ABSURD (< fr. absurde, < lat. absurdus, supărător) În limbajul obișnuit, prin absurd se înțelege tot ce depășește sensul comun, în totală opoziție cu logicul. Termenul absurd este întîlnit nu numai în filozofie, ci și în literatură (proză, poezie, dramaturgie), în denunțarea neputinței individului de a găsi un sens vieții, legilor existenței umane, folosind mijloace artistice cu totul diferite normelor clasice ale genului respectiv. El se definește prin iraționalism, viziune pesimistă asupra lumii. „Sentimentul absurdului – spune Camus în eseul său Mitul lui Sisif – nu-i decît divorțul acesta dintre om și viața sa, dintre actor și decorul său; absurdul se naște din această confruntare între chemarea omului și tăcerea irațională a lumii.” Ilustrat în literatura universală, prin scriitori ca Eugène Ionesco (teatrul absurd: Rinocerii, Cîntăreața cheală, Scaunele etc.), Franz Kafka (romanele: Procesul, Castelul și Jurnal intim), A. Camus (Mitul lui Sisif) ș.a., iar în literatura noastră de Urmuz (pseudonimul lui D. Demetrescu-Buzău). Ca structură estetică, absurdul se manifestă în creația artistică a secolului al XX-lea. Anterior, după unii cercetători, el apare ca element al satirei, ca farsă (v.) medievală, în comedia dellarte (v. Comedia), în vodevil (v.) precum și în povestirile unor scriitori ca E.T.A. Hoffmann, Edgar Allan Poe, Rabelais ș.a.

*ALIMENTAR adj. 1 Privitor la alimente, la hrană: regim ~; substanțe ~e, substanțe care au proprietăți nutritive ¶ 2 ⚖️ Pensiune ~ă, sumă fixată de tribunal pentru întreținerea de către soț, în timpul divorțului sau după el, a soției ori copiilor [fr. < lat.].

ASTAIRE [əstéər], Fred (pseud. lui Frederik E. Austerlitz) (1899-1987), dansator, coregraf și actor american de film. Remarcabile creații și performanțe coregrafice, în stil step, cu contribuții la dezvoltarea mijloacelor de expresie ale genului („Divorțul vesel”, „Farandola”, „Swing”, „Hanul melodiilor”, „Muzică nostimă”).

carte sf [At: COD. VOR. 38/5 / V: (înv) ~tă / Pl: cărți / E: lat charta, cf fr carte] 1 (Îvp) Scrisoare. 2 (Îvp; spc) Scrisoare de recomandare. 3 (Îvp; îs) ~ de cărat Act de transport Cf foaie de parcurs. 4 (Îvp; îs) ~ albă Hârtie (albă) de scris. 5 (Îvp) Ordin scris, emis de o autoritate (domnească). 6 (Îvp) Act scris Si: document. 7 (Îvp) Dovadă. 8 (Îvp; îe) Ai ~, ai parte Dacă ai act de proprietate asupra unui bun, ți se recunoaște dreptul de stăpân. 9 (Pex; îae) Ai învățătură, cunoștințe, poți reuși în viață. 10 (Îvp; îs) ~ de judecată Sentință judecătorească (scrisă). 11 (Îvp; îs) ~ deschisă, de obștie Publicație. 12 (Înv; îs) ~ cu limbă de moarte Testament. 13 (Bis; înv; îs) ~ de blestem sau de afurisenie Scrisoare din partea unui arhiereu, prin care una sau mai multe persoane, sub amenințarea anatemei, sunt obligate să mărturisească adevărul cu privire la o crimă, la un litigiu. 14 (Înv; îs) ~ de lăsăciune Sentință de divorț. 15 (Înv; îs) ~ de voie veghiată Permisiune de a merge undeva și a se întoarce Si: permis de liberă trecere. 16 Scriere cu un anumit subiect, tipărită și legată sau broșată în volum. 17 (Îs) ~ albastră (sau albă, neagră etc.) Publicație oficială a unui guvern care conține documente justificative privitoare la o problemă politică. 18 (Îe) A vorbi (sau a spune) ca la (sau ca din) ~ A vorbi ca un om învățat. 19 (Îae) A vorbi așa cum trebuie, cum se cuvine. 20 (Îae) A face caz de erudiția sa Si: a fi pedant. 21 (Îe) A se pune (cu burta) pe ~ A se apuca (serios) de învățat. 22 (Îs) Om de ~ Cărturar. 23 (Îe) Cum scrie la ~ Așa cum trebuie, cum se cere. 24 (Înv; îs) ~a cântecelor Cântarea cântărilor. 25 (Înv; îs) ~a neamului Genealogie. 26 (Îvp; îs) ~ de școală Manual. 27 (Îs) ~ de bucate Carte (16) care conține rețete de mâncăruri. 28 (Pop; îs) Din ~ Ornament cusut pe ie, nedefinit mai îndeaproape. 29 Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de proporții mari. 30 (Fig) Cunoștințe de scriere și citire Si: învățătură. 31 (Fig) Erudiție. 32 (Îe) A nu ști boabă de ~ A nu ști să scrie și să citească. 33 (Îe) A fi tobă de ~ A fi foarte învățat, erudit. 34 (Înv; îs) Sfânta ~ Biblia. 35 Registru. 36 (Finanțe; îs) ~a depunerilor spre fructificare Registru mare în care banca ține evidența deponenților. 37 (Iuz; îs) ~ de gir Cont de gir. 38 (Urmat de prepoziții introduse prin prepoziția „de”) Carnet cu date personale, care atestă sau conferă unei persoane anumite drepturi. 39 (Îs) ~ de muncă Carnet de muncă. 40 Bucată de carton, cu însemnări scrise sau tipărite, căreia i se dau diferite întrebuințări: pentru corespondență (~ poștală), ca permis de intrare la bibliotecă (~ de intrare), indicând numele, profesiunea, adresa etc. unei persoane (~ de vizită) etc. 41 (Șîs ~ de joc) Fiecare dintre cele 52 sau 32 de cartoane dreptunghiulare, diferențiate după culorile, semnele și figurile imprimate pe ele și întrebuințate la anumite jocuri de noroc. 42-43 (Îe) A da cărțile pe față A-și arăta gândurile sau planurile. 44 (Îae) A spune adevărul (după ce mai întâi a încercat să-l ascundă). 45 (Îe) A-(și) juca ultima ~ A face o ultimă încercare (riscând) în vederea atingerii unui scop. 46 (Îe) A juca ~a cea mare A depune toate eforturile și a se avânta, cu toate riscurile, într-o confruntare (desperată) în scopul atingerii unui ideal. 47 (Îe) A da în cărți A încerca să ghicești viitorul cu ajutorul cărților (41) de joc. 48 (Nob) Stomacul al treilea al rumegătoarelor, a cărui cavitate interioară este îmbrăcată în membrană.

Caterina de Aragon f. fiica lui Ferdinand Catolicul și al Izabelei, soția lui Henric VII, al cării divorț cauză schisma Angliei (1485-1536).

*CAZ (pl. cazuri) sn. 1 Întîmplare, împrejurare, ori-ce s’a întîmplat sau se poate întîmpla: un ~ neprevăzut; în tot ~ul, în ori-ce ~. ori-ce ar fi, ori-ce s’ar întîmpla; în ~(ul) cînd, dacă s’ar întîmpla; a face ~ (de ceva), a pune preț (pe ceva); a ținea prea mult seamă) de ceva ¶ 2 Prilej: ~ de urmărire; ~ de divorț ¶ 3 ⛪ ~ de conștiință, greutate ce se ivește cu privire la un lucru pe care-l îngădue sau îl oprește biserica în anumite împrejurări ¶ 4 Individ atins de boală, cînd bîntue sub formă de epidemie: s’au constatat două ~uri de holeră ¶ 5 📖 Fie-care din diferitele terminațiuni pe care le iau substantivele și adjectivele, sau formele sub care se prezintă pronumele spre a arăta rolul pe care-l joacă în propozițiune [fr.].

Căsătorie ≠ despărțire, divorț, divorțat

CĂSĂTORIE. Subst. Căsătorie, matrimoniu (livr.), himeneu (poetic), partidă, căpătuială (fam.), căpătuire (fam.), căsnicie, mariaj (livr.), menaj, viață conjugală, coabitare (jur.), conviețuire; măritiș, unire, măritare (rar), măritat, mărit (pop.); însurătoare, însurat, însurare (înv.), însurăciune (înv.), însoțire (pop.), nuntire, nuntit (rar). Mezalianță; căsătorie morganatică. Căsătorie civilă, cununie civilă; căsătorie religioasă, confareație (rar). Recăsătorire. Protogamie. Monogamie; bigamie; trigamie; poligamie. Poliandrie. Monogam; bigam; trigam. Poliandră (rar). Endogamie; exogamie. Concubinaj, căsătorie nelegitimă. Soț, soțior (dim.), căsător (înv.), soție (înv.), bărbat, om, stăpîn (pop.), român (pop.). Soție, soțioară (dim.), nevastă, consoartă, soață (rar), soț (înv.), femeie (pop.), muiere (pop.). Familist (fam.). Cerere în căsătorie, pețire, pețit, pețitorie (fam.), pețitorlîc (rar, depr.). Pețitor (înv. și pop.); logodnic, fidanțat (rar); logodnică, fidanțată (rar). Nuntă. Mire, june; mireasă. Însurățel; însurăței. Lună de miere. Nuntă de argint. Nuntă de aur. Gamologie (livr.). Adj. Matrimonial (livr.), căsătoresc (rar). Căsătorit, însurat, nuntit (rar), căpătuit (fam.), măritat (reg.); căsătorită, măritată, căpătuită (fam.). Monogam, monogamic; bigam; trigam. Poliandră (rar). Conjugal. Nupțial, nunțial (înv.), nuntitor (rar). De nuntă. Logodit; cununat. Recăsătorit. Vb. A se căsători, a se uni (lega) prin căsătorie cu cineva, a face o partidă (bună), a se căpătui (fam.), a da de căpătîi, a se cununa, a împărți cununa cu cineva, a-și pune pirostriile în cap, a se însoți (pop.), a se nunti (pop.), a se rostui, a întemeia o căsnicie, a face o casă, a-și lega viața de cineva (de viața cuiva), a-și lega capul. A umbla să se însoare, a fi (a intra, a da) în dîrdora însuratului, a-i arde de însurătoare; a cere în căsătorie, a cere mîna, a lua în căsătorie, a lua de soție (de nevastă), a face unei fete conciul, a se însura, a aduce (părinților) noră pe cuptor. A se mărita, a-și pune cîrpă în cap, a lua de soț (de bărbat), a se duce după cineva, a veni după cineva. A peți. A se logodi, a face credință. A căsători, a face cuiva căpătîi, a însura, a mărita, a da de soție, a da fata din casă, a da (o fată) după cineva, a da în căsătorie, a scăpa de piatra din casă. A fi căsătorit, a avea casă și masă; a trăi cu cineva în căsnicie, a ține casă cu cineva; a trăi cu cineva, a se cununa la lună. V. celibat, divorț, rudenie, rudenie prin încuscrire (prin alianță).

CELIBAT. Subst. Celibat, burlăcie, holteie, feciorie, junie (înv.). Burlac, celibatar, holtei, holteiaș (dim.), fecior, june (reg.), bărbat neînsurat (necăsătorit), flăcău tomnatic, becher (fam.), becheraș (dim., fam.), cavaler (pop.). Fecioară, femeie nemăritată, femeie necăsătorită, femeie singură, fată bătrînă, fată rămasă, celibatară. Misoginism (livr.), misoginie, misogamie. Misogin. Adj. Burlac, necăsătorit. Misogin. Vb. A fi neînsurat (necăsătorit, burlac), a burlăci, a holtei, a feciori (pop.), a sta necăsătorit (neînsurat), a rămîne necăsătorit (neînsurat). A fi necăsătorită (nemăritată); a fi liberă, a trăi singură, a sta necăsătorită (nemăritată), a rămîne necăsătorită (nemăritată), a fi fată în păr, a rămîne fată în păr, a rămîne fată bătrînă, a îmbătrîni în vatră, a împleti cosiță albă. V. divorț, văduvie.

