LEGĂTURĂ, legături, s. f. I. 1. Legare; mod de a uni două corpuri, prin care se limitează mobilitatea lor relativă și care permite de obicei transmiterea unor mișcări de la unul la celălalt; joncțiune. ♦ Spec. Mod de împletire a firelor de urzeală cu firele de bătătură. ♦ Cuplare a mai multor conductoare electrice, a mai multor acumulatoare, pile etc. ♦ Unire a unor particule care constituie o moleculă, un atom, un nucleu etc. ◊ Forță de legătură = forță care unește între ele particulele constitutive ale unui sistem material. Energie de legătură = energie eliberată la formarea unui sistem material. 2. Mijloc de comunicare (aeriană, telegrafică etc.). 3. Piesă, dispozitiv, obiect (flexibil) care unește sau fixează două sau mai multe obiecte, cu care este fixat, imobilizat cineva sau ceva. 4. Basma. ♦ (Înv.) Cravată. ♦ Fașă, bandaj. 5. Scoarțele și cotorul în care se află legată o carte. 6. Obiecte legate împreună (într-o pânză sau cu o sfoară, o curea etc.) spre a se păstra sau a se transporta mai ușor; sarcină, boccea; mănunchi. II. Fig. 1. Relație între fenomene, persoane, colectivități etc. 2. Relație de rudenie, de dragoste sau de prietenie. ♦ (Mai ales la pl.) Relație, cunoștință printre oamenii de seamă sau influenți. 3. Contact stabilit și menținut între diferite persoane, instituții, state etc. ◊ Agent de legătură = agent care ține un contact permanent între două unități militare, între două grupuri de comandă etc. Om de legătură = om care asigură contactul permanent între două instituții, două întreprinderi etc. 4. (Înv.) Acord, înțelegere, convenție. 5. Concordanță între părțile unei expuneri, ale unei argumentări. 6. (În loc. prep.) În legătură cu... = referitor la... – Lat. ligatura.

LEGĂTURĂ, legături, s. f. I. 1. Legare; mod de a uni două corpuri, prin care se limitează mobilitatea lor relativă și care permite de obicei transmiterea unor mișcări de la unul la celălalt; joncțiune. ♦ Spec. Mod de împletire a firelor de urzeală cu firele de bătătură. ♦ Conectare a mai multor elemente de circuit electric. ♦ Unire a unor particule care constituie o moleculă, un atom, un nucleu etc. ♦ Forță de legătură = forță care leagă între ei atomii unei molecule. Energie de legătură = energie eliberată la formarea unui sistem material. 2. Mijloc de comunicare (aeriană, telegrafică etc.). 3. Piesă, dispozitiv, obiect (flexibil) care unește sau fixează două sau mai multe obiecte, cu care este fixat, imobilizat cineva sau ceva. 4. Basma. ♦ (Înv.) Cravată. ♦ Fașă, bandaj. 5. Coperțile și cotorul în care se fixează filele unei cărți, ale unui caiet etc. 6. Grup de obiecte legate împreună (într-o pânză sau cu o sfoară, o curea etc.) spre a se păstra sau a se transporta mai ușor; sarcină, boccea; mănunchi. II. Fig. 1. Relație între fenomene, persoane, colectivități etc. 2. Relație de rudenie, de dragoste sau de prietenie. ♦ (Mai ales la pl.) Relație, cunoștință printre oamenii de seamă sau influenți. 3. Contact stabilit și menținut între diferite persoane, instituții, state etc. ♦ Agent de legătură = agent care ține un contact permanent între două unități militare, între două grupuri de comandă etc. Om de legătură = om care asigură contactul permanent între două instituții, două întreprinderi etc. 4. (Înv.) Acord, înțelegere, convenție. 5. Concordanță între părțile unei expuneri, ale unei argumentări. 6. (În loc. prep.) În legătură cu... = referitor la... – Lat. ligatura.

LEGĂTURĂ, legături, s. f. I. 1. Piesă (uneori flexibilă) care unește sau leagă două sau mai multe obiecte. ♦ (Sport) Dispozitiv format din curele sau fire metalice cu care se atașează schiurile la picioare. 2. Lucruri, obiecte legate împreună spre a se păstra și transporta mai ușor. V. sarcină, boccea. Pe înserate vin din tîrg, cu legături în spinare, ordonanțele. CAMIL PETRESCU, U. N. 288. Strîngîndu-și sub braț legătura albă, copilul se răsucea pe speteaza scaunului [căruței] să mai privească încă o dată în urmă satul. C. PETRESCU, S. 140. Trase afară o legătură ce părea a fi cu făină și o puse pe vatră. HOGAȘ, M. N. 81. ♦ Mic mănunchi de zarzavaturi. O legătură de ridichi. 3. (Mai ales la pl.) Funie, lanț etc. cu care se leagă un om. Moșul, măre De-l vedea... De la brîn ( = brîu) cuțit scotea, Legăturile-i tăia. TEODORESCU, P. P. 569. Legături i-au pus de in. ALECSANDRI, P. P. 238. 4. Basma, testemel. 5. (Învechit și arhaizant) Cravată. Se înfățișă cu legătura de la gît strîmbă, plin de fîn și de fulgi. CAMIL PETRESCU, O. II 109. La gît cu legătură albastră. MACEDONSKI, O. IV 33. ♦ Fîșie de pînză care servește la pansarea sau bandajarea rănilor sau a părților bolnave; fașă, bandaj. Baba Anița pregătea legăturile care trebuiau să oblojească rana. SADOVEANU, O. I 51. 6. Scoarțele și cotorul în care se află legată o carte. Operele lui Pușkin, tipărite... pe hîrtie de cea mai bună calitate, ca literă nouă, clară și elegantă, cu legătură în pînză sau în piele. STANCU, U.R.S.S. 127. Cărți lîngă cărți... în fel de fel de legături și scoarțe... dorm toate la un loc. ANGHEL, PR. 19. 7. (Text.) Modul de împletire al firelor de urzeală cu firele de bătătură. 8. Mijloc de comunicare (aeriană, telegrafică, radiofonică etc.). Nu se găsește un colț din Uniunea Sovietică care să nu aibă legătură cu Moscova prin linii aeriene. STANCU, U.R.S.S. 219. S-a întrerupt legătura telefonică și nu se mai poate comunica de loc cu comuna. REBREANU, R. II 224. Auzi că se așteaptă sosirea autorităților și că legătura cu uscatul e oprită. BART, S. M. 101. II. Fig. 1. Relație între fenomene, persoane, colectivități etc. Ștefan intră în legături politice, pe care le întărește și prin legături de familie, cu Ivan al III-lea. IST. R.P.R. 135. Aducîndu-mi aminte de unele întîmplări ce ca prin vis mi se arată, caut să mi le deslușesc și să pun legătură între ele. VLAHUȚĂ, O. AL. I 259. 2. Relație de dragoste sau de prietenie. Cred că se duce mai sus, la Breaza sau la Comarnic, are o legătură pe-acolo. DEMETRIUS, C. 19. Negustorii... aveau legături de prietenie și de afaceri. GALACTION, O. I 277. Legături strînse erau încă din școala primară între cei doi prieteni. CARAGIALE, O. III 264. Unchiul meu a aflat legătura noastră. NEGRUZZI, S. I 19. ♦ (La pl.) Relații și cunoștințe printre oamenii de seamă. 3. Contact între diferite persoane, unități etc. Îi sosiră ordine și plotonierului major Danțiș să se pună în legătură cu proprietarul. SADOVEANU, M. C. 198. Patrulele de legătură aduc și ele veștile. CAMIL PETRESCU, U. N. 310. ◊ Agent de legătură = agent care ține un contact permanent între două unități militare, două grupuri de comandă etc. Agentul de legătură îmi aduce un ordin scris pe un petec de hîrtie. CAMIL PETRESCU, U. N. 355. (Om de legătură) = persoană care ține în contact permanent două instituții, întreprinderi, două (grupuri de) persoane etc.; (în timpul muncii ilegale a partidului) persoană prin care membrii de partid țineau contactul cu organele superioare. Cum să facem? Știi că eu am lucrat la tehnica partidului. O să-mi fie mai greu să găsesc legătura... Mircea se gîndea la vechea lui legătură, la Radu. V. ROM. martie 1954, 174. 4. (Învechit) Acord, înțelegere, învoială, convenție, pact. Legătura era ca să se ascunză pînă de trei ori. ISPIRESCU, L. 46. 5. Concordanță, armonie în combinarea părților unei expuneri, a unei prezentări, a unei argumentări. Vorbe fără legătură. 6. (Numai în expr.) În legătură cu = referitor la, care se referă la, în ceea ce privește. E o chestie în legătură cu fabrica. DEMETRIUS, C. 26. III. 1. (Tehn.) Mod de a lega două corpuri, prin care se îngrădește mobilitatea lor unul față de celălalt și care permite transmiterea unor forțe sau a unor mișcări de la unul la celălalt. ♦ Dispozitivul cu care se realizează legarea. Trosnesc legăturile de fier ale plugurilor. MIHALE, O. 433. 2. (Determinat uneori prin «electrică») Împreunare, cuplare a mai multor conductoare electrice sau a mai multor acumulatoare, pile, generatoare electrice etc. 3. Unirea diferitelor particule care constituie o moleculă, un atom, un nucleu sau alt sistem material cu proprietăți caracteristice. ◊ Forță de legătură = forță care unește între ele particulele constitutive ale unui sistem material. Energie de legătură = energia liberată la formarea unui sistem material.

NUCLID s.m. (Fiz.) Nucleu atomic caracterizat prin numărul de protoni, de neutroni și prin energia de legătură a acestora. [< germ. Nuklid].

RADIÁȚIE (< fr., lat.) s. f. 1. Emisie de unde (sonore, electromagnetice etc.) sau de particule (r. alfa, r. beta etc.). Oricare r. realizează un transport de masă și de energie, exercită o apăsare asupra corpurilor pe care cade și poate produce numeroase efecte de natură fizică, chimică sau biologică. ◊ R. electromagnetică = câmp electromagnetic variabil în timp și în spațiu, care se propagă sub formă de unde transversale, cu viteza de c. 300.000 km/h în vid; cele două componente, electrică și magnetică, oscilează în plane perpendiculare, linia de intersecție a cestora fiind însăși direcția de propagare. Bazele teoriei clasice a radiației electromagnetice au fost puse în sec. 19 de M. Faraday și J. Maxwell. Teoria cuantică a r. a apărut în 1900, fiind introdusă de Max Planck. ◊ R. alfa = radiație formată din nuclee de heliu-4 cu masa de 4,00273 u. și energia de legătură egală cu 28,11 MeV, ◊ R. beta = radiație formată din electroni și pozitroni emiși în timpul dezintegrării beta. ◊ R. canal = radiație corpusculară compusă din ionii pozitivi care au fost accelerați în câmpul electric intens al unei descărcări electrice și se propagă în spatele catodului perforat al unui tub de descărcare. Descoperită în 1886 de fizicianul german Eugen Goldstein (1850-1930). ◊ R. indusă (radiație stimulată) = proces de emitere a undelor electromagnetice de către atomi excitanți și alte sisteme cuantice sub acțiunea unei radiații exterioare (inductoare). Frecvența, faza, polarizarea și direcția radiației emise ș ia celei inductoare coincid. ◊ R. ionizantă = fluxuri de particule și de cuante electromagnetice care interacționând cu mediul duce la ionizarea atomilor și moleculelor lui. Ex.: razele Roentgen,razele gama, fluxurile de particule alfa, de electroni, pozitroni, protoni, neutroni. Poate avea efecte nocive asupra organismelor. ◊ R. optică = unde electromagnetice cu lungimea cuprinsă între 1nm și 1 mm. Pe lângă lumina percepută de ochiul uman, include de asemenea radiația IR și cea UW. ◊ Radiația solară = radiația electromagnetică și cea corpusculară a Soarelui. Radiația electromagnetică constă din unde în diapazonul de la raze gama, până la unde radio, cea corpusculară – protoni și electroni. ◊ R. terestră, radiația termică (infraroșie) a suprafeței terestre, având lungimea de undă cuprinsă între 3 și 80 mkm (micrometru.) ◊ R. termică, radiație electromagnetică emisă de o substanță aflată la o anumită temperatură pe seama energiei interne. Dacă se află în echilibru termodinamic cu substanța, se numește r.t de echilibru, iar distribuția energiei în spectrul ei determinată de legea de radiație Planck. Pentru r.t. este valabilă legea de radiație Kirchhoff. ◊ R. catodică, veche denumire (nu se mai folosește azi), pentru un flux de electroni într-o incintă vidată, emiși de catodul unui tub de descărcare. Razele catodice pot fi observate prin fluorescența sticlei pe care cad electronii într-un tub catodic. Descoperită de J. Plücker, în 1859. ◊ R. de fond, radiație ionizantă de mică intensitate prezentă la nivelul solului și în atmosferă, ca urmare a radiațiilor cosmice și a radioactivității naturale a rocilor și a solului. ◊ R. corpului negru, radiația termică a corpului absolut negru. Este o radiație de echilibru care nu depinde de natura materiei radiante și este caracterizată numai de temperatura sa. ◊ R. gamma, radiație electromagnetică cu lungimea de undă λ ≤ 1 Å, în care se manifestă proprietățile corpusculare ale luminii. Un fascicul de r. gamma este format din fotoni cu energie E = hω și impulsul p = hω/c, cu ω -pulsația. V. foton. R. cosmică v. cosmic. R. (sau raze) X vezi X. 2. R. adaptativă (BIOL.), evoluție prin care de la o specie de bază se ajunge la o serie de forme diferite, adaptate la diverse surse de hrană sau tipuri de habitate, ceea ce cu timpul duce la apariția unor specii distincte. Sin. evoluție divergentă.

FUZIÚNE (< fr., lat.) s. n. 1. Contopire a două sau a mai multe state sau a două sau mai multe partide într-unul singur, a două sau mai multe organizații într-una singură. 2. (EC.) Formă de comasare a unor societăți comerciale, industriale prin absorbirea de către o firmă a uneia sau a mai multe firme, aceasta preluând în totalitate profiturile sau pierderile și obligațiile contractuale; se mai realizează prin contopirea a două sau mai multe firme din punct de vedere economic, administrativ și juridic. Aceste f. duc la apariția unor noi persoane juridice și reprezintă una dintre cele mai răspândite forme de concentrare a capitalului. 3. (FIZ.) Topire. 4. Reacție nucleară de sinteză a unui nucleu greu, mai stabil, din două nuclee ușoare, însoțită de degajarea unei energii egală cu diferența dintre energia de legătură a nucleului rezultat și cea a nucleelor ușoare. A fost descoperită (1920-1925) prin bombardarea gheții grele (D₂O) cu un fascicul de deuteroni accelerați. Învingerea forțelor electrostatice de respingere dintre nuclee este posibilă numai pentru energii cinetice foarte mari, corespunzătoare unor temperaturi de ordinul zecilor și sutelor de milioane de grade, la care substanța se află în stare de plasmă. Energia imensă degajată în cursul f. se redistribuie între particulele plasmei, astfel încât reacția se autoîntreține. De aceea f. mai poartă și numele de reacție termonucleară. Reacțiile de f. în lanț constituie sursa energiei solare și altor stele. În cadrul cercetărilor moderne de fizică nucleară, realizarea reacțiilor termonucleare controlate va pune la dispoziția omului o sursă inepuizabilă de energie. V. și stelarator, tokamak.

FUZIUNE, fuziuni, s. f. 1. Contopire a două sau mai multe state sau a două sau mai multe partide într-unul singur ori a două sau mai multe organizații într-una singură. 2. Reorganizarea, prin contopire, într-o singură unitate omogenă a unor întreprinderi sau a unor instituții. 3. Contopire a două sau mai multe nuclee atomice ușoare într-unul mai greu. 4. Topire a unui corp la o temperatură mai înaltă decât temperatura mediului ambiant. ◊ Punct de fuziune = temperatură de topire. 5. Reacție nucleară de sinteză a unui nucleu greu, mai stabil, din două nuclee ușoare, însoțită de degajarea unei energii egală cu diferența dintre energia de legătură a nucleului rezultat și cea a nucleelor ușoare. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. fusion, lat. fusio, -onis.

nuclid sm [At: DN³ / Pl: ~izi / E: ger Nuklid] (Fiz) Nucleu atomic caracterizat prin numărul de protoni, de neutroni și prin energia de legătură a acestora.

PERSONALÍSM (< fr.) s.n 1. (FILOZ.; în sec. 19) Concepție potrivit căreia Dumnezeu este o persoană, în opoziție cu modul în care era conceput în panteism și idealismul absolut (F.E. Schleiermacher și alții). La începutul sec. 20, când mai mulți filozofi își revendică titlul de personalist ((termenul a fost creat, se pare, de Ch. Renouvier în 1903), doctrina este focalizată asupra persoanelor umane individuale care realități fundamentale și ireductibile; J. Maritain, E. Mounier și N.A. Berdeaev au susținut ideea unui p. creștin împotriva filozofiilor naturaliste și materialiste; E.S. Brightman, B. Webb, înclinați către idealism, respingeau tendința idealismului hegelian către monism și panteism; care nega realitatea ultimă a persoanelor individuale; prin G.H. Howison și B.P. Brown, p. a devenit o adevărată școală la Univ. din Boston; Fr. P. Ramsey și Br. de Finetti au dezvoltat, în cadrul teoriei probabilităților, o teorie personalistă bazată pe noțiunile comportamentale de preferință și așteptare. În România, C. Rădulescu-Motru a propus un p. energetic, în care personalitatea umană cea mai complexă unitate de viață, este pusă în legătură cu celelalte energii din natură. 2. Atitudinea aceluia care ia în considerație în primul rând interesele și punctele de vedere personale; subiectivism.

NUCLEAR, -Ă, nucleari, -e, adj. 1. Care aparține nucleului atomic, privitor la nucleul atomic. ◊ Fizică nucleară = ramură a fizicii care se ocupă cu studiul nucleului atomic și al fenomenelor în care nucleul are rolul principal. Chimie nucleară = ramură a chimiei care se ocupă cu studiul nucleului atomic. Reacție nucleară = fenomen de interacțiune între două sau mai multe nuclee atomice (ori constituenți ai lor), în urma căruia se modifică natura, structura, numărul etc. particulelor participante și se dezvoltă o mare cantitate de energie. Energie nucleară = energie care determină legătura puternică dintre protonii și neutronii unui nucleu atomic și care, în anumite împrejurări, poate fi eliberată și utilizată; energie atomică. 2. Care se bazează pe energia atomică, pe degajarea de energie atomică sau pe arme atomice. [Pr.: -cle-ar] – Din fr. nucléaire.

stabilizator, ~oare [At: ENC. TEHN. I, 175 / Pl: ~i, ~oare / E: fr stabilisateur] 1 a Care dă stabilitate (1) Cf stabiliza (1). 2 a Care face stabil (1). 3 sn (Aer) Parte fixă a ampenajului orizontal care împiedică înclinarea (excesivă) a avionului în timpul zborului. 4 sn (Nav) Dispozitiv bazat pe principiul giroscopului, care reduce oscilațiile navei. 5 sn Aparat pentru menținerea constantă a tensiunii surselor de alimentare cu energie electrică. 6 sn Legătură elastică între capetele osiei unui autovehicul, care împiedică înclinările mari ale acestuia. 7 sm Substanță care se adaugă unei soluții coloidale sau unei suspensii pentru a-i mări stabilitatea Si: (rar) stabilizant.

cosmolog s. m. Specialist în cosmologie ◊ „Dar viziunea omului asupra Universului s-a schimbat radical. Cosmologii și astronomii au stabilit o legătură între globul de energie și gaz existent la crearea sistemului solar și realitatea de astăzi de pe Pământ.” Sc. 10 IV 74 p. 5 (din fr. cosmologue; DEX, DN3)

ORBITÁL, -Ă (< fr.) adj., s. m. 1. Adj. Care aparține orbitei unui corp ceresc, privitor la această orbită. ♦ (Despre un mobil) Care parcurge o orbită. 2. Adj. (ANAT.) Care aparține orbitei (2) sau se află în cavitatea acesteia. 3. S. n. (FIZ., CHIM.) O. atomic = fiecare dintre soluțiile cu semnificație fizică ale ecuației lui Schrödinger pentru anumite valori ale energiei globale (E) și ale numărului cuantic principal (n). Înlocuiește noțiunea de „orbită” și definește zona din jurul unui nucleu atomic, în care probabilitatea existenței unui electron, caracterizat prin valori diferite ale numerelor cuantice, este maximă. Un o.a. poate fi ocupat de unul sau maximum doi electroni, care se deosebesc între ei prin valoarea numărului de spin (s). Corespunzător numerelor cuantice, orbitalii au energii și geometrii specifice. ◊ Orbitali moleculari = orbitali rezultați prin întrepătrunderea a doi sau mai multor o. atomici proveniți de la doi atomi suficient de apropiați în spațiu. Un o.m. este comun ambilor atomi care se unesc pentru a forma o legătură covalentă și nu poate fi ocupat decât de maxim doi electroni. Prin contopirea a doi o. atomici se obțin doi o.m.: un o. de legătură (liant), caracterizat prin energie mai joasă decât a o. atomici, din care provine și care stabilizează molecula (norul electronic are densitatea maximă în spațiul dintre cele două nuclee), și un o. de antilegătură (antiliant), caracterizat prin energie mai înaltă decât a o. atomici, din care provine și care nu participă la legarea atomilor, ci la respingerea lor (norul electronic are în spațiul dintre nucleele atomice densitatea minimă).

RACORD ~uri n. 1) Element de legătură între două părți ale unui sistem tehnic. 2) Tub care face legătura între două conducte, prin care circulă un fluid. 3) Porțiune dintr-un circuit electric care face legătura între un receptor de energie electrică și rețeaua de distribuție. 4) Cadru care face legătura între două secvențe de film. 5) Îmbinare care face legătura între două benzi magnetice de sunet. /<fr. raccord

VÂRF, vârfuri, s. n. 1. Partea cea mai de sus (ascuțită) a unor obiecte înalte (case, copaci etc.) sau a anumitor forme de relief (deal, munte). ◊ Expr. Asta pune (sau, rar, face) vârf (la toate) = asta întrece orice închipuire sau așteptare, este din cale-afară. (Plin) cu vârf sau încărcat cu vârf = plin de tot, până sus. ♦ Fig. (La pl.) Persoanele care se află în fruntea unei organizații politice, sociale sau administrative, a unui grup social etc. ♦ (Rar) Partea de deasupra, suprafața unei ape. Vârful Oltului. 2. Capăt, extremitate (ascuțită) a unui lucru. Vârful coloanei. ♦ Spec. Extremitate a unei părți a trupului omului sau animalelor. ◊ Loc. adv. Din vârful buzelor = de mântuială, superficial; batjocoritor, sfidător, ironic. (În legătură cu verbe de mișcare) În vârful (sau pe vârfurile) degetelor (sau picioarelor) = tiptil, încet, cu grijă, fără zgomot, ca să nu simtă nimeni. ◊ Expr. A i se sui (cuiva) părul în vârful capului = a i se ridica (cuiva) părul de pe cap (de frică, de spaimă) A i se sui (cuiva) tot sângele în vârful capului, se spune când cineva se aprinde la față din cauza furiei, a rușinii etc. A vorbi în (sau din) vârful limbii (sau buzelor) = a vorbi peltic; p. ext. a vorbi afectat. 3. Punctul de intersecție a laturilor unui unghi sau ale unui triunghi, a muchiilor unei piramide etc. 4. Fig. Moment de intensitate maximă a unei activități. ◊ Ore de vârf = a) (în legătură cu mijloace de transport, magazine sau alte unități de servire a populației) ore de afluență maximă, de mare aglomerație și de solicitare intensă; b) (în legătură cu sursele de apă, de energie electrică, de gaze) ore în care consumul este foarte intens. Vârf de consum = cantitate maximă de energie electrică necesară abonaților unei rețele electrice la anumite ore de zi sau în anumite perioade ale anului. – Din sl. vrŭhŭ.

VÂRF, vârfuri, s. n. 1. Partea cea mai de sus (ascuțită) a unor obiecte înalte (case, copaci etc.) sau a anumitor forme de relief (deal, munte). ◊ Expr. Asta pune (sau, rar, face) vârf (la toate) = asta întrece orice închipuire sau așteptare, este din cale- afară. (Plin) cu vârf sau încărcat cu vârf = plin de tot, până sus. ♦ Fig. (La pl.) Persoanele care se află în fruntea unei organizații, a unor grupuri sau clase sociale etc. ♦ (Rar) Partea de deasupra, suprafața unei ape. Vârful Oltului. 2. Capăt, extremitate (ascuțită) a unui lucru. Vârful coloanei. ♦ Spec. Extremitate a unei părți a trupului omului sau animalelor. ◊ Loc. adv. Din vârful buzelor = de mântuială, superficial; batjocoritor, sfidător, ironic. (În legătură cu verbe de mișcare) În vârful (sau pe vârfurile) degetelor (sau picioarelor) = tiptil, încet, cu grijă, fără zgomot, ca să nu simtă nimeni. ◊ Expr. A i se sui (cuiva) părul în vârful capului = a i se ridica (cuiva) părul pe cap (de frică, de spaimă). A i se sui (cuiva) tot sângele în vârful capului, se spune când cineva se aprinde la față din cauza furiei, a rușinii etc. A vorbi în (sau din) vârful limbii (sau buzelor) = a vorbi peltic; p. ext. a vorbi afectat. 3. Punctul de intersecție a laturilor unui unghi sau ale unui triunghi, a muchiilor unei piramide etc. 4. Fig. Moment de intensitate maximă a unei activități. ◊ Ore de vârf = a) (în legătură cu mijloace de transport, magazine sau alte unități de servire a populației) ore de afluență maximă, de mare aglomerație și de solicitare intensă; b) (în legătură cu sursele de apă, de energie electrică, de gaze) ore în care consumul este foarte intens. Vârf de consum = cantitate maximă de energie electrică necesară abonaților unei rețele electrice la anumite ore din zi sau în anumite perioade ale anului. – Din sl. vrŭhŭ.

