HOBBY, hobbyuri, s. n. (Englezism) Ocupație favorită a cuiva în afara profesiunii. [Scris și: hoby. – Pr.: hobi] – Din engl., fr. hobby.

PREDILECT, -Ă, predilecți, -te, adj. (Livr.) Care constituie o preferință a cuiva, pentru care cineva simte sau are o deosebită înclinare sau plăcere; preferat, favorit. – Din it. prediletto (după predilecție).

FAVORIT, -Ă, favoriți, -te, adj., subst. I. Adj. Care este preferat de cineva, pe care cineva îl place mai mult. Mâncare favorită. II. S. m. și f. 1. Persoană iubită sau prețuită cu predilecție de cineva. ♦ Spec. Persoană care se bucură de protecția unui suveran sau a unui om influent (și care trage profituri de pe urma acestei situații). ♦ Spec. (La f.) Amantă a unui monarh. 2. Participant la o competiție, la un concurs, considerat cu cele mai mari șanse de reușită. III. S. m. (Mai ales la pl.) Barbă care încadrează de o parte și de alta obrazul, lăsând bărbia liberă. [Pl. și: (III, n.) favorite] – Din fr. favori, -ite, it. favorito, (III) și rus. favorit.

BARBETĂ s. v. favoriți.

CIRAC s. v. discipol, elev, favorit, învățăcel, protejat, ucenic.

COTLEȚI s. pl. v. favoriți.

FAVORIT adj., s. I. 1. adj. v. preferat. 2. adj., s. v. preferat. 3. s. protejat, (înv.) cirac. (Suveranul și ~ții săi.) II. s. pl. (rar) barbetă, cotleți (pl.), (reg.) perciuni (pl.). (Poartă ~ți.)

PERCIUNI s. pl. v. favoriți.

PREAALES adj. v. favorit, preferat.

PREDILECT adj. v. favorit, preferat.

PREFERAT adj., s. 1. adj. favorit, (livr.) predilect, (înv.) preaales. (Ocupație ~.) 2. adj., s. favorit. (Un elev ~; tu ești ~ul meu.)

PROTEJAT adj., s. 1. adj. v. ajutat. 2. adj. v. adăpostit. 3. adj. v. părtinit. 4. s. v. favorit.

barbetă (favoriți) s. f., pl. barbete

cotlete (favoriți) s. n. pl. (sil. -tle-)

favorit (preferat) s. m., adj. m., pl. favoriți; f. sg. favorită, pl. favorite

favorit (perciune) s. m., pl. favoriți

BARBETĂ ~e f. mai ales la pl. Barbă lăsată special să crească de o parte și de alta a feței (de la tâmple până la bărbie); favorit. A purta ~. /<it. barbetta

CAMARILĂ ~e f. înv. Grup de favoriți din anturajul unui rege care influențau în interes personal politica statului. /<fr. camarilla

FAVORIT¹ ~tă (~ți, ~te) 1) Care constituie o preferință; care place în mod deosebit; preferat în mod particular. 3) și substantival (despre persoane) Care se află în favoarea cuiva; protejat în mod deosebit. /<fr. favori, ~ite

FAVORIT² ~ți m. Participant la o competiție, considerat ca având cele mai mari șanse de reușită. /<fr. favori, ~ite

FAVORIT³ ~ți m. mai ales la pl. Barbă lăsată special să crească de o parte și de alta a feței (de la tâmple până la bărbie); barbetă. /<fr. favori, ~ite

PERCIUNE ~i m. 1) Șuviță de păr (la bărbați) care acoperă tâmpla și care se prelungește în jos pe obraz. 2) Barbă care crește de o parte și de alta a feței, de la tâmplă până la bărbie; favorit. 3) rar Șuviță de păr care acoperă fruntea unui cal; percică. /<turc. perçem

PREDILECT ~tă (~ți, ~te) livr. Care produce o plăcere deosebită; cu proprietatea de preferință deosebită; favorit. /<it. predilletto

BARBETĂ¹ s.f. (De obicei la pl.) Favoriți. [< it. barbetta].

FAVORIȚI s. m. pl. – favorit (III) [DEX ’98]

POMPADOUR adj.n. Stil pompadour = stil de mobilier, de decorație interioară de la sfîrșitul domniei lui Ludovic al XV-lea, caracterizat prin linii curbe, ondulate. [Pron. -dur. / < fr. pompadour, cf. madame de Pompadour – favorita regelui Ludovic al XV-lea].

PROTEJAT, -Ă adj., s.m. și f. Ocrotit, oblăduit; favorit. [Cf. fr. protégé].

COTLET s.n. 1. Coastă de porc, de vițel sau de berbec împreună cu bucata corespunzătoare de carne. 2. (La pl.; fam.) Favoriți. [< fr. côtelette].

cotlete s.n. pl. (înv.) favorite lungi și întoarse.

FAVORIT, -Ă adj. Iubit, preferat. // s.m. și f. 1. Cel iubit cu predilecție de cineva. ♦ Protejat al unui suveran, al unui potentat, al unui om influent. 2. Participant la o competiție considerat ca avînd cele mai mari șanse de reușită. ♦ Cal socotit a fi capabil să cîștige o cursă. // s.m. (De obicei la pl.) Barbă lăsată să crească de o parte și de alta a feței. [Cf. fr. favori, it. favorito, rus. favoriti].

barbetă (barbete), s. f. – Perciuni, favoriți lungi, barbă din favoriți. It. barbetta (sec. XIX). Uzul la sing. este rar.

poc³, pocuri, s.n. (reg.) favorit (pe obraz).

pocumpăr (pocumpăr) s.n. (reg.) favorit (pe obraz).

saip, saipi, s.m. (înv.) prieten intim, favorit al sultanului; musaip.

sevghiliu s.m. sg. (înv.) iubit, favorit.

PREFERAT, -Ă adj., s.m. și f. Favorit. [Cf. fr. préferé].

cirac (ciraci), s. m. – 1. Client, protejat, favorit. – 2. Rubedenie, neam. – 3. Servitor, slugă. – 4. Discipol, adept. – Mr. cirac, megl. ciărac. Tc. çirak (Cihac, II, 566; Roesler 608; Șeineanu, II, 133; Meyer 446; Lokotsch 426; Ronzevalle 76); cf. ngr. τσιράϰι, alb. čirak. – Der. ciraclîc, s. n. (înv., protecție, favoare; ucenicie), din tc. çiraklik; ciracladiseală, s. f. (înv., învățătură, instruire).

cotlet (cotlete), s. n. – 1. Antricot. – 2. (S. m.) Favoriți. – Var. (1) cotletă. Fr. côtelette.

abțibild, abțibilduri s. n. 1. (la pl. – friz., înv.) perciuni sau favoriți scurți 2. (intl.) hoț mărunt

barbetă (favoriți, parâmă) (rar) s. f., g.-d. art. barbetei; pl. barbete

favoare (-oruri), s. n. – Avantaj acordat cuiva, hatîr. – Var. (înv.) favor. Fr. faveur. După Sanzewitsch 203, prin intermediul rus. favor, ipoteză care nu este necesară. – Der. favorabil, adj.; favorit, adj.; favorit, s. m. (barbă de o parte și de alta a obrazului; favorit); favoriza, vb.; favoritism, s. n., toate din fr. Cf. defavoare, s. f.; defavorabil, adj.

BARBETĂ¹ s. f. 1. (pl.) favoriți. 2. parâmă scurtă la fixarea sau remorcarea ambarcațiilor. 3. centură de metal rezistentă, la baza turelei unui tun naval. (< it. barbetta)

COTLET s. n. 1. antricot. 2. (pl.) favoriți (III). (< fr. côtelette)

FARAON s. m. 1. titlu purtat de regii Egiptului antic. 2. rasă foarte veche de câini, tipul clasic al ogarilor, favoritul faraonilor (1). (< fr. pharaon, lat., gr. pharao)

FAVORIT, -Ă I. adj. iubit, preferat. II. s. m. f. 1. cel iubit cu predilecție de cineva. ◊ protejat al unui suveran, al unui potentat, al unui om influent. 2. participant la o competiție considerat ca având cele mai mari șanse de reușită. ◊ cal socotit a fi capabil să câștige o cursă. III. s. m. (pl.) barbă care încadrează figura de o parte și de alta a obrazului, lăsând bărbia liberă; cotleți (2). (< fr. favori, it. favorito, rus. favorit)

PREDILECT, -Ă adj. preferat, favorit. (după it. prediletto)

PROTEJAT, -Ă s. m. f. cel care se bucură de protecția cuiva; favorit. (< proteja)

nazir (naziri), s. m. – Șef, comandant. Tc. nazir (Șeineanu, II, 271; Ronzevalle 168). Sec. XIX, înv. – Der. nazîrliu, s. m. (favorit, protejat), prin confuzie cu nazar; nazirie, s. f. (conducere, șefie).

perciune (perciuni), s. m. – 1. Favorit. – 2. Un fel de favoriți tipici pentru anumiți evrei. – Var. perciun. Mr. percea „cosiță”. Tc. (per.) perçem (Loebel 75; Miklosich, Et. Wb., 241a; Șeineanu, II, 289; Lokotsch 1629), cf. ngr. περτζές, alb. percé, bg. percem, sb., bg., cr., slov. percin. Der. din bg. (Conev 86) este improbabilă. – Der. percică, s. f. (smoc), cu schimb de suf.; perciunat (var. perciunos), adj. (cu perciune; evreu); (îm)perciuna, vb. (Mold., a îndoi un cui după ce a străpuns o scîndură pentru a-l fixa mai bine).

a face galerie expr. a susține echipa sportivă sau formația / trupa muzicală favorită prin încurajări zgomotoase.

BARRY [barí], Jeanne BÉCU [becü], Contesă Du ~, (1743-1793), favorita regelui Ludovic XV al Franței. Ghilotinată în timpul dictaturii iacobine.

BOFFRAND [bofrã], Gabriel Germain (1667-1754), arhitect și sculptor francez. Reprezentant al roroco-ului, avînd o influență deosebită și în Germania (catedrala din Nancy, castelele Lunéville, Molgrange și Haroue, palatul „La Favorite” din Mainz).

BARBETĂ, barbete, s. f. 1. Fiecare dintre cele două smocuri de barbă lăsate să crească pe părțile laterale ale feței. V. favorit. 2. Bucată de parîmă folosită la legarea baloanelor și a bărcilor pentru a le fixa și manevra cu ușurință. – It. barbetta.

pole position expr. (pub.) 1. (în sport) prima poziție de pe grila de start a unui concurs de automobilism sau motociclism, ocupată de sportivul care a obținut cel mai bun timp la antrenamente. 2. postură de favorit a unui politician intrat în cursa electorală.

CAROL, numele a patru regi ai Spaniei. C. I v. Carol V (Carol Quintul). C. II (1665-1700). A domnit sub tutela unei camarile; înfrînt în războaiele cu Franța, a pierdut Flandra franceză și Franche-Comté. C. III (1759-1788). A promovat o politică absolutist-iluministă, înfăptuind numeroase reforme. C. IV (1788-1808). S-a aflat sub influența favoritului reginei, Manuel Godoy; constrîns de Napoleon I să abdice.

operă 1. Gen (I, 1) muzical destinat reprezentării scenice, având la bază un libret* pe care sunt construite momentele (numerele*) muzicale: uvertură*, interludii* orchestrale, arii*, duete*, terțete*, cvartete*, cvintete*, sextete* vocale, coruri*, recitative*, balete* (toate acompaniate de orchestră*). În afara elementului literar (libretul) și muzical, între componentele o. intră decorul (scenografia), costumele și toate elementele teatrale menite a realiza vizual spectacolul. În acest sens, o. este un spectacol sincretic în care se cântă tot timpul. Dealtfel, apariția, dezvoltarea și reformele petrecute de-a lungul sec. în genul o. se leagă de acest deziderat al spectacolului total, realizat prin sincretismul* artelor. Apariția o. se leagă de Renașterea* it. Artiștii, poeții, filosofii acestei epoci descoperiseră frumusețea și perfecțiunea artei Greciei antice și își găseau în aceasta modele de urmat. Nici muzicienii nu s-au lăsat mai prejos. În 1600, la Florența, în cadrul Cameratei florentine*, Jacopo Peri împreună cu poetul Rinuccini compun lucrarea Euridice, vrând să reconstituie tragedia* antică. Spectacolul realizat cu mai multe personaje cântând textul, acomp. de o mică orch. și desfășurându-se într-un cadru scenic organizat avea să devină actul de naștere al acestui nou gen muzical. Încă de la început, necesitatea ca textul literar să fie inteligibil impune căutarea unei formule vocale care oscilează între vorbire și cântec. Totodată polifonia*, stăpână acum, începe să cedeze în fața melodiei acompaniate [v. monodie (2)]. Prima o. care corespunde ideii de spectacol muzical, prin dramatismul recitativelor*, inspirația melodică, folosirea cu ingeniozitate a resurselor orch., corului și baletului este Orfeu (1607) de Monteverdi. Tot Monteverdi compune Încoronarea Popeei (1643) pusă în scenă la Veneția, unde se deschide în 1673 primul teatru de o., apoi acestea se înmulțesc, iar stilul o. venețiene se răspândește în toată Italia, S Germaniei și Franța. Dar muzica este supusă din ce în ce mai mult unor texte ridicole, iar punerile în scenă, fastuoase și prețioase, înăbușe acțiunea și prospețimea muzicii. Cesti, Cavalli la Veneția și G. Caccini, L. Rossi, Stefano Landi la Roma sunt compozitorii cunoscuți ai genului în prima jumătate a sec. 17. O. fr. începe o dată cu creația compozitorului Jean-Baptiste Lully, creatorul stilului fr. al genului, în care baletului avea să-i fie rezervat un loc aparte. El a creat comediile-balet foarte gustate la curtea lui Ludovic al XIV-lea: Amorul doctor, Domnul de Pourceaugnac (după Molière), o. Psyché, Prințesa d’Elite, Armida, Acis și Galatea. Primind influențe it. și fr., o. engl. înscrie în sec. 17 un nume care-și domină contemporanii, Henry Purcell (1658-1695), din a cărui creație menționăm o. Dido și Aeneas (1689). Sec. 18, prin impunerea sistemului temperat* și a teoretizării legilor armoniei (III), evidențiază și mai mult independența liniei melodice. Jean-Philippe Rameau, succesorul lui Lully la Versailles, îmbogățește orch. cu sonorități armonice noi și îi conferă un rol principal în acțiunea dramatică. Hippolyte și Aricie (1733), Indiile galante, Castor și Polux, Dardanus etc. sunt ex. concludente, însă convenționalul personajelor, costumelor și acțiunii cu subiecte mitologice începea să obosească publicul. În Italia deja apăruse un gen nou al o.: opera-buffa* (it. „comică”), ale cărei origini se găsesc în intermediile (v. intermezzo (I)) operelor seria (serioase). Foarte muzicale, pline de fantezie și umor, aceste o.-bufe exercitau o justificată forță de atracție asupra publicului. Reprezentarea la Paris (1752) a o. La serva padrona de Pergolesi a dat naștere unei ciocniri de opinii numită querelle des Bouffons („cearta bufonilor”), în care se înfruntau partizanii o. fr. tradiționale cu cei ai o. it. înnoitoare. Polemica a fost terminată abia supă apariția genului o.-comice fr. (opéra-comique), întâi prin piesa cu muzică Ghicitorul satului de J.J. Rousseau și apoi a lucrării Les Traqueurs (Hăitașii) de Dauvergne. Astfel francezii aveau câștig de cauză, iar compozitorii ca Monsigny, Philidor, Grétry îmbogățeau repertoriul o.-comice. Facilitatea începe de această dată să amenințe creația de o. Acum se ivește un nou creator, Christoph Wilibald Gluck, care renunță la artificialitatea stilului it., în care aria* de bravură aproape că ieșea din cadrul dramatic al lucrării, dar nu se îndreaptă nici către solemnitatea greoaie a stilului lui Rameau. Gluck caută expresia simplă, sinceră, accentul dramatic natural, profund, în declamația* muzicală, evocând sentimente nobile. Orfeu (1762), Alcesta (1766), Ifigenia in Aulida (1774) sunt o. care îi consacră numele. Cu Ifigenia in Taurida, Gluck câștigă întrecerea în fața compozitorului it. Piccini și totodată a publicului fr., punând capăt unui alt conflict ivit la o. fr., între partizanii stilului it. (picciniști) și cei ai noului stil abordat de Gluck (gluckiniști). Cei care aveau însă soarta o. în mână erau cântăreții, pentru care se scriau o. și ariile, și care își permiteau în continuare să intervină în compoziții, improvizau tirade de exbiții tehnice vocale, aplaudate de public. În Germania, genul o. comice de origine pop. se numea Singspiel*. După Hiller, W.A. Mozart este cel care îmbogățește genul o. germ. cu Singspieluri: Răpirea din serai (1781) și Flautul fermecat (1791), o feerie de o extraordinară fantezie, noblețe, veselie și grandoare. Geniul mozartian reușește o sinteză a genurilor comic și serios în opera Don Giovanni (1787) pe care o denumește „dramma giocoso”. Începutul sec. 19 este dominat de creațiile de o. ale lui G. Rossini (Bărbierul din Sevilla, Wilhelm Tell) și Meyerbeer (Hughenoții, Africana ș.a.). în Franța. În Italia, Donizzeti (Lucia di Lamermoor, Favorita, Elixirul dragostei), Bellini (Norma) precum și Verdi (Rigoletto, Traviata, Trubadurul, Aida, Othello, Falstaff ș.a.) continuă tradiția bel-canto*-ului printr-o melodicitate de mare inspirație și sensibilitate. Romantismul* care se manifestă în acest sec. culminează în creația de o. a lui Richard Wagner. Influențat de o. lui Carl Maria von Weber, inspirată din tradițiile pop. germ. (Freischütz), Wagner își propune realizarea spectacolului de o. total, sincretismul artelor. Wagner vrea să realizeze un spectacol grandios și fantastic, o îmbinare perfectă a tuturor artelor într-o simbolică proprie legendelor și miturilor popoarelor nordice. Înnoirile operate de Wagner sunt atât în domeniul vocal (melodia infinită) cât și al amploarei aparatului orch., al dramatismului acțiunii sprijinite pe liniile leitmotivelor* și pe întregul complex literar și scenic cu care muzica conlucrează în spectacolul o. wagneriene. Operele sale, începând cu Olandezul zburător, Tannhäuser, Lohengrin, Tristan și Isolda, Inelul Nibelungului și terminând cu Parsifal, urmează reguli proprii de desfășurare dramatică în care limbajul, cântul gestul contribuie la expresia umană pură, muzica, simfonismul orch. nefiind doar simplu comentator ci participant activ în desfășurarea dramei. Pentru că o. sale necesitau o punere în scenă deosebită, Wagner reușește să ridice la Bayreuth un teatru de o. dotat cu aparatura scenică necesară și urmând planurilor arhitectonice pe care el însuși le-a proiectat pentru o audiție perfectă. Cu o. lui Wagner se împlinește o altă mare reformă în domeniul muzicii și spectacolului de o. O pleiadă de compozitori întregesc tabloul o. în sec. 19: J. Massanet cu o. Manon, Werther, Thaïs, apoi G. Bizet cu Pescuitorii de perle, Carmen, Richard Strauss cu Salomé, Elecktra etc. Din școlile naționale se remarcă numele compozitorilor M.I. Glinka, A.P. Borodin, M.P. Musorgski, P.I. Ceaikovski în Rusia și B. Smetana în Cehia etc. Sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 aduce noi curente în creația de o. C. Debussy compune Pélléas și Mélisande, o replică fr. la „Tristanul” wagnerian. După 1900, Parisul continuă să se mențină în atenția spectatorului de o. cu lucrări moderne, experimentale: Les Choéphores de D. Milhaud, baletele Parade și Relache de E. Satie, Nunta, Oedipus-Rex de Stravinski etc. Apariția curentului expresionist* și introducerea sistemului dodecafonic* impune și o. de tip expresionist*: Erwartung (1909) de Schönberg, Wozzek și Lulu de A. Berg. O. românească se consideră a fi apărut odată cu o. Petru Rareș (1889) de Eduard Caudella, care este și primul compozitor de gen în România. Sec. 20 reprezintă conturarea și dezvoltarea muzicii românești în general și implicit a muzicii de o. După o serie de o. inspirate din literatura străină, compozitorii români se îndreaptă spre o. de tip național și, urmărindu-l pe Caudella, scriu o. inspirate din viața și muzica poporului, abordând creații literare din dramaturgia autohtonă. Sabin Drăgoi realizează prima o. românească realistă inspirată din viața țăranului român: Năpasta (1926), iar Paul Constantinescu prima o. realist-comică – O noapte furtunoasă (1933). O. românească de adânci rezonanțe universale este datorată lui George Enescu (1881-1955) – Oedip (1915-1932). O grandioasă frescă a istoriei românești o realizează Gheorghe Dumitrescu în ciclul o. sale (Orfeu, Decebal, Vlad Țepeș, Ioan Vodă cel Cumplit, Răscoala, Fata cu garoafe etc.). Problematica o. contemporane și-a găsit o inspirată ilustrare în o. Hamlet (1969), Jertfirea Iphigeniei (1968) de Pascal Bentoiu, Orestia II (1974-1977) de Aurel Stroe, Iona (1972-1976) de A. Vieru ș.a. 2. Teatru în care se reprezintă spectacolele de o. și balet. 3. Lucrare muzicală (v. opus.)