Clement m. numele a 14 papi: CLEMENT VII, excomunică pe Henric VIII al Angliei din cauza divorțului său cu Caterina de Aragon (1523-1534). ║ CLEMENT XIV, desființa în 1773 ordinul iezuiților (1769-1774).

COD, coduri, s. n. 1. Culegere sistematică de reguli juridice relative la o anumită ramură a dreptului. La 1815 vodă Caragea, voind să publice noul cod, a cerut lui Văcărescu să-i facă cîteva versuri, care să figureze pe frontispiciul cărții. GHICA, S. 485. [Vasile Lupu] adună pravelile lui Alexandru I, ce au fost rămas uitate și părăsite cînd domnea numai dreptul celui mai tare, adaoge sau scade din ele și alcătuiește un cod de legi, care, pentru ca să fie respectat, este aspru. NEGRUZZI, S. I 276. ◊ Cod civil = ansamblul principalelor norme juridice care reglementează drepturile private ale persoanelor (drepturile personale, căsătoria, divorțul, proprietatea, contractele etc.). Cod penal = ansamblul principalelor norme care definesc infracțiunile (crimele, delictele și contravențiile) și stabilesc sancționarea, lor. Codul muncii = ansamblul principalelor norme care reglementează raporturile de muncă. Codul muncii stabilește reguli pentru contractele colective și contractele de muncă. 2. Fig. Culegere de reguli cu privire la un domeniu de activitate. Codul sportiv. Cod telegrafic = tabel de semne convenționale folosit la transmisiunile telegrafice. Cod de semnalizare = tabel de semnale convenționale care se folosesc cînd diferite persoane sau echipe lucrează la distanță mare unele de altele.

DECONCERTAT, -Ă, deconcertați, -te, adj. (Franțuzism) Tulburat, zăpăcit, descumpănit. Bine, dar Grigoriță e în divorț cu ea, Miroane! obiectă d-na Constantinescu deconcertată. REBREANU, R. I 254.

descununare sf [At: DA ms / Pl: ~nări / E: descununa] (Pop; rar) Divorț.

descununat¹ sn [At: MDA ms / E: descununa] (Pop; rar) Divorț.

despărtáștină, despărtaștini, (dispărțaștină), s.f. (reg.) Divorț (Maram. din dreapta Tisei). – Din despărți „a separa” + suf. -aștină.

despărțeală sf [At: CORESI, EV. 342 / Pl: ~eli / E: despărți + -eală] 1-5 Despărțire (1-4,6). 6 (Mat) Împărțire. 7 Clasificare. 8-9 Despărțire (16-17). 10 (Fig) Învrăjbire. 11 Bifurcare. 12 Despicare. 13-14 Despărțire (21-22). 15 Desfacere. 16 Rupere. 17 Despărțire (25). 18 Deosebire. 19-28 Despărțire (27-36). 29 Divorț. 30-40 Despărțire (38-48). 41 (Înv; pex) Parte. 42 (Îvr) Subdiviziune. 43-50 Despărțire (52-59).

despărțeníe f. Separațiune, divorț.

despărțenie sf [At: (a. 1675) GCR I, 218/7 / V: (îrg) dispărțănie, (reg) ~țan~, dispărțanie, dis~ / Pl: ~ii / E: despărți + -enie] 1-5 Despărțire (1-4,6). 6 (Mat) Împărțire. 7 Clasificare. 8-9 Despărțire (16-17). 10 (Fig) Învrăjbire. 11 Bifurcare. 12 Despicare. 13-14 Despărțire (21-22). 15 Desfacere. 16 Rupere. 17 Despărțire (25). 18 Deosebire. 19-28 Despărțire (27-36). 29 Divorț. 30-40 Despărțire (38-48). 41 (Înv; pex) Parte. 42 (Îvr) Subdiviziune. 43-50 Despărțire (52-59). 51 (Înv) Distanță.

despărțénie, despărțenii, s.f. (reg.; înv.) 1. Despărțire. 2. Desfacere. 3. Rupere. 4. Divorț; despărțaștină. – Din despărți + suf. -enie (MDA).

despărțenie s. v. DESPĂRȚIRE. DIVORȚ. SEPARARE. SEPARAȚIE.

DESPĂRȚENIE, despărțenii, s. f. (Popular) Desfacere a unei căsătorii; despărțire (2), divorț. Ca să-și înduplece soțul părăsit să consimtă la despărțenie, îi dăruise două moșii. M. I. CARAGIALE, C. 129.

despărțenie f. desfacerea căsătoriei, divorț.

DESPĂRȚENIE s. v. despărțire, divorț, separare, separație.

DESPĂRȚI, despart, vb. IV. 1. Refl. (Despre două sau mai multe ființe) A se îndepărta, a se separa (temporar) unii de alții plecînd fiecare în altă direcție; a pleca unii de lîngă alții, a se separa unii de alții (pentru totdeauna sau pentru o vreme mai mult ori mai puțin îndelungată). Irina și Ionuț se despart sfioși cu un «noroc bun». DAVIDOGLU, M. 15. Plecau uneori împreună, după lucru. În colțul străzii își urau succes și pe urmă se despărțeau. SAHIA, N. 96. Scumpul meu părinte, cît mă doare să mă despart de d-ta. ALECSANDRI, T. I 410. ◊ (Prin analogie cu ființele) Sînt cîțiva [vulcani mărunți] legați între ei printr-o dragoste și biologie siameză... despărțindu-se numai spre vîrf, pentru a avea fiecare un crater deosebit. BOGZA, C. O. 175. Acolo erau două drumuri care să despărțeau. ȘEZ. IV 171. ♦ Fig. A se îndepărta, a se înstrăina, a se detașa sufletește; a rupe legăturile, relațiile cu cineva. Sufletul lui Măgură se despărți pentru totdeauna de generația lui. CAMILAR, N. I 113. Mai ales de Leventu îmi pare rău că s-a despărțit de noi. SADOVEANU, P. M. 203. ◊ Tranz. Stăpînii firești ai aceleia care mi-i dragă, domnule abate, n-ar primi niciodată să mă vadă alături de dînsa... Sîntem despărțiți cu blestem. SADOVEANU, Z. C. 52. Cine desparte doi dulci, Ducă-i corbii carnea-n nuci; Cine desparte doi dragi, Ducă-i corbii carnea-n fagi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. 2. Refl. A se separa de ceva de care e legat sufletește, a se lipsi de..., a renunța la... Eu să mă despart de stînă, Să las sîlha cea bătrînă. COȘBUC, P. II 168. 3. Refl. (Despre soți) A se separa în mod legal; a divorța. Mă, eu... mă despart de muiere. DUMITRIU, B. F. 66. [Adela] s-a despărțit, imediat după căsătorie. IBRĂILEANU, A. 33. ◊ Tranz. (Subiectul este autoritatea care pronunță divorțul) Onorabila Dicasterie îi despărți, și coconul Andronache se duse în voiaj. NEGRUZZI, S. I 79. 4. Tranz. (Subiectul este un element care constituie un hotar, o barieră, un obstacol) A separa, a delimita, a izola. Se opriră nemișcați în drumul ce despărțea cele două moșii. PREDA, Î. 150. Zidurile și palatele pe care le vedeam mă despărțeau de Piața Roșie. STANCU, U.R.S.S. 36. La ridicarea cortinei, marele oblon ce desparte terasa de hol este tras pînă jos. SEBASTIAN, T. 9. ◊ (În construcții figurate) Adela va rămînea pentru tine... inabordabilă ca o planetă, din cauza prăpăstiei care te desparte de ea! IBRĂILEANU, A. 187. ◊ (Cu determinarea «în două») Un horn dacă s-ar putea construi aici, să despartă focul în două. BOGZA, C. O. 71. Vîlceaua... despărțea prunăria în două. MACEDONSKI, O. III 6. ◊ Refl. pas. Holul se desparte de terasă prin două mari uși laterale de sticlă. SEBASTIAN, T. 9. ◊ Tranz. (În sens temporal) În pauza care desparte ultimele două acte, un filozof... rostește o vorbă de duh. CAMIL PETRESCU, T. III 501. ♦ A fi, a se afla între... sau pînă la...; a se interpune. Doar cîțiva pași despart cele două tabere. SAHIA, N. 44. Eu departe, tu departe, Două dealuri ne desparte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 115. ◊ (În sens temporal) Puțin mă mai despărțea de ziua logodnei. M. I. CARAGIALE, C. 84. ♦ Refl. A se împărți în două sau în mai multe părți. Nu mai există un sistem capitalist atotcuprinzător – lumea s-a despărțit în două sisteme: sistemul capitalist și sistemul socialist. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2500. – Prez. ind. și: (regional) despărțesc (CREANGĂ, P. 114, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 197, ALECSANDRI, P. P. 22).

A SE DESPĂRȚI mă despart intranz. 1) A înceta de a mai fi laolaltă sau în același loc; a se separa. 2)fig. A se detașa sufletește (de cineva sau de ceva). 3) A desface căsătoria în mod legal; a rupe relațiile de căsătorie printr-un divorț; a divorța. /<lat. dispartire

despărțiciune sf [At: DOSOFTEI, V. S. februarie 72^v/22 / Pl: ~ni / E: despărți + -ciune] 1-5 Despărțire (1-4,6). 6 (Mat) Împărțire. 7 Clasificare. 8-9 Despărțire (16-17). 10 (Fig) Învrăjbire. 11 Bifurcare. 12 Despicare. 13-14 Despărțire (21-22). 15 Desfacere. 16 Rupere. 17 Despărțire (25). 18 Deosebire. 19-28 Despărțire (27-36). 29 Divorț. 30-40 Despărțire (38-48). 41 (Înv; pex) Parte. 42 (Îvr) Subdiviziune. 43-50 Despărțire (52-59).

DESPĂRȚIRE s. 1. izolare, separare. (~ lui de grup.) 2. (JUR.) divorț, separare, separație, (pop.) despărțenie. (~ între soți.) 3. separare, (înv.) dezunire. (~ celor doi bătăuși.) 4. izolare, separare, separație, (rar) segregare, segregație. (~ femeilor de bărbați.) 5. descompunere, desfacere, divizare, fracționare, împărțire, scindare, separare, (rar) dezalcătuire. (~ în particule a unui corp în urma dezintegrării.) 6. căsuță, compartiment, despărțitură, (înv.) despărțimînt, (franțuzism înv.) cază. (O ~ într-un sertar.) 7. diviziune, împărțire. (~ în capitole a unei cărți.)

DESPĂRȚIRE s. 1. desprindere, detașare, izolare, separare, separație. (~ lui de grup.) 2. v. divorț. 3. separare, (înv.) dezunire. (~ celor doi bătăuși.) 4. izolare, separare, separație, (rar) segregare, segregație. (~ femeilor de bărbați.) 5. descompunere, desfacere, divizare, fracționare, împărțire, scindare, separare, (rar) dezalcătuire. (~ în particule a unui corp în urma dezintegrării.) 6. v. compartiment. 7. v. împărțire.