ACUPLAJ, acuplaje, s. n. Organ de mașină servind la stabilirea unei legături elastice sau la înmagazinarea unei energii mecanice.

vârf sn [At: (a. 1526) DERS / V: (îrg) ~rh (Pl și: vârși), ~rv, (reg) fârf, vâr, vârșe s, (îvr) vârn, verh / Pl: ~uri / E: vsl връхъ] 1 Zonă îngustă (și ascuțită), situată în partea superioară a unei forme de relief pozitive (munte, deal, măgură etc) Vz coamă, creastă, creștet, culme, pisc², (rar) obârșie, (reg) piscui, piscan, spic, tigvă, titilă, țiclău. 2 (Îvr; îs) ~ul cerului Înaltul cerului Si: zenit. 3 (Îlav) Cu ~ Foarte mult. 4 (Îal) Mai mult decât este necesar. 5 (Îvr; d. stil; îal) Bombastic (1). 6 (Îlav) Cu ~ și îndesat(e) Din belșug. 7 (Îal) Cu prisosință. 8 (Îlav) Până în ~ Până sus. 9 (Îal) Foarte tare. 10 (Înv; îlv) A pune ~ A termina. 11 (Îe) A pune sau (a face) ~ (sau ~ul) (la ceva) A întrece orice limită. 12 (Îae) A depăși orice așteptare. 13 (Înv; îlav) Din talpă (sau de la bază) până în (sau la) ~ În întregime. 14 Extremitate superioară a unui obiect (înalt) (așezat în poziție verticală sau oblică). 15 (Înv) Limită de sus a unui teren, a unei proprietăți etc. (în pantă). 16 (Reg) Ridicătură de teren izolată. 17 (Pex) Partea cea mai ridicată față de suprafața înconjurătoare. 18 (Îe) A fi cu ~ sau a avea ~ A avea o prelungire (conică). 19 Partea superioară a unei plante sau extremitate a unei ramificații (unde se află mugurele vegetativ și unde se dezvoltă inflorescența) Si: (îrg) vârfare (3), (reg) vârfete (1). 20 (Reg; prc) Inflorescență. 21 (Îs) ~ vegetativ Extremitate a unei tulpini sau a ramificațiilor tulpinii unei plante, formată din țesut tânăr din care se dezvoltă treptat tulpina și ramurile (precum și alte organe ale plantei). 22 (Îvr) Dimensiune apreciată pe direcție verticală Si: înălțime. 23 (Îoc poală) Partea de îmbinare a căpriorilor din lungul marginii superioare a versanților unui acoperiș Si: coamă (23), creastă (35). 24 Partea de sus, de formă conică sau de coamă (ascuțită), a stogului, a clăii sau a șirei, construită pentru a asigura protecția împotriva precipitațiilor. 25 (Spc) Strat protector (din snopi de grâu, fân etc.) așezat deasupra unei grămezi de păioase Si: (reg) măgar. 26 (Reg) Suprafață a unei ape. 27 (Pop; îs) ~ul laptelui Smântână. 28 (Fig) Intensitate maximă de manifestare sau de evoluție a unui fenomen, a unei acțiuni etc. Si: apogeu (3), culme (8). 29 Treaptă supremă într-o ierarhie (socială, profesională etc.). 30 (Îla) De ~ Care reprezintă gradul cel mai înalt (din punct de vedere al valorii, al importanței). 31 (În legătură cu termeni care denumesc unități de timp; îal) Care reprezintă momentul sau intervalul manifestării depline a unei realități, al intensității maxime cu care se desfășoară o acțiune etc. 32 (În legătură cu termeni care denumesc specialiști într-o profesie, artiști etc.; îal) De prim rang. 33 (Îvr; îe) A lua ~ A-și asuma puteri nelimitate. 34 Moment de intensitate maximă a unei activități. 35 (În legătură cu activitatea unor servicii publice; îs) Ore de ~ Ore de afluență maximă, de mare aglomerație și de solicitare intensă. 36 (În legătură cu sursele de apă, de energie electrică, de gaze; îas) Ore în care consumul este foarte intens. 37 (Îs) ~ de consum Cantitate maximă de energie electrică necesară abonaților unei rețele electrice la anumite ore din zi sau în anumite perioade ale anului. 38 (Med; îs) ~ endemic Moment de maximă extindere în evoluția unei epidemii. 39 (Fig) Persoană care are o poziție superioară într-o organizație socială, politică, profesională etc. Si: șef, (îvp) căpetenie¹ (1). 40 (Fig) Persoană reprezentativă pentru un domeniu de activitate sau pentru un grup social. 41 (D. întruniri, convorbiri etc.; îla) La ~ Care presupune participarea șefilor de state. 42 (Îal) La cel mai înalt nivel în stat. 43 (Fig) Personalitate de excepție în domeniul cultural, artistic sau științific. 44 (Fig) Creație sau realizare de mare valoare în domeniul cultural, artistic sau științific. 45 Extremitate a unui obiect, de obicei subțiată sau ascuțită (și opusă părții cu care este fixat de ceva sau de care este apucat sau manevrat). 46 Parte cu care se termină un obiect în sensul lungimii lui Si: capăt (2), extremitate (2). 47 (Îe) A pune ~ în ~ A pune cap la cap. 48 Extremitate alungită în unghi foarte ascuțit cu ajutorul căreia un obiect poate fi folosit la înțepat, la găurit sau la alte operații speciale. 49 (Îlav) (Nici) cât un ~ (sau, rar, ~ul) de ac sau nici cât ~ul acului Foarte puțin. 50 (Îal) Aproape deloc. 51 (Îvr) Început. 52 (Reg) Gurgui la opincă. 53 (Reg) Pisc la luntre. 54 (Reg) Capătul ascuțit și curbat în sus cu care se sfârșește în partea din față fiecare dintre tălpile de la sanie. 55 (Reg) Prâsnel la fus¹ (1). 56 (Olt) Partea de sus, opusă prâsnelului, la fus¹ (1). 57 (Reg) Parte conică tăioasă (cu un canal în formă de spirală) cu ajutorul căreia se fixează și înaintează, prin rotire, sfredelul sau alte instrumente de găurit. 58 Partea mai subțire și ascuțită (destinată să taie, să pătrundă, să antreneze alt obiect etc.) a unui instrument sau a unei unelte. 59 Șfichi² la bici. 60 Partea din față cu care înaintează o mulțime în deplasare. 61 (Spt; îs) ~ de atac Jucător de fotbal care se află în centrul liniei de înaintare, fiind cel mai avansat dintre coechipieri când jocul se desfășoară în terenul echipei adverse. 62 (Fig; îs) ~ de lance Elementul cel mai avansat și mai eficient într-un domeniu. 63 Extremitate a unei părți a corpului sau a unui organ (exterior) al omului sau al animalelor. 64 (Îs) ~ul capului (sau, îvr, părului, de păr) Partea superioară a capului Si: creștet (2). 65 (Reg; îs) ~ul pieptului Furca (13) pieptului. 66 (Reg; îs) ~ul spetei (sau spetelor) Greabăn (1). 67 (Îlav) Până în ~ul capului Peste tot (corpul). 68 (Îal) Peste măsură. 69 (Îe) A i se sui (cuiva) tot sângele în ~ul capului A se aprinde la față din cauza furiei, a rușinii etc. 70 (Îe) A i se sui (sau a i se face) (cuiva) părul măciucă în ~ul capului A fi cuprins de o spaimă puternică (exteriorizată prin ridicarea părului). 71 (Îlav) Pe ~uri Folosind numai extremitatea degetelor de la picioare (pentru a nu face zgomot sau pentru a înălța corpul). 72 (Îlav) În (sau pe) ~ul (ori ~urile) degetelor (sau picioarelor) Fără zgomot. 73 (Îal) Cu grijă. 74 (Îal) Pe furiș. 75 (Îlav) Din (sau, rar, în) ~ul buzelor (sau limbii) În mod formal. 76 (Îal) Cu afectare. 77 (Îal) Fără convingere. 78 (Îal) Ironic. 79 (Îal) Sfidător. 80 (Îlav) Nici la ~ul degetului Absolut deloc. 81 (Îlav) Până în ~ul degetelor (sau unghiilor) În totalitate. 82 (Îe) A vorbi din (sau în) ~ul limbii (sau buzelor) A rosti sunetele defectuos, peltic. 83 (Îlav) Până în ~ul urechilor Foarte tare. 84 (Îal) De tot. 85 Porțiune dintr-un obiect sau dintr-o figură formată din extremitățile reunite ale laturilor Vz colț, unghi. 86 (Îs) ~ul cuțitului Motiv decorativ al țesăturilor populare românești, caracterizat printr-o succesiune (regulată) de linii frânte. 87 (Gmt) Punct de intersecție a laturilor unui unghi sau ale unui poligon, a muchiilor unei piramide etc.

vîrf s.n. I (predomină ideea de parte înaltă, de deasupra sau de nivel superior) 1 (geomorf.) Partea cea mai de sus a unei culmi, a unor munți sau dealuri. 2 Partea cea mai de sus (ascuțită) a unui obiect înalt (casă, copac etc.). Piramidele-nvechite Urcă-n cer vîrful lor mare (EMIN.). Loc.adv. Cu vîrf = foarte mult, peste măsură. Cu vîrf și îndesat = din belșug, din abundență, cu prisosință. N-a izbutit să dobîndească nici o avansare, deși ar fi meritat cu vîrf și îndesat (REBR.). ◊ Expr. A pune (sau a face) vîrf (la ceva) = a întrece orice măsură, închipuire sau așteptare; a fi din cale-afară de... Prin multe trecuse el de cînd era om bogat; asta însă punea vîrf la toate (SLAV.). (Plin) cu vîrf sau încărcat cu vîrf = plin de tot, pînă sus. ♦ Partea cea mai ridicată față de suprafața înconjurătoare. Ședea pe vîrful grămezii de nisip. 3 Fig. Persoană, grupare, colectiv etc. care se află în fruntea unei organizații, a unui grup social etc. El, vîrful mîndru al celor ce apasă – Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut (EMIN.). ◊ Loc.adv. La vîrf = (calc după fr. „au sommet”; despre întruniri, convorbiri etc.) care presupune participarea șefilor de state, de guverne; la cel mai înalt nivel în stat. 4 Fig. Grad, intensitate maximă de manifestare sau de evoluție a unui fenomen, a unei acțiuni etc. ◊ Ore de vîrf = a) (în legătură cu mijloace de transport, magazine sau alte unități de servire a populației) ore de afluență maximă, de mare aglomerație și de solicitare intensă; b) (în legătură cu sursele de apă, de energie electrică, de gaze) ore în care consumul este foarte intens. Vîrf de consum = cantitate maximă de energie electrică necesară abonaților unei rețele electrice la anumite ore de zi sau în anumite perioade ale anului. ♦ Treaptă supremă într-o ierarhie (socială, profesională etc.); apogeu, culme. În așa vîrf ajunsese această boală a sa, Încît în toată minuta sfirșitul îi aștepta (PANN). II (predomină ideea de extremitate ascuțită) 1 Parte extremă a unui obiect, de obicei subțiată sau ascuțită (și opusă părții cu care este fixat de ceva sau de care este apucat ori manevrat); parte cu care se termină un obiect în sensul lungimii lui; capăt, extremitate. Băgă de seamă că o broască țestoasă se ține după vîrful nuielei lui (ISP.). ◊ Expr. Nici cît un vîrf de ac v. ac. 2 Extremitate a unei părți a trupului omului sau al animalelor. Sărută pe Viorica înălțîndu-se în vîrful picioarelor (PHIL.). ◊ Loc.adv. Din vîrful buzelor = a) cu superioritate, ironic, batjocoritor; b) fără convingere. E un prieten al nostru,... lămuri din vîrful buzelor Mina (SADOV.). În vîrful (sau pe vîrfurile) degetelor = (în legătură cu vb. de mișcare) tiptil, încet, cu grijă, fără zgomot, ca să nu simtă nimeni. Stinse lampa, pe vîrful degetelor trecu prin tindă (EMIN.). În vîrful (sau pe vîrfurile) picioarelor v. picior. ◊ Expr. A i se sui (cuiva) tot sîngele în vîrful capului, se spune cînd cineva se aprinde la față din cauza furiei, a rușinii etc. A vorbi în (sau din) vîrful limbii (sau buzelor) = a vorbi peltic; ext. a vorbi afectat. A umbla (sau a păși, a merge) în vîrful degetelor v. deget. A grăi în vîrful limbii v. limbă. A i se ridica (sau a i se sui) (tot) părul (în vîrful capului) v. păr. 3 (geom.) Punct de intersecție a două laturi ale unui unghi. • pl. -uri. /<sl. veche връхъ врьхъ; cf. și fr. sommet.

CENTRALĂ s.f. 1. Organizație, instituție de coordonare a unei activități dintr-un anumit domeniu. 2. Ansamblu de clădiri cu instalațiile lor tehnice, unde se produc anumite forme de energie. 3. Stațiune prin care se pun în legătură posturile unei rețele de telecomunicații. [Cf. fr. centrale].

CENTRALĂ, centrale, s. f. 1. Instituție care are ca scop coordonarea activității și buna desfășurare a muncii într-o anumită ramură de producție. 2. Ansamblu de instalații tehnice, servind la producerea unor anumite forme de energie. 3. Stațiune unde se efectuează punerea în legătură a posturilor unei rețele de electrocomunicații. – Fr. centrale.

INIMĂ, inimi, s. f. I. 1. Organ intern musculos, așezat în partea stîngă a pieptului și care constituie centrul motor al circulației sîngelui la om și la animalele superioare. Prin blănița de sobol însă, vatamanul simțea tremurînd inima, ornicul vieții. SADOVEANU, O. VII 33. De cum îl ochi, începu să-i tîcîie inima. ISPIRESCU, L. 24. Inima-i zvîcnește tare. EMINESCU, O. I 84. ◊ Fig. În creșterea țării, în rîvna măreață, Partidul e inima ceea de viață, Crescîndu-și în oameni voinica vîlvoare. DEȘLIU, N. 46. Cît a apărut Viața Romînească la Iași, G. Ibrăileanu a fost inima ei în înțeles anatomic. SADOVEANU, E. 177. ◊ Expr. A da inima din cineva, se spune despre cel care face un efort foarte mare. Am muncit de-a dat inima din noi. CREANGĂ, P. 160. A (i se) rupe (cuiva) băierile inimii, a-și dezlega băierile inimii, a ofta (sau a striga, a rîde etc.) din băierile inimii v. baieră. ♦ (Prin extensiune, metaforic) Piept. El strînse... pe Maria la inima lui. EMINESCU, N. 70. 2. (Popular) Stomac; p. ext. burtă, pîntece. Rîseră pînă se ținură cu mîinile de inimă. ISPIRESCU, L. 248. Mă roade la inimă, de foame ce-mi e. CREANGĂ, P. 259. N-am pus nimică la inimă de două zile. ALECSANDRI, T. 1577. ◊ Expr. Pe inima goală = pe nemîncate, cu stomacul gol. Că doar nu-ți pleca de aici pe inima goală. HOGAȘ, DR. II 20. A i se pune (cuiva) soarele drept inimă v. soare. 3.. (La cărțile de joc) Cupă. II. 1. (Considerat ca sediu al sentimentelor) a) (În legătură cu bucurii, plăceri) Se înveseliră cu inima cînd le veni veste. BĂLCESCU, O. II 184. Inimă supărăcioasă, Mor și nu te văz voioasă, Fă-ți, inimă, voie bună! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. ◊ Loc. adv. După voia inimii = după voie, după plac, nestingherit. Cu (sau din) toată inima sau cu dragă inimă = cu tot sufletul, bucuros, cu mare plăcere. Mă supun cu toată inima la slujba măriei-voastre, stăpînă. CREANGĂ, P. 93. ◊ Expr. A-i crește (cuiva) inima (în piept) sau a crește inima din cineva v. crește. A rîde inima în cineva sau a-i rîde cuiva inima = a fi bucuros, mulțumit, a se simți foarte bine. Așa făcu; și-i rîdea inima babei de bucurie. CREANGĂ, P. 4. Te strînge-n brațe la sine, De rîde inima-n tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 13. A unge (pe cineva) la inimă = a produce (cuiva) o satisfacție, o plăcere, a încînta. Viersul ei plăcut, de pare că te ungea la inimă. ISPIRESCU, L. 37. Cît îi cere (cuiva) inima = atît cît vrea, cît poftește. Mîncară și se veseliră cît le ceru inima. ISPIRESCU, L. 39. A-i merge (cuiva ceva) la inimă = a-i plăcea (ceva) foarte mult. A-și călca pe inimă = a face ceva împotriva voinței sau dorinței sale. b) (În legătură cu suferințe, dureri, necazuri) Și îl durea la inimă cînd îl luau în rîs. ISPIRESCU, L. 36. Eu știu ce vra să zică durerea de inimă, bat-o pîrdalnica s-o bată! CREANGĂ, P. 172. Inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. Dascălul Chiosea nu era om rău, dar se necăjea pentru că-l durea inima cînd vedea că nu se silesc copiii la învățătură. GHICA, S. A. 71. Năframa-i arde cu pară, Ca și inima amară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A arde (sau a seca, a frige) pe cineva la inimă = a provoca cuiva o durere vie, o supărare mare. M-o fript la inimă, nu altă. ȘEZ. II 74. Să nu-ți sece inima, Cum ai secat tu pe-a mea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 242. A i se rupe (sau a-i rupe cuiva) inima = a-i fi milă de cineva (sau a provoca mila cuiva). Numai despre feții de împărat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine. CREANGĂ, P. 78. A i se topi (cuiva) inima, se spune cînd cineva este în prada unor sentimente chinuitoare. Fața mi s-a veștejit, Inima mi s-a topit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. A se sfîrși la inimă = (cu sens hiperbolic) a se îmbolnăvi, a muri de durere. Cînd o zi nu te zăresc, La inimă mă sfîrșesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 97. A avea (ceva) pe inimă = a fi chinuit de un gînd (pe care nu vrei să-l spui), a suferi (în ascuns). A-și răcori inima = a spune ce ai pe suflet, a vorbi deschis (pentru a te ușura de o suferință, de o amărăciune). A pune (ceva) la inimă = a se supăra (pentru ceva) mai mult decît ar trebui. A-i strica (cuiva) inima = a-i strica (cuiva) buna dispoziție, a întrista, a mîhni (pe cineva). Nevoind a le strica inima, nu le spune nici da, nici ba. CREANGĂ, P. 249. A rămîne cu inima friptă = a rămîne mîhnit, dezolat. Parcă mi-a trecut (sau mi-a dat cu) un fier ars prin inimă, exprimă spaima și durerea celui lovit pe neașteptate de o veste rea. Inimă albastră = a) inimă tristă, îndurerată; tristețe, melancolie. Se întorceau cîntînd de inimă albastră. SADOVEANU, E. 117; b) furie, mînie, necaz, v. albastru. Inimă rea = mîhnire, întristare, amărăciune. A zăcut două săptămîni și a murit de inimă rea. GALAN, Z. R. 61. Văzînd că se prăpădește de atîta inimă rea, i s-a făcut bătrînei milă și s-a gîndit cum i-ar mai risipi gîndurile negre. CARAGIALE, O. II 329. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. A-și face (sau a-i face cuiva) inimă rea = a se mîhni (sau a mîhni pe cineva). Nu-ți face și d-ta atîta inimă rea, că odată avem să mergem cu toții acolo. CREANGĂ, P. 31. c) (În legătură cu sentimente de iubire) Inima-mi zboară la raiul vieții mele. ALECSANDRI, P. A. 111. Spancioc este încă tînăr, în inima lui este iubire de moșie. NEGRUZZI, S. I 141. Mult, bade, te-am așteptat Aseară pe înnoptat; Tot cu foc și cu lumină Și cu dor de la inimă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 144. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) tronc (mai rar cu tronc) ia inimă v. tronc. A avea (pe cineva) în (sau la) inimă = a avea afecțiune pentru cineva, a iubi pe cineva. Uite-aici, în inimă, vă am pe toți! Așa sînt eu!... Și începu să-i sărute pe rînd. DUMITRIU, P. F. 67. A-i rămîne (cuiva) inima la... = a rămîne cu gîndul la cineva sau la ceva care i-a plăcut. Și ochii i-au rămas Și inima la el. COȘBUC, P. I 281. A avea tragere de inimă (pentru... ) sau a-l trage (pe cineva) inima să... (sau a...) = a se simți îndemnat, a avea atracție, zel pentru a face ceva. De altfel, tragere de inimă pentru învățătură n-avusesem eu niciodată. VLAHUȚĂ, la TDRG. Nu-l trăgea inima a pleca. ISPIRESCU, L. 33. Toată ziua muncea bietul băiat ca un rob, iar noaptea învăța, căci avea tragere de inimă. BOLINTINEANU, O. 402. d) (În legătură cu bunătatea sau cu răutatea, în expr.) Inimă dreaptă = om drept. O inimă dreaptă s-a stîns cu tine. SADOVEANU, O. VI 51. Îmi place dorința dumitale, mai ales că o văd pornită dintr-o inimă dreaptă care nu sufere să rămîie răutatea nepedepsită. CARAGIALE, P. 129. A avea inimă bună (sau de aur) sau a fi bun la inimă (sau cu inima bună) = a fi bun, milos. Și avea o inimă bună, cum nu prea se găsește. SADOVEANU, O. VI 32. Nevasta acestui serac era muncitoare și bună la inimă. CREANGĂ, P. 37. Era în Iași un tînăr... frumos și bun la inimă. NEGRUZZI, S. I 81. A avea inima deschisă = a fi sincer. A spune de la (sau din) inimă = a spune cu toată sinceritatea, drept, fără reticențe. Spune-mi, bade, din inimă, Bagă-mi maică-ta vreo vină? – Eu îți spui de la inimă Că nu-ți bagă nici o vină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271. A avea inima largă = a fi mărinimos, darnic. A se muia la inimă = a deveni bun, milos; a se îndupleca. La inimă m-am muiat Și nu l-am mai înecat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 393. A nu lăsa pe cineva inima să (nu)..., se spune cînd cineva nu-și poate opri pornirile bune, acțiunile generoase. Pe mine însă inima nu mă lasă a crede la atîta necredință. NEGRUZZI, S. I 49. (La forma afirmativă, numai în interogații) Cum te-a lăsat inima să pleci? BARANGA, I. 171. (A fi om) de inimă = (a fi om) bun, săritor. Îl roagă... ca prieten și băiat de inimă. CARAGIALE, O. III 13. A fi fără inimă sau a fi rău (sau cîinos, negru) la inimă = a fi rău, răutăcios, înrăit. Fata babei era slută, leneșă... și rea la inimă. CREANGĂ, P. 283. (A avea) inimă haină (sau sălbatică) = (a fi) crud, dușmănos, rău. Impăratul-Roș, avînd inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sînge omenesc. CREANGĂ, P. 232. A izbutit a domoli o inimă sălbatică. NEGRUZZI, S. I 47. (A avea) inimă de piatră (sau împietrită) = (a fi) nesimțitor, nepăsător și rău. Cucuzel... scotea lacrimi din orice inimă împietrită. CREANGĂ, A. 12. Bade, inimă de piatră, Ce nu vii la noi vreodată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 143. A i se împietri cuiva inima = a deveni insensibil. După suferiri multe, inima se-mpietrește. ALEXANDRESCU, M. 6. e) (În legătură cu instincte sau presimțiri) Parcă îi zicea inima ceva. ISPIRESCU, L. 34. Pesemne inima le spunea că spînul nu le este văr. CREANGĂ, P. 210. f) (În legătură cu curajul, cu îndrăzneala sau cu energia, cu puterea de voință sau de acțiune) Și nu-i era, zău, nimănui în piept inima rece. ALECSANDRI, P. A. 204. ◊ Cu inimă = a) (loc. adv.) energic, cu viață. Cîntă mai cu inimă! Lucrează mai cu inimă!; b) (loc. adj. și adv.) inimos, curajos. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. ◊ Expr. A (sau a-și) pierde inima = a-și pierde curajul, speranța. Cu inima ușoară = fără griji, bine dispus; cu conștiința împăcată. Iar el, cu inima ușoară și mintea cuprinsă de un fel de beție, umbla repede. DUMITRIU, P. F. 58. Mihai, fără a pierde inima... își culege puterile din nou. BĂLCESCU, O. II 90. A-și lua inima în dinți = a se îmbărbăta, a-și face curaj. Își luă inima-n dinți și bătu la geam. BUJOR, S. 56. Fata babei atunci și-a luat inima-n dinți și a zis... CREANGĂ, P. 291. A-și ține inima cu dinții v. dinte. A-i veni (cuiva) inima la loc, se spune cînd cineva prinde curaj după un moment de emoție sau de spaimă. A mai prinde (la) inimă = a căpăta putere, curaj. După ce mai prinse nițică inimă, strînse frîul. ISPIRESCU, L. 18. Harap-Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă. CREANGĂ, P. 212. 2. (Considerat ca centru și simbol ai vieții sufletești în general) V. suflet, conștiință, minte, cap, gînd. Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spînului. CREANGĂ, P. 209. ◊ Loc. adv. Din inimă sau din toată inima sau din adîncul inimii = din tot sufletul, din toată puterea. ◊ Expr. (A fi) cu inima împăcată = (a fi) cu conștiința împăcată, liniștită. III. Fig. 1. Caracter, fire. Frumusețea chipului depinde de vreme și chiar de oameni, frumusețea minții și a inimii depinde de tine și durează pînă la moarte. V. ROM. septembrie 1953, 48. Nenea Dumitrache semăna bunicului la chip și la inimă. STANCU, D. 7. 2. Ființă, om. O faptă, o operă în sprijinul păcii... este azi dorința cea mai scumpă a inimilor tinere de pretutindeni. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 357, 1/1. Vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Cum poate-n lume-a fi Pedeapsă pentru inimi ce vreau a se jertfi? ALECSANDRI, T. II 183. IV. Fig. (Urmat de determinări în genitiv) 1. Mijloc, centru, interior. Oamenii se adunaseră în inima satului și stăteau nehotărîți, plini de așteptare și neliniște. DUMITRIU, N. 27. Suie carele spre inima cîmpului. STANCU, D. 187. Acum intram în inima codrului. GALACTION, O. I 209. ◊ Inima carului (sau a căruței) = partea din mijloc a carului (sau a căruței), care leagă osia dinainte cu cea dinapoi. Din inima căruței atîrnau păcornița cu feleștiocul și posteuca. CREANGĂ, P. 106. Inima carului leagă osia dinainte cu osia dinapoi. I. IONESCU, M. 711. ◊ Expr. A rupe inima tîrgului = a) a alege, a cumpăra ce este mai bun; b) a da gata, a face praf pe cineva. 2. Partea din interior a unei plante, a unei legume; miez. Inima copacului. Inima salatei. Inima pepenelui verde. V. Piesă mecanică sau organ de mașină asemănător ca formă cu inima (I 1). – Pl. și: (învechit) inime (EMINESCU, O. I 87). – Variantă: (învechit) inemă (EMINESCU, O. I 115) s. f.

