SARMAȚIAN, -Ă, sarmațieni, -e, s. n., adj. 1. S. n. Ultimul etaj al miocenului din sud-estul Europei, reprezentat în țara noastră prin straturi de nisipuri și de argile (de care sunt legate cele mai multe zăcăminte de gaze naturale). 2. Adj. Care aparține sarmațianului (1), privitor la sarmațian. [Pr.: -ți-an] – Din fr. sarmatien.

SELECȚIE, selecții, s. f. 1. Alegere efectuată după un anumit criteriu și cu un scop; selecționare. 2. Proces de supraviețuire a indivizilor dotați cu cele mai apte însușiri în lupta pentru existență. ◊ Selecție naturală = fenomen natural constând în persistența și continua evoluție a speciilor care au o mai mare putere de adaptare la mediu, în detrimentul celor mai puțin dotate. Selecție sexuală = alegere naturală și artificială care se face în urma eliminării de la actul reproducător a indivizilor slabi și rău înzestrați. Selecție artificială = metodă de ameliorare a speciilor animale și vegetale, constând în selecționarea, în vederea reproducției, a indivizilor care întrunesc cele mai multe calități biologice. 3. Operație de extragere a unităților dintr-o colectivitate generală, după anumite principii; parte dintr-o colectivitate cu ajutorul căreia se cercetează diversele caracteristici ale întregii colectivități. [Var.: (înv.) selecțiune s. f.] – Din fr. sélection, lat. selectio, -onis.

PIELE, piei, s. f. 1. Țesut conjunctiv-epitelial care acoperă întreaga suprafață a corpului animalelor vertebrate și a celor mai multe dintre nevertebrate; spec. epiderma omului. ◊ Loc. adj. și adv. În (sau cu) pielea goală = complet dezbrăcat; gol, nud. ◊ Loc. adv. (Până) la piele = în întregime, de tot, complet. ◊ Expr. A ști (sau a vedea etc.) cât îi (sau ce-i) poate pielea cuiva = a ști (sau a vedea) de ce e în stare, cât valorează cineva. A nu-i face pielea (nici) doi bani (sau nici două parale, nici o ceapă degerată) sau a nu-i plăti pielea (nici) un ban = a nu fi bun de nimic, a nu avea nici o valoare. A nu(-și) mai încăpea în piele = a) a fi bucuros, fericit etc.; b) a fi foarte îngâmfat. A(-i) intra (sau a i se băga) (pe) sub piele sau (pe) sub pielea cuiva = a reuși să câștige încrederea sau simpatia cuiva (prin lingușiri, insistențe, servicii etc.). A i se face (cuiva) pielea de găină (sau de gâscă) ori pielea găinii (sau a gâștii) = a i se încreți (cuiva) pielea (de frică, de frig etc.). A-i lua (cuiva) (și) pielea (de pe el) sau șapte (ori nouă) piei = a exploata pe cineva crâncen, a-l jecmăni. (A fi) numai piele(a) și os(ul) = (a fi) foarte slab. A-i frige cuiva pielea = a se răzbuna pe cineva, a chinui sau a pedepsi aspru pe cineva. A plăti cu pielea = a suporta o pedeapsă corporală. A-și lăsa pielea (pe undeva) sau a da pielea popii = a muri (pe undeva). A-și pune pielea în saramură = a) a risca, a se expune; b) a-și impune anumite restricții pentru a realiza ceva. A-și pune pielea pentru cineva = a se expune la neplăceri pentru cineva; a-și pune viața în primejdie pentru cineva. A-și ieși din piele = a fi cuprins de un sentiment foarte puternic (de bucurie, de ciudă etc.). A-i da (sau a-i ieși cuiva ceva) prin piele = a suporta consecințele unui fapt, a o păți, a-i ieși pe nas. A-și vinde (și) pielea de pe el = a-și vinde tot, a face orice sacrificiu material (pentru a scăpa de o datorie, de o primejdie etc.). A-și vinde scump pielea = a lupta cu înverșunare, provocând mari neajunsuri adversarului (chiar dacă nu mai sunt sorți de izbândă). A rămâne numai cu pielea = a rămâne foarte sărac. (A fi) vai (și amar) de pielea cuiva = (a fi) rău de cineva, (a fi) vai de capul lui. A simți (ceva) pe propria (sa) piele = a suporta din plin și personal consecințele unei situații. A fi în pielea cuiva = a se afla exact în aceeași situație (dificilă) cu altcineva. A face ceva pe pielea altuia = a-și satisface gusturi, a-și crea avantaje în dauna altora, aruncând riscul asupra altora. Numai pielea lui știe, se spune despre cel care a răbdat și a suferit multe. A avea pielea groasă sau a fi gros la piele (sau cu pielea groasă) = a fi lipsit de bun-simț, a fi obraznic. A-i face (cuiva) pielea tobă (sau burduf) = a bate pe cineva foarte tare. ◊ Compus: pieile-roșii = nume dat populației indiene aborigene din America de Nord; amerindieni. ♦ Fig. Ființă, făptură; p. ext. viață. Ține la pielea lui. 2. Piele (1) jupuită de pe un animal (și prelucrată); spec. blană. ♦ Piele de drac = țesătură deasă de bumbac, foarte rezistentă, cu o parte pufoasă (imitând antilopa). [Gen.-dat.: pielii, pieii] – Lat. pellis, -em.

PLATFORMĂ, platforme, s. f. I. 1. Suprafața orizontală plană a unui vehicul, a unui aparat de ridicat etc. pe care se încarcă mărfuri, vite etc.; p. ext. vagon sau camion deschis, fără pereți și fără acoperiș, utilizat pentru transporturi. ♦ Platformă de lansare = suport plan, orizontal, de pe care rachetele teleghidate decolează vertical; rampă de lansare. ♦ Parte a unui tramvai, a unui autobuz, a unui vagon de tren etc., în dreptul ușilor, pe unde urcă sau coboară călătorii. 2. Element plan al unei construcții. ♦ Palier al unei scări. 3. Construcție sau suprafață de teren plană amenajată pentru efectuarea unor lucrări cu caracter tehnic, pentru instalarea unui utilaj, pentru verificarea unor mașini sau aparate, pentru depozitarea unor materiale etc. 4. Teren, de cele mai multe ori plan, situat la diferite înălțimi. 5. (Sport) Instalație orizontală rigidă, de 2-6 m lungime, acoperită cu un strat antiderapant, de pe care se execută sărituri în apă. 6. (Geol.) Unitate structurală veche a scoarței pământului cu fundamentul cutat, peste care sunt depuse depozite sedimentare aproape orizontale. II. 1. Program de activitate sau de revendicări politice al unui partid, al unei grupări sau al unui om politic. 2. Obiectul, problemele, punctul de vedere al unei discuții. – Din fr. plate-forme.

SOLZ, solzi, s. m. 1. Fiecare dintre plăcile mici, dure și lucioase, de natură tegumentară, care, suprapunându-se parțial, acoperă corpul celor mai mulți pești, al celor mai multe reptile, picioarele păsărilor și anumite părți ale corpului unor mamifere. ♦ Fiecare dintre micile plăci de metal din care sunt făcute armurile sau anumite obiecte de podoabă. 2. Fiecare dintre frunzulițele care acoperă și apără bulbii, mugurii și alte organe ale plantelor. 3. Stratul exterior pe care-l prezintă o secțiune transversală făcută într-o fibră de lână. 4. Fig. (Pop.) Murdărie, jeg care se depune pe piele, în formă de mici cruste. – Refăcut din *soldzi (pl. lui *soldu < lat. solidus „monedă de aur”).

RAȚĂ, rațe, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de păsări domestice și sălbatice, înotătoare, cu ciocul lat și turtit, cu trunchiul scurt și îndesat, și cu picioarele scurte, deplasate în partea posterioară a trunchiului (Anas). ◊ Rață sălbatică = strămoșul celor mai multe rațe domestice, foarte asemănătoare cu acestea și apreciată pentru carnea ei gustoasă (Anas platyrhynchos). Rață domestică = denumire dată multiplelor varietăți provenite prin domesticirea raței sălbatice și deosebite între ele prin culoarea penajului, forma corpului, calitățile productive etc. ◊ Expr. (A merge, a se mișca, a umbla) ca o rață = (a merge etc.) cu mersul legănat, greoi. 2. Urinal. 3. (Art.) Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. – Cf. alb. rosë, scr. raca.

SILICE s. f. Corp solid, compus al siliciului cu oxigenul, dur, alb sau incolor, insolubil în apă, cu temperatura de topire foarte înaltă, care se găsește în natură în compoziția celor mai multe roci și care se folosește la fabricarea sticlei, a betonului etc.; bioxid de siliciu. – Din fr. silice, lat. silex, -icis.

GOANGĂ ~ge f. pop. Animal nevertebrat cu corpul diferențiat în cap, torace și abdomen, cu trei perechi de picioare și, de cele mai multe ori, cu aripi; insectă. * A se ține de ~ge a fi neserios; a face farse. /Onomat.

GOLGHETER ~i m. Sportiv care în cursul unei competiții marchează cele mai multe goluri. /<engl. goal-getter

JAZ ~uri n. 1) Muzică modernă (de dans) provenită din muzica negrilor americani, având un ritm viu, sincopat și, de cele mai multe ori, caracter de improvizație. 2) Orchestră care execută asemenea muzică, formată, mai ales, din instrumente de percuție și de suflat. [Monosilabic] /<engl. jazz

JIGODIE ~i f. 1) Boală infecțioasă a câinilor tineri, de cele mai multe ori letală, manifestată prin atrofia mușchilor și tulburări generale. 2) pop. fam. Câine jigărit, care trezește milă și repulsie; javră; jigăraie; potaie; cotarlă. 3) fam. Animal sălbatic (fioros); dihanie; jivină; jiganie; lighioană. [G.-D. jigodiei; Sil. -di-e] /cf. ung. zsigora

MĂRGĂRIT¹ ~e n. 1) Formație dură și strălucitoare, de cele mai multe ori sferică, extrasă din scoicile unor moluște și folosită la confecționarea bijuteriilor; mărgăritar; perlă. 2) Obiect de valoare foarte mare; mărgăritar. /<ngr. margharitis

MĂRGĂRITAR¹ mărgăritare n. 1) Formație dură și strălucitoare, de cele mai multe ori sferică, extrasă din scoicile unor moluște și folosită la confecționarea bijuteriilor; perlă; mărgărit. 2) fig. Obiect de valoare foarte mare; mărgărit. /<ngr. margaritári

ORATORIU¹ ~i n. 1) Compoziție muzicală de proporții, scrisă pe un libret cu subiect lirico-dramatic de natură religioasă sau, de cele mai multe ori, laică și interpretată de cor, soliști și orchestra simfonică. /<it., fr. oratorio

ORGOLIU ~i n. Opinie foarte avantajoasă, de cele mai multe ori exagerată, asupra valorii sau importanței personale, care depășește aprecierile altora. [Sil. -liu] /<it. orgoglio

PREJUDECATĂ ~ăți f. Opinie preconcepută, de cele mai multe ori eronată și defavorabilă, impusă de mediu sau de educație. /pre- + judecată

A RAGE rag intranz. 1) (despre unele animale) A scoate răgete caracteristice speciei; a mugi; a răcni; a zbiera. 2) fig. depr. (mai ales despre copii) A plânge cu glas tare (de cele mai multe ori fără motiv). 3) fam. (despre persoane) A scoate sunete puternice și prelungi; a țipa; a striga; a răcni. /<lat. ragere

SCORER¹ ~i m. 1) Sportiv care marchează cele mai multe goluri pe durata unei competiții; golgheter. 2) Persoană care ține evidența (și afișează ) scorul într-o competiție sportivă. [Monosilabic] /<engl. scorer^[1]

URTICACEE ~ f. 1) la pl. Familie de plante erbacee anuale sau perene, de cele mai multe ori cu peri urzicători (reprezentanți: urzica și parechernița). 2) Plantă din această familie. /<fr. urticacées

VOCALIZĂ ~e f. Exerciții de canto în care denumirile notelor se înlocuiesc cu vocale (de cele mai multe ori cu „a”). /<it. vocalizzo, fr. vocalise

CAPRICIU s.n. 1. Dorință trecătoare, de cele mai multe ori extravagantă; gust neobișnuit, ciudat; toană. 2. Compoziție muzicală instrumentală, ritmică și cu un tempo viu, fără formă fixă. [Var. capriț, caprițiu, s.n. / < fr. caprice, it. capriccio].

COȘGHETER s.m. Sportiv care înscrie cele mai multe puncte la baschet (prin introducerea mingii în coșul echipei adverse). [Var. coșgeter s.m. / < coș, după golgheter].

GOLGHETER s.m. (Sport) Cel care înscrie (cele mai multe) goluri la fotbal; scorer. [Var. golgeter s.m. / < engl. goal-getter].

MODUL¹ s.m. 1. (Mat.) Valoare absolută a unei mărimi reale (fără să se ia în considerare semnul algebric). ♦ (Statist.) Variantă a caracteristicii (4) [în DN], înregistrată la cele mai multe unități ale unei colectivități statistice; valoare a caracteristicii cu cea mai mare frecvență. ◊ Modul al unui număr complex = rădăcina pătrată a sumei pătratelor părții reale și a coeficientului părții imaginare; modul al unui număr real = valoare absolută a numărului. 2. Coeficient care caracterizează o proprietate mecanică oarecare. ♦ Raportul dintre diametrul primitiv al unei roți dințate și numărul dinților acesteia. ◊ Modul de elasticitate = mărime reprezentînd raportul dintre efortul unitar normal și lungirea specifică corespunzătoare a unei piese solicitate la întindere sau încovoiere. 3. Unitate de măsură, în special pentru apele curgătoare. ◊ Modul de irigație = cantitatea de apă necesară în unitatea de timp pentru irigarea unui hectar. [Pl. -li, (s.n.) -luri. / < fr. module, cf. lat. modulus].

fundei, fundeiuri, s.n. (reg.) 1. rămășiță dintr-o trâmbă de pânză, din care s-a tăiat o bucată. 2. rămășiță dintr-o claie de grâu, după ce s-au luat cei mai mulți snopi; așternutul de paie pe care se face stogul de grâu. 3. parte de sus a intestinului gros.

baltă (bălți), s. f. – 1. Mlaștină. – 2. Luncă inundabilă a Dunării. – 3. Băltoacă. – Mr., megl. baltă, istr. bote. Origine incertă. Există două teorii referitoare la istoria acestui cuvînt. Conform primei, este vorba de un cuvînt autohton, care s-ar trage dintr-o rădăcină indo-europeană *bal-, ce poate fi identificată în germ. *pol- (v. germ. de mai sus pfuol, v. engl. pol.), lituan. balá, sl. blato, celt. *palta (J. Kurylowicz, Mélanges Vendryes, 1925, p. 308; REW 6177). Din aceeași rădăcină ar deriva un ilir *balton, pl. *balta; și de la această ultimă formă se consideră că pot proveni nu numai rom. baltă, ci și alb. baljtë, lom. palta, triest. paltan, piem. pauta, ngr. βάλτη, ngr. μπάλτα, βάλτα, și βάλτος, (Ascoli, Arch. glott., I, 261; G. Meyer, Neugr. St., II, 64; Berneker 70; DAR; Capidan, Raporturile, p. 461; Pascu, I, 179; Pușcariu, Lr., 180). Proveniența ilirică nu este imposibilă, chiar dacă ilirii nu ne sînt cunoscuți dat fiind că au trăit în regiuni mlăștinoase; iar extinderea cuvîntului în nordul Italiei ar fi o dovadă în favoarea acestei ipoteze. Cealaltă ipoteză, care a fost prima sub aspect cronologic, pare a fi mai puțin acceptată în prezent. Conform acesteia, baltă ar proveni din sl. blato, de unde provin și bg. blato, slov., ceh. blato, pol. bloto, rus. boloto (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Cihac; Roesler 565; Philippide, Principii, II, 698). Această ipoteză întîmpină o gravă dificultate și anume metateza bla › bal, puțin probabilă în rom.; din această cauză, mai mulți specialiști încearcă să arate că termenul rom. provine dintr-o formă slavă *balto, anterioară metatezei lichidelor. (Skok, Archiv za arb. Star., II, 114; Nandriș, Mélanges École Roumaine, II, 1-25 și Dacor., VI, 350; Sandfeld 83; Vaillant, BL, XIV, 9). Faptul în sine nu este imposibil, dar pare puțin probabil; și este curios de semnalat că forma sl. ipotetică, anterioară metatezei, nu a lăsat urme în limbile sl. moderne; că singurele forme sl. cu metateză provin din rom. (astfel rut. balta, cf. Miklosich, Wander., 12 și Candrea, Elemente, 404; de asemenea bg. medie și bg. baltina, cf. Jagic, Arch. slaw. Phil., XXII, 32, Berneker 70 și Capidan, Raporturile, 230); și pe care însuși Miklosich, o vreme partizan al originii în sl. a cuvîntului, a ajuns să-l considere străin în sl., în Neugr, 11. Astfel stînd lucrurile, ipoteza autohtonă pare a întruni cele mai multe probabilități. Ngr. μπάλτα, provin din rom. (Murnu, Rum. Lehnvörter, 34), în vreme ce ngr. βάλτη, provine din iliră, după Triandaphyllidis, 150, și din alb., după G. Meyer, Neugr. St., II, 64. Der. băltac, s. n. (baltă); băltăcăi, băltăcări, vb. (a da din picioare); băltăceală, s. f. (bătăi din picior); băltăci, vb. (a se bălăci; a se forma băltoace); băltăreț, adj. (palustru); băltăreț, s. m. (vînt dinspre lunca Dunării, vînt de miazăzi); băltărie, s. f. (baltă, mlaștină); băltău, s. n. (băltoacă); bălți, vb. (a se forma băltoace); băltig, s,n, (baltă, mlaștină); băltină, s. f. (luncă, teren inundabil); băltiș, s. n. (teren mlăștinos); băltoacă, s. f. (baltă mică; bulhac); băltoc, s. n. (băltoacă); băltos, adj. (mlăștinos).

barză (berze), s. f. – Pasăre călătoare, cocostîrc. – Var. (Olt.) bardăș, bardoș. Cuvînt obscur, provenind probabil din lat. *gardea, în loc de ardea „bîtlan”. Existența lui g- în lat. este atestată de it., sp. garza, port. garça. Este dificil de explicat alterarea inițialei în rom. Este posibil să fie vorba de un b- primar, alterat tîrziu în it. și sp., ca în cazul lui vadus › guado sau vastare › guastare (cf. Meyer-Lübke, Ital., 103; Rohlfs, Gramm., 250); sau mai curînd de o confuzie balcanică a lui g cu b, permanentă în sl. (cf. sb. briziti față de sl. griziti; sb. bozduvan din tc. bozdugan etc., și care se produce în rom. numai înainte de un u (rubus › rug; lingua › limbă; nebula › negură; cf. lat. gula › sard. bula). Posibila der. de la ardea apare deja în REW 619. Totuși, se consideră în continuare, în mod tradițional și general, că este vorba de un cuvînt din fondul autohton (Hasdeu, Col. Traian, 1873, p. 140), identic cu alb. barth (f. bardhë) „alb” (cf. Hasdeu 2526; DAR; Philippide, II, 698; Meyer 27; Barič, Albanorum. Studien, II; Capidan, Raporturile, 519; Candrea; Rosetti, II, 110). Pe lîngă faptul că această explicație este insuficientă, atîta vreme cît nu cunoaștem istoria cuvîntului alb., este posibil să avem a face cu o eroare de principiu. Ipoteza alb. se întemeiază, într-adevăr, pe o serie de supoziții îndoielnice, cum ar fi ideea prealabilă că ambele cuvinte, alb. și rom., sînt identice; ideea că păsările primesc de obicei numele culorii penajului lor; și ideea că albul atrage cel mai mult atenția din aspectul general al berzei. Nu trebuie să ne surprindă, prin urmare, dacă Lahovary 315 caută etimonul acestui nume în vreo rădăcină anterioară indo-europenei, care ar trebui să însemne „strălucitor”. În ce ne privește, credem că alb. barth „alb”, ca și rut. barza „oaie cu pieptul alb” (pe care Candrea, Elementele, 400 și Rosetti, II, 110 îl consideră der. din rom.) și sb. barzast „cafeniu, brun” nu au nici o legătură cu numele berzei, și reprezintă sl. brĕzŭ „alb”, într-o fază anterioară metatezei lichidelor; cf. breaz.

preales, -easă, adj. (înv.) 1. care este preferat, care a fost ales dintre cei mai mulți. 2. care este foarte bun, extrem de ales.

SELECȚIE s.f. 1. Alegere gîndită, chibzuită, făcută după un anumit criteriu și cu un anumit scop; selecționare. ♦ (Biol.) Selecție naturală = fenomen natural constînd în persistența și continua evoluție a speciilor cu o mai mare putere de adaptare la mediu și dispariția celor mai puțin dotate; selecție artificială = sistem de măsuri luate pentru îmbunătățirea speciilor animale și vegetale, constînd în selecționarea în vederea reproducției a indivizilor care întrunesc cele mai multe calități. 2. (Mat.) Orice mulțime finită de elemente observate. ♦ (Statist.) Parte selectată dintr-o colectivitate statistică spre a servi la o cercetare selectivă; eșantion. [Gen. -iei, var. selecțiune s.f. / cf. fr. sélection, lat. selectio].

corasan (-ne), s. n. – 1. (Înv.) Ciment, mortar. – 2. (Înv.) Plantă (Artemisia judaica). Tc. korasan, de la numele provinciei unde se întrebuința cel mai mult (Cihac, II, 568; Șeineanu, II, 145).

COȘGHETER s. m. baschetbalist care înscrie cele mai multe puncte într-o etapă, într-un campionat. (< coș, după golgheter)

ELECTIVITATE s. f. 1. calitatea a ceea ce este electiv. 2. însușire a organismelor vii de a asimila acele condiții de mediu care corespund cel mai mult eredității lor. (< fr. électivité)

GOLGHETER s. m. sportiv care înscrie cele mai multe puncte în timpul unei competiții; scorer (1). (< engl. goal-getter)

MODUL s. n. 1. (mat.) valoare absolută a unei mărimi reale. ◊ număr pozitiv egal cu rădăcina pătrată a sumei pătratelor componentelor unui număr real. ◊ (stat.) variantă a caracteristicii (4), înregistrată la cele mai multe unități ale unei colectivități statistice; valoare a caracteristicii cu cea mai mare frecvență. 2. coeficient care caracterizează o proprietate mecanică oarecare. ◊ raportul dintre diametrul primitiv al unei roți dințate și numărul dinților acesteia. ♦ ~ de elasticitate = raportul dintre efortul unitar normal și lungimea specifică corespunzătoare a unei piese solicitate de întindere sau încovoiere. 3. debitul anual al unui curs de apă. 4. parte componentă a unui ansamblu cu funcționalitate proprie. ◊ fiecare din părțile detașabile ale unei nave spațiale. 5. (telec.) bloc din microelemente (tranzistoare, diode, bobine), care îndeplinește funcția de etaj sau de celulă într-un aparat, ori într-o instalație electronică. 6. (arhit.) unitate de măsură pentru determinarea proporțiilor elementelor componente ale unui edificiu. (< engl., fr. module, lat. modulus)

SELECȚIE s. f. 1. alegere de persoane sau lucruri după un anumit criteriu și cu un anumit scop; selecționare. ◊ (lingv.) operație prin care sunt alese unități din axa paradigmatică. 2. (biol.) proces natural ori provocat care favorizează supraviețuirea sau înmulțirea preferențială a anumitor indivizi. ♦ ~ naturală = supraviețuirea și continua evoluție a speciilor animale și vegetale cu o mai mare putere de adaptare la mediu și dispariția celor mai puțin dotate; ~ artificială = metodă de ameliorare a speciilor animale și vegetale în selecționarea în vederea reproducției a indivizilor care întrunesc cele mai multe calități biologice. 3. (mat.) orice mulțime finită de elemente observate. ◊ (stat.) parte selectată dintr-o colectivitate spre a servi la o cercetare selectivă. 4. operație de alegere efectuată de un selector telefonic pentru a asigura legătura între doi abonați ai unei centrale automate. (< fr. sélection, lat. selectio)

verbină (-ne), s. f. – Vervenă, plantă. – Mr. virghină. Lat. verbena (sec. XIX). – Der. directă din lat. (Pascu, I, 98; REW 9219) este indoielnică și mai mult cea din bg. vărbina (Conev 43). Este dubletul lui vervenă, s. f., din fr. verveine.

decan, decani s. m. (deț.) deținutul cu cea mai grea condamnare; deținutul cu cele mai multe condamnări.

BÁROC, Ă (< fr.) adj. Stil ~ (și substantivat, n.) = stil artistic care s-a dezvoltat în Europa în țările catolice, ca artă a Contrareformei, în sec. 16, 17 și 18. Caracterele principale în arhitectură au fost: gustul pentru colosal și grandios, frecventa folosire a liniei curbe, exuberanța decorației. A apărut întîi în Italia (L. Bernini, F. Borromini, P. da Cortona), s-a răspîndit apoi în Germania (frații Asam, J.L. von Hildebrandt, B. Neumann, J. Fischer von Erlach); în Spania capătă aspectul unei arte naționale (stilul churrigueresc), formă sub care a fost ulterior introdus în America Latină. Sculptura se caracterizează prin compoziția cu multe axe, prin dinamismul formelor (L. Bernini, B. Permoser, H. de Keyser, P. Puget, A. Cano). În pictură, apar schema compoziției în diagonală sau vîrtej, efectele perspectivale (racursi, trompe l’oeil) și de clarobscur puternice, cultivîndu-se cu precădere temele grandilocvente și o expresivitate uneori teatrală a gesticii (Rubens, Tiepolo, Guido Reni, Magnasco, Ribera, Zurbarrán, Murillo). În arhitectura Țărilor Române, b. apare în Moldova sec. 17. Insinuat în decorația unor monumente de epocă brîncovenească, stilul b. nu va afecta în mod evident expresia arhitecturii din Țara Românească, în schimb, în varianta constantinopolitană, va influența plastica monumentală din Moldova sec. 18. Transilvania a cunoscut în sec. 18 o puternică afirmare a artelor plastice de stil b. În pictură, el nu a pătruns decît în anume elemente de recuzită decorativă. Sculptura de stil b., ca și pictura, are în Țările Române o prezență discontinuă. În Țara Românească, epoca brîncovenească și sec. 18 manifestă o evidentă atracție pentru repertoriul înflorit al acestui stil, dar adaptîndu-l unei ordonanțe mai clare. Dintre artele decorative și aplicate, cel mai mult a suportat influența stilului b. argintăria. În literatură, stilul b. se manifestă printr-o viziune antitetică asupra lumii (viață și moarte, timp și eternitate, aparență și iluzie), prin instabilitate, patetism, extravaganță și neliniște; aduce o intrigă diversificată și complicată, cu un stil dilatat, ornamentat excesiv, cu metafore surprinzătoare. Fixat în genere între sfîrșitul sec. 16 și prima jumătate a sec. 18, se regăsește într-o serie de curente (eufuism, gongorism, conceptism, culteranism, marinism, rococo) la poeții metafizici, în opera lui Lope de Vega, Torquato Tasso, Garcilaso de la Vega, Fernando de Hererra, Góngora y Argote ș.a. În muzică, b. este considerat ca o perioadă intermediară între Renaștere și clasicism. Începe prin afirmarea monodiei acompaniate, în special în operele lui Monteverdi, atingînd punctul culminant în creația instrumentală și vocală a lui J.S. Bach. ♦ P. ext. Stil literar încărcat, retoric, excesiv ornamentat.

BENIOFF 1. Hugo B. (1899-1968), geofizician american. Prof. univ. la Institutul Tehnic din California. A construit seismografe, un traductor de sunete subacvatice etc. A legat distribuția șocurilor secundare de dimensiunile faliei primare și a emis ipoteza că distribuția epicentrelor este o dovadă a originii oceanice a faliei. 2. Plan (zonă) B. = zonă din vecinătatea unei fose oceanice, sugerînd un gigant plan înclinat generat de afundarea litosferei oceanice sub o placă continentală, sau sub un arc insular, ajungînd pînă la 700 km adîncime în manta. Aici sînt localizate hipocentrele celor mai multe cutremure.

BIOSTIMULÍNĂ (< bio + stimul) s. f. Factor biologic produs în cantități infinitezimale, de cele mai multe ori nedozabil și neidentificabil, de către țesuturile vii aflate în condiții improprii și eliberat de acestea în momentul revenirii la normal.

BIOTÍT (< fr. {i}) s. n. Mică feromagneziană, de culoare brun-verzuie pînă la neagră, cu luciu sticlos sau sidefos semimetalic și aspect de mase compacte foioase-solzoase. Se formează în filoanele pegmatitice și reprezintă un constituient important al celor mai multe roci magnetice acide și intermediare. Este utilizat ca material sclipitor la fabricarea mortarului.

chemofacies, (engl.= chemofacies) tip de facies care definește compoziția chimică predominantă a unei entități petrografice (sau participarea fracției auti-gene – care de cele mai multe ori este reflectată fidel în compoziția chimică a rocii; ex. c. oxidic, c. sulfidic etc.). V. și litofacies.

strat, (engl.= bed) unitate fundamentală a structurii rocilor sedimentare, cu geometrie tabulară, caracterizată prin omogenitate internă, compoziție mineralogică, granulometrie și culoare specifice și prin existența unor suprafețe plane de separație față de alte strate. Dimensiunile s. sunt variabile atât ca grosime, cât și ca dezvoltare laterală. Fiecare s. corespunde unui anumit mod de asociere a factorilor care controlează sedimentarea, iar trecerea de la un s. la altul corespunde, de cele mai multe ori, modificării acestor factori.