Daniel (sec. 7 î. Hr.), unul dintre prorocii mari ai Vechiului Testament. Captiv în Babilon în tinerețe, a devenit favorit al regelui Nabucodonosor și al fiului acestuia, Baltazar (Belșațar). ♦ Carte a Vechiului Testament (12 cap.), în care Daniel arată cum i-a tălmăcit lui Nabucodonosor diferite vise. După cucerirea Ierusalimului, în timpul ospățului pentru sărbătorirea victoriei, Daniel explică cele trei cuvinte magice scrise pe zid: Mene, mene techel, ufarsin, anunțând prăbușirea și împărțirea Babilonului între mezi și perși, precum și timpul venirii lui Mesia prin cele 70 de săptămâni de ani. Este sărbătorit la 17 decembrie.

faraón s.m. 1 Titlu purtat de regii Egiptului antic (care se considerau de natură divină și stăpîni deplini ai teritoriului și ai populației țării). ♦ Persoană care avea acest titlu. ♦ ext. Rasă foarte veche de cîini, tipul clasic al ogarilor, favoritul faraonilor. 2 (fam., iron. sau glum.) Țigan. 3 eufem. (pop.) Diavol. 4 Numele unui joc de cărți. • pl. -i. / <slav. фарао(нъ), ngr. φαραώ, fr. pharaon; cf. lat. pharaon, -onis, gr. φαραώ <cuv. egiptean.

cafe-bar s. n. Local unde se servesc cafele și băuturi alcoolice ◊ „Rețeaua comercială din cartierul Drumul Taberei se va mări cu încă patru unități ce urmează să se deschidă în complexele nr. 4 și 11. Este vorba de un cafe-bar, de magazinul universal «Favorit», de o cofetărie și de un bufet-braserie.” I.B. 3 VIII 67 p. 3. ◊ „O scurtă escală la cafe-barul «Carpați». Și, pentru reconfortare, un «Sintonic» cu gheață.” I.B. 22 V 74 p. 6; v. și R.l. 17 X 70 p. 1, Sc. 25 III 74 p. 4 (din cafe[nea] + bar; M. Avram în SCL 3/72 p. 297; DEX-S)

eruditisim, -ă adj. (livr.) Foarte erudit ◊ „Literat eruditisim, favorit al principilor italieni și francezi din împletirea secolelor XVI și XVII, prinț el însuși al poeziei, cavaler rafinat și voluptuos, Marino s-a născut la Napoli în octombrie 1569.” R.lit. 11 X 73 p. 27 (din it. eruditissimo; VLI)

minireceptor s. n. Receptor portabil, de mici proporții ◊ „Poșta britanică intenționează să introducă un serviciu special de minireceptoare, care avertizează pe purtători, printr-un semnal sonor, că sunt solicitați de urgență la instituțiile respective.” Sc. 11 IV 75 p. 4. ◊ „Ultima noutate în materie de tranzistori: pentru a se putea urmări în orice moment emisiunea favorită, unele firme occidentale au creat un minireceptor [...] care se poate purta la gât ca un medalion.” Sc. 28 V 78 p. 5; v. și R.l. 1 VIII 75 p. 6 //din mini- + receptor; L. Seche în SMFC V p. 75, atestare din 1967//

țuțăr s. m. Persoană ușor manevrabilă; favorit; profitor ◊ „Vadim Tudor, țuțerul lui Eugen Barbu.” Cuvântul 33/93 p. 6. ◊ „Când este doar o mică secătură [...] se dă pe lângă alții mai ajunși și este [...] un fripturist, un țuțăr și un ticălos.” R.l. 27 V 94 p. 2. ◊ „Iată o meserie, am putea zice chiar o vocație, care nu va dispărea niciodată: aceea de țuțăr. Greu de găsit în dicționare, cuvântul desemnează o realitate umană complexă, un amestec inextricabil de inhibiții, aspirații secrete și orgolii dramatice, la limita balamucului. [...] țuțărul doar se învârte în jurul persoanei ori grupului în orbita cărora l-au împins interesele, mărginindu-se a scoate nu învățăminte din existența pilduitoare a modelului, ci doar oala lui de noapte.” ◊ Rev. 22 2/95 p. 7; v. și 39/96 p. 15 [scris și țuțer] (probabil din țig. țuț „om pus la patru ace” – comunicat Dragoș Gheorghiță)

ECCE ITERUM CRISPINUS (lat.) iată-l din nou pe Crispinus – Iuvenal, „Satirae”, IV, 1. Crispinus din Carpos, favoritul împăratului Domițian, parvenit și corupt, era detestat la Roma. Exclamația indică revenirea în conversație a numelui unei persoane antipatizate.

*barbétă s., pl. e (it. barbetta). Pl. Bărbuțe (favorite) lăsate la dreapta și la stînga fețeĭ cînd aĭ bărbia rasă.

HONNI SOIT QUI MAL Y PENSE (fr.) rușine cui gândește ceva rău în privința aceasta – Deviză a Ordinului jartierei, creat în 1384 de regele Eduard al III-lea al Angliei, în onoarea favoritei sale Joan de Salisbury. Cuvintele au fost rostite de rege ca replică la zâmbetele malițioase ale curtenilor, când aceasta, în timpul unui bal, și-a pierdut jartiera. Îndemn ironic de a nu comenta defavorabil o exprimare sau o situație ambiguă.

DAFNE (DAPHNE) (în mitologia greacă), nimfă de o rară frumusețe. Urmărită de zeul Apolo, îndrăgostit de ea, a fost transformată de tatăl său, zeul fluviului Peneus, într-un laur, care a devenit arborele favorit al acestuia și simbol al gloriei.

cirác m. (turc. [d. pers.] čirak, čerak, elev; ngr. tseráki, alb. bg. sîrb. čirak, ung. csirák). Vechĭ. Azĭ iron. Protejat, favorit. Om de casă, client. Ucenic, elev. Agent. V. ortac.

Alectryon, confident și favorit al zeului Ares. Într-o zi, în timp ce fusese pus de zeu să păzească și să anunțe ivirea zorilor ca nu cumva Hephaestus, soțul Aphroditei, s-o surprindă pe aceasta împreună cu Ares, Alectryon a adormit. Drept pedeapsă zeul l-a metamorfozat într-un cocoș.

Ampelus, fiul unui satir și al unei nimfe, favorit al zeului Dionysus. După moarte a fost transformat de către acesta într-o constelație.

Chrysippus, fiul favorit al lui Pelops, ucis de Atreus și de Thyestes, frații săi vitregi, la îndemnul mamei lor Hippodamia (v. și Atreus).

Daphne, nimfă, fiica lui Peneus, zeul apei cu același nume, după o versiune, după o alta a rîului Ladon. Făcea parte din ceata de vînătoare a zeuței Artemis, alături de care cutreiera munții și pădurile. Ca să scape de urmărirea lui Apollo, care se îndrăgostise de ea, Daphne își imploră tatăl s-o metamorfozeze în dafin. Acesta îi împlinește vrerea. De atunci, se spunea, dafinul a rămas planta favorită a lui Apollo.

*favorít, -ă adj. (fr. favori, favorite, d. it. favorito, -a part. d. favorire, a favoriza). Care place maĭ mult: carte favorită. Subst. Care se bucură de favoarea (protecțiunea) cuĭva: favoritu regeluĭ, al saloanelor. F. Amanta unuĭ suveran: doamna de Pompadour era favorita luĭ Ludovic al XV. F. pl. Barbă lăsată să crească numaĭ de-o parte și de alta a feței, ca la tigru.

*favoritízm n., pl. e (d. favorit; fr. -tisme). Abuz de favorurĭ, de privilegiĭ.

RÎLEEV, Kondrati Fiodorovici (1795-1826), poet rus. Participant la mișcarea decembriștilor. Lirică romantico-patriotică („Favoritul zilei”, „Cetățeanul”, „Dume”). Poeme istorice de rezonanță byroniană („Voinarovski”, „Nalivaiko”). A fost condamnat la moarte și spînzurat.

LA VALLIÈRE [la valiér], Louise Françoise de La Baume Le Blanc, ducesă de (1644-1710), favorita regelui Ludovic XIV. A avut împreună cu acesta trei copii. Părăsită pentru marchiza de Montespan, se retrage (1674) la Mănăstirea Carmelitelor. I se atribuie lucrarea „Reflecții asupra îndurării lui Dumnezeu”.

RUPERT, Prințul ~ (1619-1682), comandant militar regalist în timpul primului Război Civil din Anglia (1642-1646) din cadrul Revoluției engleze. Fiul lui Frederic V, elector palatin de Rin (1610-1623) și rege al Boemiei (ca F. I) (1619-1620), și al Elisabetei, fiica regelui Iacob I al Angliei. După ce a participat la Războiul de 30 de Ani împotriva imperialilor Habsburgi, s-a stabilit în Anglia (1642), unde a devenit favoritul unchiului său, regele Carol I. În calitate de comandant al cavaleriei, a repurtat victoriile de la Bristol (1643) și Lancashire (1644); în ciuda faptului că a fost înfrânt de Cromwell, a primit comanda trupelor regaliste. După capitularea Bristolului (1645) a fost demis și expulzat din Anglia. Între 1648 și 1650 a comandat o mică flotă regală, cu care a prădat vasele englezești, după care s-a retras în Germania (1653-1660). După Restaurație (1660) a comandat vase englezești în războaiele anglo-olandeze (1667, 1672-1674). El a fondat și a fost primul guvernator al Companiei Golfului Hudson, importantă în istoria economică și politică a Canadei.

SAINT-GERMAIN-EN-LAYE [sẽ ʒemẽ ã lé], oraș în N Franței (Île-de-France), în conurbația pariziană, situat pe stg. fl. Sena, la marginea pădurii Saint-Germain (3.500 ha), la 18 km VNV de Paris; 39.9 mii loc. (1999). Stațiune climaterică estivală, locul favorit al parizienilor în timpul vacanțelor de vară. Muzeu de antichități naționale deschis în 1867. Parcuri și grădini din sec. 17, operă a lui A. Le Nôtre. Castel construit în timpul regelui Ludovic VI cel Gros (1108-1137), reconstruit în vremea regelui Carol V cel Înțelept (1364-1380) și refăcut în timpul lui Francisc I (1515-1547); ample renovări în sec. 18. Donjon în stil renascentist (sec. 14). Reședința Curții regale până în 1682. – Tratatul de pace de la ~, unul dintre tratatele de pace ale sistemului Versailles, semnat la 10 sept. 1919, între puterile învingătoare în Primul Război Mondial și Austria. Tratatul consfințea dezmembrarea Imp. Austro-Ungar, crearea statelor naționale Austria, Cehoslovacia și Ungaria și unirea unor părți din terit. fostului Imperiu cu România, Serbia, formând Regatul Sârbilor Croați și Slovenilor, Italia și Polonia.

SAINT KITTS și NEVIS, Federația ~ (Federația of Saint Kitts and Nevis), stat în America Centrală Insulară (arh. Antilele Mici), în E M. Caraibilor; 269,4 km²; 38.900 loc. (2005). Limba oficială: engleza; uzuală: creola-engleza. Religia: creștină (anglicani 25,2%, metodiști 25,2%, penticostali 8,4%, romano-catolici 6,7% ș.a.) 91,3%, hindusă 1,5% etc. Capitala: Basseterre. Orașe pr.: Charlestown, Sandy Point Town. Terit. statului este format din două ins. mai mari (ce au dat și numele federației) – Saint Kitts/Saint Christopher (176 km²), Nevis (93,2 km²) – și mai multe insulițe coraligene adiacente. Ins. Saint Kitts are o formă alungită și este separată de ins. Nevis printr-un braț de mare (lat de 3 km) numit The Narrows. Relief muntos, de origine vulcanică, cu alt. max. (Liamuiga Mount, 1.156 m) în ins. Saint Kitts, care prezintă – în extremitatea sudică – un sector mai jos (Great Salt Pond). Climă tropical-oceanică, cu două anotimpuri (cel ploios mai-nov., perioadă în care sunt prezente cicloane tropicale – ex. Hugo, 1980). Pădurea tropicală, cu esențe prețioase ocupă c. 15% terit. S.K. și N. sunt un caz tipic pentru mini-statele caraibiene care – pornind de la o economie dominată timp de sec. de agricultura de plantații (mai ales de trestie de zahăr) – s-au transformat în ultimele decenii în destinații favorite de vacanță în adevărate paradisuri fiscale. Ind. prelucrătoare produce: energie electrică, componente electronice, încălțăminte, confecții, zahăr, ulei de cocos și de arahide, margarină, bere, băuturi nealcoolice ș.a. Agricultura are ca specific cultura trestiei de zahăr, însoțită de alte culturi cu producții aproape simbolice: palmieri de cocos, batate, igname, legume, pepeni verzi, arahide și bumbac. Se cresc: bovine, porcine, ovine, caprine. Căi rutiere: 320 km (1999). Aeroporturi: Basseterre, Newcastle. Turismul asigură peste 50% din PIB și dispune de o infrastructură modernă. Principalele zone și obiective turistice: în ins. Sk. Kitts – excelentele plaje, mai extinse în partea S-E (Half Moon Bay, Turtle Bay, Caloe Bay ș.a.), fortificația britanică Brimstone Hill supranumită „Gibraltarul Indiilor de Vest” realizată în sec. 18 – exemplu tipic de arhitectură militară europeană practicată în coloniile din Antile – inclusă din 1999 în Patrimoniul cultural universal, capitala Basseterre (Berkley Memorial, Independence Square ș.a.); în ins. Nevis – catedrala St. James (cea mai veche din Antilele Mici), biserica St. John (în care s-a celebrat căsătoria amiralului H. Nelson cu Frances Nisbet), „Nelson Museum”, izvoarele termale de la Bath. Moneda: 1 Eastern Carribean Dollar = 100 Cents. Export (2004): componente electronice, zahăr brut, subansamble pentru telecomunicații ș.a. Pr. parteneri: S.U.A., Canada, Portugalia, Marea Britanie. Import: utilaje ind., produse agro-alimentare, produse chimice, produse petroliere ș.a. Pr. parteneri: S.U.A., Italia, Trinidad și Tobago, Marea Britanie, Danemarca. – Istoric. Locuite de amerindieni caribi, ins. S.K. și N. sunt descoperite de Cristofor Columb în 1493. Pe ins. St. Christopher (St. Kitts), englezii fundează, în 1623, prima așezare durabilă în Indiile Occidentale; în sec. 17-18, ins. sunt viu disputate între Anglia și Franța, fiind recunoscute oficial colonie engleză prin Tratatul de la Versailles (1783). Urmații sclavilor negri din sec. 17-19 formează astăzi pop. majoritară a ins. În perioada 1871-1956, S.K. și N., împreună cu Anguilla, sunt unite ad-tiv în Ins. Leeward, între 1958 și 1962 fac parte din Federațiile Indiilor de Vest, iar după dizolvarea acesteia devin, în 1967, terit. autonom, membru al Asociației Indiilor de Vest și al Comunității Antilelor; Anguilla rupe, la 19 sept. 1980, legăturile ad-tive cu S.K. și N. La 19 sept. 1983, S.K. și N. își proclamă independența în cadrul Commonwealth-ului și sunt admise, la 23 sepr. 1984, ca al 158-lea stat membru al O.N.U. În iun. 1996, Vance Amory, premierul din Nevis, și-a exprimat opțiunea pentru proclamarea independenței acestei ins., până în prezent parte a statului S.K. și N. La 13 oct. 1997, Parlamentul din Nevis decide separarea politică de guvernul central de la Bassaterre, hotărâre nevalidată de referendumul organizat la 11 aug. 1998, întrucât nu s-a întrunit majoritatea de 2/3 din sufragii în favoarea secesiunii. În alegerile din 25 oct. 2004, Partidul Laburist, aflat la putere, obține 7 din cele 11 mandate ale Parlamentului; Denzil Douglas, premier din iul. 1995, obține un nou mandat în fruntea guvernului. Monarhie constituțională.

LUDWIGSBURG, oraș în SV Germaniei (Baden-Württemberg), pe râul Neckar, la 13 km N de Stuttgart; 83,9 mii loc. (1992). Metalurgie; constr. de mașini-unelte și de cabluri; produse electrotehnice, chimice, textile și alim. Porțelanuri (din sec. 18). Instrumente muzicale. Monumente: fostul castel regal, construit în stil baroc între anii 1704-1733, în jurul căruia s-a dezvoltat ulterior orașul; castelele Favorite (1715-1723), Monrepos (1764-1767) și Emichsburg (1798); Biserica municipală (1718-1726); Biserica reformată (1722). Fundat în 1704.

hatîrgíŭ, -hĭoáĭcă s. (d. hatîr). Fam. Care face hatîrurĭ: Costache Sturza era hatîrgiŭ, dar banĭ nu lua (R. Rossetti, VR. 1922, 10, 95). Care se folosește de hatîr, favorit, protejat: razele soareluĭ se răsfrîng numaĭ asupra cîtorva cunoscuțĭ hatîrgiĭ (Șăin.).

ESSEX [ésix], familie nobiliară engleză. Mai important: Robert Devereux, conte de ~ (1566-1601), militar și om politic englez. Favorit al reginei Elisabeta I; conspirând împotriva ei, a fost executat.

GODOY ÁLVAREZ DE FARIA [álvarθ], Manuel de (1767-1851), om politic spaniol. Prim-min., favorit al regelui Carol IV și al reginei Maria Luiza; a condus, cu întreruperi, politica Spaniei între 1792 și 1808.

GOLIȚÎN, familie nobiliară rusă. Mai importanți: 1. Vasili Vasilievici G. (1643-1714), cneaz și om politic. Favorit al Sofiei Alekseevna, fiica țarului Aleksei Mihailovici. A comandat armata rusă, în 1687 și 1689, în campaniile împotriva tătarilor din Hanatul Crimeii. 2. Dmitri Mihailovici G. (1665-1737), cneaz și om politic. Adversar al reformelor lui Petru I. Participând la complotul ce urmărea limitarea prerogativelor împărătesei Anna Ivanovna, a fost închis în fortăreața Schlüsselburg (azi Petrokrepost), unde a murit. 3. Mihail Mihailovici G. (1675-1730), cneaz și general. Fratele lui G. (2). A participat la campaniile lui Petru I din 1695-1696, pentru cucerirea cetății Azov și la Războiul Nordic (1700-1721). 4. Dmitri Alekseevici G. (1734-1803), învățat și diplomat. Ambasador în Franța (1762-1768) și în Țările de Jos (1768-1798). Prieten cu Voltaire și Diderot.

GRITTI, Aloisio (1501-1534), aventurier venețian. Favorit al marelui vizir Ibrahim. Încercând să-și impună autoritatea în Ungaria și Transilvania, a fost înfrânt și ucis, la Mediaș, de Ștefan Mailat, voievodul Transilvaniei, cu ajutor din partea lui Petru Rareș.

DONIZETTI [donidzétti], Gaetano (1797-1848), compozitor italian, autor a 71 de opere melodioase, pline de forță dramatică, întemeiate pe cultul belcanto-ului („Lucia di Lammermoor”, „Elixirul dragostei”, „Fiica regimentului”, „Don Pasquale”, „Martirii”, „Favorita”).

LAUD [lo:d], William (1573-1645), prelat englez. Fiu al unui maestru croitor, favorit al regelui Carol I, a fost numit episcop (1628) și arhiepiscop de Canterbury (din 1633). Virtual prim-min., împreună cu Sir Th. Strafford și Carol I, a alcătuit triumviratul care a urmărit întărirea rolului bisericii în consolidarea absolutismului. În dorința de a impune liturghia anglicană (1637), apropiată de catolicism, a reprimat pe puritani și prezbiterieni, provocând o revoltă a scoțienilor. Învinuit de trădare de stat de către către Parlamentul cel Lung, a fost închis (1941), judecat (mart.-nov. 1644), condamnat la moarte și executat.