LEGE ~i f. 1) Categorie constituind o expresie a interdependenței, interacțiunii și legăturii dintre fenomenele realității. ~ile naturii. ~ea conservării energiei. 2) Act normativ adoptat de organul legislativ și apărat de puterea de stat. ◊ După ~ în mod legal; legitim. În baza ~ii conform prevederilor legii. 3) Regulă obligatorie; obligație. 4) înv. Credință într-o divinitate; religie; confesiune; cult. ◊ Pe (sau pre) ~ea mea pe cuvântul meu. 4) Tradiție, obicei consacrat. ◊ Cum e ~ea așa cum se obișnuiește; așa cum e obiceiul. [G.-D. legii] /<lat. lex, ~gis

SENZAȚIE, senzații, s. f. 1. Fapt de conștiință produs de acțiunea unui excitant asupra organelor de simț. Senzația nu este într-adevăr decît legătura directă dintre conștiință și lumea exterioară, transformarea energiei excitației exterioare în fapte de conștiință. LENIN, O. XIV 40. Numai cu ajutorul senzațiilor omul poate sa cunoască lumea exterioară. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 9, 109. Unele insecte au senzații chiar după ce sînt decapitate. BART, S. M. 78. ◊ (Cu o determinare arătînd natura sau calitatea) Senzație vizuală. Senzație auditivă. ▭ Se simți fulgerat de o senzație tare, zguduitoare. VORNIC, P. 77. Bozan simți o plesnitură în cap și durerea părea alta decît aceea pe care a simțit-o în clipa prăbușirii cu podul rulant. L-a inundat ceva cald, într-o senzație de moleșeală plăcută. SAHIA, N. 37. Senzația căderii în vid e așa de vie, încît simți cum se taie respirația. BART, S. M. 41. Auzi vîjîind pe sub vagon o apă repede și puternică ce parcă numai cu acest vuiet al ei îți dă o senzație de răcoare. VLAHUȚĂ, O. AL. II 32. ◊ Expr. A avea senzația că... = a simți, a i se părea, a avea impresia că... Avea senzația că vîrful urechilor a devenit sfărmicios ca porțelanul. C. PETRESCU, C. V. 137. Îndată ce puse capul pe pernă avu senzația că trupul i-a amorțit. REBREANU, P. S. 163. ♦ Simțire. Aprins la față și descumpănit, am luat buchetul de trandafiri și am ieșit din clasă. Stranii senzații încercau sufletul meu. Simțeam în mine ceva plăcut și cald. GALACTION, O. I 59. ♦ Percepție. Imaginea lui Eminescu e măreață, e sublimă. Ea ne dă senzația imensității spațiului, aproape noțiunea nemărginirii. GHEREA, ST. CR. III 370. 2. (De obicei la pl.) Ceea ce are un caracter senzațional, impresionează în mod violent simțurile, imaginația, constituie un prilej de emoții violente. Nu senzații trebuie să căutăm, ci o conlucrare de la postul hărăzit fiecăruia în vederea operei obștești. CONTEMPORANUL, S. II, 1956, nr. 483, 1/2. Avidă de senzații, ahtiată de o lume ușuratică, femeia asta cuminte, înțeleaptă ajungea frivolă, mincinoasă și violentă. BART, E. 226. ◊ Loc. adj. De senzație = senzațional. Se cetesc traduceri... literatură inferioară de senzație. SADOVEANU, E. 23. Se adîncise în citirea unui roman de senzație. BART, E. 252. S-a petrecut... un incident de mare senzație. CARAGIALE, O. III 201. ◊ Expr. A face senzație = a produce o impresie foarte puternică, a trezi un interes deosebit, a face vîlvă. Căruciorul cu înghețată făcea senzație. BOGZA, A. Î. 594. O coțofană Fără ocupație A adus o veste-n goană Și-a făcut senzație. TOPÎRCEANU, B. 46. Intrarea noastră în sat făcu o mare senzație. BOLINTINEANU, O. 268. ♦ Lucru, persoană, eveniment care produce impresie. Senzația serii a fost Nadina în «dansul apașilor», ultima noutate pariziană. REBREANU, R. I 265.

STABILIZATOR, stabilizatoare, s. n. 1. Aparat pentru menținerea constantă a tensiunii surselor de alimentare cu energie electrică. 2. (Aeron.) Partea fixă a ampenajului orizontal. 3. Legătură elastică între capetele osiei din față sau din spate ale unui autovehicul și șasiul acestuia, pentru a împiedica înclinările mari ale vehiculului.

RACORD, racorduri, s. n. 1. Legătură, contact, potrivire (între două părți ale unei lucrări sau între două elemente ale unui întreg). 2. Piesă, constituită de obicei din una sau din două piese tubulare cu piulițe, cu care se face legătura între două conducte. V. holendru. ♦ Bucată de tub flexibil sau țeavă, care face legătura între două tuburi, recipiente etc. ♦ Porțiune de circuit electric care pune în legătură conductoare aparatul, mașina sau locul de utilizare a energiei electrice cu rețeaua de distribuție.

racord sn [At: NICA, L. VAM, 207 / Pl: ~uri / E: fr raccord] 1 Legătură, contact între două părți ale unei lucrări sau între două elemente ale unui întreg. 2 (Spc) Plan de legătură între două secvențe de film care asigură continuitatea acțiunii cinematografice. 3 Îmbinare a două benzi de sunet fără a întrerupe unitatea coloanei sonore. 4 Piesă (constituită din una sau două părți tubulare cu piulițe) cu care se face legătura între două conducte și prin care poate circula un fluid sau un material pulverulent ori granular. 5 Porțiune de circuit electric care pune în legătură rețeaua de distribuție cu locul de utilizare a energiei electrice.

PRIZĂ¹ ~e f. 1) Dispozitiv pentru conectarea unui receptor de energie electrică la o sursă de curent. ◊ ~ de pământ a) legătură a unor aparate sau mașini electrice cu pământul; b) instalație pentru realizarea acestei legături. 2) Dispozitiv prin care se extrage un fluid dintr-o conductă. 3) fig. Considerație sau influență de care se bucură cineva. [G.-D. prizei] /<fr. prise

CUPLÁRE (< fr.) s. f. Realizare a unei legături între două elemente ale unui sistem tehnic prin cuplaje, resorturi, legături electrice etc., pentru a face posibil un transfer de energie între acestea. ♦ (CHIM.) Reacție de c. = reacție între un diazo-derivat și o amină sau un fenol, care stă la baza preparării coloranților azoici.

interconexiune sf [At: LEG. EC. PL. 432 / Pl: ~ni / E: fr interconnexion] 1 Conexiune între lucruri sau fenomene. 2 (Teh) Legătură stabilită între rețele electrice prin linii de transport al energiei electrice Si: interconectare (2). 3 Ansamblu al mijloacelor tehnice necesare realizării interconexiunii (2).

CONTACT, contacte, s. n. 1. Atingere nemijlocită între două corpuri, două forțe, două energii. ♦ Expr. În contact cu. . . = în nemijlocită apropiere de. . ., în legătură strînsă cu. . . ♦ (Concr.) Piesă care servește la stabilirea legăturii unui curent electric. 2. Apropiere între oameni; relație, legătură. ♦ Expr. A lua contact (cu cineva) = a stabili o legătură strînsă (cu cineva); (Mil.) a ajunge în imediata apropiere a inamicului, a începe primele lupte. – Fr. contact (lat. lit. contactus).

CONTACT, contacte, s. n. 1. Atingere directă, nemijlocită între două corpuri, două forțe, două energii etc. ◊ Expr. În contact cu... = în nemijlocită apropiere de..., în legătură strânsă cu... ♦ (Concr.) Piesă care servește la stabilirea unui contact (1). ◊ Contact electric = legătură electrică între două piese sau elemente conductoare, realizată prin atingere. 2. Apropiere între oameni; relație, legătură. ◊ Expr. A lua contact (cu cineva) = a) a stabili o legătură cu (cineva); b) (Mil.) a ajunge în imediata apropiere a inamicului și a începe primele lupte. – Din fr. contact, lat. contactus.

CENTRALĂ ~e f. 1) Ansamblu de instalații tehnice care produc și furnizează un anumit tip de energie. ~ hidroelectrică. ~ termoelectrică. 2) Stație de bază prin care se efectuează toate legăturile dintr-o rețea de telecomunicații. ~ telefonică. [G.-D. centralei] /<fr. centrale

REACȚIÚNE 1. (FIZ.) Forță sau cuplu de forțe pe care le exercită un corp asupra altui corp atunci când cel de-al doilea corp exercită asupra primului o forță sau un cuplu de forțe considerate acțiune. Conform principiului acțiunii și reacțiunii, acestea sunt întotdeauna egale și de sensuri contrare. 2. (CIB.) Stabilire, în sistemele de transmisiuni, în sistemele automate, în calculatoare, în organismele vii și în societate, a unui semnal (semnalul de r.) prin intermediul căruia se transmit, la intrarea acestora, informații referitoare la starea organelor de execuție sau la rezultatul acțiunii lor. R. se efectuează cu ajutorul unei legături speciale, numită legătură de r. sau legătură inversă, care asigură întoarcerea la intrare a unei părți din energia semnalului de ieșire. În sistemele tehnice automate, semnalele de r. se stabilesc la intrarea unui amplificator și sunt, de regulă, proporționale cu semnalele de ieșire. După cum semnalul de r. este în fază cu semnalul de intrare și-l întărește sau în opoziție de fază cu acesta și-l slăbește, r. poate fi pozitivă sau negativă. R. pozitivă are drept rezultat o mărire a amplificării (o intensificare progresivă a semnalelor de ieșire), putându-se ajunge până la amorsarea de oscilații (în care caz amplificatorul se transformă în generator de oscilații), la funcționarea nestabilă a sistemului și chiar la scoaterea lui din funcțiune. În organismele vii, reacțiunea pozitivă servește la intensificarea sau la prelungirea unui efect (autoexcitație). R. negativă are drept efect o reducere a amplificării, reducerea distorsiunilor și perturbațiilor, mărirea stabilității sistemului și adaptarea funcționării lui la solicitări. De aceea reacțiunea negativă este o condiție generală a autoreglării sistemelor automate și a organismelor vii și are un rol esențial în cibernetică. 3. (ELT.) Reacțiunea indusului, totalitatea fenomenelor datorite câmpului magnetic produs de indus la funcționarea în sarcină a unei mașini electrice. Câmpul magnetic al indusului se se compune cu câmpul magnetic inductor, dând câmpul magnetic rezultant. Compunerea acestor câmpuri depinde, la mașinile de curent continuu, de poziția periilor iar la mașinile sincrone de factorul de putere.

CONTACT, contacte, s. n. 1. Atingere directă, nemijlocită între două corpuri, două forțe, două energii etc. ◊ Expr. În contact cu... = în nemijlocită apropiere de..., în legătură strânsă cu... ♦ (Concr.) Piesă care servește la stabilirea unui contact (1). ◊ Contact electric = legătură electrică între două piese sau elemente conductoare, realizată prin atingere. 2. Apropiere între oameni; relație, legătură, comunicare. ♦ Persoană de legătură. ♦ (Și în sintagma contact sexual) Raport sexual. ◊ Expr. A lua contact (cu cineva) = a) a stabili o legătură (cu cineva); b) (Mil.) a ajunge în imediata apropiere a inamicului și a începe ostilitățile. – Din fr. contact, lat. contactus.

CENTRALĂ, centrale, s. f. 1. Instituție care are ca scop coordonarea activității și buna desfășurare a muncii într-o anumită ramură de producție. 2. (Tehn.; urmat de diverse determinări) Ansamblu de instalații tehnice, servind la producerea unor anumite forme de energie. Centrală electrică. Centrală hidroelectrică. 3. Stațiune unde se efectuează punerea în legătură a posturilor unei rețele de electrocomunicații. Centrală telefonică. Centrală telegrafică.

contact sn [At: MAIORESCU, D. I. 113 / Pl: ~e / E: fr contact, lat contactus] 1 Atingere directă, nemijlocită între două corpuri, forțe, energii. 2 (Îe) În ~ cu... în imediata apropiere de... 3 (Îae) În strânsă legătură cu... 4 (Ccr) Piesă care servește la stabilirea unei legături. 5 (Îs) ~ electric Legătură electrică realizată prin atingerea a două piese sau elemente conductoare. 6 Apropiere între oameni Si: legătură, relație. 7 (Îe) A lua ~ (cu cineva) A stabili o legătura cu cineva. 8 (Mil; îae) A ajunge în imediata apropiere a inamicului și a începe primele lupte.

LINIE, linii, s. f. 1. Trăsătură simplă și continuă (de forma unui fir) făcută pe o suprafață cu tocul, cu creta, cu creionul etc. ♦ (Mat.) Traiectorie descrisă de un punct material într-o mișcare continuă sau de intersecția a două suprafețe. 2. Trăsătură reală sau imaginară care indică o limită, o direcție sau leagă (pe o hartă, pe un plan etc.) diferite puncte în spațiu. ◊ Linie de plutire = nivelul apei pe suprafața exterioară a unei nave în timpul plutirii. ◊ Loc. prep. La (sau în) linia... = în dreptul..., la nivelul... 3. (Fam.) Fiecare dintre subdiviziunile gradelor marcate pe un termometru; liniuță. 4. Riglă. 5. Unitate de măsură de lungime folosită în țările românești, egală cu a zecea parte dintr-un deget. 6. (În loc.) În linie = în șir drept, în rând, în aliniere. 7. (Livr.) Rând de cuvinte într-o pagină scrisă. 8. Succesiune, serie a strămoșilor sau a descendenților; filiație. 9. Sistem (sau parte a unui sistem) de fortificații, de adăposturi și de baraje militare destinate să întărească apărarea unui teritoriu, a unui punct strategic etc. ◊ Linie de bătaie (sau de luptă) = desfășurare sistematică a unor forțe militare în vederea luptei; întindere a frontului ocupat de trupele care luptă. Linie de apărare = întărire alcătuită din fortificații și trupe. 10. (Adesea urmat de determinări care arată felul) Ansamblu al instalațiilor și al rețelei de șine pe care circulă trenurile, tramvaiele sau metrourile; porțiune delimitată dintr-o asemenea rețea. 11. Itinerar, traseu (al unui serviciu de transport). ♦ Direcție, sens. 12. Ansamblu de fire, de cabluri etc. care fac legătura între două sau mai multe puncte. ◊ Linie electrică = ansamblul conductelor, dispozitivelor și construcțiilor care asigură transmiterea la distanță a energiei electrice. Linie telefonică (sau de telefon) = ansamblu de conducte care fac legătura între mai multe posturi telefonice sau între posturi și centralele telefonice. Linie telegrafică = totalitatea conductelor și instalațiilor dintre un emițător și un receptor telegrafic. Linie de întârziere = dispozitiv folosit pentru întârzierea semnalelor electrice. ♦ Linie tehnologică = a) organizare a procesului de fabricație, în care operațiile sunt efectuate la locuri de muncă dispuse în ordinea succesiunii operațiilor de fabricare; b) ansamblu de mașini de lucru, instalații și mijloace de transport dintr-o fabrică sau uzină, dispuse în ordinea succesiunii operațiilor prevăzute de procesul tehnologic. Linie automată = complex de mașini-unelte sau agregate care execută în mod automat operațiile de prelucrare a unor piese, organe de mașini, produse etc. și care asigură transportul acestora de la o mașină la alta fără intervenția muncitorului. 13. (Mai ales la pl.) Trăsătură caracteristică ce dă forma, aspectul, caracterul unui obiect, al unui tot, în special al unei figuri; contur, profil. ♦ Fig. Trăsătură fundamentală, punct esențial (ale unei probleme). ◊ Loc. adv. În linii generale (sau mari) = în ansamblu, fără a intra în detalii. 14. Fig. Orientare principală, direcție a unui curent, a unei opinii etc. 15. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Fel, chip, mod; criteriu. Linie de conduită. – Din lat. linea, it. linea, germ. Linie, fr. ligne.

INTERCONEXIUNE ~i f. Legătură între mai multe rețele electrice cu ajutorul unor linii transportatoare de energie electrică. [Sil. -xi-u-] /<fr. interconnexion

RICHTER, Charles Francis (1900-1985), geofizician american. Prof. univ. la Institutul Tehnologic din Pasadena. A propus (1935, împreună cu Beno Gutenberg) o scară seismologică logaritmică a magnitudinii, teoretic fără limită superioară, dar, în uz curent cu nouă grade, în funcție de energia eliberată de cutremur. Unul dintre realizatorii clasificării geografice a cutremurelor în legătură cu procesele geologice („Seismicitatea pământului”).

LINIE, linii, s. f. 1. Trăsătură simplă și continuă (de forma unui fir) făcută pe o suprafață cu tocul, cu creta, cu creionul etc. ♦ (Mat.) Traiectorie descrisă de un punct material într-o mișcare continuă sau de intersecția a două suprafețe. 2. Trăsătură reală sau imaginară care indică o limită, o direcție sau leagă (pe o hartă, pe un plan etc.) diferite puncte în spațiu. ◊ Linie de plutire = nivelul apei pe suprafața exterioară a unei nave în timpul plutirii. ◊ Loc. prep. La (sau în) linia... = în dreptul..., la nivelul... 3. (Fam.) Fiecare dintre subdiviziunile gradelor marcate pe un termometru; liniuță. 4. Riglă. 5. Unitate de măsură de lungime folosită în Țările Române, egală cu a zecea parte dintr-un deget. 6. (În loc.) În linie = în șir drept, în rând, în aliniere. 7. (Livr.) Rând de cuvinte într-o pagină scrisă. 8. Succesiune, serie a strămoșilor sau a descendenților; filiație. 9. Sistem (sau parte a unui sistem) de fortificații, de adăposturi și de baraje militare destinate să întărească apărarea unui teritoriu, a unui punct strategic etc. ◊ Linie de bătaie (sau de luptă) = desfășurare sistematică a unor forțe militare în vederea luptei; întindere a frontului ocupat de trupele care luptă. Linie de apărare = întărire alcătuită din fortificații și trupe. 10. (Adesea urmat de determinări care arată felul) Ansamblu al instalațiilor și al rețelei de șine pe care circulă trenurile, tramvaiele sau metrourile; porțiune delimitată dintr-o asemenea rețea. 11. Itinerar, traseu (al unui serviciu de transport). ♦ Direcție, sens. 12. Ansamblu de fire, de cabluri etc. care fac legătura între două sau mai multe puncte. ◊ Linie electrică = ansamblul conductelor, dispozitivelor și construcțiilor care asigură transmiterea la distanță a energiei electrice. Linie telefonică (sau de telefon) = ansamblu de conducte care fac legătura între mai multe posturi telefonice sau între posturi și centralele telefonice. Linie telegrafică = totalitatea conductelor și instalațiilor dintre un emițător și un receptor telegrafic. Linie de întârziere = dispozitiv folosit pentru întârzierea semnalelor electrice. ♦ Linie tehnologică = a) organizare a procesului de fabricație, în care operațiile sunt efectuate la locuri de muncă dispuse în ordinea succesiunii operațiilor de fabricare; b) ansamblu de mașini de lucru, instalații și mijloace de transport dintr-o fabrică sau uzină, dispuse în ordinea succesiunii operațiilor prevăzute de procesul tehnologic. Linie automată = complex de mașini-unelte sau agregate care execută în mod automat operațiile de prelucrare a unor piese, organe de mașini, produse etc. și care asigură transportul acestora de la o mașină la alta fără intervenția muncitorului. 13. (Mai ales la pl.) Trăsătură caracteristică ce dă forma, aspectul, caracterul unui obiect, al unui tot, în special al unei figuri; contur, profil. ♦ Fig. Trăsătură fundamentală, punct esențial (ale unei probleme). ◊ Loc. adv. În linii generale (sau mari) = în ansamblu, fără a intra în detalii. 14. Fig. Orientare principală, direcție a unui curent, a unei opinii etc. 15. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Fel, chip, mod; criteriu. Linie de conduită. – Din lat. linea, it. linea, germ. Linie, fr. ligne.

CONTACT, contacte, s. n. (Adesea precedat de prep. «în» sau construit cu «a lua»,«a stabili», « a pune în», «a intra în») 1. Atingere nemijlocită între două corpuri, două forțe, două energii. Contact electric. ◊ Expr.În contact cu... = în nemijlocită apropiere de..., în legătură strînsă cu... În contact cu oamenii de știință... ◊ (Concretizat) Piesă care servește la stabilirea unui curent electric. Scoate contactul din priză. 2. Apropiere între oameni (în cadrul unei sfere de activitate); relație, legătură. Înfăptuirea liniei politice nu este posibilă fără munca de masă, fără mobilizarea masei, fără contact viu și permanent cu masa. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 35. ◊ Expr. A lua contact (cu cineva) = a stabili (cu cineva) o legătură strînsă, apropiată; (Mil.) a ajunge în imediata apropiere a inamicului, a începe primele lupte. Avangărzile au luat contact cu dușmanul. ▭ Plutonierul se întorsese tocmai dintr-o patrulare mai lungă făcută prin părțile dinspre Bojdeanca și Lehliu. Luase contact cu posturile de miliție de pe acolo. V. ROM. decembrie 1951, 171. Prin toate orașele... în primul rînd am luat contact cu scriitorii bolșevici. SAHIA, U.R.S.S. 187.

STABILIZATOR, -OARE, stabilizatori, -oare, adj., subst. 1. Adj. Care face stabil, care dă stabilitate. 2. S. n. Organ dintr-un sistem tehnic care asigură stabilitatea sistemului. 3. S. n. Aparat sau dispozitiv pentru menținerea constantă a tensiunii surselor de alimentare cu energie electrică. 4. S. n. Partea fixă a ampenajului orizontal al unui avion. 5. S. n. Legătură elastică între capetele osiei unui autovehicul, care împiedică înclinările mari ale acestuia. 6. S. m. Substanță care se adaugă unei soluții pentru a-i mări stabilitatea sau pentru a o stabiliza; stabilizant. – Din fr. stabilisateur.

CENTRAL, -Ă I. adj. 1. care se află în centru; provenit de la centru. 2. (fig.) care ocupă o poziție principală. ◊ care conduce de la centru. II. s. f. 1. organizație, instituție de coordonare a unei activități dintr-un anumit domeniu. 2. ansamblu de instalații tehnice unde se produce centralizat energie, se efectuează o anumită operație tehnologică etc. 3. stațiune prin care se pun în legătură posturile de rețele de telecomunicații. (< fr. central, lat. centralis)

REZONÁNȚĂ (< fr. {i}) s. f. 1. Fenomenul de oscilație a unui sistem fizic datorită energiei primite din exterior de la un alt sistem, cu care se află în legătură directă sau mijlocită prin intermediul undelor și care oscilează cu o frecvență egală sau apropiată de una dintre frecvențele cu care este capabil să oscileze primul sistem; cu cât frecvența celui de-al doilea sistem este mai apropiată de frecvența primului sistem, cu atât amplitudinea oscilațiilor acestui sistem este mai mare. R. este folosită la instrumentele muzicale (pentru amplificarea și timbrarea sunetelor), în radiofonie (pentru acordarea radioreceptoarelor pe frecvența postului emițător), în cercetările privind fizica corpului solid (ex. r. ciclotronică, r. paramagnetică) etc.; ea apare și în împrejurări nedorite (ex. trepidațiile). ◊ Cutie de r. = cavitate al cărei volum de aer este capabil să oscileze și să amplifice sunetele. ♦ Creștere puternică, în anumite condiții, a secțiunii eficace a unor reacții nucleare; prin analogii matematice, această r. poate fi interpretată ca fiind o particulă elementară cu viață foarte scurtă. 2. (CHIM.) Teorie conform căreia starea electronică reală a moleculei rezultă prin suprapunerea diferitelor stări electronice probabile ale moleculei respective (structuri limită). Funcția de undă globală a moleculei se obține prin combinarea liniară a funcțiilor de undă ale structurilor limită. ◊ R. magnetică nucleară (RMN) = modificarea orientării anumitor nuclee atomice plasate în câmp magnetic static, atunci când sunt supuse acțiunii unui alt doilea câmp electromagnetic oscilator. Principalele aplicații practice sunt spectroscopia RMN, folosită pentru efectuarea de analize chimice și biochimice de mare finețe (ex. în controlul calității produselor în industria farmaceutică) și imageria prin RMN, folosită în medicină pentru obținerea de imagini de foarte bună calitate (îndeosebi în vederea localizării tumorilor sau leziunilor de la nivelul sistemului nervos).

