale capului de porc despicat.

șcleampă, s.f. – Felie, bucată mare. „Bucată de pâine” (Papahagi 1925; Sat Șugatag). Sens indicat de Bulgăr și Mihai pentru forma șcleafă. DER arată că scleafă „așchie” este dubletul lui sclifă „sanie” (< germ. schleifen „a ascuți”). Pentru șcleampă se indică sensul de „persoană bătrână, ramolită” (Mihai 2007), cu circulație în Maramureș (cf. germ. Schlampe).

șitoare, șitori, s.f. (reg.) 1. cingătoare femeiască (țesută din lână); bată, brăcire, brâu. 2. țesătură sau împletitură lungă și îngustă cu care se înfașă copiii. 3. lizieră (la țesături sau la îmbrăcăminte), margine. 4. (în forma: șiștoare) felie (tăiată dintr-un aliment).

șmirplat, șmirplaturi, s.n. (reg.) 1. (la pl. sau la sg. cu sens colectiv) felii paralele ale unui strat de cărbune care alunecă pe suprafețele de contact. 2. (la pl.) cărbune sau piatră care este gata să se desprindă de pe pereții galeriei.

ȘNIȚEL s.n. Carne de vițel, de porc, de miel etc. tăiată în felii subțiri, muiată în făină, în ou și în pesmet și prăjită în grăsime. [Pl. -le, -luri. / < germ. Schnitzel].

ȘNIȚEL, șnițele, s. n. Preparat culinar făcut dintr-o felie subțire de carne bătută cu ciocanul de lemn, trecută succesiv prin făină, ou și pesmet și prăjită în grăsime. – Din germ. Schnitzel.

ȘNIȚEL s. n. felie subțire de carne muiată în făină, ou și pesmet și prăjită în grăsime. (< germ. Schnitzel)

ȘNIȚEL, șnițele, s. n. Preparat culinar făcut dintr-o felie subțire de carne, bătută cu ciocanul de lemn, trecută succesiv prin făină, ou și pesmet și prăjită în grăsime. – Din germ. Schnitzel.

șponi, șponesc, vb. IV (reg.; despre bușteni) a despica în șpani (în felii), a șpănui (v.).

șuștină, șuștine, s.f. (reg.) 1. fâșie îngustă de pământ arabil. 2. felie subțire dintr-un aliment.

șuveicuță, șuveicuțe, s.f. (reg.) felie subțire dintr-un aliment.

TANGERÍNĂ, tangerine, s.f. Fruct citric (Citrus reticulata), asemănător cu mandarina, dar de culoare roșie, a cărui coajă se desprinde foarte ușor; miezul se desface în felii ca la mandarină, dar are pulpa mai zemoasă și mai puține semințe, fiind de aceea preferat în gastronomie; din fr., engl. tangerine.

TARTINĂ, tartine, s. f. Felie de pîine (unsă cu unt) pe care se pune brînză, șuncă, salam etc. – Fr. tartine.

*tartínă f., pl. e (fr. tartine). Felie de pîne unsă cu unt, cu dulceață orĭ cu altceva. V. sandwĭch.

TARTINĂ, tartine, s. f. Felie de pîine (unsă cu unt) pe care se așază o felie de brînză, șuncă, salam etc.; sandvici. Nu pierdeau prilejul unui ceai parfumat și al tartinelor cu icre negre. C. PETRESCU, C. V. 179.

TARTINĂ s.f. Felie de pîine unsă cu unt și acoperită uneori cu brînză, cu salam, cu icre etc.; (p. ext.) sandviș. [< fr. tartine].

TARTINĂ s. f. felie de pâine unsă cu unt și acoperită uneori cu brânză, salam, icre etc.; (p. ext.) sandviș. (< fr. tartine)

TARTINĂ ~e f. Felie de pâine (unsă cu unt) acoperită cu un strat de alt aliment rece (icre, brânză, salam, șuncă etc.); buterbrod. /<fr. tartine

tărtácă f., pl. e și ăcĭ (din Tătarcă, fiindcă e originară din Tataria). Ml. Dovleac cu feliile dungate. Btș. (supt forma tătarcă). Tivdă (lagenaria vulgaris).

TELEMEA s. f. Brînză fabricată din caș bine stors de zer, tăiat în felii groase și așezat, spre conservare, în putini cu saramură; brînză de Brăila. Dacă acest caș este scos din laptele acru căruia i s-a scos untul, ia numele de telemea. PAMFILE, I. C. 35. Pentru masă... fac rost de ceva măsline, o cutie de sardele, nițică telemea și gata afacerea. La TDRG.