MARIA DE MEDICI (1573-1642), regină a Franței (din 1600), prin căsătoria ei cu Henric IV. După moartea acestuia (1610), a fost recunoscută ca regentă (1610-1617) a fiului ei, Ludovic XIII. A condus cu ajutorul favoritului ei, Concini, marchiz D’Ancre. S-a aflat în conflict cu fiul său (1617-1620). Exilată din țară, în 1631, în urma intervenției lui Richelieu.

MONTESPAN [mõtespã], Françoise-Athénaïs de Rochechouart, marchiză de (1640-1707), favorită a regelui Ludovic XIV, de la care acesta avea opt copii. Protectoare a artiștilor și scriitorilor. Înlăturată de marchiza de Maintenon (1679), s-a retras la mănăstire.

NAVOI, Nizamaddin Mir Alișer (1441-1501), poet, gânditor și om de stat uzbek. vizir al sultanului Husein Baikara al Khorāsānului. La început și-a redactat opera în limba persană, apoi în turca ceatagai. Scrieri filozofice și poematice de factură umanistă („Khamsa”); poezii lirice („Ciar-divan”); lucrări cu caracter etic („Favoritul inimilor”) și de poetică („Balanța prozodiei”).

OLIVARES, Gaspar de Guzmán, conte de ~, duce de Sanlúcar (1587-1645), om politic spaniol. Favorit al regelui Filip IV. Prim-min. (1621-1643); a susținut o campanie internă de combatare a corupției și de asanare a finanțelor. A dus o politică de întărire a centralizării Spaniei și de extindere a granițelor. Centralismul excesiv și măsurile fiscale extreme au provocat insurecții în Țara Bascilor, Catalonia și Portugalia; suveranul a fost constrâns de marii seniori („granzi”) ai Spaniei să-l înlăture de la putere. A încurajat artele și literatura, fiind protectorul unor mari creatori (Velásquez, Murillo, Lope de Vega).

ORLOV, familie nobiliară rusă. Mai importanți: 1. Grigorii Grigorievici (1734-1783), general și om politic. Organizatorul loviturii de stat din 1762, prin care l-a răsturnat pe țarul Petru III și a impus-o pe tron pe Ekaterina a II-a, al cărei favorit a devenit până în 1774, când a fost înlocuit cu Potemkin. 2. Aleksei Grigorievici (1737-1808), general; i om politic. Frate cu O. (1). A comandat flota imperială împotriva otomanilor, la Ceșme (1770), pe care i-a înfrânt. 3. Aleksei Feodorovici (1786-1861), diplomat rus. Fiul lui O. (2). Conducătorul delegației ruse la încheierea Tratatului de Pace cu Turcia de la Adrianopol (1829) și la Congresul de la Paris (1856).

PALERMO, oraș în Italia insulară (Sicilia), port la golful cu același nume al M. Tireniene; 688,7 mii loc. (2001). Nod de comunicații. Aeroport. Constr. navale, aeronautice și electrotehnice. Ind. chimică, de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă, a sticlăriei, cimentului, tutunului, poligrafică, alim. Export de vinuri, fructe și minereuri. Renumit centru turistic, balnear și cultural. Universitate (1779). Muzeu de arheologie. Teatru. Parco della Favorita (1799). Monumente: bisericile San Giovanni dei Lebbrosi (1071-1072), San Giovanni degli Eremiti (1132-1148), în stil maur, Martorana (1143, restaurată în sec. 16 și 17), Magiore (1150), San Cataldo (1160), Santa Cristina (1171-1174), Santa Maria Maddalena (1184-1186), Santa Catarina (1566-1596); capela Palatina (1132-1140), în stil bizantin; Domul (1170-1185, cu adăugiri din sec. 14-15 și 18), în stil gotic; oratoriul S. Zita (1154-1166, refăcut în sec. 16, cu parc); palatele Chiaramonte (1307-1380), Pretoria (1463), Villadorata-Galati (1791); Fontana Pretoria (1554-1555). Fundat de fenicieni (sec. 8 î. Hr.), a fost stăpânit succesiv de cartaginezi (sec. 5-3 î. Hr.), de romani (sec. 3 î. Hr.-5 d. Hr.), de ostrogoți (sec. 6), de bizantini (din 535), de arabi (din 831) și de normanzi, care l-au ocupat în 1072. A fost capitala Regatului Siciliei (1130-1284; 1734-1816); cucerit de francezi (din 1282), ca urmare a unei răscoale cunoscute sub numele de „Vecerniile Siciliene”. A avut un rol important în Revoluția de la 1848-1849 din Italia. Cucerit de Garibaldi (1860), s-a unit cu Italia (5 nov. 1860). Aici și-a petrecut ultimii ani din viață, în exil, N. Bălcescu (decedat la 15 nov. 1852). În Antichitate s-a numit Ranamus.

POMPADOUR [põpadú:r], Jeanne-Antoinette POISSON, marchiză de (1721-1764), favorita regelui Ludovic XV, între 1745 și 1759. Frumoasă, cultă, inteligentă, a avut o mare influență la Curte, sprijinind dezvoltarea artelor și personalitățile culturale ale epocii (printre care Marmontel, Montesquieu, Rousseau, Voltaire, Diderot). A contribuit la fondarea Școlii Militare (1751) și a Manufacturii din Sèvres (1756). – Stil ~, stil în artele decorative (mai ales în mobilier și în decorații interioare) care face trecerea de la stilul Ludovic XV, cu linii curbe, la stilul Ludovic XVI, cu linii drepte.

POTEMKIN, Grigori Aleksandrovici, prinț de Taurida (1739-1791), general-feldmareșal, om de stat, diplomat și militar rus. Favorit și consilier al împărătesei Ekaterina a II-a. S-a remarcat în timpul Războiului Ruso-Turc (1768-1774). Numit guvernator general al Noii Rusii (1776), a realizat (1783) unirea Crimeii cu Rusia. Feldmareșal (după 1784), a devenit comandant suprem al armatei ruse în războiul împotriva Imp. Otoman (1787-1791). A introdus reforme în armată și a inițiat construirea portului Sevastopol.

POTSDAM, oraș în NE Germaniei, centru ad-tiv al landului Brandenburg, situat pe râul Havel, la 27 km SV de Berlin; 130,4 mii loc. (2002). Port fluvial. Ind. constr. de mașini (locomotive, reparații de nave fluviale), electrotehnică (echipament electric), chimică (filme fotografice, medicamente), instrumentelor de precizie, textilă și alim. Muzee; parcuri. Studiourile cinematografice „Defa”. Centru turistic. Vechea reșed. a regilor Prusiei. Castel (sec. 17), refăcut în stil neoclasic în sec. 18; parcul și castelul Sans-Souci (1745-1748), în stil rococo german, reșed. favorită a lui Frederic II; Neue Kammern (1747); Bildergalerie (Galeria de Artă, 1755-1763); Neues Palast (Noul Palat, 1763-1769); Poarta Brandenburg (1770); Nikolaikirche (1830-1837); Primăria (sec. 18). Menționat documentar în 993 ca două mici așezări pescărești slave, numite Pots și Dubis, iar apoi, într-un hrisov din 1317, ca o singură localitate cu numele de Potzdamp. Oraș (din sec. 14), a devenit reședința de vară a Hohenzollernilor. Reședința principilor-electori de Brandenburg (din 1640). A fost distrus aproape în întregime în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și refăcut ulterior. – Conferința de la ~, s-a desfășurat în Palatul Cecilienhof, între 17 iul. și 2 aug. 1945, cu participarea șefilor de state (nu au participat M.I. Kalinin și regele George V) și guverne (H. Truman, I.V. Stalin, W. Churchill – înlocuit cu C. Atlee) și a miniștrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A. și Marii Britanii, care au luat hotărâri cu privire la reglementarea situației postbelice în Europa (în special statutul și frontierele Germaniei și Austriei, precum și reparațiile, planurile politice și teritoriale pentru Europa de Est, continuarea războiului cu Japonia).

favorit¹ (preferat) adj. m., s. m., pl. favoriți; adj. f. favorită, pl. favorite

favorit² (perciune) s. m., pl. favoriți

zarmacúp m. (turc. pers. zer mahbub, aur favorit). Vechĭ. Mold. Galben care valora 5 leĭ.

RALEIGH [rɔ:li] (RALEGH) Sir Walter (1554-1618), navigator și om politic englez. Favorit al reginei Elisabeta I. A descoperit Virginia (1584), pe care a încercat, fără succes, să o colonizeze (1585). Numele său este legat de aducerea în Europa a tutunului și a cartofului. În căutarea legendarului El Dorado, a condus mai multe expediții de jaf împotriva coloniilor spaniole și a explorat pod. Guyanei (1595) și cursul inf. al fl. Orinoco (1616). Condamnat la închisoare (ținut în Turnul Londrei, 1603-1616, fiind eliberat pentru o expediție pe fl. Orinoco) și apoi la moarte (1618) de Iacob I, regele Angliei, sub acuzația de a fi participat la un complot împotriva sa. În închisoare a scris o „Istorie a lumii”.

RASPUTIN (NOVÎH), Grigori Efimovici (1864/1865 sau 1872-1916), călugăr și aventurier rus. Fiul unor țărani din Siberia. Mistic. Favorit al familiei țarului Nicolae II, mai ales al țarinei Aleksandra Fiodorovna (care-l numea „omul lui Dumnezeu”), deoarece îi crease iluzia că este singurul care îi poate salva fiul (țareviciul Aleksei) bolnav de hemofilie. A avut o mare influență în politică. A scandalizat opinia publică prin orgiile sale. Asasinat de prințul Feliks F. Iusupov, în urma unei conjurații de palat.

cotlete (favoriți) (înv.) (co-tle-) s. n. pl.

barbete pl. favorite.

camarilă f. coterie influentă la Curtea unui Domn, guvern ocult de favoriți.

buzdugan n. 1. sceptru cu glob în vârf, spada și buzduganul erau insigniile Domnilor români: mi-au pus pe cap coroana și buzduganu ’n mână AL.; 2. ghioagă de fier țintuită, mare și grea, odinioară, atributul Marelui armaș: Arbure hatmanul ce ’n mână poartă un groaznic buzdugan NEGR; 3. arma de căpetenie a haiducilor (în cântecele populare): buzdugan de voinicel; 4. (în basme) arma favorită a smeilor și a feți-frumoșilor; 5. Tr. ciocan de crăpat lemne; 6. plantă cu florile verzi-alburii și ale cării fructe uscate au forma unei piramide răsturnate (Sparganium); 7. Tr. coceanul porumbului. [Turc. BOZDOGAN, lit. șoim cenușiu, măciuca având în vârf un cap de șoim].

cheman n. un fel de vioară orientală odinioară instrumentul favorit al boierimii [Turc. KEMAN].

cirac m. 1. protejatul sau favoritul cuiva: elciii scot la maidan fiecare câte un cirac GHICA; 2. om de casa, client: ciracii vornicului ajung boieri mari AL.; 3. ucenic: gradele profesionale erau înainte: cirac, calfă, meșter. [Turc. ČYRAK, lit. făclie sau favorit (care e îngrijit ca o lampă)].

element n. 1. corp simplu sau substanță ce nu poate fi descompusă, ca aurul, argintul, oxigenul; 2. tot ce intră în compozițiunea altui lucru; oxigenul și hidrogenul sunt elementele apei; 3. mediul unde trăiește un animal: elementul peștelui e apa; 4. fig. mediul favorit; 5. pl. principiile unei arte sau științe, noțiunile prime: elemente de geografie; 6. pl. diferite condițiuni de sol, de climă, de anotimp: acest cuceritor fu învins de elemente.

favorit a. care place mai mult: autor favorit. ║ m. cel ce se bucură de favoarea cuiva: favoritul regelui.

favorite n. pl. stuf de barbă ce crește pe fiecare parte a feței, dela ureche la bărbie.

favoritism n. influența sau puterea favoriților.

hadân m. eunuc: întreabă favorita pe vechiul ei hadân BOL. [Turc. HADYN].

macaroane f. pl. pastă de făină fină, potrivită în țevi lungi și găunoase (mâncare favorită a Italienilor).

stea f. 1. nume dat tuturor astrelor, afară de soarele si luna: stelele sunt tot atâția sori cari ne par așa de mici din cauza imensei lor depărtări; 2. destin, pretinsă influență a stelelor: poporul crede că tot omul are câte o stea de care e tainic legată soarta lui; întunecarea stelei amenință o primejdie, iar căderea ei prevestește peirea: e născut sub o stea fericită, a căuta la stele; a cădea steaua, a fi rău de cineva, a muri; cu stea în frunte, predestinat, favorit al norocului: împărați cu steaua în frunte AL.; 3. pată albă pe fruntea calului; a vedea stele verzi (înaintea ochilor), a nu vedea de amețeală; 4. asterisc; 5. stea mare de hârtie poleită și luminată pe dinăuntru cu care copiii de școală, în cete de câte trei, umblă în sărbătorile Crăciunului din casă în casă, rostind cântece de stea sau colinde; 6. insigniu de decorațiune: Steaua României a fost înființată la 1877 (spre a recompensa servicii civile și militare făcute Statului român) și numără 5 clase (500 cavaleri, 300 ofițeri, 120 comandanți, 60 mari-ofițeri și 20 mari-cruci). [Lat. STELLA].

Antinou m. 1. favoritul împăratului Adrian, care îl puse după moarte în rândul zeilor; 2. fig. bărbat de o frumusețe rară.

Boețiu m. filozof și om de stat roman, favoritul lui Teodoric, regele Ostrogoților, fu acuzat de trădare și peri în torturi: scrise, în închisoarea-i din Pavia, cartea despre Consolatiunea filozofică (470-524).

Essex n. comitat în Anglia, unul din regatele vechii Englitere: 1.330.000 loc., cu cap. Chelmsford. ║ (Conte de), favoritul reginei Elisabeta din Anglia, decapitat la 1601.

Mecena m. 1. personaj roman, favoritul lui August, amicul lui Horațiu și Virgiliu (m. 8 a. Cr.); 2. fig. om bogat sau puternic care protejează științele sau artele.

DANIEL (sec. 6 î. Hr.), unul dintre cei patru mari profeți ai „Vechiului Testament”. În Babilon, a devenit favorit al regelui Nabucodonosor și al fiului său. A profețit despre timpul și venirea lui Mesia. Prăznuit de Biserica ortodoxă la 17 dec. ◊ Cartea lui Daniel = carte a „Vechiului Testament” scrisă către anul 165 î. Hr. în ebraică și arameică; autor necunoscut. Conține relatări despre faptele și profețiile lui D., precum și despre poporul evreu în timpul exilului din Babilon.

Pompadour (Marchiza de) f. favorita Iui Ludovic XIV, fu atotputernică în timp de douăzeci de ani (1722-1764).

Potemkin m. om de Stat rus, ministrul si favoritul Caterinei II, cuceritorul Crimeii (1736-1791).

Sejan m. ministrul și favoritul lui Tiberiu, care îl dete pierzării, fiindcă conspirase în contra-i (31).

Vlad m. numele mai multor Domni cari ocupară tronul Munteniei între 1310-1532: VLAD I, v. Vladislav; VLAD II (Dracul), fiul lui Mircea și tatăl lui Țepeș, tiran învins și tăiat de Danciu (1433-1446); VLAD III, fiul lui Dan III, răsturnat de Vlad Țepeș (1452-1456); VLAD IV (Țepeș), fiul lui Vlad Dracul, tiran cumplit a cărui pedeapsă favorită era tragerea în țeapă, îsvinse pe Turci (1445-1462); părăsit de ai săi, se duse la Mateiu Corvin, care îl ținu 12 ani în închisoare; revenind pe tron, domni câteva luni, ucis fiind de Laiot Basarab (1474); VLAD V, v. Laiot; VLAD VI (Călugărul), fiul lui Vladislav, duse o vieață evlavioasă si se călugări în cele din urmă (1483-1496); VLAD VII, v. Vlăduță; VLAD VIII (Vladislav), numit de Turci, fu alungat din domnie (1520-1526); VLAD IX, fiul celui precedent, domni scurt timp și muri înnecându-se în Dâmbovița (1530-1532).

CAMARILĂ, camarile, s. f. Grup de favoriți ai unui suveran, care influențează politica statului în interes personal. – Din fr. camarilla.

FAVORIT, -Ă, favoriți, -te, adj., s. m., s. f. I. Adj. Care este preferat de cineva, pe care cineva îl place mai mult. Mâncare favorită. II. S. m. și f. 1. Persoană iubită sau prețuită cu predilecție de cineva. ♦ Spec. Persoană care se bucură de protecția unui suveran sau a unui om influent (și care trage profituri de pe urma acestei situații). ♦ Spec. (La f.) Amantă a unui monarh, a unui nobil etc. 2. Participant la o competiție, la un concurs, considerat cu cele mai mari șanse de reușită. III. S. m. (Mai ales la pl.) Păr lăsat să crească de o parte și de alta a obrazului unui bărbat. [Pl. și: (III, n.) favorite] – Din fr. favori, -ite, it. favorito, (III) și rus. favorit.

PREDILECT, -Ă, predilecți, -te, adj. Care constituie o preferință a cuiva, pentru care cineva simte sau are o deosebită înclinare sau plăcere; preferat, favorit. – După it. prediletto (după predilecție).

OUTSIDER, outsideri, s. m. 1. Întreprindere dintr-o anumită ramură a economiei, care nu face parte din monopolul sau monopolurile dominante din ramura respectivă. 2. Concurent sau echipă cu slabe șanse de câștig într-o competiție sportivă. 3. Cal care nu este favorit într-un concurs hipic. [Pr.: aŭtsaĭdăr] – Cuv. engl.

ATINGE, ating, vb. III. 1. Tranz. A lua contact direct (dar superficial, ușor sau în treacăt) cu un lucru sau cu o suprafață. Mi-am pipăit pe sub cămașa de noapte grumazul. Parcă aș fi atins o ronă. SADOVEANU, N. F. 87. Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Ceilalți jucau, nu jucau, dară zîna, cînd juca, părea că n-atinge pămîntul. ISPIRESCU, L. 39. Mă azvîrl peste gard, de parcă nici nu l-am atins. CREANGĂ, A. 50. Calul meu fugea, Iar a lui picioare iarba n-ntingea. ALECSANDRI, P. I 190 (Fig.) Simțea gindurile lui cum o ating și-o dezmiardă. VLAHUȚĂ, P. 69. ◊ (Cu arătarea instrumentului atingerii) Cu geana ta m-atinge pe pleoape. EMINESCU, O. I 120. ◊ Intranz. Da dracul, ca să-i facă în ciudă pentru că vedea că nu-i prea plăcea, atingea și mai des cu friptura sa de slănina lui Pepelea. SBIERA, P. 16. ◊ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Cînd s-a atins de mijlocul ei [al femeii], dang! a plesnit cercul. CREANGĂ, P. 100. (Fig.) Paznic era un balaur... de care nu se atingea somnul. ISPIRESCU, U. 13. 2. Tranz. A lovi sau a izbi (cu violență). Omul cocoșat pe capră atinse spinarea udă și slăbănoagă a calului. DUMITRIU, B. F. 89. ◊ (Familiar, la imperativ) De ce nu dai, mă...? Atinge-l, se auzi un glas. PREDA, Î. 64. ♦ Refl. Fig. (Mai ales în forma negativă) A aduce prejudicii, a provoca pagube; a leza. Prima datorie a oricărui cetățean este să păzească proprietatea obștească ca lumina ochilor, să nu tolereze nimănui să se atingă de ea. ◊ Tranz. (În expr.) A atinge pe cineva la pungă = a pricinui cuiva o pagubă bănească reținîndu-i o sumă sau obligîndu-l la cheltuieli nedorite de el. ♦ Fig. A ofensa. Oșlobanu, prost, prost, dar să nu-l atingă cineva cu cît îi negru sub unghie, că-și azvîrle țărnă după cap ca buhaiul. CREANGĂ, A. 78. Dar săracul nu tăcea, Cu cuvîntul îl tăia, Cu vorba că-l atingea. TEODORESCU, P. P. 297. ♦ Fig. A face aluzii jignitoare. Ștefan-vodă-nțelegea Unde baba-l atingea, Și-n gura mare-i zicea: Babă Slabă Și-nfocată, Dar la minte înțeleaptă. TEODORESCU, P. P. 519. ♦ Fig. A impresiona, a înduioșa. Atins de farmecul vieții. Mă simt o forță-n univers, Și glasul meu devine cîntec, Gîndirea mea devine vers. VLAHUȚĂ, O. A. 66. Poezia care atinge, poezia cea adevărată, nu este aceea în care mișună spiritele necurate de p-aia lume. Poezia cea adevărată este aceea care vorbește inimii, iar nu fanteziei numai. BOLLIAC, O. 45. 3. Refl. (Mai ales în forma negativă; urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se apropia sau a se alătura de cineva sau de ceva cu scopul de a trage, un profit (material sau moral), a cauza stricăciuni, a-și însuși ceva, a beneficia de ceva. El nu se atinse de comori. RETEGANUL, P. IV 12. Știți că nimeni nu s-a putut atinge de împărăția mea. ISPIRESCU, L. 12. ♦ A se ocupa, a se interesa (de ceva). Scrisorile și gazetele stau teanc, nici nu s-atinge de ele. SADOVEANU, N. F. 132. 4. Tranz. A pomeni despre un lucru în treacăt (fără a insista). Tipul lui Zlăiescu ar fi interesant, din nefericire atitorul nu ne dă mai nimica, tipul e numai atins, fără a fi zugrăvit pe deplin. GHEREA, ST. CR. II 202. ◊ Intranz. (Rar) Toate aceste fapte de care atinserăm pînă acum... se petrecută în... august (1600). BĂLCESCU, O. II 303. ♦ Refl. (Învechit) A avea o legătură sau o înrudire cu ceva, a se referi la ceva. Nu trebuie să cerem de la vînători o prețuire rece și nepărtinitoare a întîmplărilor și a izbînzilor ce se ating de arta lor favorită. ODOBESCU, S. III 48. Încît s-atinge despre dreapta giudecată... nu m-agiungi nici la călcîie. ALECSANDRI, T. 1232. Această poroncă îndată s-au împlinit, dară nu știu dacă aceasta să atinge și de mine. KOGĂLNICEANU, S. 64. 5. Tranz. A ajunge la o anumită distanță (în spațiu) sau la un anumit moment (în timp); a se opri la o anumită limită. Voiam să ating în copilărie cerul cu mîna. BENIUC, V. 22. În urma lor se-nălță deodată un munte de piatră care atingea cerul. ISPIRESCU, L. 25. – Forme gramaticale: perf. s. atinsei, part. atins.

