DESPĂRȚIRE, despărțiri, s. f. Faptul de a (se) despărți. 1. Separare; momentul cînd cineva se desparte (de cineva sau de ceva); timpul cît cineva stă despărțit. La despărțire, Oană și-a îmbrățișat feciorul, plîngînd. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 220. Nu credeam să sufăr atît la despărțire. MACEDONSKI, O. II 236. 2. Divorț. Nadina, îndată ce s-a întors de la țară... a chemat pe avocatul Olimp Stavrat și l-a rugat să introducă neîntîrziat cererea de despărțire. REBREANU, R. I 250. 3. Diviziune, împărțire. Această despărțire a individualității lui se făcu izvorul unei cugetări ciudate. EMINESCU, N. 58. ♦ (Concretizat) Despărțitură. ♦ (Învechit) Circumscripție (polițienească sau administrativă); p. ext. localul unde erau instalate birourile unei circumscripții. În curînd civilizația va străbate la țară (a și început: o parte din Humulești e «despărțirea III a urbei T. Neamț!»). IBRĂILEANU, SP. CR. 109. [Jupîn Dumitrache:] Aveam de gînd să-l întreb:«Ce poftești, mă musiu?» și să-l și umflu!... Și dacă nu-i ajungea... [Ipingescu:] Ei! dacă nu-i ajungea, despărțirea e aproape: să fi poftit la mine la despărțire cu lăcrămație, că-i împlineam eu cît îi mai lipsea. CARAGIALE, O. I 47.