PARAȘUTISM a) tehnica lansării cu parașuta (în special în domeniul militar); b) ramură sportivă aeronautică, cuprinzând probe de lansări cu parașuta de la diferite înălțimi. Lansările se pot executa individual sau în grup cu deschidere întârziată a parașutei și aterizare la punct fix, executare de figuri acrobatice, lucru relativ în cădere liberă sau pe cupolă etc. Metodica pregătirii diferențiază parașutismul astfel: a) parașutism turn sau de stațiune (lansările se execută dintr-un turn de construcție metalică sau din beton, având o înălțime de minimum 40 m, cu parașuta deschisă, întinsă pe un inel metalic, după ce în prealabil a fost ridicată cu un troliu la înălțimea maximă, plutirea cu parașuta putând fi ghidată – fără desprindere de inel, declanșată – cu desprindere de inel comandată prin tragere de o suspantă specială de către parașutist, sau de la platformă – parașutistul aruncându-se de pe platformă, realizând o foarte scurtă cădere liberă, plutind cu parașuta deschisă, asigurată de cerc); b) parașutismul de aeronavă (lansările executându-se din diverse tipuri de aeronave); c) parașutismul de pantă (acesta s-a desprins însă ca ramură independentă sub denumirea de parapantism (v.), modelele derivate din parașuta aripă fiind special destinate plutirii la pantă și a zborului în curenți termici. O altă formă de practicare a parașutismului este base-jump – lansarea în cădere liberă (în mod special) de pe clădiri înalte, turnuri, poduri, margini ale prăpăstiilor și canioanelor, în cele mai multe țări fiind interzis.

agogice, indicații și semne ~. Ad libitum*, senza misura, a suo arbitrio, a piacere*, a capricio* etc. indică o interpretare liberă, bogată în efecte agogice. Accelerando*, stringendo*, indică grăbirea iar rallentando*, ritardando*, ritenuto*, încetinirea treptată a mișcării până la proxima indicație de tempo (2). Semnele de cezură* (’; /; //) scrise după o notă (1) sau pe o bară (II, 3) de măsură indică o scurtă suspendare prin pauză*, a pulsației metrice, iar coroana* aplicată pe o notă, pe o pauză sau pe o bară de măsură – oprirea pulsației sau prin lungirea notei sau a pauzei; aceste semne apar și combinate, respectiv peste semnele de cezură /, //, ///, se aplică câte o coroană* ( ̯ ). Etnomuzicologia* folosește semnele ∪ ∩ prin care se indică câte o minimă lungire respectiv scurtare a notei corespunzătoare, acestea însă sunt de cele mai multe ori maniere de domeniul rubato-ului. A. și, în același timp, dinamice*: calando*, smorzando*, morendo*, deficiendo.

arie (it. aria, „melodie”; fr. air). 1. Piesă solistică vocală, sau instrumentală, în cele mai multe cazuri de formă pluripartită, cu acompaniament* instrumental, integrată operei* oratoriului*, pasiunii*, cantatei* sau avânt un caracter independent. În istoria artei componistice, a. se afirmă cu atribute ce țin de tradiția cântecului pop., monodic*, silabic și strofic, marcând deosebirea față de chansonul* polifonic*. În sec. 16., tot mai multe lucrări corale lirice, it. ca și chansonul fr. „în formă de a.” consacră acest din urmă titlu. Stilul monodiei acompaniate, ce se răspândește în sec. 16-17 prin opoziție cu arta polif., va face din a. forma privilegiată de manifestare a expresivității melodice și poetice, a caracterului liric (spre deosebire de cel epic al recitativului*). Dacă în Franța sec. 17 ea continuă să circule ca piesă independentă – așa-zisa „a. de curte”, pentru una sau mai multe voci acompaniate de laută – în Italia este absorbită de genul operei și capătă strălucirea solistică păstrată până azi. A. cantabile, a. di portamento (lentă, cu note prelungi), a. parlante (rapidă și patetică), a. di bravura (cu pasaje de mare agilitate) sunt câteva dintre principalele specii generate de evoluția operei în Italia ce vor permite ulterior și emanciparea a. ca piesă de concert. Ca tip de desfășurare, a., independent de caracterul ei, se fixează, încă din sec. 17, asupra formei simetrice a cărei denumire sugestivă a. da capo indică reluarea perioadei* inițiale. Muzica instr. adoptă alături de alte forme vocal-coregrafice, și a., ce figurează adesea ca episod cantabil, constrastând cu dansurile în suita* preclasică. Totodată plasticitatea ei melodică va constitui un temei pentru dezvoltări instr. specifice, pentru o necontenită diversificare a facturii (a. cu variațiuni). 2. Termen prin care în mod curent este evocată factura cantabilă a unei melodii. Însăși etimologia a. (1) indică specificitatea vocală, investiția de suflu ce presupune o estompare a ritmicității în favoarea cântului susținut.

cambiata (cuv. it., < cambiare, „a schimba”), denumire dată în sec. 18 de teoreticianul J.J. Fux unei formule melodice frecvent întâlnită în muzica Renașterii*. În mod esențial, această formulă conține o disonanță* de pasaj (v. note de pasaj) continuată în mod neregulamentar prin salt*, iar termenul se referă la schimbarea produsă în succesiunea notelor formulei inițiale de pasaj. În stilul palestrinian, c. descrie o mișcare descendent-ascendentă, pornind de la o consonanță* de timp (I, 2) sau fracțiune de timp care, coboară treptat la o pătrime* slabă, de obicei disonantă ( nota c. propriu-zisă) de la care sare apoi o terță* în aceeași direcție la o consonanță, pentru a se reîntoarce treptat în direcție ascendentă. Notele constitutive ale acestei formule pot avea durate* diferite, determinând ritmizări variate, nota c. propriu-zisă este însă întotdeauna o pătrime slabă. De cele mai multe ori, c. este formată din patru note, dar atunci când ultima este o disonanță sau nu are decât durata unei pătrimi, i se mai adaugă o a cincea notă în mers treptat ascendent. Până la cristalizarea în această formă, c. a îmbrăcat diverse aspecte, întâlnite mai ales în stilul polifoniștilor flamanzi (v. neerlandeză, școală) (c. din trei note, c. în mers ascendent), care au ieșit din uz în polif. sec. 16 și în stilul palestrian. V. broderie.

cântec (în folclorul românesc) I. 1. C. propriu-zis. Genul (1, 3) cel mai bogat în tipuri melodice și teme poetice, preponderent liric, al folclorului românesc. Gen neocazional (în afară de c. de joc), c. se execută de oricine (tineri și bătrâni, femei și bărbați), solistic sau în grup. Uneori este însoțit, heterofonic*, de instr. tradiționale (fluier*, cimpoi*). A luat naștere, în mod inegal, pe plan regional, pe baza elementelor de expresie ale unui fond străvechi, însumând și unele trăsături ale altor genuri, ocazionale (colindă*, de ex. c. de nuntă) sau neocazionale (doină*); în extremitatea nordică transilvăneană, singurul gen la care se adaptau texte poetice ocazionale sau neocazionale, epice sau lirice, era doina, până aproape de al doilea război mondial, deci c. a fost creat sau adoptat aici mai târziu, fenomen observat și în Câmpia Dunării. Influențele succesive, suprapunerile ulterioare genezei genului, transformările permanente ale interpreților („aici interpretarea se confundă aproape cu creația” [Brăiloiu]) au îmbogățit nucleul originar, dând naștere unui mare număr de tipuri melodice, variate ca structură: stilurile istorice (vechi și nou) și cele regionale. Terminologia pop. a c. este variată: hore, cântică, zicală, iar verbul a cânta (forma reflexivă a se cânta este utilizată numai în c. ceremoniale funebre), a zice, a hori. Tematica poetică reflectă intima legătură între c. și viața omului, complexitatea vieții lui sufletești și dinamica trăirilor umane, atitudinea față de natură, de muncă, de societate, funcția genului de-a lungul vremii (de „stâmpărare”, de delectare, de comunicare etc.), în imagini de o deosebită profunzime și de o negrăită frumusețe („Eu nu cânt că știu să cânta / Ci-mi mai stâmpăr inima”; „Cine-a făcut horile / Aibă ochi ca zorile / Și fața ca florile” etc.); „C-a izvorât direct din inima poporului; deci firea și inima lui o găsim în c.” (D.G. Kiriac); „este vorba de simțiri comune tututor, rostite într-un chip cunoscut oricui, din copilărie” (Brăiloiu). Constantele c. propriu-zis, numit astfel de Brăiloiu pentru a-l deosebi de c. ocazionale, sunt: formă strofică, fixă, alcătuită din 3-4 rânduri melodice*, ritm parlando rubato sau giusto silabic [v. sistem (II, 6)], bogăție tonal-modală, cu preponderența sistemului (II, 4) pentatonic* anhemitonic, profil descendent, melodică melismatică* sau silabică, raporturi variate între sunetele de cadență (1) ale rândului melodic și ale cadenței finale (de secundă*, terță*, cvartă*), concordanță între dimensiunea și structura versului și a rândului melodic, structurare a melodiei în părți egale (2+2) sau inegale (1+2 sau 1+2), forme variate ale sistemelor sonore (paralelism de terță major*-minor* sau de secundă*), „metabola* pentatonică”, combinații de 2 microstructuri etc., sunete netemperate (v. temperare) sau mobile (bogăție coloristică), cadențe finale descendente (prin subton* VII, secundă mare, coborâre a treptei a două – frigică – prin salt de terță, cvartă sau cvintă*); melodia se desfășoară pe sintagme octosilabice, rar hexasilabice; emisiuni vocale [v. voce (1)] variate (de piept, nazală, cristalină etc.). Asocierea aceleiași melodii cu texte diferite este caracteristică c. cu condiția concordanței conținutului emoțional și a structurii (de ex.: o melodie croită pe un metru de 8 silabe nu poate fi adaptată decât la un vers de aceeași dimensiune). Același tipar arhitectonic poate conține tipuri melodice diferite după: conținutul rândului melodic, locul cezurii (4) principale, structura modală (v. mod) și sistemul cadențial. Condiții diferite de viață și nivel inegal de dezvoltare, trăsături psihice proprii unei colectivități, influențe etc., au determinat nașterea stilurilor regionale, formând adevărate „graiuri muzicale regionale”, care, păstrând caracteristicile specifice genului, se deosebesc prin elemente secundare. Bartók, pasionat cercetător și admirator al creației folc. românești, cunoscând parțial creația pop. românească și dintr-o deficiență de metodă (compararea a două genuri diferite ca structură și geneză), considera aceste graiuri muzicale foarte depărtate, numindu-le „dialecte”. În adevăr, se pot considera „dialecte muzicale” numai c. diferitelor ramuri ale poporului român (aparținând dialectelor aromân sau macedo-român, megleno-român, istro-român), alături de cel daco-român (de pe teritoriul țării noastre), ramură principală ca număr, unitate socială și și importanță. Graiul melodic regional acoperă, în linii mari, provinciile istorice. Dar, în interiorul acestora, se observă mai multe subgraiuri, ale căror caracteristici sunt mai pregnante în „centrul de intensitate” (Cocișiu), satele mărginașe ale zonei respective fiind mai puțin reprezentative din cauza unor influențe și împrumuturi interregionale. Cel mai valoros, din punct de vedere artistic, și mai diversificat în sitluri locale (ale „țărilor”, zone etnografice cu caracteristici pregnante locale) este graiul transilvănean. Concluziile lui Brăiloiu rămân o bază de pornire pentru cercetători, cu unele amendamente (rezultat al investigațiilor ulterioare ale folcloriștilor români), cu privire la rolul și ponderea unor influențe externe asupra repertoriului din Maramureș și „Câmpia” Transilvaniei. Extremitatea nordică a Transilvaniei (Maramureș, Oaș) se individualizează prin următoarele trăsături: strofă de 4-5 rânduri melodice, cu cezura după rândul 2 sau 3, preferință pentru structuri modale majore, melodii pentatonice (hemitonice sau anhemitonice) sau heptatonice* cu substrat pentatonic, metabolă metatonică, cadențele interioare pe treptele 1, 3, 5; cadența finală evoluează prin secundă-terță, recitativ* pe treapta 1 prin coborâre la cvarta inferioară plagală; înlocuirea ultimului rând melodic (sau ultimelor 2 rânduri finale) cu text de refren specific („Ș-apoi daina și daina / Și iară daina, daina” sau cu silabe variate); portamente* și glissando*-uri frecvente, formule (II) ritmice proprii sistemului giusto silabic, cu alternarea, regulată sau liberă*, a troheului* cu spondeul* sau lărgirea pătrimilor*; tendință spre ritm și mișcare regulată. Graiul năsăudean se particularizează prin: amploarea strofei melodice (4-6 rânduri) și labilitatea ei (în interpretare se pot eluda sau adăuga rânduri melodice), înrudirea cu doina prin sistemul de melismare, unele desene melodice și preferința pentru modul doric (cu treapta a 4-a cromatizată*); locul variabil al cezurii principale, forma cadențelor interioare descendente pe același sunet sau pe sunetele apropiate. Înrudit ca melodică, ornamentarea* și amploarea formei este subgraiul sălăjean; caracter profund dramatic și emisiune puternică de piept. Melodiile provenite din N, denumite „moroșenești”, circulă aici în formele originare sau asimilate în stilul local. Subgrupa zonei numită de Bartók, „Câmpia” este înrudită cu graiul sud-vestic; câteva particularități locale: mobilitatea strofei melodice și a ornamentării, în aceeași piesă (unele strofe melodice pot fi bogat melismatice, altele silabice), circulație slabă a melodiilor cu mai puțin de 4 rânduri, cezură după rândul al doilea (răspândită în tot S-V Transilvaniei), existența unor melodii construite pe un metru* endecasilabic, preluat din folc. maghiarilor conlocuitori. Melodia astfel îmbogățită este asociată tot cu versul tradițional românesc de 8 silabe, la care se adaugă trei silabe (trai lai lai sau ș-ai lai lai) sau se repetă ultimele trei silabe ale versului („Cine-a făcut dragostile” + „dragostil’”). Sudul Transilvaniei are câteva trăsături comune. Strofă de 3 rânduri, cezură după rândul 2, sistem cadențial în care raporturile de secundă sunt frecvente, fie pe treptele VII, VII, fie pe 1, 1, 2; melodie bogată, cadență finală prin secunda superioară sau prin subton*, sistem pentatonic (sau moduri heptatonice cu 2 centri modali) și unele diferențieri locale, mai pregnante în Ținutul Pădurenilor (V. jud. Hunedoara până în jud. Alba), particularizat prin puternic substrat pentatonic, moduri cu cvartă lidică, între subton și treapta a 3-a, instabilă chiar de la o strofă la alta, varietatea conținutului rândului melodic (alături de AAAc, AAB, ABB, ABBAc, ABAB, ABAC, ABBC etc.), melismatică bogată, cadențe finale variate, dintre care se impun cadența frigică, dezvoltarea strofei prin adăugarea unui desen melodic, după cezură, foarte melismatic, chiar când restul melodiei este silabic, (desen care, prin dezvoltare până la metrul de 8 sau 6 timpi [I, 2], amplifică strofa) și înlocuirea, uneori, a versului în ultima parte a melodiei cu silabe speciale („lai, lai...”; „le, le, lea”, „Hai, hai” și „nu, dorule, nu” etc.); timbru* specific datorat unei emisiuni puternice de piept, terminarea sunetelor lungi cu lovitură de glotă și oprire bruscă, susținerea sunetelor lungite în aceeași intensitate (2), ceea ce conferă melodiei un caracter dramatic, sobru. Bine caracterizat prin câteva trăsături este și subgrupul bihorean: melodică de factură arhaică, utilizarea unui număr redus de sunete (4-5), lipsa cadenței finale frigice (Bartók) și preferința pentru cadența finală prin salt descendent (de terță, cvartă sau cvintă), frecvența structurilor modale lidiene, treapta a 3-a cromatizată (stabilă sau nu), forme reduse de 3 rânduri, adesea cu același conținut muzical (A A Ac și cezura după rândul al 2-lea), dezvoltarea strofei prin adăugarea unui desen melodic interior, executat pe silabe speciale („oi, hoi,” „ei, hei” etc.), intervale mari neumplute, pseudo-refrene (nu au loc fix melodic). Pilonii melodiei formează un „acord” în răsturnarea a 2-a, de tip major, iar în ultimul rând, un „acord” minor* (re-sol si; mi-sol si), ca și la Pădureni. Subgrupul bănățean se particularizează prin: strofe mai dezvoltate (cel puțin 4), la care se adaugă, adesea, refrene* regulate de 8 silabe sau refrene versificate (al căror text se modifică uneori după sensul versurilor); ultimul sau ultimele două refrene pot fi cântate pe silabe de refrene („Au, Doamne, că greu îi doru” etc.); scurte refrene interioare („Dodă, dodă”, „Ș-ai, Lino, dodă” etc.); cadențe finale variate și în plus cadențe pe tr. 2 sau prin secundă mărită; material sonor care depășește octava, pilonii primelor rânduri formează un acord major, iar în rândul final, acord minor al treptei a 2-a. În S-E Transilvaniei se disting mai multe subgrupuri (Țara Bârsei; Țara Oltului; Țara Târnavelor; Mărginimea) având ca trăsături comune: formă de 3 rânduri, cu cezură după rândul 1; rândul al 2-lea este unit cu rândul 3 printr-o broderie sau notă de pasaj, frecvența cadenței finale frigice și a cadenței interioare pe treapta a 3-a (3-3-1 sau 3-6-1; 3-1-1 etc.), în afară de cadența de subton și secundă mare descendentă; melodică puțin melismatică, formule melodice speciale. Deosebirile diferitelor subgrupe se rezumă la preferința pentru anumite formule, pentru unele raporturi cadențiale, tipul strofei, prezența și locul (sau absența) refrenului, sistemul de ornamentare. Graiul Munteniei și al Olteniei de N, înrudit cu graiul din S-E Transilvaniei, are ca trăsături proprii: tipul formulelor intonaționale, varietatea structurilor modale și ritmice (uneori combinații ale sistemului giusto silabic cu parlando rubato), varietate de raporturi cadențiale (combinații variate ale cadențelor pe treptele VII, 3, 1, 4 sau 5); precizarea funcției pienilor* și frecvența lor în melodie au generat scări variate cu caracter pendulatoriu (hexacordice, heptatonice, adesea cromatizate*). În zona sudică, prezența doinei se face simțită prin numărul mare de rânduri melodice în melodica cu formă maleabilă, melismatică bogată sau stil silabic în giusto silabic, mobilitatea treptelor (ceea ce a determinat circulația unor melodii cromatice). Un subgrup original, înrudit de aproape cu al bănățenilor din zona de S-E (înrudirea a fost cauzată de schimburile de populație) se păstrează până astăzi în N Jud. Mehedinți, caracterizat prin: forma dezvoltată, adesea maleabilă, a strofei, melisme apropiate de cele ale doinei, intercalarea unor desene interioare (refrene reduse, interjecții melodice, expresii tipice), uniformitatea cadenței interioare, utilizarea modului mixolidic sau doric, fragmentare sau complete (confirmă nașterea c. propriu-zise prin filiație directă din doină). Graiul moldovenesc N este bine conservat și are ca elemente proprii: forma de 3 rânduri, cu cezură după rândul 1 (trăsătură specifică și subgrupului S-E transilvănean), cadență frigică, alături de cadențele celelalte, coloratură modală locrică, în eolic (prin coborârea instabilă a treptelor 2 și 5), formule apropiate de doină (recitative recto-tono pe hemistih, rotirea în jurul unor trepte principale, mobilitatea formei). Graiul moldovenesc central și S, slab individualizate prezintă elemente comune cu zonele vecine, transilvănene sau muntenești. Cercetările sitematice au început și aici târziu, de aceea este dificil a defini cu precizie particularitățile, în trecut probabil mult mai evidente, ale unor graiuri regionale. Graiul dobrogean este eterogen, ca și structura populației. La fondul local străvechi se alătură stiluri variate, aduse de păstorii veniți din toate provinciile, unii stabiliți aici definitiv. Se pare că stilul local se apropie de cel din S Munteniei și al Moldovei, forma liberă fiind aici predominantă (ca și în extremitatea nordică a Transilvaniei). În ultimele două secole, a luat naștere, tot în cadrul graiurilor regionale și pe baza fondului național, un nou stil, numit „modern” (Brăiloiu), ca urmare a schimbărilor importante în viața oamenilor materiale, sociale și culturale (dezagregarea treptată a economiei închise țărănești și a vieții patriarhale, mari mutații de populații, fie în căutare de lucru, fie pentru a scăpa de exploatare, pendularea intensă sat-oraș sau sezonieră, serviciul militar, importanța accentuată a lăutarilor* în viața satelor și repertoriul eterogen al acestora etc.). Noul stil se impune prin marea sa accesibilitate, circulație largă, rapidă, dezvoltarea inegală pe plan regional (se pare că primele c. de stil nou au apărut în zona subcarpatică), caracterul exuberant, dinamic, realizat prin mișcare rapidă și ritm regulat (apropiat de de ritmul măsurat), simplificarea melodiei prin renunțarea la bogăția melismatică, contur melodic variat. Alte trăsături: dezvoltarea strofei melodice prin adăugarea unor noi rânduri melodice sau repetare, ca și a arcului melodic al rândului melodic, prin adăugarea, la tiparul metric tradițional, a unor interjecții, scurte desene melodice cântate pe silabe de refren, la începutul sau sfârșitul rândului melodic, amplificarea materialului sonor și a ambitusului (1), diversitatea cadenței interioare în afară de cadența pe treptele VII, 1, 3, 5, cadențe în registrul superior al modului (pe tr. 6, 7, 8); o mai mare plasticitate ritmică, noi raporturi între cadența finală și cadențele interioare, apariția tonalității (1) major-minore, structură tonală, sensibile*, formule de cadențe ascendente, preferința pentru melodii cu un singur centru funcțional, prezența refrenului în final sau în interiorul discursului muzical. Încadrarea melodiei în ritm de horă (1) sau de sârbă*, trăsătură proprie inițial Olteniei, s-a generalizat, ca și adaptarea textelor lirice la melodii de joc, ceea ce are unele consecințe negative: pierderea caracterului liric al genului, simplificarea structurilor modale și înlocuirea lor treptată cu tonalitatea major-minoră, apariția unor forme hibride, în care nu se mai conservă trăsăturile inițiale ale genului și ale specificului național. Cel mai puternic este afectat metrul, prin crearea urro versuri care depășesc dimensiunea octosilabicului; utilizarea heterometriei, din necesitatea asocierii textului poetic cu melodii de joc* ale căror trăsături stilistice și struturale diferă de cele ale c. propriu-zis și a unor tipuri de strofe și formule ritmice nespecifice genului. 2. C. de leagăn. Deși în unele zone păstrează melodii cu trăsături proprii (ritm iambic*, melodie silabică, formă redusă, pentatonică sau hexatonică), în cele mai multe regiuni, textul poetic, mai bine conservat, este asociat cu melodii de c. propriu-zis sau de doină. 3. C. epic. În unele zone (Transilvania, parțial Moldova) textele epice se intonează pe melodii de c. propriu-zis („c. baladă”), fenomenul fiind frecvent pentru baladele nuvelistice și în ultimele secole, și pentru alte categorii epice [v. baladă (IV)]. 4. Cântece ceremoniale și rituale, c. integrate unui obicei sau unui rit, care se cântă de obicei în grup sau, mai rar, individual, și sunt însoțitte de o recuzită specială (bastoane, brad, steag etc.). Numite și ocazionale, acestea au un caracter agrar (caloian*, paparudă*, c. cununii*) sau sunt legate de evenimentele importante din viața omului (c. de nuntă: al miresei, al mirelui, al soacrei, al zorilor etc.; de înmormântare: c. bradului*; zorile*; de priveghi etc.; c. de șezătoare, c. de stea, cu trăsături literare și muzicale proprii). O parte din acestea au împrumutat melodii de c. propriu-zis („ritualizare” – Brăiloiu) ori au pătruns în repertoriul neocazional („dezafectare” – Brăiloiu), uneori după schimbarea melodiei inițiale. 5. C. orășenesc, c. cu caracter eterogen în ce privește originea, influențele (orient. sau occid.), structura și stilul; unele pătrunse din mediul rural, altele create de către orășeni, de către lăutari sau compozitori. Sunt interpretate de locuitorii suburbiilor sau de lăutari. Se cunosc mai multe specii de c. orășenești, între care și c. de lume*, melodii populare cu text erotic, de influență greco-orientală (creații semi-culte sau ale unor autori ca Anton Pann, Ucenescu ș.a.); c. „în stil popular”, sunt uneori cuplete (II) de revistă*; c. „de ascultat”, multe izvodite de lăutari. 6. C. muncitoresc-revoluționar, ca gen folcloric, a luat naștere în ultimele decenii ale sec. 20, în strânsă legătură cu c. țărănesc, cristalizându-și lent caracteristici de conținut și formă proprii. Inițial, textele literare, reflectare veridică a vieții și năzuințelor clasei muncitoare, au fost adaptate la c. de stil vechi, din diferite zone (parțial transformate pentru a corespunde conținutului nou de viață) sau la melodii compuse de personalități cunoscute, adesea cu pregătire muzicală (v. cântec de masă). II. Prezența c. pentru voce și acompaniament* în muzica culturală românească corespunde formei pe care a căpătat-o la noi genul de largă circulație în romantism* al liedului* (germ.) sau melodiei (fr.) Specificul românesc al genului este precizat încă din creația precursorilor, fie în domeniul muzicii vocale de cameră* (G. Stephănescu, C. fluierașului) sau corală (G. Stephănescu, C. satului natal), marcând diferențierea față de practicarea unui stil mai apropiat de tipul europ. menționat anterior. Dar, și în condițiile unei relații de interinfluență stilistică cu romantismul epocii, faptul că G. Dima, G. Stephănescu creează muzică pe versurile unor poeți români contemporani lor (V. Alecsandri, M. Eminescu, Tr. Demetrescu) sau pe versuri pop. dovedește orientarea pe un făgaș autohton a c. pentru voce și pian. Evoluția genului continuă în sec. 20, atât pe linia de confluență cu stilul general ap epocii (G. Enescu, Șapte c. pe versuri de Clément Marot, op. 15 și Melodii pe versuri de F. Gregh, J. Lemaître, S. Prudhommeș; A. Alessandrescu, Melodii pe versuri de Tr. Klingsor, Hélène Vacaresco, A. Musset; F. Lazăr, Melodii pe versuri de H. Heine; D. Lipatti, c. pe versuri de A. Rimbaud, P. Eluard, P. Valéry), cât și pe cea a creării unui stil românesc de c. prin armonizări*, aranjamente* și prelucrări* de melodii populare (D.G. Kiriac, T. Brediceanu, S. Drăgoi, G. Breazul, C. Brăiloiu). Sinteza c. românesc pentru voce și pian atinge, prin întreaga creație a lui Mihail Jora, nivelul superior al relației genului cu sursele muzicii naționale de sorginte populară, prin maxima potențare a versurilor originale inspiratoare (atitudine demonstrată exemplar în C. din fluier pe versurile lui T. Arghezi, și dezvoltată cu consecvență în ciclurile de cântece pe versuri de L. Blaga, T. Arghezi, O. Goga, Z. Stancu, Mariana Dumitrescu, pe parcursul a mai bine de cinci decenii). Creația contemporană cunoaște o afirmare complexă a acestui gen în lucrările unor compozitori care i-au oferit o excepțional de diversă configurație în muzica de cameră, de la miniatura vocală (D. Gheciu, Zeno Vancea, T. Ciortea, P. Bentoiu, Felicia Donceanu, N. Coman) la ciclul de cântece (P. Constantinescu, Șapte cântece din ulița noastră; H. Jerea, Patru cântece antirăzboinice). Se adaugă și formule noi, de îmbogățire a aparatului instr. de acompaniament, tinzând spre complexitatea formelor moderne de exprimare sonoră (L. Feldman, Cinci poeme pentru recitator și cvintet, pe versuri de Mariana Dumitrescu). C. vocal este prezent și în repertoriul muzical destinat copiilor, în culegeri de prelucrări și antologii (G. Breazul, Carte de c. pentru copii pentru cl. I-a primară, 1932), în creația unor compozitori, uneori sub forma melodiilor corale, având un specific intonațional și ritmic apropiat de universul vârstei și de repertoriul popular specific (H. Brauner, Ploaia, Pârâuș, apă vioară, Ce de flori). În unele lucrări vocal-simf. sau de operă* c. înlocuiește aria (1) ca moment solistic, atunci când se dorește o subliniere a sursei de inspirație pop. (P. Constantinescu, C. lui Ilie din actul III al operei Pană Lesnea Rusalim; Gh. Dumitrescu, C. Mamei lui Tudor, din oratoriul Tudor Vladimirescu). C. coral apare sub diverse forme, de la c. liric la cel patriotic. Acesta din urmă are o îndelungată tradiție, începând cu compozitorii precursori (Al. Flechtenmacher, C. Porumbescu, G. Musicescu, D.G. Kiriac) și devenind în contemporaneitate un gen major de exprimare a atitudinii patriotice, prezent în creația majorității compozitorilor. O formă mai nouă este cea a c. de tineret, c. ostășesc, c. de muncă, intens promovat în numeroase festivaluri și concursuri tematice. C. de muzică ușoară, bazat pe tradiția romanței și a c. liric reprezintă actualmente o variantă națională a șlagărului* contemporan, cu trăsături stilistice datorate inspirației din folc. C. este prezent și în muzica instr. sugerând apropierea de melodica vocală (M. Jora, Șase c. și o rumbă; Th. Grigoriu, C. din fluier din Suita Pe Argeș în sus).

ceardaș (< magh. csárdás), dans popular ungar cu o mare răspândire națională și internațională. Forma sa caracteristică comportă două secțiuni contrastante: prima, lentă (ung. lassú), a doua, rapidă, vioaie, în ritm binar (ung. friss sau friska). Uneori tempo(2)-ul părții finale se accelerează extrem de mult, obținându-se un vârtej uneori epuizant pentru dansatori. Dansul este prezent în cele mai multe concursuri destinate ansamblurilor și soliștilor pop. A pătruns, încă din sec. trecut, în muzica cultă.

chanson de geste, formă epică medievală, asemănătoare baladei (1). Cel mai celebru exemplu îl reprezintă La Chanson de Roland (sec. 11). Simpla formulă (I) melodică folosită ca suport intonațional se repetă identic la fiecare vers. Doar ultimul vers avea o melodie proprie, cu caracter concluziv. De cele mai multe ori, c. preamărea faptele de vitejie ale unor eroi binecunoscuți.

clarinet (it. clarinetto; engl. clarinet; fr. clarinette; germ. Klarinette; abrev.: cl.), instrument de suflat, din lemn cu ancie* simplă. Se mai construiește din ebonită, din metal sau din material plastic. El se compune din următoarele părți: muștiucul*, pe care se fixează ancia cu un inel special sau cu o ață specială; butoiul, care face legătura dintre muștiuc și corpul instr.; corpul superior, în care se găsesc patru orificii și mai multe clape care sunt acționate de degetele mâinii stângi a instrumentistului; corpul inferior, în care se găsesc trei orificii și mai multe clape care sunt acționate de degetele mâinii drepte a instrumentistului; pavilionul*, prin care se emit sunetele. ♦ Cu 3.000 de ani în urmă, la egipteni, exista un instr. asemănător c.: corp cilindric fără pavilion și cu ancie simplă. De asemenea, un astfel de instr. găsim la arabi (zummara; v. și zurnă), la indieni (magudi) și la anamiți (cai-ken-doi). În Europa, în perioada Renașterii*, se întâlnea un instr. pop. fr., denumit chalumeau*. Corno di basetto* este și el înrudit cu c. Johann C. Denner (Nürberg, 1665-1707), adăugând câteva clape, a transformat instr. pop. într-un instr. profesional. Apoi Iwan Müller (1786-1854) perfecționează instr., construind un c. cu 13 clape. Frederic Beer (1794-1838) înființează o școală de c. Hyacinthe Klosé (1808-1880), discipolul lui F. Beer, în colaborare cu M.A. Buffet, au adoptat c. sistem „Böhm” (v. flaut). Gossec introduce c. în orch. Operei din Paris (1753), iar Vivaldi îl introduce în orch. operei din Italia. În 1758 c. este introdus în orch. de către reprezentanții orch. din Mannheim*, după care apare în fanfarele (6) militare germ. și austr. Orch. Operei din Viena îl adoptă în 1787, Och. Gewandhaus din Leipzig în 1792, iar orch. din Dresda în 1794. C. se împarte în mai multe categorii și formează o familie numeroasă: a) c. mic (it. piccolo), acordat* în la bemol, construit din metal argintat, are o lungime de 25 cm, se utilizează foarte rar în orch. simf.; c. mic în mi bemol, cu o lungime de 42,9 cm, se folosește în orch. simf. pentru efecte speciale, dar se întrebuințează frecvent în fanfară; c. mic în re a ieșit complet din uz. b) C. mare, acordat în do, cu o lungime de 51,7 cm, se utilizează în orch. simf. (pentru efecte speciale); c. în si bemol, cu o lungime de 59 cm, este cel mai mult utilizat din întreaga familie, atât în orch. simf. cât și în fanfară; c. în la, cu o lungime de 62,7 cm, se folosește mai rar (partea lui se execută, de obicei, cu c. în si bemol prin transpoziție*); c. în sol, denumit clarinetto d’amore, nu se mai întrebuințează cu toate că are un timbru plăcut. c) C. alto acordat în fa are o sonoritate frumoasă, însă este utilizat foarte puțin în orch.; aceeași soartă o are și c. alto în mi bemol. d) C. bas (abrev.: cl. b.) în si bemol are pavilionul și muștiucul din metal, iar forma lui este asemănătoare cu cea a saxofonului*. Este folosit frecvent în orch. simf. datorită timbrului său deosebit. Menționăm că școala germ. notează acest instr. în cheia* fa, iar școala fr. îl notează în cheia sol; c. bas acordat în la este pe cale de a ieși total din uz. e) C. contrabas, cu o lungime de 276 cm, se aseamănă cu fagotul*. Apare foarte rar în orch. simf. din cauza tehnicii sale greoaie (Schönberg l-a folosit în Gurrelieder). ♦ La c. surdina* constă dintr-un trunchi de con confecționat din carton presat sau material plastic, de cca. 2-3 mm grosime, în care, spre deosebire de tipul obișnuit de surdină, se introduce instr. Două orificii laterale permit mâinilor să intre în interiorul conului pentru a susține și manevra instr. Când se cântă la c. introdus complet în corpul surdinei, toate sunetele își schimbă sonoritatea pe întregul ambitus*: sunetele din registrul (1) acut și supraacut devin mai puțin, penetrante, mai puțin stridente; chiar și timbrul devine mai voalat; mai catifelat, mai discret, dând impresia de depărtare.