BARBETĂ, barbete, s. f. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre cele două smocuri de barbă lăsate să crească pe părțile laterale ale feței (fiind rasă numai bărbia). V. favorite. Și-a făcut loc... pînă la grupul profesorilor cu redingote sărăcăcioase, cu barbete și țăcălii. PAS, L. I 43. Purta niște venerabile barbete după moda veche. BART, E. 265. Domnul cu barbete avea de gînd să-și manifeste indignarea. VLAHUȚĂ, O. AL. II 9. – Variantă: (rar) barbete, barbeți (STANCU, D. 57), s. m.

FAVORIT¹, favoriți, s. m. (Mai ales la pl.) Barbă care încadrează figura, de o parte și de alta a obrazului, lăsînd bărbia liberă. V. barbete. Fură chemați și domnitorii romîni. Erau amîndoi rași, căci Aristarchi ținuse tot timpul bărbierul după el și în ultima clipă îi convinsese să-și dea jos favoriții. CAMIL PETRESCU, O. I 220. E în stare a se bolnăvi dacă ar vedea că un fir de păr dintr-un favorit e mai lung decît celălalt. NEGRUZZI, S. I 64. La 1828 apucă din nou fracul, își lăsă favoriți mari și barbetă. id. ib. 71. – Pl. și: (s. n.) favorite (DUNĂREANU, CH. 197, CREANGĂ, A. 61).

FAVORIT², -Ă, favoriți, -te, adj. Preferat, predilect. Am să-i cînt bucata lui favorită la pian. CAMIL PETRESCU, T. II 48. Acolo mi-am găsit În iarbă Culcușul favorit. TOPÎRCEANU, S. A. 45. Nu trebuie să cerem de la vînători o aprețuire rece și nepărtinitoare... a izbînzilor ce se ating de arta lor favorită. ODOBESCU, S. III 48.

FAVORIT³, -Ă, favoriți, -te, s. m. și f. 1. Persoană iubită cu predilecție de cineva. Băiatul cel mic era favoritul mamei. ◊ (Poetic) Tu care-i fost din pruncie al muzelor favorit. ALEXANDRESCU, P. 47. 2. (În moravurile societăților bazate pe exploatare) Persoană care se bucură de protecția deosebită a unui suveran sau a unui om influent și care trage profituri de pe urma acestei situații. Iar lupul mîncător Se făcu favorit Și ministru la oi. ALEXANDRESCU, P. 126. ♦ (La feminin) Amantă a unui monarh. V. curtezană. Văzuse adesea pe... Diana de Poitiers, favorita regelui și adevărata stăpînă a Franciei. ODOBESCU, S. III 57. 3. Cal despre care se crede că are cele mai multe șanse de cîștig la o cursă.

FURCULIȚĂ, furculițe, s. f. 1. Obiect de metal alcătuit dintr-un mîner și doi, trei sau patru dinți, cu ajutorul căruia se duce mîncarea la gură. Înfipse furculița în pieptul puiului și spintecă frageda carne albă. C. PETRESCU, S. 149. Cuțite, furculițe pe masă înșirînd... NEGRUZZI, S. II 203. ◊ Loc. adj. În furculiță (sau în furculițe) = a) (despre barbă) cu părțile laterale mai lungi decît mijlocul. Cu barba în furculiță și favorite frumoase. CREANGĂ, A. 85. Barba-i deveni lățoasă și-n furculițe, ca două bărbi de țap. EMINESCU, N. 56; b) (despre mustăți) cu capetele răsucite în sus. 2. Fiecare din cele două piese curbate, încrucișate la unul din capete prin care e fixată inima carului de podul osiei de dinapoi pentru a împiedica rotirea inimii în plan orizontal; gemănare. – Pl. și: furculiți (IBRĂILEANU, A. 80, ALECSANDRI, T. 9).

GALANTERIE, galanterii, s. f. 1. Atitudine plină de atenție, de curtenire, de amabilitate, de gentilețe (față de femei). Se înclină cu o galanterie îndurerată. DUMITRIU, B. F. 38. Plăcerile vînătorii, cu tot cortegiul lor de lux și de galanterie, era numai petrecerea favorită a regilor și a fericiților de pre această lume. ODOBESCU, S. III 57. Galanteria dumitale... mă încîntă, deși mă îngrijește că n-oi pute îndestul răspunde la opiniunea ce vă faceți de mine. NEGRUZZI, S. III 62. 2. (Cu înțeles colectiv) Obiecte mărunte de îmbrăcăminte (nasturi, mănuși, fulare, cravate etc.). Magazin de galanterie. Raion de galanterie.

CERE, cer, vb. III. Tranz. 1. A stărui pe lîngă cineva pentru a obține ceva, a se adresa cuiva pentru a-i convinge să-ți îndeplinească o dorință, o rugăminte. Du-te la împăratul și cere să-ți dea douăzeci de corăbii. ISPIRESCU, L. 23. Ba pune-ți pofta-n cui, măi babă. Cînd ți-am cerut ouă, știi ce mi-ai răspuns? Bate acum și tu găina, să-ți aducă galbeni. CREANGĂ, P. 69. Îndată i se aduc cele cerute. CREANGĂ, P. 310. Mi-ai zis: Aștept din parte-ți, o rege cavaler, Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ți-l cer... Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic pe Arald. EMINESCU, O. I 91. Știi, bădiță, cum cereai Seara, cînd la noi veneai, Să-ți dau paharul cu miere Și io-ți dam buzele mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. ◊ Expr.A cere voie să... = a stărui (pe lîngă cineva), a ruga (pe cineva) pentru a obține permisiunea să... Cerură voie să rămîie a-l întovărăși. NEGRUZZI, S. I 142. ◊ Absol. Cine cere nu piere (dar nici nume bun n-are). ◊ Refl. Fiul cel mai mic... se ceru și el de la tată-său ca să-l lase să pîndească și el. ISPIRESCU, L. 73. Aice s-au cerut ei ca să-i primească peste noapte și i-au primit bucuros. SBIERA, P. 113. ◊ (Propoziția secundară finală se subînțelege) M-aș cere, taică, la școală. Mă îndemnară domnul învățător; zice că sînt fir de grîu în mărăciniș. Dacă învăț, e ca și cum m-ar săpa și m-ar plivi. SADOVEANU, M. C. 10. 2. (Cu privire la o fată sau, fig., la mîna ei) A face propuneri de căsătorie, a peți. Iară cine s-a bizui să vie ca s-o ceară de nevastă și n-a izbuti să facă podul... aceluia pe loc îi și taie capul. CREANGĂ, P. 78. Și-au plăcut unul altuia. Și Ipate, nemaiavînd răbdare, se și duce la tată-său și la mă-sa, de-o cere [pe fată]. CREANGĂ, P. 16S. Ceru mîna tinerei domnițe. NEGRUZZI, S. I 107. Deseară vin la voi... Să te cer de la ai tăi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 366. 3. (Cu sensul reieșind din determinări) A cerși. Cere de pomană la colțul străzii. ▭ Am pățit și noi ca un cerșitor care ședea pe comoară și cerea milostenie. CREANGĂ, P. 134. ◊ Absol. De-am avut, de n-am avut, Eu la altul n-am cerut. ȘEZ. IV 219. 4. A pretinde (ceva) în baza unui drept, a revendica. Eu mă tocmesc pe trei ani odată... -Despre mine, cu atîta mai bine, măi Chirică. Și ce mi-i cere tu pentru trei ani? – Ce să-ți cer? Ia, să-mi dai de mîncare și de purtat cît mi-a trebui. CREANGĂ, P. 151. Nu trebuie să cerem de la vînători o aprețuire rece și nepărtinitoare a întîmplărilor și a izbinzilor ce se ating de arta lor favorită. ODOBESCU, S. III 47. ◊ Expr. A cere satisfacție = a pretinde satisfacție morală în urma unei jigniri sau insulte. A cere socoteală sau (învechit) seamă (cuiva sau de la cineva) = a trage la răspundere (pe cineva). Să cerem socoteală nătîngilor care nu ne-au dus pe drumul pe care trebuia. PAS, Z. IV 248. Lumea are drept a-i cere această seamă. BĂLCESCU, O. II 11. A cere pace v. pace. A cere cuvîntul v. cuvînt. ◊ A pretinde. Cît ceri pe un kilogram de unt? 5. A impune; a face să fie necesar. Frosa uitase să-i dea guler curat și aceasta cerea timp. BASSARABESCU, V. 45. Cum! așa degrabă ne lași?... – Slujba o cere. NEGRUZZI, S. I 39. ◊ Refl. pas. Pentru această lucrare se cere o atenție deosebită. ◊ Expr.Mi se cere să... = mi se impune să..., sînt obligat să... ◊ A arăta, a indica o datorie, o sarcină etc. Pornind de la faptul că teoria marxist-leninistă nu este o dogmă, ci o călăuză în acțiune, partidul cere comuniștilor să înțeleagă caracterul creator al marxism- leninismului, să-și însușească nu formulări și citate răzlețe, ci adevărata esență a învățăturii atotbiruitoare a lui Marx-Engels-Lenin-Stalin, învățătură care transformă lumea. 50 ANI EXIST. P.C.U.S. 44. 6. A dori, a pofti, a voi. Mîncară și se veseliră cît le ceru inima. ISPIRESCU, L. 39. De se-ntîlnește drag cu drag Cum inima ta cere, Dispar și ceruri și pămînt Și pieptul tău se bate, Și totu-atîrnă de-un cuvînt Șoptit pe jumătate. EMINESCU, O. I 189. Zi și noapte, cu durere, Duios sufletu-mi te cere. ALECSANDRI, P. I 85. ◊ Refl. Umblă parcă amintindu-și vreun cîntec, alintată, Pare că i-ar fi tot lene și s-ar cere sărutată. EMINESCU, O. I 158. Mă cunosc vinovată Că m-am cerut măritată. SEVASTOS, C. 227. ◊ Refl. pas. A fi căutat, a avea căutare, a fi solicitat. Această carte se cere mult. – Prez. ind. pers. 2 sg. și: (regional) cei (CREANGĂ, A. 56).

DESFACE, desfac, vb. III. 1. Tranz. (Adesea în corelație cu a face) A descompune un întreg în părțile din care e alcătuit. Am desfăcut firul de lînă în două. ◊ Refl. De-atunci negura eternă se desface în fășii. EMINESCU, O. I 132. ♦ A face ca ceva efectuat să revină la starea anterioară. Omul singur ceea ce-și face, niminea nu i-l poate desface. PANN, P. V. III 120. ◊ Refl. Scîrba lui acuma că și-au pierdut odorul inimii sale!... Însă lucrul făcut nu s-au putut desface. SBIERA, P. 90. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. ♦ (Cu privire la învoieli scrise sau verbale) A anula, a strica. A desfăcut logodna. ▭ Văzîndu-și bordeiul schimbat într-o căsuță arătoasă, a desfăcut contractul de închiriere. REBREANU, I. 83. 2. Tranz. A desprinde din locul unde este fixat sau din legătura cu care este prins, legat sau înnodat. Podarul desface lanțul, și peste cîteva clipe corabia începe să plutească. BOGZA, C. O. 290. ◊ Refl. Iar din umbra de la maluri se desface-acum la larg Luntrea cu-ale ei vintrele spînzurate de catarg. EMINESCU, O. I 154. (Fig.) Valea era cufundată în întuneric, numai fruntea pleșuvă a Ceahlăului, luminată, se desfăcea albă din umbra nopții. RUSSO, O. 115. 3. Refl. (Despre oameni) A se despărți de cineva sau de ceva, a se lăsa de cineva sau de ceva. Se găsea tot așa de singur între străini, cum singur și orfan fusese în toată copilăria. Numai Triglea și baba lui avuseseră milă de el. Acum se desfăcuse și de ei. SADOVEANU, M. C. 54. Cînd ai plecat la Paris, te-ai desfăcut de toate. ALECSANDRI, T. 1722. Și de lume și de toate Împreună ne-am desface. ALEXANDRESCU, M. 55. ◊ Refl. reciproc. Să ne desfacem de fărtăție. SBIERA, P. 184. ◊ Tranz. Scobori, doamne, pe pămînt, De vezi lumea ce-a făcut: Desfăcut-a doi drăguți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. 4. Tranz. A deschide un obiect (dezlegîndu-l, tăindu-l, ridicînd capacul etc.). Cuțitul de desfăcut cutii de conserve. C. PETRESCU, Î. I 3. De pe piept cămașa vesel ea-și desface. COȘBUC, P. I 250. ◊ Refl. Se desfac ușile. ISAC, O. 119. Să se desfacă săcriul. CREANGĂ, P. 323. ♦ A desfășura (deschizînd, răsfirînd, întinzînd), a despături. Întinse subt picioare un ziar și peste obraz desfăcu altul. C. PETRESCU, Î. II 199. Zi cu zi... [ziaristul] își desface foaia și-o aruncă vînturilor. ANGHEL, PR. 103. Mi-oi desface de-aur părul, Să-ți astup cu dînsul gura. EMINESCU, O. I 55. Lăpușneanul posomorîndu-se, desfăcu brațele. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Fig. Las inima comoara să-și desfacă. GOGA, C. P. 6. ◊ Refl. (Poetic) Valea Sălanelor se desface singură pe o lungime de cîțiva kilometri. SADOVEANU, V. F. 107. ◊ Expr. (Regional) A desface patul = a pregăti patul pentru dormit. ♦ Fig. (Cu privire la idei, teorii, teze) A înfățișa, a prezenta, a expune. Înviorat, se ridică deodată în picioare gata să înceapă a-și desface teoriile lui favorite. BART, E. 179. 5. Tranz. A vinde; a lichida prin vînzare. Curînd am închis casa de la Cișmeaua Roșie și m-am mutat în Mîntuleasa; cai, trăsuri, cîini de preț, am desfăcut tot. M. I. CARAGIALE, C. 92. Îi spuse toată istoria: cum a scăpătat Racliș, cum își desface ultima rămășiță din avere. VLAHUȚĂ, O. AL. II 72. Duce... nouă cai de ham. Cu patru dintr-înșii a plecat la Constantinopole. Acolea i-a desfăcut, i-a schimbat, a făcut ce a putut. I. IONESCU, D. 219. ◊ Fig. Acea tainică simțire, care doarme-n a ta harfă, În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă? EMINESCU, O. I 137. 6. Intranz. (În superstiții; de obicei cu o determinare la dativ) A nimici vraja sau farmecul care apasă asupra cuiva. Dacă e legat prin vrăji, vom găsi o femeie bătrînă să-i desfacă. SADOVEANU, D. P. 30. Să cosesc pelin și iarbă, Să dau mîndrii să-mi desfacă. ȘEZ. VII 86. ◊ (Uneori cu a doua determinare, introdusă prin prep. «de» și arătînd natura vrăjii) Desfă (cutăruia) De orice rău. TEODORESCU, P. P. 365. ◊ Tranz. (Complementul indică vraja sau farmecul) Na, cioară, un leu bătut, Să-mi desfaci ce mi-ai făcut. MARIAN, O. II 32. S-o găsi cineva care să desfacă făcutul locului aceluia. ISPIRESCU, L. 101.

DEVOT, -Ă, devoți, -te, adj. (Franțuzism rar) 1. Evlavios, pios, cucernic. (În glumă) Pagubă numai că [mănăstirea] e situată în așa sălbatec loc, favorit adăpost a urșilor. Părinții ne spuneau că adeseori urșii, care sînt mai devoți, îi vizitează. NEGRUZZI, S. I 318. 2. (Neobișnuit) Devotat. Mișeii-au îndrăznit a mă huli Că nu-s devot cu totul lui Ali. COȘBUC, P. II 284.

CIRAC, ciraci, s. m. 1. (învechit și popular) Elev, discipol, ucenic. Nu tîrzie vreme, s-a arătat la lucirea mohorîtă a sfîrșitului de zi și Dănilă baciul, împreună cu ciracii lui pe care-i convocasem la otac. SADOVEANU, O.A. II 236. Eu mă silesc... să-i învăț cîte în lună și în soare, fiindcă am voit să-i scot ciraci ai mei. ISPIRESCU, L. 273. 2. (Depreciativ) Persoană care urmează în mod servil pe cineva, împărtășind vederile și părerile aceluia. 3. (Învechit și arhaizant) Om de încredere, favorit, protejat al cuiva. Însuși eu voi face nunta, după cum am mai făcut. M-eți fi ciraci. HASDEU, R. V. 34. ♦ (În regimul burghezo-moșieresc) Om de casă, slugă veche (boierească). – Variantă: cireac (ALECSANDRI, T. 1435) s. m.

DICTON, dictoane, s. n. Expresie devenită proverb; zicătoare, maximă, sentință. Alea jacta est! spuse un intelectual din Comitetul executiv și tălmăci dictonul pentru tovarășii care nu știau carte multă: Zarul e aruncat! PAS, Z. IV 226. Îmi servise, pe lîngă dictoanele populare, diferite aforisme care mă amuzau. SADOVEANU, N. F. 51. Îi cunosc scriptura și dictonul favorit, pe care-l spune așa de des și cu o atît de fermecătoare clipire de ochi. CARAGIALE, O. II 23.

CÎNTĂTOR¹, cîntători, s. m. (Învechit și popular) 1. Cîntăreț de profesie. Acele compuneri poetice ale norodului care s-au păstrat pe la cîntătorii din sate... ODOBESCU, S. III 261. 2. Poet. Tu, carea-i fost din pruncie al muzelor favorit Și ca strămoșească-avere geniul l-ai moștenit, Cîntător al primăverii ce ai darul a plăcea. ALEXANDRESCU, P. 47. 3. (Popular) Cocoș. Ei mi se sculau din zori, După glas de cîntător. TEODORESCU, P. P. 439. ◊ Expr. (Pe) la (sau pînă în sau despre) cîntători = (pe) la cîntatul cocoșilor. Poate să fi fost pe la cîntători, cînd urletele vijeliei începură a-și scoborî glasul. HOGAȘ, M. N. 178. Lupta ținu... pînă despre cîntători. ISPIRESCU, L. 254. Cînd fu despre cîntători, Pîn-a nu răsări zori... ALECSANDRI, P. P. 130.

COTLET, cotlete, s. n. 1. Coastă de porc, de vițel sau de berbec împreună cu bucata corespunzătoare de carne. V. costiță. Rămaserăm la un han să gustăm cîte ceva. Ni se servi două cotlete arse, pîine neagră și vin acru. BOLINTINEANU, O. 281. Cere cotlete și biftecuri. I. IONESCU, M. 684. 2. (La pl., familiar) Favoriți. Își trăgea cotletele grav, cu mustățile rase, în fața unui maldăr de gazete streine... pufăia dintr-o havană. VLAHUȚĂ, O. AL. II 26.