STABILIZATOR, -OARE, stabilizatori, -oare, adj., s. n., s. m. 1. Adj. Care face stabil, care dă stabilitate. 2. S. n. Organ dintr-un sistem tehnic care asigură stabilitatea sistemului. 3. S. n. Aparat sau dispozitiv pentru menținerea constantă a tensiunii surselor de alimentare cu energie electrică. 4. S. n. Partea fixă a ampenajului orizontal al unui avion. 5. S. n. Legătură elastică între capetele osiei unui autovehicul, care împiedică înclinările mari ale acestuia. 6. S. m. Substanță care se adaugă unei soluții pentru a-i mări stabilitatea sau pentru a o stabiliza; stabilizant. – Din fr. stabilisateur.

linie¹ sf [At: CONACHI, P. 294 / Pl: ~ii / E: lat linea, it linea, ger Linie, fr ligne] 1 sf (Gmt) Trăsătură simplă, grafică sau imaginară care nu are nici lățime nici grosime, care unește două puncte, indicând o limită sau o direcție. 2 sf (Ggf; Fiz; spc; îs) ~ de nivel Linie¹ (1) care unește pe un grafic punctele cu aceleași cote de pe un teren. 3 sf (Ggf; Fiz; Met; spc; îs) ~ii isotere Linii¹ (1) care unesc pe un grafic punctele ce au aceeași temperatură medie în timpul verii. 4 sf (Ggf; Fiz; Met; spc; îs) ~ii isoterme Linii¹ (1) care unesc pe un grafic punctele de pe pământ care au aceeași temperatură medie a anului. 5 sf (Ggf; Fiz; Met; spc; îs) ~ii isochimene Linii¹ (1) care unesc pe un grafic punctele cu aceeași temperatură medie în timpul iernii. 6 sf (Ggf; Fiz; spc; îs) ~ia de colmațiune Axă optică a ocheanului. 7 sf (Ggf; Fiz; spc; îs) ~ia echinocțiilor sau a punctelor echinocțiale Linie¹ (1) care marchează intersecția eclipticei cu ecuatorul. 8 sf Limită. 9 sf Graniță. 10 sf (Îs) ~ de demarcație Linie¹ (1) care desparte două țări sau provincii. 11 sf (Îas) Linie¹ (1) care desparte două ideologii. 12 sf (Mrn; îs) ~ de apă sau de cufundare a unei nave Nivel până la care se cufundă partea inferioară a navei în apă. 13 sf (Îe) A trece (sau a depăși) ~ia A exagera. 14 sf (D. cumpănă; îe) A sta (drept) la ~ A se echilibra. 15 sf (Mpl) Dungă. 16 sf (Mpl; spc) Fiecare dintre dungile din palmă. 17 sf (Mpl) Trăsătură a feței. 18 sf (Pex; mpl) Trăsătură caracteristică ce dă forma, aspectul, caracterul unui obiect sau al unei figuri Si: contur, profil. 19 sf Șir drept. 20 sf (Tip) Rând de cuvinte într-o pagină scrisă. 21 av Formând un șir drept Si: aliniat. 22 sf (Mil) Sistem de fortificații, adăposturi și baraje militare, permanente sau trecătoare, destinate să apere trupele și să oprească înaintarea dușmanului. 23 sf (Îs) ~ de apărare Linie¹ (1) alcătuită din fortificații și trupe. 24 sf (Îs) ~ii de comunicații Trasee prin care se face legătura cu serviciile din spatele frontului. 25 sf (Îoc trupe neregulate; îs) Trupe de ~ Trupe destinate să lupte în primul rând. 26 sf (Înv; Buc; Trs) Infanterie. 27 sf Grup de soldați desfășurați în ordine de atac. 28 sf (Pop; șîs) ~ principală Stradă principală dintr-un oraș Cf șosea. 29 Drum despărțitor. 30 sf Cărare. 31 sf (Șîs) ~ ferată Cale ferată. 32 sf (Lpl) Instalație și rețea a șinelor pe care circulă trenurile, tramvaiele și metrourile. 33 sf Porțiune delimitată dintr-o asemenea rețea. 34 sf Traseu al unui serviciu de transport. 35 sf (Rar) Sârmă care leagă stațiile telegrafice sau telefonice. 36 sf Direcție. 37 sf (Îs) ~ vizuală Linie¹ (1) între ochiul observatorului și obiectul privit. 38 sf (Îs) ~ de ochire Linie¹ (1) între ochitorul puștii vânătorești și țintă. 39 sf (Îs) ~ de conduită sau de purtare Mod de a se purta. 40 sf Nivel. 41 sf Succesiune de descendenți sau de ascendenți Si: filiație, (pop) spiță. 42 sf Unealtă de lemn sau de metal cu care se trag linii¹ (1) Si: riglă. 43 sf (Tip) Placă de metal cu care se tipăresc dungi colorate sau care se pune în picioare între rânduri pentru a le despărți sau a le rări. 44 sf (Îs) ~ de cules Unealtă tipografică, cu două urechi, ce se pune între rânduri când se culege zațul. 45 sf (Îs) ~ de perforat Linie¹ (1) de oțel ce se intercalează în zeț pentru a perfora hârtia cu tiparul în același timp. 46 sf (În Țările Române) Veche măsură de lungime egală cu a zecea parte dintr-un deget. 47 sf (Mat) Traiectorie descrisă de un punct material într-o mișcare continuă sau de intersecția a două suprafețe. 48 sf (Îs) ~ de plutire Nivel al apei pe suprafața exterioară a unei nave în timpul plutirii. 49 sf (Îlpp) La (sau în) ~ia... La nivelul... 50 sf Fiecare dintre subdiviziunile marcate pe un termometru, pe o riglă etc Si: liniuță (1). 51 sf (Îlav) În ~ În șir drept. 52 sf (Îs) ~ de bătaie (sau de luptă) Desfășurare sistematică a unor forțe militare în vederea luptei. 53 sf (Îas) Întindere a frontului ocupată de trupele care luptă. 54 sf Ansamblu de fire, cabluri etc. care fac legătura între două sau mai multe puncte Si: rețea. 55 sf (Îs) ~ electrică Ansamblu al conductelor, dispozitivelor și construcțiilor care asigură transmiterea la distanță a energiei electrice Si: rețea. 56 sf (Îs) ~ telefonică (sau de telefon) Ansamblu de conducte care fac legătura între mai multe posturi telefonice sau între posturi și centralele telefonice Si: rețea. 57 sf (Îs) ~ telegrafică Totalitate a conductelor și instalațiilor dintre un emițător și un receptor telegrafic. 58 sf (Îs) ~ de întârziere Dispozitv folosit pentru întârzierea semnalelor electrice. 59 sf (Îs) ~ tehnologică Organizare a procesului de fabricație, în care operațiile sunt efectuate la locuri de muncă dispuse în ordinea succesiunii etapelor de fabricare. 60 sf (Îas) Ansamblu de mașini de lucru, instalații și mijloace de transport dintr-o fabrică sau uzină, dispuse în ordinea succesiunii operațiilor prevăzute de procesul tehnologic. 61 sf (Îs) ~ia automată Complex de mașini-unelte sau agregate care execută în mod automat operațiile de prelucrare a unor piese, organe de mașini, produse etc. și care asigură transportul acestora de la o mașină la alta fără intervenția muncitorului. 62 sf Trăsătură fundamentală a unei probleme. 63 sf (Îlav) În ~ii generale (sau mari) În ansamblu, fără a intra în detalii. 64 sf (Fig) Orientare principală a unui curent, a unei opinii etc. 65 sf (Udp „de”) Mod. 66 sf (Udp „de”) Criteriu. 67 (Mat; îs) ~ curbă Linie¹ (1) alcătuită din unul sau mai multe arcuri de cerc. 68 (Mat; îs) ~ frântă Linie¹ (1) care formează unghiuri pe traiectoria ei. 69 (Îe) A fi (a se menține sau a aduce) pe -ia de plutire A (se) situa la limita normalității, a aceptabilului etc.

resort sn [At: AR (1829), 56¹ /41 / V: rezort, (înv) resor (Pl: ~soare), rezor / S și: ressort / Pl: ~uri, (rar) ~oarte / E: fr ressort, ger Ressort] 1 Organ de mașină care servește la realizarea legăturilor elastice dintre diferite elemente ale unui sistem tehnic. 2 (Sens curent) Arc (15). 3 (Fig) Sursă de energie fizică sau morală Si: suport moral, imbold Vz mobil¹. 4 Domeniu de activitate. 5 (Îs) Autoritate (sau organ etc.) de ~ Autoritate (sau organ etc.) sub a cărei jurisdicție intră o problemă și care are competența de a o rezolva. 6 (Îe) (A fi) de ~ul (cuiva) (A ține) de competența, de specialitatea cuiva. 7 (Îae) A intra în atribuțiile cuiva.

MAU s. n. (Pop. și fam.; în legătură cu verbe ca „a avea”, „a pierde”, „a-și lua”, „a-și face”) Avânt, elan; energie, vlagă. ◊ Expr. A lua (cuiva) maul = a) a ameți; a face (pe cineva) să-și piardă cunoștința (în urma unei lovituri); b) a pune (pe cineva) în situația să nu mai poată spune nimic. – Cf. scr. mah.

MAU s. n. (Pop. și fam.; în legătură cu verbe ca „a avea”, „a pierde”, „a-și lua”, „a-și face”) Avânt, elan; energie, vlagă. ◊ Expr. A lua (cuiva) maul = a) a ameți; a face (pe cineva) să-și piardă cunoștința (în urma unei lovituri); b) a pune (pe cineva) în situația să nu mai poată spune nimic. – Cf. sb. mah.

MAU subst. 1. (Mai ales Ban., Olt. și Transilv., în legătură cu verbele „a avea”, „a pierde”, „a prinde”, „a-și lua”, „a-și face”) Avînt, elan ; energie, vlagă. Cf. DR. V, 901, VI, 367, VII, 516. Plecă Fugilă, își luă mau. CĂTANĂ, ap. T. PAPAHAGi, C. L. N-are mau să lucreze. Com. LIUBA. N-are niși cît mau. GR. BĂN. 194, cf. NOVACOCIU, C. B. I, 13. Tușășče, pînă-ș faše mahu dže cîntat. ALR II/I MN 23, 6 956/27. Ia mau la spic. ALR II/36. Pînă își ia mau cînele. ib. [Pasărea] își face mau să zboare. ib. 3 471/29 ◊ E x p r. A lua (cuiva) maul = a ameți pe cineva cu o lovitură, a-l lăsa fără cunoștință (TOMESCU, GL.) ; p. ext. a reduce pe cineva la tăcere (GR. S. VII, 119). Toată truda. . . trebuie să ne fie de a-l obosi [pe pește] și a-l scoate cu capul afară ca. să bea aer și a-i lua astfel mau. ATILA, P. 71. I-a luat maul cînd i-a dat un pumn în nas. COM. SAT. III, 50, cf. CIAUȘANU, GL. Mi-a dat una, de mi-a luat mau. TOMESCU, GL. A-și pierde (sau a i se lua cuiva) maul = a-și pierde curajul, cumpătul ; a rămîne perplex. A face (cuiva) mau (pentru . . . sau să . . .) = a-i face rost, a-i înlesni (să. . .). Cf. DR. VI, 367. I-am făcut mau să fugă. Com. din ORAVIȚA. Fă-i mau să scape. Com. LIUBA. A-i fi (cuiva) mau = a-i conveni, a se fi obișnuit (undeva sau cu ceva). I. CR. VI, 127. 2. (Regional) Bun, avut (Mățău-Cîmpulung). COMAN, GL. - Și: mah subst.Din scr. mah.

PUNTE, punți, s. f. 1. Pod îngust (format adesea dintr-o scândură sau dintr-o bârnă) așezat peste un șanț, peste o râpă sau peste o apă, care poate fi trecut numai cu piciorul. ◊ Expr. Punte de scăpare = mijloc de a trece peste o dificultate, de a ieși dintr-un impas. A se face (sau a se pune) luntre și punte v. luntre. ♦ Scândură groasă sau panou îngust așezat pe o schelă, pe care circulă muncitorii când lucrează la înălțime. ◊ Punte de comunicație = placă metalică rabatabilă folosită ca legătură între două vagoane de cale ferată. ♦ Pod suspendat sau mobil care leagă vasele de chei. ♦ Pod suspendat sau mobil la o cetate sau la un castel medieval. 2. Planșeu metalic sau de lemn, orizontal, care închide corpul unei nave la partea superioară sau care compartimentează nava pe nivele. 3. Dispozitiv de măsură a unor mărimi electrice format din patru elemente, o sursă de energie și un instrument de măsură. 4. Pluta în care se introduce fitilul candelei. 5. (Chim.; în sintagma) Punte de hidrogen = legătură de hidrogen. – Lat. pons, -ntis.

PUNTE, punți, s. f. 1. Pod îngust (format adesea dintr-o scândură sau dintr-o bârnă) așezat peste un șanț, peste o râpă sau peste o apă, care poate fi trecut numai cu piciorul. ◊ Expr. Punte de scăpare = mijloc de a trece peste o, dificultate, de a ieși dintr-un impas. A se face (sau a se pune) luntre și punte v. luntre. ♦ Scândură groasă sau panou îngust așezat pe o schelă, pe care circulă muncitorii când lucrează la înălțime. ♦ Punte de comunicație = placă metalică rabatabilă folosită ca legătură între două vagoane de cale ferată. ♦ Pod suspendat sau mobil care leagă vasele de chei. ♦ Pod suspendat sau mobil la o cetate sau la un castel medieval. 2. Planșeu metalic sau de lemn, orizontal, care închide corpul unei nave la partea superioară sau care compartimentează nava pe nivele. 3. Dispozitiv de măsură a unor mărimi electrice format din patru elemente, o sursă de energie și un instrument de măsură. 4. Pluta în care se introduce fitilul candelei. 5. (Chim.; în sintagma) Punte de hidrogen = legătură de hidrogen. – Lat. pons, -ntis.

central, ~ă [At: KRETZULESCU, A. 14 / V: (înv) chen~ / Pl: ~i, ~e / E: fr central] 1-2 a Care se află în centru (1-2) Si: centric (1-2). 3-4 a Care provine dintr-un centru (18-19). 5-6 a Care are puterea sau funcția unui centru (19). 7 a În care se întâlnesc felurite puteri, acțiuni etc. 8-9 a Care cuprinde sau conduce totul. 10 a (Pex) Principal. 11 a (Fig) Care constituie un nucleu în jurul căruia se grupează elementele secundare. 12-13 sf Instituție sau unitate economică de coordonare și control al activității într-o anumită ramură de activitate. 14 sf (Șîs ~ industrială; iuz) Unitate industrială caracteristică sistemului economic centralizat, care reunea întreprinderile și institutele de cercetare cu profil similar și coordona întreaga lor activitate. 15-16 sf Totalitate a instalațiilor tehnice folosite la producerea unor anumite forme de energie sau la efectuarea unei anumite operații tehnologice centralizate. 17-18 sf Clădire sau personal aferent unei centrale (14- 15). 19 sf Instalație pentru punerea în legătură a posturilor unei rețele de electrocomunicații. 20 sf Oficiu central (11).

schimb sn [At: PSALT. 93 / V: (îrg) scaimb, scămp, scâmb, știmb, (reg) șc~ / Pl: ~uri / E: pvb schimba] 1 Înlocuire a cuiva prin altcineva sau a ceva cu altceva (de aceeași natură sau de aceeași valoare) Si: schimbare (1), (reg) schimbală (1), (înv) schimbătură (1). 2 Cedare a unui lucru, a unui bun (material sau spiritual) pentru a lua, a primi în locul lui un alt lucru , un alt bun (de o valoare echivalentă) Si: schimbare (2), (reg) schimbală (2), (înv) schimbătură (2). 3 (Spc) Proces de circulație a produselor în cadrul diviziunii muncii, de la producători la consumatori, prin vânzare-cumpărare, ca formă de repartizare a bunurile produse de societate și ca moment al reproducției. 4 (Pex) Relație care se stabilește prin schimb (3). 5 (Teh; îs) Piesă de ~ Piesă dintr-un mecanism care se fabrică separat de acestea și este menită să înlocuiască altă piesă identică, dar uzată, a respectivului mecanism. 6 (Fzl; îs) ~ de materii Totalitatea proceselor care se produc în organism odată cu asimilarea hranei. 7 (Fzl; îs) ~uri respiratorii Totalitatea proceselor care au loc în organism în timpul introducerii oxigenului în sânge și al eliminării bioxidului de carbon. 8 (Îs) Liber ~ Comerț exterior neîngrădit de taxe vamale sau de restricții de import și de export. 9 (Reg; îs) Seara ~ Seara de dinaintea plecării oilor la stână, când proprietarii lor se adună și le mulg reciproc. 10 (Îs) ~ de experiență Împărtășire reciprocă de către persoane sau colective a cunoștințelor, deprinderilor și rezultatelor dobândite într-un domeniu de activitate și care servește la ridicarea calificării și măiestriei profesionale, la perfecționarea procesului de producție etc. 11-12 (Îljv) Cu ~ul (Care apare, intervine, are loc) când unul, când altul Si: rând pe rând, alternativ. 13 (Mil; în trecut; îs) Trupă cu ~ul Trupă, unitate militară (de călărași sau de dorobanți) în care soldații erau chemați periodic să facă serviciul militar (în rest fiind lăsați la vatră). 14 (Mil; în trecut; îs) Soldat (sau ostaș, călăraș, dorobanț etc.) cu ~ul Soldat (sau ostaș, călăraș, dorobanț etc.) care făcea parte din trupă cu schimbul (13) Si: (înv) schimbaș (1). 15 (Îlav) În ~ În loc(ul...). 16 (Îal) Drept compensație. 17 (Îvr; spc) Schimb (1) al inelelor de logodnă între doi tineri care se logodesc. 18 (Pex; ccr) Inele de logodnă. 19 (Pgn; ccr) Daruri care se schimbă între logodnici. 20 (Reg; îe) A da ~(urile) A se logodi. 21 (Spc) Predare a unei sume de bani pentru a primi o alta de (aproximativ) aceeași valoare, dar constând din alte monede sau bancnote Si: schimbare (7). 22 (Pex) Valoarea cu care se cotează zilnic diferite hîrtii de valoare la bursă. 23 (Îs) Bancă (sau casă) de ~ Instituție financiară care se ocupă cu schimbarea banilor, a valorilor, a metalelor prețioase etc. Si: (rar) schimbărie, schimbătorie. 24 (Îs) Scrisoare de ~ Act prin care semnatarul cere unei alte persoane să plătească o anumită sumă de bani celui indicat în act sau reprezentantului acestuia. 25 (Îs) Agent de ~ Intermediar care are rolul de a negocia în mod oficial, obligații de stat și alte efecte. 26 Trimitere, adresare, expediere reciprocă (a ceva). 27 (Udp „de”) Discuție (sumară) cu cineva sau între două ori mai multe părți. 28 (Spc; udp „de”) Discuție aprinsă Si: ceartă. 29 Așezare, fixare în altă parte, (unul) în locul altuia. 30 (Fiz) Trecere a unei energii, a unei particule etc. dintr-o parte în alta, de la un obiect la altul Si: transfer. 31 (Îs) Forță de ~ Forță de legătură între două sisteme cuantice care se realizează prin schimb (30) reciproc și permanent de fotoni, de mezoni etc. 32-33 (Persoană care înlocuiește pe alta, ori este înlocuită de alta, care face parte dintr-un) ansamblu de persoane care activează în același timp și după același program într-o întreprindere, într-o instituție etc., în care, de obicei, lucrează mai multe serii de persoane cu alte programe de muncă, în cursul unei zile. 34 (Pex) Interval de timp -dintr-o zi- în care se lucrează în schimb (33) Si: tură. 35 (Mpl) Lenjerie de pat, de corp sau, (pgn) orice fel de îmbrăcăminte curată care servește la înlocuirea periodică a celei murdare Vz albitură (5). 36 Înlocuire (periodică a) lenjeriei murdare Si: primeneală, (reg) premenituri Vz schimbare (11). 37 Grup, set de obiecte de îmbrăcăminte (de lenjerie) care formează un tot, o serie, și care se folosesc o dată Vz rând.

NAURU, Republica ~ (Republic of Nauru, Naoero), stat insular în partea de V a Oc. Pacific (Micronezia), la 40 km S de Ecuator și la NE de Australia; 21,3 mii km²; 10,6 mii loc. (1996). Limbi oficiale: engleza și nauruana. Populat de polineziene, chinezi și europeni. Religia: creștină (protestanți 51%, catolici 28%). Capitala: Yaren. Localități pr.: Meneng, Yangor, Makwa. Este împărțit în 14 districte. Cuprinde o ins. coraligenă ovală, cu circumferința de 20 km. În centru, un platou cu alt. max. de 65 m, alcătuit din rocă fosfatică, înconjurat de o plajă nisipoasă. Lipsesc cursurile de apă permanente. Există un singur lac – Buada. Climă ecuatorială cu temperaturi ridicate și precipitații bogate (2.500 mm/an), moderată de brize. Vegetație de cocotieri, pandanus și tufișuri. Faună (păsări). Economie bazată exclusiv pe valorificarea resurselor de fosfați naturali (613 mii t, 1998, locul 18 în lume) care asigură 50% din PNB și antrenează 57% din populația activă. Sumele realizate din vânzarea lor au fost investite în Australia, India și ins. Mariane, ca și în întreprinderi navale și aeriene (Air Nauru). Energie electrică și copra; culturi de legume, bananieri și palmieri de cocos; porcine. Pescuitul este o activitate principală. C. f.: 5,2 km. Căi rutiere: 28 km (1995). Legături aeriene cu Japonia, Australia, Noua Zeelandă și pr. insule din Pacific. Pr. obiective turistice: clădirea Parlamentului din capitala Yaren și plajele cu nisip fin, umbrite de cocotieri. Moneda: 1 australian dollar = 100 cents. Export: fosfați naturali. Principalii parteneri: Australia 50%, Noua Zeelandă 40%, Japonia, Coreea de Sud. Import: apă potabilă, produse alim., utilaje și mijloace de transport. Principalii parteneri: Australia, Olanda. – Istoric. Locuită din cele mai vechi timpuri de metiși, vorbitori ai limbii naruana, N. a fost descoperită în 1798 de britanicul John Fearn. Colonie germană din 1888, împreună cu ins. Marshall (Noua Guinee Germană), a fost ocupată în 1914 de trupele australiene. Între 1920 și 1947, a fost teritoriu sub mandat, încredințat spre administrare Australiei, Noii Zeelande și Marii Britanii. Ocupată în al doilea război mondial de japonezi, a fost încredințată de O.N.U., în 1947, ca teritoriu sub tutelă, acelorași state. În 1966 obține autonomie internă, iar la 31 ian. 1968 își proclamă independența ca republică cu statut special în cadrul Commonwealth-ului (Australia girează relațiile externe și apărarea). După 1976, se înregistrează o perioadă de instabilitate internă, manifestată prin numeroase schimbări ale executivului. Experiențele nucleare franceze din atolul Mururoa au provocat o încordare a relațiilor diplomatice cu Franța. Republică prezidențială, conform Constituției din 31 ian. 1968, membră în Comonwealth (cu statut special până în 1998, ulterior cu drepturi depline). Activitatea legislativă este exercitată de un Parlament unicameral, iar cea executivă de un Cabinet, format din președinte și câțiva miniștri numiți de acesta.

TRANSMISIUNE, transmisiuni, s. f. I. Faptul de a transmite. 1. Trecere a energiei, a radiațiilor, a undelor dintr-un loc în altul, fără deplasarea surselor acestora. ♦ Emisiune radiofonică. ♦ Trupe (sau unități etc.) de transmisiuni = trupe specializate în executarea și asigurarea legăturilor prin radio, telefon etc. 2. (Jur.) Trecere a unui bun, a unui drept de la o persoană la alta. II. (În forma transmisie) Ansamblu de organe de mașini, de mecanisme, dispozitive etc. cu ajutorul cărora se transmite mișcarea de la un organ de mașină la altul sau de la o mașină la alta. [Pr.: -si-u-, – Var.: transmisie s. f.] – Din fr. transmission, lat. transmissio, -onis.

TRANSMISIUNE, transmisiuni, s. f. I. Faptul de a transmite. 1. Trecere a energiei, a radiațiilor, a undelor dintr-un loc în altul, fără deplasarea surselor acestora. ♦ Emisiune radiofonică. ♦ Trupe (sau unități etc.) de transmisiuni = trupe specializate în executarea și asigurarea legăturilor prin radio, telefon etc. 2. (Jur.) Trecere a unui bun, a unui drept de la o persoană la alta. II. (În forma transmisie) Ansamblu de organe de mașini, de mecanisme, dispozitive etc. cu ajutorul cărora se transmite mișcarea de la un organ de mașină la altul sau de la o mașină la alta. [Pr.: -si-u-. – Var.: transmisie s. f.] – Din fr. transmission, lat. transmissio, -onis.

DEGRADÁRE (< degrada, după fr. dégradation) s. f. 1. Acțiunea de a (se) degrada. 2. Înjosire. 3. (Dr.) D. militară = pierderea gradului în armată, excluderea din rândurile ei și interzicerea de a purta însemnele gradului sau decorații ca urmare a săvârșirii unor fapte grave, pedepsite de legea penală. 4. Modificare a calităților unui sistem fizic sau tehnic, ale unui material etc. care duce la scăderea valorii acestuia dintr-un anumit punct de vedere (ex. d. zăcămintelor petrolifere în urma unei exploatări neraționale, d. cărbunilor stocați un timp îndelungat etc.). ◊ Degradarea energiei = scăderea energiei libere a unui sistem fizic izolat, prin transformări ireversibile care conduc la creșterea entropiei. ◊ (CHIM.) Reacție de d. = reacție prin care se realizează o rupere (desfacere) controlată a legăturilor chimice din molecula unui compus organic. Degradarea polimerilor = proces ireversibil constând în modificarea compoziției și structurii polimerilor naturali și sintetici, sub acțiunea unor factori din mediul de prelucrare și/sau utilizare, care se reflectă defavorabil în proprietățile legate de valoarea lor de întrebuințare. 5. (AGR.) Degradarea solului = totalitatea schimbărilor produse în solurile spălate intens prin apa de infiltrație, care determină scăderea fertilității acestora. Degradarea terenurilor = îndepărtare totală sau parțială a stratului de sol, ca urmare a eroziunii de suprafață, a alunecărilor de teren, a acțiunii torenților ș.a. Este foarte puternică în reg. cu roci friabile și cu versanții abrupți, fiind favorizată de despăduriri, pășunatul excesiv, aratul în lungul pantei etc. Degradarea mediului = proces complex de alterare a calității mediului înconjurător datorat interacțiunii om-mediu sau unor cauze naturale (inundații, erupții vulcanice etc.).