cromatism (< gr. χρῶμα [chroma], „suprafața unui corp”, „culoarea acelui corp, carnația”, apoi „culoare” în general; fr. chromatisme; germ. Chromatik; it. cromaticismo), stare a structurii* muzicale, opusă diatoniei*, constând în general din modificarea acesteia din urmă prin intermediul unor intervale* mai mici decât tonul*. A. Tipologia c. ♦ Cea dintâi definire a c. aparține muzicii antice eline (v. greacă, muzică), unde unitatea de bază a structurii, tetracordul*, era modificată, mai ales în muzica instr. a kitharei*, prin chroma = urcarea treptei imediat inferioare pilonului superior al tetracordului și apariția, în consecință, în afara semitonului* diatonic, a unui semiton cromatic și a unei secunde mărite. Tetracordul cromatic utilizează pași mai mici decât aceia ai celui enarmonic (1). Având nu doar un rol de „colorare”, c. elin constituia baza unuia dintre cele trei genuri (II). ♦ Teoria muzicii medievale a preluat c. în accepțiunea elină, mai ales în teoria muzicii bizantine*, care menține ideea unui tetracord cromatic. În Apus, reflexul acestei situații se recunoaște în teoria hexacordului* în care între hexacordum molle și xehacordum durum se vădește un contrast al treptelor diferit „alterate”. ♦ Muzicile monodice*, atât cele folc. cât și cele tradiționale ale Orientului, cunosc efectele cromatizării sub imperiul mai multor factori: modificări ale tetracordurilor diatonice, diviziuni în diverse intervale – între care și unele cromatice – ale octavei* constitutive ale unui mod (ca în muzicile indiană, persană, arabă), contraste ale treptelor la scara întregului sistem (ca în hexacord), oscilații apropiate ale treptelor. Au luat naștere astfel așa-numitele moduri cromatice sau neocromatice. O caracteristică a c. în cadrul monodiei o constituie comportarea sa „diatonică”, în sensul că sunetele alterate nu se manifestă ca niște sensibile (sau, în cel mai bun caz, doar ca microsensibile), evitând de cele mai multe ori juxtapunerea* sunetului alterat cu cel natural*, printr-o „formulă cromatică întoarsă” (Messiaen). ♦ În folclor, c. este rareori direct, fiind despărțit, în consensul structurii modale diatonice, de intervale mai mari. C. treptat de „alunecare”, apare totuși în portamente* și uzează de el mai ales lăutarii*. Sunt frecvente modurile în care alterarea unui sunet este provizorie (mod cu trepte mobile), sau moduri în care c. apare numai în registurl (1) grav. (ex. în mod mixolidic: fa diez-sol-la-si-do-re-mi-fa becar) sau numai în registrul acut (în modul acustic I: mi becar-fa-sol-la-si-do-re-mi bemol). Modurile în care se utilizează una-două secunde* mărite sunt considerate în muzica populară moduri cromatice (Brăiloiu) (v. mod). Treptele cromatizate (în principiu oricare din trepte poate fi cromatizată) dau naștere unor bogat colorate, complexe, adesea unor moduri polivalente: alternare de minor cu major pe aceeași finală*, sau de structuri diatonice și cromatice (ex. mixolidic urmat de eolic, pe aceeași bază, mobilitatea treptei 3; sau eolic continuat cu eolic, ce candențează frigic, sau locric etc.). Mobilitatea pienilor* din sistemul pentatonic dă naștere adesea „metabolei pentatonice” (Brăiloiu), „metabolei strânse” (Fischer) (v. metabolă). Mobilitatea treptelor poate reprezenta o etapă evolutivă de la pentatonic* spre hexa- sau heptatonie*, când sunetul cromatizat se impune prin frecvență, stabilitate și importanță funcțională. ♦ Apariția caracterului de sensibilă al cromatizării, deci al calchierii funcției tensionale a sunetului cromatizat peste sensibila naturală, se manifestă în polifonia* medievală, unde sensibilizările așa-numitei musica ficta (falsa) transformă subtonul* majorității modurilor în subsemitonium modi*, ceea ce a contribuit treptat la unificarea modurilor în unica structură a tonalității (1) major-minore. Tot această structură este aceea care stabilește deosebirea între semitonul diatonic și cel cromatic, între c. pasagere (un lanț de asemenea sunete cromatice dă naștere așa- numitului c. de alunecare [Chailley]) sau modulante, cele din urmă de o extremă importanță în dezvoltarea armoniei (III, 2). Stabilirea definitivă a gamei* cromatice, în care cele 12 sunete au, principial, o importanță egală, se petrece odată cu realizarea teoretică și practică a temperării* egale. Notația (I) europ. în uz apelează la normele alterației (2-3), sunetele cromatice suitoare notându-se, în general, cu diezi* iar cele coborâtoare cu bemoli*, ținându-se seama totuși ca sensibilile apărute să nu vizeze tonalitățile (2) prea îndepărtate (la diez = si bemol; sol bemol = fa diez); becarul* poate avea, în unele situații, o funcție de alterare. ♦ Cu rădăcini profunde în structura modală și necunoscând efectele „stilului alterat” este c. diatonic. O seamă dintre caracteristicile modalului, între care structura tetracordală, fluctuația treptelor în cadrul unor limite fixe (tetracordul însuși, pilonii cvintei perfecte), intervale primare (cvinta, cvarta) sau cele generatoare ale sistemelor primitive (terța mică, secunda mare) sunt preluate în structura c. diatonic. Geneza acestui cromatism a fost văzută în „amestecul sistemelor” modale, inclusiv între stările lor majore și minore (von der Nüll) sau între o scară diatonică și una cromatică, între diverse părți componente ale unui mod, temporar încorporate în tonalitatea de bază (Vincent), între modurile construite pe aceeași finală (Brelet). La configurarea profilului acestui c., profil ce vehiculează intervalica primară amintită, contribuie anumite legi ce rezultă din mutația (1-3) conjunctă și disjunctă a intervalicii de modal, din evitarea semitonurilor imediat alăturate. Intervalele aparent cromatice – cele primare – sunt aceleași ca și în construcțiile diatonice. Principalul element vehiculator al intervalelor primare este „formula cromatică întoarsă” care, înlănțuită prin ea însăși, dă naștere unui mediu parțial sau total cromatic, anulându-se prin aceasta reperele modale tradiționale: pilonii tetracordurilor sau chiar octava (c. diatonic dovedindu-se, asemenea altor structuri cromatice contemporane, ca un sistem neoctaviant). Ca reper al fluxului cromatic se impune în schimb „cvinta fasciculară”, între ai cărei piloni „fascicolul cromatic” urmează un drum șerpuitor printre treptele alterate și cele nealterate. Acest drum nu este întâmplător, ci se ghidează după formula întoarsă. B. Situația stilistică a c. Orice stare cromatică exacerbată sau generalizată este considerată de către esteticile* clasice sau conservatoare ca fiind expresia unei decadențe ( v. ethos). Sigur este că muzicile folclorice, cel puțin cele din spațiul europ., cunosc mai mult accidental c., în schimb epocile de mare înflorire profesională, de avansată tehinicizare, fac apel frecvent la c. Trecerea de la starea monodică la cea polif. a structurii muzicale a cromatizat (prin sensibilizare) vechile moduri, a condus la eșafodaje multiplu cromatice, ca de ex. cadența (1) dublu-cromatică a lui Machault sau amestecul de moduri, cu sensibilele lor caracteristice, în stilul școlii neerlandeze*: cromatizarea madrigalului* (Gesualdo) devine chiar o manieră, conformă tendințelor manierismului *. ♦ În stilul armonic ce se afirmă deja în baroc* și, plenar, în clasicism, alterarea unităților melodice sau armonice este limitată, păstrându-se echilibrul între diatonia dominantă și efectele alterării ce întăresc caracterul dominantic antrenând de regulă și dominante* intermediare. ♦ Romantismul* extinde tot mai mult sfera c., dezechilibrând raportul acestuia cu diatonia, o dublă acțiune de cromatizare manifestându-se pe de o parte în armonie, unde componentele acordului* sunt alterate, fără obligația rezolvării disonanțelor* intervenite, iar pe de alta în melodie, unde sensibilile apar peste tot; stilul „Tristan” al lui Wagner este simptomatic în acest sens. ♦ Atonalismul* a preluat c. wagnerian, absolutizându-l și desființând, deci, diferența funciară dintre c. și diatonie. Reorganizarea spațiului total-cromatic (dodecafonic) temperat* prin serie* confirmă tocmai egalitatea tututor sunetelor gamei cromatice. Serializarea altor parametri* de către Messiaen și post-serialiști reprezintă extinderea c. în toate componentele structurii. ♦ Coexistența c. modal – cu serialismul* și cu alte sisteme (II, 5) actuale îl situează alături de acestea în tendința înfăptuirii unei ordini total-cromatice. Prezent în forme incipiente în limbajul muzical al școlilor naționale ale sec. 19, c. diatonic a devenit o trăsătură caracteristică pentru limbajul școlilor naționale moderne (Janáček, Bartók, Stravinski, Enescu ș.a.) sau a muzicii contemporane orientate spre modal, constituindu-se pentru moment, chiar într-o replică la adresa dodecafoniei. C. diatonic nu este incompatibil, așa cum o dovedește ultima perioadă de creație a lui Stravinski sau vocabularul unora dintre compozitorii români contemporani, cu o organizare serială ori bazată pe moduri (I, 10) complementare sau „sintetice”.

eterofonie (< gr. ἐτεροφωνία, de la ἔτερος [heteros], „diferit” și φωνή, „sunet”, „voce”; fr. hétérophonie; germ. Heterophonie; rus. гетерофония), formă specială de multivocalitate* ce se constituie ca urmare a abaterilor ritmice* și de intonație (I, 2) ale vocilor (2) de la starea de unison* și comportă alternarea acestuia cu desfășurarea simultană a melodiei* și a variantelor (I, 2) ei. La origine, implicit în muzica de tradiție străveche (folc. sau de cult) a unor popoare, e. se produce spontan sub acțiunea unor factori naturali (fiziologici sau de tehnică naturală a execuției) sau a a fanteziei improvizatorice. Primele referiri la e. au fost făcute în legătură cu muzica greacă* antică de către Platon în dialogul Legile, 812 D. Potrivit celor mai multe interpretări ale textului lui Platon precum și a altor texte eline, prin e. se înțelegeau neconcordanțele, diversificările de intonație și ritm, ivite între vocile care executau împreună o melodie, de regulă în formații de două (voce și instr., două voci sau două instr.) (v. acompaniament; aulodie). Cercetările muzicologice, folcloristice și etnomuzicologice* au reactualizat noțiunea de e. (inițiativa reutilizării termenului aparține lui Stumpf), raportând-o la un fenomen analog celui antic, descoperit în practica muzicală milenară, cu precădere folc., a unor popoare est- și extra-europ. O dată stabilit că e. se situează „în afara formelor reglementate” (Adler) de multivocalitate (arm., polif.), unele teorii și definiții au evidențiat latura ei variațională (Stumpf, Adler, Kunst) iar altele condiționarea ei de unison (Sachs, Schneider). Însuși procesul derivării din unison și al reîntoarcerii la acesta a vocilor denotă că, spre deosebire de formele incipiente, inclusiv pop., de polif., e. (înțeleasă ca fenomen folc. sau ca fenomen ce se păstrează într-o accepție apropiată de a acestuia) este produsul unei gândiri muzicale monodice care exclude preocuparea pentru consonanță* (este deci contestabilă, la Schneider, plasarea în cadrul e., în subcategoria Variantenheterophonie, a fenomenului de multivocalitate ce vădesc un simț consonantic* elementar). Libertatea evoluției vocilor și deci a formării variantelor în e. implică improvizația* și aceasta este în principal de natură ritmică: e. „se manifestă cu precădere în: sistemul ritmic parlando rubato” (Niculescu), de unde rezultă practic că variația eterofonică se produce prin diferențierea ca durată* a elementelor intonaționale comune vocilor participante la discurs. E. este prezentă și în muzica pop. românească, unde apare uneori ca efect al „întovărășirii glasului cu un instrument [...] care cântă aceeași melodie” (T. Alexandru). În practica de compoziție ca și în teoretizările muzicologice din cea de-a doua jumătate a sec. 20, conceptul de e. este reconsiderat din unghiul și în numele unor necesități de legiferare și legitimare a noilor realități din arealul creației / gândirii muzicale. Accepțiile noțiunii suferă transformări, în principal în sensul esențializării unor date și caracteristici ale fenomenului originar (Keller, Boulez, Niculescu, Olah) [v. și sintaxă (2)]. Un merit important în promovarea e. în creația muzicală cultă i-a revenit lui George Enescu. Orientarea lui Enescu spre e. a fost determinată de necesitatea concilierii modalității polif. cu un melos a cărui structură modală și debit ritmic liber – trăsături de filiație folc. mai mult sau mai puțin directă – se împotriveau legilor arm. și polif. tradiționale. Ca și omologa ei din folc. e. enesciană comportă „pendularea între [...] unison și [...] multivocalitate” (Niculescu) și înfățișarea acesteia din urmă ca o expunere în versiuni concomitente a unui material unimelodic, astfel încât e. reprezintă la Enescu și punctul de întâlnire a două constante ale tehnicii compozitorului: sprijinul pe monodic* și principiul variațional. Procedeul distribuirii liniei melodice la voci și implicit timbruri diferite conferă e. enesciene atributele unei dimensiuni oblice (v. oblică, dimensiune), constituind o importantă trăsătură înnoitoare a muzicii compozitorului, preluată – uneori sub semnul organizării totale – și în muzica românească postbelică.

farandolă, dans popular provensal, executat de obicei de 10 până la 50 de dansatori. În mișcare rapidă și în măsură de 6/8, f. este uneori cântată dar, de cele mai multe, executată la galoubet* și la tamburină*. (Ex. celebre de f. în opera Mireille de Gounod și în suita Arlesiana de Bizet).

hora din căluș, joc* popular românesc care face parte din complexul călușului*. Se execută la sfârșit și iau parte și spectatorii. De cele mai multe ori călușarilor li se dau copii în brațe, în timpul jocului, în credința că ei vor fi feriți de boli. Din punct de vedere coregrafic, este o variantă obișnuită de horă (1) care capătă funcția rituală în momentul respectiv.

mathimă (gr. μάθημα [mathima], „știință, studiu, cunoaștere, lecție, instruire”), cântare bisericească scrisă în stil* stihiraric (în „tactul” andante), servind drept lecție pentru cei ce se instruiau în arta cântării. Cele mai multe dintre aceste cântări îndeplineau și rolul de cântări calofonice* la diverse sărbători. V. calofonicon.

CHAMBERLAIN [tʃæmbəlein], Wilt(on Norman), (n. 1936), bastchetbalist american. Figură dominantă a baschetului mondial între anii 1959-1973. Joc de mare agilitate și spectaculozitate. Deține recordul celor mai multe coșuri înscrise.

orgă (< gr. ὄργανον, „unealtă”, „instrument”, „instrument muzical”; lat. organum; fr. orgue; germ. Orgel; engl. organ; it. organo), instrument de suflat complex, bazat pe un sistem de tuburi sonore. Sunetul o. se produce prin introducerea aerului sub presiune în tuburi o dată cu acționarea manualului* (manualelor), a pedalierului (1) și a sistemului de acționare a registrelor (III, 1, 2). Mărimea o. (în funcție de numărul tuburilor) diferă de la un instr. la altul. Fiind un unicat, fiecare o. este proiectată de obicei de către un specialist (în cele mai multe cazuri un organist*), care face „dispoziția registrelor” [alege registrele (II, 1)] care vor intra în componența instr., le distribuie diferitelor manuale și pedalierului, iar constructorul de o. „realizează” dispoziția acestora. De fapt, cele mai multe o., acelea care au două sau mai multe manuale, nu sunt instr. simple, ci sunt compuse din două, trei sau mai multe „orgi” de sine stătătoare, fiecare având un manual propriu, independent, pe care se poate cânta atât separat cât și împreună. Cele trei părți principale ale instr. sunt: tuburile sonore, grupate în rânduri de registre; mecanica de suflat („suflăria”) împreună cu magazia de vânt și mecanismul de acționare a ventilelor de admisie: consolă, claviaturi* (manuale) tractură, pârghii pentru registre (II, 2). ♦ A. Tuburile sonore pot fi grupate ținându-se seamă de anumite criterii: a. după felul de atac (2): tuburi labiale și tuburi linguale; b. după felul materialului din care sunt confecționate: tuburi din metal și tuburi din lemn, carton, porțelan etc.; c. după lungime; tuburi de 32′, 16′, 8′, 4′, 2′, 1′ – v. picior (2) etc., precum și după alte criterii. Tuburile labiale au forma și principiile de construcție ale unui flaut drept* sau fluier pop. Parte inferioară a tubului este conică iar cea superioară cilindrică. În locul unde se întâlnesc, se află deschiderea interlabială cu 2 muchii: labia superioară și cea inferioară. Vântul, care intră prin ajutajul de admisie, aflat la piciorul tubului, este comprimat în partea conică, pătrunde apoi prin ajutajul linear (germ. Kernspalte) în corpul central al tubului, unde pune în mișcare aerul, astfel încât coloana de aer a tubului întră în vibrație. Dacă tubul este lung, coloana de aer a tubului intră în vibrație. Dacă tubul este lung, coloana de aer oscilând rar sunetul va fi grav, iar dacă este scurt, sunetul va fi proporțional mai acut. Deci, de lungimea părții superioare depinde înălțimea (2) sunetului. Cam 80% din totalul tuburilor unei o. sunt labiale (doar la o. de tip fr., câteodată întâlnim relativ ceva mai multe registre linguale). Dacă tubul este închis el va emite octava* inferioară, în comparație cu un tub de aceeași lungime. Tuburile linguale produc sunetul cu ajutorul unei ancii* metalice (ca la armoniu*, acordeon*, muzicuță*). Admisia vântului este aproape la fel ca la tubul labial, dar aici vântul pune în vibrație și ancia (a cărei grosime are influență asupra timbrului*). Tubul lingual poate să aibă și o parte superioră, un pavilion*, în vederea amplificării sunetului. Forma pavilionului, cilindrică, conică, de mensură egală largă sau îngustă, are o influență hotărâtoare asupra timbrului. Anciile sunt de două feluri: batante (ca la cl., sax.) și libere (ca la acordeon, armoniu). Tuburile sunt grupate în rânduri de registre. Fiecare registru reprezintă un rând complet de tuburi; fiecărei clape a claviaturii îi corespunde un tub. Ele se deosebesc prin înălțime (de 8′, 4′, 2′), timbru („principal”, „flaut”, „oboi”, vox humana) și intensitate (2). Există registre de 8′ (ca. 30 cm), unde do măsoară c. 2,38 m, de 8′, de 4′ care, apăsând pe aceeași clapă, sună cu o octavă mai sus, de 2′ (cu 2 octave mai sus), 16′ (cu o octavă mai jos), 32′, 64′. Registrele sunt grupate și ele la rândul lor în registru de bază, de fond (fr. jeu de fonds, germ. Grundstimmen), cele de 16′, 8′, 4′ (la o. fr.) și cele 16′, 8′ (la o. germ.) aflate în manualul principal; cele de 8′ și 4′ se află în positiv*. Registre de aliquote (3) (fr. jeux de mutation, germ. Aliquoten) sunt registre care reprezintă armonicile* superioare. Registrul de 2^2/3,, sună cu o duodecimă* mai sus decât este notat, reg. de 2′ cu 2 octave mai sus, 1^3/5,, ca terță* deasupra octavei secunde, 1^1/3,, cvinta* deasupra octavei secunde, 1^1/7,, ca septimă* mică deasupra octavei secunde, 1′ cu trei octave mai sus etc. Registre mixte, mixturile (2) (fr. jeux composés, fourniture; germ. Gemischte Stimmen, Mixturen), de două voci (2) (de ex. o combinație între cvinta 2^2/3, și terța 1^3/5,), de 3′, de 5′, de 7′. Registrele mixte folosesc tuburi labiale. Timbrul, culoarea registrelor se obține prin mensura [germ. Mensur – v. diapazon (2)], lărgimea tubului. Fiecare orgă dispune de corul principalelor (fr. jeux de fonds) (16′, 8′, 4′, cu mensura medie și largă), corul flautelor (registre de 16′, 8′, 4′, 2′, 1′, aliquote, cu mensura largă), registre care imită alte instr. (viola, violino, violoncello), cu mensura îngustă (toate aceste registre folosesc tuburi linguale) și corul registrelor cu ancii, unele din ele de asemenea imitatoare ale unor instr. sau ale vocii umane (oboi, trompetă, trombon, vox humana). Registrele cu ancii se despart în două grupe, una folosind tuburi cu pavilionul normal (trompetă, oboi) celelalte cu pavilionul scurt (vox humana, racket*, regal*). Numărul tuburilor folosite diferă de la un instr. la altul. O o. medie de 25 registre are c. 1900 tuburi. Cea mai mare o. din țara noastră, cea din studioul de concerte al Societății Radio din București, are, de ex., c. 8000 de tuburi sonore, împărțite pe 4 manuale și pedalier. B. Mecanica de suflat produce vântul cu ajutorul unui sistem de foale, acționate manual sau pedal. În decursul timpului au fost folosite mai multe tipuri de foale, care aveau o caracteristică comună: comprimarea aerului aspirat. Important este ca presiunea să rămână constantă. Presiunea se măsoară în mm (de ex. 75 mm „presiune de vânt” ridică o coloană de apă într-un tub-eprubetă la 75 mm). La o. vechi se folosea o presiune de vânt de la 50-75 mm. Mai târziu, în sec. 19, au fost preferate presiuni mai mari, ce atingeau 120 mm, din cauza utilizării anumitor registre cu 300 mm, așa-numitele registre de „presiune înaltă”, la care, între timp, s-a renunțat (orga Bisericii luterane din Sibiu are asemenea registre). Printr-o conductă, vântul este adus spre magazia de vânt, iar de acolo, acționat de organist, cu ajutorul mecanismului de tractură, spre tuburile sonore plasate pe magazia de vânt prevăzută cu ventile de admisie, când este apăsată clapa legată cu tubul respectiv, permite intrarea vântului în tub. Au fost folosite mai multe tipuri de magazii și diferite sisteme de ventile. Cele mai eficiente în vederea obținerii unei sonorități cât mai clare, a unor sunete mai curate, a posibilităților de combinare a registrelor și a unui atac cât mai precis, s-au dovedit a fi sistemele Schleifladen și Springladen, folosite în epoca barocului*. Începând din sec. 20, mai toate o. noi folosesc din nou aceste sisteme de construcție. c. Mecanismul de acționare a ventilelor de admisie. Legătura între claviatură și tuburi este realizată cu ajutorul tracturii. Există o consolă (masă de comandă), pe care sunt plasate manualele (de la 1-5), cu clapele respective. Do-sol³ [la³] (56-57 de clape), și pedalierul, Do-fa¹ [sol¹] (30-31 de clape). Legătura între clapă și ventil se poate realiza cu ajutorul diferitelor sisteme. Cel mecanic, bazat pe un complex de pârghii care, acționând precis, face însă ca în momentul folosirii tuturor registrelor clapele să „meargă” foarte greu, nepermițând o agilitate prea mare în tempo(2)-urile rapide. În anul 1832 Barker inventează un sistem de pârghii care acționează mecanismul de tractură spre ventil cu ajutorul vântului, ușurându-se astfel mult atacul clapelor. Sistemul rămâne însă mecanic. În sec. 19 apare un nou sistem de tractură, cel pneumatic, unde legătura între clapă și ventil este realizată cu ajutorul unei conducte înguste de plumb și o magazie de vânt montată în consolă. Apăsându-se pe clapă, vântul intră în conductă și deschide ventilul de admisie a tubului sonor. Sistemul pneumatic este mai simplu, mai ieftin, dar atacul imprecis, iar sunetul întârzie, în funcție de distanță între consolă și tub. Mai nou se folosește sistemul electric în care, cu ajutorul unor electromagneți, se deschide ventilul de admisie a tubului sonor. Cu toate neajunsurile sale, cea mai bună tractură s-a dovedit însă a fi totuși cea mecanică. În zilele noastre constructorii de o. revin din ce în ce mai mult la aceasta. Pe consolă sunt montate părghiile pentru registre. Am văzut că tuburile sunt grupate pe rânduri de registre. Ele pot primi „vânt” doar când pârghia registrului e „trasă”, astfel, cu toate că se apasă pe clapă și se deschide ventilul admisie, tubul nu sună pentru faptul că nu există vânt în magazia registrului respectiv. Și aceste pârghii pot fi acționate mecanic, pneumatic sau electric. ♦ O. este un instr. cunoscut deja în antic. În sec. 2 î. Hr. (170) un anume Ktesibios construiește o o. hidraulică (hydraulis, organum hydraulicum) având tuburi, un fel de claviatură și foale. Comprimarea aerului se realiza cu ajutorul apei. La Roma și la Bizanț, o. era utilizată mai ales în teatru. În Europa apuseană a ev. med., prima o. apare în anul 757, când împăratul bizantin Constantin Kopronymos face cadou o o. regelui Peppin. Acele instr. extrem de mici, dispuneau de 8-15 tuburi, 1-2 octave diatonice (do-do¹). În jurul anului 980 se găsea la Winchester o orgă cu 400 de tuburi și două manuale. În sec. 12, tuburile sunt împărțite în registre; în sec. 14 se inventează, în Germania, pedalierul, iar în sec. 15, tuburile linguale. În țara noastră (Transilvania), construcția de o. a început relativ devreme. Primul nume de organist și constructor, care apare într-un document (1429), este cel al lui Johannes Teutonicus din Feldioara (Marienburg). Desigur s-au construit și înaintea acestei date o. în diferite orașe. Cea mai veche o. păstrată în forma ei originară este probabil cea din Biserica luterană din Rupea (1726), iar cel mai valoros instr. se află la Biserica Neagră din Brașov, construit de către Carl August Buchholz, Berlin (1836-1839); are 76 de registre (63 sunătoare). V. regal; orga di legno; positiv.

ornamentare, procedeu de variație (1) a unei melodii vocale sau instrumentale prin adăugarea unor note* sau grupe de note accesorii de durată mică, numite ornamente*. Având la origine tendința spontană spre improvizație*, o. apare în arta interpretativă încă din cele mai vechi timpuri. Gustul pentru o. precum și formele ei au fost însă diferite de la o epocă la alta, oscilând între limitele unei extreme abundențe și libertăți și între cele ale unei maxime sobrietăți și preciziuni. Modalitățile o. pot fi împărțite în categorii, reprezentând totodată etape evolutive ale acestei maniere: 1) o. cu totul improvizată* a melodiei, fără vreo indicație specială, realizată în exclusivitate potrivit fanteziei, sensibilității și tehnicii interpretului; 2) o. în baza unor semne convenționale, puse deasupra unor note ale melodiei; 3) o. cu notarea exactă, cu caractere mici de durate (1) neproporționale, a tuturor sunetelor ornamentale. În cursul acestei evoluții au luat naștere o serie de figuri ornamentale destinate adăugării sau înlocuirii notelor din melodie. Denumirile lor, semnele prin care erau indicate, precum și modul de execuție, diferă după limbă, epocă și stil. O parte din ele s-au menținut până în zilele noastre ca figuri ornamentale obișnuite ale muzicii tradiționale (apogiatura*, trilul*, mordentul*, grupetul*, arpegiul* etc.; v. și ornamente). Cunoașterea temeinică a o. în diferite epoci stilistice, este indispensabilă interpretării sau reeditării corecte a unei opere. ♦ Indicații ale unor figuri ornamentale se întâlnesc încă din epoca monodiei* medievale religioase și laice, iar mai târziu se găsesc și în perioda de dezvoltare a polif. în timpul Renașterii*, însă o. devine o adevărată tehnică, sistematizată în lucrările didactice ale epocii, constând din însușirea a numeroase figuri (1) ornamentale numite diminutiones sau passaggi. Având doar un rol decorativ și pe de altă parte nesocotind textul, ele sunt înlocuite, prin alte ornamente numite affetti, cu funcție expresivă în slujba textului. ♦ În sec. 17 și 18, arta o. ia o mare amploare, atât în muzica instr. cât și cea vocală. Virginaliștii engl. și apoi claveciniștii fr. utilizează numeroase figuri ornamentale, notate prin diferite semne, al căror mod de execuție necesită adevărate tabele explicative. (La Fr. Couperin se întâlnesc 27 asemenea figuri). J.S. Bach întrebuințează cu mai multă moderație aceste figuri, pe care de cele mai multe ori le scrie complet, prin note muzicale. În muzica vocală, interpreții epocii, în căutarea unui cât mai desăvârșit bel canto*, recurg la o o. excesivă, improvizată sau indicată de compozitor. O dată cu sfârșitul sec. 18, interesul pentru o. scade, pentru ca în epocile următoare să nu mai apară decât în cazuri izolate de exacerbare a acestei maniere (Chopin). ♦ Pe lângă funcția sa melodică, o. contribuie la dezvoltarea formei*, prin rolul său în producerea variațiunii* (v. și temă). Ea are și repercusiuni verticale, contrapunctice și armonice, prin producerea eterofoniei și a disonanțelor*. ♦ Monodia (1) pop., românească este înzestrată cu o bogată o., constând din numeroase formule, unele cu rol decorativ, altele incluse în melodie. Ele stau la baza improvizației și a producerii variantelor (I, 1) acestor melodii.

vătaf, vătafi s. m. (intl., înv.) 1. șef de poliție. 2. (deț.) șef de echipă sau de dormitor. 3. infractorul cu cele mai multe condamnări din bandă.

pentatonică (< gr. πέντε „cinci” + τόνος „mod, sunet”), sistem (II, 4) sonor (mod (I, 6)) de cinci sunete, reprezentat prin tipurile p. anhemitonică (excluzând semitonul*), între sunetele succesive ale căruia se stabilesc intervale* de secundă* mare și/sau terță* mică și p. hemitonică (incluzând semitonul), între sunetele succesive ale căreia se stabilesc intervale de secundă mare și secundă mică, terță mare și/sau terță mică; într-o accepție restrânsă, reprezentarea schematică a modulului (scara* sau gama* pentatonică) obținută prin ordonarea sunetelor lui componente într-un spațiu nedepășind octava*. Cercetările etnologice și folcloriste au pus în evidență larga răspândire geografică a p. atât în culturile extraeuropene – la popoare de străveche civilizație (din China, Japonia, Java, Bali) precum și în unele culturi păstrate în stadiul primar (la eschimoși, anumite populații din Africa și Australia, indienii din America etc.) – cât și, ca reminiscență sau substrat, în folclorul* unor popoare europene (scoțieni, irlandezi, basci, maghiari, români, ruși, lituanieni etc.). P. s-a transmis de asemenea prin formule (1, 2) melodice caracteristice muzicii culte – profane și liturgice (gregoriană* ca și bizantină*) – a evului mediu. Prezența cvasiuniversală a p. în muzicile arhaice pledează pentru considerarea ei ca unul dintre cele mai vechi sisteme muzicale, vechime pe care par să o confirme și particularitățile de construcție ale unor instrumente muzicale paleolitice. Datorită atât răspândirii mai mari cât și structurii mai particularizate, p. anhemitonică este asimilată îndeobște cu însăși noțiunea de p. sau considerată drept întruchiparea cea mai tipică a sistemului („p. propriu-zisă”, după Holopov), făcând în orice caz principalul obiect al studiiilor consacrate p. Deși cum sunetul inițial al scării este sau nu repetat la octavă, p. anhemitonică comportă ca intervale constitutive fie trei secunde mari și două terțe mici, fie trei sau două secunde mari și respectiv una sau două terțe mici. Din sistemul pentatonic anhemitonic fac parte, de asemenea, pienii*, sunete secundare care pot apărea accidental în interiorul terțelor mici ale p. și a căror importanță se vădește în special în procesele transformatoare – eventual de evoluție – ce au loc în p. (v. metabolă). Pentru reprezentarea scării pentatonice anhemitonice se recurge la șirul treptelor gamei naturale din care au fost eliminate semitonurile – motiv pentru care numeroși teoreticieni au asemuit sau chiar identificat această scară cu „șirul de sunete ce se pot auzi pe clapele negre ale pianului” (Helmholtz, apud Brăiloiu). Asupra genezei „p. propriu-zise” s-au emis diferite ipoteze. Formarea ei pe baza șirului de armonice* sau pe baza principiului consonantic* (a interraportării intervalelor de octavă, cvintă*, cvartă*) sau derivarea ei din ciclul cvintelor (această din urmă teorie se impune în Europa abia către sfârșitul sec. 19, având însă o vechime milenară la chinezi), constituie explicațiile cele mai cunoscute date fenomenului (în mare parte de către reprezentații școlii muzicologice din Berlin), explicații care nu fac însă decât să reconstituie și să sistematizeze rațional efectele unor legi acustice ce au fost urmate instinctiv. (Un record al exactității în explicarea mecanismului generativ al p. îl deține teoria chineză care determină absolut raporturile de frecvență* dintre sunetele sistemului, prin perpetuarea, la puteri diferite a numerelor 2 și 3 – cum observă Daniélou – a raportului de frecvență 3/2, corespunzător cvintei). A fost relevată, de asemenea, incidența gamei pentatonice cu acordajul (2) lirei* eline (Sachs) și chiar cu cel al lirei tracice „pre-orfice” (identitatea acestuia din urmă cu o presupusă „osatură” tetrapentacordală a p. servind lui G. Breazul în demonstrarea vechimii p. în folc. românesc). Teorii inspirate în mai mare măsură din realitatea muzicală vie, din practica și psihologia cântării primitive (sau pop.) atribuie nașterea p. unei „conștiințe a distanțelor melodice” (Stumpf, Hornbostel) (v. distanțial, principiu) sau consideră p. drept produs al unei evoluții al cărui punct de plecare ar fi o celulă generatoare (bi- sau tricordie* după Szabolczi, cvartă descendentă după Davies, terță mică descendentă după Breazul etc.) prin treptata îmbogățire a căreia (cu tonuri întregi învecinate sau cu sunete plasate la intervale de mică amplitudine, prin transpoziții* ale celulei inițiale etc.) ar lua naștere sisteme premergătoare p., respectiv scări bi-, tri-, tetratonice „constituite fie din salturi intervalice, fie din alternarea salturilor cu mersul treptat” (Wiora). „Olicordiile* prepentatonice anhemitonice”, cum le denumește Breazul, ar comporta, în opinia celor mai mulți teoreticieni, inclusiv a muzicologului român citat, „raporturi filiative între ele, pe de o parte, iar pe de altă parte, între ele și p. anhemitonice” (Breazul). Dimpotrivă, în opinia lui Brăiloiu „sistemele proto-pentatonice” nu ar deriva în mod necesar unul din altul (pregătind astfel p.), în ciuda caracteristicilor formative și probabil a condițiilor de geneză comune ambelor categorii de sisteme – sau tocmai în virtutea acestor similitudini – ci ar avea o existență autonomă. Tipologia și criteriile de sistematizare ale gamelor pentatonice au variat considerabil în timp și spațiu. O unificare din acest punct de vedere pare să se fi produs în cele din urmă în teoria chineză și majoritatea teoriilor universale moderne consacrate p., prin fixarea la un număr de 5 scări pentatonice (înălțimea absolută a treptelor diferă de la un cercetător la altul), reprezentând transpozițiile unei game pentatonice (de tipul celei obținute pe clapele negre ale pianului) pe treptele ei componente. Dispunerea structurii pentatonice de acest tip – inclusiv a pienilor – într-o „scară teoretică generală” depășind octava (într-un ambitus* corespunzător celui vocal) este propusă de Brăiloiu, între altele în scopul evidențierii, prin repetare, a intervalelor și raporturilor intervale considerate drept definitorii pentru sistem: a) picnonul* (încadrat de) b) cele două terțe mici. Conceptul de „sistem pentatonic” cu care operează muzicologul se dovedește a fi de fapt al unui macrosistem corespunzător ansamblului de 5 moduri pentatonice „centrate” în jurul unui anumit picnon și simbolizat prin scara generală amintită. O tipologie singulară propusă de Breazul cuprinde 10 „specii” de game pentatonice anhemitonice; acestea, construite în octavele celor 7 sunete naturale după unicul criteriu al componenței de trei secunde mari și două terțe mici specifică p., însumează și categoria p. ce includ tritonul* (existente în folc. transilvănean). Funcționalitatea în cadrul p. a suscitat numeroase discuții și controverse, care converg în cele din urmă fie spre relevarea „echivocului” funcțional (Brăiloiu) decurgând din incertitudinea centrului (oricare din treptele p. „poate face oficiu de cadență” – idem), fie spre relevarea relațiilor care se stabilesc – la nivelul „macrosistemului” – între modurile pentatonice, grație mecanismului metabolei*. Individualizarea cea mai puternică a p. în practica muzicală se datorează formulelor (1, 2) pentatonice, „pentatonismelor” (Riemann, Brăiloiu – acesta din urmă și autor al unei notorii analize a „vocabularului pentatonic” al lui Debussy).