CURTEZANĂ, curtezane, s. f. (În lumea antică și feudală) Femeie de moravuri ușoare care trăia la curtea unui suveran sau a unui nobil; p. ext. femeie cu conduită imorală. V. favorită. Am iubit Veneția prea mult. M-a înșelat ca o simplă curtezană. CAMIL PETRESCU, T. II 264.

LĂPĂI¹, lăpăi, vb. IV. Intranz. (Despre unele animale) A bea sau a mînca un aliment lichid, luînd cu limba și făcînd un zgomot caracteristic. Dar cucoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, care-ncepe să lăpăie, și lăpăie, și lăpăie. CARAGIALE, O. II 268.

LĂSA, las, vb. I. 1. Tranz. A da drumul unui lucru ținut strîns; a libera, a slobozi. Turcul... descălecă de pe cal și lăsă frîul în mîinile ciobanului. GALACTION, O. I 287. Cînd auzi Pandora țipetul lui Epimeteu, o dată lăsă capacul tronișorului. ISPIRESCU, U. 100. Știi povestea... cu ursul din pădure... L-aș aduce... dar nu mă lasă din labe, dihania! ALECSANDRI, T. I 244. ◊ Expr. A lăsa (cuiva) sînge = a face, printr-o incizie, să curgă o cantitate de sînge (pentru a obține o descongestionare). Dragomir Orzun... era doftor în felul lui și se pricepea de minune să lase sînge. GALACTION, O. I 167. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. A lăsa (un ostaș) la vatră v. vatră. Lasă-mă să te las, se spune despre un om lipsit de energie și de inițiativă, nepăsător, neglijent, comod. E foarte simpatic, un suflet minunat, numai că-i cam lasă-mă să te las. REBREANU, R. I 21. ♦ A da drumul să cadă, a lepăda. Deacă codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ♦ A depune undeva, a face să rămînă undeva. A lăsat actele la minister. 2. Tranz. A da voie, a îngădui, a permite. Storul nu lăsa să pătrundă lumina. ▭ Las’să mă uit în ochi-ți ucizător de dulci. EMINESCU, O. I 97. Aș vrea să zbor și rana din pulpă nu mă lasă. ALECSANDRI, P. III 445. O ușă lăturalnică, deschizîndu-se, lăsă să intre doamna Ruxandra. NEGRUZZI, S. I 143. ◊ Expr. (Mai ales în construcții negative) A (nu) lăsa pe cineva inima să (nu)... v. inimă. ♦ (Complementul indică un interval de timp) A aștepta (timpul necesar) înainte de a lua o hotărîre, de a începe sau a relua o activitate etc. Să lăsăm cîteva zile încă... să ne mai sfătuim... CARAGIALE, O. III 90. 3. Tranz. A permite ca cineva sau ceva să rămînă într-o anume stare sau situație; a îngădui ca o anumită stare sau acțiune să continue. Lăsați-mi copilăria curată și aducerile aminte neturburate. ARGHEZI, P. T. 146. Mă întorc și las lucrurile cum au fost. CAMIL PETRESCU, U. N. 304. Lăsați clopotul să plîngă cu-a lui voce de aramă. EMINESCU, O. IV. 45. Boierii, cîți i-au mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) cu zile = a cruța viața cuiva, a nu omorî. S-au rugat foarte să-l lase cu sile. SBIERA, P. 11. A lăsa (pe cineva) în pace (sau încolo) = a da (cuiva) pace, a nu supăra. Lăsați-mă, dați-mi pace... SADOVEANU, O. I 435. Ia lasă-mă-ncolo, mătușă, nu mă supăra! CREANGĂ, P. 189. A lăsa (pe cineva) în boii lui = a da voie cuiva să facă ce vrea; a nu se amesteca în treburile cuiva. Vrei să fii prieten cu mine? Lasă-mă-n boii mei. VLAHUȚĂ, O. A. 469. (Despre întîmplări, evenimente) A lăsa (pe cineva) rece = a nu deștepta interes, a fi indiferent pentru cineva. Prietenia noastră din școală, planurile pe care ni le făceam, iubirea și admirația pe care i-o purtam, toate îl lăsau rece, păreau acum străine de sufletul lui. VLAHUȚĂ, O. A. 469. ♦ A permite sau a contribui ca ceva să fie într-un anumit fel, să capete o anumită dezvoltare. După ce-și lăsă părul său de aur pe spate, începu a alerga prin grădină. ISPIRESCU, L. 151. ◊ Expr. A-și lăsa barbă (sau mustăți, favoriți etc.) = a nu-și rade barba sau mustățile etc. pentru a le îngădui să crească mari. Își lăsă favoriți mari și barbetă. NEGRUZZI, S. I 71. ♦ Refl. A-și îngădui o anumită ținută sau atitudine, a-și permite ceva. Apoi se lăsa la jiletcă și ieșea cu scaunul ca să citească Universul între leandri. BASSARABESCU, S. N. 106. 4. Tranz. A părăsi pe cineva sau ceva, a se depărta de cineva sau de ceva. Nu prea era vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre cele ce lăsase și cele ce văzuse. SADOVEANU, B. 58. Adio, pășuni Și poieni, în apus! Păstorul vă lasă Și vara s-a dus! IOSIF, T. 61. Porni lăsîndu-le suspinînd și cu lacrămile în ochi. ISPIRESCU, L. 9. Lasă-ți armele... Și vin lîngă mine, Că ți-o fi mai bine. TEODORESCU, P. P. 446. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva sau ceva) (refl. a se lăsa) în (sau pe) seama (sau voia, grija, prada) cuiva = a (se) da în seama, în grija sau pradă cuiva. Să las eu boii pradă vulturilor. RETEGANUL, P. I 2. Vom lăsa frigările alea pe seama împăratului. ISPIRESCU, L. 324. Lasă-te în sama lor. CREANGĂ, P. 267. A lăsa (pe cineva sau ceva) în voie = a lăsa (pe cineva sau ceva) să se miște sau să lucreze liber, nestingherit, slobod. Și lăsînd în voie carul Îngropase-n palme fruntea, Și cînta trecînd pe puntea Roșului apus. COȘBUC, P. 83. Lasă (refl. lasă-te) pe mine (sau pe noi) = bizuie-te pe mine (sau pe noi), ai încredere în mine (sau în noi). Știu cine vrei să zici... Lasă-te pe mine! BOLINTINEANU, O. 390. Cucoană soacră... las’ pă noi. ALECSANDRI, T. I 144. A lăsa (pe cineva) cu buzele umflate (rar cu buza umflată) = a înșela pe cineva în așteptările lui, a nu-și ține o promisiune, a lăsa pe cineva supărat, nemulțumit. V. buză. Ziua se duce și altele vin, fără urmă se strecor și ne lasă cu buza umflată. ALECSANDRI, T. 739. A lăsa (pe cineva) lat v. lat. ◊ (Urmat de determinări la dativ, arătînd în seama cui rămîne lucrul părăsit) Cei vii se pregăteau să lase singurătății și tăcerii pe cei căzuți. SADOVEANU, O. VII 15. ♦ Fig. A nu mai ajuta, a nu mai servi pe cineva. (Subiectul este o facultate fizică sau intelectuală) Urechile îl cam lasă. DELAVRANCEA, la TDRG. În minuta cînd voiam a mă duce, puterile m-au lăsat. NEGRUZZI, S. I 52. (Subiectul este un obiect de folosință care se uzează, se consumă, se termină) Nu ajunsese să-și încheie ziua de lucru numai cu motorina cu care își încărcase rezervorul. Motorul îl lăsase tocmai acum. MIHALE, O. 93. ♦ (Determinat prin «în urmă») A trece înaintea unei persoane sau a unui lucru; a depăși, a întrece. Umbla repede și în curînd lăsă în urmă drumeții ce veneau dinspre gară. DUMITRIU, N. 13. Trecură dealuri, trecură munți și văi, lăsară în urmă păduri dese și verzi. ISPIRESCU, L. 22. Nici pomeneală nu era ca să se apropie cineva de această iapă, căci pe toți îi lăsa în urmă. id. ib. 80. ◊ Refl. (În expr., de obicei în construcții negative) A se lăsa (mai) pe (sau pre) jos = a îngădui să fie întrecut de cineva, a-și recunoaște slăbiciunea. Scoaseră și muierile securile lor cele cu două ascuțișuri și nu se lăsau mai prejos decît bărbații. ISPIRESCU, U. 52. ♦ A renunța la o îndeletnicire, la o activitate; a întrerupe. Ce-ai fi vrut? Să-și lase omul treburile și să ghicească c-am venit noi? BARANGA, I. 152. Să lase lucrul mai devreme și să vină la club. PAS, Z. IV 66. ◊ Expr. A o lăsa mai domol v. domol. A lăsa (ceva) baltă = a întrerupe brusc și complet o activitate începută, a nu se mai interesa de ceva, a nu se mai ocupa cu ceva. Ai fi în stare să lași totul baltă, să trîntești ușa și să pleci. BARANGA, I. 185. A lăsa naibei (sau la naiba, focului) = a nu se mai gîndi la..., a nu mai fi preocupat de... Lasă focului basmul. La noapte... Va fi numa bine: noapte, vijelie, basm. DELAVRANCEA, A. 2. Te las naibei, sărăcie, Și mă duc la vitejie! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se dezbăra de un obicei, de un nărav, de o îndeletnicire; a renunța la o întreprindere proiectată. S-a lăsat de fumat. ▭ Îl rugau să se lase de a face călătoria. ISPIRESCU, L. 4. N-au mai spus și alții lumii de-a ei rele să se lase. EMINESCU, O. IV 111. ◊ Expr. A se lăsa păgubaș = a renunța la ceva. S-au făcut sondaje pe albia Siretului, apoi lumea s-a lăsat păgubașă. POPA, V. 240. 5. Tranz. A provoca, a produce; a face să rămînă, să se mențină, să persiste în urma cuiva. Milescu intră vesel în odaia lui: uitase reaua impresie ce i-o lăsase vorbele colonelului. D. ZAMFIRESCU, R. 211. Dar cîntecul se curmă în noaptea cea adîncă Ca zgomotul ce lasă un călător trecînd. BOLINTINEANU, O. 7. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe, Răpind sania ușoară care lasă urme albe. ALECSANDRI, P. A. 114. Fundul căldării lasă scîntei. ȘEZ. III 46. ♦ (Uneori determinat prin «de moștenire» sau «ca moștenire») A transmite prin moștenire. Îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. De moștenire n-am să-ți las decît un frîu de cal. ISPIRESCU, L. 147. Ieși numai oleacă să te văd încaltea, vrednic ești de comoara ce ți-o las, și apoi să mor cu plăcere. CREANGĂ, P. 226. ◊ Fig. Căci te iubeam cu ochi păgîni Și plini de suferinți Ce mi-i lăsară din bătrîni, Părinții din părinți. EMINESCU, O. I 192. ◊ (Cu complement dublu) Al tău nume moștenire... îl lași. ALEXANDRESCU, M. 15. ◊ Expr. A lăsa cu limbă de moarte (sau cu jurămînt) = a hotărî, a dispune înainte de moarte. O să las cu jurămînt, Cine m-o băga-n pămînt Să-mi facă sicriu de nuc. ȘEZ. IV 138. ♦ (În credințele mistice, subiectul fiind divinitatea) A rîndui, a statornici. Nu e zi lăsată de bunul dumnezeu În care să nu-ți deie dovezi de placul său. ALECSANDRI, T. II 96. 6. Refl. A nu se opune cuiva sau la ceva, a sta, a fi la discreția...; a permite. Apoi nici să fim batjocoriți așa, nu ne-om lăsa! REBREANU, R. I 195. Mai nu vrei și mai te lași. EMINESCU, O. I 210. Roșul mă cunoștea, Să-l încalec se lăsa. TEODORESCU, P. P. 535. ◊ Expr. A nu se lăsa (cu una cu două, o dată cu capul sau nici mort) = a se împotrivi, a nu se da bătut. Nu se lăsa cu una cu două și lupta reîncepea. CAMIL PETRESCU, U. N. 46. Mult a stăruit, – zicea că nu se lasă nici moartă... și uite că te-a adus. STĂNOIU, C. I. 59. Nu se lasă cu una cu două. ISPIRESCU, L. 84. Harap-Alb... aleargă în dreapta și în stînga și nu se lasă pînă ce găsește. CREANGĂ, P. 238. ♦ (La imperativ, mai ales în construcții negative) A ceda, a se da bătut. Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei Înaripați. BENIUC, V. 15. Tu, codrule, nu te lăsa Și luptă-te bine! COȘBUC, P. I 237. Lasă-te... nu merge mai departe. RETEGANUL, P. I 73. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ♦ (Urmat de determinări abstracte la dativ) A se dărui cu totul, a cădea pradă. Erau destul de obosiți, așa că se lăsară odihnei. VORNIC, P. 147. Ei, îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă. EMINESCU, O. I 59. 7. Tranz. A nesocoti, a omite, a elimina. Din rugăciunile mele am lăsat-o vreodată pre ea? EMINESCU, N. 58. ◊ Expr. A lăsa la o parte = a trece cu vederea, a nu ține seamă de... Dar să lăsăm la o parte aceste glume... căci în adevăr nu pot a le lua altfel. BOLINTINEANU, O. 428. ♦ (La imperativ, urmat de «că», introduce o propoziție care cuprinde o concesie, o îngăduință sau o amenințare) Așteaptă să vezi. Lasă, își zise el... că cine rîde mai la urmă rîde mai cu folos. ISPIRESCU, L. 36. Lasă măi femeie, că de-om trăi, vom fi noi harnici să mai facem copii. CREANGĂ, P. 177. Ei las’... că te-oi învăța eu! ALECSANDRI, T. I 57. Las’ că te-oi juca eu! NEGRUZZI, S. I 10. ◊ Expr. Lasă că... = în afară de faptul că..., făcînd abstracție de... Las’ că era de la Piatră de locul ei, dar era și îmbojorată Malca... din pricina plînsului, că se despărțește de socri. CREANGĂ, P. 114. Avea un nas... las’ că era grozav de mare, dar apoi era cîrligat. NEGRUZZI, S. I 5. Las’ dacă = a) desigur că nu. [Voi] vorbi eu și cu dînșii și las’ dacă va fi ceva! CREANGĂ, P. 13; b) (în legătură cu o negație) nu mai încape îndoială că... Las’ dacă nu i-a da odihna pe nas! CREANGĂ, P. 301. Lasă asta (sau astea) = nu mai insista, treci la altele. Lasă astea acum. O dată dacă te-am ales, tu ești a mea. ISPIRESCU, L. 37. 8. Refl. (Adesea determinat prin «jos» sau «în jos») A merge la vale, a coborî o pantă, a-și da drumul (din înălțime). Începuseră tabere de cară să se lase în jos cu poloboace goale, după vin nou. SADOVEANU, Z. C. 5. Flăcăii din jurul ogrăzii se lasă repede în vale ca să iasă înaintea nuntașilor. BUJOR, S. 96. Calul o dată zboară cu dînsul pînă la nouri și apoi se lasă în jos ca o săgeată. CREANGĂ, P. 196. ♦ A se așeza pe ceva venind din zbor. O cioară cu pui de găină în gură Se lasă pe-o creangă uscată. BENIUC, V. 100. Un stol de grauri se lasă, pieziș, în apropiere. GÎRLEANU, L. 38. Ajunse la un munte mare... Aci văzuse el că se lăsase porumbeii. ISPIRESCU, L. 216. ♦ Fig. (Despre întuneric, ger, căldură etc.) A începe, a se așeza, a veni. Dar de-abia se lasă întunerecul și, precauți, se pregătesc să părăsească pădurea. BOGZA, C. O. 246. S-a lăsat peste pămînt întîia căldură. SAHIA, N. 63. Ancorează marinare! – Iată: noaptea s-a lăsat. MACEDONSKI, O. I 161. Se lasă gerul pe pămînt. BELDICEANU, P. 74. ◊ Expr. A se lăsa secul = a începe zilele de post, a fi în ziua de lăsata-secului (v. lăsat). La crîșma lui moș Precu E-atîta zvon și veselie, De parcă azi se lasă secu. TOPÎRCEANU, M. 72. 9. Tranz. A da jos, a coborî, a apleca. Lasă în jos gulerul blănii, să poată vorbi mai liber. C. PETRESCU, C. V. 157. Mai rumpe-n palme cîte-un spic Și răsfățat apoi își lasă Pe spate capul și nu-i pasă De fete și de cîmp nimic. COȘBUC, P. I 87. Făt-Frumos îl ascultă și lăsă arcul în jos. ISPIRESCU, L. 75. ◊ Expr. A lăsa buza v. buză. ◊ Refl. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. Cumpenele fîntînilor se lăsau și se ridicau necontenit, scîrțîind. SADOVEANU, O. VII 237. Soarele în urmă se lăsa încet, copacii parcă se lungeau. VLAHUȚĂ, O. AL. II 70. ♦ (Cu privire la voce, ton etc.) A face să fie mai jos, mai grav; a coborî. Peruianu vorbea sentențios, lăsînd tonul după fiecare propozițiune. VLAHUȚĂ, O. AL. II 85. ♦ Intranz. A reduce din preț, a se mulțumi cu un preț mai mic, a vinde mai ieftin. În sfîrșit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, și Prepeleac mărită capra! CREANGĂ, P. 43. (Urmat de o determinare care precizează prețul) Ai să lași cu nouă lei, Moș Nichifor. CREANGĂ, O. A. 117. ◊ Tranz. Cît lași orzu? ALECSANDRI, T. 1540. ♦ A coborî așezînd undeva, punînd pe ceva. Și-a ei mînă prea frumoasă, Fină, dulce, ea și-o lasă Pe-al lui creștet adorat. EMINESCU, L. P. 146. 10. Refl. (Despre terenuri, construcții, materiale etc.) A se apleca (sub o povară), a-și coborî nivelul, a se denivela, a se îndoi. Ștrașina se lăsase de tot într-o parte, ca o pălărie de nebun, cerînd ajutor, cerînd aer. BASSARABESCU, V. 51. ♦ (Despre persoane) A se apleca, a se așeza, a se culca. A intrat Gheorghiță și s-a lăsat într-un cot pe-o lăicioară. SADOVEANU, B. 73. Se lăsă oleacă jos pe iarbă și adormi dus. CREANGĂ, P. 158. Pe jeț tăcut se lasă, cu dreapta pe a lui spadă. EMINESCU, O. I 94. (Cu pronunțare regională) Bătrînul Socoleanu, doborît sub grindina laudelor... se lasase pe un scaun. NEGRUZZI, S. I 6. ◊ Expr. A se lăsa pe tînjală v. tînjală. A se lăsa greu = a) a apăsa cu toată greutatea corpului. Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97; b) fig. a nu accepta (ceva) fără a face rezerve, a nu admite de îndată. Cristea dăduse de știre la primărie să-i vie, la legat snopii și la treier, datornicii. Oamenii se lăsau greu și se uitau pe subt căciulă. SADOVEANU, M. C. 188. Vezi că aranjasem altceva... crezu de cuviință să se lase greu Ion Ozun. C. PETRESCU, C. V. 158. – Prez. ind. și: (regional) lăs, leși; prez. conj. pers. 3 și: să lese (NEGRUZZI, S. I 173).

LUMINIȘ, luminișuri, s. n. 1. Loc deschis, lipsit de copaci sau cu copaci rari, în mijlocul unei păduri; poiană, rariște. Colo-n vale, unde drumul Taie luminișuri rare, Printre plopi, se vede fumul Hanului din Vadul Mare. TOPÎRCEANU, B. 18. Zările, de farmec pline, Strălucesc în luminiș. COȘBUC, P. I 47. Urcăm un tăpșan întunecat de brazi și ieșim în luminiș, în larga fîneață de pe poalele Ceahlăului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 156. La mijloc de codru des, Toate păsările ies, Din hugeac de aluniș La voiosul luminiș. EMINESCU, O. I 215. ◊ Fig. Numai dacă mi-ai da un răspuns aici, mintea mea chinuită ar găsi o potecă spre un luminiș de liniște. CAMIL PETRESCU, T. II 296. ♦ (Glumeț) Porțiune, parte de pe cap, sau (la bărbați) și de pe bărbie, lipsită de păr. Exarhul... astupa luminișurile din cap c-un pieptene uriaș de lemn. STĂNOIU, C. I. 217. Sărută mînile ce Sofi îi vîrî prin favoritele roșcate și lungi, apoi și le prelinge delicat pe luminișul bărbiei răsfrînte în două. DELAVRANCEA, S. 105. ♦ Fig. Loc deschis spre care cineva își croiește drum cu greu. Și-a deschis drum [prin mulțime]... Cînd a scăpat însă la luminiș, a priceput că s-ar putea descurca și singur. GALAN, Z. R. 227. 2. Porțiune de cer senin, înconjurată de nori. Prin luminișurile lăsate între norii fugari, soarele zîmbește vesel spre pămînt. ODOBESCU, la TDRG. 3. (Rar) Fascicul de raze; lumină, luminozitate. Și din oglindă luminiș Pe trupu-i se revarsă. EMINESCU, O. I 168. ♦ Pată de lumină. E-n treacăt peste noi un nor... Doar pe-o parte de podiș A rămas un luminiș. CAMIL PETRESCU, V. 102.