TERÍNĂ, terine, s.f. În gastronomie, pateu copt într-un vas special cu capac (chiar terină, sau vas de fontă), servit rece, feliat; fr. terrine. V. pateu.

TOAST s. n. 1. scurt discurs ocazional, improvizat, rostit la o masă în cinstea unei persoane sau a unui eveniment; închinare în sănătatea cuiva. 2. felie de pâine prăjită cu unt. (< fr. toast)

TOPITURĂ, topituri, s. f. 1. Lichid obținut prin topirea unei substanțe solide. 2. (Regional) Slănină subțire (de pe burta porcului) care se topește pentru a se obține din ea untură; mîncare preparată din bucățele de carne desprinse de pe slănină și prăjite cu ceapă tocată mărunt. Gospodarii stau la vetrele lor și pregătesc mămăliga și topitura. SADOVEANU, B. 111. Înghițea felie după felie și întingea în topitură bucăți mari de mămăligă. id. ib. 95.

TOST, tosturi, s.n. (Mai ales la sg.) Felie de pâine prăjită. – Din engl. toast.

TRÎMBĂ, trîmbe, s. f. 1. Bucată mare de pînză sau de stofă, de obicei făcută sul. V. vălătuc, val (III 1). Deasupra, cerul albăstrea, neclintit, ca o uriașă trîmbă de mătase nouă. SANDU-ALDEA, U. P. 20. Cu ochii rătăciți pe lanurile tăiate felii-felii, ca niște trîmbe de pînză, ce curgeau din creștet pîn’în dunga cenușie a drumului. VLAHUȚĂ, N. 23. Troanele de zestre împodobite cu flori tăiate în scîndura de tei erau pline de altițe, de catrințe, de trîmbe de pînză. SLAVICI, N. I 91. Lîna turmelor... ni se întoarce sub formă de trîmbe de postavuri. ODOBESCU, S. II 106. 2. Vîrtej (de apă, de praf, de ninsoare etc.). Ploieștii se zăresc în fund, cu trîmbe groase de fum deasupra. BOGZA, A. Î. 30. Din miazănoapte, vîntul zvîcnea și detuna în volburi cenușii, spulberînd cu repeziciune la fața pămîntului trîmbe de ninsoare și ace de sticlă. SADOVEANU, F. J. 442. Uneori trîmbele de apă se ridicau deasupra cheiului și porneau în stropi reci. DUNĂREANU, N. 65. ◊ Fig. Înaintea ochilor mei, aievea, se desfășura fermecătoare trîmba de vedenii. M. I. CARAGIALE, C. 38. Noaptea... învăluie tot, ca într-o trîmbă de întuneric. DELAVRANCEA, S. 164. 3. Rînd, șir, lanț. Trîmbele de care curg de pe toate ulițele, împănînd drumul munților. SANDU, D. P. 38. D-a stînga munții în trîmbe-ntinse Cu creștete – albe de soare-aprinse, Își pierd lungimea spre orient. BOLLIAC, O. 160. ◊ (În comparații și metafore) Copilul nu se domirea de ce cocorii umblă înșiruiți trîmbă. ISPIRESCU, L. 287. Luați bătaia sus din piscuri; Veniți trîmbă cam spre vale. Drept la fagii cei înalți. ODOBESCU, S. III 88. ◊ Loc. adv. În trîmbă = în linie, în rînd, unul după altul. Erau niște pomi înalți... și așezați în trîmbă pe drumul pe care mergeam. ISPIRESCU, L. 243. 4. Ceată (de ostași), grămadă (de oameni); pîlc. Cu un zîmbet straniu pe buze, își porni și Tomșa trîmba lui de călăreți. SADOVEANU, O. VII 12. Încotro se întorcea viteazul, uliți-uliți făcea printre trîmbele de turci. ISPIRESCU, M. V. 24. ◊ (În comparații și metafore, mai ales repetat) Se așezară trîmbe-trîmbe pe toată cîmpia, de la Dunăre pînă la Călugăreni. ISPIRESCU, M. V. 21. Seara, după ce toată ziua străjuia potecile... îi vedeai adunați trîmbe-trîmbe pe lîngă focuri. BĂLCESCU, O. I 334.

TURNEDO s. n. mușchi de vită fript, învelit în felii de slănină. (< fr. tournedos)

ULTRAMICROTOMIE s. f. secționare a preparatelor tisulare în felii foarte subțiri pentru a fi studiate cu ultramicroscopul. (< ultra- + microtomie)

USCĂȚICĂ ~ele f. 1) mai ales la pl. Produs alimentar dulce, preparat din felii de aluat nedospit, prăjit în multă grăsime; minciunea. 2) la pl. Crengi subțiri și uscate. /uscat + suf. ~ică