poem, lucrare muzicală instrumentală cu caracter poetic (reverie, piesă lirică sau poveste muzicală) de construcție liberă. Termenul este împrumutat din literatură tocmai datorită apropierii în ceea ce privește conținutul ideatic. Construcția p. este de obicei liberă (dar există și p. în formă de lied*). Ex. de p. mai amplu: P. pentru vioară și orchestră de Ernest Chausson; p. simfonic, gen de bază al muzicii cu program*; lucrare simf. de cele mai multe ori monopartită (v. formă), de structură liberă, cu caracter liric, narativ sau dramatic, conținând uneori teme-portret în care se recunosc personaje sau stări sufletești. Pretextul literar al unui p. s. poate fi declarat (printr-un program scris de autor însuși), indicat prin titlu sau doar sugerat. Un caz aparte îl constituie povestea muzicală (ex. Petrică și lupul de Serghei Prokofiev). Gen cultivat cu precădere de compozitorii romantici și ai școlilor naționale, p. s. s-a inspirat din domeniul istoriei, literaturii și mitologiei. Creatori celebri de p. s. au fost: Liszt, Smetana, Richard Strauss.

preludiu (< lat, praeludium; it. preludio; fr. prélude; germ. Vorspiel). 1. Scurtă improvizație* care precede execuția unei piese vocale, instrumentale, vocal-instrumentale sau oficierea unei ceremonii religioase, având o dublă funcție: aceea de a-i „acorda” pe interpreți prin fixarea tonului de bază [v. intonație (I, 1)] și aceea de a crea un „montaj psihologic” propice receptării mesajului muzical ce urmează a fi transmis. Până în sec. 16, termenul de p. a avut numai această accepțiune. În sec. 17 piesele instr. care, în acest context, nu aveau o scriitură polif. fugato* erau denumite p. ♦ În serviciul religios protestant, intonarea coralului* era precedată de un p. – coral (germ. Choralvorspiel) fie improvizat („a preludiu” = a cânta liber, a improviza), fie consemnat în partitură*; cel din urmă, utilizând o mare varietate de procedee omofone* și polif., a conturat p.-coral al lui J.S. Bach. 2. Începând din a doua jumătate a sec. 16, numele a desemnat, p. ext., piesă muzicală care prefațează fuga*, suita (I, 1), cantata*, opera* etc. În acest sens, p. este sin. cu introducere (2) (entrada, entrée*, intrada* sau chiar cu uvertură). Spre sfârșitul sec. 17, p. devine numele obișnuit al primei părți din suita instr. (pentru laută*, clavecin*, orch. etc.). În principiu, arhitectura p. nu este canonizată, el putând adopta forma de lied* bi- sau tripartit, de sinfonia* it., uvertură fr. etc. P. care preced fugile și tocatele* de orgă sau clavecin ale lui J.S. Bach au, de cele mai multe ori, forma suită, cu evoluția tonală obișnuită la dominantă* sau la relativa* majoră*. 3. Începând din sec. 19, numele este atribuit, printr-o ext. și mai largă, și unor piese muzicale de sine stătătoare, indicând asupra dimensiunilor reduse și a libertății formale a acestora. P. de operă sau de suită pentru orch. capătă și ele o oarecare autonomie, putând fi executate și independent de context; prin emanciparea lor se naște p. simfonic. P. pentru pian sunt grupate uneori în cicluri (I, 1), „construite” pe baza opozițiilor dinamice*, de caracter (v. caracter, piesă de) etc. dintre piesele componente. În epoca modernă au compus p. (instr. sau simf., independente sau în cicluri) Chopin, Debussy, Rahmaninov, Skribian. În muzica românească: Enescu, I. Dumitrescu.

psihologie muzicală (< gr. ψυχή, „suflet” și λόγος, „cuvânt, discurs, știință”; echiv. germ. Musik-, Ton-, Gehör- Hörpsychologie), disciplină a muzicologiei*, care studiază domeniul trăirilor efective specifice creației, interpretării și receptării valorilor artistice muzicale. P. se fondează științific pe fizică și fiziologie, încadrându-se în psih. culturii sau artei, ca parte a psih. generale dar și pe estetica muzicală* care a generat-o istoric, alăturându-se în cadrul acesteia sociologiei artei și filozofiei. ♦ Dacă în estetica muzicală antic. se pot găsi numai elemente de psih. (Platon, Aristotel și în special Aristoxenos), referințe clar psih. apar în sec. 15 la Tinctoris (Tratatus de musica), care definește consonanța* și disonanța* calitativ, prin senzația agreabilă sau dezagreabilă. Sec. 18 descoperă valoarea sentimentului. Kant, Hegel, Schopenhauer contribuie în studiile lor de estetică la accentuarea elementului psih. În sec. 19 se remarcă efortul de constituire a unei estetici științifice experimentale, bazată pe fiziologie, psih. și sociologie. După Eduard Hanslick (1825-1904), considerat ca întemeietorul esteticii moderne autonome, Helmholtz, Carl Stumpf (1848-1936) ș.a. își orientează cercetările asupra p. auzului (1, 2) muzical. Gustav Fechner (1801-1887) în Vorschule der Asthetik (1875), caută redarea expresiei cât mai exacte a proceselor psihice declanșate de elaborarea și perceperea operei de artă. Wilhelm Wundtz (1832-1920), creează în 1879 la Leipzig primul laborator de psih. Constituirea p. propriu-zise se atribuie lui Ernst Kurth (Musikpsychologie, Berlin, 1931), care studiază funcțiile psih. care stau la baza audiției muzicale și natura „energiei” muzicale, fizice și psihice (v. energetism). Remarcabile sunt în prima jumătate a sec. 20 experimentele și lucrările lui Carl E. Seashore la Iowa (S.U.A.) și cele ale lui Géza Révesz. În Einfürung in die Musikpsychologie (Berna, 1946), Révesz stabilește o legătură între știință și muzică, fizică și fiziologie, apoi între psih. și estetică, ocupându-se printre altele de psih. sunetului, a talentului muzical, de patologia concepției muzicale. B.M. Teplov studiază experimental Psihologia aptitudinilor muzicale (Moscova, 1947), iar Raoul Husson fundamentele psiho-fiziologice ale muzicii (Paris, 1953). Dar subiectivitatea trăirilor muzicale, efectele psih. profunde ale muzicii cer metode introspective sau reflexive. Este ceea ce își propune estetica psihologică. În educația muzicală considerentele de ordin psih. își fac tot mai mult loc. În introducerea la cartea sa Les bases psychologiques de l’education musicale (Paris, 1956), Edgar Willems, apreciind lucrările lui Révesz și Kurth, afirmă importanța primordială a a naturii elementelor fundamentale ale muzicii și a raporturilor lor cu natura umană, demonstrând că o artă ca muzica nu se poate baza numai pe psih. „cantitativă”, dacă avem în vedere valorile calitative, afective și intuitive ale ei. O mare diversitate de teorii și direcții de investigație îmbogățesc problematica esteticii muzicale moderne; pitagorismul, formalismul (Herbart, Fechner, Brenn), sentimentalismul (Delacroix, Alain), estetica empatiei (germ. Einfühlung) – proiectarea universului psihic în lumea operei (Lipps, Wolkelt), energetismul* (Kurth, Howard), intelectualismul (Riemann, Combarieu, Ch. Lalo), pozitivismul umanist (Alain), filosofia timpului (III) muzical (Bergson, Gisèle Brelet, Wiora). Gisèle Brelet în Le temps musical (Paris, 1949) dezvoltă pe larg problemele epocii moderne, subintitulându-și cartea „Eseu pentru o nouă estetică a muzicii”. Un sistem de estetică autonom, cu o metodă marxistă de interpretare a fenomenului, artistic, găsim la Georg Lukács (Die Eigenart des Ästhetischen, 1963, trad. rom., Buc., 1974). În istoria gândirii estetice românești primele afirmări ale conceptelor estetice apar la cronicari. Referindu-se în special la muzică trebuie să amintim aici și pe Cantemir (Istoria ieroglifică, 1705), care definește noțiunile de frumos, armonie, simfonie etc., într-o perioadă când nu se conturase încă estetica, apoi pe Cuclin (Tratat de estetică muzicală, 1933), care demonstrează expresivitatea spirituală a muzicii. Dezvoltarea psih. științifice, capabilă să analizeze cu mijloace și metode proprii resorturile psihice specifice ale creației, transmiterii și receptării valorilor artistice are ca rezultat conturarea psih. artei, respectiv a muzicii, ca o disciplină autonomă, care sprijină generalizarea esteticii, fără a i se substitui. ♦ Reflectarea senzației auditive în conștiința omului produce stări afective care ies din domeniul științelor exacte. Momentul trecerii de la fiziologic la psihic este mult mai greu de precizat decât hotarul dintre fizic și fiziologic. În acest stadiu al evoluției fenomenului sonor au loc transformări calitative în directă legătură cu natura emoțională a muzicii; începe acum să acționeze domeniul psihic propriu numai ființei umane, care percepe sunetele considerate nu izolat (ex. Pitagora și teoria sa matematică ce a inspirat și pe Platon, Euler, Kant, Hegel ș.a.), ci și ca o relație sonoră, care înseamnă organizare, concepție, limbaj reunite în cadrul unei opere de artă (ex. Aristoxenos și teoria sa despre melodie) ca o unitate sintetică cu valoare estetică, nu o sumă de sunete diferite; sau, în sec. nostru, E.G. Wolf – Grundlagen der autonomen Musikaesthetik, Strasbourg, 1934 – care consideră intervalul* ca elementul muzical specific, ca fenomen ireductibil bazat pe alianța indisolubilă dintre auditiv și psihic, ceea ce a dus la o autonomie a muzicii și esteticii. Afectivitatea considerată ca bază a întregii activități psihice umane trebuie definită în corelație cu examinarea psih. a celor trei ipostaze ale actului artistic muzical: creația (c. compoziția (1)), interpretarea* și audiția. Specific pentru procesele afective este reflectarea relației dintre subiect – în cazul nostru compozitorul, interpretul sau auditorul – și obiectul sau situația care le-a produs, respectiv muzica. Aspectul subiectiv al acestor procese, caracteristic artei, e constituit de trăirile afective. Acestea pot fi cunoscute prin expresia emoțională a artistului și prin trebuința lui de a le comunica oamenilor. Bucuria, tristețea, frica, mânia etc. apar în diferite contexte, într-o mare complexitate și mobilitate. Cu cât trăirile sunt mai complexe, cum e cazul în muzică, cu atât este mai mare și participarea scoarței cerebrale, îndeosebi a celui de al doilea sistem de semnalizare. Muzica devine mijlocul artistic de exprimare și comunicare a stărilor afective. Dispozițiile sunt stări afective de intensitate medie care caracterizează pe o perioadă de timp întreaga conduită a omului. Emoțiile sunt manifestări de durată relativ mică, cu o orientare precis determinată, care însoțesc orice act artistic. Cele de intensitate medie au un efect dinamitizant; cele de orientare maximă pot produce „dezorganizarea formelor superioare de conduită sau anihilarea activității ca efect al epuizării rapide a energiei” (Al. Roșca). Sentimentele, ca și pasiunile, sunt stări afective mai complexe și mai durabile, reflectând relațiile stabile dintre om și mediul social; fie morale, fie intelectuale sau estetice, sentimentele constituie manifestări specific umane, cu caracter socio-istoric. Cele estetice apar la baza percepțiilor estetice și sunt de maximă importanță în aprecierea operei de artă. Pasiunile implică în plus un impuls mult mai pronunțat spre acțiune. „Sentimentele și pasiunile canalizează viața noastră psihică pe direcții esențiale, spre formarea conștiinței și personalității umane, de unde rolul deosebit ce revine artei muzicale în a influența și direcționa asemenea laturi ale psihicului” (Giuleanu). O formă mai cuprinzătoare, cu diverse stări afective, fin nuanțate și mai mult personale este sensibilitatea. Procesele afective au o influență și sunt la rândul lor condiționate și de alte aspecte ale activității psihice. Astfel se remarcă o interacțiune între afectivitate și procesele de cunoaștere. Gândirea este influențată pozitiv de emoțiile cu caracter stenic și cu intensitate medie; emoțiile puternice pot produce o diminuare a posibilităților de gândire. De asemenea, o strânsă relație se observă între afectivitate și motivație. La fel de important ca toate formele proceselor afective prezentate ne apare intelectul, posibilitatea de a observa și a cerceta opera de artă pe cale rațional-intelectuală. Fenomenul sonor în stadiul de act artistic se confruntă și cu atitudinea volițională, funcția psihică ce orientează conștient pe om spre îndeplinirea unui scop. Studiul aprofundat al acestor probleme trebuie să cuprindă o analiză amănunțită a proceselor psihice caracteristice fiecăruia din cele trei ipostaze mai sus menționate ale actului artistic muzical. Dacă în fiecare ipostază afectivitatea este prezentă, cel care are cel mai mult nevoie de ea e interpretul, care prin această stare psihică, corelată cu toate cerințele tehnico-artistice, reușește să transmită auditorului emoția și mesajul operei interpretate. Un handicap serios pentru interpreții deosebit de de sensibili este trecutul – stare emotivă datorată adesea exclusiv imaginației, dar în general cu cauze fizice, afective și mintale. Aici devine absolut necesară o autoreglare afectivă, prin orientarea spre alte obiective, prin dominarea sentimentelor negative cu sprijinul altora pozitive. O problemă insuficient studiată până în prezent este psih. aptitudinilor muzicale. „Sisteme operațional stabilizate, superior organizate și de mare eficiență” (Popescu-Neveanu), aptitudinile în interacțiune dau naștere, pe o treaptă superioară, talentului – complex de dispoziții funcționale care mijlocesc performanțe deosebite și realizări originale. În artă, îndeosebi, talentul presupune obligatoriu existența unei dotații ereditare, a unui mediu prielnic de dezvoltare, o dată cu înclinația spre muncă și vocația, în general. Cele trei ipostaze ale actului artistic presupun și aici aspecte diferențiate.

reducție pentru pian, transcrierea (2) unei lucrări muzicale concepută pentru un asamblu* mare (operă*, oratoriu*, simfonie* etc.), ce păstrează cât mai fidel laturile esențiale ale respectivei compoziții, astfel încât să poată fi executată la pian* (uneori până la 4 mâini). R. servește de cele mai multe ori la punerea în studiu a unei lucrări ce implică un ansamblu vocal (cor*, soliști*), înaintea repetiției cu orch. Uneori r. se poate realiza direct, prin citirea simplificată la pian a lucrării.

sincretism, noțiune de ordin filozofic-estetic care, particularizată la artă desemnează contopirea într-un tot indivizibil a unor elemente provenite din domenii artistice diferite. Implicarea muzicii în formele sincretice de artă are o vechime milenară. Anumite obiceiuri folclorice (ca de pildă, cele legate de sărbătorile de iarnă), genuri sau subgenuri ale muzicii pop. românești (călușarii*, paparudele*, jocurile* cu strigături* etc.) păstrează reminiscențele s. originar ale artelor, care comporta și fuziunea elementului estetic cu cel magic-religios. Pentru muzică, cea dintâi întruchipare exemplară a s. pe planul artei culte o constituie tragedia* antică elină. Produs al Renașterii* – și deci împărtășind idealul acesteia de resuscitare a valorilor antic. clasice – opera* preia o dată cu modelul tragediei antice și specificul sincretic al acesteia (îmbinând acțiunea dramatică cu muzica vocală* și instrumentală*, baletul*, jocul de scenă, elementele de plastică a spectacolului). Convenționalismul ce se instaurează, în a doua jumătate a sec. 19, în genul operei – ca urmare a absolutizării cantabilității*, a conformării fără rezerve la normele de bel-canto* dictate de opera it. a timpului – afectează nu numai forța dramatică a lucrărilor ci și caracterul lor sincretic. Revigorarea pe aceste planuri a creației (și spectacolului) de operă este realizată de drama muzicală wagneriană (v. operă), al cărei s. comportă o dublă origine: pe de o parte – din nou – în vechea tragedie gr. iar pe de altă parte, în idealul romantic de sinteză a artelor. Diametral opus asocierii convenționale (pe baza unor analogii de suprafață) a modalităților artistice, s. dramei muzicale, rol al unei concepții unice – cea a lui Wagner însuși – reprezintă un tot organic, o reală sinteză; corespondențele de ordin structural și semantic stabilite între muzică și textul poetic (între altele și prin sistemul leitmotivelor*), consensul acestor reprezentări cu cea teatrală (mișcare scenică, lumină, decor) sunt definitorii pentru s. wagnerian ca și pentru acțiunea psihologică complexă pe care el este menit să o exercite asupra publicului. S. cultivat ca ideal estetic de poezia simbolistă – punând în valoare „virtualitățile sincretice ale cuvintelor”, inclusiv „darurile lor muzicale” (R. Sommer) – poate fi considerat drept complementar celui wagnerian, desigur sub rezerva deosebirii dintre caracterul încifrat, virtual al celui dintâi și cel real, efectiv al ultimului. Revirimentul s. artistic în a doua jumătate a sec. 20 are loc sub impulsul unor cerințe socio-estetice complexe (privind îndeosebi transformarea raportului creație-receptare, creator-public, democratizarea și defetișizarea artei etc.) cuprinzătoare forme de spectacol sincretic, polivalent, marea diversitate a acestor forme precum și caracterul lor prin excelență neșablonat. Spectacolul înglobează de această dată modalități de expresie desprinse din contextul lor – artistice și para-artistice – (fragmente de reprezentări teatrale sau plastice, structuri muzicale cvasi-autonome, efecte sonore, proiecții, mișcări sau atitudini coregrafice sau extrase din cotidian etc.) și devenite astfel mai apte să fuzioneze în întregul sincretic. O bună parte a noilor forme de s. sunt variante sau derivate ale spectacolului teatral cunoscut sub denumirea de happening, de la care au moștenit structura liberă, fluctuantă, imprevizibilul desfășurării (rezultat al improvizației* colective pe osatura unor elemente date). Rolul și ponderea elementului muzical în complexul sincretic sunt, în aceste condiții, variabile: de la simpla prezență în cadrul happening-ului (de semnalat totuși că inițierea acestor „forme de teatru” revine, în 1952, unui compozitor, anume J. Cage) la un aport ambiental în spectacolele „sunet și lumină”, în sfârșit, la coordonarea și chiar supraordonarea tuturor celelalte componente ale ansamblului sincretic în producții de felul „spectacolului total” sau al „teatrului instrumental” (cu origini în happening), în care muzica constituie nu numai materia artistică de bază a manifestării ci și fundamentul ei structural. Dominația muzicii în aceste din urmă producții sincretice se exercită fie în modalități improvizatorice ale muzicii aleatorice* (situație în care, prin caracterul ei eminamente actual, muzica răspunde dezideratului general al acestor spectacole, anume relativizarea deosebirilor dintre creator, interpret și public, prin antrenarea lor – reală sau potențială, în fluxul sincretic), fie în forme determinate structural, care asigură, fără echivoc, compozitorului paternitatea de concepție a întregului spectacol. În vastele sinteze audio-vizuale pe care la cele mai multe din noile forme de s. le comportă, tehnicile de înregistrării* și prelucrării electro-acustice contribuie, incontestabil, nu numai la lărgirea sferei de reprezentări a spectacolelor ci la însăși atragerea compozitorului pe făgașul acestui gen de creație.

ALELOPATÍE (germ. {i}; {s} gr. allelon „reciproc” + pathos „suferință”) s. f. (BIOL.) Influență reciprocă a plantelor superioare, de cele mai multe ori inhibitoare, prin intermediul substanțelor chimice numite coline.

CIRRUS (< fr.{i}; {s} lat. cirrus „șuviță”) subst. Formație de nori izolați cu aspect de bancuri sau benzi subțiri, situați la limita superioară a troposferei (c. 10.000 m alt.) și alcătuiți numai din cristale de gheață, avînd de cele mai multe ori culoare albă strălucitoare.

Dionisie cel Mic (Exiguul) (c. 470-c. 540), călugăr din Constantinopol, n. în Sciția Mică (Dobrogea de azi), chemat la Roma de papa Gelasiu, datorită strălucitelor sale studii făcute în Orient, și numit superiorul m-rii Sf. Anastasia. A tradus multe lucrări din greacă în latină, printre care Cartea despre Paști și Argumente pascale. Este și autorul unui nou calcul pascal în Apus și a fixat cronologia erei creștine, luînd pentru prima oară în calcul pentru numărătoarea anilor nașterea lui Hristos, cu o eroare de 4-5 ani. Acest sistem de calcul, cu toată eroarea lui, s-a impus la cele mai multe popoare europene, generalizându-se și la necreștini.

Galileea, provincie a Palestinei dincolo de râul Iordan și la vest de lacul Ghenizaret. În Nazaretul Galileii Fecioara Maria a primit vestea că va naște pe Fiul lui Dumnezeu, aici și-a petrecut Iisus copilăria și a început activitatea Sa mesianică, stabilindu-se la Capernaum, aici a făcut El cele mai multe minuni, începând cu nunta din Cana, aici și-a ales apostolii (singur Iuda fiind din Iudeea) și pe cei 70 de mucenici și tot aici S-a arătat ucenicilor ultima oară după Înviere. Galileea, patria lui Iisus și a apostolilor, a fost leagănul credinței creștine.

triod (Biz.) (< gr. Tριῴδιον [Triodion], de la τρίς, „de trei ori” + ᾡδή „odă”), carte care cuprinde cântările și citirile din perioada numită a t., care ține zece săptămâni, începând cu Duminica Vameșului și a Fariseului și încheindu-se cu Săptămâna Patimilor, dinainte de Paști. Denumirea provine de la numărul odelor (2) din canoanele (2) utreniei* din acest timp care, spre deosebire de canoanele cuprinse în octoih* și minei*, nu sunt formate din opt (nouă) ode, ci de regulă numai trei. Compunerea celor mai multe canoane de t. ca și introducerea lor în cult se atribuie lui Teodor Studitul (m. 826) și fratele său Iosif Studitul (m. 830), care contribuie și la ordonarea lor, făcând ceea ce făcuseră Ioan Damaschinul în sec. 8 pentru Octoih și ceea ce face Ioan Mauropus în sec. 9 pentru Minei*. Începând cu sec. 7-8, t. făcea parte din colecția numită Tropologhion*. În cadrul tropologhionului*, t. se definea ca o unitate distinctă (sec. 9). În manuscrisul Tropologhion de la Moscova, t. se găsește așezat – ca parte distinctă – după luna august (la sfârșitul mineelor), iar în Manuscrisul corsican (sec. 11) este așezat între luna februarie și aprilie, deci în vremea „patruzecimii” sau păresimilor, care fac parte din perioada t.

psalm, psalmi s. m. 1. Imn biblic. ♦ (La pl., art.) Carte canonică a Vechiului Testament, alcătuită din 151 de psalmi (ultimul fiind considerat necanonic), care cuprinde năzuințele și eforturile sufletului omenesc de a se ridica de la cele pământești către sferele cele mai înalte ale cerului prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Cei mai mulți psalmi au fost scriși de regele David; Cartea Psalmilor, Psaltirea. 2. Imn religios; poezie lirică. [Var.: psalom s. m.] – Din sl. psalmŭ, gr. psalmos.

METRÓU (METRÓ) (< fr.) s. n. Mijloc de transport în comun pe cale ferată urbană, cu precădere subterană, cu trenuri rapide, alcătuite obișnuit din 3-8 vagoane. În m. subterane, calea ferată se montează în tuneluri care au adâncimi până la 60 m. Primul m. din lume a fost construit la Londra (1860-1863). Cele mai extinse rețele de m. sunt: la New York (1868, peste 500 km), Londra (408 km), Paris (1900, peste 300 km), Berlin (1902, 235 km), Moscova (1935, 230 km), Tokyo (1927, 155 km), Ciudad de Mexico (1902, peste 140 km), Seul (1972, 120 km). M. din Moscova transportă cei mai mulți călători (mai mult de 2 miliarde pe an). În România, construcția primei linii de m. a început în 1975, în București, fiind dată în folosință la 16 noiembrie 1979; ulterior, s-au construit încă două magistrale, în prezent rețeaua având o lungime de peste 60 km. Sin. metropolitan (2).

VATICAN, Cetatea Vaticanului ~ (Stato della Città del Vaticano/Status civitatis Vaticanae), stat în S Europei, în perimetrul Romei (Italia), pe dreapta râului Tibru; 0,44 km² (cel mai mic stat din lume); reședința papei și centrul mondial al catolicismului. 921 loc. (2005) – statul cu cel mai redus număr de loc. din lume. Limba oficială: italiana; latina este limba Bisericii romano-catolice. Religia: creștină (romano-catolică) 100%. De dimensiuni liliputane (c. 900 m lungime max. și c. 600 m lățime max.) statul V. este amplasat pe colina omonimă (una dintre cele șapte coline ale Romei) cu alt. între 19 m și 75 m. Înconjurat de ziduri, V. dispune de șase intrări, dintre care trei pentru public (inclusiv intrarea în muzeul V. amplasată în zidul de nord). V. cuprinde bazilica San Pietro, piața omonimă, palatele V., muzee, grădini; în afara acestui spațiu Sfântul Scaun dispune de alte 13 edificii în Roma (bazilicile Santa Maria Maggiore, San Giovanni în Laterano, San Paolo’ fuori le Mura, unele palate și vile), palatul de la Castel Gandolfo (reședința estivală a papei) și zona din apropiere de Cesano (în vecinătatea Romei). Climă mediteraneană. Sursele de venit ale statului sunt reprezentate de Instituto per le Opere di Religione (IOR, 1887), de contribuții voluntare, donații și dobânzile investițiilor făcute în străinătate, din comercializarea timbrelor poștale și din turism. V. dispune de un patrimoniu cultural și artistic inestimabil care atrage anual mil. de turiști din întreaga lume. Întregul stat a fost inclus (din 1984) în Patrimoniul cultural universal. Bazilica San Pietro, cel mai mare edificiu religios creștin din lume; „Capela Sixtină”; Palatul Vatican (construit începând cu sec. 15) cuprinde muzeele Pio-Clementino (cu sculpturi antice elene și romane, între care „grupul Laocoon”, „Apolo din Belvedere” și „Atletul”), Chiaromonti (sec. 19). Galeria candelabrelor. Muzeul egiptean, Muzeul etrusc, Muzeul Etnologic, Muzeul istoric; faimoase sunt, de asemenea, Pinacoteca (unde pot fi admirate tablouri de Rafael și alți pictori celebri ai Renașterii italiene și europene), Galeria hărților, Galeria de tapiserii și Biblioteca cu peste 2 mil. volume și o colecție de hărți și manuscrise (65.000 cele mai multe în latină și greacă) unică în lume. – Istoric. V. este astăzi cel mai mic stat suveran al Globului, constituit în 1929 pentru a asigura o bază temporală suveranității spirituale a papei. Episcopul orașului Roma, considerat urmaș al Sf. Apostol Petru, își impune treptat primatul în Italia, apoi asupra episcopilor din Occidentul latin. În 313, Papalitatea dobândește proprietatea domeniului Lateran din Roma, care devine reședința princiară până în 1309. Papa Gelasius I (492-496) afirmă primatul puterii spirituale a papei asupra celei lumești, ceea ce va declanșa, în Ev. med., conflicte între Papalitate și suveranii Sfântului Imp. Roman („lupta pentru învestitură”) sau regii Franței („captivitatea babiloneană”, la Avignon, în 1309-1377). Statul papal ia ființă în sec. 8, când papa obține în stăpânire fostele posesiuni bizantine din Italia centrală, sporite în cursul Ev. med., făcând din Roma centrul politic și spiritual al Bisericii catolice. În Ev. med., statul papal deține un rol important pe eșichierul politic european. Reforma (sec. 16) scoate de sub autoritatea papală terit. ai căror loc. îmbrățișează confesiunea protestantă. Declinul puterii papale continuă și în sec. 17-18. Desființat de către Napoleon I, statul papal (0,44 km²) este restaurat prin hotărârile Congresului de la Viena (1814-1815), dar terit. sale sunt înglobate în statul național italian. În 1870, trupe italiene ocupă Roma, ultimul bastion deținut de Papalitate și o proclamă, la 20 aug. 1870, capitala Italiei. În semn de protest, papa se retrage (1870) în Vatican, pe care nu-l părăsește până în 1929. Legea din 1871 garanta papei suveranitatea și libera exercitare a autorității sale spirituale. Statul V. ia ființă prin Tratatul de la Lateran din 11 febr. 1929 (devenit art. 7 al Constituției italiene din 26 mart. 1947), când statul italian recunoaște V. proprietatea exclusivă și jurisdicția suverană asupra unui cartier din NV Romei. Noua Constituție a Italiei din 22 dec. 1947 reafirmă adeziunea la Concordat (prin care religia catolică devine religie de stat pe terit. italian) și la Tratatul de la Lateran. Conclavul V. îl alege, la 16 oct. 1978, pe cardinalul Karol Wojtyła, arhiepiscop de Cracovia, drept cel de-al 264-lea papă, Ioan Paul II devenind primul papă neitalian de după 1523 și cel mai tânăr di ultimul sec. Personalitatea puternică și dinamică a papei Ioan Paul II marchează din plin istoria Bisericii catolice din ultimele decenii. Noul Concordat dintre V. și Italia, semnat la 18 febr. 1984, îl înlocuiește pe cel din 1929 și consacră abolirea „relațiilor speciale” instaurate prin Tratatul de la Lateran, Biserica catolică și statul italian fiind acum „independente și suverane”, catolicismul încetând a mai fi religia oficială a statului italian, iar predarea religiei în școlile italiene devenind facultativă. În 1993, V. și statul Israel se recunosc reciproc, iar la 15 iun. 1994 stabilesc relații diplomatice. Ioan Paul II se afirmă, în decursul celor 25 de ani de pontificat, ca un factor activ în viața internațională, militând, în cursul vizitelor sale întreprinse în cele 129 de țări ale lumii (multe situate în zone de conflict – Bosnia și Herțegovina, Liban, Cuba, Israel ș.a.), pentru pace și concordie. Vizitând, în mai 1999, România, Ioan Paul II este primul suveran pontif care pășește pe pământul unui stat locuit în majoritate covârșitoare de credincioși ortodocși. La 30 oct. 1999, Biserica catolică și Uniunea Mondială Protestantă semnează, la Augsburg, un document care pune capăt unor dispute vechi de 450 de ani între aceste două confesiuni creștine. În timpul manifestărilor, suveranul pontif a cerut iertare pentru greșelile comise de catolici, în ultimii două mii de ani, împotriva semenilor lor, pentru persecuțiile religioase sau discriminările față de femei. Călătoria lui Ioan Paul II în Grecia (2001) este prima vizită a unui papă după Marea Schismă (1054) care a separat cele două Biserici. Vizitând Siria (2001), Ioan Paul II este primul papă care intră într-o moschee și se roagă ca musulmanii și creștinii să-și ierte reciproc fărădelegile săvârșite unii împotriva altora. La 1 febr. 2001, Ioan Paul II a promulgat noua „Lege fundamentală a statului V.”, Care o înlocuiește pe cea din 1929. După 26 de ani de pontificat, timp în care a vizitat 129 state și s-a întâlnit cu peste 1.300 șefi de stat și guvern căutând să împletească dimensiunea politică cu cea de promovare a valorilor credinței și moralei creștine, se stinge din viață la 2 apr. 2005. La 19 apr. 2005 conclavul cardinalilor reuniți în Capela Sixtină îl alege pe Joseph Ratzinger ca suveran pontif sub numele de Benedict XVI.