MOBILARE s. f. Acțiunea de a mobila și rezultatul ei; felul cum se mobilează. Salonul în care intrase Alexis nu era mare, însă prin mobilarea lui arăta că era locuința favorită a unor dame. ALECSANDRI, O. P. 95.

ÎNCUJBAT, -Ă, încujbați, -te, adj. (Învechit și regional) Încovoiat, îndoit; strîmb, cocoșat. Acest favorit... voi să-l văz încujbat în două. NEGRUZZI, S. III 334.

PARIZIAN¹, -Ă, parizieni, -e, adj. Din Paris, propriu Parisului sau locuitorilor lui. Joacă... piese din repertoriul parizian. SADOVEANU, E. 65. [Favorite] chinuite de foarfeca glumeață a vreunui bărbier parizian. HOGAȘ, M. N. 32. Își vor aduce aminte de acea drăgălașă copilă atît dt pariziană în spiritul său, atît de romînă în inima sa! ALECSANDRI, O. P. 128. – Pronunțat: -zi-an.

REFUGIU, refugii, s. n. 1. Loc de scăpare, de ocrotire, de adăpostire în fața unei primejdii sau a unei neplăceri; azil. V. adăpost. Mi-am găsit În iarbă Refugiul favorit. TOPÎRCEANU, B. 30. Vornicul Dumbravă reușise a scăpa în Transilvania, avînd nobleța de a căuta refugiu la generozitatea unui inamic. HASDEU, I. V. 169. ♦ Fig. Consolare, mîngîiere, alinare. Unii căutau refugiul în trecut, alții în viitor. IBRĂILEANU, SP. CR. 85. ♦ Porțiune ridicată, amenajată ca un trotuar, pe partea carosabilă a unei străzi (mai ales în stațiile de tramvai), pentru a reglementa circulația, a ușura traversarea străzii etc. 2. Faptul de a se refugia; timp petrecut ca refugiat într-un anumit loc. Mulțimea asta nu vrea decît să despacheteze bagajele făcute pentru refugiu. CAMIL PETRESCU, U. N. 422. Se reîntîlniseră la Iași, în timpul refugiului. id. N. 31.

REPETA, repet, vb. I. Tranz. A spune, a face încă o dată (sau de mai multe ori) ceea ce a mai fost spus sau făcut mai înainte. Bălean trecu spre fereastra Mariei să repete loviturile. DAVIDOGLU, M. 18. Iorgu Vasiliu își repetă afirmarea. SADOVEANU, B. 180. Repetă dictonul lui favorit. NEGRUZZI, S. I 72. ◊ Absol. Eleonora asculta clipind din ochi, întrebînd-o din cînd în cînd sau cerîndu-i să repete. DUMITRIU, B. F. 146. ♦ (Cu privire la o lecție, un rol) A citi sau a spune încă o dată (sau de mai multe ori) pentru a reține, pentru a fixa în memorie; (mai ales despre artiști) a face exerciții în vederea unui spectacol sau a unei audiții publice. ♦ (Despre elevi sau studenți) A urma încă un an cursurile clasei sau anului în care a rămas repetent. ♦ Refl. A se produce, a se întîmpla (ceva) încă o dată (sau de mai multe ori), a avea loc din nou. În toate zilele se repetă această scenă. CARAGIALE, O. III 144. În fiece noapte se repeta acest vis, în fiece noapte el îmbla cu Maria în lumea solară a ceriurilor. EMINESCU, N. 68. – Prez. ind. și: repetez (ALEXANDRESCU, M. 15). – Variantă: repeți, repețesc (GHEREA, ST. CR. I 78, EMINESCU, O. I 25), vb. IV.

TĂIETURĂ, tăieturi, s. f. 1. Acțiunea de a tăia; rană sau crestătură produsă prin tăiere. Brazdele lui Tănasie erau zdravene și drepte, iar tăietura lui reteza iarba la un deget de pămînt. VORNIC, O. 90. A căzut muierea... și-a pus făină în tăietură, a oprit sîngele. STANCU, D. 148. Neică, de dragostea noastră Înflori un pom pe coastă. Dușmanii... Se duseră și-l tăiară. Hai, neicuțo, amîndoi Să luăm apă în gură Să ducem la tăietură. HODOȘ, P. P. 159. Mergînd împrejurul bostanului, a dat de o tăietură de topor. ȘEZ. IV 4. 2. Loc, drum săpat (de oameni, de ape sau de puhoaie). Tăietura o umpluse zăpada pînă sus, o răsese, nu mai puteau umbla trenurile cu boieri. STANCU, D. 73. Două seri s-ascunsese în tăietura malului, dar în zadar. DUNĂREANU, CH. 235. ♦ Povîrniș, perete stîncos. Mînăstirea este ascunsă într-o poieniță sub tăietura dreaptă, prăpăstioasă, a muntelui Găvanu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 147. 3. (Rar) Croială a unei haine; p. ext. fel de a tăia. Fercheș, și cu haine după ultima tăietură. C. PETRESCU, C. V. 51 Un ofițer romîn... Nicu Johnson, cum îi ziceam noi, din cauza tăieturii englezești a favoriților săi. BART, S. M. 24. ♦ Fig. Compoziție, făurire, creație. Un volum de poezii de cea mai mare originalitate, ca adîncime de gîndiri și ca tăietură de vers. VLAHUȚĂ, O. AL. II 35. ♦ Fig. Linie, trăsătură, contur. «Elisabeta» e aproape, se cunoaște bine coșul alb între catarge, corpul ei negru cu formele pline în tăieturi frumoase. BART, S. M. 18. 4. Teren despădurit pe care se mai văd încă butucii; curătură. Frunză verde ș-o răsură, Cîntă cucu-n tăietură. BELDICEANU, P. 95. 5. Fig. (La pl.) Senzație de durere asemănătoare cu aceea provocată de o tăiere. Tăieturi adînci simțea prin pîntece și prin cap. BUJOR, S. 46. Toată fața i se încrețește, parcă are tăieturi de colici. VLAHUȚĂ, la TDRG. 6. Fig. Ștersătură; fragment șters, tăiat (într-un text scris).

PRECEPT, precepte, s. n. Principiu, învățătură care stă la baza unei doctrine, mai ales morale; normă, regulă de conduită. Să rabzi, să crezi, să iubești... e filozofia bătrînului sfetnic, sînt preceptele cu cari el vrea să mîngîie durerea mamei nenorocite. GHEREA, ST. CR. III 342. Grădina aceasta e și primblarea favorită a orășenilor, cari păzesc cu religiozitate preceptul lui Martin Luther. NEGRUZZI, S. I 317. ♦ Recomandare, povață. Preceptele igienei.

PREDILECT, -Ă, predilecți, -te, adj. (Livresc) Care constituie o preferință a cuiva, pentru care cineva simte sau are o deosebită înclinare sau plăcere; preferat, favorit. Vlahuță a cîntat și el iubirea. Această temă predilectă a celor mai mulți poeți ocupă la el mare parte din toate ce-a scris. GHEREA, ST. CR. I 234. Ne-a călăuzit pe toți în examinarea atîtor minunate amănunte, pe care... le-a reprodus cu acea pasionată iubire care leagă întotdeauna pe artiștii adevărați de opera lor predilectă. ODOBESCU, S. II 503.

ȚITERĂ, țitere, s. f. (Și în forma citeră) Instrument muzical compus dintr-o cutie de rezonanță cu coarde de metal, puse în vibrație prin ciupirea cu o lamă de os sau de metal. Am să vă cînt din țiteră. SADOVEANU, O. I 325. Suspină țitera-n Tirol, Cînd în tăcerea sfîntă Vreun orb moșneag cu capul gol Pe prispă stă și cîntă. IOSIF, P. 76. Într-un oraș, din întîmplare, Venise-un cîntăreț de stradă Și dintr-o țiteră duioasă Cînta această serenadă. DEMETRESCU, O. 82. ◊ Fig. Dezgustat de deșertăciunile... lumești, care l-au făcut pentru un timp să-și oropsească chiar și citera favorită... poetul romîn își aduse cu drag aminte de dulcea viață de la țară. ODOBESCU, S. III 152. – Variantă: citeră s. f.^[1]

SIV, -Ă, sivi, -e, adj. De culoare cenușie, sură; (despre părul oamenilor) cărunt. Balcanii pe care în zilele cu cer limpede... îi văd lucind, scînteind în lumină spinări gheboase, pietroase, sive, grive, pleșuve. STANCU, D. 193. Pe pod, morarul fereca piatra: Barbă sivă, sprîncene de mușchi uscat, nasul, cioc de cucuvaie. GALACTION, O. I. 47. Se apucase să-și boiască favoritele cele sive. BOLINTINEANU, O. 284.

ȘTI, știu, vb. IV. I. Tranz. (Urmat de un complement direct sau de o propoziție completivă; folosit și absolut) 1. A avea cunoștință (despre ceva), a cunoaște (ceva). De-ar ști mama! Vai, să știe Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie! COȘBUC, P. I 105. Era odată un boier tare bogat, care nici nu știa sama bogăției sale. SBIERA, P. 139. Știu ce nevoie te-a adus pe la mine. CREANGĂ, P. 213. Nu știai sau ai uitat cum că la vînătorie, ca și la multe altele, eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III 9. ◊ (Familiar, în construcții negative, urmat mai ales de «ce», la prez. ind. pers. 1 sg. în forma redusă -ș) Dacă nu era cocoana să sară pentru mine... mă rupea, că nu-ș’ ce-avea, era turbat rău de tot. CARAGIALE, O. I 55. Inimioară cu suspin Mult mai plîngi și-mi faci venin, Nu-ș cînd te-oi vedea rîzînd. ȘEZ. XXI 50. ♦ Expr. Nu știu, n-am văzut = sînt cu totul străin (de ceva), nu cunosc nimic, nu am idee ție nimic. A ști ce știi sau las’ că știu eu = a cunoaște foarte bine situația, a avea toate motivele să..., a avea motivele sale pentru... Se vede că știa ea ce știa. ISPIRESCU, U. 5. Ia lasă-mă, jupîneasă, cu cărțile cele a d-voastre în pace, că eu știu ce știu eu. CREANGĂ, P. 118. Rămîneți voi cu-mpăratul, Ostași, dragii mei, Că eu știu ce știu. TEODORESCU, P. P. 112. Tu știi una, eu știu mai multe = eu cunosc mai multe în legătură cu aceasta, am mai multe motive decît tine să... A ști în ce apă se scaldă cineva v. apă (I 2). A ști ce-i (sau cît îi) face sau plătește (cuiva) pielea = a ști ce fel de om este cineva, a avea idee de ce poate cineva. Taci că știu cît îți face pielea. CĂLINESCU, E. O. II 246. Știi ce? (sau știi ceva, știi una?)= fii atent la ce-ți spun. Stăpîne, știi ce? Culcă-te și te odihnește și mîni demineață vom vorbi amîndoi. CREANGĂ, P. 158. Florico, știi una? ALECSANDRI, T. II 896. ◊ Intranz. De aceasta nu știa altul nime, fără numai cerbul. SBIERA, P. 175. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. (Poetic) Numai luna și c-o stea Știe de durerea mea. MARIAN, Î. 44. (Expr.) A-i ști cuiva de știre v. știre (1). A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Nu-ți mai știu de urmă ție. ȘEZ. V 89. Pe cît (sau după cît) știu = după informațiile pe care le am, după cunoștința mea. Aista nu-i semn bun, după cît știu eu. CREANGĂ, P. 186. ♦ A avea cunoștință de existența unui lucru; a se orienta bine într-un anumit loc, a cunoaște bine ceva. Eu știu munții, dar mai bine Mă știu ei întregi pe mine. COȘBUC, P. II 169. Acolo eu știu o viță care face niște struguri gustoși. ISPIRESCU, U. 96. Trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. CREANGĂ, P. 203. Haideți, copii, după mine, Că știu calea-n codru bine. ALECSANDRI, P. P. 156. ♦ Refl. A se considera, a se crede. Eu mă știam că sînt legată numai cu prietenie. CONACHI, P. 82. 2. A lua cunoștință de ceva, a prinde de veste, a afla, a auzi. Să știi că pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele pînă aicea. ISPIRESCU, L. 5. Mătușă, de mi-i face acest bine, atunci să știi că ai să ai și mai mult de la mine. CREANGĂ, P. 171. Și să știi că-s sănătos. EMINESCU, O. I 149. La una i-am zis să vie, Ceialaltă să nu știe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 73. ◊ Expr. (Așa) să știi (sau să știți)! = formulă prin care i se spune cuiva ceva cu toată hotărîrea, pe un ton aproape poruncitor. Așa, să știți. Nu mai dau pe datorie. STANCU, D. 121. Numai cînd veți vîrî tot pămîntul în buzunar, numai atunci veți fura și banii mei. Așa să știți! Așa! DELAVRANCEA, la TDRG. 3. A cunoaște pe cineva, a avea cunoștință unde se află, ce face, ce fel de om este. Ești vulpe bătrînă, las’ că te știu eu. CĂLINESCU, E. O. II 178. Ciobănaș la oi am fost, Fetele nu mă cunosc; Iar la vară de-oi mai fi, Nici atîta nu m-or ști. ȘEZ. I 212. Pînă cînd nu te știam, Unde mă culcam, dormeam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ◊ (Urmat de un nume predicativ sau de o propoziție predicativă) O știau cît de bună este la inimă. RETEGANUL, P. II 30. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că demult îți făceam feliul. CREANGĂ, P. 236. Crezi că te-aș fi ales de discipul al meu, de nu te știam vrednic și adînc? EMINESCU, N. 54. Mă știai om cinstit Și cu bani agonisit, De simbrie neplătit. TEODORESCU, P. P. 598. Pînă nu stai cu omul în casă, nu-l știi cum este. ♦ Refl. (Uneori urmat de un nume predicativ) A se cunoaște pe sine, a avea conștiința că este într-un anumit fel. Aleodor se știa vinovat. ISPIRESCU, L. 43. Codre, vei avea păcat Cumva de mă-i da legat, Că nimic nu ți-am stricat, Nu mă știu de vinovat. TEODORESCU, P. P. 295. ◊ Expr. A se ști cu musca pe căciulă v. căciulă. ♦ Refl. A se pomeni, a se vedea (într-un anumit fel). Numai cu chef să mă știu. ȘEZ. IV 231. Decît cu drăguța proastă, Mai bine la oi pe coastă, C-oi tăia cîte-o nuia Și m-oi ști fără de ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 453. ♦ Refl. reciproc. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. Noi de copii ne știm, și-am fost Ca frații, ba mai bine. COȘBUC, P. I 77. Se știau de tinerei, De pe cînd erau copii. PĂUN-PINCIO, P. 51. II. Intranz. 1. A ține seamă de ceva, a lua în seamă, a băga de seamă. Părinte, te-am așteptat destul, iacă o trecut vadeaua și mie-mi trebuiesc numaidecît banii, eu nu știu, dau hîrtie la judecată. VLAHUȚĂ, la TDRG. De descîntece rîia nu știe. ȘEZ. II 70. A venit o grea urgie Ce de dragoste nu știe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. ♦ A asculta, a avea teamă sau respect de cineva. Șoimuleț, pui de romîn, Ce nu știe de stăpîn, Nici nu bei, nici nu mănînci. Ce stai pe gînduri adînci? ALECSANDRI, P. P. 149. ◊ Expr. (Rar) A ști de dragul cuiva = a iubi pe cineva, a face pe placul cuiva. De dragul dumitale Știe chiar și sfîntul soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. A ști de frică (sau de frica cuiva) v. frică. ◊ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept. Necruțînd nimica-n lume, neștiind nimica sfînt, Uităm că viața-i o punte dintre leagăn și mormînt. HASDEU, R. V. 167. Lumea de stăpîn îl știe. VĂCĂRESCU, P. 6. ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva, a se înfrupta din ceva, a duce grija cuiva sau a ceva. N-au mai știut de vrun năcaz ori supărare. RETEGANUL, P. II 35. Și să nu mai știu de rău. HODOȘ, P. P. 78. Să nu știu de scîrbă-n lume. ȘEZ. II 46. Zile bune n-am avut, De dulceață n-am știut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 22. 2. A se interesa (de cineva sau de ceva), a avea grija cuiva (sau a ceva), a se îngriji de... Nu mai știi de mine. EMINESCU, O. I 128. Dar de murgu cin’ să-mi știe? ȘEZ. I 288. ◊ Tranz. Că-ți vine, lele, bărbatul! – Las’ să vie, naiba-l știe, Fi-i-ar calea tot pustie! TEODORESCU, P. P. 341. III. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A poseda cunoștințe speciale într-un domeniu, a stăpîni o știință, o artă, a fi instruit într-o anumită ramură, într-o anumită tehnică. [Tată-său] o învăța tot ce trebuia să știe un viteaz. ISPIRESCU, L. 13. Fiindcă știa bine treaba moșitului, lă purcelul, îl scaldă. CREANGĂ, P. 76. Ș-a strîns... Vro trei babe bătrîne Care știu rîndul la pîne. ALECSANDRI, P. P. 388. ◊ (Urmat de verbe la infinitiv, precedate de obicei de prep. «a») Știți toarce, coase, țese. ISPIRESCU, L. 12. Păcat că nu știu a ceti. NEGRUZZI, S. I 59. Din cîți ne aflăm aice, nu știe a cîrmi unul macar. DRĂGHICI, R. 25. Vai de min’ ce-mi place mie. Badea care știe-a scrie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 25. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un anumit domeniu, a fi foarte învățat. S-a împrumutat iarna cealaltă la Toma Ocî. Știe carte. I-a dat poliță iscălită la mînă cîrciumarului. STANCU, D. 100. I-adevărat, domnule Gheorghidiu, că d-ta știi atît de multă carte? CAMIL PETRESCU, U. N. 63. Pe acesta l-a chemat Și așa l-a întrebat: Știi carte, Cumnate? TEODORESCU, P. P. 263. Cine știe carte are patru ochi. A nu ști buche (bechi sau boabă) v. c. A ști și toaca în cer = a fi atoatecunoscător, a fi foarte învățat. Îmi scrie că știe și toaca-n cer. DELAVRANCEA, O. II 36. A ști lecția (sau rolul) = a cunoaște bine lecția (sau rolul). A ști (ceva) pe degete v. deget. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa) = a putea reproduce întocmai, din memorie. Știa pe dinafară strofe întregi din Alecsandri, poetul lui favorit. CĂLINESCU, E. 113. Tot mai citesc măiastra-ți carte, Deși ți-o știu pe dinafară. VLAHUȚĂ, O. A. 49. Învățase carte la dascălul Pascal... ce știa toată Alexandria pe de rost. NEGRUZZI, S. I 246. (Fig.) Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunsă cum a fost? EMINESCU, O. I 134. ♦ (Urmat de determinări indicînd o anumită limbă) A vorbi și a înțelege (o anumită limbă). Oare știe franțuzește? EMINESCU, N. 43. Parcă nu prea știe franțuzește. ALECSANDRI, T. I 47. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie într-o anumită. împrejurare. Acum fă ce știi, eu nu mă mai amestec. RETEGANUL, P. II 10. El nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. Nu știu cum să fac. CREANGĂ, P. 203. Neștiind cum s-o mingii, am început și eu a plînge. NEGRUZZI, S. I 52. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) (mai) facă = a nu mai găsi nici o soluție (după ce au fost încercate mai multe) pentru a ieși dintr-o încurcătură. Nu mai știa ce să facă, ca să mulțumească lui Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 19. Ce să știu (știi etc.) sau (refl.) (să) mă știu (știi etc.) face = cum să fac (faci etc.), cum să procedez? Umblă feciorii mei toată ziulița, fără să afle undeva capătul pădurii, iar cînd fu seară, erau chiar în locul de unde plecase dimineața. Ce să știe face? RETEGANUL, P. II 71. Ce mă știu eu face și de unde să-ți aduc eu herghelia? ISPIRESCU, L. 27. Ce o să mă știu eu face cînd va veni tristul timp ca ele să se vestejească. NEGRUZZI, S. I 99. (Cu o topică mai puțin obișnuită) El... s-a logodit și d-atunci n-am pace, Nu mă știu ce face. TEODORESCU, P. P. 661. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... Cînd a văzut pe Maica, nu mai știa ce să facă de bucurie, CREANGĂ, P. 135. A nu ști de unde s-o apuci = a nu te pricepe de unde să începi un lucru. Știu eu? exprimă o îndoială, o nesiguranță, o șovăire. Apoi dă... știu eu? Dac’ a vini bărbatu-meu? ALECSANDRI, T. I 264. 2. A putea, a fi în stare (să facă ceva). Am întîrziat? – Nu, dar eu nu știu să aștept. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. Să fi scris el?... N-aș ști ce să zic. DELAVRANCEA, O. II 184. De-a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți, Făr-a ști să spunem care ar fi mai nenorociți. EMINESCU, O. I 133. Căpitane, căpitane, Pe drum nu le duce tare Că-s răgute tinerele Și pe drum nu prea știu mere. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Cu repetarea complementului) De ce m-ai știut tu minți pe mine? RETEGANUL, P. I 44. ♦ A fi hotărît (a face ceva). Nu știu la care voi merge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 33. Nu știu ce l-oi face, Ca să-l las acas’ nu-mi place. id. ib. 53. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărîre; a fi nedecis, șovăitor. A ști una și bună v. bun⁴ (III 5). 3. A ține minte, a-și aduce aminte; a-și aminti. Știi c-am mai mîncat eu odată de la unul ca acesta o chelfăneală. CREANGĂ, P. 298. ◊ Expr. A nu-i mai ști (cuiva) de nume v. nume. Cine (mai) știe v. cine. ♦ A avea în minte, a păstra în amintire. Acea culme înverzită O revăd precum o știu... Mi-a văzut copilăria... Mînă, mînă, surugiu. MACEDONSKI, O. I 8. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. Dintr-o dată am știut cu cine am de-a face. GALACTION, O. I 94. Mergea Ivan fără să știe unde se duce. CREANGĂ, P. 297. Te-ntreb într-un tîrziu, Uitîndu-mă la tine, privind fără să știu: La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? EMINESCU, O. I 91. Nu știu, mîndră, ce-i asta: Ori iubesc alta ori ba, Pe tin’ nu te pot uita. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a nu suferi provocarea cuiva, a riposta îndată. Așa e țăranul: nu prea știe multe. CREANGĂ, A. 151. A nu (mai) ști unde-i e capul (sau a nu-și mai ști capului) = a fi copleșit (de preocupări, de senzații). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi = se prea poate, nu poți fi sigur (că nu e așa). De frica ocnei s-a răznit Și-i dus de-atunci. Mai știu și eu! Așa i-a fost menit. COȘBUC, P. I 230. Mai știu eu!... Poate ori dumnezeu, ori dracul i-a dat în gînd, ieri noapte, de una ca asta. CREANGĂ, P. 75. Mai știi păcatul, poate să-ți iasă înainte vrun iepure, ceva. id. ib. 187. Spune babei ce te chinuiește; că de unde știi, poate să-ți ajute și ea ceva. id. ib. 189. (Pronumele personal purtînd accentul în frază) El (ea etc.) știe (cum sau ce face), exprimă mirarea (sau admirația) față de acțiunile neobișnuite sau inexplicabile ale cuiva. Și acela, el știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa, cîte puține, de poftă. CREANGĂ, P. 211. [Scaraoschi] se vîră, el știe cum și pe unde, în odaie la Ivan. id. ib. 303. Nu știu cum = cumva, în mod inexplicabil. A fost Cuminte om, dar nu știu cum Așa i-a mers de prost! COȘBUC, P. I 229. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum, îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. ◊ (Despre persoane) A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar, inexplicabil, curios. A-i fi (cuiva) nu știu cum = a-i fi (cuiva) greu să... Dar sufletele aceste... mi-e nu știu cum să le primesc. NEGRUZZI, S. I 93. A nu ști ce = a fi nelămurit, a nu-ți da bine seama de situație. Parcă se petrecea nu știu ce. CREANGĂ, P. 276. A nu ști cît v. cît⁵ (III). Cine știe ce (sau unde) v. cine. Nu știu cine = cineva, oarecare. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios, a nu înțelege glumele; a nu glumi niciodată. (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. Simți un nu știu ce colea la inimioară. ISPIRESCU, L. 35. În toată-a ei făptură e-un «nu știu cum» și-un «nu știu ce». EMINESCU, O. I 208. ◊ (Intercalat în frază, la pers. 2, fără sens precis) Plecă și el, știi, cam în dorul lelii. ISPIRESCU, L. 34. (Expr.) Știi, colea v. colea. Știi cine (sau ce), se zice cînd nu voim să numim persoana (sau lucrul) de care e vorba. ◊ Refl. Unde-aud cucul chitind Și mierlița șuierînd, Nu mă țiu om pre pămînt, Nici nu mă știu unde sînt. TEODORESCU, P. P. 345. 5. (Uneori determinat prin «dinainte») A prevedea. Trecu podul mulțumind lui dumnezeu și neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. Știu dinainte ceea ce au de gînd să izvodească puternicii pămîntului. CREANGĂ, P. 190. Cine știe oare și cine îmi va spune Ce o să aducă ziua și anul viitor? ALEXANDRESCU, M. 3. De-aș ști, maică, că m-ai da, Mai bine m-aș spînzura. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. ♦ A bănui. Bietul Dionis, de unde să știe el că eu am în sîn o pungă cu aur! GALACTION, O. I 89. Ne-am iubit cu multă frică, Și-ai noști n-au știut nimică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55. 6. (Determinat adesea prin «bine») A avea certitudine, a fi sigur de ceva. Ți-am fost dragă, știu eu bine. COȘBUC, P. I 51. Să știu bine că mă duc la mînăstire, pîine și sare nu mai mănînc cu el. CARAGIALE, O. I 50. Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe Și știe că de-acuma a lui rămîne-n veci. EMINESCU, O. I 95. De aș ști că mă vei și omorî, nu pot să tac. NEGRUZZI, S. I 147. ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut, sigur. Se știe că anotimpurile au o durată neegală. – Forme gramaticale: perf. s. știui, part. știut.