SAN MARINO, Serenisima Republică ~ (Serenissima Repubblica di San Marino), stat în S Europei, formând o enclavă în NE Pen. Italice; 61,19 km²; 28.8 mii loc. (2005). Limba oficială: italiana. Religia: creștină (romano-catolici 88,7%, penticostali 1,8%) 90,5%, alte religii atei 9,5%. Capitala: San Marino. Unul din ministatele Europei, S. m. are un relief de coline atașat sectorului nordic al munților Apenini, dominat de Monte Titano (739 m alt. max.) cu trei vârfuri calcaroase. Râul Marano se varsă în M. Adriatică la 18 km E, pe teritoriul Italiei. Climă mediteraneană cu temp. ce ajung vara la 30°C, iarna coborând uneori până la -10°C. Vegetația naturală forestieră (sub 4%) a fost practic înlocuită de plante de cultură și pajiști secundare. Sectorul serviciilor este dominant (c. 2/3 din populația activă) cu precădere turismul. Sectorul financiar-bancar a luat amploare în ultimele decenii, grație unei legislații liberale. Filatelia și numismatica contribuie și ele semnificativ la veniturile statului. Se cultivă grâu, orz, pomi fructiferi, viță de vie și se cresc mici efective de bovine și porcine. Ind. creată în ultimele decenii, este foarte diversă – confecții, pielărie, cauciuc sintetic, ciment, mobilă, textile, instrumente muzicale, coloranți, cosmetice, aparataj electric – dar cu producții reduse. Mai cunoscute sunt produsele din porțelan obținute la Borgo Maggiore. Întreaga energie necesară este importată din Italia, țară cu care S. m. alcătuiește din 1862, o uniune vamală. Infrastructura rutieră numără 252 km, gradul de motorizare fiind foarte ridicat; lipsesc căile ferate, iar legăturile aeriene externe (pe relația S. m. – Rimini, Italia) sunt mijlocite (în perioada de vară, în plin sezon turistic) de un heliport. Turismul beneficiază și el de poziția geografică de enclavă în terit. Italiei, una din destinațiile majore ale turismului mondial. Principalele zone și obiective: Capitala țării (Palazzo del Governo, Palazzo Valoni) – un adevărat oraș muzeu, cu biserici vechi (Basilica del Santo), fortificații din sec. 10-17, palate, grupuri statuare, muzee (inclusiv unul al autoturismelor de epocă), apoi orașul Borgo Maggiore (biserica San Antimo, palate, Muzeul filatelic și numismatic într-un palat din sec. 16 ș.a.), amenajările sportive (inclusiv un circuit de Formula 1). Moneda: 1 Euro = 100 cent. Balanța comercială este echilibrată. Export: produse electronice, mărci poștale, ceramică fină, articole de pielărie, vinuri, grâu, materiale de construcție, mobilă, lemn ș.a. Import: bunuri manufacturate diverse, produse petroliere, energie electrică, aur ș.a. Principalul partener este Italia (aproape 90% din întregul comerț exterior sanmarinez). – Istoric. Întemeiat ca oraș în anul 301 d. Hr. a devenit în 1263 republică independentă, recunoscută pe plan internațional de Congresul de la Viena (1814-1815). În mart. 1862 s-a instituit de facto protectoratul Italiei asupra rep. S. m. După 1945 S. m. a fost condusă de guverne de coaliție, formate din comuniști și socialiști. În 1971, protectoratul Italiei a încetat, statului S. m. recunoscându-i-se și dreptul de a bate monedă proprie. În 1988, aderă la Consiliul Europei; membru al O.N.U. (2 mart. 1992). La 1 ian. 2002, S. m. a înlocuit lira italiană ca monedă națională cu euro. Organul suprem al puterii este Marele Consiliu General, parlament unicameral ales pe cinci ani; acesta alege, din șase în șase ani, doi căpitani regenți, care sunt șefii statului și guvernului (Congresul Statului). Republică parlamentară. 2. Cap. Republicii San Marino; 4,4 mii loc. (2003, cu suburbiile). Emisiuni de mărci poștale. Monumente: ruinele a trei rânduri de fortificații (sec. 13-16), dominate de trei turnuri. Muzeu. Turism.

biotehnologie s. f. ◊ „Biotehnologia este o ramură tânără a științei care își propune să contribuie la prevenirea efectelor penuriei mondiale de alimente, materii prime și de energie, prin studiul posibilităților oferite de activitatea enzimelor în procesele industriale.” Sc. 21 VII 81 p. 5. ◊ „Apariția biotehnologiei este legată de revoluția biologiei moleculare, care a urmat anilor ’50 și a permis înțelegerea profundă a legăturilor dintre structura moleculară, cea morfologică și capacitatea de funcționare, creștere și multiplicare ce dau sistemelor biologice particularitățile lor unice.” Cont. 9 XII 83 p. 6. ◊ „Dezvoltarea rapidă a microprocesoarelor, biotehnologiei, combinația computerelor cu telecomunicațiile [...] iată noutăți care nu reprezintă doar o prelungire în linie dreaptă a mașinilor din era industrială.” Fl. 14 III 86 p. 22; v. și R.l. 9 V 84 p. 6; v. și biosinteză (cf. engl. biotechnology, it. biotecnologia (1974); DPN 1983)

LEWIS [lú: is], Gilbert Newton (1875-1946), chimist american. Prof. univ. la Berkeley (California). A explicat (1913) pe bază electronică natura legăturii electrovalente și covalente în combinațiile chimice („Valența și structura atomilor și moleculelor”). Cercetări în domeniul termodinamicii chimice și al teoriei acizilor și bazelor. A propus (1926) termenul de foton pentru cuanta de energie.

CENTRU DE CONTROL REGIONAL ansamblu de încăperi dotate cu: aparatură necesară aranjării pe radiofaruri a benzilor de evidență a progresiunii zborurilor pe emițătoarele și receptoarele radio, rețele de comunicare internă și externă prin telefon și interfon, instalații de semnalizare, telex, telegrafie, fax, televiziune cu circuit închis, instalații de indicare, instalații de verificare, hărți video, goniometru, surse de alimentare cu energie electrică de bază și de rezervă, radare primare și secundare. Metoda de lucru se bazează pe divizarea funcțiunilor de planificare și execuție în cadrul fiecărei echipe de controlori. Calculatoarele electronice de care dispun sunt în legătură cu centrele de control alăturate.

TERMO- „căldură, temperatură”. ◊ gr. therme „căldură” > fr. thermo-, engl. id., germ. id., it. termo- > rom. termo-. □ ~anemometru (v. anemo-, v. -metru₁), s. n., instrument pentru determinarea vitezei vîntului, bazat pe măsurarea rezistenței electrice a unui filament încălzit; ~barograf (v. baro-, v. -graf), s. n., termobarometru înregistrator; ~barometru (v. baro-, v. -metru₁), s. n., aparat utilizat pentru măsurarea temperaturii și a presiuni; ~biogramă (v. bio-, v. -gramă), s. f., curbă care indică cantitatea de căldură degajată de un sistem viu, individ, populație sau biocenoză; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studierea efectelor temperaturii asupra organismelor vii; ~cleistogamie (v. cleisto-, v. gamie), s. f., autofecundare a florilor rămase nedeschise din cauza temperaturii nefavorabile; ~clină (v. -clin), s. f., zonă termică dintr-un lac adînc, care separă două straturi de apă la temperaturi diferite; ~cromie (v. -cromie), s. f., proprietate a unor substanțe colorate de a se închide la culoare prin încălzire și de a reveni la nuanța inițială la răcire; ~dinamic (v. -dinamic), adj., referitor la transferul de energie termică; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate la variațiile de temperatură; ~esteziometru (v. estezio-, v. -metru₁), s. n., instrument pentru măsurarea sensibilității la căldură; ~fază (v. -fază), s. f., etapă de iarovizare a plantelor; ~fen (v. -fen), adj., s. n., (genotip) a cărui expresie fenotipică este influențată de temperatura ambiantă; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre plante, bacterii etc.) care poate trăi la temperaturi ridicate; ~filie (v. -filie₁), s. f., preferință a unor organisme pentru temperaturile ridicate; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante iubitoare de căldură; ~genetic (v. genetic), adj., care stimulează producerea de căldură în organism; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de producere a energiei calorice de către organismul animal; ~gramă (v. -gramă), s. f., curbă de înregistrare grafică a temperaturii; ~higrograf (v. higro-, v. -graf), s. n., aparat pentru măsurarea temperaturii și umidității aerului;^[1] ~liză (v. -liză), s. f., 1. Descompunere a unei legături chimice cu ajutorul căldurii. 2. Proces fiziologic prin care organismul cedează mediului ambiant surplusul de căldură; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul căldurii; ~manometru (v. mano-, v. -metru₁), s. n., aparat care indică în același timp temperatura și presiunea; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., ramură a fizicii care se ocupă cu metodele de măsurare a temperaturii; ~metrograf (v. metro-₂, v. -graf), s. n., termometru înregistrator; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument pentru măsurarea temperaturii; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., modificare morfologică a unui organ datorat temperaturii; ~nastie (v. -nastie), s. f., mișcare produsă de variații termice la unele flori, care se închid la frig și care se deschid la cald; ~pexie (v. -pexie), s. f., proprietate pe care o au corpurile fizice de a fixa căldura; ~plaste (v. -plast), s. n. pl., mase plastice avînd proprietatea de a se înmuia prin încălzire; ~plastic (v. -plastic), adj., (despre substanțe) care devine plastic sub influența căldurii și a presiunii; ~scop (v. -scop), s. n., aparat utilizat la punerea în evidență a unei diferențe de temperatură; ~scopie (v. -scopie), s. f., operație de măsurare a temperaturii; ~sferă (v. -sferă), s. f., strat atmosferic în care temperatura crește odată cu altitudinea; ~stat (v. -stat), s. n., aparat care servește la menținerea unei temperaturi constante într-o incintă sau într-un circuit; sin. termoregulator; ~static (v. -static), adj., care este apt de a menține o anumită temperatură; ~stenoterme (v. steno-, v. -term), s. n. pl., organisme adaptate la anumite temperaturi ridicate; ~taxie (v. -taxie), s. f., mișcare de locomoție a microorganismelor în direcția temperaturii optime; ~telefon (v. tele-, v. -fon), s. n., telefon la care vibrațiile sonore sînt produse prin vibrațiile de temperatură ale unui fir subțire de platină; ~terapie (v. -terapie), s. f., utilizare a căldurii în scop terapeutic; ~tropofitie (v. tropo-, v. -fitie), s. f., formațiune vegetală caracterizată printr-un anotimp cald și unul rece.

psihologie muzicală (< gr. ψυχή, „suflet” și λόγος, „cuvânt, discurs, știință”; echiv. germ. Musik-, Ton-, Gehör- Hörpsychologie), disciplină a muzicologiei*, care studiază domeniul trăirilor efective specifice creației, interpretării și receptării valorilor artistice muzicale. P. se fondează științific pe fizică și fiziologie, încadrându-se în psih. culturii sau artei, ca parte a psih. generale dar și pe estetica muzicală* care a generat-o istoric, alăturându-se în cadrul acesteia sociologiei artei și filozofiei. ♦ Dacă în estetica muzicală antic. se pot găsi numai elemente de psih. (Platon, Aristotel și în special Aristoxenos), referințe clar psih. apar în sec. 15 la Tinctoris (Tratatus de musica), care definește consonanța* și disonanța* calitativ, prin senzația agreabilă sau dezagreabilă. Sec. 18 descoperă valoarea sentimentului. Kant, Hegel, Schopenhauer contribuie în studiile lor de estetică la accentuarea elementului psih. În sec. 19 se remarcă efortul de constituire a unei estetici științifice experimentale, bazată pe fiziologie, psih. și sociologie. După Eduard Hanslick (1825-1904), considerat ca întemeietorul esteticii moderne autonome, Helmholtz, Carl Stumpf (1848-1936) ș.a. își orientează cercetările asupra p. auzului (1, 2) muzical. Gustav Fechner (1801-1887) în Vorschule der Asthetik (1875), caută redarea expresiei cât mai exacte a proceselor psihice declanșate de elaborarea și perceperea operei de artă. Wilhelm Wundtz (1832-1920), creează în 1879 la Leipzig primul laborator de psih. Constituirea p. propriu-zise se atribuie lui Ernst Kurth (Musikpsychologie, Berlin, 1931), care studiază funcțiile psih. care stau la baza audiției muzicale și natura „energiei” muzicale, fizice și psihice (v. energetism). Remarcabile sunt în prima jumătate a sec. 20 experimentele și lucrările lui Carl E. Seashore la Iowa (S.U.A.) și cele ale lui Géza Révesz. În Einfürung in die Musikpsychologie (Berna, 1946), Révesz stabilește o legătură între știință și muzică, fizică și fiziologie, apoi între psih. și estetică, ocupându-se printre altele de psih. sunetului, a talentului muzical, de patologia concepției muzicale. B.M. Teplov studiază experimental Psihologia aptitudinilor muzicale (Moscova, 1947), iar Raoul Husson fundamentele psiho-fiziologice ale muzicii (Paris, 1953). Dar subiectivitatea trăirilor muzicale, efectele psih. profunde ale muzicii cer metode introspective sau reflexive. Este ceea ce își propune estetica psihologică. În educația muzicală considerentele de ordin psih. își fac tot mai mult loc. În introducerea la cartea sa Les bases psychologiques de l’education musicale (Paris, 1956), Edgar Willems, apreciind lucrările lui Révesz și Kurth, afirmă importanța primordială a a naturii elementelor fundamentale ale muzicii și a raporturilor lor cu natura umană, demonstrând că o artă ca muzica nu se poate baza numai pe psih. „cantitativă”, dacă avem în vedere valorile calitative, afective și intuitive ale ei. O mare diversitate de teorii și direcții de investigație îmbogățesc problematica esteticii muzicale moderne; pitagorismul, formalismul (Herbart, Fechner, Brenn), sentimentalismul (Delacroix, Alain), estetica empatiei (germ. Einfühlung) – proiectarea universului psihic în lumea operei (Lipps, Wolkelt), energetismul* (Kurth, Howard), intelectualismul (Riemann, Combarieu, Ch. Lalo), pozitivismul umanist (Alain), filosofia timpului (III) muzical (Bergson, Gisèle Brelet, Wiora). Gisèle Brelet în Le temps musical (Paris, 1949) dezvoltă pe larg problemele epocii moderne, subintitulându-și cartea „Eseu pentru o nouă estetică a muzicii”. Un sistem de estetică autonom, cu o metodă marxistă de interpretare a fenomenului, artistic, găsim la Georg Lukács (Die Eigenart des Ästhetischen, 1963, trad. rom., Buc., 1974). În istoria gândirii estetice românești primele afirmări ale conceptelor estetice apar la cronicari. Referindu-se în special la muzică trebuie să amintim aici și pe Cantemir (Istoria ieroglifică, 1705), care definește noțiunile de frumos, armonie, simfonie etc., într-o perioadă când nu se conturase încă estetica, apoi pe Cuclin (Tratat de estetică muzicală, 1933), care demonstrează expresivitatea spirituală a muzicii. Dezvoltarea psih. științifice, capabilă să analizeze cu mijloace și metode proprii resorturile psihice specifice ale creației, transmiterii și receptării valorilor artistice are ca rezultat conturarea psih. artei, respectiv a muzicii, ca o disciplină autonomă, care sprijină generalizarea esteticii, fără a i se substitui. ♦ Reflectarea senzației auditive în conștiința omului produce stări afective care ies din domeniul științelor exacte. Momentul trecerii de la fiziologic la psihic este mult mai greu de precizat decât hotarul dintre fizic și fiziologic. În acest stadiu al evoluției fenomenului sonor au loc transformări calitative în directă legătură cu natura emoțională a muzicii; începe acum să acționeze domeniul psihic propriu numai ființei umane, care percepe sunetele considerate nu izolat (ex. Pitagora și teoria sa matematică ce a inspirat și pe Platon, Euler, Kant, Hegel ș.a.), ci și ca o relație sonoră, care înseamnă organizare, concepție, limbaj reunite în cadrul unei opere de artă (ex. Aristoxenos și teoria sa despre melodie) ca o unitate sintetică cu valoare estetică, nu o sumă de sunete diferite; sau, în sec. nostru, E.G. Wolf – Grundlagen der autonomen Musikaesthetik, Strasbourg, 1934 – care consideră intervalul* ca elementul muzical specific, ca fenomen ireductibil bazat pe alianța indisolubilă dintre auditiv și psihic, ceea ce a dus la o autonomie a muzicii și esteticii. Afectivitatea considerată ca bază a întregii activități psihice umane trebuie definită în corelație cu examinarea psih. a celor trei ipostaze ale actului artistic muzical: creația (c. compoziția (1)), interpretarea* și audiția. Specific pentru procesele afective este reflectarea relației dintre subiect – în cazul nostru compozitorul, interpretul sau auditorul – și obiectul sau situația care le-a produs, respectiv muzica. Aspectul subiectiv al acestor procese, caracteristic artei, e constituit de trăirile afective. Acestea pot fi cunoscute prin expresia emoțională a artistului și prin trebuința lui de a le comunica oamenilor. Bucuria, tristețea, frica, mânia etc. apar în diferite contexte, într-o mare complexitate și mobilitate. Cu cât trăirile sunt mai complexe, cum e cazul în muzică, cu atât este mai mare și participarea scoarței cerebrale, îndeosebi a celui de al doilea sistem de semnalizare. Muzica devine mijlocul artistic de exprimare și comunicare a stărilor afective. Dispozițiile sunt stări afective de intensitate medie care caracterizează pe o perioadă de timp întreaga conduită a omului. Emoțiile sunt manifestări de durată relativ mică, cu o orientare precis determinată, care însoțesc orice act artistic. Cele de intensitate medie au un efect dinamitizant; cele de orientare maximă pot produce „dezorganizarea formelor superioare de conduită sau anihilarea activității ca efect al epuizării rapide a energiei” (Al. Roșca). Sentimentele, ca și pasiunile, sunt stări afective mai complexe și mai durabile, reflectând relațiile stabile dintre om și mediul social; fie morale, fie intelectuale sau estetice, sentimentele constituie manifestări specific umane, cu caracter socio-istoric. Cele estetice apar la baza percepțiilor estetice și sunt de maximă importanță în aprecierea operei de artă. Pasiunile implică în plus un impuls mult mai pronunțat spre acțiune. „Sentimentele și pasiunile canalizează viața noastră psihică pe direcții esențiale, spre formarea conștiinței și personalității umane, de unde rolul deosebit ce revine artei muzicale în a influența și direcționa asemenea laturi ale psihicului” (Giuleanu). O formă mai cuprinzătoare, cu diverse stări afective, fin nuanțate și mai mult personale este sensibilitatea. Procesele afective au o influență și sunt la rândul lor condiționate și de alte aspecte ale activității psihice. Astfel se remarcă o interacțiune între afectivitate și procesele de cunoaștere. Gândirea este influențată pozitiv de emoțiile cu caracter stenic și cu intensitate medie; emoțiile puternice pot produce o diminuare a posibilităților de gândire. De asemenea, o strânsă relație se observă între afectivitate și motivație. La fel de important ca toate formele proceselor afective prezentate ne apare intelectul, posibilitatea de a observa și a cerceta opera de artă pe cale rațional-intelectuală. Fenomenul sonor în stadiul de act artistic se confruntă și cu atitudinea volițională, funcția psihică ce orientează conștient pe om spre îndeplinirea unui scop. Studiul aprofundat al acestor probleme trebuie să cuprindă o analiză amănunțită a proceselor psihice caracteristice fiecăruia din cele trei ipostaze mai sus menționate ale actului artistic muzical. Dacă în fiecare ipostază afectivitatea este prezentă, cel care are cel mai mult nevoie de ea e interpretul, care prin această stare psihică, corelată cu toate cerințele tehnico-artistice, reușește să transmită auditorului emoția și mesajul operei interpretate. Un handicap serios pentru interpreții deosebit de de sensibili este trecutul – stare emotivă datorată adesea exclusiv imaginației, dar în general cu cauze fizice, afective și mintale. Aici devine absolut necesară o autoreglare afectivă, prin orientarea spre alte obiective, prin dominarea sentimentelor negative cu sprijinul altora pozitive. O problemă insuficient studiată până în prezent este psih. aptitudinilor muzicale. „Sisteme operațional stabilizate, superior organizate și de mare eficiență” (Popescu-Neveanu), aptitudinile în interacțiune dau naștere, pe o treaptă superioară, talentului – complex de dispoziții funcționale care mijlocesc performanțe deosebite și realizări originale. În artă, îndeosebi, talentul presupune obligatoriu existența unei dotații ereditare, a unui mediu prielnic de dezvoltare, o dată cu înclinația spre muncă și vocația, în general. Cele trei ipostaze ale actului artistic presupun și aici aspecte diferențiate.

tăpălagă sf [At: DOSOFTEI, V. S. septembrie 22^r/27 / V: (îrg) tălp-, (reg) tălpăloa~, ~ligă / Pl: ~lăgi, ~age / E: ns cf mg talpalló] 1 (Înv) Încălțăminte de fier care se strângea pe picior cu șuruburi, folosită ca instrument de tortură. 2 (Reg) Încălțăminte mare și grosolană. 3 (Reg; lpl) Încălțăminte de pănură trasă iama peste ghete ca să le apere de zăpadă și să țină cald. 4 (Reg) Ciorap gros de lână, tălpuit cu postav, care servește drept încălțăminte pentru pescarii cu undița. 5 (Reg) Legătură înfășurată de hoți pe picioarele vitelor furate, pentru ca pașii să nu lase urme. 6 (Trs) Picior mare, deformat. 7 (Trs; Mun; dep) Om care pășește greoi și apăsat, având laba piciorului mare. 8 (Reg) Picior de pasăre. 9 (Trs; Mun; dep) Om lipsit de energie. 10 (Reg) Creangă flexibilă a unui copac, cu care se leagănă copiii, încălecând-o sau prinzându-se de ea. 11 (Trs) Plantă asemănătoare cu urzica, folosită și în medicină.

RESORT¹, resorturi, s. n. Element, de obicei metalic, folosit pentru realizarea legăturilor elastice între diferite organe ale unui sistem tehnic; (sens curent) arc. E cum s-ar fi rupt deodată resortul unui mecanism. C. PETRESCU, C. V. 261. Pentru ce?... țipă deodată... ca zvîrlit de forța unui resort. SAHIA, N. 82. Amicul apasă resortul capacului. CARAGIALE, O. III 148. ♦ Fig. Sursă de energie fizică sau morală; imbold, izvor, suport moral. Interminabilul bombardament a sfărîmat toate resorturile din mine. CAMIL PETRESCU, U. N. 370. – Pl. și: resoarte (HASDEU, I. V. 153).

vigoare s.f. 1 Stare de sănătate deplină (fizică și psihică), putere (de lucru, de acțiune); energie; vitalitate. loanide se simțea invadat de o vigoare sufletească nouă (CĂL.). ♦ Însușire, proprietate de a exprima pregnant idei, sentimente etc. Vigoarea veseliei lui Rabelais... ne subjugă (VIANU). 2 (jur.) Valabilitate, putere de aplicare a unei legi, a unei dispoziții. ◊ Loc.adj. În vigoare = (despre legi, dispoziții etc.; mai ales în legătură cu vb. „a fi”, „a rămîne”) care este valabil, care se aplică într-o anumită perioadă de timp; care este în curs de aplicare. Programa în vigoare pare puțin prea încărcată. ◊ Expr. A pune în vigoare = (despre legi, dispoziții etc.) = a pune în aplicare. A intra în vigoare v. intra. • /<fr. vigueur, lat. vĭgor, -oris.

AGENȚIA INTERNAȚIONALĂ PENTRU ENERGIA ATOMICĂ (A.I.E.A.; în engl.: Internațional Atomic Energy Agency – I.A.E.A.), agenție specializată guvernamentală în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Viena (Austria), creată la 7 oct. 1957, în scopul coordonării activităților internaționale pentru cooperarea tehnico-științifică în domeniul utilizării tehnologiei nucleare în scopuri pașnice. Are birouri de legătură în Canada, Geneva, New York și Tōkyō, laboratoare în Austria și Monaco și un centru de cercetări la Triest (Italia), administrat de U.N.E.S.C.O. A.I.E.A. are 134 state membre (2002), printre care și România (din 1957).

cheltuială sf [At: PALIA (1582), ap. GCR 138/2/ V: (înv) ~tăia~, chil~ / Pl: ~ieli și (înv) ~iele / E: cheltui + -eală] 1 Cheltuire (1). 2-3 (Pex; ccr) Bani necesari pentru a procura ceva sau pentru a ajunge la un scop. 4-5 (Pex; ccr) Bani cheltuiți sau de cheltuit. 6-7 (Îlav; îla) Cu ~ (În mod) costisitor. 8 (Îs) Bani de ~ Bani pentru cumpărături (mărunte). 9 (Fig, gmț; îe) A da cuiva de ~ A bate zdravăn pe cineva. 10 (Pfm; îe) A da pe cineva de ~ A face pe cineva să cheltuiască mult. 11 (Îal) A-i produce o pagubă. 12 (Pex) Bani întrebuințați nechibzuit spre procurarea unor lucruri de prisos Si: risipă. 13 (Lpl; pfm; îe) A se pune pe ~ieli A cheltui mai mult ca de obicei. 14 (Îe) A băga pe cineva la (sau, iuz în) ~ A-l face să cheltuiască (bani mulți). 15 (Înv) Impozit. 16 (Fig) Întrebuințare de timp, de muncă, energie etc. pentru satisfacerea unor nevoi, a unor obligații etc. 17 Risipă. 18 (Pex; lpl; rar) Lucruri cumpărate pentru ceva Si: cumpărături. 19 (Lpl) Lucruri de mâncare Si: merinde, alimente. 20 (Spc) Rubrică (într-un registru de contabilitate) unde se trec sumele cheltuite. 21 Garnitura (și căptușeala) unei haine. 22 (Trs; nob) Floarea făinii. 23 (La plutărit) Capătul trunchiului care servește de legătură și care se calculează la cubaj. 24 (Îs) ~ieli de judecată Sumă de bani pe care este obligat să o plătească, pe baza unei hotărâri judecătorești, partea care a pierdut un proces părții care a câștigat procesul. 25 Cu (sau pe) ~la cuiva Cu mijloace bănești oferite de altcineva. corectat(ă)

LINIE ~i f. 1) Trăsătură continuă (făcută cu creionul, cu penița etc.) pe o suprafață plană, având o singură dimensiune. 2) Figură geometrică obținută prin deplasarea unui punct pe un plan sau prin intersecția a două planuri. ~ dreaptă. ~ frântă. 3) Instrument format dintr-o bară gradată folosită la trasarea liniilor drepte și pentru măsurări; riglă. 4) Fiecare dintre trăsăturile paralele de pe un caiet. 5) Trăsătură (reală sau imaginară) care indică o limită, o direcție dată etc. ◊ ~a orizontului dunga de la intersecția aparentă a suprafeței pământului cu bolta cerească. În ~ unul lângă altul. 6) Consecvență privind legăturile de rudenie între generații; descendență; filiație. ◊ În ~ dreaptă (sau directă) din tată în fiu. 7) Sistem de fortificații și trupe. ◊ ~a întâi (sau ~a de foc) parte a trupelor care stau pe primul plan într-o bătălie. 8) Traseu al unei căi de comunicație. ~ de cale ferată. ~ aeriană. 9) Rețea de fire care asigură transmiterea la distanță a energiei electrice. ~ electrică. ~ telefonică (sau de telefon). 10) la pl. Trăsături caracteristice care dau forma sau conturul unui obiect. ~ile feței. 11) Orientare, direcție de acțiune într-o activitate. [G.-D. liniei; Sil. -ni-e] /<lat. linea, germ. Linie, fr. ligne

vigoare sfs [At: CALENDARI (1794), 31/25 / E: fr vigueur, lat vigor, -oris] 1 Forță fizică (și psihică) dată de o stare de sănătate deplină, de integritate a funcțiilor vitale Si: energie (1), tărie, vânjoșenie, vânjoșie, vârtoșie (1), voinicie (7), (rar) vigurozitate (1), vârtoșenie (1), (înv) valență (1), vârtoșime (1), (îvp) vârtute (1). 2 Capacitate de a acționa cu fermitate și eficiență Si: (rar) vigurozitate (2). 3 Capacitate de a exprima cu precizie și claritate idei, sentimente etc. Si: expresivitate, (rar) vigurozitate (3). 4 (Înv) Valabilitate a unei legi, a unei dispoziții etc. 5 (D. legi, dispoziții etc.; mai ales în legătură cu verbele „a fi”, „a rămâne”; îla) În ~ Valabil într-un anumit timp. 6 (Îal) În curs de aplicare. 7 (D. legi, dispoziții etc.; îe) A intra în ~ A deveni aplicabil. 8 (D. legi, dispoziții etc.; îe) A pune în ~ A pune în aplicare.

rezonanță sf [At: POLIZU / S și: reso~ / Pl: ~țe / E: fr résonance] 1 Fenomen de oscilație a unui corp datorită energiei primite de la un alt corp, care oscilează cu o frecvență egală sau apropiată. 2 Proprietate a unor corpuri sau încăperi de a amplifica și prelungi sunetele pe baza fenomenului de rezonanță (1) Cf răsunet (4). 3 (Îs) Cutie de ~ Cavitate al cărei volum de aer este capabil să oscileze și să amplifice sunetele. 4 Ecou. 5 (Lin; rar) Timbru. 6 (Med) Tulburare de gândire la schizofrenici, caracterizată prin înlocuirea legăturilor de fond ale acțiunilor prin relații verbale, de obicei, făcute după asonanță, rimă sau localizare în timp sau spațiu.