DESPĂRȚIRE, despărțiri, s. f. Faptul de a (se) despărți. 1. Separare; momentul cînd cineva se desparte (de cineva sau de ceva); timpul cît cineva stă despărțit. La despărțire, Oană și-a îmbrățișat feciorul, plîngînd. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 220. Nu credeam să sufăr atît la despărțire. MACEDONSKI, O. II 236. 2. Divorț. Nadina, îndată ce s-a întors de la țară... a chemat pe avocatul Olimp Stavrat și l-a rugat să introducă neîntîrziat cererea de despărțire. REBREANU, R. I 250. 3. Diviziune, împărțire. Această despărțire a individualității lui se făcu izvorul unei cugetări ciudate. EMINESCU, N. 58. ♦ (Concretizat) Despărțitură. ♦ (Învechit) Circumscripție (polițienească sau administrativă); p. ext. localul unde erau instalate birourile unei circumscripții. În curînd civilizația va străbate la țară (a și început: o parte din Humulești e «despărțirea III a urbei T. Neamț!»). IBRĂILEANU, SP. CR. 109. [Jupîn Dumitrache:] Aveam de gînd să-l întreb:«Ce poftești, mă musiu?» și să-l și umflu!... Și dacă nu-i ajungea... [Ipingescu:] Ei! dacă nu-i ajungea, despărțirea e aproape: să fi poftit la mine la despărțire cu lăcrămație, că-i împlineam eu cît îi mai lipsea. CARAGIALE, O. I 47.

despărțire sf [At: CORESI, EV. 205 / V: (rar) ~țare (înv) ~per~, (îvr) dis~, (reg) ~partare / Pl: ~ri / E: despărți] 1 Pierdere a coeziunii unui tot Si: (înv) despărțeală (1), despărțenie (1), despărțiciune (1), despărțit¹ (1), despărțitură (1). 2 Descompunere a unui întreg Si: (înv) despărțeală (2), despărțenie (2), despărțiciune (2), despărțit¹ (2), despărțitură (2). 3 Dividere a unui întreg Si: (înv) despărțeală (3), despărțenie (3), despărțiciune (3), despărțit¹ (3), despărțitură (3). 4 Separare a componentelor unui tot Si: despărțeală (4), despărțenie (4), despărțiciune (4), despărțit¹ (4), despărțitură (4). 5 (Îvr; îs) Semnele ~irii Semne de punctuație. 6 Îndepărtare a componentelor unui tot Si: despărțeală (5), despărțenie (5), despărțiciune (5), despărțit¹ (5), despărțitură (5). 7 (Înv) Categorie. 8 (Mat) Împărțire. 9 Clasificare. 10-11 (Înv) Circumscripție (polițienească sau) administrativă Si: despărțământ (1-2). 12-13 (Înv; pex) Local unde erau instalate birourile unei despărțiri (10-11) Si: (înv) despărțământ (3-4). 14 (Înv) Grupă militară Si: (înv) despărțământ (5). 15 (Îe) ~a sufletului de trup Moarte. 16 (Pan) Evoluare în mod diferit Si: (înv) despărțeală (8), despărțenie (8), despărțiciune (8), despărțit¹ (8), despărțitură (8). 17 (Înv) Îndepărtare temporară a unor părți simetrice ale unui ansamblu Si: (înv) despărțeală (9), despărțenie (9), despărțiciune (9), despărțit¹ (9), despărțitură (9). 18 (Fig) Învrăjbire. 19 Bifurcare. 20 Despicare. 21 Desprindere a unui element de altele de aceeași natură Si: (înv) despărțeală (13), despărțenie (13), despărțiciune (13), despărțit¹ (13), despărțitură (13). 22 Izolare a unui element dintr-un tot Si: (înv) despărțeală (14), despărțenie (14), despărțiciune (14), despărțit¹ (14), despărțitură (14). 23 Desfacere. 24 Rupere. 25 Îndepărtare a unor elemente identice sau diferite Si: (înv) despărțeală (17), despărțenie (17), despărțiciune (17), despărțit¹ (17), despărțitură (17). 26 Deosebire. 27 Renunțare la ceva Si: despărțeală (19), despărțenie (19), despărțiciune (19), despărțit¹ (19), despărțitură (19). 28-29 Încetare de a mai fi împreună (temporar sau) definitiv Si: (înv) despărțeală (20-21), despărțenie (20-21), despărțiciune (20-21), despărțit¹ (20-21), despărțitură (20-21). 30-31 Plecare în altă parte (temporar sau) definitiv Si: (înv) despărțeală (22-23), despărțenie (22-23), despărțiciune (22-23), despărțit¹ (22-23), despărțitură (22-23). 32-33 (Spc) Desfacere dintr-o încăierare a unor (ființe sau) grupuri de ființe Si: (înv) despărțeală (24-25), despărțenie (24-25), despărțiciune (24-25), despărțit¹ (24-25), despărțitură (24-25), despreunare (5-6), despreunat¹ (5-6). 34-36 Încetare (de a se mai iubi sau) (de a avea relații sexuale ori) de a mai conviețui cu cineva Si: (înv) despărțeală (26-28), despărțenie (26-28), despărțiciune (26-28), despărțit¹ (26-28), despărțitură (26-28). 37 Divorț. 38 Separare a unor soți Si: (înv) despărțeală (30), despărțenie (30), despărțiciune (30), despărțit¹ (30), despărțitură (30), despreunare (1), despreunat¹ (1). 39-41 Provocare (a încetării iubirii a două persoane sau) (a relațiilor sexuale dintre ele ori) (a conviețuirii lor) Si: (înv) despărțeală (31-33), despărțenie (31-33), despărțiciune (31-33), despărțit¹ (31-33), despărțitură (31-33), despreunare (2-4), despreunat¹ (2-4). 42 Desfacere a unor legături matrimoniale Si: (înv) despărțeală (34), despărțenie (34), despărțiciune (34), despărțit¹ (34), despărțitură (34). 43-44 Renunțare (la o credință religioasă sau) la o convingere Si: (înv) despărțeală (35-36), despărțenie (35-36), despărțiciune (35-36), despărțit¹ (35-36), despărțitură (35-36). 45 Împărțire a unui spațiu prin interpunerea a ceva Si: (înv) despărțeală (37), despărțenie (37), despărțiciune (37), despărțit¹ (37), despărțitură (37). 46 Servire ca limită de demarcație între două spații Si: despărțeală (38), despărțenie (38), despărțiciune (38), despărțit¹ (38), despărțitură (38). 47-48 (Înv) Parte despărțită (a unei încăperi sau) a unui dulap Si: (înv) despărțeală (39-40), despărțenie (39-40), despărțiciune (39-40), despărțit¹ (39-40), despărțitură (39-40). 49 (Înv; pex) Parte. 50 (Îvr) Subdiviziune. 51 (Îvr) Capitol. 52-53 Împiedicare a două ființe (de a mai intra în contact nemijlocit sau) de a mai comunica, prin ceva care se interpune Si: (înv) despărțeală (43-44), despărțenie (43-44), despărțiciune (43-44), despărțit¹ (43-44), despărțitură (43-44). 54 Îndepărtare a unor persoane printr-un interval de timp de un eveniment Si: (înv) despărțeală (45), despărțenie (45), despărțiciune (45), despărțit¹ (45), despărțitură (45). 55 Servire ca moment de demarcație în timp Si: (înv) despărțeală (46), despărțenie (46), despărțiciune (46), despărțit¹ (46), despărțitură (46). 56 (Înv) Ținere la distanță Si: (înv) despărțeală (47), despărțenie (48), despărțiciune (48), despărțit¹ (48), despărțitură (48). 57-58 Delimitare (de cineva sau) de ceva Si: (înv) despărțeală (49-50), despărțenie (49-50), despărțiciune (49-50), despărțit¹ (49-50), despărțitură (49-50). 59 Constituire a unei separații față de restul indivizilor Si: (înv) despărțeală (51), despărțenie (51), despărțiciune (51), despărțit¹ (51), despărțitură (51). 60 (Îvr) Deslușire cu privirea. modificată

despărțit¹ sn [At: PONTBRIANT, D. / V: (înv) ~per~, (îvr) dis~ / Pl: ~uri / E: despărți] 1-5 Despărțire (1-4, 6). 6 (Mat) Împărțire. 7 Clasificare. 8-9 Despărțire (16-17). 10 (Fig) Învrăjbire. 11 Bifurcare. 12 Despicare. 13-14 Despărțire (21-22). 15 Desfacere. 16 Rupere. 17 Despărțire (25). 18 Deosebire. 19-28 Despărțire (27-36). 29 Divorț. 30-40 Despărțire (38-48). 41 (Înv; pex) Parte. 42 (Îvr) Subdiviziune. 43-50 Despărțire (52-59). 51 (Mat; îvr) Deîmpărțit. 52 (Îs) ~ul oilor Desfacere a tovărășiei de stână toamna, când se împart proprietarilor oile și produsele lor.

despărțitură sf [At: CORESI, L. 349/20 / V: dis~ / Pl: ~ri / E: despărți + -tură] 1-5 Despărțire (1-4,6). 6 (Mat) Împărțire. 7 Clasificare. 8-9 Despărțire (16-17). 10 (Fig) Învrăjbire. 11 Bifurcare. 12 Despicare. 13-14 Despărțire (21-22). 15 Desfacere. 16 Rupere. 17 Despărțire (25). 18 Deosebire. 19-28 Despărțire (27-36). 29 Divorț. 30-40 Despărțire (38-48). 41 (Înv; pex) Parte. 42 (Îvr) Subdiviziune. 43-50 Despărțire (52-59). 51 (Spc) Încăpere. 52 (Spc; înv) Locuință. 53 (Spc) Raft. 54 (Spc; înv) Cameră a stomacului la rumegătoare. 55 (Spc; reg) Grămadă. 56 (Spc) Hotar. 57 (Spc) Gard. 58 Despărțitoare (45). 59 (Înv) Construcție improvizată care separă ceva. 60 (Înv) Despărțământ (6). 61 (Reg) Sept.

dezlegare sf [At: (a. 1618) GCR I, 52/21 / V: (înv) ~lig~, diz~ / S și: desl~ / Pl: ~gări / E: dezlega] 1 Desfacere din legătura care imobilizează Si: dezlegat¹ (1), eliberare, (înv) slobozire, (înv) dezlegământ (1), dezlegătură. 2 (Înv) Divorț. 3 Scoatere din strânsoare, din legătură Si: dezlegat¹ (3), dezlegământ (3). 4 Deschidere a unei pungi, a unui sac etc. legat la capăt dezlegat¹ (4), dezlegământ (4). 5 Anihilare (a unei vrăji, a unui blestem etc.) Si: dezlegat¹ (5), dezlegământ (5). 6 (Înv; ccr) Mântuire. 7 Abolire a unei obligații (sau datorii) Si: absolvire, dezlegat¹ (7), dezlegământ (7), scutire, (reg) dezleganie (1), dezlegătură. 8 (Îvr) Act de dezlegare (7) Si: dezlegat¹ (8), dezlegământ (8). 9 Permisiune (de a ieși din anumite prescripții) Si: dezlegat¹ (9), dezlegământ (9), încuviințare, voie, (reg) dezlegământ. 10 (În practicile religioase) Permisiune dată de biserică privitoare la consumarea anumitor alimente, interzise în perioada postului Si: dezlegat¹ (10), dezlegământ (10). 11 (Reg) Descântec pentru declanșarea ploilor Si: dezlegat¹(11), dezlegământ (11). 12 Clarificare a unor situații etc. Si: dezlegat¹ (12), dezlegământ (12), elucidare, rezolvare, dezlegământ (înv) dezlegătură. 13 (Mat; ccr) Soluție a unei probleme Si: răspuns, rezultat. 14 (Spc) Aflare a semnificației unei ghicitori, enigme, taine etc. Si: dezlegat¹ (13), dezlegământ (13). 15 Înțelegere a sensului obscur sau dificil al unor cuvinte Si: descifrare, dezlegat¹ (14), dezlegământ (14). 16 (Îvr) Anulare (a unei hotărâri, legi etc.). modificată

dezlegat¹ sn [At: DOSOFTEI, V. S. octombrie 49^v/28 / S și: desl~ / E: dezlega] 1 Dezlegare (1). 2 (Înv) Divorț. 3-5 Dezlegare (3-5). 6 (Înv) Mântuire. 7-14 Dezlegare (7-12, 14-15). 15 (Îvr) Anulare.

dezlegământ sn [At: UDRESCU, GL. / Pl: ~minte / E: dezlega + -ământ] (Reg) 1 Dezlegare (1). 2 (Înv) Divorț. 3-5 Dezlegare (3-5). 6 (Înv) Mântuire. 7-14 Dezlegare (7-12, 14-15). 16 (Îvr) Anulare.

dezmăritare sf [At: VALIAN, V. / S și: desm~ / E: dezmărita] (Înv) Divorț.