STARE, stări, s. f. 1. Situație în care se află ceva sau cineva la un moment dat; mod, fel, chip în care se prezintă un lucru sau o persoană. Suferea foarte mult și se îngrijea de starea amicului său. Doctorul școlii i s-a părut prea nepăsător. VLAHUȚĂ, O. AL. 105. Pare-mi-se că-i trimis... ca să cerceteze starea isprăvniciilor. ALECSANDRI, T. I 198. În Țara Romînească starea țăranilor merse din zi în zi mai rău pînă la 1821, cînd desperarea lor izbucni. BĂLCESCU, O. I 143. ◊ Stare de fapt = situație dată, reală. Stare de asediu v. asediu. Stare materială = situația cuiva din punctul de vedere al bunurilor personale, al averii. ◊ Expr. A fi în stare (să)... = a avea forța, capacitatea, energia de a săvîrși un lucru greu, neobișnuit, ciudat; a fi capabil să... Dar cu toate cele petrecute Sînt în stare iarăși să încep. BENIUC, P. 49. Mama însă era în stare să toarcă-n furcă și să învăț mai departe. CREANGĂ, O. A. 38. Nimeni nu dormea, dar puțini din pasageri erau în stare să se mai țină pe picioare. BOLINTINEANU, O. 270. E în stare a se bolnăvi dacă ar vedea că un fir de păr dintr-un favorit e mai lung decît celălalt. NEGRUZZI, S. I 64. ♦ Stare civilă v. civil. 2. Dispoziție (bună sau rea) în care se află cineva. 3. Situație materială bună, avere, avuție. Avusese starea ei personală și-i mai rămăsese și de la bărbat. PAS, Z. I 92. Avea ceva stare, cîștigată cu munca lui ori primită drept zestre. CĂLINESCU, I. C. 19. ◊ Loc. adj. Cu stare = bogat, înstărit, avut, cu avere. Tatăl său, om cu oarecare stare, l-a ținut pe lîngă sine. GALACTION, O. I 85. Dînsa voia Fata-i să iubească Pe-un fecior cu stare Și cu vîlfa mare. COȘBUC, P. II 143. Singura lui rudă e un nepot cu stare. NEGRUZZI, S. II 200. ◊ Expr. A-și îndrepta starea = a-și îmbunătăți situația materială. Toți au rămas cu ideea că Toderică și-a îndreptat starea în țări străine, unde, cum se vede, găsise niscaiva jucători [de cărți] mai proști. NEGRUZZI, S. I 85. 4. (Învechit) Categorie, clasă socială. ♦ Grad, ierarhie, treaptă a unei clase sociale. Un boier de starea-ntîi trebuie să-mi deie cel puțin o păreche de straie și vro zece galbini. ALECSANDRI, T. 1328. 5. Faptul de a sta (în picioare, rezemat, pe loc etc.); poziție a corpului; postură. Se învîrtea în pat... își așeza picioarele și trupul în stările cele mai slobode. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ Expr. A nu avea (sau a nu-l mai prinde) starea = a nu avea astîmpăr, a fi fără odihnă. Deși abia apucase să intre în curte, nu mai avu stare. Își luă biciul și porni săgeată după babă. REBREANU, R. I 149. Pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei și de dorul frate-său și a soru-sei. RETEGANUL, P. V 26.

ASACHI Gh., Numele scriitorului mold., contras din Anastasachi sau din Isachie. Bogrea (DR II) îl pune în legătură cu patronimul tatălui său, Lazăr Isakievici, cu etim. lui Hașdeu, Asanachi și cu titlul Sultanei favorite, tc. assaki. Cf. însă Hasaki, cadiu turc (Tis 358) și agă tc. (Cat tc).

STUFOS, -OASĂ, stufoși, -oase, adj. (Despre arbori, p. ext. despre păduri) Cu frunze sau cu ramuri multe și dese; (despre umbra arborilor) adînc, nepătruns. Prin cele două ferestre ale odăii mele, văd dealuri ninse și pe coastă, aproape, patru sălcii vechi și stufoase. SADOVEANU, O. VIII 176. Aprinsei o țigară și mă lungii pe spate... la umbra stufoasă a plopului. HOGAȘ, M. N. 11. Munții și stufoasele păduri erau cetățile favorite ale romînului și el știa bine să le apere pe acelea. BĂLCESCU, O. I 31. ♦ Fig. Cu păr mult și des. Vorbi un domn scund și cu mustața stufoasă. C. PETRESCU, C. V. 35. Figura lui își ascundea trăsăturile sub o barbă neagră, stufoasă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 46. Iar ochii limpezi, vii, Ardeau sub ale fetei stufoase, mîndre gene. BOLINTINEANU, O. 204. ♦ (Rar) Acoperit cu stuf. Mlaștini stufoase, pe întinderi fără capăt, anunță apropierea mării. RALEA, O. 12.

SUBTIL, -Ă, subtili, -e, adj. 1. (Despre oameni și despre facultăți sau calități ale lor) Care pătrunde, sezisează cele mai mici nuanțe, care poate face distincțiile cele mai fine; ager, ascuțit, abil, fin. Să dea domnul! se grăbi Elena Lipan, ghicind gîndul lui Costea și vrînd să arate cît e de streină de orice calcul josnic. Ana însă, mai puțin subtilă, căzu în cursă. C. PETRESCU, C. V. 97. ◊ (Adverbial) Pentru Eminescu și Creangă avea mai mult decît admirație: îi explica surprinzător de subtil și adînc. SADOVEANU, E. 177. 2. Care scapă la prima vedere și se descoperă numai printr-o cercetare atentă, amănunțită; greu de distins, de recunoscut, de sezisat; fin. Langoarea ei, tăcerea ei, aerul ei, parfumul ei favorit... erau atîtea mărturisiri subtile, pentru care eu, neghiobul, fusesem nesimțitor. GALACTION, O. I 107. Care este, oare, pricina acestei desăvîrșite întunecări a unor minți și inimi, care ajung să nu mai vadă, să nu mai simtă, subtilele dar puternicele legături ale tovărășiei lor cu ceilalți oameni? IONESCU-RION, C. 47. ♦ Care tratează despre chestiuni grele, abstracte, cu multă finețe, cu mult spirit analitic, cu ingeniozitate; care, pentru a fi înțeles, cere o mare ascuțime a minții. Bibliotecile cu rafturi și zăbrele Sînt pline De tomuri grele... Și opuscule Cu pagini încărcate de calcule subtile. CAMIL PETRESCU, V. 1. Subtilele analize ale feciorului său cărturar. C. PETRESCU, A. R. 197. Trimite la tipar O carte amuzantă și plină ca un stup de cugetări subtile. TOPÎRCEANU, P. 50. 3. (Rar) Foarte subțire, ușor, fin. O ceață aurie și subtilă se revărsa dinspre apus, înecînd capricioasele... conture albe și temperînd claritatea zărilor. GALACTION, O. I 348.

ALOIZ < it. Aloisio. 1. Aloiz și Marcu, fiii lui Gașpar, favoriții lui Radu-Mihnea Vvd. (17 B III 601), străini. 2. Loiz (P⁶ fila 3 vo și 19; Vr.) pren; – fam. (Isp IV¹) -u, Ioniță negustor în Iași (Sd VI 258); -oaia s.

OCROTIRE. Subst. Ocrotire, ocrotință (înv.), apărare, scut (fig.), protejare, proteguire (rar), patronare, patronaj, sprijin (fig.), sprijinire, (fig.), susținere, oblăduire (înv. și pop.), fereală, ferire. Ocrotirea sănătății; ocrotirea naturii; protecția muncii. Pază, păzire, păzit (rar), gardă, escortă, strajă, străjuire, veghe, veghere, priveghere, privegheală (pop.), priveghi (pop.), supraveghere. Tutelă, tutelaj (rar), epitropie, curatelă. Favoritism, favorizare, părtinire, nepotism, protecție, proptea (fig.), pilă (fig., fam.). Protecționism. Ocrotitor, apărător, protector. Paznic, păzitor, gardian, santinelă, caraulă, strajă (rar), străjer (înv. și pop.), străjuitor (rar), supraveghetor. Tutore, epitrop, curator. Mecena (livr.), mecenat (livr.). Protejat, favorit. Adj. Ocrotitor, apărător, protector, de protecție, proteguitor (rar); sprijinitor (fig.); părtinitor. Păzitor, străjuitor (rar), veghetor. Protejat, ferit. Vb. A ocroti, a lua pe cineva sub ocrotirea (sub aripa) sa, a apăra, a lua apărarea, a lua sub aripă (fig.), a susține (pe cineva), a proteja, a protegui (rar), a protege (rar), a protecta (înv., rar), a oblădui (înv. și pop.); a feri, a scuti, a ține la adăpost. A păzi, a străjui, a face de gardă, a veghea, a priveghea (pop.), a supraveghea. A tutela, a avea grijă, a patrona. A favoriza, a acorda favoruri, a părtini, a proteja; a pune (a băga) pile (fam.). A se bucura de protecția cuiva, a fi ocrotit, a fi sub ocrotire, a ajunge (a fi) în mîini bune, a fi sub mîna cuiva, a avea spete (pile; proptele). A da în grija cuiva, a da pe mîna cuiva, a lăsa în seama cuiva. Adv. Sub ocrotire, sub pază; sub tutelă. V. apărare, pază.

PĂR. Subst. Păr, perișor (dim.). Plete, coamă, cînepa-dracului (glumeț), chică (pop. și fam.), chiculiță (dim., pop.), chicuță (reg.); șuviță, moț, lațe, ciuf, (reg.), țuluc (reg.), smoc, smoculeț (dim.), smocușor, floc, flocușor (dim.), meșă, gîță (reg.), gîțișoară (dim., reg.). Coc, conci, moțoc (reg.), breton. Coadă, codiță (dim.), cosiță, cosicioară (dim.). Buclă, cîrlionț, zuluf, zulufel (dim., rar), percică (reg.), creț. Perucă. Barbetă; perciune. Barbă, bărbuță (dim.), bărbiță (rar), bărboi (augm.), bărbărie, tîrsoagă (reg.); barbișon, barbișă (rar), cioc, țăcălie; favoriți, perciuni (rar), cotlete. Mustață, mustăcioară (dim.). Sprînceană, sprîncenuță (dim., rar), sprîncenea. Geană. Bărbos. Mustăcios. Sprîncenat. Pilozitate. Coafare, coafat, frizare (rar), frizat (rar); pieptănare, pieptănat; bărbiereală, bărbierit, ras. Depilare. Frizerie, bărbierie; coafură. Frizer, bărbier; coafor, coafeză. Coafură, pieptănătură; frizură, freză; tunsoare, tuns, tunsură (rar). Adj. Pilos. Păros, pletos, lățos. Bărbos. Perciunat. Mustăcios. Sprîncenat. Genat (rar). Cîrlionțat, încrețit; ciufulit, zbîrlit, zbîrlog (rar). Coafat, pieptănat, tuns; ras. Vb. A (se) tunde, a(-și) tăia părul; a (se) coafa, a se friza (rar); a (se) pieptăna, a(-și) aranja părul, a(-și) face freza. A (se) bărbieri, a (se) rade. A (se) depila. A (se) pensa. V. fir.

cirac s. v. DISCIPOL. ELEV. FAVORIT. ÎNVĂȚĂCEL. PROTEJAT. UCENIC.

cotleți s. v. FAVORIȚI.

FAVORIT adj., s. I. 1. adj. preferat, (livr.) predilect, (înv.) preaales. (Ocupație ~.) 2. adj., s. preferat. (Un elev ~; tu ești ~ meu.) 3. s. protejat, (înv.) cirac. (Suveranul și ~ săi.) II. s. pl. (rar) cotleți (pl.), (reg.) perciuni (pl.). (Poartă ~.)

SETÚBAL, oraș în SV Portugaliei, situat în estuarul lui Rio Sado, la 43 km SE de Lisabona; 99,9 mii loc. (2001). Port comercial (pentru exportul de vin, portocale, struguri ș.a.). Constr. navale. Ind. chimică (superfosfați), mat. de constr. (ciment), sticlăriei, ceramicii. textilă (prelucr. iutei), farmaceutică și alim. (conserve de pește). Viticultură. Plantații de portocali. Piață agricolă (vin). Pescuit. Stațiune balneoclimaterică. Biserica mănăstirii Jesus Crist (1490, cu refaceri din sec. 17), în stil gotic, cu decorații în stil manuelin. Orașul actual s-a dezvoltat pe vatra orașului roman Cetobrija, distrus în anul 412 d. Hr. de valuri uriașe. Reședința favorită a regelui João II (1481-1495). Orașul a fost distrus în mare parte de cutremurul din 1755 (atunci s-a dărâmat și castelul São Felipe). Turism.

perciuni s. pl. v. FAVORIȚI.

preaales adj. v. FAVORIT. PREFERAT.

predilect adj. v. FAVORIT. PREFERAT.

PREFERAT adj., s. 1. adj. favorit, (livr.) predilect, (înv.) preaales. (Ocupație ~.) 2. adj., s. favorit. (Un elev ~; tu ești ~ meu.)