MĂRIME, mărimi, s. f. 1. Faptul de a fi mare; dimensiune, întindere, volum. Vizitai orașul, pe care îl găsii sporit în mărime. NEGRUZZI, S. I 67. Ce fel de mărime avea, tată, ostrovul acela? DRĂGHICI, R. 154. ♦ (Fiz.; uneori determinat prin «scalar») Proprietate comună unor obiecte, pe baza căreia acestea pot fi ordonate într-un șir (dacă eventual nu sînt egale). ◊ Mărime de stare = mărime a unui sistem fizic, care variază cu aceeași valoare, oricum ar trece sistemul între două stări date. Masa, temperatura, sarcina electrică și energia sînt mărimi de stare. ♦ Talie, statură, stat. De mărime mijlocie. ▭ Era aninat într-un cui bustul în mărime naturală a unui copil. EMINESCU, N. 38. 2. (Rar) Însemnătate, importanță. Cît de puțin a socotit mărimea puterii dușmane. GHEREA, ST. CR. I 257. 3. (Azi depreciativ; mai ales la pl.) Persoană însemnată, sus-pusă, influentă. V. mare (7). Mărimile cu monoclu și burtă, Magnați cu mîna lungă și inima scurtă. DEȘLIU, G. 18. Eu n-am nici o legătură cu mărimile care hotăresc soarta și veniturile terenurilor mele petrolifere. C. PETRESCU, A. 324. ♦ Funcție sau situație înaltă; mărire. Are un obraz pe care se citește o prostatică rîvnire la mărimi. ODOBESCU, la TDRG. 4. (Învechit, uneori determinat prin «de suflet») Mărinimie, noblețe sufletească, superioritate morală. Într-atîta slăbiciune are ș-atîta mărime. CONACHI, P. 261. Mai cu mărime de suflet s-au arătat la această întîmplare decît ceilalți. DRĂGHICI, R. 21.

viață sf [At: PSALT. HUR. 51^v/18 / P: vi-a~ / S și: (înv) vii~ / Pl: vieți / E: ml *vivitia (<vivus) sau viu + -eață] 1 Proprietate esențială a ființelor care evoluează de la naștere până la moarte Si: suflet, suflare, trai, trăire, (înv) cust (1), custare (1), viețuire (1), (îvr) viare (3), vietate (3). 2 (Îs) Asigurare pe ~ Tip de poliță de asigurare în care se prevede plata unei sume de bani stabilite prin contract în cazul accidentării sau al decesului asiguratului. 3 (Îvr; îs) Certarea (sau pedeapsa) vieții Pedeapsa capitală. 4 (Îvr; îs) Cumpănă de ~ Pericol de moarte. 5 (Îla) În (sau, înv, cu) ~ Care este (încă) viu. 6 (Îla) Fără ~ Mort. 7 (Îla) De ~ și de moarte Capital³ (1). 8 (Îal) Absolut (1). 9-10 (Îljv) Pe ~ și pe moarte (Într-un mod) desperat. 11-12 (Îal) Din toate puterile și fără a ține cont de riscuri. 13 (Îlav) Cu prețul vieții Cu orice risc. 14 (Îe) A fi (sau a se afla, a rămâne) în (sau, înv, cu) ~ A trăi. 15 (Îae) A supraviețui. 16 (Îe) A da ~ (cuiva sau la ceva) sau a da cuiva ~ța A face să ia ființă. 17 (Îae) A naște. 18 (Îe) A da ~ (cuiva sau la ceva) A învia. 19 (Fig; îae) A reînvia. 20 (Fig; îae) A face să apară, să se manifeste. 21 (Fig; îae) A face să prindă substanță. 22 (Fig; îae) A însufleți. 23 (Îe) A lua (sau a căpăta) ~ A lua ființă. 24 (Îe) A (se) ține în (sau cu) ~ sau (înv) a ține (cuiva) ~ța A (se) menține viu. 25 (Îe) A lăsa (ori a cruța, a ierta cuiva) ~ța sau a dărui (cuiva) ~ța (ori, pop, ~), a lăsa (pe cineva) în (sau cu) ~, (înv) a ierta (pe cineva) cu ~ A-i permite (cuiva) să (mai) trăiască (după ce îi fusese hotărâtă moartea). 26 (Îe) A scăpa cu ~ A se salva de la moarte. 27 (Fig; îe) A i se ține (sau a-i sta, a-i atârna) ~ța într-o ață (sau într-un fir de ață, de păr¹, de pai) A fi (mereu) într-o situație nesigură. 28 (Fig; îae) A fi în mare primejdie. 29 (Îe) A înceta (sau a se stinge, a se săvârși, înv, a conteni) din ~ ori a-și sfârși (sau, înv, a-și săvârși, a-și mântui) ~ța, a i se sfârși (sau, îvp, a i se stinge, a i se săvârși) ~ța (cuiva) A muri¹. 30 (Îls) Încetarea (sau stingerea, rar, săvârșirea) din ~, (înv) încetarea vieții Moartea. 31 (Îe) A-i lua (sau, îvp, a-i răpi, înv, a-i stinge, a-i sfârși, reg, a-i strânge cuiva) ~ța ori (pop) a găti (sau, înv, a lipsi) (pe cineva) de ~ A ucide. 32 (Îe) A-și lua (sau, înv, a-și răpi) ~ța A se sinucide. 33 (Îe) A-și da ~ța A se jertfi (din devotament față de o persoană, pentru o cauză etc.). 34 (Reg; îae) A prefera moartea. 35 (Îe) A-și pune ~ța în joc (sau, pop, la mijloc) sau a se juca cu ~ța A risca foarte mult. 36 (Fam; îe) Pe ~ța mea sau să n-am parte de ~ța mea! Formulă de jurământ pentru a întări o afirmație. 37 (Fig) Impresie de viață (1) pe care o creează artistul în opera sa prin mijloace specifice. 38 (Fig; mai ales în legătură cu verbul „a fi”; adesea urmat de un aps) Ceea ce constituie pentru cineva rațiunea de a trăi. 39 (Fig; mai ales în legătură cu verbul „a fi”; adesea urmat de un aps) Obiect al iubirii, al admirației necondiționate și exclusive a cuiva. 40 (Înv; fam; dov; adesea urmat de un aps) Termen cu care se dezmiardă o persoană dragă. 41 (Ccr) Tot ceea ce are viață (1) Si: ființă (18). 42 (Spc) Om. 43 (Spc) Persoană. 44 (Spc) Suflet. 45 Forță vitală. 46 (D. oameni sau părți ale corpului lor; îla) Fără (de) ~ sau fără (un) pic de ~ Cu funcțiile vitale parțial pierdute Si: inert. 47 (Îae) Lipsit de energie Si: apatic (2). 48 (D. ochi; îal) Cu privirea fixă, fără țintă. 49 (D. obiecte sau d. abstracte; îal) Artificial (4). 50 (D. abstracte; îal) Neviabil. 51 (Îe) A aduce (sau, înv, a întoarce, a trezi pe cineva) la ~ A face (pe cineva) să-și revină în simțiri. 52 (Îae) A însănătoși (pe cineva). 53 (Îe) A avea șapte vieți A avea o mare rezistență fizică (și morală). 54 (Îae) A trăi mult. 55 Vivacitate (1). 56 Exuberanță (4). 57 (D. oameni; îla) Plin de ~ Viguros (1). 58 (D. oameni; îal) Energic (3). 59 (D. oameni; îal) Exuberant (4). 60 (D. oameni; îla) De ~ Căruia îi place să petreacă. 61 (D. oameni; îal) Sociabil. 62 (Îlav) Cu ~ Cu putere. 63 (Pan) Însuflețire. 64 (Pan) Forfotă (1). 65 (Blg) Ansamblul fenomenelor biologice (creștere, reproducere, autoreglare etc.) pe care le prezintă toate organismele vegetale și animale de la naștere până la moarte. 66 (Bot; reg; îc) ~ța-omului Gheață (Begonia semperflorens). 67 (Bot; reg; îac) Crăciun (Begonia metallica). 68 Existență umană. 69 Curs al lucrurilor pământești. 70 (Îe) Când ți-e ~ța mai dragă Când nici nu te gândești. 71 (Îe) A izbuti (sau a răzbi) în ~ A reuși să ajungă într-o situație materială sau socială bună (în ciuda vicisitudinilor, a greutăților inerente). 72 (D. oameni; îe) A intra (sau a păși) în ~ A începe să se confrunte cu realitatea. 73 (Rar; îe) A intra în ~ A începe să funcționeze. 74 (Îe) A (se) trece (sau a se petrece, îvp, a se muta, a se strămuta, a ieși, pop, a se duce) din (sau de la această) ~ A muri¹. 75 (Îvr; îe) A muta (sau a izgoni) (pe cineva) din (această) ~ A omorî (pe cineva). 76 (Îvr; îls) Mutare dintru această ~ Moarte. 77 (Îoc imaginar, ireal) Realitate obiectivă. 78 (Flz; îoc neființă) Existență obiectivă. 79 (Bis; șîs ~ța veșnică, ~ța de veci, (înv) ~ța de veac, ~ța veacului, ~ța vecilor, ~ța de vecie sau urmat de determinări ca „fericită”, „cerească”, „fără de sfârșit”) Fericirea veșnică de care se vor bucura drept-credincioșii. 80 (Bis; și îas) Starea de mântuire. 81 (Bis; îs) ~ța de apoi (sau viitoare, cealaltă) Existența de după moarte Si: lumea cealaltă, vremea de apoi. 82 Existență pe care o duce cineva Si: trai, trăire (1), (înv) cust (2). 83 Mod în care trăiește cineva. 84 Condiții în care se desfășoară existența unei persoane sau a unei colectivități. 85 (Îe) A-și îngropa (sau a-și închide) ~ța (undeva) A duce o existență lipsită de satisfacții. 86 (Îe) A-și reface ~ța A se recăsători. 87 (Pop; îs) ~ cusută (sau legată, cârpită) cu ață Existență grea, plină de necazuri și lipsuri. 88 (Îs) ~ de câine Existență grea, plină de umilințe. 89 (Fam; îe) Un trai și-o ~ Se spune despre cineva care se bucură de o existență îmbelșugată, fără muncă și fără griji. 90 (Fam; îe) Altă ~ ! Se spune când intervine o schimbare benefică în existența cuiva. 91 (Rar; d. femei; îe) A-și face ~ța A duce o existență imorală. 92 (Trs) ~ bună Formulă de salut. 93 (Udp „de”) Manieră de existență. 94 (Înv; de obicei urmat de determinări ca „bună”, „rea”, „dreaptă”, „păcătoasă” etc.) Comportament (1). 95 (Îrg) Temperament. 96 (Îrg) Caracter (7). 97 (Reg; îe) Ține-ți ~ța! Păstrează-ți calmul! 98 (Reg; d. oameni; îla) Lăsat de ~ Nelegiuit. 99 Conviețuire (între soți). 100 (Pop; îe) A-și petrece (sau a-și trăi, a-și duce, a-și trece, reg, a-și face, a-și mânca) ~ța cu … ori (înv) a-și avea ~ între … A conviețui. 101 (Îvr; îe) A se da în ~ cu… A face voia (cuiva). 102 (Pfm; îae) A stabili relații intime cu… 103 (Îvp; îe) A avea (sau a trăi) ~ bună (sau dulce) (cu…) A se înțelege bine (cu…). 104 (Rar; d. soți; îe) A-și desface ~ța A se despărți. 105 Mod de existență proprie unei persoane sau unui grup de persoane, care se caracterizeză printr-un ansamblu de condiții sociale, economice, culturale etc. sau prin ocupații, activități ori preocupări specifice. 106 Totalitatea activităților specifice unei persoane, unei colectivități, unui domeniu. 107 Formă de manifestare a existenței umane. 108 Subzistență. 109 (Ccr) Ceea ce este necesar (hrană, îmbrăcăminte etc.) pentru existența zilnică a cuiva. 110 (Îe) A-și ține (sau, îvr, a-și sprijini) ~ța (cu…) A face față cheltuielilor necesare traiului Si: a se întreține (cu…). 111 (Pop; îe) A-și ține ~ța de azi pe mâine A fi foarte sărac, trăind la limita subzistenței. 112 Perioadă de timp cuprinsă între nașterea și moartea cuiva. 113 Durată a existenței cuiva Si: (înv) vreme (49). 114 (Prin exagerare; în legătură cu verbe ca „a consacra”, „a închina” etc.) Parte considerabilă a vieții (112) cuiva. 115 (Îlav) În (sau din) ~ Încă din timpul când trăiește (cineva). 116 (Îlav) În ~ Niciodată (pe parcursul vieții). 117 (Îcn; îlav) În (toată) ~ța mea (sau ta, lui etc.) Niciodată. 118 (Îcn; îal) Nicidecum. 119 (Înv; îlav) După ~ța (cuiva) După moartea (cuiva). 120 (Îe) A-i tăia (sau a-i curma cuiva) firul (ori ața) vieții sau a-i tăia (ori a-i curma, a-i ciunti) (cuiva) ~ța, a pune capăt vieții (cuiva) A ucide (pe cineva). 121 (Îe) A i se rupe (sau a i se frânge) ~ța A muri¹. 122 (Îe) A-și pune capăt vieții sau a-și curma ~ța A se sinucide. 123 (Îvr; îe) A(-și) împlini zilele vieții sau a-și plini ~ța A ajunge la sfârșitul vieții. 124 (Pop; îe) Ți s-a împlinit cu ~ța Formulă prin care cineva este amenințat cu moartea. 125 (Îlav) De-o ~ sau (de-) o ~ de om (De) foarte mult timp. 126 (Pan) Timp de funcționare în bune condiții a unei unelte, a unui aparat, a unei mașini etc. 127 (Pex) Existență istorică. 128 (Determinat prin „toată” sau „întreagă”; adesea precedat de pp „în”, „pe”, „pentru”) Timpul care rămâne de trăit cuiva (începând dintr-un moment determinat) până la moarte. 129-130 (Îljv) Pe ~ (Care durează) până la moartea cuiva. 131 (Îe) Pe ~ (și) pe moarte Pentru totdeauna. 132 (Șir de) fapte, întâmplări, evenimente etc. trăite de cineva. 133 Totalitatea acțiunilor săvârșite de cineva în timpul vieții (112) sale. 134 (În credința creștină; îs) Cartea (sau, rar, cărțile) vieții Carte în care sunt înscrise numele și faptele aleșilor lui Dumnezeu. 135 (În credința creștină; îas) Carte în care sunt înscrise faptele (rele) după care vor fi judecați morții, la ziua de apoi. 136 (Îe) A(-i) fi scris (cuiva) în cartea vieții A(-i) fi sortit (cuiva). 137 (Îe) A șterge (pe cineva) din cartea vieții A scoate din rândul celor vii. 138 (Spc) Gen de scriere care are ca obiect descrierea faptelor, a evenimentelor trăite sau a acțiunilor săvârșite de cineva Si: biografie. 139 (Înv) Loc în care își duce cineva existența. 140 (Înv) Locuință a cuiva.

CENTRAL, -Ă (< fr., lat.) adj., s. f. I. Adj. 1. Care se află în centru, în mijloc; care provine dintr-un centru. 2. Fig. Care ocupă o poziție principală. II. Sf. 1. Instalație sau ansamblu de instalații în care se produce în mod centralizat energie, se efectuează o anumită operație tehnologică centralizată etc. ♦ C. electrică = ansamblu de construcții, instalații și echipamente pentru realizarea conversiei unei forme de energie primară în energie electrică. C. termoelectrică asigură conversia termodinamică a căldurii obținute prin arderea combustibililor în energie mecanică și apoi în energie electrică. C. hidroelectrică trasformă energia potențială și cinetică a apei în energie mecanică și apoi în energie electrică. Cea mai mare c.h. în producție Guri / Raul Leoni (Venezuela 10.300 MW) iar parțial în construcție: Italpu (între Brazilia și Paraguay: 13.320 MW). C. electrică mareemotrică transformă energia hidraulică a mareelor; prima c.e.m. a fost construită în estuarul fl. Rance (France, 1966). C. solară transformă energia radiației solare directe și / sau difuze. Cea mai mare c.s.: Barstow (California, 1985). C. nuclearo-electrică transformă succesiv energia de fisiune produsă într-un reactor nuclear în energie electrică. C. termomarină transformă diferența de potențial termic dintre apa de suprafață și cea de adîncime a oceanelor și mărilor calde; prima c.t.: Matanzas (Cuba, 1930). C. eoliană trasformă energia cinetică a maselor de aer în mișcare în energie electrică; prima c.e. Ai-Petri (Crimeea 1931). C. geotermală transformă energia termică din interiorul scoarței terestre; prima c.g. Larderello (Italia, 1904). C. termică produce căldură care se distribuie prin intermediul unui agent termic (abur, apă caldă etc.) pentru a fi utilizată în scopuri tehnologice sau la încălzitul încăperilor. C. de pompare = instalație cu ajutorul căreia se realizează exploatarea mai multor sonde echipate cu pompe de adîncime, fosolind un singur motor. C. telefonică = ansamblu de instalații electrice, dispozitive și clădiri la care ajung liniile posturilor unei rețele telefonice și liniile de legătură cu alte rețele telefonice și în care se efectuează automat sau manual legăturile telefonice între abonați. 2. Mare unitate economică caracteristică sistemului economic centralizat care funcționează pe principiul gestiunii economice proprii și coordonează activitatea dintr-un anumit domeniu.

expresionism, mișcare artistică cu un puternic caracter contestatar și nonconformist, apărută în Germania și Austria la începutul sec. 20, mai întâi în artele plastice (în cercurile „Die Brücke”, „Ber Blaue Reiter”) și în lit., apoi în muzică, în bună parte ca o reacție față de impresionism*. E. muzical cunoaște două principale tipuri de manifestare, reprezentate, la nivelul protagoniștilor, prin Schönberg și școala dodecafonică vieneză (v. și dodecafonie) și respectiv Stravinski din „perioada rusă”. Considerate, în general, mai puțin ca fațete ale e. muzical cât mai ales ca direcții componistice ireductibile (Leibowitz, Adorno) sau cel puțin ca un cuplu de forțe contrare, acționând complementar (Schaeffner, Rognoni, Boulez) în componistica modernă, cele două orientări corespund de fapt unor soluții diferite date pe plan muzical cerinței fundamentale a e., aceea de exacerbare a tensiunii, emoționale, de exaltare a expresiei (1). Este ceea ce în arta unor reprezentanți ai „noii școli vieneze” se realizează – precumpănitor în genurile teatral-muzicale (Schönberg, Erwartung, Berg, Wozzek) – printr-o exacerbare a conceptului muzical postromantic, în speță al aceluia consacrat de R. Strauss prin operele Salome și Elektra: distorsionări ale structurii muzicale la nivele arm.* și melodic prin cromatismul cvasi-absolutizat, atingând atonalismul*, plastică orchestrală vizând crearea de efecte psihologice violente, linie vocală nontonală, abruptă, ce „transsubtanțiază datele psihologice ale textului” (A. Goléa). Muzica cunoaște însă, la dodecafoniști, și reversul – necesar și firesc – al acestei continuități față de romantism*, și anume un proces de abstractizare (mai intern la Webern, continuat apoi de neoserialiști) în virtutea căruia, prin dizolvarea tonalității și a reprezentărilor tematice condiționate de ea și prin înlocuirea lor cu reprezentări de tip serial (v. serialism), se tinde spre realizarea unei legături nemediate între materia sonoră și expresie și astfel, spre eliberarea totală a acesteia din urmă. În muzica lui Stravinski hiperpotențarea expresiei se produce, contrar atematismului serial, ca urmare a îngroșării profilurilor tematice. Reliefarea adeseori ostentativă a motivelor sau fragmentelor tematice – prin mijloace ritmice, arm., de instrumentație etc. de deosebită acuitate, ca și prin repetări cvasi-automate [v. formulă (IV)] – factura lor rudimentară și chiar eterogenitatea lor, expres cultivate, sunt cele care determină la Stravinski o mutare de accent de pe fizionomie pe energia motivului*, o irupere a expresiei dincolo de cadrele textului muzical, constituind întrucâtva o emanația paratematică. Caracteristicele înfățișate conturează laolaltă specificitatea muzicală intrinsecă a artei expresioniste; ele demonstrează implicit autonomia estetică a fenomenului muzical expresionist, faptul că el nu este produsul unei contaminări cu e. lit. sau plastic, chiar dacă într-o opinie muzicol. încă larg răspândită, e. muzical (identificat îndeobște cu ramura sa dodecafonică) s-a impus în accepția psihologizantă – acordată în general curentului – a unei arte promotoare a brutalității, dezechilibrului, monstruosului, a explorării subconștientului etc. Deși acuitatea psihologică a operelor muzicale expresioniste constituie un dat real, bazat pe corespondențele de climat emoțional ale muzicii cu un text sau un subtext expresionist (lucrările lui Schönberg, sau Berg, compuse pe texte poetice sau dramatice expresioniste, ca și lucrările stravinskiene cu argument programatic mitologic sau străvechi folc.) sau chiar pe împrumuturi semantice mai mult sau mai puțin fortuite dinspre lit. spre muzică (Webern), aceste relații inter-arte nu sunt de natură să definească e. muzical în esența sa, ci reprezintă o componentă paramuzicală a specificului său estetic. O trăsătură generală a e. reflectată în muzică o constituie și aplecarea spre resursele primare ale muzicilor folc. arhaice sau ale celor exotice (exacerbare și obstinare a ritmului, efecte de masivitate sau stridență în arm. și orchestrație etc.), ca mijloc de realizare a expresiei de forță elementară, telurică (Stravinski, Bartók, Prokofiev). Aderări temporare la e. au manifestat Bartók, Honegger, Prokofiev, Ives, Șostakovici ș.a. Influențe ale e. – mai ales de formulă stravinskiană – se percep și în comp. rom. (Lazăr, Jora, Rogalski, Silvestri, Mihalovici, Socor); ele se manifestă în special la nivelul modalităților tehnice, mai rar în muzica pură și mai frecvent în lucrări programatice sau cu text, ce urmează îndeobște linia exploatării, în spiritul șocului și violenței expresioniste, a anumitor caracteristici și zone ale folc. precum și, adesea, linia unor reprezentări grotești, caricaturale, a parodiei etc.

transmisiune sf [At: STAMATI, D. / P: ~si-u~ / V: ~sie / Pl: ~ni / E: fr transmission] 1-2 Transmitere (1-2). 3 (Jur) Trecere a unui bun, a unui drept de la o persoană la alta, prin act juridic sau prin efectul legii Si: transmitere (4), (înv) transport (15). 4 (Fiz; Teh) Trecere a energiei, a radiațiilor, a undelor etc. de la un sistem tehnic² la altul Si: transmitere (5). 5 Emisiune radiofonică. 6 (Tel) Trimitere de semnale de la un post emițător de telegrafie, telefonie sau radiocomunicații, în scopul recepționării lor Si: transmitere (6). 7 (Teh; îf transmisie) Comunicare a unei mișcări de la un organ de mașină la altul Si: transmitere (7). 8 (Teh; îf transmisie) Ansamblul organelor cu ajutorul cărora se transmite mișcarea de la un organ de mașină la altul. 9 (Mil; lpl) Ansamblul mijloacelor tehnice utilizate pentru a se asigura legătura între unitățile unei armate. 10 (Mil; îs) Trupe (sau unități) de ~ni Trupe specializate în executarea și asigurarea legăturilor prin telefon, radio etc. 11 (Fzl) Trecere a efectelor fiziologice ale unei excitații dintr-un punct în altul al unui organism.

sarcină sf [At: BIBLIA (1688), 55²/14 / V: (înv) ~rcenă, (reg) sac~, salc~ / Pl: ~ni, (îvp) ~ne / E: ml sarcina] 1 Obiect, ființă sau grup de obiecte ori de ființe având o anumită greutate (mare) și fiind transportate cu un animal de tracțiune, cu un mijloc de transport, pe spinarea omului etc. 2 Greutate pe care o reprezintă sarcina (1) Si: povară, încărcătură. 3 (Înv) Presiune. 4 (Spc) (Udp „de”) Legătură sau grămadă (delimitată) (de lemne, de fân, de paie etc.) care poate fi dusă în spinare sau cu brațele. 5 (Înv) Măsură de greutate sau de volum folosită pentru lemne de foc, echivalând probabil cu cantitatea care poate fi dusă cu spinarea. 6 Obligație materială (în bani, în produse, în muncă etc.) față de o autoritate. 7 Ceea ce i se impune cuiva sau își impune cineva să facă într-o anumită situație sau într-un anumit scop Si: îndatorire, misiune, obligație. 8 Activitate de o importanță deosebită pe care trebuie s-o înfăptuiască cineva Si: misiune. 9 Responsabilitate materială sau morală. 10 (Îlav) În ~ În seamă. 11 (Îal) Împotrivă. 12 (Îlpp; adesea în construcție cu verbe ca „a rămâne”, „a sta”, „a cădea”, „a reveni”, „a pune” etc.) În (sau înv, pe) ~na... În atribuția... 13 (Îal) În legătură cu... 14 (Îal) Pe seama... 15 (Îal) Asupra. 16 (Îal) Împotriva. 17 (De obicei articulat; udp „de”) Activitate pe care o prestează cineva în mod regulat și organizat, într-o întreprindere, instituție etc. Si: slujbă (1). 18 (Rar) Facultate (psihică). 19 Stare a femeii gravide din momentul fecundării până la expulzarea fătului. 20 Perioadă când o femeie este gravidă Si: graviditate (1). 21 Mărime fizică ce produce o stare de solicitare mecanică într-un corp solid deformabil sau într-un sistem fizic ori tehnic. 22 Solicitare mecanică produsă de o sarcină (21). 23 Putere debitată de un sistem generator, transmițător sau transformator de energie. 24 (D. sisteme fizice ori tehnice producătoare de energie; îe) A pune în ~ A pune în funcțiune. 25 (Șîs ~ electrică) Mărime fizică ce caracterizează starea de încărcare electrică a unui corp. 26 Mărime scalară care caracterizează proprietatea unui corp de a crea în jurul său un câmp electric sau de a fi acționat atunci când se află în câmpul electric al altui corp. 27 (Cantitate de) electricitate. 28 (Îs) ~ magnetică Mărime fizică ce caracterizează starea de magnetism a unui corp Si: masă magnetică.

