PERSONALÍSM (< fr.) s.n 1. (FILOZ.; în sec. 19) Concepție potrivit căreia Dumnezeu este o persoană, în opoziție cu modul în care era conceput în panteism și idealismul absolut (F.E. Schleiermacher și alții). La începutul sec. 20, când mai mulți filozofi își revendică titlul de personalist ((termenul a fost creat, se pare, de Ch. Renouvier în 1903), doctrina este focalizată asupra persoanelor umane individuale care realități fundamentale și ireductibile; J. Maritain, E. Mounier și N.A. Berdeaev au susținut ideea unui p. creștin împotriva filozofiilor naturaliste și materialiste; E.S. Brightman, B. Webb, înclinați către idealism, respingeau tendința idealismului hegelian către monism și panteism; care nega realitatea ultimă a persoanelor individuale; prin G.H. Howison și B.P. Brown, p. a devenit o adevărată școală la Univ. din Boston; Fr. P. Ramsey și Br. de Finetti au dezvoltat, în cadrul teoriei probabilităților, o teorie personalistă bazată pe noțiunile comportamentale de preferință și așteptare. În România, C. Rădulescu-Motru a propus un p. energetic, în care personalitatea umană cea mai complexă unitate de viață, este pusă în legătură cu celelalte energii din natură. 2. Atitudinea aceluia care ia în considerație în primul rând interesele și punctele de vedere personale; subiectivism.