ASTRONOM, astronomi, s. m. 1. Specialist în astronomie. Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos, Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din chaos. EMINESCU, O. I 140. Astronomul ar dori ca cursul Uranului să se pripească. BĂLCESCU, O. II 10. 2. (Popular) Astrolog. Astronoame Valtasare, Varsă din cer foc și zare Cu catran și cu pucioasă Pe acest tiran să-l arză. TEODORESCU, P. P. 105.

AȚĂ, (2, 3) ațe, s. f. 1. (Numai la sg.) Fir (de bumbac, de in sau de cînepă) răsucit subțire, cu care se coase. O gospodină cumpăra un mosorel cu ață. PAS, L. I 136. Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din chaos Și cum neagra veșnicie ne-o întinde și ne-nvață Că epocele se-nșiră ca mărgelele pe ață. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. Cusut ață albă = evident fals, mincinos. Povestea aceasta e cusută cu ață albă. ▭ Acest «unde ești?» prea e cusut cu ață albă. DELAVRANCEA, H. TUD. 74. A întinde ața = a întrece orice măsură. Nu întinde ața să se rupă. NEGRUZZI, S. I 251. A se ține sau a sta (numai) într-un fir de ață= a fi aproape de pierzanie, a se mai ține abia- abia. A-l trage (pe cineva) ața la ceva= a fi mînat de un imbold irezistibil înspre o țintă (de obicei primejdioasă, neprielnică). Du-te, băiete, dacă te trage ața la moarte. ISPIRESCU, L. 193. Gazda se sili în toate chipurile să-l oprească de la această hotărîre... Fu peste putință. Îl trăgea ața la rele. ISPIRESCU, L. 280. Unde-l trage pe el ața Ca să-și petreacă viața. PANN, P. V. I 71. Nici un capăt (sau fir) de ață = nimic, nici cel mai mic lucru. Numai văru-meu... fecior de gospodar cinstit, nu luase nici un capăt de ață. CREANGĂ, A. 99. Pînă-ntr-un cap (sau capăt) de ață= tot, pînă la cel din urmă lucru. Au luat tot, pînă-ntr-un capăt de ață. A spune din fir pînă-n ață = a spune tot, de la început pînă la sfîrșit, din fir în păr. Iacă, iacă ce mi s-a întîmplat. Și-i spuse tot, din fir pînă-n ață. ISPIRESCU, L. 106. (Despre o îmbrăcăminte veche) Mai mult ață decît față = așa de ros încît i se vede ața din urzeala stofei; jerpelit. Din călcîie pînă la cap, haina lui mai mult ață decît față. PANN, la HEM. Nu face fața cît ața = costă mai mult confecționarea unui obiect de îmbrăcăminte decît stofa; fig. trudă multă și folos puțin, mai mare daraua decît ocaua. Mai scumpă ața decît fața = este mai scumpă executarea sau reparația unui lucru decît valoarea lui. (Popular) A rămîne cu (sau a găsi în pungă) ața mămăligii = a rămîne sărac lipit, a nu mai avea nimic. Băgai mîna-n punga chingii, Găsii ața mămăligii. TEODORESCU, P. P. 333. Viață Cusută cu ață = viață grea, plină de necazuri. ◊ (La pl.) Capete, resturi de fire rămase de la lucru; (peiorativ) zdrențe. Care de care mai chipos și mai îmbrăcat, de se tîrîiau ațele și curgeau oghelele după dînșii. CREANGĂ, P. 249. 2. Orice fir care seamănă cu ața (1) sau are aceleași întrebuințări. Scoțînd o piele de porc sălbatec... și croind cîte-o păreche de opinci... le-a îngruzit frumos și a petrecut cîte-o păreche de ață neagră de păr de cal prin cele nojițe. CREANGĂ, A. 25. ◊ Fig. Muștele cele moarte și spînzurate pe ațele păianjenilor. ȘEZ. VI 7. Ațele ițelor = sforile cu care se leagă ițele de scripeți. Ața zidarului = sfoară cu un plumb la capăt, care servește de indicator al direcției verticale. ♦ (Adverbial, după un verb de mișcate) Fără să se abată din drum, drept, direct