DANEMARCA 1. Regatul Danemarcii (Kongeriget Danmark), stat în NV Europei, cuprinzând o parte din Pen. Iutlanda și Arh. Danez (482 de insule, dintre care 100 sunt locuite); 43,2 mii km²; 5,19 mil. loc. (1993). Limba oficială: daneza. Religia: creștină (luterani 88,2%, catolici 1,6%). Cap.: Copenhaga. Orașe pr.: Århus, Odense, Ålborg. Este împărțită în în 14 regiuni (amtskommune) și două municipalități (kommune). Relief de câmpie (alt. max. 173 m), insulele fiind despărțite de numeroase strâmtori. Climă temperat-oceanică, cu ierni relativ blânde și veri răcoroase. Expl. de gaze naturale (3.249 mil. m³, 1990), petrol (7,6 mil. t, 1990), sulf și sare (550 mil. t, 1990). Ind. complexă și diversificată, cu tradiție în constr. navale (vase de pasageri, pescărești) și în ind. alim. (conserve de fructe, carne și pește, zahăr, produse lactate, uleiuri vegetale, bere – 9,6 mil. hl, 1990, ciocolată, țigarete). Alte produse ind.: energie electrică (32,8 md. kWh, 1990), utilaje pentru ind. alim., motoare Diesel navale, produse electronice și electrotehnice, mijloace de transport, mobilă, ceramică fină. Agricultura este specializată în creșterea intensivă a animalelor: bovine (2,24 mil. capete, 1990), porcine (9,5 mil. capete, 1990), păsări (15,5 mil. capete, 1990). 59,6% din supr. țării o reprezintă terenurile arabile, 5% pășunile, iar 11,4% pădurile. Importantă producție de lapte, unt (931 mii t, 1990), brânzeturi (295 mii t, 1990), carne de porc (1,3 mil. t, 1990), ouă etc. Culturi principale: grâu (3,9 mil. t, 1990), secară, orz (5 mil. t, 1990), plante furajere, cartofi, sfeclă de zahăr (3,3 mil. t, 1990), legume. Pomicultură. Pescuit intens (1,83 mil. t, 1989). C. f. (1990): 2.838 km (230 km electrificate, 1989); numeroase linii de feribot leagă între ele insulele daneze sau fac legătura cu restul Europei, inclusiv cu Pen. Scandinavă. Căi rutiere (1991): 71.063 km (835 km autostrăzi, 1990); 1,6 mil. autoturisme (1990). Flota comercială: 8,2 mil. tdw (1991). Moneda: 1 krone (coroana daneză) = 100 øre. Turism: 8,9 mil. (1990). Export (1990): utilaje, mașini ți mijloace de transport, produse alim., chim., agricole ș.a. Import (1991): echipament ind. și mijloace de transport, bunuri ind. de larg consum, produse chimice, combustibili, produse siderurgice, metale neferoase ș.a. Din regatul D., mai fac parte, cu autonomie internă, Ins. Groenlanda și Ins. Feroe. – Istoric. Terit D. a fost locuit în Antic. de populațiile germanice (cimbri, iuți, angli și saxoni), iar din sec. 5-6 de dani, veniți din S Pen. Scandinave. Regatul danez, întemeiat în sec. 10 de Gorm cel Bătrân (?-c. 940), a cunoscut o maximă întindere în timpul regelui Knud cel Mare (1019-1035), sub a cărui stăpânire s-au aflat, pentru scurtă vreme, Anglia și Norvegia. În sec. 10 este adoptat creștinismul. În sec. 13 și la începutul 14, Regatul danez a trecut, a urmare a hegemoniei politice și a expansiunii comerciale a Hansei, printr-o profundă criză economică și politică. La sfârșitul sec. 14 s-a produs redresarea regatului sub domnia Margaretei I (1387-1412), care a impus, în 1397, încheierea Uniunii de la Kalmar dintre D., Suedia și Norvegia, D. având rolul de hegemon. În a doua jumătate a sec. 16, D. a cucerit, în luptă cu Ordinul Livonian și Suedia, supremația în Marea Baltică. Adoptând luteranismul în 1536, D. a participat la Războiul de 30 de Ani, în urma căruia a pierdut, în 1648, toate posesiunile sale din S Pen. Scandinave și din M. Baltică. În sec. 18, D. a cunoscut o perioadă mare de înflorire economică (agricultură și comerț), favorizată, între altele, și de promovarea unei politici de neutralitate. Aliată a Franței în timpul războaielor napoleoneene, D. a fost constrânsă să cedeze Suediei, prin Pacea de la Kiel (1814), Norvegia, iar Helgolandul a trecut la Anglia. Prin hotărârile Congresului de la Viena (1814-1815), D. a primit terit. Schleswig și Holstein, iar în 1816, în urma acordului cu Prusia, a obținut ducatul Lauenburg. În perioada evenimentelor revoluționare din 18148-1849, D. a devenit monarhie constituțională. În 1864, învinsă în războiul cu Prusia și Austria, D. a pierdut ducatele Holstein, Schleswig și Lauenburg (partea de N a Schleswig-ului a revenit D., în 1920, în urma unui plebiscit). În anii primului război mondial, D. s-a declarat neutră; în 1918, D. a recunoscut independența Islandei, care rămâne însă legată de D. (până în 1944) printr-o uniune personală. Între 1924 și 1940 (cu excepția anilor 1926-1929), la conducerea țării s-au aflat guverne social-democrate. Ocupată (apr. 1940-mai 1945) de trupele germane. În anul 1979, D. a acordat autonomie internă Groenlandei. După al doilea război mondial, guvernele sunt formate, mai ales, de social-democrați. Membră a N.A.T.O (din 1949), a Consiliului Nordic (din 1952), a A.E.L.S.-ului (1960-1972), a Uniunii Europene (din 1972). D. este o monarhie ereditară constituțională. Activitatea legislativă este exercitată de suveran și de un parlament unicameral (Folketing), iar cea executivă de un cabinet condus de un prim-min. 2. Strâmtoarea Danemarcii, str. între Ins. Groenlandei și Islanda, străbătută de curentul rece al Groenlandei de Est și curentul cald al Islandei de Vest. Lățime min. c. 287 km; ad. max.: 227 m. Unește Oc. Arctic cu Oc. Atlantic.

X s. m. invar. 1. A douzeci și noua literă a alfabetului limbi române; reprezintă un grup consonantic alcătuit din o velară și o frictivă. 2. Simbol pentru cifra romană cu valoarea 10. 3. Radiație (sau raze) X = radiație electromagnetică de mică lungime de undă, situată în spectru între radiațiile ultraviolete și radiația y; este produsă prin tranzițiile electronilor de pe păturile apropiate de nucleele atomice ale elementelor grele în urma frânării unor particule cu energie cinetică mare (ex. electroni) sau a altor procese de excitare. R. X. este penetrantă, ionizantă și impresionează placa fotografică; este folosită în medicină pentru stabilirea diagnosticului (radiografiere, radioscopie, tomografiere, scintigrafie etc.) sau terapeutic, precum și în ind., pentru a constata defecte de structură; în doze mari are caracter nociv. A fost descoperită de W. Röntgen în 1895; el a numit-o r.x. deoarece nu-i cunoștea natura. Sin. radiație (sau raze) Röntgen. 2. (GENET.) Cromozomul X = cromozom care intervine în determinarea sexului; la om și la multe alte animale doi cromozomi X determină sexul feminin, pe când cariotipul XY determină sexul masculin. Înclude însă și diverse alte gene care nu au legătură cu sexul; prezența acestora pe cromozomul X explică faptul că unele boli ereditare se transmit prioritar la unul dintre sexe. De ex. hemofilia și daltonismul îi afectează în special pe bărbați, care pot primi cromozomul X cu alelă anormală de la mama purtătoare (la care însă prezența celuilalt cromozom X, normal, împiedică manifestarea tulburării respective). Prezența unuia sau mai multor cromozomi X supranumerari poate provoca diverse anomalii, ca de ex. sindromul Klinefelter (cu cariotip XXY). Lipsa unui X (cariotip XO) determină la femei sindromul Turner.

auz I. 1. A. fiziologic, simțul prin care se percep sunetele. Analizatorul auditiv cuprinde: urechea, căile auditive spre scoarța cerebrală și ariile auditive corticale. Variațiile de presiune produse de vibrațiile* corpurilor sonore, captate direcționat de urechea externă și transmise prin conductul auditiv la timpan sunt transformate în vibrații mecanice; în urechea medie acestea deplasează oscioarele-pârghii ale căsuței timpanului (ciocanul, nicovala și scărița) care leagă timpanul de fereastra ovală a melcului, amplificând vibrațiile. Căsuța comunică posterior cu cavitățile mastoide care au un rol de cutie de rezonanță, iar anterior cu naso-faringele prin trompa lui Eustache, a cărei deschidere în timpul deglutiției restabilește o presiune internă egală cu cea atmosferică, absolut necesară bunei funcționări a timpanului. Vibrațiile se transmit sub formă de unde compresiune lichidului peri- și endolimfatic al urechii interne; aceasta cuprinde labirintul osos și membranos, respectiv vestibulul comunicând cu cele 3 canale semicirculare (organul echilibrului) și cu melcul (organul auzului). În melc, mișcarea lichidului pune în vibrație membrana bazilară, excitând selectiv, pe zone, și celulele senzoriale ciliate (c. 24.000-30.000) ale organului Corti așezate paralel. Fenomenul transformării energiei fizice în influx nervos și întreg mecanismul analizei sunetului nu e încă elucidat. Teoria armonicelor* (Helmholtz) e amendată de cercetările moderne (ex. Georg von Békésy, 1899-1972, premiul Nobel 1961). Vibrațiile membranei bazilare, cu o regiune de maximă amplitudine* în funcție de frecvență*, generează potențiale electrice, care sunt transmise în impulsuri de diverse grupări de fibre auditive (formând, împreună cu cele vestibulare ale echilibrului, perechea a 8-a de nervi cranieni) prin variate formațiuni bulbare, apoi diencefalice ambelor emisfere ale cortexului temporal – sediul recepției imaginilor auditive (ariile 41, 42, 22 și 52 ale lui Brodmann). Procesul de analiză și sinteză auditivă, începută în melc, se perfecționează pe măsura apropierii de scoarță, unde se produc reprezentări sonore și generalizări. Diversitatea ariilor auditive și a legăturilor cu cele motrice, vizuale, de memorare, de integrare intelectuală etc., asigură pecepția „integrată” a muzicii (Encicl. Fasquelle). Percepția sonoră are o mare relativitate, un caracter „zonal”; fiecărui sunet îi corespunde o „zonă” (N.A. Garbuzov) de excitație nervoasă sau o „plajă neuronală” (Collaer) de c. 20 Hz*, iar calitățile sunetului sunt într-o complexă interdependență. Timpul (durata) minim de percepere ar fi de 1/20-1/10 secunde (Fritz Winckel). Zona audibilității umane, care scade cu vârsta, cuprinde frecvențe (înălțimi (1)) între 16 și 20.000 Hz și intensități (1) între 0 și 120 dB*. În registrul (I) mediu cea mai mică diferență de frecvență perceptibilă ar fi de 12 cenți*, respectiv c. 3 Hz = 1/40 ton (Winckel) sau de 1/200 ton (Willems), iar de intensitate 0,2 dB (Winckel) sau 1 dB (Popescu-Neveanu). Perceperea timbrului* e un proces psihic subtil, bazat pe fuziunea componentelor spectrului sonor și regimul tranzitoriu al sunetelor [v. atac (1)]. Audiția biauriculară asigură localizarea sursei sonore, prin aprecierea diferenței de fază a vibrațiilor care ajung la cele două urechi. În perceperea mai multor sunete simultane pot apărea armonice* subiective, sunete adiționale sau diferențiale (v. bătăi), efectul de „mască” (acoperirea unor sunete mai înalte sau mai slabe) etc. Rapiditatea și precizia percepției cresc în prezența unui fond sonor constant (A. Daniélou). 2. A. psihologic modifică percepția auditivă în funcție de: proprietățile obiective ale stimulului (randament maxim la intensități medii, dependența de durata acțiunii stimulului, de frecvența și contextul apariției acestuia; variațiile aleatorii ale stimulului diminuează precizia percepției) sau de: factorul psihofiziologie și de personalitate (generând fenomene legice ca: adaptarea, sensibilizarea, saturația, depresia, oboseala, depinzând de vârstă, de factorii tipologici și temperamentali, de stările de „set” sau motivație, de contextul social de manifestare a subiectului etc.). II. A. muzical, capacitatea senzorială, emoțională și rațională de considerare a fenomenului sonor, condiționată social și istoric. A. senzorial, capacitatea de primi obiectiv impresiile (nivel bulbar); a. afectiv, capacitatea de ascultare subiectivă, urmată de o apreciere calitativă (nivel diencefalic); a. rațional, sinteza experienței senzoriale și afective (nivel cortical). În practica muzicală cele 3 aspecte formează o unitate. A. melodic, capacitatea de a recepționa, trăi, recunoaște și reproduce o melodie (Popescu-Neveanu). A. armonic, capacitatea superioară de integrare într-o configurație unitară de două sau mai multe sunete (melodii) emise concomitent. A. relativ, conștiința raporturilor sonore (de la intervale*, trepte* funcționale la denumirea sunetelor). Cuprinzând cele 3 aspecte, a. e legat de natura artistică a muzicii și constituie o caracteristică esențială a capacității muzicale. A. absolut, posibilitatea identificării înălțimii sunetelor, fără reper (exterior). E o capacitate de memorare sonoră, de esență fiziologică cu 2 aspecte complementare: pasiv (recunoașterea unui sunet dat) și activ (intonarea sunetului corespunzător unei note date). Fiind mai rapid, favorizează, în limita posibilităților de eroare de apreciere (v. A. I. 1.), virtuozitatea*, memorizarea, orientarea în pasaje modulante sau atonale, corectarea greșelilor, dar neglijează senzorialitatea și afectivitatea; dezavantajele pot fi grave în interpretarea enarmonică* eronată a sunetelor, în cazul distonării în muzica vocală sau a acordajului (2) defectuos al instr. și mai ales în aprecierea reală a capacității muzicale. Adesea a. absolut e legat de timbrul* instr. sau de diferite asocieri auditive cromatice* etc. A. interior, formă evoluată a a. muzical, constând în posibilitatea de imaginare pasivă a fenomenului sonor, în toată compexitatea, a. este perfectibil. Educarea ca și determinarea a. muzical trebuie să țină seama de limitele percepției și de cele 3 aspecte menționate. Educația e cu atât mai eficientă cu cât începe mai timpuriu, paralel cu educarea a. verbal, fiind însoțită de mișcare și activitate vocală (dezvoltarea afectivității) folosind instr. cu sunete fixe și temperate* (ex. pianul), dar și alte instr. netemperate, ideal electronice (dezvoltarea senzorialității). După perioada preinstr., obligatorie, se poate aborda un instr. evoluat. Esențiale rămân solfegiul* și dictatul* (melodic, armonic, polifonic), pregătite de studiul intervalelor (a. melodic) și acordurilor* (a. armonic), cultivând simțul tonal și modal, memoria muzicală (a. anterior), inspirația creatoare prin improvizație* și îmbinând a. relativ cu cel absolut. V. acustică; psihologie muzicală.

sânge sn [At: PSALT. HUR. 48^v/15 / V: (înv) sin~ sm / Pl: (îvp) ~giuri / E: lat sanguis] 1 Lichid (de culoare roșie), vital pentru organism, care circulă într-un sistem de vase, având o compoziție chimică complexă și variabilă de la o specie animală la alta. 2 (Rar; îs) ~ de iepure Vin roșu. 3 (Fam; îs) ~ de prună Țuică. 4 (Pop; îs) ~ Domnului Vin (roșu). 5 (Înv; îs) ~ de ouă Vin. 6 (Îla) De ~ Roșu (aprins). 7 (Îal; d. lacrimi) De mare durere. 8 (Îal) Sângeros (1). 9 (Îal) Crud (19). 10-11 (D. cărnuri fripte; îljv) În ~ Care nu este prea fript, care a rămas crud în interior. 12 (Îal) Care este ca sângele (1) curgând. 13 (Îal) Plin de sânge (1). 14 (Îlav) În ~ În mod sângeros. 15 (Îlav) (Până) la ~ Până când țâșnește sângele. 16 (Pex; îal) Foarte tare, foarte mult. 17 (Îal) Extrem de aspru Si: drastic (2). 18 (Îal) Până la distrugere. 19 (Îe) A lua (sau a ori a-i lăsa, a slobozi cuiva, reg, de) ~ A scoate cuiva o anumită cantitate de sânge (în scop terapeutic). 20 (Îe) A da ~ A consimți să-i scoată o cantitate oarecare de sânge pentru a fi folosit la transfuzii. 21 (Îe) A-i îngheța (cuiva) ~le în vine sau a îngheța ~le (în cineva) A fi cuprins de groază. 22 (Îe) A i se urca (sau a face să i se urce ori a i se sui, a-i năvăli, a-i da, a-i ieși etc.) ~ în obraz ori la cap, în față A se înroși sau a face să se înroșească din cauza unui sentiment, a unei emoții puternice etc. 23 (Pex; îae) A se înfuria. 24 (Îe) A-și face (sau a-i face cuiva) ori, înv, a face în cineva ~ rău, sau (reg) a-și pune (ori a pune cuiva) ~ rău la inimă A (se) supăra foarte tare. 25 (Îae) A (se) enerva (5). 26 (Îe) A(-i) fierbe (sau a ori a-i clocoti, dogorî) ~le (în cineva) A se înfierbânta din cauza mâniei, a unei supărări etc. 27 (Îe) A avea ~ în vine A fi plin de energie și de vigoare. 28 (Îe) A-și vărsa (sau a-și da, a-și jertfi) ~le (ori, înv, sângiurile) (pentru cineva sau ceva) A se sacrifica pentru cineva. 29 (Îae) A-și da viața (pentru cineva sau ceva). 30 (Fig; csc) Sacrificiu suprem. 31 Jertfă. 32 (Fig; adesea lpl) Sânge (1) vărsat prin fapte sângeroase. 33 (Pex) Omor. 34 Crimă sângeroasă. 35 (Înv; îs) Om al (sau omul) sângiurilor Călău¹ (1). 36 (Îe) A avea (sau a fi cu) mâinile pătate de ~ A fi vinovat de crimă. 37 Sânge considerat ca purificator al caracterelor ereditare sau ale unei colectivități naționale, sociale etc. 38 (Pex) Familie (1). 39 Neam. 40 (Înv; îs) Mestecător de ~ Persoană care a săvârșit un incest. 41 (Înv; îs) ~ amestecat sau amestecare de ~ Căsătorie între rude apropiate. 42 (Pex; îas) Incest. 43 (Pex; îas) Corcire (2). 44 (Îs) Legături de ~ Înrudire (apropiată). 45 (Îs) Rudenie de ~ sau înrudire de ~ Legătură de consagvinitate între membrii aceleiași familii. 46 (Îs) Rudă de ~ Persoană din aceeași familie cu o alta, de care e legată prin legături de consangvinitate. 47 (Îs) Frate de ~ Frate care provine de la aceeași mamă și de la același tată Si: frate bun. 48 (Îas) Popor care aparține aceleiași ginți. 49 (Îs) Frăție de ~ Legătură de rudenie între frați buni. 50 (Îs) Glasul ~lui sau (rar) vocea ~lui Dragoste firească, înnăscută, dintre membrii aceleiași familii. 51 (Îla) Cu (sau de) ~ albastru De familie nobilă. 52 (Îe) A fi ~le cuiva A fi copilul cuiva. 53 (Îe) A avea ceva în ~ A fi obișnuit, familiarizat cu ceva. 54 (Îae) A avea ceva înnăscut. 55 Rasă de animale, în special de cai. 56 Sânge (1) considerat ca purtător al caracterelor morale. 57 (Îla) ~ rece Echilibru sufletesc. 58 Calm (11). 59 (Reg; îc) ~le-voinicului sau (rar) ~-de-voinic Plantă agățătoare din familia leguminoaselor cu frunze compuse și flori mari roșii, violete, albastre sau albe, frumos mirositoare, care se cultivă ca plantă ornamentală Si: indrușaim (reg) agrișai, costete, hărăgică, măzăruică, oreșniță, pejnea, floare-de-mazăre (Lathyrus odoratus). 60 (Bot; reg; îac) Oreșniță (Lathyrus tuberosus). 61 (Bot; reg; îac) Săbiuță (5) (Gladiolus imbricatus). 62 (Bot; reg; îac) Plantă din familia orhideelor care crește în regiunile alpine, cu frunze înguste și alungite, cu flori plăcut mirositoare de culoare purpurie Si: (reg) muscel (Nigritella rubra). 63 (Reg; îac) Plantă din familia orhideelor care crește în regiunile alpine, cu frunze înguste și alungite, cu flori de culoare purpuriu-întunecat Si: (reg) muscel, puțoi (Nigritella nigra). 64 (Reg; îc) ~-de-nouă-frați sau ~-a-nouă-frați Plantă nedefinită mai îndeaproape. 65 (Șîc ~le-zmeului, ~le-dracului, ~-de-godie, ~le-dragonului) Produs vegetal rășinos (cristalizat) folosit, pentru mirosul plăcut pe care îl degajă prin ardere sau ca praf dizolvat în rachiu ori în diferite uleiuri vegetale, în medicina populară. 66 (Șîc ~le-boului) Plantă nedefinită mai îndeaproape. 67 (Înv) Materie. 68 (Pop; șîs ~ grabnic sau lin) Boală a vitelor, a cailor și a oilor care se manifestă prin lipsă de poftă de mâncare, prin somnolență, respirație grea, răcirea urechilor Si: (reg) sânger (4), sângerare (9), sângerătură (5), sângereală. 69 (Îs) ~ mohorât Dalac (1). 70 (Pop; îs) ~ roșu Personaj din credințele populare, ostil omului.