arhitect-șef s. m. Persoană responsabilă cu arhitectura într-o întreprindere, un oraș etc. ◊ „[...] Supraîncărcarea cu sarcini care nu îi sunt specifice face – de cele mai multe ori – din activitatea arhitectului-șef de oraș o muncă legată de birou, necreatoare.” Sc. 9 XI 66 p. 2 (din arhitect + șef)

aspartam s. n. (farm.) Tip de edulcorant ◊ „Studiind noi metode de tratament al ulcerului stomacal, cercetătorii de la laboratorul farmaceutic G. D. Searle & Co. din Chicago au descoperit întâmplător – prin asocierea a doi aminoacizi care se găsesc în mod obișnuit în proteinele naturale, acidul L-aspartic și L-fenilamina – un înlocuitor nesintetic al zahărului. Denumit aspartam, noul edulcorant este de două sute de ori mai dulce decât zahărul și aproape total lipsit de calorii.” Cont. 12 IX 75 p. 5. ◊ „Producția de înlocuitori ai zahărului s-a diversificat. Succesorul cu cele mai multe șanse este substanța denumită aspartam. Alte substanțe avute în vedere sunt: «naringina», fabricată din coaja de grapefruit, de 1000 de ori mai dulce decât zaharina, și, în fine, «monellina», de 3000 de ori mai dulce decât zaharina!” Sc. 13 IV 77 p. 6. ◊ „Sucuri îndulcite sintetic cu aspartam.” R.l. 15 IV 92 p. 3 (din fr. aspartam(e); PL; LTR; Fl. Dimitrescu D. 288)

coșgeter s. m.^[1] (sport) Baschetbalist care înscrie cele mai multe puncte ◊ „Coșgeterul echipei române a fost C.C., autorul a 28 de puncte.” R.l. 23 XII 77 p. 5. ◊ „V. D. (1,74 m – coșgetera echipei) [...]” I.B. 5 IV 84 p. 7 [și coșgheter] (din coș, după modelul lui golgheter; A. Bantaș BE 124; DN3, DEX-S)

giallo adj. (cuv. it.) ◊ „Care sunt romanele «gialli» (= ◊ ”polițiste„ – nota T.S.-C.) care vă plac cel mai mult?” R.lit. 15 XII 93 p. 12

microcantină s. f. Cantină de mici proporții (de obicei din întreprinderi) ◊ „În municipiul Ploiești, întreprinderea cu cele mai multe microcantine este «1 Mai».” R.l. 17 II 75 p. 2. ◊ „Găsești la garaj [...] o microcantină în care poți lua un ceai fierbinte, o cafea sau o gustare la orice oră din zi și din noapte.” Sc. 7 XI 75 p. 3. ◊ „Multe secții de fabricație au microcantine.” Sc. 9 XI 78 p. 3 (din micro- + cantină; DEX-S)

protocronist s. m. Adept al protocronismului ◊ „[...] protocroniștii replicau, de cele mai multe ori, cu argumente și exemple peremptorii.” Luc. 1 IX 79 p. 3; v. și lambada (din protocronie + -ist; DEX-S)

puncta vb. I ♦ 1. A sublinia ◊ „Filmul punctează apăsat o problematică bine cunoscută în scene cu valori simbolice: armata română, cot la cot cu armata sovietică în lupta pentru zdrobirea hitlerismului e ilustrată în secvențele cu dialogul răspicat și solemn dintre ofițerii români și mareșalul Malinovski.” R.l. 20 VIII 80 p. 2. ♦ 2. A obține puncte într-o întrecere sportivă ◊ „Noi am punctat cel mai mult [...]” Sc. 27 XI 81 p. 7. ♦ 3. A da note, puncte pentru o prestație sportivă ◊ „Sportivele noastre au fost în nenumărate rânduri punctate sub valoarea evoluțiilor.” R.l. 26 VII 80 p. 5 (din punct, după fr. ponctuer, pointer; DN – alte sensuri, DEX, DN3)

sejur s. n. Ședere temporară într-un loc/hotel/vilă pentru vacanță, tratament etc. ◊ „O.J.T. și I.T.H.R. București asigură sejururi în hoteluri și vile din stațiunile Sinaia, Predeal, Poiana Brașov, Bușteni.” Sc. 11 I 77 p. 4. ◊ „[3.000.000 de vilegiaturiști]. O cifră record în ce privește sejuririle pe riviera românească.” Sc. 12 IV 79 p. 4. ◊ „Reprezentanții acestor firme, cele mai multe englezești, vând dreptul de proprietate (cu drept de moștenire cu tot) asupra unui sejur anual într-un club de vacanță [...]” R.l. 31 X 94 p. 4; v. și Sc. 9 III 77 p. 5 (din fr. séjour; Th. Hristea în LR 3/72 p. 186; DEX, DN3)

pulă sf [At: TDRG / Pl: pule / E: lat pulla] (Trv) 1 Penis. 2 (Înv) Nuia. 3 (Înv) Coadă. 4 (Iht; îc) pula ciobanului Pietrar (Aspro zingel). 5 (Îac) Pește care trăiește în bălți, pe fundul mlăștinos sau argilos, cu corp scund, turtit, mai mult gros decât înalt, lung de 12-18 centimetri, și care aduce pagube însemnate, hrănindu-se cu puii de pește (Gobius kessleri) Si: guvidie-de-baltă. 6 (Bot; îc) pula calului Burete pucios (Ithyphallus impudicus). 7 (Trv; îs) pulă bleagă Individ neînsemnat, fără personalitate. 8 (Trv; îe) Ce pula mea? Se spune pentru a exprima un sentiment de frustrare, de neputință sau de revoltă față de o problemă dificilă în care vorbitorul refuză să se implice. 9-10 (Trv; îe) Îmi bag pula Se spune pentru a exprima (disprețul pentru ceva sau) nepăsarea și renunțarea de a se mai implica în ceva greu de rezolvat. 11 (Trv; dep; d. bărbați; îe) A sta cu pula în mână A fi onanist. 12 (Trv; d. bărbați; îae) A nu face nimic, a fi leneș și indolent. 13 (Trv; îe) Du-te-n pula mea Expresie injurioasă care de obicei se adresează unui coleg sau unui prieten acuzat de lipsă de solidaritate, sinceritate, principialitate etc., cu intenția de a pune capăt relației cu acesta. 14 (Trv; îe) Îmi bag pula în mă-ta Expresie injurioasă foarte răspândită între bărbați, care consideră actul sexual drept un mod de înjosire atât a interlocutorului cât și a persoanei la care acesta ține cel mai mult.

PSIHOLOGÍE (< fr. {i}; {s} psiho- + gr. logos „studiu”) s. f. 1. Studiul științific al proceselor psihice ale oamenilor și al altor animale în interacțiunea lor cu mediul. Psihologii studiază procesele percepției, gândirii, învățării, cogniției, emoțiilor și motivațiilor, personalitatea, comportamentul anormal, interacțiunile dintre indivizi și interacțiunile cu mediul. Domeniul p. este aliat cu discipline precum antropologia și sociologia (în preocupările vizând influențele sociale și de mediu asupra comportamentului), fizica (în tratarea vederii, auzului și pipăitului), biologia (în studiul bazelor fiziologice ale comportamentului). Cuvântul p. a fost creat în sec. 14, dar a devenit uzual doar din sec. 18. Până în sec. 19, p. desemna studiul a tot ceea ce privea sufletul și constituia o parte a filozofiei. Ca știință pozitivă, care investighează empiric activitatea și comportamentul psihicului (p. experimentală), p. s-a constituit în sec. 19, o dată cu înființarea primelor laboratoare de psihologie (E.H. Weber, G.Th. Fechner, H.L. Helmholtz, W. Wundt ș.a.). P. ca știință s-a dezvoltat din mai multe surse, originile ei putând fi urmărite până în Grecia antică, Platon și Aristotel ridicând unele din chestiunile studiate și de psihologii din zilele noastre: sunt capacitățile și personalitatea înnăscute sau dobândite din experiență? Cum ajung oamenii să cunoască lumea? Asemenea chestiuni au fost dezbătute multe secole, dar rădăcinile teoriilor psihologice moderne se găsesc în operele filozofilor din sec. 17, îndeosebi la Descartes, care a evidențiat rolul crucial al ideilor înnăscute în organizarea experienței individuale, la Hobbes și Locke, care au accentuat rolul experienței ca sursă a cunoașterii umane. Rădăcinile p. ca studiu empiric pot fi considerate teoriile asociaționiste alui Hume și Mill. În urma criticii kantiene a ideii generale de p. empirică, gânditorii germani au căutat o fundamentare clară și solidă a cercetării psihologice, impunând o nouă abordare experimentală. În sec. 20 au luat naștere numeroase școli psihologice, propunând teorii rivale despre psihic întemeiate pe date experimentale: gestaltismul, freudismul, behaviorismul etc. Ceea ce a contribuit însă cel mai mult la dezvoltarea p. ca știință a fost fiziologia. Revoluția cognitivă a lărgit substanțial registrul fenomenelor de investigat, iar progresul impetuos al computerului, care a preluat multe funcții rezervate membrilor speciei umane, a lăsat deschisă chestiunea dacă într-o zi le va prelua pe toate sau dacă i se va permite acest lucru. ◊ Psihologia copilului = studiul comportamentului copiilor incluzând caracteristici fizice, cognitive, motrice, lingvistice, perceptuale, sociale și emoționale, de la naștere până la adolescență. P.c. oferă metode de tratare a problemelor sociale, emoționale și de învățare și și perfecționează terapia în școli și spitale. ◊ P. industrială = studiul comportamentului, al gândirii și sentimentelor oamenilor în legătură cu munca lor; este o aplicație metodologică a p., focalizată asupra locului de muncă și având ca subiecte satisfacția oferită de slujbă, problema liderului, productivitatea. ◊ Psihologia maselor = studiul comportamentului oamenilor în grupuri mari (mulțimi și societăți), legând acest comportament de baza sa biologică și de cadrul cultural. ◊ P. cognitivă = studiul proceselor minții, precum rezolvarea de probleme, memoria și limbajul; psihologii cognitiviști cercetează mintea din perspectiva prelucrării informației și folosesc concepte din știința computerelor. 2. Totalitatea fenomenelor psihice care caracterizează un individ sau o colectivitate; mentalitate. ◊ P. socială = totalitatea fenomenelor psihologice colective, de grup, care se manifestă într-o comunitate socială dată: stări de spirit, tradiții, obișnuințe, aspirații, valori, statute, roluri, cooperare, competiție, conflicte, comunicare etc. 3. Totalitatea proceselor psihice care condiționează o activitate. 4. P. fiziologică = psihofiziologie. 5. P. abisală v. abisal. 6. P. animală = zoopsihologie.

DACIA, denumirea terit. locuit în Antic, de populația geto-dacă, corespunzând aproximativ terit. locuit apoi de români. Menționați pentru prima dată în opera lui Herodot cu prilejul relatării conflictului lor cu regele persan Darius I (514 î. Hr.), geții, „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, sunt prezentați în izvoare istorice mai târzii (sec. 4- 2 î. Hr.) ca fiind organizați în uniuni de triburi răspândite pe întreg spațiul carpato-danubian. Astfel, uniunea de triburi a geto-dacilor nord-dunăreni opune rezistență, în 335 î. Hr., lui Alexandru cel Mare în timpul expediției organizate de acesta în N Dunării. Formațiunea condusă de Dromichaites obține victorii (între anii 300 și 292 î. Hr.) asupra suveranului macedonean Lisimah. Alți regi geți, de la N Dunării de Jos, Zalmodegikos și Rhemaxos (la sfârșitul sec. 3 î. Hr. și începutul sec. 2 î. Hr.), exercită asupra orașului grecesc Histria un protectorat militar și politic. Un alt conducător al unei uniuni tribale dacice din E Transilvaniei (și, probabil, S Moldovei), Oroles, luptă împotriva bastarnilor pătrunși la răsărit de Carpați, împiedicându-i să-și extindă stăpânirea. În sec. 1 î. Hr., pe terit. D. ia ființă statul geto-dacilor, al cărui făuritor este Burebista. Creând o vastă stăpânire (arhè) care ocupa un spațiu ce se întindea de la Dunărea Mijlocie până la Haemus (M-ții Balcani) și Marea Neagră și dispunând de o puternică forță militară, Burebista a desfășurat o politică activă, purtând războaie victorioase împotriva celților (boiii, taurisci, scordisci) din V Daciei și supunând cetățile grecești vest și nord-pontice (Apollonia, Mesembria, Dionysopolis, Callatis, Tomis, Histria, Tyras, Olbia) și intervenind în războiul dintre Cezar și Pompei (48 î. Hr.). Înfrângerea acestuia din urmă a ridicat în fața statului geto-dac primejdia ofensivei romane pregătite de Cezar. Este perioada când începe o vastă activitate de ridicare a unor puternice centre fortificate sau de refacere a altora mai vechi, amplasate pe înălțimi, promontorii izolate ori piscuri, cu o bună poziție strategică, greu accesibile și utilizând la maximum configurația terenului respectiv. Centrul din M-ții Orăștiei, vastă zonă de c. 200 km², a fost organizat într-un sistem de fortificații unic în felul său în întreaga Europă. La realizarea acestei construcții au participat arhitecți și meșteri greci aduși de Burebista din orașele de pe malul Pontului Euxin. Descoperirile monetare atestă legături comerciale vaste, până în spațiul Mediteranei răsăritene, în lumea greacă și romană. Marea bogăție de materiale arheologice cât și diversitatea lor pledează nu numai pentru o remarcabilă prosperitate a societății geto-dace din sec. 1 î. Hr.-1 d. Hr., dar și pentru afirmarea ideii că în această vreme stadiul primitiv, sătesc al așezărilor fusese depășit, unele începând să evolueze treptat spre aglomerări de tip urban. Multe dintre cetăți aveau și rolul de centre religioase (după cum dovedesc edificiile de cult descoperite la Popești, Pecica, Piatra Craivii etc.); centrul principal religios al geto-dacilor se afla însă pe muntele Kogaionon, identificat ipotetic cu Dealul Grădiștii (Grădiștea Muncelului), unde se află azi ruinele sanctuarelor Sarmizegetusei și care a fost, probabil, capitală a statului dac din vremea lui Decebal. Împotrivindu-se tendințelor descentralizatoare ale nobilimii geto-dace, Burebista a fost înlăturat de la tron prin violență (44 î. Hr.), iar întinsa sa stăpânire destrămându-se temporar. Nucleul statului geto-dac intracarpatic a continuat să existe, marele preot Deceneu, sfetnicul și cel mai apropiat colaborator al lui Burebista, asumându-și și funcția de rege al D. Dintre succesorii săi, până la venirea la tron a lui Decebal, izvoarele atestă pe Comosicus, Scorilo și Duras-Diurpaneus. În celelalte reg. ale D. au existat în această vreme formațiuni politice mai mici, precum cele conduse de Cotiso (probabil în Oltenia și Banat), Dicomes (în Câmpia munteană sau Moldova), Roles, Dapyx și Zyraxes (în Dobrogea). Timp de un secol și jumătate geto-dacii au luptat împotriva expansiunii romane, dar n-au putut împiedica cucerirea Dobrogei (28 î. Hr.) și, în sec. 1 d. Hr., pustiirea repetată a S Munteniei prin deplasarea forțată la S Dunării a unor grupuri importante de geto-daci. În fața pericolului tot mai amenințător, cele mai multe triburi dacice s-au unit din nou, la sfârșitul sec. 1 d. Hr., formând un stat puternic condus de Decebal (87- 106). În timpul acestuia, D. a cunoscut epoca de maximă dezvoltare economică, politică și militară. Strateg talentat și diplomat iscusit, Decebal a organizat dese atacuri împotriva romanilor în S Dunării, agravând conflictele cu aceștia și declanșând războaiele din vremea lui Domițian și Traian. În cele din urmă, geto-dacii au fost înfrânți în cursul celor două războaie daco-romane (101-102 și 105-106), iar regatul dac a fost desființat, o mare parte a terit. său fiind transformat (106) în prov. romană. D. romană, denumire a prov. constituite în 106, după cucerirea D. de către romani. Rămas pentru o vreme în D. după terminarea luptelor, Traian a creat din Transilvania (cu excepția părții de SE), din Banat și din jumătatea apuseană a Olteniei o nouă prov. romană imperială de rang consular, administrată de împărat printr-un împuternicit al său, cu titlul oficial de legatus Augusti pro praetore. S Moldovei, Muntenia, E Olteniei și reg. de SE a Transilvaniei au fost anexate prov. romane Moesia Inferior, Primul guvernator al D. a fost Decimus Terentius Scaurianus, în timpul cârmuirii căruia (106-111) a fost întemeiat și primul oraș din D. romană, capitala prov., Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, căreia ulterior i se va adăuga și vechea denumire de Sarmizegetusa. Trupele romane (legiuni și unități auxiliare), destul de numeroase, lăsate în D. (legiunile XIII Gemina, I Adiutrix, IV Flavia Felix) erau masate în marea lor majoritate la granița de N și NV a prov. În 118-119, împăratul Adrian, după ce a reprimat o răscoală a populației autohtone și a respins atacurile sarmaților, a efectuat prima împărțire ad-tivă a prov. în: D. Superior (alcătuită din Banat și Transilvania) cu centrul la Apulum (azi Alba Iulia) și D. Inferior (alcătuită din Oltenia și SE Transilvaniei) cu centrul la Romula (azi Reșca, com. Dobrosloveni, jud. Olt). Au fost păstrate sub observație S Moldovei și Muntenia, romanii menținându-și aici doar unele capete de pod prin care controlau în continuare întregul terit. Granițele celor două D. au fost puternic fortificate prin castre și castele. În 123, vizitând a doua oară D., Adrian a efectuat a doua împărțire ad-tivă creând trei unități: D. Porolissensis (reg. aflată la N de râul Arieș și de cursul superior al Mureșului până la M-ții Meseșului și cursul râului Someș) cu centrul la Napoca (azi Cluj-Napoca), D. Superior cu centrul la Apulum (azi Alba Iulia) și D. Inferior cu centrul, probabil, la Drobeta (azi Drobeta-Turnu Severin). Trupele tuturor celor trei unități ad-tive alcătuiau armata D. (exercitus Daciae), aflată sub comanda superioară a legatului imperial. Organizarea ad-tivă a D. din vremea lui Adrian s-a menținut până în anii 167-169, când pe cea mai mare parte a D. Inferior a fost creată D. Malvensis, cu centrul la Malva (Romula). În provincia astfel organizată și apărată, începând chiar din vremea lui Traian s-au așezat numeroși coloniști, veniți din toate părțile Imperiului („ex toto orbe Romano”). Romanii au adus în D. formele de viață și de organizare administrativă proprii civilizației și culturii lor superioare, astfel că în cei 165 de ani, cât a durat stăpânirea Romei la N Dunării, istoria noii prov. s-a împletit strâns cu cea a lmp. Roman. În epoca romană, D. a cunoscut o deosebită dezvoltare economică și culturală. Au înflorit meșteșugurile, mineritul, agricultura, construcțiile; s-au construit drumuri, iar circulația mărfurilor s-a intensificat. S-au dezvoltat artele și s-a extins folosirea scrisului. Au fost întemeiate o serie de orașe noi, dintre care Napoca, Apulum, Drobeta, Dierna, Ampelum, Ulpia Traiana, Romula, Porolissum, Potaissa, Tibiscum au primit, pe rând, datorită dezvoltării lor urbane, rangul de municipium și colonia. Orașe și târguri s-au născut și din canabaele civile care se formau în jurul castrelor. Coloniile și municipiile aveau o administrație autonomă cu magistraturi similare celor de la Roma, însă marea majoritate a populației trăia în mediul rural, în acele vici și pagi, răspândite pe tot cuprinsul prov. După împărțirea D. în trei unități administrative, un cult imperial se oficia, la Ulpia Traiana, de către un preot de grad superior cu prilejul unui concilium provinciarum Daciarum trium, la care se adunau delegați din toată prov. pentru a discuta probleme administrative, economice și religioase de interes comun. Edictul emis de Caracalla (212), generalizând dreptul de cetățenie romană, a nivelat diferențele dintre coloniștii romani, privilegiați, și marea masă a locuitorilor. Criza lmp. Roman din sec. 3 a avut aceleași forme de manifestare și în D. Pentru a face față repetatelor atacuri ale populațiilor barbare, care devastau provincia, lmp. Roman a fost în cele din urmă nevoit, spre a întări cu trupe linia Dunării, să-și retragă din D. armata și administrația. Astfel, în 271 Aurelian a creat la S Dunării o prov. nouă cu același nume (ulterior împărțită în D. Ripensis și D. Mediterranea). Descoperirile arheologice făcute în castre, orașe, așezări și necropole, marele număr de trupe auxiliare formate în sec. 2-3 din daci, ca și numele dacice din inscripții dovedesc persistența populației autohtone sub stăpânirea romană. Deosebit de semnificative în acest sens sunt necropolele băștinașilor geto-daci de la Soporu de Câmpie (jud. Cluj), Obreja (jud. Alba), Locusteni (jud. Dolj) și Enisala (jud. Tulcea). Viețuind în strâns contact cu coloniștii, dacii s-au romanizat. Populația daco-romană de limbă latină rezultată din coexistența autohtonilor și a coloniștilor romani a rămas pe loc după retragerea armatei și a administrației romane, legăturile economice, spirituale și chiar politice cu Imp. Roman rămânând neîntrerupte. Când, în sec. 4, creștinismul a devenit religie oficială a Imp. Roman, adepții noii religii, existenți în D. încă din sec. 2-3 d. Hr., s-au organizat în comunități creștine, consolidând o dată mai mult romanitatea nord-dunăreană. Populația daco-romană de limbă latină, păstrând tradițiile civilizației romane superioare, a ieșit învingătoare din confruntarea cu numeroasele populații care au străbătut în sec. 3-10 aceste terit., constituind componenta fundamentală în procesul de etnogeneză a românilor.

CORNEREVA, com. în jud. Caraș-Severin, pe Bela Reca; 3.959 loc. (1991). Este com. cu cele mai multe sate (40) din România.

ROMANY (ROMANI, ȚIGĂNEASCĂ) (< (rom²) adj. Limbă indo-europeană din ramura indo-iraniană, grupul indic. Are patru mari grupuri dialectale (căldăresc, ursăresc, carpatic și spoitoresc), fiecare cu mai multe graiuri. Limba r., cu c. 3 mil. vorbitori, este utilizată în țări de pe toate continentele, cei mai mulți în E Europei. Din 1990 există un alfabet standard al limbii r., ale cărei începuturi datează din prima jumătate a sec. 20. Sin. subst. romanes.

Cephalus, fiul lui Deion, regele Thessaliei, și al Diomedei și soțul lui Procris, fiica lui Erechtheus, regele cetății Athenae. De numele lui Cephalus sînt legate mai multe legende. Una dintre ele vorbește despre dragostea dintre Cephalus și Eos. Se spunea că zeița l-ar fi răpit și l-ar fi dus pe Cephalus în Syria (v. și Eos). Acolo i-a dăruit un fiu, pe Phaëthon (care trece însă de cele mai multe ori drept fiul Soarelui). După o altă legendă, credincios lui Procris, Cephalus a respins iubirea lui Eos, care se îndrăgostise de el. Mînioasă, zeița îl îndeamnă să pună la încercare fidelitatea soției lui. Travestit în negustor, Cephalus poposește la casa lui Procris care-și știa soțul plecat la vînătoare. Copleșind-o cu daruri bogate, el reușește în cele din urmă să-i cucerească dragostea. Dîndu-și apoi în vileag înșelăciunea, Cephalus i se arată lui Procris sub adevărata lui înfățișare. Mînioasă și rușinată, Procris fuge în munți. Cuprins de remușcări, Cephalus pleacă la rîndu-i pe urmele ei, o găsește și o readuce acasă, unde trăiesc din nou în bună înțelegere. De la o vreme însă Procris devine și ea geloasă. Îndelungile absențe ale soțului ei, dus mereu la vînătoare prin codri, o pun pe gînduri. Bănuielile ei sînt sporite de cuvintele unui bătrîn servitor, care-i spune că în mijlocul pădurii, într-o poiană, Cephalus invocă adesea numele unei femei. Pentru a se încredința de vinovăția lui, Procris îl urmărește și se ascunde într-un tufiș. Auzind un foșnet și crezînd că e o fiară, Cephalus slobozește o săgeată. El avea niște săgeți care nu-și greșeau niciodată ținta. Rănită de moarte, Procris își dă sufletul în brațele lui Cephalus care, înainte de a-i închide ochii pentru totdeauna, o asigură că dragostea lui a fost neclintită și-i spulberă toate bănuielile: în poiana din pădure, el o invoca pe Eos (Aurora) ca să-l răcorească și să-l mîngîie cu adierile ei.

REFUGIÁT, -Ă (< refugia) adj., s. m. și f. Persoană care a fost nevoită să-și părăsească patria din diferite motive. Spre sfârșitul sec. 19, când frontierele naționale au devenit fixe și închise, iar numărul de refugiați a crescut, a fost necesară ajutorarea lor prin acțiuni speciale. În 1921, F. Nansen a creat pașaportul Societății Națiunilor („pașaportul Nansen”) care să le permită r. să se deplaseze liber dincolo de granițe. În acea vreme, statutul de r. era acordat numai celor care au fost siliți să-și părăsească patria împotriva voinței lor și își căutau azil în altă țară. În 1938, definiția a fost lărgită incluzând și teama de persecuții din cauza originii etnice, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup sau opiniilor politice. Ulterior, apărând și alte criterii, în categoria r. au fost și cei nevoiți să-și părăsească căminul în propria țară (cum s-a întâmplat cu numeroase familii de români care au părăsit Transilvania de NV ocupată vremelnic de unguri, după Dictatul de la Viena). Statutul de r. încetează când emigrantul se stabilește în altă parte sau se întoarce acasă. În prezent cei mai mulți r. (peste 5 mil.) sunt în Africa, dar conflictele din fosta Iugoslavie și din alte locuri din Europa de după Războiul rece au dus și ele la creșterea numărului de r. ◊ R. politic = persoană care cere azil politic în altă țară. În 1950 a fost creat Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite în cadrul O.N.U. cu obiectivul de a realiza protecția refugiaților politici, iar în 1951 O.N.U. a definit clar statutul de r. într-o convenție semnată de membrii ei. Potrivit acesteia r. din cauze politice nu pot fi repatriați cu forța.

REDON [redõ], Odilon (1840-1916), pictor și gravor francez. Reprezentant al simbolismului. A transpus în imagini fantastice sugestiile inconștientului („Ciclopul”, „Păianjenul surâzător”), Viziunea sa onirică a influențat pe suprarealiști. Litografii („Florile răului”). Cele mai multe din lucrările sale sunt executate în tehnica litografiei și gravurii în acvaforte („Omagiu lui Goya”, „Tentațiile Sf. Anton”).

ROBÓT (< fr.; {s} ceh. robota „muncă”) s. m. Aparat automat al cărui program conține un sistem complex de legături inverse (cu reacție) stabilite la anumite excitații exterioare și care, ca urmare, este capabil de o serie de acțiuni dirijate. El poate înlocui efortul uman, deși nu are, în cele mai multe cazuri, vreo asemănare cu omul sau sau un mod de funcționare de tip uman. Termenul a fost preluat din piesa „R.U.R.” (1920) aparținând scriitorului ceh Karel Capek. În prezent se utilizează r. foarte performanți la fabricarea de automobile, asamblarea de avioane, realizarea de produse electronice sau execută unele lucrări în condiții periculoase pentru om. R. cu formă omenească sunt numiți androizi.

SAUROPTERIGIÉNI s. m. pl. Ordin de reptile fosile acvatice, cele mai multe cu gâtul lumg, curpinzând nothosaurii, care au trăit în Triasic, și plesiosaurii, mai răspândiți în Jurasic și Cretacic (Sauropterygia).

Hephaestus, fiul lui Zeus și al Herei, era considerat drept zeul focului. Hephaestus era șchiop. Infirmitatea lui se datora fie faptului că fusese aruncat de Zeus din înaltul cerului, fiindcă în cursul unei dispute dintre părintele zeilor și Hera el luase apărarea mamei sale, fie faptului că se născuse infirm și, rușinată, Hera îl aruncase în mare, de unde a fost luat și crescut de Tethys. Timp de nouă ani Hephaestus a trăit într-o grotă din fundul mării, după care a fost readus în Olympus. Reședința sa de predilecție a rămas însă muntele Aetna din Sicilia. Acolo, în atelierele fierăriei lui divine, ucenicii săi – ciclopii – prelucrau fierul și celelalte metale. Din mîinile dibace ale zeului făurar ies tot felul de obiecte minunate: un tron de aur dăruit Herei, armele lui Achilles lucrate la rugămintea lui Thetis, trăsnetele lui Zeus, faimosul colier al Harmoniei etc. Hephaestus a fost cel care a ajutat la nașterea Athenei înlesnind ca zeița să iasă din capul divinului ei tată, și tot el a modelat, din țărînă, trupul Pandorei. Hephaestus a fost cel care l-a țintuit și pe Prometheus de muntele Caucasus. Deși înzestrat cu un fizic urît, Hephaestus este considerat cînd drept soțul uneia dintre grații, cînd – de cele mai multe ori – drept soțul Aphroditei care, ce e drept, îi este infidelă. (Cu privire la episodul amoros dintre zeița frumuseții și Ares, în care cei doi sînt prinși într-o plasă de către Hephaestus, v. Ares și Aphrodite). Lui Hephaestus îi sînt atribuiți mai mulți copii (v. și Erichthonius).

PACINO, Al (pe numele adevărat Pacino Alfred James) (n. 1940), actor și regizor american de film. Roluri în drame și filme de acțiune, cele mai multe fiind expresia unei sfâșieri interioare între bine și rău („Nașul”, „Serpico”, „După-amiază de câine”, „Dreptate pentru toți”, „Autor! Autor!”, „Pact cu diavolul”, „Un om, un rege”). A debutat ca regizor cu filmul „În căutarea lui Richard”, în care a fost și actor și producător. Premiul Oscar: 1992 („Parfum de femeie”).