la... Merge dracul cel mai isteț ață la mînăstirea sfîntului părinte. RETEGANUL, P. II 65. Acea măiestrită șosea care, din grădina de la capul podului Mogoșoaiei, se-ntinde ață pînă la bariera Ploieștilor. ODOBESCU, S. I 375. ♦ Fibră extrasă din tulpina anumitor plante. [Robii] tîrau în picioare opinci ori zdrențe legate cu ațe de tei. SADOVEANU, Z. C. 232. ♦ (La pl.) Fibrele care se desprind de păstaia plantelor leguminoase (fasole, mazăre) cînd încep să îmbătrînească. Fasole cu ațe. ♦ Firul (foarte subțire) de oțel care se desface de pe ascuțișul unui obiect de tăiat după prima parte a operației de ascuțire. Ața cuțitului. Ața coasei.. 3. Fig. Dîră subțire. Sîngele i se adunase în sprinceană și o ață i se scursese spre colțul gurii. DUMITRIU, B. F. 53. Pe alocuri, de sub ierburi aromate, se prelingea o ață transparentă de apă. C. PETRESCU, S. 220. Înlăuntrul cafenelei ațe de fum se ridicau în tavanul murdar. DUNĂREANU, CH. 47. Prin ușa veche și crăpată deslușii cîteva ațe de lumină în odaia alăturată. DUNĂREANU, CH. 119. ◊ (Popular) Ața limbii = membrană care unește fața inferioară a limbii cu mucoasa gurii și care oprește unele mișcări ale limbii. ♦ (La pl.) Dîre băloase pe care Ie prezintă uneori zeama de varză.

CUTIE, cutii, s. f. 1. Obiect de lemn, de metal, de carton etc., ușor transportabil, de obicei în formă de cub sau paralelipiped gol în interior, în care se păstrează diverse lucruri sau care protejează o piesă sau un mecanism. Cuțitul de desfăcut cutii de conserve. C. PETRESCU, Î. I 3. Abramovici scoase din buzunar cutia de tutun. SAHIA, N. 90. Nici un fenomen nu poate sta stingher pe lume, despărțit de celelalte, ca într-o cutie. IONESCU-RION, C. 54. Parcă-l văd pe astronomul... Cum ușor, ca Un cutie, scoate lumile din haos. EMINESCU, O. I 140. ◊ Fig. Cutia strîmtă a cămării s-a umplut de furtunoase dezbateri. C. PETRESCU, S. 6. ◊ Expr. (Scos) ca din cutie, se zice despre persoanele foarte dichisite, foarte îngrijit îmbrăcate, gătite în mod afectat. Ginere ca din cutie. CONTEMPORANUL, VI_II 5. (Familiar) Bagă capul la cutie! = strînge capul între umeri, proptește-l bine în piept (recomandare care se face celui peste care se sare, la jocul «de-a capra», ca să nu fie lovit de cei care sar); fig. ferește-te, păzește-te, fii precaut. ◊ Cutie de scrisori = cutie publică în care expeditorii introduc scrisorile ce urmează a fi transmise la adresă de către serviciul poștal; cutie particulară în care factorii poștali depun corespondența adusă la domiciliu. Cutie de rezonanță = cutie (cu aplicație mai ales la instrumentele muzicale) astfel construită încît să amplifice sunetele. Cutie de rezistență = aparat pentru măsurarea rezistenței opuse unui curent electric. Cutie de viteză = cutie în care se află mecanismul schimbătorului de viteză la automobile. Cutie craniană= cavitatea osoasă în care e așezat creierul; țeasta capului. 2. (De obicei urmat de determinări în genitiv) Sertar (de masă, de dulap etc.). Găsești cheile în cutia mesei. 3. (Familiar) Ladă în care hingherul bagă cîinii prinși. Să mai iasă [cîinele], ziua, după ciolanul problematic: însemna să meargă de-a dreptul la cutie. GALACTION, O. I 311. 4. (Învechit) Casă de bani; casetă. Capitația și leafa lor [a dorobanților]... de la 1834 se plătesc din cutiile satelor. BĂLCESCU, O. I 37. Cheltuielile... se făceau din venitul cutiilor sătești. I. IONESCU, D. 101.