DICASTER s. n. 1. (în Atena antică) fiecare dintre cele zece secțiuni ale tribunalului heliaștilor. 2. tribunal bisericesc care judeca procesele de divorț. ◊ (fig.) tribunal, instanță de judecată. (< fr. dicastère, gr. dikasterion)

DICASTER s.n. 1. Nume dat fiecăreia dintre cele zece secțiuni ale tribunalului heliaștilor în vechea Atenă. 2. Tribunal bisericesc care judeca procesele de divorț. ♦ (Fig.) Tribunal, instanță de judecată. [Var. dicasteriu s.n. / < fr. dicastère, gr. dikasterion, cf. dikazein – a judeca].

DICASTERIE dicasterii, s. f. (Înv.) Tribunal bisericesc care judeca procesele de divorț. – Din ngr. dikastírion.

DICASTERIE s. f. (Înv.) Tribunal bisericesc care judeca procesele de divorț. – Din ngr. dikastírion.

DICASTERIE, dicasterii, s. f. (învechit) Tribunal bisericesc care judeca procesele de divorț. M-aș fi măritat chiar și de a cincea oară, dacă ar fi fost iertat de dicasterie. ALECSANDRI, T. I 382. După a treia și a patra recidivă, onorabila dicasterie îi despărți. NEGRUZZI, S. I 79.

dicasterie f. od. tribunal bisericesc în materie de divorț. [Gr. mod. DIKASTÉRION].

DICASTERIE ~i f. înv. Judecată bisericească care examina divorțurile. /<ngr. dikastírion

dicastérie f. (ngr. dikastirion, vgr. dikastérion). Vechĭ. Tribunal bisericesc în materie de divorț.

dicasterie sf [At: MAIOR, IST. 42/10 / V: ~iu (pl: ~ri), (îvr) dicaster sn, dec~ / Pl: ~ii / E: ngr δικαστήριον] (Înv) 1 Tribunal bisericesc care se ocupă cu divorțurile. 2 (Pex) Judecătorie. 3 (Îvr; îf dicaster) Instituție publică.

dicasteriu, dicasterii s. n. 1. Nume dat fiecăreia dintre cele zece secțiuni ale tribunalului heliaștilor din vechea Atenă. 2. (Înv.) Tribunal bisericesc care judeca procesele de divorț. ♦ Fig. Tribunal, instanță de judecată. [Var.: dicaster, dicasterion s. n.] – Din fr. dicastère, gr. dikastirion.

dihorț sn vz divorț

DIREMȚIUNE s. f. separare, ruptură (între prieteni); (spec.) despărțire, divorț. (< lat. diremptio, fr. diremption)

DIREMȚIUNE s.f. (Liv.) Separare, ruptură (între prieteni); (spec.) Despărțire, divorț, desființare a unei căsătorii. [Cf. lat. diremptio, fr. diremption].

* disoluțiúne f. (lat. dis-solútio, -ónis. V. soluțiune). Chim. Descompunerea corpurilor supt influența unuĭ agent care le străbate. Fig. Ruptură, divorț: disoluțiunea uneĭ căsătoriĭ. Retragerea puteriĭ din mîna cuĭva: disoluțiunea unuĭ parlament. Desfrîŭ: disoluțiunea obiceĭurilor. – Și -úție.

dispărțáștină, s.f. v. despărtaștină („divorț”).

divorciu sn vz divorț

DIVORS s.n. v. divorț.

divors sn vz divorț

DIVORȚ s. n. 1. desfacere a unei căsătorii pe cale legală. 2. (fig.) dezacord, nepotrivire; ruptură. (< fr. divorce, lat. divortium)

divorț sn [At: SĂULESCU, HR. I, 39/27 / V: ~rs, (înv) ~ia sf, ~ium, ~rciu, (reg) diho~ / Pl: ~uri / E: fr divorce, it divorzio, lat divortium] 1 Desfacere pe cale legală a unei căsătorii Si: despărțire. 2 (Îlv) A da ~ A intenta acțiune de divorț Si: a divorța (1). 3 (Fig) Dezacord între două lucruri, acțiuni, idei etc.

Divorț ≠ căsătorie, recăsătorie

DIVORȚ. Subst. Divorț, despărțire, despărțenie (înv.), desfacerea căsătoriei, anularea căsătoriei. Abandonarea familiei, abandon familial. Proces de divorț. Adj. Divorțat, despărțit. Vb. A divorța, a da divorț, a se despărți, a se separa, a desface (a anula) căsătoria. A obține divorțul, a-și recăpăta libertatea (fig.). A părăsi familia, a abandona familia. V. văduvie.

DIVORȚ, divorțuri, s. n. Desfacere legală a căsătoriei, a legăturilor oficiale dintre soț și soție. V. despărțire. Va cere divorț. În cîteva luni va fi liberă. C. PETRESCU, C. V. 355. Cînd află despre divorț, Miron se cruci. REBREANU, R. I 233. ◊ Expr. A da divorț = a intenta acțiune de divorț. – Variantă: divors (SADOVEANU, P. M. 63, IBRĂILEANU, A. 65) s. n.

* divórț n., pl. urĭ (fr. divorce, d. lat. divortium). Despărțenie, desfacere legală a uneĭ căsătoriiĭ. – Fars. -rs.

DIVORȚ s. (JUR.) despărțire, separare, separație, (pop.) despărțenie. (~ între soți.)

DIVORȚ s.n. 1. Desfacere a unei căsătorii pe cale legală. 2. (Fig.) Ruptură, separare. [Var. divors s.n. / < lat. divortium, cf. it. divorzio, fr. divorce].

divorț s. n., pl. divorțuri

DIVORȚ s. (JUR.) despărțire, separare, separație, (pop.) despărțenie. (~ între soți.)

divorț n. 1. ruptură legală a căsătoriei; 2. fig. separațiune completă.

divorț s. n., pl. divorțuri

divorț.

DIVORȚ ~uri n. Desfacere legală a unei căsătorii. /<fr. divorce, lat. divortium

divorț s. n., pl. divorțuri

DIVORȚA vb. I. intr. (Despre soți) A se despărți, a rupe căsătoria prin divorț. [Cf. fr. divorcer, it. divorzare].

divorța [At: LM / V: (rar) desv~ / Pzi: ~țez / E: fr divorcer] 1 vi (D. soți) A se despărți prin divorț (1). 2 vt A determina pe cineva să se despartă prin divorț (1). 3 (Fig) A fi în dezacord cu ceva.

DIVORȚA, divorțez, vb. I. Intranz. (Despre soți) A se despărți prin divorț. Va trebui să divorțez ca să se termine toată povestea. CAMIL PETRESCU, T. I 212. ◊ Tranz. fact. Era să divorțeze pe femeia unui prefect. DELAVRANCEA, la TDRG.

A DIVORȚA ~ez 1. intranz. (despre soți) A rupe relațiile de căsătorie prin divorț; a desface căsătoria în mod legal; a se despărți. 2. tranz. 1) A determina la divorț. 2) A despărți printr-un proces civil de divorț. /<fr. divorcer

DIVORȚA vb. intr. (despre soți) a rupe căsătoria prin divorț. (după fr. divorcer)

divorțà v. 1. a face divorț; 2. fig. a se pune în opozițiune cu: a divorța de bunul simț.

divorțare sf [At: DDRF / Pl: ~țări / E: divorța] (Rar) Despărțire prin divorț (1).

divorțat, ~ă a [At: LM / V: (rar) ~țiat / Pl: ~ați, ~e / E: divorța] (D. oameni) 1 Care a fost căsătorit și s-a despărțit legal de soție (sau de soț) prin divorț (1). 2 Care a obținut divorțul (1).

DIVORȚAT, -Ă, divorțați, -te, adj. Care este despărțit de soție (sau de soț) cu îndeplinirea formelor legale; care a obținut divorțul.

divorția sf vz divorț

divorțial, ~ă a [At: LM / Pl: ~i, ~e / E: divorț + -(i)al] (Înv) 1 Care se referă la divorț (1). 2 De divorț (1).

divorțialitate sfs [At: DN³ / P: ~ți-a~ / E: fr divortialité] (Rar) Numărul divorțurilor (1) la nivelul unei populații considerat în procente.

DIVORȚIALITATE s.f. Numărul proporțional al divorțurilor în sînul unei populații. [Pron. -ți-a-. / cf. fr. divortialité].

DIVORȚIALITATE s. f. frecvența divorțurilor în sânul unei populații, într-un anumit interval de timp. (< fr. divortialité)

divorțium sn vz divorț

1) drept n., pl. urĭ (d. drept adj.). Ceĭa ce ți se cuvine (ți-e permis) conform rațiuniĭ saŭ legiĭ: îmĭ cer dreptu meŭ, orĭ-ce drept presupune o datorie, stăpîn de drept (conform dreptuluĭ). Dreptate, justiție: pe drept (conform justițiiĭ), la drept vorbind (vorbind conform justițiiĭ). Știința legilor: a studia dreptu. Corp de legĭ: dreptu roman. Dreptu ginților saŭ internațional, legile după care se conduc țările în relațiunile dintre ele. Drepturile omuluĭ, drepturile eterne și inalienabile proclamate de Adunarea Constituantă franceză la 1789 (egalitatea cetățenilor, libertatea individuală, libertatea conștiințeĭ ș.a.). Drepturĭ civile, cele cuprinse în codicele civil (relativ la persoane și avere: căsătoria, divorțu, cumpărarea, vînzarea, testamentu ș.a.). Drepturĭ politice saŭ cetățeneștĭ saŭ civice, cele acordate cetățeanuluĭ p. relațiunile luĭ cu statu (dreptu de a alege și a fi ales deputat, senator, consilier comunal orĭ județenesc, de a fi jurat și a ocupa funcțiunĭ publice civile și militare). Dreptu divin, cel dat de Dumnezeŭ, după cum zic uniĭ: țaru era monarh de drept divin. Dreptu natural, cel bazat pe simțu de dreptate cu care te naștĭ. Dreptu canonic, legile bisericeștĭ. V. drit.

EXECUȚIE, execuții, s. f. 1. Faptul de a executa; executare. 2. Încasare forțată a unei datorii pe cale judecătorească sau prin mijloace fiscale. 3. Aducere la îndeplinire a unei sentințe de condamnare la moarte. 4. Ducere la îndeplinire a unei hotărâri judecătorești referitoare la evacuarea unei locuințe, la atribuirea copiilor în caz de divorț etc. [Pr.: eg-ze-] – Din fr. exécution.

EXECUȚIE, execuții, s. f. 1. Faptul de a executa; executare. 2. Încasare forțată a unei datorii pe cale judecătorească sau prin mijloace fiscale. 3. Aducere la îndeplinire a unei hotărâri judecătorești de condamnare la moarte. 4. Ducere la îndeplinire a unei hotărâri judecătorești referitoare la evacuarea unei locuințe, la atribuirea copiilor în caz de divorț etc. [Pr.: eg-ze-] – Din fr. exécution.

*formál, -ă adj. (lat. formalis). Relativ la formă: parte formală. În formă, împlinind toate formalitățile, pozitiv, precis: divorț, refuz formal. Adv. În mod formal: a refuza formal.

GERMI, Pietro (1914-1974), regizor și actor italian. Filme cu tematică socială („În numele legii”, „Feroviarul”). Comedii de moravuri siciliene („Divorț în stil italian”, „Sedusă și abandonată”, „Alfredo, Alfredo”).

INEVITABIL, -Ă, inevitabili, -e, adj. Care nu poate fi evitat, care este de neînlăturat, a cărui apariție sau producere este sigură. În Uniunea Sovietică au fost lichidate cauzele care generează în lumea capitalistă în mod inevitabil războaiele. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 10, 10. Plecarea mea la București este inevitabilă. CAMIL PETRESCU, U. N. 425. ◊ (Adverbial) Un duel însă ar atrage după sine inevitabil divorțul. REBREANU, R. I 230.

împărțeală sf [At: PRAV. MOLD. 83 / V: ~țală / Pl: ~eli, (înv) ~ele / E: împărți + -eală] 1 (Înv) Divorț. 2-3 (Spc) Împărțire a unor bunuri (prin acord între părți sau) prin lege Si: partaj. 4 (Ccr) Lucru împărțit. 5 (Iuz; îs) Actele ~ Act de partaj.