ORTOPTÉRE (< fr. {i}; {s} orto* + gr. pteron „aripă”) s. n. pl. Ordin de insecte cu aripile interioare pergamentoase, cele posterioare late și membranoase și cu picioarele posterioare lungi, adaptate pentru sărit (Orthoptera). Se caracterizează prin prezența organelor auditive (organul timpanal) și a celor cu care produc zgomote (organe stridulante). Unele specii au ovipozitor. Dintre cele 20.000 de specii ale acestui ordin, cele mai multe sunt fitofage (ex. greierii, cosașii), unele dăunătoare (lăcustele, coropișnițele ș.a.), câteva sunt prădătoare.

PETÉN ITZÁ (LAGO DE FLORES), lac în America Centrală istmică (N Guatemalei) situat în Pod. Petén la 110 m alt.; 99 km². Pe o insulă se află orașul Flores, centrul administrativ departamental. Numele semnifică în limba maya, dialectul nahuatl, „insula populației itzás”. Este locul geografic de pe Glob care a purtat cele mai multe denumiri în decursul timpului (28).

OVARÍTĂ (< fr.; {s} lat. ovarium „ovar”) s. f. Inflamație acută sau cronică a ovarului, însoțită de cele mai multe ori de inflamația trompelor uterine (salpingo-ovarită sau anexită). ◊ O. sclerochistică = formă de o. cronică care se manifestă clinic prin semne de hiperfoliculinie.

POLIGONACÉE (< fr.) s. f. pl. Familie de plante dicotiledonate, cele mai multe erbacee, cu frunze alterne, întregi, simple, cu stipele concrescute, cu flori mici, cu perigon sepaloid sau petaloid, larg răspândite pe glob (Polyagonacee). Cuprinde unele plante de cultură ca hrișca și reventul, dar majoritatea sunt plante spontane (ex. troscotul, ștevia, broscarița).

Nymphae, genii ale naturii, pe care cei vechi și le închipuiau ca pe niște fecioare tinere și frumoase. Ele locuiau în grotele de pe vîrfurile munților, în codrii deși, pe cîmpii sau în ape și erau de mai multe categorii: numfele apelor purtau numele de oceanide, nereide și naiade, cele ale munților, de oreade iar cele ale pădurilor, de driade și hamadriade (v. și numirile respective). Nimfele erau înzestrate cu darul profeției. De cele mai multe ori oamenii le invocau în calitate de genii protectoare, implorîndu-le sprijinul. Legendele legate de numele lor sînt numeroase, ele fiind iubite de zei și nu arareori și de muritori (de exemplu, Daphne, Callisto etc.).

SINGER [síŋgər], Isaac Bashevis (1904-1991), scriitor american de expresie idiș, originar din Polonia. Stabilit în S.U.A. (1935). Romanele și nuvele sale, cele mai multe inspirate din propria sa existență, descriu viața dramatică din ghetourile evreiești poloneze și greutățile pe care le întâmpinau emigranții care soseau în America („Familia Mosca”, „Magicianul din Lublin”, „Conacul”, „Moșia”, „Dragoste târzie”). Premiul Nobel pentru literatură (1978).

RUDERÁL (< lat. ruderalis) adj. (BOT.) Care se dezvoltă pe terenuri virane sau în alte locuri puternic influențate de activitatea antropică (pe marginea drumurilor, șanțurilor, pe rambleul căii ferate etc.). În cele mai multe cazuri vegetația r. este reprezentată de buruieni favorizate de excesul de azotați din sol determinat de depozitarea unor resturi organice, pe când alte specii sunt legate de lipsa unui sol și a unui covor vegetal bine structurat (datorită unor excavații sau acumulări de moloz, pământ) sau de bătătorirea intensă a terenului. Printre cele mai răspândite plante ruderale se numără urzicile, bozul, cucuta, troscotul, nalba mică, știrul, loboda sălbatică, ciumăfaia, ciulinii și scaieții.

LITRACÉE (< lat.) s. f. pl. Familie de plante dicotiledonate, care cuprinde ierburi, semiarbuști, arbuști și arbori (Litraceae). Se cunosc peste 550 de specii, dintre unele se cultivă ca plante decorative. Cele mai multe dintre ele cresc pe malurile râurilor și iazurilor.

MAMÍȚĂ (< fr. {i}; lat. mamma „mamelă”) s. f. (MED. VET.) Inflamație a ugerului la femelele în lactație, de cele mai multe ori de natură infecțioasă. Poate fi provocată de bacilul tuberculozei, de streptococi, de colibacili etc. ◊ M. gangrenoasă = boală a oilor, provocată de Staphylococcus pyogenes, manifestată prin cangrenarea ugerului.

EUHARISTÍE (< fr., gr.) s. f. (REL.) Taină și act de venerație în cele mai multe biserici creștine, constând în împărtășirea cu pâine și vin a credincioșilor. E. a fost instituită de însuși Iisus Hristos la Cina cea de Taină când, mulțumind lui Dumnezeu-Tatăl, a identificat pâinea pe care a frânt-o și vinul pe care l-a turnat în pahar cu trupul și sângele său, anticipând jertfa de pe cruce. E. se săvârșește exclusiv în cadrul Sfintei Liturghii, punctul culminant fiind prefacerea pâinii și vinului în trupul și sângele lui Hristos prin puterea Duhului Sfânt invocată de episcop sau preot. Această prefacere este explicată, în Biserica catolică, prin doctrina transsubstanțierii. Spre deosebire de ortodocși și catolici, protestanții admit numai prezența spirituală a lui Hristos în e.

GALIFÓRME (< fr.; {s} lat. gallus „cocoș” + forma „formă”) s. f. pl. Ordin de păsări tericole sau arboricole (șase familii cu 283 de specii), cu zbor greoi, de talie variată, cu gheare la picioare (pentru scormonit), uneori cu creastă colorată în roșu și cu ciocul puternic; cele mai multe trăiesc în păduri, fiind vânate (fazanul, potârnichea, prepelița, ierunca), câteva specii fiind domesticite (găina, păunul, bibilica). Multe prezintă dimorfism sexual.

MILL, James M. (1773-1836), economist, istoric și filozof englez. Discipol al lui J. Bentham și unul dintre liderii grupului liberal-utilitarist „Radicalii filozofici”. Cele mai multe dintre lucrările sale sunt aplicații ale principiilor utilitariste la subiecte practice, precum educația, guvernarea, libertatea presei. Este un continuator al psihologiei asociaționiste a lui Hume și Hartley („O analiză a fenomenelor minții omenești”). Alte lucrări: „Elemente de economie politică”. 2. John Stuart M. (1806-1873), filozof; i economist englez. Fiul lui M. (1). Unul dintre cei mai mari economiști ai sec. 19, cu contribuții importante în dezvoltarea teoriei cererii și ofertei, a mecanismului prin care, în economia de piață, acestea influențează asupra nivelului prețului și a cantității de produse vândute („Principii de economie politică”). Autorul a două lucrări clasice de etică: „Utilitarismul”, în care sunt reformulate principiile utilitarismului lui J. Bentham, respingând interesul personal ca fiind un criteriu al binelui și făcând compatibile obligațiile împărtășite de oameni cu principiul maximei fericiri și „Despre libertate”, o pledoarie pentru cele trei libertăți fundamentale ale individului (libertatea opiniei, a gesturilor și a îndeletnicirilor și asocierilor cu alții), puse în legătură cu puterile autorității și cu exigențele sociale. Opera sa „Sistemul logicii”, cuprinde o analiză a fundamentelor cunoașterii și inferenței; distincțiile sale între termeni generali și singulari, termeni abstracți și concreți, conotație și denotație, au influențat semanticile ulterioare (G. Frege), iar studiul asupra inducției complete constituie încă baza metodologiei descoperirii legilor cauzale.

MINERÁL, -Ă (< fr., lat.) s. n., adj. 1. S. n. Corp natural, mai mult sau mai puțin omogen din punct de vedere fizic și chimic, component al rocilor și al minereurilor, reprezentat frecvent printr-o combinație chimică și, mai rar, prin elemente native, formate în urma proceselor geologice; cele mai multe m. sunt anorganice, solide și cristalizate. Sunt cunoscute peste 2.000 de m., dintre care silicații reprezintă c. 34%, oxizii și hidroxizii, c. 25%, iar sulfurile, c. 20%. ◊ Mineralele grele = minerale stabile din punct de vedere fizic și chimic, cu greutatea specifică peste 3, acumulate în rocile detritice și provenite din alterarea sau dezagregarea rocilor eruptive și metamorfice; concentrațiile mai însemnate reprezintă zăcăminte sedimentare de metale utile prețioase (ex. aur, diamante, granați, zirconiu, monozit, magnetit etc.). 2. Adj. Care se referă la minerale (1), care conține minerale. ◊ Regnul m. = totalitatea mineralelor (1). Apă m. v. apă.

MOGA, Savu (1816-1899, n. în nordul Transilvaniei), iconar român. A început să lucreze în a doua jumătate a sec. 19, în Țara Oltului. Pictura icoanelor sale se caracterizează prin fast și somptuozitate amintind de pictura bizantină; desenul este precis, iar coloritul subtil. Cele mai multe compoziții sunt ample, cu multe personaje, pe suprafețe mari, în tonuri de gri.

NIETZSCHE [ní:tʃə], Friedrich [Wilhelm] (1844-1900), scriitor și filozof german. Prof. univ. din Basel. Unul dintre cei mai mari stiliști din epoca modernă și cel mai aprig critic al credinței tradiționale din sec. 19. Cele mai multe scrieri ale sale au formă aforistică sau de eseu. Epistemologic, el împărtășește, în multe dintre lucrări și, în special legat de analiza adevărului, o concepție perspectivistă ce avea să influențeze multe școli filozofice din sec. 20 (ex. Școala de la Frankfurt). În domeniul metafizicii, N. evidențiază, în „Știința voioasă”, „Amurgul idolilor”, că în spatele oricărei filozofări, care este, de fapt, o aspirație, stă, ca impuls fundamental, voința de putere, iar apelurile la rațiune și adevăr nu sunt decât mijloace prin care o voință poate să-și afirme puterea asupra alteia. Elemente din gândirea sa, ca respingerea democrației în favoarea idealismului aristocratic de „supraom”, ateismul („Anticristul”), critica eticilor creștină și utilitaristă („Dincolo de bine și de rău”, „Genealogia moralei”), supralicitarea laturii „dionisiace” (inconștiente) a naturii umane în dauna celei „apolinice” (conștiente) („Nașterea tragediei”) i-au adus o reputație ambiguă; de asemenea, deformarea de către ideologii fascismului a unora dintre teoriile sale (voluntarismul, individualismul etc.). Astăzi, ideile lui N. se regăsesc în diferite teorii privind raționalitatea și adevărul, raportul gândire-limbaj și îndeosebi în postmodernism. Alte lucrări: „Așa grăit-a Zarathustra”, „Ecco homo”, „Voința de putere”.

ONCOCÍT (< fr.; {s} onco- + gr. kytos „celulă”) s. n. Celulă voluminoasă, cu multă citoplasmă granuloasă, aflată în epiteliul canalelor sau a acinilor glandelor salivare, al tiroidei și paratiroidei și al celor mai multe parenchimuri glandulare.

PARTIDUL NAȚIONAL-LIBERAL (P.N.L.), partid creat în ian.-mart. 1875, cu prilejul închegării coaliției grupărilor liberale „Coaliția de la Mazar-Pașa” (după numele musulman al englezului Stephen Bartlett Lakeman, în casa căruia a avut prima consfătuire), punându-se bazele Partidului Liberal, al cărui nucleu l-a format gruparea liberală-radicală, constituită în 1861, și căruia, în 1867, i s-au raliat liberalii din jurul lui Mihail Kogălniceanu se consolidează definitiv în timpul guvernării liberale din perioada 1876-1888 (cea mai lungă guvernare de partid din istoria Regatului României), devenind cel mai puternic partid politic din țară, și cel mai mult timp la guvernare (1867-1868, 1876-1888, 1895-1899, 1901-1904, 1907-1910, 1914-1917, 1918, 1922-1926, 1927, 1933-1937). Cu o bază socială extrem de diversă, reprezentativă pentru cele m ai diferite categorii sociale și având în frunte reprezentanți ai familiei Brătianu (cu excepția anilor 1892-1909 și 1930-1933), P.N.L. va juca un rol determinant în cristalizarea, consolidarea și modernizarea structurilor social-economice și politice ale societății românești, în proclamarea independenței de stat a României (1877-1878), iar în anii Primului Război Mondial în pregătirea diplomatică și politică a înfăptuirii Marii Uniri (1918); după aceea, mai ales în răstimpul guvernării (1922-1926), va avea un rol însemnat în punerea bazelor noilor structuri ale statului român și ale noului regim social-politic postbelic. De-a lungul istoriei sale, P.N.L. cunoaște, mai ales între 1880 și 1908, numeroase frământări, în sânul lui manifestându-se mai multe disidențe (gruparea liberal-radicalilor – C.A. Rosetti; gruparea liberalilor de stânga – P.S. Aurelian; gruparea liberalilor tineri – „Oculta”). După 1930 partidul traversează iarăși o perioadă de tensiuni și frământări, soldate cu crearea unor grupări politice (gruparea liberalilor „bătrâni” – I.G. Duca, gruparea liberalilor „tineri” – Gh. Tătărescu și gruparea liberalilor „georgiști” – Gh. Brătianu), interzis la 30 mart. 1938, în urma decretului regal de dizolvare a partidelor politice, va continua să activeze prin liderii săi până în anul 1944. În nov. 1947, în condițiile reprimării partidelor politice, conducerea P.N.L. anunță încetarea activității politice a tuturor organizațiilor liberale. În dec. 1989, un Comitet de inițiativă, constituit din 12 persoane vechi membri ai partidului, a reluat activitatea oficială a P.N.L., consfințită prin decizia civilă a Tribunalului Municipal București din 15 mart. 1990. P.N.L. a făcut parte, prin trei reprezentanți din Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (C.P.U.N.) creat la 9 febr. 1990, ca organ legislativ și al puterii de stat pentru conducerea țării până la alegerile parlamentare și prezidențiale din 20 mai 1990. La 31 mart. 1990, are loc primul Congres al partidului, care adoptă Statutul, Programul și alege conducerea: președinte Radu Câmpeanu. Continuator al gândirii liberale, în programe se regăsesc idei ca: restructurarea și dezvoltarea economiei, în care statul să aibă un rol subsidiar, garantarea proprietății private, privatizarea treptată a unităților economice, stimularea inițiativei individuale, dezvoltarea și consolidarea clasei de mijloc, separația puterilor în stat, respectarea și garantarea drepturilor fundamentale ale omului și ale cetățeanului, libertatea de exprimare și a presei, garantarea libertății tuturor cultelor religioase, respectarea drepturilor minorităților naționale, reintroducerea și garantarea libertății sindicale și a dreptului de grevă etc. La alegerile parlamentare (20 mai 1990), P.N.L. a obținut 29 de mandate de deputați și 10 de senatori, iar candidatul la președenție al P.N.L., Radu Câmpeanu, a obținut locul doi, cu 10,64% din voturi. Ca urmare a neînțelegerilor dintre vechii liberali și grupul tinerilor liberali se produce prima sciziune (12 iul. 1990), ultimii, excluși din P.N.L., înființează Partidul Liberal-Aripa Tânără; la 18 oct. 1990, Partidul Socialist Liberal (Nicolae Cerveni) fuzionează cu P.N.L., până în apr. 1992, când o parte din membrii acestei formațiuni politice s-au retras din partid, întemeind P.N.L.-Convenția Democratică (P.N.L.-C.D.) reprezentând, de fapt, a doua sciziune în partid. P.N.L. a participat, alături de alte partide politice, la constituirea Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), transformată (26 nov. 1991) în Convenția Democratică din România (C.D.R.). În guvernul Theodor Stolojan (1-16 oct. 1991, 16 oct. 1991-19 nov. 1992), P.N.L. a deținut două ministere și un secretariat de stat la Ministerul Afacerilor Externe. La alegerile locale (9 febr. 1992), P.N.L. a obținut 14 mandate de primar, 576 de consilieri locali și 30 de consilieri județeni, dar la alegerile parlamentare, P.N.L (care părăsise C.D.R. la 11 apr. 1992), candidând pe liste proprii, nu a reușit să treacă pragul electoral de 3%, necesar intrării în Parlament. În aceste condiții, se constituie în sânul partidului Grupul de Reformă Morală și Politică vizând schimbări în conducerea P.N.L.; excluși din P.N.L. (2 dec. 1992), membrii Grupului formează (21 febr. 1993) împreună cu P.N.L.-A.T. și cu o grupare desprinsă din P.N.L.-C.D. Partidul Liberal 1993 (PL ’93). Congresul de la Brașov (26-27 febr. 1993) hotărăște fuziunea cu Noul Partid Liberal (grupare desprinsă din P.N.L.-A.T.); Mircea Ionescu-Quintus preia funcția de președinte, înlocuindu-l pe Radu Câmpeanu. Președintele P.N.L., M. Ionescu-Quintus face publică (3 dec. 1993) hotărârea Biroului Permanent al partidului ca Radu Câmpeanu să fie „decăzut” din toate funcțiile de partid, pentru încălcarea statutului partidului și a conduitei liberale, prin nerespectarea de către acesta a deciziei luate la Congresul din 26-27 febr. 1993 de înlocuire a sa din funcția de președinte al P.N.L. La București și Brașov sunt convocate două congrese (5 febr. 1994) ale celor două aripi din P.N.L. (conduse de R. Câmpeanu și respectiv M. Ionescu-Quintus), care se consideră fiecare reprezentantă legitimă a partidului. Tribunalul Municipal București decide (21 oct. 1994) că aripa Ionescu-Quintus este reprezentanta legală a P.N.L. Gruparea liberală Radu Câmpeanu constituie un nou partid (9 mai 1995), denumit Partidul Național Liberal (Câmpeanu). P.N.L. (Quintus) reintegrează partidul în C.D.R. (20 dec. 1994), pe listele căruia va candida la alegerile locale (iun. 1996) și parlamentare (3 nov. 1996), reușind să obțină 23 de mandate în Camera Deputaților și 17 în Senat. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., codus de Victor Ciorbea, a deținut cinci ministere, iar în cele conduse de Radu Vasile și Mugurel Isărescu trei ministere și secretariatul general al guvernului. În apr. 1997, P.N.L. a absorbit P.N.L.-C.D. (Al. Popovici), iar după Congresul din 16-17 mai 1997, care aduce unele modificări la Statut, adoptă un nou program și se reînființează funcție de vicepreședinte, ocupată de Valeriu Stoica; are loc fuziunea, prin absorbție, a Partidului Alianței Civice (28 mart. 1998) și a Partidului Liberal (7 sept. 1998). După mai multe tratative cu P.N.Ț.-C.D. privind modificarea Statului Alianței, cât și a condițiilor de participare la alegerile locale și parlamentare, P.N.L. se autosuspendă din C.D.R. În aceste condiții participă pe liste proprii în alegerile locale (iun. 2000), obținând 8,50% din numărul mandatelor pentru primari, 10,02 pentru consilieri locali și 9,31% pentru consilieri județeni; la alegerile parlamentare (26 nov. 2000) a obținut 30 de mandate de deputați și 13 de senatori; candidatul partidului pentru președenție, Theodor Stolojan s-a plasat pe locul trei, cu 11,78% din voturi. În turul doi al prezidențialelor din 10 dec., unde s-au confruntat Ion Iliescu și Vadim Tudor, P.N.L. a recomandat electoratului să voteze „împotriva extremismului”. După analizarea rezultatelor alegerilor (2 dec.) P.N.L. a semnat (27 dec. 2000) cu P.S.D.R. un protocol de susținere a guvernului minoritar Adrian Năstase și de colaborare pe probleme specifice (protocolul a fost reziliat la 18 apr. 2001, P.N.L. asumându-și în totalitate rolul de partid de opoziție). Congresul P.N.L. (17-18 febr. 2001) alege ca președinte al partidului pe Valeriu Stoica (în urma retragerii lui Mircea Ionescu-Quintus), modifică Statutul (în sensul acordării filialelor teritoriale a dreptului de veto asupra listelor electorale pentru Parlament și a ordinii candidaților înscriși pe liste) și adoptă un nou Program. La 19 ian. 2002 are loc congresul de unificare, prin absorbție, a partidului Alianța pentru România (Ap.R.), Teodor Meleșcanu devenind vicepreședinte al P.N.L. Președintele Valeriu Stoica, învinovățit de o mare parte a membrilor Biroului Permanent Central de o oarecare lipsă de popularitate a partidului, renunță (11 iul. 2002) de a mai candida la Congresul Extraordinar (24-25 aug. 2002), recomandând pe Theodor Stolojan, care este ales președinte, cu o majoritate covârșitoare de voturi față de contracandidatul său Ludovic Orban. Congresul adoptă un nou statut și un nou program, care pune accentul pe coeziunea P.N.L. și eficientizarea activității sale. Pentru realizarea unei opoziții eficiente, la 6 și, respectiv, 11 febr. 2003, sunt semante protocoale de colaborare între grupurile parlamentare P.N.L.-P.D. din Camera Deputaților și Senat. În paralel, P.N.L. a început negocieri de fuziune cu Uniunea Forțelor de Dreapta și P.N.L. (Câmpeanu). La 18 apr. 2003 are loc Congresul extraordinar al P.N.L., care a hotărât fuziunea prin absorbție a partidului Uniunea Forțelor de Dreapta. Congresul extraordinar al P.N.L. (27 sept. 2003) aprobă, în unanimitate, fuziunea prin absorbție a P.N.L.-Câmpeanu; Radu Câmpeanu este numit de către Congres președinte fondator al P.N.L.-1990. La 28 sept. 2003 au loc, simultan, congresele P.N.L. și P.D. de adoptare a „Alianței pentru Dreptate și Adevăr”, P.N.L.-P.D., care și-a propus: consolidarea statului de drept, garantarea și respectarea proprietății private, realizarea unei economii de piață funcționale, stimularea spiritului demersurilor pentru integrarea României în structurile euro-atlantice. Membru al Internaționalei Liberale (din mart. 1999). Președinți: Ion C. Brătianu (1875-1891; până în 1882-1883, împreună cu C.A. Rosetti), Dumitru C. Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I.C. Brătianu (1909-1927), Vintilă I.C. Brătianu (1927-1930), Ion Gh. Duca (1930-1933), Constantin I.C. Brătianu (1934-1947), Radu Anton Câmpeanu (1990-1993), Mircea Ionescu-Quintus (1993-2001), Valeriu Stoica (2001-2002), Theodor Stolojan (2002-2004), Călin Popescu Tăriceanu (2004-2009), George Crin Laurențiu Antonescu (2009-). Editează publicațiile: „Românul” (1866-1884); „Voința națională” (1884-1914); „Viitorul” (1914-1945; 1990-1992); „Liberalul” (1946-1947; 1990-1991).

PLÁNTĂ (< lat., fr.) s. f. I. Nume generic dat organismelor vegetale cu corpul format dintr-un tal uni- sau pluricelular, lipsit de țesuturi (plante inferioare, talofite) sau dintr-un corm, alcătuit din rădăcină, tulpină, frunze cu structură tisulară (majoritatea plantelor superioare, cormofite). În clasificarea tradițională, alcătuiesc unul din cele două regnuri ale lumii vii (Plantae sau Vegetalia). În unele clasificări moderne, regnul Plantae nu mai include ciupercile (considerate un regn aparte), nici algele (incluse în regnul Protoctista). Celulele p. au membrană solidă, de obicei celulozică. Cele mai multe trăiesc fixate în sol, de unde își extrag apa și sărurile minerale necesare; există și p. acvatice (submerse sau cu frunze și flori plutind deasupra apei; cu rădăcinile înfipte în mâl sau plutitoare) și p. epifite (care trăiesc pe trunchiul sau crengile arborilor). După modul de obținere a hranei se împart în p. autotrofe (plantele verzi, care realizează procesul de fotosinteză) și care constituie principala sursă de hrană (direct sau indirect) pentru toate celelalte organisme vii și heterotrofe (saprofite și parazite). După durata ciclului de dezvoltare sunt: anuale, bienale și perene. ◊ P. mamă = p. cultivată pentru a genera alte plante. Plante tehnice = p. cultivate pentru a fi utilizate ca materie primă în diferite ramuri industriale. De ex.: p. textile (in, cânepă, bumbac, iută, ș.a.), p. oleaginoase (floarea-soarelui, rapiță, in pentru ulei), p. folosite în industria zahărului (trestie de zahăr, sfeclă de zahăr). II. (ANAT.) Talpă (I, 1).

POIÁNĂ (< sl.) s. f. Suprafață de teren fără arbori, situată în interiorul unei păduri, de obicei acoperită cu vegetație de pajiște. În cele mai multe cazuri p. s-au format în urma unor acțiuni de defrișare, în scopul utilizării terenurilor pentru fâneață, pășune sau locuințe. Uneori, însă, lipsă pădurii este determinată de unele condiții locale (exces de umiditate, teren stâncos, etc.); luminiș.

PRISTÓLNIC² (PRISTORNIC) (< pristol) s. n. Cruce din lemn sau din piatră cu o mare varietate de forme și ornamente, care servește la imprimarea prescurilor cu inițialele chirilice ale lui Iisus Hristos. Legate de cultul morților, cele mai multe p. au forma de troiță cu patru brațe, ornamentate prin crestare și traforare.

PROTOZOÁRE (< fr.; {s} proto- + gr. zoon „animal”) s. n. pl. Grup de organisme inferioare unicelulare, microscopice (2-3 până la 100-200 μ lungime, Protozoa) (ex. amiba, hematozoarul, parameciul). Cele mai multe duc o viață independență, fiind saprotrofe iar unele sunt parazite (ex. tripanozoma) care induce boala somnului, plasmodium, care provoacă malaria. Au nucleu distinct; adesea prezintă flageli, cili sau pseudopode, cu ajutorul cărora se deplasează activ. În unele clasificări, p. alcătuiesc o încrengătură de sine stătătoare, în altele, moderne sunt incluse în mai multe încrengături ale regnului Protocista.

bubă, -e, s.f. – (med.) Umflătură, abces. Bubele Frumușelelor = vărsat de vânt (poate fi și scarlatină sau pojar); afecțiune epidermică contagioasă. „Bube apărute pe corp, despre care se crede că sunt produse de aceste spirite malefice, stăpâne ale vânturilor” (Bilțiu 2001). ♦ Buba rea: „În urma multor mâncăruri grele și de multe ori nesănătoase ce le mănâncă țărănimea în Maramureș, de cele mai multe ori i se pricinuiește dureri grele de stomac ce își au denumirea de bubă rea. Se mai numește așa orice fel de inflamație dureroasă pe corp” (Bârlea 1924 II: 472); „Că numai mi s-o aruncat / Buba cea rea după cap” (idem, 96). – Din srb. buba „vierme de mătase” (DA); ucr. buba „umflătură” (DEX); creație spontană (DER).

Carmaniol, s.n. – Horea miresei ce are loc cu o seară înainte de nuntă, când se face cununa: „În seara premergătoare cununiei (…) la mireasă se strâng prietenele miresei, druștele și rudeniile, spre a serba făcutul cununii. Când este gata cununa, încununează mireasa și se prind la joc ca de horă, cântând horea miresei. Jocul îndătinat ce-l joacă atunci se numește Carmaniolu. Mireasa cu cununa pe cap de cele mai multe ori plânge, auzindu-și horea” (Bârlea 1924 II: 466). – Din Carmagnola revoluționarilor francezi (Bogrea, cf. Bârlea 1924).

grapă, -e, s.f. – 1. Greblă pentru fărâmițarea pământului arat: „Până la finele sec. XIX, cele mai multe grape erau în întregime din lemn. Treptat, acestea au fost înlocuite cu grape cu dinți din fier și cu structură din lemn, iar astăzi tot mai frecvent se folosește grapa mecanică” (Dăncuș 1986: 41). 2. Îngrăditura care se pune în gura pârâului ca să oprească crengile, lemnele care le aduce apa spre moară. – Cuvânt autohton, cf. alb. crep „cârlig” (Russu 1981; Brâncuși 1983; Rosetti 1962).

popuștină, -e, (poporoșag), s.f. – Plată anuală primită de cantor, diac și preot de la fiecare cap de familie: „La preot se da sau o mierță de mălai (păpușoi) și de ovăz, adică cereale, sau în bani prețul corespunzător al cerealelor. Această plată se numea popuștină, poporoșag sau lectical, pe care o plătesc enoriașii și azi în unele locuri. În cele mai multe parohii, azi, după război, nu mai voiesc să plătească taxa aceasta” (Bârlea 1924 II: 474). – Din popă + -uștină.

stână, stâne, s.f. – Așezare păstorească de vară, la munte sau în afara satului, unde se adăpostesc, pe timpul nopții, oile și păstorii. Stâna se constituie la „ruptul sterpelor”, când are loc însâmbrirea și măsurișul laptelui. Stâna este alcătuită din coliba păcurarilor, ridicată „în furci”, unde se așeza și vatra, din comornic, staulul oilor, în dosul colibei și strunga oilor, în față (după Dăncuș 1986: 49). După tipul de asociere: stâna pe cumpene (sistem clasic, autohton) și stâna pe fonți (sistem introdus de evrei). ♦ (Top.) În Stânești, La Stânești, Preluca Stâneștilor, top. în Dragomirești (Faiciuc 1998). – Sl. stana „oprire”, de la stati „a sta”, cf. srb. stan „colibă de păstor”, stanar „păstor”, rus. stan „stație” (Densusianu, Titkin, Rosetti cf. DER); „Este un cuvânt tipic păstoresc, general și străvechi în limbă, dar cu obârșie deocamdată echivocă; posibil autohton. Cei mai mulți filologi l-au considerat slav (ca împrumut arhaic), alții însă l-au declarat autohton, tracodacic. Dintr-un traco-dacic *stana (rad. i-e, *stā ”a sta, stațiune, loc de ședere„), ușor putea să derive rom. stâna” (Russu 1981: 388-389); Cuvânt autohton (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Russu 1981, Brâncuși 1983); Cuvânt românesc preluat de srb. sloveni (stira) și magh. (esztena) (Macrea 1970: 13; Bakos 1982).

HᾹRŪN AR-RAȘID, calif arab (786-809) din dinastia Abbasizilor. În timpul lungii sale domnii, califatul (cu capitala la Bagdad), cunoaște o epocă de dezvoltare economică, politică și culturală, în pofida necurmatelor războaie cu bizantinii (791-809), cele mai multe victorioase. A stabilit relații cu Imperiul Chinez și, se pare, cu împăratul Carol cel Mare. Curtea sa, aflată un timp sub influența vizirilor de origine persană, era renumită prin bogăție și pentru rafinamentul și valoarea intelectualilor pe care-i adăpostea. Apare ca personaj principal în „O mie și una de nopți”.

HEKATE (HECATE) (în mitologia greacă), divinitate arhaică pur benefică (ocrotitoare a nașterii, căsătoriei, vânătorii etc.), H. devine ulterior zeiță a lumii subterane, a magiei, vrăjitoriei și otrăvurilor, patronând fantomele și spaimele nopții. Fiica Asteriei și a titanului Perses. La romani, reprezentată cu trei trupuri (lipite spate-n spate) sau trei capete (de cal, de câine și de leu), indicând cele trei imperii peste care domnește (Cerul, Pământul și Infernul). Identificată de cele mai multe ori cu Artemis.

HOUSTON, Whitney (1963-2012), cântăreață americană de culoare. A debutat (1984) cu cântecul „Hold Me” (în duet cu Teddy Pendergrass). Vocea amplă, inconfundabilă, i-a asigurat o evoluție rapidă. Concerte de mare succes în America și în unele țări din Europa și Africa, fiind cântăreața cu cele mai multe discuri vândute (peste 40 milioane de albume), dintre care: „Whitney Houston”, „I’m Your Baby Tonight”. Filme: „Bodyguard-ul”, „Dragoste de înger”.