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa un lucru apucîndu-l pentru a-l da la o parte, a-l aduce spre sine sau spre un punct voit. Două fetișcane adăpau niște vite. Trăgeau anevoie în jos ciutura. DUMITRIU, N. 227. El, cu mîini puternice, îl trăsese din fața primejdiei. C. PETRESCU, C. V. 330. Dan își trase scaunul mai aproape. VLAHUȚĂ, O. AL. II 76. Trase perdelele sus. EMINESCU, N. 72. Îl ajunge cu laba, îl trage la dînsul și-l sfîșie în bucăți. GHICA, S. 524. ◊ (Poetic) Uite cum te trage pe furiș apa la adînc. CREANGĂ, A. 36. ◊ (Urmat de determinări arătînd partea de care se apucă) M-am simțit tras de haină. GALACTION, O. I 104. (Refl. reciproc) Am doi moșnegi cu barba șargă, Cînd se-ntîlnesc, se trag de barbă (Pieptenii cu cîlții). SBIERA, P. 320. Doi pureci de păr se trag. BIBICESCU, P. P. 181. ◊ Expr. A trage zăvorul = a manevra zăvorul pentru a încuia (sau a descuia) ușa. Iezii închid ușa după dînsa și trag zăvorul. CREANGĂ, P. 20. A trage (pe cineva) de mînecă = a apuca pe cineva de mînecă pentru a-i face un semn discret, a-i atrage atenția într-o direcție. Serdici mă trage de mîneca vestonului. Spune: să-mi oprești mantaua. SAHIA, N. 118. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe ființa adevărului. ODOBESCU, S. III 46. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă v. coadă (1). A trage (pe cineva) de limbă v. limbă. E tras de păr = este relatat sau expus în mod exagerat, forțat, tendențios, ducînd (intenționat) la concluzii false. Acțiunea, zic ei, e încurcată, trasă de păr. GHEREA, ST. CR. II 253. Se încercară a netezi poezia asta trasă de păr. NEGRUZZI, S. I 340. A trage nădejde v. nădejde. A trage nădejde ca spînul de barbă v. barbă. (Refl.) A se trage în degete (cu cineva) v. deget. A trage cenușa pe turta sa v. cenușă. A trage țărînă (pe cineva) = a înmormînta, a îngropa. Cîntă cucul pe șindilă Pe Barbu trage țărînă. ȘEZ. I 144. A trage pe roată = a supune torturii roții. Horia a fost tras pe roată. A trage pe sfoară = a păcăli, a înșela. S-a lăsat dus de nas și tras pe sfoară de toți șarlatanii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 43. Vrei să mă tragi pe sfoară tu, pe mine? Hehei, băiete! CARAGIALE, O. III 55. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a aduce, a cita pe cineva în fața justiției. Se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată și nu se va lăsa pînă ce nu-l va vedea în temniță. REBREANU, I. 94. Plătește-mi antereul că te trag la judecată. GANE, N. II 151. Țăranul a fost tras pe oaie-n judecată. DONICI, F. 79. A trage la răspundere = a chema pe cineva să dea socoteală de faptele sale; a face răspunzător. Va veni vremea cînd să fiți trași la răspundere. ISPIRESCU, M. V. 59. A trage bobii v. bob³. A trage în cărți = a ghici în cărți. Mai tras-ai în cărți, cumnățico? ALECSANDRI, T. I 175. (Intranz.) A trage la sorți v. sorț. (Despre ambarcații) A trage la fund = a începe să se scufunde. ♦ (Cu complementul «clopotul») A face să sune, să bată. Popa Ștefan dădu poruncă dascălului să se suie în turnul bisericii și să tragă clopotele. SADOVEANU, O. VII 113. Dascălii, pe la biserici, voioși clopotele trag. BELDICEANU, P. 123. ◊ Intranz. (Cu subiectul «clopotul») Cînd vor trage clopotele de ieșit din biserică. RETEGANUL, P. I 25. Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. ◊ Refl. El o așezat deasupra dealurilor o furcă și un clopot care se trage singur la suflarea vîntului. ȘEZ. II 26. 2. Tranz. Fig. (Învechit) A îndemna, a atrage, a da ghes. Așa aș fi pățit eu, să mă fi încredințat lor și să mă fi lăsat tras de dînșii. SBIERA, P. 86. Papa și împăratul se cercau a trage toate stăpînirile Europei într-o legătură împotriva turcilor. BĂLCESCU, O. II 39. ◊ Expr. A-l trage (pe cineva) inima v. inimă (II 1 c). A-l trage (pe cineva) ața la ceva v. ață (1). ◊ Intranz. Prietenele au tras de ea s-o aducă la joc și la cîntece. DUMITRIU, P. F. 56. ♦ (Construit cu prep. «asupra») A provoca, a atrage. Cîtă hulă și defăimare voi trage asupră-mi. DRĂGHICI, R. 15. Subt acest chip de nimic, voi putea să trag vreo inimă asupră-mi, ca să mă iubească? GORJAN, H. IV 31. 3. Tranz. A pune (mai rar a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte, depunînd oarecare efort. Ne tragem căciulile pe urechi. STANCU, D. 257. Damian își trăsese cizmele. CAMIL PETRESCU, O. I 556. Trage-ți, lele, cununa Cam pe ochi, cam pe sprincene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. 4. Tranz. (Cu privire la anumite fluide, energii) A abate din drum pentru a aduce în direcția voită. Am pus la cale apoi ca să tragă în ogradă și izvorul ce era aproape. DRĂGHICI, R. 165. 5. Tranz. A întinde, a încorda, a smuci sfori, fire sau obiecte făcute din astfel de materiale, apucînd de unul din capete. Constantin trase scurt și cu putere hățurile de frînghie. DUMITRIU, N. 247. Cu murgul trăgînd de frîu. TEODORESCU, P. P. 640. Trage ața cît să nu se rupă. ◊ Expr. A trage sforile = a unelti în ascuns, a pune ceva la cale prin intrigi, uneltiri. Take Georgescu trăgea sforile cultivînd un vag spirit corporatist. PAS, Z. I 301. 6. Intranz. A avea greutatea de..., a cîntări, a atîrna. Trage poate 800 de litre. NEGRUZZI, S. I 40. Carnea ei putea să tragă 40 ocă. DRĂGHICI, R. 84. Din cinci sute buzdugane, Alegea unul mai mare, La cîntar că mi-l punea Cinci sute oca trăgea. ANT. LIT. POP. I 342. ◊ Fig. Ce trage părerea domnului? – E hotărîtoare. DELAVRANCEA, O. II 259. ◊ Expr. A trage (greu) în cumpănă v. cumpănă (2). 7. Tranz. A înfige (în frigare, în țeapă sau în alt corp ascuțit). Îl trag în lancie ca p-un iepure-n frigare. CARAGIALE, O. III 144. Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. 8. Tranz. A duce, a căra, a tîrî după sine. Am tras buștenii în Copcă. GALACTION, O. I 62. Cînd se întoarse... trase după el un șervet. C. PETRESCU, Î. I 13. Eu trag grapa după mine; Eu o trag și ea nu vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. ◊ Expr. A trage (sau, refl. impers., a se trage) targa pe uscat = a o scoate greu la capăt, a o duce greu; a trage pe dracul de coadă. Pînă prin postul mare, uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. A trage un picior (sau piciorul) = a șchiopăta. Paraschiv cîrciumarul trăgea un picior și-și pusese singur firma «La șchiopul». PAS, Z. I 54. Pășea trăgînd piciorul încet, dar pe-a lui față Zbura ca o lumină de glorie măreață. ALECSANDRI, P. A. 210. 9. Tranz. Fig. A aduce după sine, a provoca, a isca, a atrage. Cea mai mică mișcare, produsă în vreuna din aceste naționalități, trage după sine imediata convulsiune a tuturor celorlalte. HASDEU, I. V. 127. Toată fapta trage după sine răsplata sa. BĂLCESCU, O. I 140. 10. Tranz. (Despre animale de tracțiune) A face să meargă un vehicul; a duce. Duman și Viorica, împodobiți cu flori de tei, trăgeau mîndri carul încărcat. BUJOR, S. 35. ◊ (Poetic) O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur. EMINESCU, O. I 87. ◊ Intranz. Caii trăgeau greu la deal, cu gîturile spînzurînd, cu nările aburind. DUMITRIU, N. 145. Îndemna blînd și stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-și spinarea. REBREANU, I. 93. Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet. GÎRLEANU, L. 38. ◊ Expr. A trage la jug v. jug. 11. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. Stătea acum gîndindu-se cu groază la pedeapsa ce urma s-o tragă pentru adormirea la post. MIRONESCU, S. A. 75. Cît am tras cu boala lui numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. Ai să tragi încă multe năcazuri. CREANGĂ, P. 222. De-aș mai trage cîte-am tras, Eu de tine nu mă las. TEODORESCU, P. P. 308. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unei greșeli, ale unei fapte rele; a ispăși. Îi veni rîndul și lui Ștefan Furtună, veteranul, să-și tragă păcatele. MIRONESCU, S. A. 24. Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. CREANGĂ, P. 220. ◊ Absol. Capul face, capul trage. 12. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la un loc fix de staționare (de obicei pentru ca oamenii să se poată urca sau coborî). Am tras binișor luntrea la țărm lîngă niște stuhărișuri. V. ROM. octombrie 1953, 24. Stoica se scărpină iar în cap și, iscusit, trase poștalionul lîngă pridvorul cu geamlîc. CAMIL PETRESCU, O. I 179. ◊ Absol. Zi vezeteului să tragă la scară. ALECSANDRI, T. 297. 13. Intranz. A poposi, a se opri (la o casă) pentru a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. Traseră la un han urît. SADOVEANU, O. VII 78. Anunță-mă din vreme cînd vii. Tragi la mine, negreșit. CARAGIALE, O. VII 263. Îmi pare rău că nu trage aci în gazdă directorul. ALECSANDRI, T. I 275. ♦ A se opri (cu un vehicul) la un adăpost. Am tras cu căruța sub un plop mare. CREANGĂ, O. A. 97. ◊ Tranz. Sub streșinile acelea puteai trage și o căruță. DUMITRIU, P. F. 48. 14. Refl. A se tîrî, a merge cu greutate. Abia se putu trage pînă acasă de năcaz. RETEGANUL, P. II 55. Sosi și țiganul cu biata babă care abia se trăgea de bătrînețe și de slăbiciune. SBIERA, P. 118. Copii mici, de se trag încă pe brînci. ȘEZ. IV 135. 15. Refl. (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prep. «la») A se duce (mînat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. [Copiii] iar se trăgeau la mal. SADOVEANU, O. VIII 136. Dau de o fîntînă în cale și boii să trăgeau cătră ea, semn că le era sete. RETEGANUL, P. V 31. ◊ Fig. N-a rămas inimă-n mine Și cîtă a mai rămas Toată la neica s-a tras. HODOȘ, P. P. 40. ◊ Intranz. Țineam ceaslovul deschis, și cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, O. A. 35. 16. Intranz. Fig. A tinde spre, a se simți atras către. N-am ce zice, tragi la bine. PAS, Z. I 168. Cum trage puiul la cloșcă, așa să tragă ei la casă. SEVASTOS, N. 261. Vezi dacă-i militar, tot la vitejie trage. ALECSANDRI, T. I 72. Omul la om trage, și vita la vită. PANN, P. V. I 13. Banul la ban trage. ◊ Refl. Se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte. CREANGĂ, O. A. 38. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «a») A tinde spre, a prevesti (o anumită stare). Obosite șî trăgînd a moarte, ele [apele] nici nu încearcă să se trezească din somnul greu care le-a cuprins. BOGZA, C. O. 156. Jachetele lui, călcate zilnic, trăgeau a mare. BASSARABESCU, S. N. 41. Cel ce mănîncă din mînă, trage a sărăcie. ȘEZ. XII 164. 17. Refl. (Învechit și arhaizant) A se retrage din locul unde se află, p. ext. din instituția, postul, colectivitatea din care face parte. Soldații se trăgeau îndărăt în dezordine. DUMITRIU, N. 112. Răzășul se trase la cuibul de pe Răut. SADOVEANU, O. VII 100. Apoi m-oi trage de la sfat, măria-ta. DELAVRANCEA, O. II 89. Domnul meu, să te tragi. Aștept pe împărat. ODOBESCU, S. I 250. Mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. Năvala se trase înapoi, spăimîntată de piepturile goale a vitejilor. RUSSO, O. 34. ◊ Tranz. Domnu abate să tragă pre bezădele de la școala publică. KOGĂLNICEANU, S. 64. ◊ Expr. A-și trage mîna de deasupra cuiva = a înceta de a mai ocroti pe cineva; a părăsi. Împărăția își trage de deasupra lui mîna. SADOVEANU, Z. C. 251. ♦ (Despre ape) A se retrage. Apa heleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. A început atmosfera a să liniști, valurile mării a să alina... apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge. Îi trage inelele din deget. ISPIRESCU, L. 109. ◊ Fig. D-sa, de la această concepție primă, trage un plan pentru o dramă. GHEREA, ST. CR. II 267. Subiectele mai tutulor acestor producții au fost trase din istoria națională. CARAGIALE, O. III 221. ◊ Expr. A trage concluzii v. concluzie. A trage foloase din (sau de pe urma) = a folosi de pe urma. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma) = a învăța (dintr-o experiență). ♦ (Cu complementul «dinți», «măsele») A extrage. Nici un doctor nu trăgea măselele mai repede și fără durere ca dînsul. REBREANU, I. 120. 2. Tranz. A scoate (o armă) din teacă (pentru a începe lupta). Zăcea pe pietre Lara, cu spada lîngă el Pe jumătate trasă. MACEDONSKI, O. I 263. Credeți că trage spada să pedepsească repede pe acei cutezători? CARAGIALE, O. III 256. 3. Tranz. (Cu privire la un lichid) A scoate (dintr-un recipient), a extrage. Se duce la puț, trage apă, umple o găleată. DUMITRIU, P. F. 60. Ia trageți-mi încoa cîte-o cinzeacă de la cep. ODOBESCU, S. I 84. ◊ (Poetic) Trage miere dintr-o plantă, făr-a beteji pe floare. CONACHI, P. 278. ◊ Expr. A trage vinul de pe drojdie = a scoate vinul limpezit din vasul în care și-a depus drojdia. A trage băutura în sticle = a scoate băutura dintr-un vas mai mare și a o turna în sticle. 4. Tranz. (Cu privire la puroi, la copturi etc.) A face să se colecteze, să se strîngă. Să-ți dee mnealui ce are acolo... să tragă o coptură. POPA, V. 148. 5. Tranz. A lua (cu forța), a obține (cu dificultate). Andrii Popa, hoț barbat! Zi și noapte de călare Trage bir din drumul mare. ALECSANDRI, P. I 36. Bezădelile și Vogoridi au a trage banii lor de la pastorul, la începutul fieștecărei luni. KOGĂLNICEANU, S. 129. Mai adastă-mă nițel, Ca să-mi dau socoteala, Ca să-mi trag simbrioara. TEODORESCU, P. P. 668. ♦ A lua îndărăt, a retrage. Cînd ieși boierul din tovărășia dumitale, își trase partea lui, 20000 de galbeni. DELAVRANCEA, O. II 278. ♦ A reține. Nici ei nu mănîncă... și trag și plata lucrătorilor. RETEGANUL, P. V. 55. 6. Intranz. Fig. (În expr.) A trage cu urechea = a asculta pe furiș pentru a prinde zgomote ușoare sau vorbe șoptite; a-și încorda auzul, a-și ascuți urechea. Nevestele trag cu urechea, se folosesc de întuneric și-și dau cu cotul, chicotesc cînd prind cîte-o frîntură din vorba unchiașului. SP. POPESCU, M. G. 24. Țrase cu urechea și simți că cineva jumulește pomul de mere. ISPIRESCU, L. 74. Trage cu urechea și aude bine că s-apropie drumeț. CARAGIALE, O. III 52. (Tranz.) Toate acestea le-au tras Pepelea cu urechea. SBIERA, P. 17. A trage cu ochiul (cu ochii sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, a privi din fugă, fără a fi observat. Prizonierul își fuma pe furiș țigara, trăgînd cu coada ochiului la fața aspră a sergentului. SADOVEANU, O. VI 15. Tot trag cu ochii la pojijia casei. SEVASTOS, N. 51. Trăgea cu coada ochiului spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Intrați în codru și trageți cu ochiul; nu cumva îți zări zmei pe după copaci! ALECSANDRI, T. I 426. (Tranz., rar) A întors capu-ncolo și a început să bea din țigară... Dar mă trăgea cu coada ochiului. CARAGIALE, O. I 47. ( Regional) A trage de seamă = a băga de seamă. Fata mai că leșină de bucurie, dar iarăși trase de seamă și mulțămi oamenilor. RETEGANUL, P. II 68. 7. Tranz. A inspira, a respira; a inhala. Trăgea cu lăcomie pe nări mireasma ascuțită. SADOVEANU, O. VIII 13. Trăgea aerul rece al nopții adînc, pînă în fundul plămînilor. BART, E. 56. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira (greu). N-avea putere-n el să-și tragă Nici sufletul. COȘBUC, P. I 243. Își trase sufletul adînc și cu plăcere. CONTEMPORANUL, IV 83. (Intranz.) A trage de moarte (sau a trage să moară) = a se zbate în chinurile morții, a-și trăi ultimele clipe; a fi pe moarte. Seara primiseră vorbă în sat că vitele lor aflate pe culmile Hășmașului Mare sînt bolnave și trag să moară. BOGZA, C. O. 25. Cînd trăgea tata de moarte, m-a chemat la patul lui. RETEGANUL, P. V 80. Leul cel înfricoșat... trage de moarte și-i aproape de sfîrșit. ȚICHINDEAL, F. 8. Bărbatu mi-i dus la moară, Soacră-mea trage să moară. HODOȘ, P. P. 50. ♦ (Cu complementul «tutun», «tabac», p. ext. «ciubuc») A fuma, a priza. Întreabă pe un arnăut care trăgea ciubuc la altă masă. CARAGIALE, O. III 43. Iar îi tragi tiutiun, soro? ALECSANDRI, T. I 175. Dragu mi-i bădița, drag, Care nu trage tăbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 409. ◊ Absol. Tutunul este o otravă... – Da tu de ce tragi, mă-ntrerupe maiorul. CARAGIALE, M. 131. ◊ Intranz. Vasile stătea în margine, trăgînd din țigară, și simțea cum i se lipește limba uscată de cerul-gurii. DUMITRIU, N. 230. A tras iar adînc din pipă. SADOVEANU, N. P. 27. Soarbe din cafea mai alene, trage din tutun mai greoi. BASSARABESCU, V. 36. 8. Intranz. (Despre aparate sau instalații de ardere) A arde bine, a avea tiraj. De dimineață se făcuse foc, la început soba nu trăgea și tot fumul ieșise în odaie. VLAHUȚĂ, O. A. 296. 9. Tranz. (Folosit și absolut) A sorbi, a înghiți, a bea băuturi alcoolice. Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ți crapă măseaua! Trage un gît și te dezmorțește. SADOVEANU, O. VI 31. Primarul Ion Pravilă se abătea mai des să tragă cîte-o țuică. REBREANU, R. II 309. Știi ce?... N-ar fi bine oare să tragem și noi o dușcă? ALECSANDRI, T. I 91. ◊ (Întărit prin «pe gît») De necaz traseră băutura pe gît și cei care se aflau în preajma ofițerilor. PAS, Z. IV 75. ◊ Expr. A trage la măsea (sau la mustață) = a bea mult alcool, a fi bețiv. (Cu parafrazarea expresiei) Cînd tragi sorcoveții la musteață de ce nu te olicăiești atîta? CREANGĂ, A. 17. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena, a duce, a cresta (linii, semne, contururi). Cu un creion lat, continuă să tragă linii pe o scîndură. C. PETRESCU, Î. II 181. Zugrăvelile ce închipuiau războaiele lui Moamet... ereau trase de mîini îngerești. GORJAN, H. IV 155. ◊ (Poetic) Fluviul curge domol, trăgînd în jurul orașului o panglică lată de ape turburi și grele. BOGZA, M. S. 19. [Acest stat] ale cărui hotare le trăsese cu sabia sa. BĂLCESCU, O. II 289. De la casă pînă la casă, tot funii și ațe trase (Drumul). GOROVEI, C. 136. (Refl.) Vine albastre se trăgeau pe fața ei albă ca o marmură vie. EMINESCU, N. 4. ◊ (În contexte figurate) Soarta a tras o dungă brutală peste combinațiile lui. REBREANU, R. I 46. ◊ Fig. (Despre trăsăturile feței, mai ales despre ochi și despre sprîncene) Chiar de n-ar avea sprîncenile trase ca din condei... tot n-ar da cu foiță și cu muc de lumînare. DELAVRANCEA, S. 9. Pe deasupra ochilor Trasă-i peana corbilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. ◊ Loc. adj. Tras cu sfoara (sau cu frînghia) = aliniat cu ajutorul unei sfori bine întinse. Ulițile orașelor europenești, trase cu sfoara, au multă monotonie. NEGRUZZI, S. I 69. Toate drumurile sînt trase cu frînghia, casăle în linie. KOGĂLNICEANU, S. 4. ◊ Expr. A trage (o) brazdă = a ara. Cîte un plug se mișcă încet, trăgînd o brazdă adîncă. BOGZA, C. O. 153. Hai, ho, ța, ho, Bourean, Trage brazdă pe tapșan. ALECSANDRI, P. P. 168. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut) În diverse procese de muncă, în diverse operații sau în acțiuni care presupun un efort fizic. V. da³ (I 10). A trage la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A trage (o țesătură) la piuă = a supune (o țesătură) unei operații mecanice cu ajutorul ciocanelor pivei (pentru a o face deasă și pîsloasă). Călțunii... sînt trași la chiuă și-s cu dungi roșii. ȘEZ. IX 34. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a imprima cu ajutorul șapirografului. (Familiar) A trage (pe cineva) în poză = a fotografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea etc.) = a ascuți. Urîtă vreme, grăi moș Matei, trăgînd apăsat pe-o curea o custură. MIRONESCU, S. A. 41. Paloș din teacă scotea, pe amnar că mi-l trăgea. TEODORESCU, P. P. 668. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. A trage cu acul = a coase, a broda. Cîndu-i trage cu acul, să se rumpă bumbacul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. A trage cu coasa = a cosi. Mă usuc ca cucuta Cînd o tragi cu coasa. SEVASTOS, N. 164. Unde tîrg erea mai bun Tragi cu coasa să faci fîn. TEODORESCU, P. P. 488. (Intranz.) A trage la rame, la (sau din) lopată = a vîsli. Adam și cu Trofim nu trăgeau la rame. DUMITRIU, P. F. 4. Mîndrul trage din lopată Trece Dunărea îndată. ALECSANDRI, P. P. 51. A trage în dinți = a mesteca. Friptura tare, de n-o puteau trage în dinți. ȘEZ. I 234. A trage în fușalăi (sau în piepteni) = a dărăci. Du-te și vezi de trage pînă în sară în fușalăi lîna pe care ți-am pregătit-o. SADOVEANU, B. 19. ♦ A toarce. Lasă pînza să mai steie, Că mi-ai tors-o prin cosire Și mi-ai tras-o prea subțire. MARIAN, S. 97. Din caier trăgînd, Din ochi lăcrămînd. SEVASTOS, C. 296. ♦ A trece prin..., a vîrî prin..., a petrece. Își trase unghiile prin barba rară. C. PETRESCU, R. DR. 130. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban cîștigat (cu credința superstițioasă că acest gest atrage bogăția). Trăgînd gologanul prin barbă și băgîndu-l în buzunar. PAS, Z. I 104. Tras prin (printr-un sau ca prin) inel sau (mai rar) tras prin mărgea, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios, grațios. Trupușoru-i gingășel Părea tras pintr-un inel. ALECSANDRI, P. I 91. Cine mi-a văzut Mîndru ciobănel Tras printr-un inel. ANT. LIT. POP. I 331. Mîndra naltă, supțirea, Parcă-i trasă prin mărgea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. (Refl.) A se trage la față = a slăbi, a avea figura obosită, palidă, a arăta rău. Flăcăul începea să doarmă mai puțin și să se tragă la față. SADOVEANU, B. 171. 2. Tranz. A deforma plastic un material ductil, făcîndu-l să treacă printr-o filieră, pentru a obține bare, sîrme sau țevi. 3. Tranz. (Familiar, de obicei construit cu dativul etic; cu sensul precizat de determinări) A face (ceva) din plin, cu multă energie, cu pasiune, cu vioiciune. Trag o horă de tremură pămîntul. SEVASTOS, N. 82. Apoi au tras o nuntă romînească care a ținut două săptămîni. RETEGANUL, P. V 44. Păcat că nu sînteți și voi aici, să-i tragem pe-nfundate un chef la căldurică. CARAGIALE, O. VII 20. Mi-au tras o frecătură bună cu oțet de leuștean. CREANGĂ, A. 15. Îi tragem un stos în astă-seară? ALECSANDRI, T. 1702. (Absol.) Va să zică îi tragi la gazetă zdravăn... C. PETRESCU, C. V. 125. ◊ Expr. A trage un somn (sau un pui de somn) sau a trage (la) soamne (sau la aghioase) = a dormi (adînc). Am tras cu toții un pui de somn spre ziuă. STANCU, D. 178. De la Ieși și pîn-aici, mai că nici n-ai cînd trage un somn bun, și-ai ajuns. MIRONESCU, S. A. 133. S-a pus să-i tragă la soamne. CARAGIALE, O. III 50. După ce te-am găzduit... tu, gogeamite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase. id. ib. 55. A-i trage (cuiva) butucul v. butuc. A trage condeiul v. condei. A trage (cuiva) chiulul v. chiul. (Intranz.) A trage la fit v. fit. ♦ A cînta, a striga puternic. Flăcăii trăgeau chiote de răsunau văile. BUJOR, S. 39. Cu toții într-un glas îi traseră un cîntec haiducesc de clocoteau văile. VLAHUȚĂ, O. AL. 152. Privighetorile prin crîngulețele înflorite trăgea niște geamparale de-ți lua auzul. ISPIRESCU, L. 292. ◊ Expr. A trage o gură = a certa cu asprime, a muștrului. El se mai și obrăznicise cînd stăpînu-său i-a tras o gură. SLAVICI, N. I 234. ◊ Intranz. Dodată auzi niște balauri de lăutari trăgînd din viori de gîndeai că mănîncă foc. ISPIRESCU, L. 109. Eu cînd trag din cimpoi... sar căprioarele de se prăpădesc. ALECSANDRI, T. 243. 4. Intranz. (În expr.) A trage cu coada ochiului (mai rar cu geana sau cu mustața) = a face un semn discret Flăcăii-și trag cu geana, Rîd apoi și ei. COȘBUC, P. II 56. El îi trase cu mustața, iară ei îi făcu inima sfîrr! ISPIRESCU, U. 119. Mai zîmbiți, soro dragă... mai trageți cu coada ochiului... ca altele. ALECSANDRI, T. I 160. 5. Tranz. A da o lovitură, a bate, a plesni. Pui acum de-ți trage la tălpi atîta cît nu poți duce. ISPIRESCU, L. 178. ◊ Absol. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Au început amîndoi să zbiere și să-și tragă-n cap cu toiegele. CARAGIALE, O. III 200. Fiul craiului îi și trage atunci cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 195. ◊ (Instrumentul acțiunii este complement direct) Îmi trăgeai palme de-mi venea amețeală. DUMITRIU, N. 128. Zicînd acestea, Dardarot i-a tras un picior. CARAGIALE, O. III 50. Ciocoieșu satului... Trage pinteni calului. MARIAN, S. 175. 6. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca glonțul, săgeata etc. să pornească spre țintă. Soldații începură să tragă. DUMITRIU, N. 141. La început tragem toți cu furie. CAMIL PETRESCU, U. N. 321. Dac-o veni ursul, trage fără temere. BOLINTINEANU, O. 330. Copii, trageți... eu vreu astăzi să mă-ntrec în arc cu voi. ALECSANDRI, P. I 33 ◊ (Cu indicarea țintei) Eram pe cîmp azi, amîndoi, și trăgeam la becațe. DUMITRIU, B. F. 39. Trage cineva din noapte în noi. CAMIL PETRESCU, U. N. 267. ◊ (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Un vînător trage cu pușca. SADOVEANU, O. VIII 179. Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front. COȘBUC, P. II 40. ◊ Tranz. (Instrumentul acțiunii, p. ext. detunătura, focul etc. devin complemente directe) Traseră focuri de pușcă în aer. DUMITRIU, N. 12. Aprozii trag cîteva săgeți. DELAVRANCEA, O. II 140. Cadînele trăgeau puști și pistoale după ferestre. GHICA, S. 19. 7. Tranz. A freca o regiune a corpului, în scopuri terapeutice; a masa. Venii să mă tragi nițel pe spate, că nu mai pot. STĂNOIU, C. I. 188. Lă purcelul, îl scaldă, îl trage frumușel cu untură din opaieț, pe la toate încheieturile. CREANGĂ, P. 76. ◊ Intranz. (Cu determinări indicînd boala, și introduse prin prep. «de») Știe să tragă de gîlci. CARAGIALE, O. III 47. V. Intranz. (Despre vînt) A bate (încet), a sufla (ușor). Trăgea un vînt subțire dinspre baltă. SADOVEANU, O. I 27. Trăgea un vîntișor care abia adia. ISPIRESCU, L. 6. Vremea e frumoasă, dar cam ger!... Trage un vînt rece «de ustură». RUSSO, O. 152. ♦ Tranz. (Despre un curent de aer) A învălui, a cuprinde (pe cineva) provocîndu-i o senzație de răcoare bruscă și neplăcută (care poate cauza îmbolnăvirea). Să nu te tragă răceala, duduie! C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ (Prin metonimie) M-a tras și fereastra. CARAGIALE, O. I 60. VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul..., a fi urmașul... Nu contenea a dovedi, cui vrea și cui nu vrea să-l asculte, că se trage direct din Porfirogeniții Bizanțului... C. PETRESCU, A. R. 11: Se trăgea și el din viță de împărat. ISPIRESCU, U. 8. De se trag din neam mare, Asta e o întîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. ◊ (Tranz., în expr.) A-și trage neamul din... v. neam. ♦ A fi originar din... După mamă se trăgea din Pipirig. SADOVEANU, E. 103. 2. A proveni din..., a fi provocat de... Din asta i s-a tras și moartea, CARAGIALE, O. III 101. A pomeni ea, baba mea, cîte zilișoare-a avea de năcazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage. CREANGĂ, P. 128. ◊ Tranz. Orașul Constantinopole ș-a tras mărirea lui de la un Constantin. BĂLCESCU, la TDRG.