împărțire sf [At: CORESI, EV. 14 / Pl: ~ri / E: împărți] 1 (Înv) Alegere a unui lucru sau a unei ființe dintre altele de același fel Si: împărțit¹ (1), (înv) împărțiște 2 Separare în părți Si: împărțit¹ (2), (înv) împărțiște (2). 3 (Jur; înv) Divorț. 4 (Înv) Anulare a nunții Si: împărțit¹ (4), (înv) împărțiște (4). 5 (Înv) Părăsire a femeii Si: împărțit¹ (5), (înv) împărțiște (5). 6 Îndepărtare de cineva Si: împărțit¹, (înv) împărțiște (6). 7 (Înv) Izolare a unui element dintr-o mulțime Si: impărțit¹, (înv) împărțiște (7), împărțitură (1). 8-9 Desfacere în două sau în mai multe părți a unui întreg pentru a le distribui Si: impărțit¹ (8-9), (înv) împărțiște (8-9), împărțitură (2-3). 10-11 (Înv) Separare și distribuire a averii către (creditori sau) moștenitori Si: impărțit¹ (10-11), (înv) împărțiște (10-11), împărțitură (4-5). 12 (Jur; înv) Emancipare a unui copil de sub tutela părintească Si: impărțit¹ (12), (înv) împărțiște (12). 13 (Mat; îoc înmulțire) Efectuare a operației de divizare a unui număr prin altul Si: impărțit¹ (13). 14 (Tip) Distribuire a literelor, după tipărire, la locurile respective în casă (38) Si: impărțit¹ (14). 15 (Pex) Distribuire. 16 Răspândire. 17 (Pop) Risipă. 18 (Rar) Clasificare. 19 Împărtășire a unei păreri sau idei cu cineva Si: impărțit¹ (19). 20 Comunicare a unui lucru cuiva Si: impărțit¹ (20). 21 Participare împreună cu o altă persoană la un eveniment, la o manifestare etc. Si: impărțit¹ (21).

împărțiște sf [At: VAIDA / Pl: ~ti / E: împărți + -iste] 1-2 (Reg) Împărțire (1-2). 3 (Jur; înv) Divorț. 4-12 Împărțire (4-12).

împărțit¹ sn [At: CORESI, PS. 411 / Pl: ~uri / E: împărți] 1-2 Împărțire (1-2). 3 (Jur; înv) Divorț. 4-14 Împărțire (4-14). 15 (Pex) Distribuire. 16 Răspândire. 17 (Pop) Risipă. 18 (Rar) Clasificare. 19-21 împărțire (19-21).

împărțitură sf [At: IORGA, D. B. I, 43 / Pl: ~ri / E: împărți + -tură$] 1-5 împărțire (7-11). 6 (Înv) Divorț. 7 Porție.

lăsa (las, lăsat), vb. – 1. A părăsi, a da drumul unui lucru, a se îndepărta de ceva. – 2. A face să rămînă. – 3. A da din mînă, a da drumul, a pune în libertate. – 4. A permite, a consimți. – 5. A abandona, a renunța la ceva. – 6. A părăsi, a se despărți, a divorța. – 7. A omite, a exclude, a trece cu vederea. – 8. A reduce, a scădea (un preț sau o pretenție). – 9. (Înv.) A ierta, a scuti. – 10. A amîna (se construiește cu prep. pe). – 11. A părăsi, a abandona un loc. – 12. A trînti la examen, a declara căzut la examen pe cineva. – 13. A rămîne în urmă, a imprima dîre, urme. – 14. A dispune, a porunci cu limbă de moarte. – 15. (Despre Dumnezeu) A porunci, a ordona, a stabili. – 16. A însărcina, a încredința. – 17. A numi, a desemna. – 18. A slobozi, a produce, a emana. – 19. A produce, a renta. – 20. (Refl.) A se destinde, a se înmuia. – 21. (Refl.) A ceda, a renunța, a se da convins. – 22. (Refl.) A ceda, a admite, a consimți, a permite. – 23. (Refl.) A se înfrîna, a se abține (se construiește cu prep. de). – 24. (Refl.) A se încrede, a se sprijini, a avea încredere (se construiește cu prep. în sau pe). – 25. (Refl.) A ceda, a șovăi, a se mlădia, a se potoli, a se domoli. – 26. (Refl.) A cădea, a se culca. – 27. (Refl.) A coborî, a scădea. – 28. (Refl., Trans. de S.) A descăleca; a se face noapte. – 29. (Refl.) A surveni, a se apropia o intemperie. – 30. (Refl.) A amenința, a făgădui (Arg., se construiește cu prep. cu). – Mr. (a)las, megl. las, istr. lǫsu. Lat. laxāre (Diez, I, 243; Pușcariu 945; Candrea-Dens., 953; REW 4955; DAR), cf. it. lasciare, prov. laissar, fr. laisser, alb. lëšoń (Philippide, II, 646). – Der. lăsător, adj. (neglijent); lăsătoare, s. f. (cărare de oi); lăsiu, adj. (neglijent); lăsat, s. n. (abandon; părăsire; carnaval); lăsătură, s. f. (lăsare; omisiune; deprimare); lăsăciune, s. f. (iertare; separare; divorț, înv.); lăsămînt, s. n. (Trans., legat, testament, moștenire).

lăsăciune sf [At: N. TEST. (1648), 54^r/9 / Pl: ~ni / E: lăsa + -(ă)ciune] (Înv) 1 Divorț (1). 2 Iertare (1). 3 Eliberare (1).

LUDOVIC (LOUIS), numele a 18 regi ai Franței. Mai importanți: L. I cel Pios, împărat (814-840). V. Ludovic, împărați și regi germani. 2. L. VI cel Gros (1108-1137). A promovat o politică de centralizare, restabilind ordinea în domeniul regal (mai ales Île-de-France). A luptat împotriva regelui Henric I al Angliei și a împăratului Henric V. 3. L. VII cel Tânăr (1137-1180). A condus, fără succes, a doua cruciadă (1147-1149). În 1152, în urma divorțului de ducesa Aliénor dAquitania și a căsătoriei acesteia cu regele englez Henric II, a pierdut Aquitania. 4. L. VIII Leul (1223-1226). A luptat cu englezii, cucerind Poitou, Saintonge, Limousin, Périgord ș.a. 5. L. IX cel Sfânt (1226-1270). A desfășurat o politică de centralizare a statului, reorganizând justiția, armata și sistemul monetar. În urma luptelor cu englezii, prin Pacea de la Paris (1259) a obținut Normandia, Anjou, Maine și Poitou. A întreprins două cruciade; a șaptea (1248-1254) în Palestina, pentru a o elibera de sub dominația Egiptului și a opta (1270, în Tunisia, unde moare de ciumă). Canonizat (1297), este comemorat la 25 aug. 6. L. XI (1461-1483). A întărit considerabil puterea regală centrală, înfrângând, cu ajutorul cantoanelor elvețiene, o coaliție a marilor seniori feudali francezi, în frunte cu Carol Temerarul. În urma Tratatului de la Arras (1482) a anexat ducatul Burgundiei. Adept al unei politici economice mercantiliste. 7. L. XII (1498-1515). Printr-o serie de războaie a urmărit să anexeze teritorii în Italia, dar a fost înfrânt. 8. L. XIII (1610-1643). A fost tutelat în actele sale de autoritate monarhică de cardinalul Richelieu și de mama sa, Maria de Medici. În timpul său, Franța a intrat în Războiul de 30 de Ani (1635). 9. L. XIV cel Mare (supranumit Regele Soare) (1643-1715). În timpul minoratului său (până în 1661), statul a fost condus de cardinalul Mazarin și mama sa, Ana de Austria. Prin înăbușirea Frondei și datorită activității unor colaboratori iluștri, ca Mazarin, Louvois, Colbert, a netezit calea spre instaurarea absolutismului regal, care a atins apogeul în timpul domniei lui (îi este atribuită celebra expresie „statul sunt eu”). În 1685 a revocat Edictul din Nantes. A promovat o politică externă de anexiuni: Războiul de Devoluție împotriva Spaniei, încheiat cu Tratatul de la Aix-la-Chapelle (1668), războiul împotriva Olandei, încheiat prin Pacea de la Nijmegen (1678), războiul cu Liga de la Augsburg, terminat prin Tratatul de la Ryswick (1697), Războiul pentru Succesiunea la Tronul Spaniei, sfârșit cu tratatele de la Utrecht (1713) și Rastatt (1714). Aceste războaie și luxul Curții regale au ruinat Franța. În timpul domniei lui au înflorit artele, literatura și științele („secolul lui L. XIV”). 10. L. XV (1715-1774). Sub regența lui Filip II duce de Orléans (1715-1723). În prima parte a domniei sale se remarcă guvernarea cardinalului de Fleury (1726-1743). A participat la Războiul de Succesiune la Tronul Poloniei (1733-1735), la Războiul de Succesiune la Tronul Austriei (1740-1748) și la Războiul de 7 Ani (1756-1763). 11. L. XVI (1774-1792). A încercat să stăvilească criza regimului feudal absolutist, dar a fost detronat (1792) de Revoluția Franceză (1789-1794), condamnat și ghilotinat (1793). 12. L. XVIII (1814-1815 și 1815-1824). A promovat o politică internă de restaurare a privilegiilor pierdute în timpul Revoluției Franceze și a Imperiului. Unul dintre inițiatorii Sfintei Alianțe. În ultimii ani, sub influența ultraregaliștilor conduși de Villèle, a intervenit în Spania, înăbușind revoluția de aici.

martor, -ă s.m., s.f. 1 (jur.) <înv. și reg.> mărturie, <reg.> dovadă, tanău², <înv.> declarant, doveditor, mărturisitor, <ieșit din uz> dovadnic. A fost chemat ca martor în procesul de divorț al prietenului său. 2 spectator. Trecătorii au fost martori la încăierarea dintre cele două bande de interlopi. 3 (art. la pl.; relig.) martorii lui Iehova = iehoviștii, studenții în Biblie (v. student). Martorii lui Iehova sunt membrii unei secte milenariste, care preconizează un stat teocratic. 4 (relig. creștină; înv.) v. Martir². Mielușeaua Domnului (v. mielușel). Mucenic².

MASTROIANNI, Marcello (1923-1996), actor italian de film. Interpret preferat al regizorului F. Fellini, pentru multiplele sale resurse actoricești. Registru interpretativ larg, de la comedie la dramă și de la filmul de epocă la cel de actualitate („La dolce vita”, „Opt și jumătate”, „Noaptea”, „Căsătorie în stil italian”, „Divorț italian”, „Ultimul Leo”, „Drama geloziei”, „Terasa”, „Orașul femeilor”, „Ginger și Fred”, „Ochi negri”, „Dincolo de nori”, „Trei vieți și o singură moarte”).

mitropolíe f. (vsl. rus. mitropóliĭa, d. ngr. mitrópolis. V. metropolă). Biserică catedrală în care oficiază de ordinar mitropolitu: mitropolia din Bucureștĭ a fost zidită la 1656 de Șerban Basarab. A urca dealu mitropoliiĭ, a cere divorț (Bucureștĭ. Vechĭ).

OBSTACOL, obstacole, s. n. Piedică, stavilă care stă în cale, care închide drumul, oprește vederea, trecerea etc.; fig. ceea ce se împotrivește la săvîrșirea unei acțiuni; greutate, dificultate. Întotdeauna i se împotrivea un obstacol neprevăzut. C. PETRESCU, C. V. 41. Proiectul de divorț al lui Grigore i se părea obstacolul cel mai grav, pe care trebuie neapărat și în primul rînd să-l înlăture. REBREANU, R. I 255. Păturică... își luase hotărîrea de a deveni om mare, și nici un obstacol nu putea să-l abată de la această idee fixă. FILIMON, C. 77. ♦ Gard, șanț etc. anume amenajat, peste care trebuie să treacă, să sară cel ce ia parte la anumite competiții sportive (cros, hipism etc.). Cursă de obstacole. – Variantă: (învechit) obstacul (GHICA, S. 132, I. IONESCU, M. 76) s. n.