ÍNDICE (< it., lat.) s. m. 1. (MAT.) Simbol numeric sau literal scris alături de un alt simbol literal pentru a deosebi elementele unei mulțimi, termenii unui șir etc. (ex. a₁, a₂..., a_n). 2. (STATIST., EC.) Mărime relativă rezultată din compararea (prin raportare) a doi indicatori (unul luat la numitor, ca bază de comparare sau raportare, iar celălalt la numărător, ca mărime raportată), care caracterizează modificarea în timp (dinamică) a unui fenomen economic sau exprimă raportul de mărime dintre două fenomene de același fel care se desfășoară în același timp, dar în spații diferite. De cele mai multe ori, i. au caracter de medie. ◊ I. valoric = mărime relativă ce caracterizează dinamica valorică a unui fenomen (ex. a producției ori a vânzării de mărfuri) sub aspectul schimbării cantităților și a prețurilor. ◊ Indicele volumului fizic = mărime relativă ce caracterizează dinamica unui fenomen sub aspectul modificărilor cantitative, făcând abstracție de modificarea prețurilor. ◊ Indicele prețului (sau al prețurilor) = mărime relativă ce caracterizează modificarea prețului (sau al prețurilor) între două perioade comparate. ◊ Indicele productivității muncii = mărime relativă exprimată prin raportul dintre nivelul (curent) realizat al productivității muncii și nivelul ei dintr-o perioadă trecută. ◊ Indicele salariului mediu = mărime relativă ce caracterizează dinamica salariului mediu (într-o întreprindere, instituție, ramură de activitate sau pe întreaga economie). ◊ Indicele costului vieții = mărime relativă care exprimă variația medie a prețurilor mărfurilor alimentare și nealimentare și a tarifelor serviciilor ce intră în consumul diferitelor grupe de populație. 3. Mărime care caracterizează o proprietate a unei substanțe, a unui sistem tehnic etc. ◊ (FIZ.) I. de refracție = mărime optică ce caracterizează materialele transparente, definită ca raportul dintre sinusurile unghiurilor de incidență și de refracție ale unei raze de lumină care pătrunde din vid în mediul respectiv; este egal cu raportul vitezelor luminii în vid și în mediul dat. ◊ (CHIM.) I. de aciditate = măsură a acidității libere din uleiuri și grăsimi, exprimată prin numărul de miligrame de hidroxid de potasiu necesar pentru neutralizarea acizilor grași liberi dintr-un gram de substanță. ◊ I. de iod = cantitatea de iod, exprimată în procente, adiționată de un ulei sau de o grăsime, care măsoară gradul de nesaturație al acestora. ◊ I. de saponificare = numărul de miligrame de hidroxid de potasiu necesar pentru completa saponificare a unui gram de ulei sau de grăsime, prin fierberea acestora cu hidroxid de potasiu în soluție alcoolică. 4. I. antropometric = raport procentual între diferitele dimensiuni ale corpului omenesc (ex. i. cefalic). 5. (BIOL.) I. centrometric = raportul dintre lungimea brațelor mici și cea totală a cromozomului. ◊ I. de diversitate = raportul dintre numărul total de specii și cel de indivizi dintr-o biocenoză. ◊ I. de sex = raportul dintre numărul de cromozomi de sex X și cel al seturilor de autozomi. 6. (TEHN.) Semn trasat pe o scară, pe o curbă etc. pentru a permite așezarea în raport cu acesta a părților unui sistem tehnic, ale unei diagrame, fotografii etc. ♦ Ac sau piesă mobilă a unui instrument de măsurat, care servește la citirea pe scara gradată a numărului diviziunii până la care s-a deplasat partea mobilă a instrumentului. 7. (GEOGR.) I. climatic = mărime scalară folosită pentru caracterizarea climei și a solului zonal dintr-o anumită regiune a globului, calculată în raport cu temperatura medie anuală și cu media sumelor precipitațiilor anuale înregistrate la o stație meteorologică. ◊ I. de ariditate = relație care definește gradul de uscăciune a climei unei regiuni în funcție de diverși factori climatici. ◊ I. de continentalitate = parametru care indică un complex de particularități climatice, determinate de acțiunea uscatului asupra proceselor de formare a climei. Se definește prin gradul de continentalism. 8. (BIBL.) Index (II, 3). 9. (MAT., INFORM.) Simbol sau expresie folosite pentru a deosebi între ele elemente de același tip (de ex. pentru a indica poziția unui element într-un tablou); index (III, 3).

INHIBÍȚIE (< fr., lat.) s. f. 1. Fenomen de oprire, de întârziere sau de micșorare a vitezei de desfășurare a unei reacții chimice cu ajutorul inhibitorilor. 2. Proces fundamental al activității nervoase, care se manifestă prin diminuarea, frânarea sau suprimarea excitației. 3. (BIOL.) I. de contact = încetarea mișcării și, uneori, și a diviziunilor mitotice sau meiotice a celulelor care vin în contact. Celulele canceroase, de cele mai multe ori, fac excepție de la această regulă. ◊ I. enzimatică = stoparea sau reducerea activității enzimatice determinată de diferiți blocanți: ioni și molecule mici, agenți toxici, temperatură, raze X, medicamente etc.

JORA, Mihail (1891-1971, n. Roman), compozitor și dirijor român. Acad. (1955), prof. univ. la București. Rector al Conservatorului de Muzică din București (1941-1947). Creatorul liedului și al baletului românesc contemporan („La piață”, „Curtea Veche”, „Când strugurii se coc”, „Întoarcerea din adâncuri”, „Hanul Dulcineea”), muzică simfonică (suita „Priveliști moldovenești”, poemul „Poveste indică”), vocal-simfonică, sonate, cvartete („Cvartetul de coarde”). Stil cu o puternică notă originală, caracterizat prin armonie bogat cromatizată, fantezie ritmică-metrică, complexitate orchestrală. În lieduri impune un recitativ nuanțat, bazat pe inflexiunile vorbirii și intonațiile cântecului românesc (cele mai multe scrise pe versurile marilor noștri poeți).

RAMSAR, localitate în Iran, pe litoralul S al Mării Caspice (loc important de iernare pentru multe păsări de apă), unde în 1971 a fost semnată Convenția asupra zonelor umede, cunoscută și sub numele de Convenția R. Această convenție, la care au aderat treptat cele mai multe țări ale lumii, creează un cadru pentru conservarea și utilizarea rațională a zonelor umede și a resurselor lor. Sunt prevăzute acțiuni la nivel local, național, regional și de cooperare internațională. Pe baza ei au fost puse sub ocrotire numeroase arii importante pentru conservarea biodiversității, pentru protecția unor specii sau comunități rare sau periclitate, a unor locuri de cuibărit, iernat sau popas în timpul migrației pentru păsări de apă și limicole, locuri de depunere a icrelor etc., aceste arii fiind cunoscute sub numele de situri R. Cele mai valoroase dintre acestea sunt înscrise pe lista R. de zone umede de importanță internațională. România a aderat la Convenția R. în 1991.

RÁRIȘTE (< rar) s. f. Pădure sau porțiune de pădure în care arborii sunt rari. R. de limită, vegetație caracteristică pentru etajul subalpin, care face tranziția de la pădurea încheiată la tufișurile subalpine. Este alcătuită din arbori din ce în ce mai rari și mai scunzi, deformați de vânt (adesea cu formă „de steag”), chirciți, printre care se dezvoltă tufe de jneapăn din ce în ce mai abundente o dată cu creșterea altitudinii. În decursul timpului, ca urmare a pășunatului în golul de munte, cele mai multe rariști au dispărut, fiind înlocuite de vegetație de pajiște sau tufărișuri scunde de ienupăr și afin. Se situează între limita superioară naturală a pădurii încheiate și limita superioară a arborilor izolați.

RÁȚĂ (cuv. autohton) s. f. Pasăre înotătoare din ordinul anseriformelor, cu cioc lățit, cu trunchi scurt și îndesat și picioare deplasate spre partea posterioară a trunchiului. Masculul are de obicei penajul mai viu colorat. Există numeroase specii, majoritatea fiind migratoare. Se disting rațe de suprafață, din familia Anatine, care se hrănesc prin agitarea apei și bascularea corpului pentru a căuta hrana în apă, fără a se scufunda cu totul (ex. rața sălbatică mare, rața mică, rața lingurar) și rațe scufundătoare, subfamilia Aythyine, care se scufundă și înoată sub apă (ex. rața sunătoare). ◊ R. sălbatică mare = strămoșul celor mai multe rase de rațe domestice (Anas platyrhynchos). R.-lingurar = rață cu ciocul lung, lățit la capăt ca o lingură (Anas clypeata); cuibărește rar în România, mai ales în Delta Dunării. R. mandarin (Aix galericulata), originară din China; masculul prezintă un colorit foarte original. R. sunătoare (Bucephala changula), răspândită în pădurile din nordul Eurasiei.

RĂȘINÓS, -OÁSĂ (< rășină) adj., s. f. pl. 1. Adj. Care conține sau care produce rășină. 2. S. f. pl. (SILV.) Denumire dată unor arbori, arbuști sau subarbuști cu frunze aciculare sau solzoase, de regulă persistente, mai rar căzătoare, dispuse câte una, două sau în mănunchiuri. Inflorescențele mascule au forma unor conuri mici sau a unor mâțișori, iar cele femele sunt conuri lemnoase, pieloase sau cărnoase. Semințele unor specii de r. sunt aripate. Cele mai multe r. formează, singure sau în asociații, păduri întinse, cu o mare valoare economică. Lemnul de r. are o creștere rapidă și se folosește în construcții sau în industria hârtiei și celulozei. Printre cele mai importante specii de rășinoase se numără bradul, pinul, molidul etc. Sin. conifere. 3. Adj. Care are aspectul și proprietățile rășinii; cleios, lipicios.

RECHÍN (< fr.) s. m. 1. Nume generic dat unor pești răpitori, selacieni, cu dinți ascuțiți, triunghiulari, cu solzi mărunți, aspri, cu coada formată din lobi inegali, înotătoarea dorsală proeminentă, cu cinci fante branhiale pe laturile capului și cu schelet cartilaginos. Există peste 300 de specii; cele mai multe sunt marine, dar există și unii rechini de apă dulce (ex. în Gange, Zambezi). Sunt pești răpitori care se deplasează cu mare rapiditate; unele specii atacă omul, provocându-i adesea răni mortale sau invaliditate. Multe specii sunt vivipare. Unele specii sunt de mari dimensiuni ex. rechinul uriaș, numit și rechinul-balenă, care poate atinge 16 m lungime, fiind considerat cel mai mare pește din fauna actuală a globului. În schimb rechinul din M. Neagră, supranumit câine de mare, are doar 1-1,7 m lungime; nu atacă omul. ◊ R. albastru = specie de rechin, lung de 3-5 m din M. Mediterană și Oc. Atlantic (Charcharias glaucus). 2. Fig. Om lacom, hrăpăreț, lipsit de scrupule.

REGÍM (< fr.) s. n. 1. (FIZ., TEHN.) Ansamblu de structuri sau de evoluții ale unui sistem fizic sau tehnic, determinat, într-un interval de timp limitat, de anumite condiții externe invariabile. Evoluția în timp a unui sistem fizic sau tehnic este caracterizată printr-o succesiune de r., care constituie serviciul sistemului respectiv. După modul de variație în timp al mărimilor al mărimilor caracteristice ale sistemului, r. poate fi: static, dacă nici una dintre mărimile lui de stare nu variază în timp și nu au loc transferuri sau transformări de energie; staționar, dacă mărimile de stare ale sistemului nu variază în timp, dar au loc transferuri sau transformări de energie; permanent, dacă mărimile de stare ale sistemului variază periodic în timp; nestaționar, dacă mărimile de stare variază în timp, și tranzitoriu, dacă cel puțin o mărime de stare variază în timp, ca urmare a trecerii sistemului dintr-un regim static, staționar sau permanent într-alt regim static, staționar sau permanent. – R. deformant, regim periodic de funcționare a rețelelor electrice de curent alternativ în care există curenți sau tensiuni care nu variază sinusoidal în timp. Apare fie datorită elementelor de circuit neliniare (redresoare, bobine cu miez feromagnetic saturat etc.), fie datorită faptului că tensiunile de alimentare nu sunt riguros sinusoidale. 2. (TEHN.) Ansamblu de condiții externe invariabile, care, pentru un anumit interval de timp, determină poziția funcționarea sau modul de utilizare a unor sisteme tehnice (mașini, aparate, instalații, clădiri etc.). Condițiile externe pot fi: a) valorile anumitor mărimi funcționale caracteristice (cuplu, putere, viteză, presiune, temperatură, tensiune electrică etc.), în cazul r. de funcționare, sau b) valorile mărimilor ce caracterizează fie condițiile în care este utilizat un sistem tehnic, fie condițiile în care se efectuează un proces tehnic, în cazul r. de utilizare. Din punctul de vedere al condițiilor generale, r. de f. al unui sistem tehnic poate fi: nominal, când este corespunzător condițiilor pentru care a fost construit, uzual și accidental, când este provocat de defecte interne sau de cauze exterioare. Din punctul de vedere al sarcinii, se deosebesc r. de subsarcină, de plină sarcină, adică de mers în sarcină nominală, și de suprasarcină. Pentru motoarele termice se definesc și r. economic (r. în care motorul funcționează cu consum minim de combustibil). 3. (HIDROTEHN.) Regim hidrologic, regim definit de ansamblul mărimilor variabile caracteristice unei ape sau unui bazin hidrografic (debitul apelor din precipitații, pierderile de apă prin evaporare, nivelurile suprafețelor libere, vitezele și curenții, debitele lichidelor și solide etc.). 4. (PEDOL.) Regim hidric, ansamblul fenomenelor de mișcare și de reținere a apei în sol, care determină raportul dintre apa provenită din precipitații, din scurgerile de suprafață, din apa subterană și apa pierdută prin evaporare și prin infiltrare. R.h. al solurilor este determinat de factori fizico-geografici (climă, relief, apă freatică, vegetație) în raport cu cu anumite însușiri ale solului (permeabilitate, capacitate de a reține apa etc.). 5. (EC.) Regim preferențial, acordare de avantaje, în legătură cu comerțul exterior, de către un stat altui stat pe bază de reciprocitate (ex. reducerea taxelor vamale de import), fără ca față de statele să se aplice „clauza națiunii celei mai favorizate”. R.p. este folosit în Anglia în relațiile sale cu țările care fac parte din Commonwealth. 6. (MED.) Regim alimentar, utilizare a alimentelor și a băuturilor în conformitate cu anumite reguli impuse de condițiile de sănătate sau de boală ale unei persoane. La omul normal, r.a. este mixt, cuprinzând toate principiile alimentare. În diferite boli, r.a. este un factor terapeutic și se prescrie în raport cu boala persoanei suferinde (ex. r.a. lactat, hidrozaharat, vegetarian etc.). 7. (LINGV.) a) V. recțiune. b) Termen dependent de altul, corespunzând cerințelor reacțiunii acestora. Se vorbește, de obicei, de r. unui verb sau al unei propoziții (ex. în limba română, r. celor mai multor propoziții este în cazul acuzativ: cu mine, la mine etc.). – R. direct, alăturarea unui determinant fără intermediul unui cuvânt auxiliar.

RETEZAT, Munții ~, masiv muntos în V Carpaților Meridionali, situat între depr. Hațeg-Pui (la N,) depr. Petroșani (ESE), valea Râului Mare (V) și m-ții Vâlcan, de care este despărțit prin Valea Soarbele, Paltina și Lăpușnicu Mare (S). M-ții R. sunt alcătuiți din granite, granodiorite, șisturi cristaline și petice de calcar (în S), unde apar frecvente forme carstice. Prezintă vaste platforme de eroziune, etajate, precum și versanți abrupți și piscuri semețe. M-ții R. au peste 20 de vârfuri care depășesc 2.000 m alt., printre care: Peleaga (2.509 m), Custura (2.457 m), Bucura (2.433 m) ș.a. În m-ții R. se găsesc cele mai multe și mai evidente urme ale glaciației cuaternare din Carpații românești, care le conferă o înfățișare tipic alpină, cu circuri și văi glaciare, custuri dantelate, morene, câmpuri de grohotișuri, peste 80 de lacuri glaciare (Bucura, Zănoaga, Galeșu, Tău Negru, Tău Mare, Ana, Lia, Viorica ș.a.). Partea sudică, calcaroasă (numită și R. Mic) cuprinde masivele Piule – Piatra Iorgovanului, foarte spectaculoase, dominând prin abrupturi stâncoase în cursul superior al Jiului. Prezintă chei (ale Butei, Scorotei), peșteri, avene. Partea de est (între Râu Bărbat și Jiul de E), mai joasă (alt. max. 1.792 m) este cunoscută și sub numele de Tulișa. R. reprezintă unul dintre cele mai frecventate obiective turistice ale țării, fiind accesibili dinspre depr. Hațeg și Petroșani. Masivul R. este un important nod orohidrografic din care pornește o densă rețea de râuri cu debite bogate și potențial hidroenergetic ridicat (Râu Mare, Nucșoara, Valea Rea, Râu Bărbat ș.a.). Versanții sunt bine împăduriți. La peste 1.800 m alt. se află domeniile tufărișurilor subalpine și ale pășunilor alpine, unde se dezvoltă țăpoșica (Nardus stricta), păiușul (Festuca airoides), iarba vântului (Agrotis rupestris) ș.a. În v m-ților R., în bazinetul numit Gura Apelor, pe Râu Mare s-a construit cel mai mare baraj de pe râurile interioare ale țării. În partea centrală și sudică a m-ților R. se află Parcul Național Retezat (54.400 ha), înființat în 1935 din inițiativa și prin eforturile savanților Emil Racoviță și Alexandru Borza și inclus (1980) în rețeaua mondială a rezervațiilor biosferei. În interiorul lui (în zona lacul Gemenele – Tău Negru – Valea Dobrunului), o supr. de 1.629,4 ha este declarată o rezervație științifică, aici nefiind permis accesul turiștilor sau a altor persoane decât cu avizul Comisiei Monumentelor Naturii. Vegetația din cadrul Parcului Național este foarte puțin modificată de intervenția omului, ea cuprinzând peste 1.200 specii, etajate pe versanți, din care c. 15% sunt endemite carpatice (unele specii doar masivului R.), iar altele sunt declarate monumente ale naturii. Începând de la poale spre înălțimi, în locurile mai adăpostite există arboret de gorun cu carpen în care diseminat apar teiul (Tilia cordata) și nucul (Juglans regia), care urcă până la c. 600 m alt. ș.a. Urmează o zonă compactă cu păduri de fag, care depășesc uneori alt. de 1.400 mm și apoi una de molidișuri (local în amestec cu zâmbrul) ce ajung până la 1.800 m. La peste 1.800 m alt., peisajul subalpin este dominat de întinse jnepenișuri (Pinus mugo) și, răzleț, zâmbru (Pinus cembra), de scoruș de munte (Sorbus aucuparia) și tufișuri alcătuite de smârdar (Rhododenndron myrtifolium), ienupăr pitic (Juniperus sibirica) ș.a. O caracteristică a florei Parcului Național o constituie marea variabilitate a genului Hieracium (vulturica), reprezentat prin 27 de specii cu 51 de varietăți, multe dintre ele endemice, masivul R. fiind un adevărat centru genetic al acestui gen. Printre plantele declarate monumente ale naturii se evidențiază floarea de colți (Leontopodium alpinum), sângele voinicului (Nigritella rubra), strugurii ursului (Arctostaphyllos uva ursi), gențiană (Gentiana punctata) ș.a. Fauna Parcului Național este reprezentată prin aproape toate speciile caracteristice Carpaților: urs, mistreț, jder de copac, râs, cerb, căprior, pisică sălbatică, capră neagră (declarată monument al naturii), ocrotită de lege, cocoș de munte, ieruncă ș.a. În trecut R. era renumit ca loc de cuibărit al unor păsări răpitoare mari: zăganul, vulturul pleșuv sur, vulturul negru (astăzi dispărute din zonă) și acvila de munte (acum foarte rară). Sunt încă prezente răpitoare mici ca șoarecarul, diverse specii de uliu, șoimul și vânturelul, iar dintre răpitoarele de noapte huhurezul. Sunt abundenți amfibienii (tritonii, diferite specii de broască) și șerpii. Recent a fost colonizată marmota. Numeroase specii de fluturi, printre care unele endemite și elemente sudice. În cadrul Parcului Național existe trei puncte de observații (Gura Zlatna, la 795 m, Rotunda, la 1.100 m și Pietrele, la 1.487 m), care controlează intrarea și ieșirea turiștilor, o cabană a paznicilor (la Gura Zlatna) și un laborator de cercetare științifică (inaugurat în 1965), situat la 1.770 m alt., pe malul râului Rovina.

REVÍSTĂ (< it.) s. f. 1. Publicație periodică (săptămânală, lunară ș.a.) cuprinzând articole, studii, dări de seamă recenzii etc. din domenii variate sau de strictă specialitate. Prima r. este considerată „Journal des savants” apărută în Franța, în 1665. 2. Trecere în r. = a) solemnitate constând în trecerea unui comandant sau a unei persoane oficiale de-a lungul frontului unei subunități sau unități militare, care dă onorul stând pe loc; b) examinare, cercetare pe rând a unor fapte. 3. Spectacol alcătuit dintr-o succesiune de dansuri, cântece, cuplete, scenete vesele cu subiecte din actualitate; spectacol de varietăți. Derivă din manifestările de stradă din Franța Ev. med., dar a căpătat dimensiunile din prezent prin apariția în sec. 19 a unor teatre pariziene („Folies Marigny” și apoi „Folies Bergères”). În scurtă vreme, spectacole de revistă, jucate de cele mai multe ori în teatre specializate, au apărut în toată lumea.

REZERVÁȚIE (< fr., engl.) s. f. 1. Întindere redusă din teritoriul unui stat înlăuntrul căreia au posibilitatea să trăiască anumite grupuri de băștinași păstrându-și stilul specific de viață (ex. r. din S.U.A. în care trăiesc indienii). 2. Arie protejată prin lege pentru conservarea unor ecosisteme, specii de plante sau animale, elemente geografice etc. de interes științific sau peisagistic. În funcție de modul de administrare și obiectivele urmărite se disting: Rezervație a biosferei, arie protejată care se întinde pe o suprafață mare și cuprinde un complex de ecosisteme terestre și acvatice cu biocenoze unice, cu peisaje armonioase naturale sau rezultate din amenajarea tradițională a terit., ecosisteme modificate sub influența omului și care pot fi readuse la starea naturală, comunități umane a căror existență este bazată pe valorificarea resurselor naturale pe principiul dezvoltării durabile și armonioase. Fac parte dintr-o rețea internațională organizată prin programul U.N.E.S.C.O. „Omul și Biosfera” (MAB), care cuprinde eșantioane caracteristice ale diverselor biomuri de pe glob. În cuprinsul lor se pot delimita zone cu regim diferențiat de protecție ecologică: zone strict protejate, cu regim de rezervație științifică, zone tampon, cu rol de protecție a ariilor strict protejate, în care sunt admise activități limitate de valorificare s resurselor disponibile, zone de reconstrucție ecologică, în care se realizează acțiuni de refacere a mediului deteriorat, zone ce pot fi valorificate economic prin practici tradiționale sau ecologice, în limitele capacității de regenerare a resurselor. Rezervație naturală = arie care are ca scop protecție și conservarea unor ecosisteme naturale și seminaturale și a unor specii de plante sau animale importante sub aspect faunistic, geologic, peisagistic etc. Managementul rezervațiilor naturale are în vedere (în funcție de natura lor) măsuri active de asigurare a menținerii habitatelor și protejare a anumitor specii, grupa de specii sau comunități vegetale și animale. Pe lângă activități științifice pot fi admise, după caz, activități turistice sau recreaționale organizate. În unele cazuri sunt admise activități de valorificare durabilă a unor resurse naturale care nu dăunează obiectivelor sau chiar sunt necesare pentru menținerea specificului locului (ex. cosirea fânețelor). Deoarece modificarea antropică a peisajului se produce într-un ritm accelerat, în prezent se consideră importantă conservarea unor eșantioane reprezentative din diverse tipuri de biocenoze, chiar dintre cele alcătuite alcătuite din specii relativ comune. Totuși multe dintre rezervații au un obiect de interes clar precizat (protejarea unor specii rare, periclitate, specii la limită de areal, obiective geologice, paleontologice, geomorfologice remarcabile). Se disting următoarele categorii: rezervații botanice (floristice), zoologice (faunistice), inclusiv refugiile ornitologice, forestiere, geologice – geomorfologice, paleontologice (numite șu puncte sau locuri fosilifere), speologice, peisagistice, mixte, de zonă umedă, de resurse genetice etc. De fapt cele mai multe rezervații au caracter complex: acolo unde s-a păstrat o vegetație abundentă, cu un anumit specific, există de cele mai multe ori și o faună interesantă, ambele adesea asociate și cu un peisaj aparte. Printre cele mai valoroase rezervații din România se numără rezervații botanice ca Bosanci Ponoare și Bosanci Frumoasa din Pod. Sucevei, Fântânița – Murfatlar din Dobrogea, Fânațele Clujului, Fânațele de la Suatu (cu endemitul strict local Astragalus peterfii), Zaul de Câmpie (cu bujor de stepă, Paeonia tenuifolia) din Pod. Transilvaniei, șesul Craiul Scărița – Belioara din M-ții Apuseni, Pietrele Roșii – Tulgheș și mlaștinile cu relicte glaciare din Carpații Orientali (Poiana Stampei, Tinovul Mohoș, Tinovul Luci cu Betula nana), poienile cu narcise de la Dumbrava Vadului, lacul și pârâul Pețea de la Băile Felix cu nufărul termal (Nymphaea lotus thermalis); rezervații zoologice ca rezervația pentru păsări de apă de la Satchinez în Banat, lacul Geaca din Pod. Transilvaniei; rezervații mixte: vulcanii noroioși de la Pâclele Mari și Pâclele Mici, cu Nitraria schoberi, specie est-continentală la limită de areal, în unica stațiune din țară, Valea lui David de lângă Iași cu floră și faună est-continentală (reptile ca vipera de stepă, unele nevertebrate), iezerele Cindrelului și iezerul Șurian cu peisaj glaciar, floră și faună alpină și subalpină, Cheile Sohodului din munții Vâlcan, Cheia Turzii din M-ții Apuseni, pădurile Hagieni, Esechiori și Dumbrăveni din Dobrogea, cu floră și faună sudică; rezervații geologice: Creasta Cocoșului din m-ții Gutâi, muntele Puciosu și Valea Iadului cu emanații postvulcanice din Carpații Orientali, blocurile de calcar de la Bădila – Sarea lui Buzău din Subcarpați, coloanele de de bazalt de la Detunate și olistolitele din M-ții Apuseni, bazaltele de la Racoș, Râpa Roșie de la Sebeș; rezervații paleontologice: rezervația Chiuzbaia de la poalele m-ților Igniș (unul dintre cele mai bogate depozite de floră fosilă pliocenă din Europa), Cozla – Pietricica – Cernegura din împrejurimile orașului Piatra Neamț, cu abundente urme de pești fosili din Oligocen, Mălușteni din pod. Bârladului și dealul Repedea de la Iași, Suslănești (muscelele Argeșului), Dealul cu Melci de la Vidra din Apuseni cu gasteropode din Cretacicul superior, Punctul fosilifer de la Agighiol din Dobrogea, cu o bogată faună marină triasică, în special amoniți; peșteri ocrotite: Peștera Muierii la poalele Parângului, Gura Plaiului al poalele Vâlcanului, Topolnița în pod. Mehedinți, Meziad în Apuseni, Limanu, Gura Dobrogei și Peștera de la Movile din Dobrogea; rezervații forestiere: arboretele de castan de la Tismana și cele de la Baia Mare, codrul secular Slătioara din M-ții Rarău, laricetul de la Vidolm din M-ții Apuseni, pădurea Stârmina de lângă Drobeta-Turnu Severin. Rezervație științifică = arie care are ca scop protecția și conservarea unor habitate naturale cuprinzând elemente reprezentative de mare interes științific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic, paleontologic sau de altă natură. Mărimea ei este determinată de arealul necesar pentru asigurarea integrității zonei protejate. În cadrul ei se asigură un regim strict de protecție, prin care habitatele să fie păstrate pe cât posibil neperturbate, nefiind admise decât activități științifice nedistructive, cu acordul forului științific competent. Poate fi o arie de sine stătătoare sau o porțiune din interiorul unui parc național sau natural care necesită măsuri speciale de protecție și în care nu este permis accesul publicului.

RIBERA, José (Jusepe) de (zis și Lo Spagnoletto) (1591-1652), pictor și gravor spaniol. Stabilit la Napoli (1616) (atunci în stăpânirea Spaniei). Cele mai multe din pânzele sale au subiecte religioase. Atras de pictura lui Caravaggio, a executat compoziții dramatice („Martiriul Sf. Bartolomeu”), de un realism crud („Băiețașul șchiop”) sau exaltat („Sf. Francisc și îngerul”). Maestru al contrastelor de lumină și întuneric.

ROMÁNIC, -Ă (< germ., it.; {s} lat. romanice loqui „a vorbi într-o limbă romanică”) adj. 1. De la romani² (3), privitor la romani. ◊ Limbi romanice = grup de limbi care au la bază limba latină, continuată prin latina populară și diversificată mai accentuat în sec. 7-9. L.r. sunt în număr de zece: catalana, dalmata (dispărută la sfârșitul sec. 19), franceza, italiana, portugheza, provensala, româna, retoromana, sarda, spaniola, majoritatea dintre ele fiind limbi naționale (franceza, spaniola, portugheza, italiana și româna). Vorbite de c. 740 mil. (2005) de vorbitori nativi; dintre ele, limba spaniolă are cei mai mulți vorbitori (425 mil. în 2005). Se numesc și limbi neolatine. ♦ Care aparține limbilor romanice, care le este caracteristic. Care studiază, care se ocupă de limbile ce au la bază limba latină. 2. Artă r. = denumirea convențională adoptată de istoriografi în sec. 19, prin care se înțelege în general arta care s-a dezvoltat în țările europene supuse influenței catolice în sec. 10-13. A.r. a preluat unele trăsături ale artei bizantine și în special elemente din arta carolingiană. Dezvoltând vechi tradiții ale artei antice romane, stimulată de frecvente schimburi cu arta orientală, cunoscută fie prin intermediul navigatorilor și al pelerinilor, fie prin intermediul armatelor de cruciați, a.r. a îmbrăcat variate aspecte, arhitectura fiind modul ei principal de manifestare. În perioada de înflorire a stilului romanic, principalele edificii au fost bisericile și mănăstirile. Dispunând de imense averi funciare și tezaurizate, mănăstirile și catedralele romanice au fost, în general, construite potrivit unor programe monumentale, amploarea lor fiind justificată și de faptul că trebuiau să găzduiască un uriaș număr de pelerini atrași de cultul relicvelor sfinte. Asupra dezvoltării a.r., îndeosebi a arhitecturii r., un rol important l-a avut marea expansiune a monahismului. Principalele tipuri de plan ale arhitecturii religioase romanice sunt: a) biserica-sală (o navă prevăzută cu o absidă pe latura E și, eventual, cu un turn-clopotniță), b) bazilica, cu trei sau mai multe nave, c) biserica de plan central (circular sau polilobat). Mănăstirile erau prevăzute cu clădiri anexe, dezvoltate, de regulă, pe plan dreptunghiular în jurul unei curți interioare, către care se deschidea o galerie cu arcade pe coloane, cu deambulatoriu. Construite în general din piatră, (cărămida a fost utilizată numai în anumite zone nordice), edificiile romanice sunt caracterizate prin grosimea masivă a zidurilor și prin folosirea plafoanelor (mai ales în Italia) sau a bolților semicilindrice, uneori întărite cu arcuri-dublou. Mai rar, sub influență orientală, a fost întrebuințată, pentru boltiri, cupola. Deschiderile, în general mici, practicate în ziduri (arcade, portaluri, ferestre) sunt totdeauna în plin cintru și trebuie subliniat că un principiu definitoriu pentru arhitectura romanică este predominanța plinurilor asupra golurilor. Deseori ferestrele sunt compartimentate în două sau în trei deschideri (bifore, trifore) cu ajutorul unor colonete. În interior, deschiderile sunt sprijinite pe coloane masive sau pe stâlpi articulați. Este de observat că, în cadrul a.r., sculptura și pictura au fost subordonate arhitecturii. Decorul sculptat al edificiilor romanice se plasează în jurul portalurilor, în jurul capitelurilor, de asemenea pe fețele unor obiecte de cult. Inspirată mai ales de creștinism, dar utilizând și elemente fantastice, multe de origine orientală, sculptura r. are în primul rând un caracter decorativ, hieratizant. Considerată și ea ca un motiv decorativ, figura umană este turtită, alungită, contorsionată, după caz, pentru a răspunde nevoilor compoziționale. Tratarea schematizată, deseori rusticizată, a figurilor este compensată de simțul decorativ și de inventivitatea fabuloasă a meșterilor. Picturile r., de asemenea cu un pronunțat caracter hieratic, sunt la origine o ramură a picturii bizantine, pe care s-a dezvoltat în condiții specifice, caracterizată fiind prin schematism, dar și prin spiritul narativ-popular. Ca monumente reprezentative de arhitectură r. cităm: biserica abațială din Saint-Benoît-sur-Loire, catedrala din Toulouse, biserica din Marmoutier (Franța), domul din Modena, domul din Pisa (Italia), biserica Sfinții Apostoli din Köln, palatul conților de Thuringia din Wartburg (Germania), biserica din Cisnădioara (România). Pentru sculptura r. sunt de amintit timpanul portalului bisericii La Madeleine din Vézelay, portalul bisericii din Autun (Franța), profeții din corul catedralei din Bamberg (Germania), reliefurile catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia (România). Pentru picturi sunt reprezentative decorațiile murale ale bisericilor din valea Tahull-Catalonia (Spania), ansamblul mural al bisericii Saint-Savin (Franța). În cadrul artei r. trebuie considerate și piesele de artă decorativă: tapiserii, emailuri în champ-levé, practicate în special la Limoges (Franța), manuscrise caligrafiate pe pergament și ornamentate cu miniaturi, feronerie, argintărie, obiecte din bronz, mobilier etc. În general, stilul artei r. se caracterizează prin măreția și severitatea construcțiilor, prin hieratismul și decorativismul artelor figurative. A.r. i-a urmat arta gotică.