PROTEJAT adj., s. 1. adj. ajutat, ajutorat, ocrotit, sprijinit, susținut, (rar) proteguit, (fam. fig.) proptit. (Om ~.) 2. adj. adăpostit, apărat, ferit, ocrotit, păzit, sigur, (înv.) scutit. (Un loc mai ~.) 3. adj. avantajat, favorizat, părtinit, privilegiat. (Echipă sportivă ~.) 4. s. favorit, (înv.) cirac. (Suveranul și ~ săi.)

casă¹ sf [At: COD. VOR. 26/9 / Pl: ~se, (reg) ~si, căși^[1] / E: ml casa] 1 Clădire destinată pentru a servi de locuință omului. 2 (Îla) De ~ Făcut în casă¹ (1). 3 (Pex) Clădire. 4-5 (Îe) (A avea) o ~ de copii (A avea) copii mulți. 6 (Îe) A-i fi cuiva ~a și masa masă A duce o viață ordonată și liniștită. 7 (Îe) A nu avea (nici) ~ și (nici) masă A duce o viață neregulată, plină de griji și frământări. 8 (Iuz; îs) Fată în ~ Servitoare. 9 (Iuz; îs) O pereche (sau un rând) de case Clădire mare, cu multe camere. 10 (Îas) Corp de clădire. 11 (Fig) Adăpost. 12 (Îvp) Cavitate a unor organe în corpul omenesc. 13 (Îvp; îs) ~sa sufletului Capul pieptului, unde se află organele respiratorii. 14 (Reg; fig) Rai. 15 (Reg; fig) Carapace. 16 (Reg; fig) Cochilie. 17 (Pop; îs) ~sa de păianjen Pânza păianjenului. 18 (Pop; fig; îs) ~sa apei Locul ocupat de apă într-o fântână. 19 (Reg) Cameră. 20 (Reg; îs) ~sa (cea sau a) mare Camera cea mai mare a unei case¹ (1) țărănești, unde sunt primiți oaspeții. 21 (Reg; îs) ~sa (cea sau a) mică Cameră dintr-o casă¹ (1) țărănească în care locuiește, de obicei, toată familia. 22 (Ban; spc) Bucătărie. 23-24 (Îs) ~ de veci Mormânt. 25 (Prc) Sicriu. 26 (Pan) Stupină. 27 (Pan) Placentă. 28-29 (Pop; pan) Corpul căruței sau al calului destinat transportului persoanelor sau obiectelor. 30 (Îs) ~sa morii Clădirea care adăpostește instalația pentru măcinat. 31 (Îs) ~sa pietrelor de moară Colacul de lemn sau de piatră unde sunt așezate pietrele morii. 32 (Îs) ~sa ascensorului Spațiul în care se deplasează cabina unui ascensor. 33 (Îs) ~sa scării Spațiu dintr-o clădire care adăpostește o scară. 34 Mică încăpere la o instalație de apă, de energie electrică etc., în care sunt instalate elementele de distribuție (vanele de închidere a apei, tabloul de distribuție a energiei electrice etc.). 35 (Îs) ~sa suveicii Spațiu sau cavitate lângă unul din capetele spatei, în care stă suveica și de unde este aruncată (mecanic) printre ițe. 36 (Iuz) Fiecare dintre cele 64 de câmpuri de pe table de șah Si: căsuță. 37 (La jocul de table) Partea în care fiecare dintre cei doi jucători trebuie să-și aducă piesele. 38 (Tip) Cutie dreptunghiulară în care se păstrează literele, semnele etc. tipografice de același caracter Si: caște. 39 (Reg) Coaja (găoacea) ghindei. 40 (Ast; pop) Steaua gamma din constelația Coroana boreală Si: (pop) coliba, cociorva. 41 Totalitatea celor care locuiesc împreună (formând o familie). 42 (Îs) ~ grea Familie numeroasă (și greu de întreținut). 43 Neam. 44 Dinastie. 45 (Înv; îs) ~ mare Familie de vază. 46 (Iuz) Totalitatea persoanelor care sunt în serviciul cuiva sau depind de acesta (ca partizani, favoriți, protejați etc.). 47 (Înv) Persoane care sunt în serviciul unui domnitor sau al unui demnitar. 48 (Înv; îs) Copil (sau fecior) din (în sau de) ~ Fiu de boier care făcea serviciu de paj la curtea domnească. 49 (Iuz; îs) ~ militară Aghiotanții, ofițerii de la curtea unui principe, a unui suveran. 50 (Iuz; îs) ~ civilă (a unui domnitor) Persoanele civile din serviciul curții, alcătuind anturajul suveranului. 51 Căsnicie (1). 52 (Îe) A ține ~ cu cineva A fi căsătorit. 53 (Îe) A face (sau a duce) ~ (bună) cu cineva A trăi (în bună înțelegere). 54 (Îe) A face o ~ A se căsători. 55 (Îe) A strica ~a cuiva A strica armonia dintre soți (determinându-i să divorțeze). 56 (Îe) A duce ~ bună cu ceva A se împăca bine cu ceva. 57 (Pop; îs) ~ neprimenită Căsnicie în care partenerii nu au mai fost căsătoriți anterior. 58 Gospodărie. 59 (Îs) ~ deschisă Casă¹ (1) în care oricine este bine primit. 60 (Îe) A avea ~ și masă A fi căsătorit, având gospodărie proprie (și oarecare avere). 61 (Înv) Templu păgân. 62 (Îs) ~sa Domnului (lui Dumnezeu) Biserică. 63 (Iuz; îs) ~ obștească (sau ~sa Obștii) Eforie comunală sau a unei comunități (de proprietate) pentru administrarea unei averi în devălmășie. 64 (Înv; îs) ~ obștească, ~ de economieInstituție publică de credit care se ocupă cu strângerea disponibilităților bănești temporare ale populației, acordând, pentru acestea, mai ales dobândă. 65 (Iuz; îs) ~se de bolnavi sau de vindecare Spital. 66 (Iuz; îs) ~ de judecată Judecătorie. 67 (Iuz; îs) ~ de oaspeți sau de străini Han. 68 (Înv; îs) ~ de curvie, de curvăsărie Bordel. 69 (Îs) ~ nebunească sau de nebuni Ospiciu. 70 (Îs) ~ de ajutor reciproc Asociație benevolă a unor angajați sau pensionari, creată pentru acordarea de împrumuturi și de ajutoare membrilor ei din fondurile obținute din depunerile lor lunare. 71 (Îs) ~ de filme Instituție producătoare de filme cinematografice. 72 (Îs) ~ de cultură Instituție culturală în care au loc diverse manifestări culturale, educative, etc. 73 (Îs) ~ de nașteri Instituție medico-sanitară în care se acordă viitoarelor mame, la naștere, asistență calificată Si: maternitate. 74 (Îs) ~ de vegetație Construcție specială cu acoperișul și cu pereții de sticlă, folosită pentru experiențe de agrochimie, plantele fiind cultivate în vase de vegetație. 75 (Îs) ~ de odihnă Sanatoriu. 76 (Îs) ~ de modă Atelier de croitorie de lux. 77 (Reg; îs) ~sa satului Primărie. 78 (Îs) ~ de asigurare Societate de asigurare. 79 (Îs) Casa albă Rezidența președintelui S.U.A., la Washington. 80 (Fig) Președintele S.U.A. 81 (Pex) Personalul Casei albe (79). 82 (Înv) Administrația veniturilor și a cheltuielilor unor instituții Casa milei, Casa pensiilor. 83 (Îs) Specialitatea ~sei Produs specific al unui restaurant, sau al unei întreprinderi, al unei gospodine. corectat(ă)

ciucă² sf [At: POGOR. HENR. 95 / Pl: ~uci / E: nct] (Reg) 1 Nărav. 2 (Îe) Asta e ~ca Iui Acesta este felul lui de a fi. 3 Ocupație favorită Si: pasiune. 4 (Îe) A fi în ~ca lui A se simți foarte bine. 5 Ocazie binevenită. 6 (Îe) A fi ~ca lui A exista toate condițiile pentru a realiza ceva, pentru a se întâmpla ceva. 7 (Îae) A fi norocul lui. 8 (Îae) A fi timpul lui. 9 (Îe) A sta de (sau a se pune pe) ~ca cuiva A urmări pe cineva. 10 (Îae) A exaspera pe cineva cu insistențe. 11 (Îe) A fi ~ca bătăilor A primi bătaie de la toți. 12 (Fig; îae) A primi toate loviturile.

cotlet [At: NEGRUZZI, S. I, 207 / V: ~tă sf / Pl: ~e sn, sf, ~eți sm / E: fr côtelette] 1-3 sn Coastă de vițel, de berbec sau de porc, împreună cu felia de carne corespunzătoare din mușchiul spinării. 4 sn Friptură din cotlet (1). 5 sm (Fam) Favoriți (mari și deși).

element [At: CANTACUZINO, N. P. 134^v/2 / Pl: ~e, ~nți, (înv) ~uri, (îvr) ~minte / E: fr élément, lat elementum] 1 sm (Ant) Fiecare dintre cele patru aspecte ale materiei (foc, apă, aer, pământ) despre care se credea că stau la baza tuturor corpurilor și fenomenelor naturii. 2 sn (Lpl; adesea determinat prin „naturii”) Fenomen al naturii care se manifestă incontrolabil Vz stihie. 3 sn (Lpl; de obicei urmat de determinări în genitiv sau introduse prin pp. „de”, rar „din”, indicând sfera, domeniul) Principii fundamentale, noțiuni de bază într-o disciplină oarecare Si: noțiune. 4 sn (Adesea cu determinări care indică apartenența) Parte componentă a unui întreg. 5 sn (Lin) Parte a unui enunț, a unui cuvânt întreg etc. izolabilă prin analiză și care intră în compoziția unei structuri, a unui sistem etc. 6 sn (Mat) Parte componentă a unei mulțimi, de la care începe orice construcție matematică. 7 sn Fiecare din părțile care alcătuiesc o figură geometrică sau servesc la determinarea acesteia. 8 sn (Med) Fenomen constant ce caracterizează o boală. 9 sn (Lpl) Ansamblu de cunoștințe necesare efectuării în bune condiții a unor operații. 10 sn (Spc) Parte componentă a unei construcții cu rol bine determinat în alcătuirea acesteia. 11 sn Parte a unui mecanism, a unui aparat compus din serii asemănătoare. 12 sn (Șîs ~ melodic) Parte componentă a unei compoziții muzicale. 13 sn (Lpl) Date ce concură la formarea unei concluzii. 14 sn Factor. 15 sn (Adesea urmat de determinări care indică felul, caracterul) Persoană care face parte dintr-un grup, dintr-o colectivitate. 16 sn Mediu în care trăiește o viețuitoare. 17 sn (În legătură cu verbele „a fi”, „a se afla”, „a se simți”, „a trăi”) Mediu favorit, anturaj în care cineva se simte bine. 18 sn (Prc) Mediu. 19 sn Însușire. 20 sn Substanță care nu mai poate fi descompusă în alte substanțe mai simple prin mijloace fizice sau chimice obișnuite și care poate forma prin combinare chimică substanțe compuse. 21 sn (Chm; îs) ~ rare Pământuri rare. 22 sn (Pgn) Substanță. 23 sn Pilă electrică. 24 sn Fiecare celulă a unei pile electrice. 25 sm Fiecare din părțile componente ale unui calorifer.

fafuride sfp vz favorit

favorit, ~ă [At: NEGRUZZI, S. I, 49 / V: (6) ~vureți smp, fafuride, făurete sfp / Pl: ~iți, ~e / E: fr favori, -ite, it favorito, rs фаворит] 1 a Preferat. 2 smf Persoană iubită sau prețuită cu predilecție de cineva. 3 smf (Spc) Persoană care se bucură de protecția unui suveran sau a unui om influent (și obține profituri din acesta). 4 sf (Spc) Amantă a unui monarh. 5 smf (Spt) Participant la o competiție, considerat cu cele mai mari șanse de reușită. 6 sm (Mpl) Perciuni lungi care încadrează figura de o parte și de alta, lăsând bărbia liberă.

favureți smp vz favorit

făgureți smp [At: ALRM II/I h. 78 / E: fagure + -eți] (Îrg) Favoriți (6).

făurete sfp vz favorit

furat², ~ă a [At: DDRF / Pl: ~ați, ~e / E: fura] 1 (Șfg) Luat prin furt Si: dosit, prădat. 2 Prădat (de bunuri de preț). 3 (Iuz; îs) Mustăți ~e Mustăți care se prelungesc, unindu-se cu favoriții. 4 (Rar; îls) ~ de minți Descreierat. 5 (Îal) Zăpăcit. 6 (Îal) Nebun. 7 (Pop; îcs) Palma ~ă Joc de societate (la priveghi). 8 (Pop; îcs) D’a pământul ~ Joc de copii nedefinit mai îndeaproape.

hobby sn [At: DN³ / S și: hoby / P: hobi / Pl: ~uri / E: eg hobby] Ocupație favorită a cuiva în afara profesiunii.

musaip sm [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 277/5 / V: (înv) ~ahib, ~it, ~alip / Pl: ~i / E: tc musahip] (Ist) 1 Înalt demnitar la curtea sultanului. 2 Favorit al sultanului. 3 Consilier intim al domnitorului.

Agapia Izvoarele grecești atestă în epoca creștină numele pers. Agápe, Agápios, Agapetós, Agápema etc., cu semnificație clară pentru greci care le puneau foarte ușor în legătură cu substantivul agápe sau adjectivul agapetós. Semnificația și mai ales evoluția semantică a gr. agape este interesantă nu numai din punctul de vedere al onomasticii, ci și din cel al vocabularului comun, întrucît substantivul gr. apare și în română sub forma neologismului agapă „masă prietenească, banchet, petrecere”. Însemnînd inițial „dragoste”, agápe desemnează în Noul Testament sentimentul de „dragoste creștină față de aproapele tău” (de aici, „milă, caritate”). Către sfîrșitul sec. 2 e.n. gr. agape este atestat cu un nou sens: banchet frățesc cu scopuri liturgice, care explică actualul agapă. Pornindu-se de la semnificația pur creștină a lui agape și agapetos, numele personale amintite devin cu ușurință favorite în rîndul credincioșilor din primele secole ale erei noastre. Foarte frecvente în inscripțiile de la Roma, Agape, Agapius, Agapetus, Agapitus sînt printre cele mai importante nume „creștine” ; pătrunse în onomasticonul sacru, prin cultul unor martiri și martire, ele se răspîndesc în toată Europa. Prin intermediar slav (Agapit este atestat în pomelnicul de la Horodiște din 1484) femininul Agapia și masculinul Agapie (numele ctitorului mănăstirii Agapia), Agapion, Agapit (ultimele două extrem de rare) ajung și la români. După anul 1500 în documentele din Țara Românească și Moldova încep să apară formele feminine Agapi, Agapița, Gapia, Agafia, Gafia (formele cu -f- se datoresc confuziei existente încă din medio-bulgară, între numele Agape și Agatha), mase. Agapie, Gapie, Agapin, Agachi (cunoscut în Moldova și din expresia „înghite Agachi” cu același sens ca „vrei nu vrei, bea Grigore aghiasmă”). • Fr. Agapit, it. Agapito, sp. Agapito, germ. Agapitus, magh. Agapion, bg. Agapia, Agapie, rus. Agapia, Agap, Agapii, ucr. Hafia, Hapa etc. □ Agapița este numele unui personaj feminin al lui C. Negruzzi, iar Agachi-Flutur apare într-o comedie de Y. Alecsandri.

perciune sm [At: CIHAC, II, 251 / V: perciun, (reg) părciun, ~cion / Pl: ~ni / E: tc perçem] (Mpl) 1 Fiecare dintre cele două șuvițe de păr, lăsate lungi și răsucite, care încadrează obrazul, lângă urechi, de la tâmple în jos Si: (rar) percică (5). 2 (Rar) Favorit. 3 (Rar) Buclă de păr Si: cârlionț. 4 (Rar; îf perciun) Percică (4). 5 (Pan; reg; lpl) Așchii subțiri și răsucite care cad de la gealău Si: (reg) geluiri.

SPONTINI, Gaspare (1774-1851), compozitor italian. Favorit al lui Napoleon Bonaparte, al împărătesei Josephine a Franței și al lui Friedrich-Wilhelm III al Prusiei. Opere eroice („Fernandez Cortez”, „Vestala”).

FIZIOLOGIE (< fr. pfysiologie; cf. gr. physis, natură și logos, vorbire) Termen folosit pentru scrierile în al căror cuprins este studiat un anumit tip reprezentativ al unei categorii sociale, prin realizarea portretului fizic și mai ales moral. Fiziologiile au constituit o adevărată modă în literatura apuseană din secolul al XIX-lea și au fost cultivate și de scriitorii noștri din generația de la 1848. Exemple: Fiziologia provincialului de H. Monnier, Fiziologia căsătoriei de H. de Balzac în literatura franceză, iar în literatura noastră, Fiziologia provințialului de C. Negruzzi, Fiziologia poetului de I.H. Rădulescu. Ex. fiziologia boierului „ținutaș” descris de C. Negruzzi într-o manieră caricaturală în Fiziologia provințialului: „Provințialul umblă încotoșmănat într-o grozavă șubă de urs; poartă arnăut în coada droșcii, înarmat cu un ciubuc încălăfat și lulea ferecată cu argint; șuba de urs, arnăutul și ciubucul sînt cele trei neapărate elemente ale boierului ținutaș: fără ele nu se vede nicăieri. Figura lui e lesne de cunoscut: cele mai adese este gros și gras, are fața înflorită, favoriți tufoși și mustăți răsucite... un nu știu ce, în sfîrșit, care te face să rîzi cum îl zărești.” (C. NEGRUZZI, Scrisori de la un prieten)

poc⁴ sn [At: ALR II/I, MN 18, 6932/310 / Pl: ~uri / E: cf pocumpăr] 1 (Reg) Favorit pe obraz. 2 (Pex) Muscă.

pocumpăr s [At: ALRM II/I, h 78 / A și: pocumpăr / V: bocompăr, copomport, pacămp~, păcumpar, picumpăr, ~câmpăr (S și: poc în păr), ~câmport, ~compăr, ~comport, ~port^[1], țocumpoc^[2], vocumport / Pl: nct / E: ger Backenbart] (Pop) Favorit pe obraz. corectat(ă)

Celestin Prin sec. 3 e.n. în izvoarele latine încep să fie întîlnite numele pers. Caelestinus (adj. caelestinus era folosit ca epitet pentru Iupiter) și Caelestina, derivate cu suf. -inus, -ina, de la un alt nume propriu Caelestis. Acesta din urmă, întrebuințat de către romani ca nume personal masculin sau feminin (mai ales în inscripțiile creștine), ca epitet pentru zei și zeițe sau ca un nume al unei zeițe africane numită popular Tanit, al cărei cult era sărbătorit în mod deosebit la Cartagina (romanii o numeau pe zeiță maxima Iuno), are semnificația clară chiar și pentru vorbitorii limbii române, întrucît are la bază adj. caelestis, „ceresc” din care provine rom. celest (neologism intrat prin franceză). Lat. Caelestis are corespondent perfect în gr. Urania, cunoscut epitet al zeiței → Afrodita (Venera) sau nume al unei muze (Urania este folosit și astăzi în Grecia ca nume pers. fem.). O formă mai frecventă în onomastica veche creștină era Caelestius. Toate aceste nume au la bază subst. lat. caelus (caelum), moștenit în rom. cer, folosit și ca nume pentru zeul căruia îi corespunde în greacă numele Uranos. Nume favorite în rîndul creștinilor datorită semnificației lor, devenite apoi calendaristice, Celestin și Celestina se răspîndesc în vestul Europei, de unde l-am împrumutat și noi în ultima vreme (forma feminină pare mai frecventă decît cea masculină). ☐ Fr. Célestine, it., sp. Celestino, Celestina etc. ☐ La răspîndirea numelui în apusul Europei a contribuit fără îndoială și binecunoscuta tragicomedie a scriitorului spaniol Fernando de Rojas, La Celestina o Comedia de Calixto y Melibea.

Dezideriu Atestat destul de tîrziu, în epoca imperială, numele pers. lat. Desidérius este o creație cu valoare adjectivală din subst. desiderium „dorință” (desiderare „a dori”), cuvînt înrudit cu neologismele rom. deziderat, indezirabil și chiar cu vb. a considera (con-, ca și de- sînt la origine prepoziții care au fost alipite bazei* -sider). Socotit probabil de bun augur, Desiderius era unul dintre numele favorite la creștinii din primele secole ale erei noastre; cum unii dintre aceștia au fost sanctificați de către biserică, numele devine calendaristic și se răspîndește la catolici, frecvent fiind însă mai ales în Franța. Dacă actualul Dezidériu (ceva mai frecvent în Transilvania) este forma cultă modernă a numelui, în documentele noastre vechi apar încă de la finele sec. 15, sub influența maghiară, Deja, Dija, Deju, Dejica etc. (Dej și derivatele Dejești, Dejani, Dejoiu sînt cunoscute și din toponimie). Dar dacă în Transilvania influența latino-catolică prin intermediul maghiarei este normală, pentru explicarea numelui Deșul (în toponimul Gura Deșului, atestat din 1451) din sudul Gorjului ar putea fi invocată legătura cu hipocoristicele sud-slave Deșo, Deșa (de la Desimir, Desislav sau de la Nedelco). Sporadic a circulat lâ noi și fem. Desiré, împrumutat din franceză; cum fr. Désir (fem. Desiré) era creat pe baza subst. désir „dorință”, este cazul să amintim că în epoca modernă toate numele din această familie se susțin prin valoarea lor afectivă (copilul ca o dorință a părinților). ☐ Fr. Didier, Désir, Désiré, it. Desiderio, magh. Desző, Dezser, Deziderata etc. ☐ Numele umanistului Desiderius Erasmus oferă prilejul analizei unei schimbări de nume, obișnuite în evul mediu; considerînd că adevăratul său nume Gerhard Gerhardus (în realitate un compus germanic din gări „lance” și hard „tare”) provine din vb. begeeren „a dori”, autorul Elogiului nebuniei și-a „tradus” numele în Desiderius Erasmus (alăturînd numele latin unei forme latinizate din adjectivul grecesc erasmios care înseamnă tot „dorit”).