OCTAVIA Claudia (40-62 d. Hr.), fiica împăratului Claudius și a Valeriei Messalina. Căsătorită (53 d. Hr.) cu viitorul împărat Nero. După divorț (62) este asasinată din ordinul acestuia, sub acuzația falsă de infidelitate și înaltă trădare. Se presupune că Seneca a descris viața ei într-o tragedie.

ONORARIU, onorarii, s. n. Plată, retribuție pentru un serviciu prestat de o persoană cu profesiune liberă intelectuală (avocat, medic etc.). La plecare, nu vru să primească onorariul. C. PETRESCU, Î. II 244. Deocamdată nici onorariul pentru procesul divorțului nu i l-a achitat. REBREANU, R. II 47. – Variantă: onorar s. n.

partaja vt [At: ALEXI, W. / Pzi: ~jez / E: fr partager, cf partaj] (Jur; rar) 1-2 A împărți o avere (la divorț sau) la moștenire între persoanele îndreptățite să o stăpânească.

partajare sf [At: MDA ms / Pl: ~jări / E: partaja] (Jur) 1-2 Operație de împărțire (a unei averi la divorț sau) a unei moșteniri între persoanele îndreptățite să o stăpânească Si: împărțeală, partaj (1-2).

pat¹ sn [At: PSALT. HUR. 4^r/24 / Pl: ~uri, (înv) ~ure / E: ngr πάτος „drum bătut”] 1 Mobilă de lemn sau de metal, prevăzută, de obicei, cu saltea sau cu somieră, pe care se culcă oamenii Si: (reg) pătul¹ (27). 2 (Pex) Așternut. 3 (Îe) A cădea la ~ A se îmbolnăvi grav. 4 (Îe) A sta în ~ A nu se putea deplasa. 5 (Îe) A părăsi ~ul A se însănătoși. 6 (A fi) pe ~ul de moarte sau pe ~ul morții A fi gata să moară. 7 (Rar; îe) A da ~ A adăposti peste noapte. 8 (Îvr; îe) Vremea ~ului Timp de culcare. 9 (Bot; îc) ~ul-vântului Ciupercă parazită care trăiește pe ramurile unor specii de arbori (Melampsorella cerastii). 10 (Reg; îe) A avea ~ (cu cineva) A avea relații sexuale cu cineva. 11 (Înv; îls) Despărțire de ~ Divorț. 12 (Înv; îls) Muiere de ~ Amantă. 13 (Fig; îal) Femeie. 14 (Fig; îal) Nevastă. 15 (Pex) Culcuș. 16 (Reg) Așternut pentru vite Si: (reg) pătul¹. 17 (Pop; șîs ~mortuar) Năsălie. 18 (Teh) Parte a unei instalații sau a unui sistem tehnic, cu fața superioară plană și aproximativ orizontală, pe care se reazemă, alunecă sau se rostogolesc materiale sau anumite părți ale instalației ori ale sistemului tehnic. 19 (Reg) Pătul¹ (6). 20 (Înv) Instalație rudimentară pe care se creșteau viermii de mătase. 21 (Înv) Raft pe care se fabricau lumânările. 22 Parte de lemn a unei arme pe care se fixează țeava și mecanismele și care servește la imobilizarea lor în poziția dorită în timpul tragerii, prin sprijinire de umărul trăgătorului Si: (reg) maiul² puștii. 23 (Rar; îe) A împușca cu ~ de pușcă grecesc A bate cu bățul. 24 (Rar) Mâner al revolverului. 25 Parte de jos, mai masivă, a vârtelniței sau a sucalei, pe care se sprijină întreaga unealtă Si: butuc, scaun, talpă, (reg) pitrucă. 26 Parte a războiului de țesut alcătuită din mai multe lemne groase, care susține celelalte părți ale uneltei Si: (reg) reazem, strat, trup. 27 (Trs) Căpătâi la joagăr. 28 (Trs; Ban) Parte superioară a jugului. 29 (Ban; Mol) Pod al osiei la căruță. 30 (Mol) Grindei la plug. 31 (Reg) Parte a mesei de tras doage. 32 (Reg) Parte a ragilei de pieptănat fuioarele, formată dintr-o placă de lemn pe care este fixat pieptenele Si: (reg) coadă, scândură. 33 (Trs) Față la gealău. 34 (Mol; Trs) Scaun al coșului la moară. 35 (Olt) Podeț pe care stă cel ce prinde pește. 36 (Reg) Schelă. 37 (Mol; Mun) Temelie a casei. 38 (Reg) Scândură de jos a ferestrei. 39-40 (Pop) Pătul¹ (3, 18). 41 (Teh) Strat de material, orizontal sau înclinat, cu fața superioară aproximativ plană pe care se așează de obicei alte materiale. 42 (Glg) Strat care se află dedesubtul unui anumit strat sau al unei falii. 43 (Pex) Strat. 44 (Reg; cdp mg melegágy; șîs ~ cald) Pătul¹ (28). 45 Albie a râului. 46 (Reg; art) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 47 (Reg; art^[1]) Melodie după care se dansează patul¹ (46). corectat(ă)

PENSIE, pensii, s. f. 1. Formă de asigurare materială în bani pe care statul (uneori și întreprinderile particulare) o acordă persoanelor care au ieșit din producție (pentru limită de vîrstă, pentru invaliditate etc.) sau care și-au pierdut susținătorul și sînt incapabile de a munci; sumă de bani plătită (lunar) celor pensionați. Nu mi-au dat pensie; cică mi-am sfărîmat mîinile dinadins. VINTILĂ, O. 31. Pensia vine la două, trei luni; nu-i mare lucru, dar tot își prinde o nevoie cu dînsa. C. PETRESCU, Î. II 161. A fost învățător în sat, iar azi mănîncă o pensie de cinci zloți pe lună. REBREANU, I. 14. ◊ Expr. A ieși (sau a scoate pe cineva) la pensie = a deveni (sau a face pe cineva să devină) pensionar. Alecu Negrea îmbătrînise, ieșise la pensie. SADOVEANU, O. IV 8. Eu sînt de cincisprezece ani în sat, de cînd a ieșit la pensie dirigintele cel vechi. C. PETRESCU, Î. II 167. A fi la pensie = a fi pensionar. De doi ani era la pensie. BART, S. M. 60. ◊ Pensie alimentară = sumă de bani (cantitate de alimente sau alte mijloace de întreținere) hotărîtă de tribunal și plătită unei persoane pe care cineva are obligația s-o întrețină (în special un părinte pentru copiii care au rămas, după divorțul părinților, la mama lor). 2. (Învechit) Subsidiu. Mihai făcu a se propune pe de lături agenților împăratului... ca să i se dea bani pentru a ridica oști și aceleași pensii și aceeași cinste de care se bucurase Sigismund Bathori. BĂLCESCU, O. II 276.

PREAJMĂ s. f. (Mai ales în locuțiuni) Spațiul care înconjură pe cineva sau ceva, locul sau regiunea din apropiere, din vecinătatea cuiva; împrejurime, vecinătate. Tăcea preajma și depărtările tăceau. CAMILAR, N. I 62. Strigă-n vale Topologul Și-a lui larmă, cînd și cînd, Ca o voce omenească, Pînă sus pe culmi tresare, Preajma mută s-o trezească Din senina ei visare. TOPÎRCEANU, B. 23. Caișii zîmbesc sub ninsori Și trec ciripiri de chitare... Și cîntă și preajmă și zare. MACEDONSKI, O. I 225. ◊ Loc. adj. (Exprimînd un raport local sau temporal) Din (sau de prin) preajmă = din apropiere, apropiat. Un iz slab, amestecat cu mirosul desișurilor din preajmă, ne învăluia. SADOVEANU, O. VII 195. Turbarea acestui taur merse pînă acolo, de bîntuia și Creta și țările de prin preajmă și nimic nu scăpa teafăr dinaintea acestui dobitoc grozav. ISPIRESCU, U. 45. ◊ Loc. adv. În (sau prin) preajmă sau (loc. prep.) în (sau prin) preajma... = împrejur, primprejur, aproape de... Am stat și eu puțintel în preajmă. Am ascultat ce vorbea cu niște femei. SADOVEANU, B. 260. Nu pot rămînea să mă întîlnesc cu Nadina în preajma transcrierii divorțului! REBREANU, R. II 16. Noi vom lua poziție cam prin preajma Giurgiului. D. ZAMFIRESCU, R. 33. Acesta spuse atunci că comoara se află pitită în preajma unei fîntîni. ODOBESCU, S. III 240. Murgul se oprește, în preajmă privește. TEODORESCU, P. P. 496. ◊ Expr. A umbla în preajma cuiva = a umbla după cineva, a se ține de cineva, a-i da cuiva tîrcoale. (Atestat în forma prijmă) Cîte un handralău... îmblă numai în prijma fetelor, le ochește pe fereastră să vadă ce fac și cum se poartă. ȘEZ. III 179. ◊ Loc. prep. Din (sau de prin) preajma... = din apropierea..., de lîngă... Într-una din zilele acestea din preajma zăpezilor mari, cînd satele aveau să fie rupte unul de altul și drumurile astupate, Ion Jura ieși în uliță. DUMITRIU, N. 190. Vasele... le-ar fi găsit într-o necropolă antică din preajma Zîmnicei. ODOBESCU, S. II 274. – Variante: prejmă (SLAVICI, N. I 80), prijmă s. f., preajm (DELAVRANCEA, S. 107) s. n.

REFORMA, mișcare religioasă de la începutul sec. 16 în Germania, răspândită în cea mai mare parte a Europei. Afirmând principiul mântuirii prin credință, ideologii R. au respins rolul decisiv atribuit Bisericii prin „administrarea tainelor”, au declarat „Biblia” singurul izvor al adevărurilor credinței, au combătut abuzurile Bisericii romano-catolice, au cerut secularizarea averilor clerului, au militat pentru introducerea limbilor naționale în serviciile de cult, traducând „Biblia”. Inițiată de M. Luther. Precursori: L. Wycliffe în Anglia (în sec. 14) și J. Hus în Cehia (la începutul sec. 15). În urma R., puterea și autoritatea Bisericii catolice au fost zdruncinate și au apărut bisericile protestante, care vor ajunge să domine N Europei. Data considerată a marca începutul R. este anul 1517, când Martin Luther a afișat cele 95 de teze ale sale pe ușa catedralei din Wittenberg. În Anglia, Henric VIII întemeiază în 1534 Biserica anglicană, rădăcinile acestui gest fiind mai degrabă politice decât religioase, iar motivul invocat fiind refuzul papei de a-i acorsa un divorț suveranului englez. Spania și Italia au rămas rezistente la protestantism, devenind centre așe Contrareformei. V. protestantism.

RENO [rínou], oraș în VSV S.U.A. (Nevada), situat la poalele m-ților Sierra Nevada, la 1.369 m alt., pe râul Truckee, la NE de Sacramento; 190,2 mii loc. (2002). Aeroport. Producție de componente electronice. Universitate (1864). Muzeul automobilului (c. 1.000 de exponate). Orchestră simfonică. Trupe de teatru și de balet. Planetarium. Concurs anual de rodeo. Centru turistic (cazinouri). 33 parcuri cu o supraf. totală de 120 ha. R. este faimos pentru legislația sa care permite încheierea rapidă a căsătoriilor sau a divorțurilor. Fundat în 1859; oraș din 1868.