ROMÂN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec. 7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr. – sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.

curs n. 1. mișcarea apei curgătoare: cursul unui fluviu; 2. întinderea ce străbate un fluviu, un râu; 3. mișcarea reală sau aparentă a astrelor; 4. mers: cursul trebilor, în tot cursul lucrării; 5. succesiunea timpului, înlănțuirea evenimentelor: o trist al lumii curs! AL., cursul secolelor; 6. circulațiune, credit: monedele străine n’au curs la noi; 7. prețul valorilor, al mărfurilor: cursul Bursei; 8. șir de lecțiuni făcute de un profesor, tractat ce conține aceste lecțiuni: Curs de chimie; cursurile Facultății; 9. indicarea orelor de plecare și sosire: cursul drumului de fier, cursul vapoarelor. [Lat. CURSUS; cele mai multe sensuri modelate după fr. cours].

gorgan n. 1. movilă mare dela 25-30 m., cele mai multe morminte străvechi: Dacia e semănată în toată întinderea ei de gorgane; 2. Tr. groapă. [Rus. GURGANŬ (din tatarul kurgan, tumulus) = pers. KUR HANÈ, locuință funebră].

grec a. 1. din Grecia; 2. ortodox: Biserica greacă. ║ m. 1. locuitor din Grecia; 2. negustor (în trecut cei mai mulți erau Greci).

Negri (Săptămâna Negrilor) m. pl. alt nume dat săptămânei mironosițelor, care vine după săptămâna luminată (a treia zi de Paște) când cele mai multe femei postesc. [Origină necunoscută].

nemțoaică f. 1. dădacă (cele mai multe fiind în trecut austriace); 2. Tr. Bot. conduru-Doamnei.

maximum adv. cel mai mult.

oltean m. 1. locuitor din Oltenia; 2. precupeț (cei mai mulți venind din Oltenia).

teapă f. 1. fire, caracter: apa trebue să vie la matca ei și omul la teapa lui PANN; 2. stare socială, rang: cei mai mulți de teapa d-tale CR. [Origină necunoscută].

tembel a. și m. trândav: cei mai mulți erau năzuroși, tembeli și deșuchiați. ISP. [Turc. TEMBEL, leneș].

titulatură f. mod de a se intitula. Titulatura de origină străină a suferit la noi vicisitudini din ce în ce mai înjositoare. Termeni ca jupân, chir, cocon, cari odinioară erau rezervați membiilor societății înalte, au decăzut treptat până la clasele cele mai de rând, devenind, din ilustre titluri de nobleță, niște formule banale de cele mai multe ori luate în bătaie de joc. E de observat însă că această decadență n’a atins titulatura de baștină românească (ca domn).

toroipănì v. a toropi: toroipăni pe cei mai mulți ISP.

progresiune f. 1. mers înainte: cele mai multe animale sunt înzestrate cu o mișcare de progresiune; 2. fig. mers, șir neîntrerupt: progresiunea ideilor; 3. șir de numere ce derivă succesiv unele din altele după aceeaș lege: progresiune aritmetică, progresiune geometrică.

rusism n. vorbă rusească intrată în limbă. Rusismele datează dela întreita ocupare a Principatelor de către Ruși (în 1769, 1788 și 1806) și se rapoartă mai ales la nomenclatura militară și administrativă. Puține din aceste rusisme au rămas definitiv în limbă, cele mai multe dispărând odată cu ocupațiunile rusești.

Malisori m. pl. sau Munteni, nume dat celor mai multe triburi creștine din Nordul Albaniei.

Slavi m. pl. 1. popor indo-european care numără, vr’o 160 mil. suflete și e împărțit în: Slavi occidentali (Venzi, Cehi, Slovaci, Poloni, Ruteni); Slavi orientali (Ruși), Slavi meridionali (Sloveni, Croați, Sârbi si Bulgari); 2. în special ramura Slavilor meridionali cari în sec. VI au ocupat Muntenia, Moldova și Basarabia: [Din germ. SKLAVE = SLAVE, termen aplicat mai întâi captivilor slavi reduși în servitute de Oton cel Mare], V. Șchiai. În urma răsboiului mondial (1919), cele mai multe popoare slave, înainte sub stăpânirea Austriei si a Rusiei, au devenit republici independente (Ceco-Slovachia și Polonia) sau și-au îndoit teritoriul regatului (Iugo-Slavia).

Socin m. ereziarh italian din sec. XVI, care nega cele mai multe dogme ale creștinismului și în primul rând trinitatea (Socinian).

SARMAȚIAN, -Ă, sarmațieni, -e, s. n., adj. 1. S. n. Ultimul etaj al miocenului din sud-estul Europei, reprezentat în țara noastră prin strate de nisipuri și de argile (de care sunt legate cele mai multe zăcăminte de gaze naturale). 2. Adj. Care aparține sarmațianului (1), privitor la sarmațian. [Pr.: -ți-an] – Din fr. sarmatien.

SELECȚIE, selecții, s. f. 1. Alegere efectuată după un anumit criteriu și cu un anumit scop; selecționare. ♦ Spec. (La pl.; în forma selecțiuni) Fragmente de mare popularitate sau valoare alese dintr-o operă muzicală. 2. Proces de supraviețuire a indivizilor dotați cu cele mai apte însușiri în lupta pentru existență. ◊ Selecție naturală = mecanism fundamental al evoluției în urma căruia în cadrul unei populații supraviețuiesc în lupta pentru existență indivizii cei mai bine adaptați la mediu. Selecție sexuală = alegere naturală și artificială care se face în urma eliminării de la actul reproducător a indivizilor slabi și rău înzestrați. Selecție artificială = metodă de ameliorare a speciilor animale și vegetale, constând în selecționarea, în vederea reproducției, a indivizilor care întrunesc cele mai multe calități biologice. 3. Operație de extragere a unităților dintr-o colectivitate generală, după anumite principii; parte dintr-o colectivitate cu ajutorul căreia se cercetează diversele caracteristici ale întregii colectivități. [Var.: selecțiune s. f.] – Din fr. sélection, lat. selectio, -onis.

SILICE s. f. Corp solid, compus al siliciului cu oxigenul, dur, alb sau incolor, insolubil în apă, cu temperatura de topire foarte înaltă, care se găsește în natură în compoziția celor mai multe roci și care se folosește la fabricarea sticlei, a betonului etc.; dioxid de siliciu. – Din fr. silice, lat. silex, -icis.

SOLZ, solzi, s. m. 1. Fiecare dintre plăcile mici, dure și lucioase, de natură tegumentară, care, suprapunându-se parțial, acoperă corpul celor mai mulți pești, al celor mai multe reptile, picioarele păsărilor și anumite părți ale corpului unor mamifere. ♦ Fiecare dintre micile plăci de metal din care sunt făcute armurile sau anumite obiecte de podoabă. 2. Fiecare dintre frunzulițele care acoperă și apără bulbii, mugurii și alte organe ale plantelor. 3. Stratul exterior pe care-l prezintă o secțiune transversală făcută într-o fibră de lână. 4. Fig. (Pop.) Murdărie, jeg care se depune pe piele, în formă de mici cruste. 5. (În sintagma) Solz de pește = un fel de instrument muzical popular, format dintr-un solz de pește, maleabil, pe care executantul îl introduce între buza de jos și partea inferioară a dinților, punându-l în vibrație prin coloană de aer a respirației. – Refăcut din *soldzi (pl. lui *soldu < lat. solidus „monedă de aur”).

RAȚĂ, rațe, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de păsări domestice și sălbatice, înotătoare, cu ciocul lat și turtit, cu trunchiul scurt și îndesat, și cu picioarele scurte, deplasate în partea posterioară a trunchiului (Anas). ◊ Rață sălbatică = strămoșul celor mai multe rațe domestice, foarte asemănătoare cu acestea și apreciată pentru carnea ei gustoasă (Anas platyrhynchos). Rață domestică = denumire dată multiplelor varietăți provenite prin domesticirea raței sălbatice și deosebite între ele prin culoarea penajului, forma corpului, calitățile productive etc. ◊ Expr. (A merge, a se mișca, a umbla) ca o rață = (a merge etc.) cu mersul legănat, greoi. 2. Urinal. 3. (Art.) Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. – Cf. alb. rosë, sb. raca.

EUHARISTIE, euharistii, s. f. (Bis.) Taină și act de venerație în cele mai multe Biserici creștine, constând în împărtășirea cu pâine și vin a credincioșilor; cuminecătură, împărtășanie, grijanie. [Pr.: e-u-] – Din fr. eucharistie, lat. eucharistia.

PIELE, piei, s. f. 1. Țesut conjunctiv-epitelial care acoperă întreaga suprafață a corpului animalelor vertebrate și a celor mai multe dintre nevertebrate; spec. epiderma omului. ◊ Loc. adj. și adv. În (sau cu) pielea goală = complet dezbrăcat; gol, nud. ◊ Loc. adv. (Până) la piele = în întregime, de tot, complet. ◊ Expr. A ști (sau a vedea etc.) cât îi (sau ce-i) poate pielea cuiva = a ști (sau a vedea) de ce e în stare, cât valorează cineva. A nu-i face pielea (nici) doi bani (sau nici două parale, nicio ceapă degerată) sau a nu-i plăti pielea (nici)un ban = a nu fi bun de nimic, a nu avea nicio valoare. A nu(-și) mai încăpea în piele = a) a fi bucuros, fericit etc.; b) a fi foarte îngâmfat. A(-i) intra (sau a i se băga) (pe) sub piele sau (pe) sub pielea cuiva = a reuși să câștige încrederea sau simpatia cuiva (prin lingușiri, insistențe, servicii etc.). A i se face (cuiva) pielea de găină (sau de gâscă) ori pielea găinii (sau a gâștii) = a i se încreți (cuiva) pielea (de frică, de frig etc.). A-i lua (cuiva) (și) pielea (de pe el) sau șapte (ori nouă) piei = a exploata pe cineva crâncen, a-l jecmăni. (A fi) numai piele(a) și os(ul) = (a fi) foarte slab. A-i frige cuiva pielea = a se răzbuna pe cineva, a chinui sau a pedepsi aspru pe cineva. A plăti cu pielea = a suporta o pedeapsă corporală. A-și lăsa pielea (pe undeva) sau a da pielea popii = a muri (pe undeva). A-și pune pielea în saramură = a) a risca, a se expune; b) a-și impune anumite restricții pentru a realiza ceva. A-și pune pielea pentru cineva = a se expune la neplăceri pentru cineva; a-și pune viața în primejdie pentru cineva. A-și ieși din piele = a fi cuprins de un sentiment foarte puternic (de bucurie, de ciudă etc.). A-i da (sau a-i ieși cuiva ceva) prin piele = a suporta consecințele unui fapt, a o păți, a-i ieși pe nas. A-și vinde (și) pielea de pe el = a-și vinde tot, a face orice sacrificiu material (pentru a scăpa de o datorie, de o primejdie etc.). A-și vinde scump pielea = a lupta cu înverșunare, provocând mari neajunsuri adversarului (chiar dacă nu mai sunt sorți de izbândă). A rămâne numai cu pielea = a rămâne foarte sărac. (A fi) vai (și amar) de pielea cuiva = (a fi) rău de cineva, (a fi) vai de capul lui. A simți (ceva) pe propria (sa) piele = a suporta din plin și personal consecințele unei situații. A fi în pielea cuiva = a se afla exact în aceeași situație (dificilă) cu altcineva. A face ceva pe pielea altuia = a-și satisface gusturi, a-și crea avantaje în dauna altora, aruncând riscul asupra altora. Numai pielea lui știe, se spune despre cel care a răbdat și a suferit multe. A avea pielea groasă sau a fi gros la piele (sau cu pielea groasă) = a fi lipsit de bun-simț, a fi obraznic. A-i face (cuiva) pielea tobă (sau burduf) = a bate pe cineva foarte tare. ◊ Compus: Piei-roșii = (Pop.) nume dat populației indiene aborigene din America de Nord; amerindieni. ♦ Fig. Ființă, făptură; p. ext. viață. Ține la pielea lui. 2. Piele (1) jupuită de pe un animal (și prelucrată); spec. blană. ♦ Piele de drac = țesătură deasă de bumbac, foarte rezistentă, cu o parte pufoasă (imitând antilopa). [Gen.-dat.: pielii, pieii] – Lat. pellis, -em.

PLATFORMĂ, platforme, s. f. I. 1. Suprafață orizontală plană a unui vehicul, a unui aparat de ridicat etc. pe care se încarcă mărfuri, vite etc.; p. ext. vagon sau camion deschis, fără pereți și fără acoperiș, utilizat pentru transporturi. Platformă de lansare = suport plan, orizontal, de pe care rachetele teleghidate decolează vertical; rampă de lansare. Platformă spațială = satelit artificial de mari dimensiuni, constituind o bază permanentă pentru cercetarea spațiului cosmic și pentru lansarea navelor interplanetare. Platformă de foraj marin = platformă (I 1) pe care se află instalații de forare a puțurilor pentru extragerea petrolului din subsolul mării. ♦ Parte a unui tramvai, a unui autobuz, a unui vagon de tren etc., în dreptul ușilor, pe unde urcă sau coboară călătorii. 2. Element plan al unei construcții. ♦ Palier al unei scări. 3. Construcție sau suprafață de teren plană amenajată pentru efectuarea unor lucrări cu caracter tehnic, pentru instalarea unui utilaj, pentru verificarea unor mașini sau aparate, pentru depozitarea unor materiale etc. 4. Teren, de cele mai multe ori plan, situat la diferite înălțimi. 5. (Sport) Instalație orizontală rigidă, de 2-6 m lungime, acoperită cu un strat antiderapant, de pe care se execută sărituri în apă. 6. (Geol.) Teritoriul întins și rigid al scoarței Pământului, afectat numai de mișcări epirogenetice. II. 1. Program de activitate sau de revendicări politice al unui partid, al unei grupări sau al unui om politic. 2. Obiectul, problemele, punctul de vedere al unei discuții. – Din fr. plate-forme.

ACT, acte, s. n. 1. (Urmat de diverse determinări) Manifestare a activității umane; acțiune, fapt. Semnarea tratatului de prietenie cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste cît și încheierea de tratate de prietenie cu alte țări democratice și doritoare de pace din vecinătatea noastră sînt acte de întărire a păcii generale și a independenței noastre, acte de asigurare a condițiilor externe favorabile pentru nestingherita continuare a operei de dezvoltare democratică și de ridicare economică a Romîniei. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 140. ◊ Act istoric = acțiune, realizare, înfăptuire de importanță istorică pentru stat, pentru societate. Adînca nepotrivire în viața interioară a statului nostru, pricinuită de existența monarhiei, a fost lichidată prin actul istoric al înlăturării monarhiei. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 137. Act de autoritate = dispoziție, decizie, hotărîre care emană de la o autoritate. ◊ Expr. A face act de autoritate = a face uz (uneori abuz) de autoritatea pe care ți-o dă o anumită calitate sau situație. A face un act de dreptate = a recunoaște meritele sau drepturile cuiva, neluate în seamă pînă atunci. A lua act (de ceva) = a) a înregistra, a nota (ceva); b) a declara în mod formal că a luat cunoștință de ceva. A face act de prezență = a apărea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politețe. 2. Rezultat al unei activități conștiente sau instinctive individuale, care are un scop sau care tinde spre realizarea unui scop; faptă, acțiune, lucrare. ◊ Act reflex v. reflex. 3. Diviziune mai mare în desfășurarea acțiunii unei opere dramatice (marcată pe scenă prin coborîrea cortinei). Piesa «O scrisoare pierdută» de I. L. Caragiale are 4 acte. 4. Document emanat de la o autoritate, prin care se atestă un fapt, o obligație, o învoială sau care reprezintă o încheiere, o concluzie etc. Act de stare civilă. Cu acte în regulă, infractorii au fost deferiți justiției. ▭ Îl cheamă Ion C. Tudoran, dar acesta e un nume pentru actele de la primărie. BOGZA, C. O. 361. Din zilele principilor războinici, sau curînd după dînșii, se găsesc cele mai multe acte prin care moșnenii își vînd moșiile. BĂLCESCU, O. I 138. ◊ Act de acuzare = încheiere scrisă, întocmită de autoritatea care a anchetat o cauză penală, și care servește ca bază de dezbateri la proces. ◊ (Fig.) Viața nouă a femeii muncitoare din țara noastră se deosebește fundamental de viața înrobită a femeilor din țările capitaliste și constituie un adevărat ac de acuzare împotriva putredei și fățarnicei «civilizații» imperialiste. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2575. ♦ (La pl.) Documente prin care se legitimează cineva. Ai acte? – Pl. și: (3, învechit) acturi (ALECSANDRI, S. 176).

ANTICHITATE, (2) antichități, s. f. 1. Epoca civilizației vechi, în special greco-romane. Pînă la Copernic, atît în știință cît și în concepția oamenilor stăpînea sistemul învechit al lui Ptolemeu, rămas moștenire încă din antichitate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2669. Se credea chiar în antichitate că... [misienii] erau tot dintr-o familie cu moesienii de la Dunăre. BOLINTINEANU, O. 308. ♦ Vechime. Acest tîrg a fost odată rezidența domnească; acum insă nici o urmă de antichitate în el nu se mai vede. NEGRUZZI, S. I 191. 2. Obiect antic, monument vechi, rămășiță istorică. Muzeu de antichități. ◊ Am luat adesea pana spre a înjgheba cînd fapte reale, cînd studioase plăsmuiri, mai totdauna atingătoare de istoria și de antichitățile patriei. ODOBESCU, S. III 625. Mavru poseda o colecțiune de antichități importante, adunate, cele mai multe, după malurile sting și drept al Dunării, colecțiune pe care, încă în viață fiind, a făcut-o donațiune muzeului nostru național. GHICA, S. A. 144. – Variantă: (învechit) anticitate (NEGRUZZI, S. II 304) s. f.

APĂTOS, -OASĂ, apătoși, -oase, adj. Care conține apă multă, îmbibat cu prea multă apă. Cerneală apătoasă. ◊ Cele mai multe părți ale sale [ale Moldovei] erau apătoase și mlăștinoase. MARIAN, O. II 289. Podelele jucau... sub roatele butcii și aruncau în sus... stropi de noroi apătos. GHICA, S. 498.

ARENDA, arendez, vb. I. Tranz. (În orînduirile bazate pe exploatare) A da sau a lua în arendă. E ultimul an cînd îți mai arendez moșia. DUMITRIU, B. F. 52. Dintre proprietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puțini își cultivă singuri domeniile; cei mai mulți, foarte mulți, și le arendează în bloc la cine dă mai mult. CARAGIALE, O. III 181.

ARTĂ, arte, s. f. 1. Formă a conștiinței sociale care oglindește realitatea în imagini artistice și care, ca și știința, are o mare forță de cunoaștere și de transformare a vieții sociale. P.M.R. va acorda o atenție deosebită creării de condiții prielnice pentru dezvoltarea artei și culturii puse în serviciul poporului, și va arăta toată solicitudinea slujitorilor științei și ai artei. REZ. HOT. I 7. Arta realismului socialist este o puternică armă de educație comunistă a maselor. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 26, 3/1. Arta este ideologie, arta implică o poziție de clasă, implică un conținut. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 343, 3/1. ◊ Artă socialistă = artă legată de viața oamenilor muncii, pusă în serviciul cauzei socialismului. V. realism socialist. Arta socialistă trebuie nu numai să oglindea-că viața poporului, ci să și educe și să îndrumese poporul. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 14/3. Artă cu tendință (în opoziție cu artă pentru artă) = formulă (folosită îndeosebi de criticii literari progresiști din trecut) prin care se definește funcțiunea socială a artei; artă militantă. Constantin Dobrogeanu-Gherea a fost unul din partizanii artei cu tendință. ▭ Artă pentru artă sau artă pură = concepție metafizică idealistă, reacționară, care pretinde că arta ar avea un scop și o valoare «în sine» și că ar fi indiferentă față de clasele sociale. Artistul format în societatea burgheză s-a lăsat prins de formulele amăgitoare ale o artei-zonă neutră», a «artei pure», a «artei pentru artă». CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 8/1. Artă decadentă = artă cu conținut corupător, imoral, caracteristică în special pentru burghezie în perioada imperialismului. Arta decadentă își găsește expresia fie în formalism (impresionism, futurism, suprarealism etc.), fie în reprezentarea naturalistă a vieții. ▭ Operă de artă = rezultat al activității artistice creatoare. Om de artă (sau al artei) = persoană care desfășoară o activitate artistică sau se ocupă cu probleme de artă. Artă plastică = artă care operează cu forme și culori (sculptură, pictură etc.). Oamenii muncii sînt dornici să vadă arta plastică răspunzînd din ce în ce mai mult celor mai fierbinți năzuințe ale lor, mobilizîndu-i și întărindu-i în lupta pentru construirea socialismului și apărarea păcii. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 26, 3/3. Profesorul de desen prevede lui Dumitraș Ilie un viitor sigur în artele plastice. SADOVEANU, N. F. 175. Arte frumoase = pictură, sculptură, gravură; (mai rar, în trecut, și) arhitectură, poezie, muzică, dans. Artă poetică = tratat care cuprinde regulile de urmat la alcătuirea operelor literare în trecut. Boileau este autorul unei «Arte poetice». ▭ Artă populară = creație artistică (de obicei anonimă) realizată de popor. Artiștii profesioniști cinstiți recurg la izvoarele artei populare ca la un mijloc hotărîtor de luptă împotriva formalismului care degradează arta, lipsind-o de idei, de specific național. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 353, 1 2. ◊ Expr. (Familiar) De dragul artei = în mod dezinteresat; gratis. 2. (De obicei urmat de determinări) Îndemînare într-o activitate oarecare (de cele mai multe ori practică); pricepere, meșteșug, măiestrie; îndeletnicire care cere îndemînare și respectarea unor anumite reguli. Imagi-națiunea, sufletul și mintea mea au putut aievea să-și însușească plăcerile și farmecul artei [vînătoriei], pe care tu, cel dintîi, o predai astăzi cititorilor romîni. ODOBESCU, S. III 13. ◊ Arta militară = ramură a științei militare (cuprinzînd tactica, arta operativă și strategia), care se ocupă cu studierea metodelor privitoare la ducerea operațiilor militare și a războiului în general. Arte grafice = tehnica reproducerii și a multiplicării sub formă de imprimate sau cărți a originalelor scrise sau desenate. Arte liberale = discipline care se studiau în învățămîntul evului mediu, fiind grupate în «trivium» (gramatica, retorica, logica) și «quadrivium» (aritmetica, geometria, astronomia și muzica). Artă culinară = pricepere, meșteșug în pregătirea mîncărilor. De mic, fiind copilul unui rob, bucătar vestit pe vremea lui, a învățat arta culinară de la tată-său. CARAGIALE, O. II 226.

EPIDERMĂ, epiderme, s. f. Strat exterior, superficial, care acoperă derma și formează, împreună cu aceasta, pielea care învelește corpul omului și al animalelor superioare. ♦ Țesutul exterior de protecție al plantelor, format de cele mai multe ori dintr-un singur strat de celule.

ERATIC, -Ă, eratici, -e, adj. (Mai ales în expr.) Bloc eratic (sau stîncă eratică) = bloc de piatră adus de cele mai multe ori de ghețari și așezat în regiuni cu care n-are nimic comun din punct de vedere geologic.

BEȚIE, beții, s. f. 1. Stare de intoxicație în care se află omul beat și care se caracterizează prin amețeală, tulburare a minții etc. Se îmbăta totdeauna și plîngea la beție. SADOVEANU, O. II 197. Beția din cap nu le mai iese. CREANGĂ, A. 140. Omul bețiv nu știe Ce face la beție. PANN, P. V. I 111. Ieri ai fost dat la beție, Astăzi veniși la trezie, Dar n-ai prins la cuminție. ALECSANDRI, P. P. ◊ Beție cu stupefiante sau beție rece = stare de amețeală și de tulburare a minții produsă de introducerea în organism a unor substanțe toxice (morfină, cocaină, eter etc.). 2. Deprindere sau patimă de a bea în cantități mari băuturi alcoolice; obiceiul dease îmbăta. Cărțile cele bune... [îi învață] cum să se ferească de lene și de beție. NEGRUZZI, S. I 299. ◊ (Ironic) Darul beției = obiceiul de a bea. 3. Petrecere, de cele mai multe ori degradantă, cu băutură (cîntare și joc); chef. Prin mintea lui Ion trecu într-o lumină de fulger noaptea de beție și prăbușirea lui cumplită. SADOVEANU, O.II 200. ◊ Expr. (Popular) Beție la toartă v. toartă. ◊ Fig. Ziceau oamenii... că-n loc De inimă el poartă un foc... Ce-l arde și-l zdrobește și-n veci nu-l poate stinge Decît numai beția de Lacrămi și de sînge! COȘBUC, P. II 177. 4. Fig. Stare sufletească de tulburare, de uitare de sine, pricinuită de un sentiment, de o dorință sau de o pasiune puternică. Artistul trebuie să realizeze [opera sa] în bucurie, în beția de a crea. CAMIL PETRESCU, T. II 147. ♦ (Glumeț) Beție de cuvinte= umflat, bombastic; revărsare de cuvinte (inutile). ♦ Calitate pe care o are cineva sau ceva de a provoca tulburare, uitare de sine. Beția zilei aceleia de primăvară îi cucerea tot mai mult, și iubirea care-i purta înlănțuiți li se părea că e mai adîncă decît toate iubirile lumii. SADOVEANU, O. IV 77. Pornire nestăpînită, furie. [O apuca] o adevărată beție de a risipi, de a-și arăta toată vanitatea ei de fată bogată și răsfățată. VLAHUȚĂ, O. AL. II 37.

FAVORIT³, -Ă, favoriți, -te, s. m. și f. 1. Persoană iubită cu predilecție de cineva. Băiatul cel mic era favoritul mamei. ◊ (Poetic) Tu care-i fost din pruncie al muzelor favorit. ALEXANDRESCU, P. 47. 2. (În moravurile societăților bazate pe exploatare) Persoană care se bucură de protecția deosebită a unui suveran sau a unui om influent și care trage profituri de pe urma acestei situații. Iar lupul mîncător Se făcu favorit Și ministru la oi. ALEXANDRESCU, P. 126. ♦ (La feminin) Amantă a unui monarh. V. curtezană. Văzuse adesea pe... Diana de Poitiers, favorita regelui și adevărata stăpînă a Franciei. ODOBESCU, S. III 57. 3. Cal despre care se crede că are cele mai multe șanse de cîștig la o cursă.

BIRJAR, birjari, s. m. Vizitiul (de cele mai multe ori și proprietarul) unei birje. Birjarul o-ntrebă răstit, mahmur: Unde vă duc, coană? DUMITRIU, B. F. 89. Birjarul, biciuind caii ca un nebun, porni la vale pe-o stradă lăturalnică. SADOVEANU, O. VI 314.

BISERICĂ, biserici, s. f. 1. Clădire destinată celebrării unui cult creștin. Se auzi clopotul de la biserică. PAS, L. 112. Săracele mame de la mahala dădeau sărindare la biserici. SADOVEANU, N. F. 137. Biserica creștină, a ei catapeteasmă De-un fulger drept în două e ruptă și tresare. EMINESCU, O. I 95. Cocheta face pe nevinovata. S-o vezi cît s-a făcut de bisericoasă; șede toată ziua închisă, merge numai la biserică și la paradă. NEGRUZZI, S.I 65. ◊ Expr. A fi ușă de biserică = (mai ales în construcții negative) a fi corect, cinstit. A nu fi dus (de multe ori) (pe) la biserică (sau biserici) = a nu da importanță convențiilor sociale, a nu ști multe, a avea curajul opiniei. Cu ei putea să dea drumul sarcasmului, căci nici ei nu erau duși prea mult pe la biserici. PAS, L. I 41. Cîți iepuri la biserică = de loc. 2. (De obicei determinat prin «creștină», «ortodoxă», «catolică» etc.) Comunitatea creștinilor care țin de același cult și profesează aceleași dogme. Biserica ortodoxă. 3. Instituție religioasă (creștină) dintr-o localitate, avînd o clădire pentru celebrarea cultului, unul sau mai mulți preoți și de cele mai multe ori (în țările capitaliste, în trecut și la noi) avere proprie. V. parohie. – Variantă: (regional) beserică (CREANGĂ, P. 116) s. f.

BOLTĂ, bolți, s. f. 1. Construcție (de piatră, de zidărie, de metal etc.) în formă de arc, alcătuind de cele mai multe ori un tavan concav deasupra unei încăperi; boltitură. V. cupolă. Și-n voi, tîrnăcopari sub bolți de mină, Sînt mohorîte zăcăminte de lumină. TOMA, C. V. 269. Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici, Între făclii de ceară, arzînd în sfeșnici mari, E-ntinsă-n haine albe cu fața spre altar Logodnica lui Arald. EMINESCU, O. I 88. Din umbra falnicelor bolți Ea pasul și-l îndreaptă Lîngă fereastră, unde-n colț Luceafărul așteaptă. EMINESCU, O. I 167. Cheie de boltă v. cheie. ◊ (Metaforic) Deasupra o boltă de nouri plumburii se întărea, părea neclintită, sprijinită pe zările nevăzute. SADOVEANU, O. III 286. Era parcă un glas care ieșea din bolta veacurilor. GALACTION, O. I 220. ♦ Fig. (Adesea determinat prin «a cerului» sau «cerească») Cerul. Decît stelele toate ale bolții albastre, Mai puternică-i steaua strălucind pe Kremlin! DEȘLIU, G. 48. Deodată pe boltă steag roșu s-arată! BENIUC, V. 124. Cînd chiuie o dată... oleacă numai de nu s-a risipit bolta ceriului. CREANGĂ, P. 54.. ♦ (Arhit., rar) Arcadă. Prin bolțile ferestrelor, la lumina lunei, văzură două dealuri lungi. EMINESCU, N. 8. [Un arc de triumf] cu o boltă mare căscată la mijloc și cu alte două arcade mai mici în laturi. ODOBESCU, S. III 71. 2. Construcție ușoară (de lemn sau de fier) în formă de arc, care servește de sprijin plantelor agățătoare. Vița se agață pe araci sau pe boltă. ♦ Construcție, în formă de chioșc, îmbrăcată în verdeață. Vroiau să se mei cinstească încă o dată, aci sub bolta lui Covrig. GALACTION, O. I 263. ♦ Fig. Acoperiș în formă de arc, format din ramurile dese ale copacilor. Trecură prin pilcuri de flori tinere, pe sub bolți de sălcii îmbrățișate, și dintr-o dată ieșiră pe malul Siretului. SADOVEANU, O. IV 77. Cîte un strop de cer albastru sau cîte un fulg de lumină mai picurau răzlețe din înălțimile încîlcite ale bolților de crengi, peste umerii și capetele noastre. HOGAȘ, M. N. 206. Pe cărare-n bolți de frunze... Ne-om da sărutări pe cale. EMINESCU, O.I 55. ♦ (Neobișnuit) Ghirlandă, cunună de flori în formă de arc. Și fruntea și-o-mpletește c-o boltă de lungi flori. ALEXANDRESCU, M. 158. 3. Încăpere sau galerie subterană cu tavanul arcuit. De trei ani e ținut bine, Într-o boltă-ntunecată, Sub pămînt, în grajd de piatră. ALECSANDRI, P. P. 106. 4. Gang larg (cu tavanul arcuit) care dă acces în unele case.(Mai ales în Transilv.) Prăvălie, dugheană (la origine așezată într-o încăpere boltită). O boltă cu negoț de tot felul. RETEGANUL, P. III 20. Poliția... l-ar fi surprins spărgînd o boltă de lipscănie. ALECSANDRI, T. 1652. 5. (În forma boaltă) Căruță cu coviltir. Toată luna lui august, pe drumurile colbuite, au trecut boaitele înalte și încărcate pînă sub coviltir. GALACTION, O. I 260. – Pl. și: (învechit) boite (TOMA, C. V. 16, NEGRUZZI, S. I 263). – Variantă: (6) boaltă, boaite, s. f.