RIDICAT², -Ă, ridicați, -te, adj. I. 1. (Despre capace) Dat la o parte, înlăturat. 2. Dus mai sus; tras. Storuri ridicate. Cortină ridicată. ♦ (Despre mîneci) Sumes, suflecat. 3. (Despre oameni) Sculat în picioare. ♦ (Determinat prin «după» sau «de pe boală») Întremat, înzdrăvenit, însănătoșit. Vulcan vizită așadar pe Pascali, pe care îl găsi în grădina hotelului, ridicat abia după boală. CĂLINESCU, E. 139. Bunul bătrîn, slab și abia ridicat de pe cumplita boală care nu-l cruțase, șide pe un jilț în balcon, încălzindu-și slăbitele mădulări la razele soarelui. NEGRUZZI, S. I 293. ♦ Îndreptat în sus; care stă drept, în poziție verticală. Seceratul se face cu spor cînd ăînea este ridicată; dimpotrivă, dacă este trîntită, seceratul merge greu. PAMFILE, A. R. 120. II. 1. (Despre părți ale corpului) Îndreptat în sus; înălțat. Înaintă cu fruntea ridicată, cuprinsă în vîltoarea a zeci de gînduri pe care nu le mai cunoștea. MIHALE, O. 452. Privea numai zările, cu capul ridicat, ca și cum ar fi căutat să miroase urmele vrăjmașilor. SADOVEANU, O. I 256. 2. Înalt. Este-o casă nouă Cu ferești vro două... Cu ograda mare, Cu porți ridicate, Cu uși largi și late. COȘBUC, P. II 142. În nori corbii croncăiesc Și pe-o creangă ridicată Doi ochi dușmani strălucesc. ALECSANDRI, P. I 10. III. Fig. 1. Mărit, sporit, urcat. Înaintea crăciunului porumbul are preț ridicat. STANCU, D. 74. ♦ (Despre voce) Tare, intens. ◊ Ton ridicat = ton răstit, aspru, poruncitor. 2. (Despre oameni și felul lor de viață) Cu un nivel înalt, superior; înaintat. În caz de divorț, cînd există copil, va decide tribunalul cui să rămînă. Se lasă de obicei părții care prezintă condiții de viață mai ridicată, adică aceluia care va putea să-i dea o educație mai sigură. SAHIA, U.R.S.S. 118. – Variantă: (învechit) aridicat, -ă (ODOBESCU, S. I 126) adj.

SEPARARE. Subst.. Separare, separație, despărțire, despărțit, despărțenie (înv.), izolare; delimitare, demarcare, demarcație, demarcaj; hotărnicie; disociere, disociație; disjuncție, disjungere; dihotomie. Clasificare, clasificație (rar), clasare, triere. Desprindere, detașare, despreunare (pop.), desfacere, desfăcut, dezlegare, despletire, dezlipire, deschidere, descleștare; deconectare, decuplare. Bifurcare, bifurcație. Despicare, tăiere, tăietură, spintecare; disecție; disecare; decupare, decupaj. Rupere, rupt, ruptură. Descompunere, destrămare, dezmembrare. Împărțire, împărțeală; diviziune, divizare, secționare, fracționare, fragmentare; fisiune, fisionare. Scindare, sciziune, scizionare; schismă, rascol (înv.). Segregare, segregație; apartheid. Eliminare, înlăturare, îndepărtare, excludere, excluziune; excomunicare; exilare, exil. Înstrăinare, înstrăinat, alienare. Divorț, despărțenie (pop.). Separatism, izolaționism, sectarism, fracționism. Separatist, izolaționist, fracționist, scizionist; sectar, schismatic, rascolnic. Adj. Separat, despărțit, izolat. Desprins, detașat, desfăcut, dezlegat, despletit, dezlipit, descheiat, descleștat. Despicat, crăpat, spintecat; decupat. Rupt, smuls. Descompus, destrămat. Împărțit, fracționat, fărîmițat. Separabil, divizibil, disociabil, detașabil, fisionabil; alienabil (jur.). Separator, despărțitor, izolator, delimitator, delimitativ (rar), disociativ, disjunct, disjunctiv, dihotomic; separatist, izolaționist, fracționist, scizionist, sectarist, sectar, sectant, schismatic. Vb. A (se) separa, a (se) despărți, a (se) izola; a (se) delimita, a (se) demarca, a (se) disocia, a disjunge (jur.). A clasifica, a clasa, a tria. A (se) desprinde, a (se) detașa, a (se) despreuna (pop.), a (se) desface, a (se) dezlega, a (se) despleti, a (se) dezlipi, a (se) descheia, a (se) descleșta; a (se) deconecta, a (se) decupla. A se bifurca. A (se) rupe. A (se) despica, a tăia, a spinteca; a decupa. A (se) descompune, a (se) destrăma, a (se) dezmembra. A (se) împărți, a (se) diviza, a secționa, a fracționa, a fragmenta, a îmbucăți (rar), a îmbucătăți, a bucăți (pop.), a bucățeli (reg.); a fisiona. A (se) elimina, a (se) exclude, a (se) îndepărta, a înlătura; a excomunica. A (se) înstrăina, a aliena (jur.). A divorța, a se despărți, a da divorț. Adv. (În mod) izolat, separat. V. bucată, ciopîrțire, clasificare, componentă, depărtare, descompunere, dispersare, divorț, sfărîmare, singurătate, tăiere.

SEPARARE s. 1. despărțire, izolare. (~ lui de grup.) 2. desprindere, detașare, izolare, separație. (~ a ceva dintr-un tot.) 3. (JUR.) despărțire, divorț, separație, (pop.) despărțenie. (~ între soți.) 4. despărțire, (înv.) dezunire. (~ celor doi bătăuși.) 5. descompunere, desfacere, despărțire, divizare, fracționare, împărțire, scindare, (rar) dezalcătuire. (~ în particule a unui corp în urma dezintegrării.) 6. despărțire, izolare, separație, (rar) segregare, segregație. (~ femeilor de bărbați.)

SEPARARE s. 1. despărțire, desprindere, detașare, izolare, separație. (~ lui de grup.) 2. v. divorț. 3. despărțire, (înv.) dezunire. (~ celor doi bătăuși.) 4. descompunere, desfacere, despărțire, divizare, fracționare, împărțire, scindare, (rar) dezalcătuire. (~ în particule a unui corp în urma dezintegrării.) 5. despărțire, izolare, separație, (rar) segregare, segregație. (~ femeilor de bărbați.)

separare sf [At: MAIORESCU, CR. I, 48 / Pl: ~rări / E: separa] 1 Încetare de a mai fi împreună (cu cineva sau ceva) Si: despărțire, izolare, (rar) segregare (1), separație. 2 Desprindere (ca element independent) dintr-un ansamblu sau dintr-un grup Si: separație. 3 Împărțire în mai multe elemente sau în elementele contitutive ale ansamblului Si: descompunere, divizare, fracționare, scindare, separație. 4 Diferențiere (de ceva sau de cineva) Si: separație (4). 5 (Fiz) Putere de ~ Capacitate a ochiului, a instrumentelor optice etc. de a distinge amănunte cât mai mici ale obiectelor studiate. 6 (Spc) Operație de separare mecanică prin care se despart substanțele minerale utile de sterilul dintr-o masă minerală. 7 (Rar; spc) Despărțire (de persoana iubită) Si: separație (5). 8 (Pex) Divorț (1).

SEPARAȚIE, separații, s. f. Despărțire, separare. ◊ Separația puterilor = principiu care susține că puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească dintr-un stat pot și trebuie să acționeze independent una de alta, având o anumită interdependență și dreptul de control reciproc. Separație de domiciliu = dispensă premergătoare divorțului prin care se acordă soților dreptul de a avea domicilii legale diferite. Separație de bunuri = (în unele state) regim matrimonial caracterizat prin aceea că femeia își păstrează libera dispunere a bunurilor sale aduse în căsătorie pentru susținerea sarcinilor acesteia. Separație de patrimoniu = măsură luată la cererea creditorilor unei succesiuni ori a legatarilor cu titlu particular de sume de bani, pentru a împiedica confundarea patrimoniului succesoral cu cel al moștenitorului și a evita astfel eventuala concurență a creditorilor acestuia din urmă. – Din fr. séparation, lat. separatio.

SEPARAȚIE s. 1. despărțire, desprindere, detașare, izolare, separare. (~ lui de grup.) 2. (JUR.) despărțire, divorț, separare, (pop.) despărțenie. (~ între soți.) 3. despărțire, izolare, separare, (rar) segregare, segregație. (~ femeilor de bărbați.)

SEPARAȚIE, separații, s. f. Despărțire, separare. ◊ Separația puterilor = principiu fundamental al democrației, potrivit căruia în stat există trei puteri (legiuitoare, executivă și judecătorească), exercitate de organe diferite, având o anumită interdependență și dreptul de control reciproc. Separație de domiciliu = dispensă premergătoare divorțului prin care se acordă soților dreptul de a avea domicilii legale diferite. Separație de bunuri = (în unele state) regim matrimonial caracterizat prin aceea că femeia își păstrează libera dispoziție a bunurilor sale aduse în căsătorie. Separație de patrimoniu = măsură luată la cererea creditorilor unei succesiuni ori a legatarilor cu titlu particular de sume de bani, pentru a împiedica confundarea patrimoniului succesoral cu cel al moștenitorului și a evita astfel eventuala concurență a creditorilor acestuia din urmă. – Din fr. séparation, lat. separatio.

SEPARAȚIE, separații, s. f. Despărțire, separare. Învățămîntul sovietic nu lasă să se creeze un gol, să se nască separație între teorie și practică. SAHIA, U.R.S.S. 140. ◊ Separația puterilor = teză juridică și politică burgheză care susține că puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească dintr-un stat au posibilitatea de a acționa independent una de alta. Separație de patrimoniu v. patrimoniu. Separație de domiciliu = dispensă, premergătoare divorțului, prin care se acordă soților dreptul de a avea domicilii legale diferite.

SEPARAȚIE s. 1. desprindere, detașare, izolare, separare. (~ unor așchii dintr-un material.) 2. (JUR.) despărțire, divorț, separare, (pop.) despărțenie. (~ între soți.) 3. despărțire, izolare, separare, (rar) segregare, segregație. (~ femeilor de bărbați.)

separație sf [At: CAIET, 87^r/11 / V: (înv) ~părăciune, ~iune / Pl: ~ii / E: fr séparation, lat separatio, -onis] 1-6 Separare (1-4, 7-8). 7-9 (Pex) Ceea ce separă (1-3). 10 (Îs) ~ de bunuri Regim matrimonial potrivit căruia fiecare dintre soți își păstrează libera dispunere de bunurile sale aduse în căsătorie. 11 (Îs) ~ia puterilor Principiu fundamental de organizare a statului, potrivit căruia există trei puteri (legiuitoare, executivă și judecătorească), exercitate de organe diferite, având o anumită interdependență și dreptul de control reciproc. 12 (Îs) ~ de domiciliu Dispensă, premergătoare divorțului, prin care se acordă soților dreptul de a avea domicilii legale diferite.

*separațiúne f. (lat. separátio, -ónis). Acțiunea de a separa, secesiune, despărțire. Despărțenie, divorț. Jur. Separațiune de corp, starea soților care, în urma uneĭ judecățĭ și din aceleașĭ cauze ca și la divorț, trăĭesc despărțițĭ. Separațiune de bunurĭ, regim matrimonial în care soțiĭ, pin contractu de căsătorie saŭ pin judecată, îșĭ administrează averea separat (Separațiunea de corp atrage și separațiunea de bunurĭ). – Și -áție și -áre.

STINGE, sting, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la foc sau la obiecte care ard) A face să nu mai ardă, a opri din ardere. Cucoșul, cum vede și astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; și toarnă el toată apa cea din fîntînă pe jăratec, pînă ce stinge focul de tot și se răcorește cuptoriul. CREANGĂ, P. 65. ◊ (Metaforic) Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. EMINESCU, O. I 199. Ard, ard, ard, mă fac cenușă, căci amorul mă încinge. A! precum ai aprins focul, fă bine de mi-l și stinge. ALECSANDRI, T. I 416. Cînd ai ști cît foc este în astă ticăloasă inimă! E un vulcan pe care numai moartea îl va stinge. NEGRUZZI, S. I 51. ♦ Fig. (Complementul indică o senzație dureroasă sau un sentiment puternic) A potoli, a liniști, a astîmpăra. D-na Predeleanu a trebuit să-i vie în ajutor cu un surîs de aur care să-i stingă emoția. REBREANU, R. I 56. Revino! Lăpușnene, să stingi a mea mustrare. ALECSANDRI, T. II 174. ◊ (Cu determinări instrumentale introduse prin prep. «în») Oftează adînc și-și sting amarul în băutură. MIRONESCU, S. A. 52. (Cu pronunțare regională) Și nu știu gîndirea-mi în ce să o sting: Să rîd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plîng? EMINESCU, O. I 40. ◊ Refl.- Necazul i se stinse ca prin farmec. REBREANU, I. 103. ♦ Refl. (Despre foc sau obiecte care ard) A înceta de a arde, a nu mai arde; a se consuma, a se trece. Focurile s-au stins tîrziu ca după o serbare de noapte. CAMIL PETRESCU, U. N. 272. Făcură legătură că acela care va lăsa să se stingă focul să fie omorît. ISPIRESCU, L. 199. Focul taberei s-a stins, Neagra umbră s-a întins. ALECSANDRI, P. A. 95. ♦ Refl. Fig. A slăbi pînă la totala epuizare; a se topi, a se slei. Mi se rupe inima din mine cînd văz pe buna mea stăpînă cum i se stinge viața din sine. ISPIRESCU, L. 128. Leiba simți că i se sting puterile și se așeză la loc pe prag. CARAGIALE, O. I 290. Și zău, domnule doctor, socoți că bietul cuconul Antohi n-are s-o ducă mult? – Nu, sermanul!... se stinge văzîndu-l cu ochii. ALECSANDRI, T. 1635. ♦ Refl. (Familiar) A sărăci cu totul, a rămîne sărac lipit; a se ruina. Am făcut aste două odăițe; dar m-am stins. La TDRG. 2. Tranz. (Cu privire la lumină sau la surse de lumină) A face să nu mai lumineze, a nu mai lăsa aprins. Cum s-a culcat ea fără să stingă lampa? AGÎRBICEANU, S. P. 37. ◊ (Poetic) În cer apune soarele, Stingînd razele lui. ALECSANDRI, P. III 113. De-aici pînă-n satul meu Ard două lumini de seu; ziua plouă, noaptea ninge, Și tot nu le poate stinge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. ♦ Refl. A înceta să lumineze, a nu mai da lumină. Iacă acum se stingea de tot lumina ce-i răsărise în cale fără veste. CARAGIALE, O. I 305. ◊ Fig. Gîndurile i se stingeau încetul cu încetul, ca niște raze la asfințit, și ființa i se scufunda într-o odihnă profundă. VLAHUȚĂ, O. A. 102. ♦ Fig. (Cu complementul «ochi», «vedere») A întuneca; a orbi. Moartea venit-a să stingă bătrînului ochii. COȘBUC, AE. 195. A venit poruncă-n țeară Să meargă feciorii iară... Și rămîn măicuțele Blăstămîndu-și zilele, Stingîndu-și vederile, Vărsînd lăcrimuțele Pe toate ulițele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 323. 3. Refl. A deveni întunecos, a se voala, a nu se mai vedea. E seară... Plopii înșirați în zare se sting departe – Văpăi de umbră, facle funerare La căpătîiul zilei moarte. TOPÎRCEANU, B. 83. Priveliștea se stinge. În negrul zid s-arată, Venind ca-n somn lunatec, în pasuri line, ea. EMINESCU, O. I 95. ♦ Fig. A se șterge, a dispărea. Se opri, zîmbetul i se stinse pe buze. MIRONESCU, S. A. 35. ♦ (Despre sunete) A slăbi în intensitate, a se auzi tot mai puțin sau de loc. V. amuți. Toate glasurile se stinseră într-o clipire. REBREANU, I. 36. Ca o vecernie domoală Se stinge zvonul de dumbravă. GOGA, P. 23. Bubuitul tunetelor, zguduind cuprinsul, se sparge în depărtări nevăzute, stingîndu-se în fundul pierdut al pustiului plin de întuneric. BART, S. M. 16. ◊ Tranz. (Cu pronunțare regională) Uneori învăluirea vîntului stingea sunetele de bucium. SADOVEANU, O. VII 126. ♦ (Despre aștri) A-și pierde lumina și strălucirea, a se întuneca. O stea dacă lucește stingîndu-se pe loc: Sînt stele mai puține în cerul plin de foc? MACEDONSKI, O. I 48. O stea pe cer s-a stins. CARAGIALE, O. III 133. Cînd sorii se sting și cînd stelele pică, îmi vine a crede că toate-s nimică. EMINESCU, O. I 38. ◊ (Poetic) Soarele negru în ocean se stingea Și peste China, Dinspre Mongolia, se ridica Stea roșie crescînd lumina. BOUREANU, S. P. 10. ◊ Fig. Plăceri ale iubirii, plăceri încîntătoare! Simțiri! mărețe visuri de falnic viitor! V-ați stins într-o clipală ca stele trecătoare Ce las-un întuneric adînc în urma lor. ALECSANDRI, P. A. 62. 4. Refl. A înceta din viață; a muri. Bolnav și în mizerie, Bălcescu s-a stins în Italia în 1852, departe de patria sa pe care o iubea cu înflăcărare. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2540. Își amintea în cîte chipuri văzuse oameni murind: bătrîni stingîndu-se de moarte bună pe patul de-acasă; oameni morți în spitale; unii loviți de moarte violentă. BART, S. M. 77. Craiul cu crăiasa apoi au trăit de aci încolo multe zile dalbe, dar s-or fi stins și ei acum, că e mult de-atuncea. RETEGANUL, P. I 50. S-a stins... lăsînd în adîncă mîhnire pe toată lumea. CARAGIALE, O. III 99. ◊ Fig. E vremea rozelor ce mor, Mor în grădini, și mor și-n mine. Ș-au fost atît de viață pline, Și azi se sting așa ușor. MACEDONSKI, O. I 192. ◊ (Cu subiectul «viața», «sufletul») Multe vieți s-au stins, multe gospodării s-au pustiit din pricina înecului. DUNĂREANU, CH. 69. S-a stins sufletul cel mai generos. CARAGIALE, O. III 11. (Poetic) S-a stins viața falnicei Veneții, N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri. EMINESCU, O. I 202. ♦ Tranz. A omorî, a ucide. Doi feciori, în depărtări, Ți i-a stins războiul! Și rămas-ai în oftări, Și te bate pe cărări Răul în tot soiul. NECULUȚĂ, Ț. D. 112. ◊ (În amenințări) Nici eu să robesc la tine, Nici tu să robești la mine. Vrei, nu vrei dintr-un cuvînt? Că te sting de pe pămînt! ALECSANDRI, P. II 24. ◊ Expr. A stinge pe cineva în bătăi v. bătaie. ♦ Tranz. (Cu complementul «viață», «zile») A curma (firul vieții cuiva). Alții, de mirare, Cu mîna la gură capul clătina Și-ncet lîngă dînsul își șopteau așa: «... El să fie Groza, cel ce ca o fiară, Fără nici o grijă de negrul păcat, A stins zile multe și lege-au călcat?». ALECSANDRI, P. A. 50. Unde sînt atîte vieți?... Moartea rece le-a cuprins Într-o clipă ea le-a stins, Și pe cîmpul cel de moarte... S-a lăsat acum deodată O tăcere-nfricoșată. id. P. II 18. ♦ (Uneori întărit prin «de pe fața pămîntului», mai rar «de pe fața lumii») A dispărea fără a lăsa urmași. V. pieri. Căta-vom a descoperi, prin negura timpilor preistorici, pe sălbaticii primitivi ai pămîntului... luptîndu-se cu fiare uriașe, ale căror seminții s-au stins acum de mult de pe fața lumei? ODOBESCU, S. III 78. A încetat producerea cailor și s-au stins numeroasele erghelii ( = herghelii) ce formau înainte unul din izvoarele de bogăție a romînilor. ALECSANDRI, P. P. 119. ♦ Fig. A dispărea fără urmă; a pieri. Mulți voinici au cercat să pețească pe crăiasa zinelor, dar bine n-au umblat, căci zinele i-au fermecat, deoarece, de s-ar mărita cumva crăiasa lor, atunci împărăția lor trebuie să se stingă. RETEGANUL, P. 11 6. ◊ (Despre abstracte) Încetul cu încetul s-a stins toată dragostea mamei ce-o avea mai nainte cătră fiica ei. RETEGANUL, P. IV 4. 5. Tranz. A distruge, a prăpădi, a nimici; a șterge de pe fața pămîntului. Dacă vreun prăpăd de la niscaiva lighioane ori de la ciori cădea peste semănăturile megiașilor, ale lui era stinse cu desăvîrșire. ISPIRESCU, L. 207. Romînii, crezînd a-și asigura libertatea și a stinge aristocrația, se puneau de ucideau la aristocrați și pustiau acareturile lor. BĂLCESCU, O. II 261. ◊ (În propoziții consecutive, exprimînd intensitatea acțiunii din regentă) Ciobanul... începu să-i spună turcului, plîngînd: Ăla, boierule, m-a bătut de m-a stins! GALACTION, O. I 288. Gîndacii d-tale merg bine? Ai mei mănîncă de sting pămîntul. DELAVRANCEA, H. T. 133. Fura de stingea cînd intra într-o băcănie. VLAHUȚĂ, la TDRG. Mihai Viteazul încălecă pe bidiviul său, își luă oastea, trecu Dunărea și... bătu oastea potrivnică de o stinse. ISPIRESCU, M. V. 36. 6. Tranz. A pune capăt unei obligațiuni, unei acțiuni penale, unui împrumut, unui privilegiu. Da la trebunal nu mergem?... Mai întîi să stingem datoriile, fraților. DUMITRIU, B. F. 111. ◊ Refl. Cererea de divorț se stinge prin împăcarea soților. Uzufructul se stinge prin moartea uzufructuarului. ▭ În curînd afacerea cu popa se stinse. REBREANU, I. 75. 7. Tranz. A turna apă (sau alt lichid) peste anumite preparate culinare încinse, lăsînd apoi compoziția să fiarbă. 8. Tranz. (În expr.) A stinge var = a turna apă peste piatra de var arsă, pentru a provoca o reacție chimică, în urma căreia se obține var stins.

STÎLCI, stîlcesc, vb. IV. Tranz. 1. (Adesea determinat prin «în bătăi», «în pumni» etc.) A bate rău, crunt. La întoarcerea de la tîrg, de necaz că nu i s-a dat slobod divorțul, Florea Pancu și-a stîlcit femeia în bătăi. STANCU, D. 83. [Tata și mama] i-ar dăula-n bătăi... dacă ar afla că m-au stîlcit în pumni, în picioare. id. ib. 354. Frații sindicaliști au fost stîlciți la București, după ce și ei au zdrelit destui polițiști. CARAGIALE, O. VII 148. Cică-i voinicie boierească să stîlcească un biet om de surugiu, ostenit ca vai de el. ALECSANDRI, T. 49. 2. A deforma, a zdrobi prin lovituri; a schilodi, a schimonosi, a sluți (prin bătaie); a cotonogi. Păcat de juncă să-și stîlcească piciorul. Rămîne șoldită. DAVIDOGLU, O. 63. Mi-am acoperit obrajii cu mîinile. Mi-am spus: să nu-mi stîlcească fața. STANCU, D. 342. ♦ Refl. A se lovi tare, a se zdrobi (prin lovire sau cădere); a se schilodi. Eu cad și mă stîlcesc Și șchiopez și mă ciuntesc. CONTEMPORANUL, III 731. [Bursuflescu, căzînd:] Valeu! M-am stîlcit! ALECSANDRI, T. 274. 3. Fig. A pronunța prost un cuvînt, a vorbi prost o limbă; a poci, a stropși.

VĂDUVIE. Subst. Văduvie, văduvire (rar), vădănie (rar). Văduv, vădan (pop.), văduvoi (augm.), vădăoi (reg.); văduvă, văduvioară (dim.), văduviță, văduvoaie (augm.), vădană (pop.), vădancă (pop.). Adj. Văduv, vădan (pop.), văduvit. Vb. A-și pierde soțul (soția), a rămîne văduv, a văduvi, a vădăni (rar), a lăsa văduv. V. celibat, divorț.