CUTIUȚĂ, cutiuțe, s. f. Diminutiv al lui cutie. (1). Scotea cîte un fir din frumoasele lui musteți și le punea într-o cutiuță. NEGRUZZI, S. I 280. Am o cutiuță, Și-n cutiuță o rățușcă (Luntrea). GOROVEI, C. 215. – Pronunțat: -ti-u-.

SCOATE, scot, vb. III. Tranz. I. (În opoziție cu băga; folosit și absolut) 1. A lua ceva dintr-o cantitate mai mare, dintr-un anumit loc sau din locul unde se află. Fiul pașei din Ianina de la piept o floare scoate. COȘBUC, P. I 62. Atunci scoase apă din fîntînă cu o vadră. RETEGANUL, P. IV 48. Începură a scoate din lada babei valuri de pînză. CREANGĂ, P. 14. A doua zi profesorul veni și... scoase din sîn o broșură cartonată cu hîrtie pestriță. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Fig. Scoate-o lume ca din basme În lumini de felinare – Umple noaptea de fantasme Neclintite și bizare. TOPÎRCEANU, B. 70. Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos, Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din chaos. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. A scoate apă (sau lapte) din piatră (seacă) = a face lucruri neobișnuite, imposibil de realizat, dovedind vrednicie, istețime mare. Spuse zmeul bătrînei numai la ureche ca să nu mai tragă nădejde de oi, că acum fu Stan Bolovan la stînă, care e așa de tare, de scoate apă din piatră. RETEGANUL, P. IV 17. Noi însă, pre limba noastră a strămoșească, zicem unui... om că este romîn dezghețat care scoate lapte dulce din piatră seacă. ISPIRESCU, U. 89. A-și scoate în farfurie = a se servi din mîncare, a lua mîncare, a-și pune în farfurie. Își scotea a doua oară în farfurie. C. PETRESCU, Î. I 95. ◊ Refl. pas. Un puț cu furcă, adică o groapă adîncă de unde se scoate apă cu burduful. ODOBESCU, S. III 16. 2. A extrage dintr-un spațiu sau dintr-un înveliș, pentru a elibera sau a utiliza. Să știi că din bute nu vei ieși pînă ce nu te-a scoate Mandalina mea. RETEGANUL, P. V 72. Îl scoase din sicriu și, cum îl luă în brațe, tăcu. ISPIRESCU, L. 146. Să ieși din raclă cînd te-a scoate bunica din groapă. CREANGĂ, P. 323. ◊ Expr. A scoate castanele din foc (sau din spuză) cu mîna altuia v. castană. ◊ (Complementul indică o armă) Prin pădure nu erau poteci. Stoicea mergea pe de-a-ntregul. Pe unde agurizarii înfrățeau prea strîns și-l încurcau, Stoicea scotea cuțitul. GALACTION, O. I 46. Scoateți spada și jurați. ALECSANDRI, P. II 84. Scoțîndu-și toporul, sta cu dînsul gata în mînă, ca în loc de sabie. DRĂGHICI, R. 65. Turcii rău se mînia, Paloșele toți scotea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 493. ◊ Expr. A scoate sabia (din teacă) = a începe vrajba, războiul. ♦ A face să iasă trăgînd, depunînd un efort; a da (cu forța) afară. Se puseră la vîrtejuri și scoaseră pe fata cea mare. ISPIRESCU, L. 88. Îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul și i-o presură cu sare și cu piperi. CREANGĂ, P. 13. ◊ Expr. Ce intră în gura lupului, nu se mai poate scoate = un lucru intrat în stăpînirea altuia greu se mai recapătă. ◊ Refl. reciproc. Să facă un colac de secară Să-l dea la fete-n cămară, Că se bat de-alaltăseară Și se scot de plete-afară. TEODORESCU, P. P. 143. ♦ A desprinde ceva de la locul lui. Atunci Ipate scoate plosca de la oblînc, dă babei vro cîteva gîturi de rachiu și apoi îi mai întinde și o pungă toșcă de bani. CREANGĂ, P. 171. ◊ Expr. A scoate luleaua do la ciubuc = a se enerva, a-și schimba atitudinea (în rău), a-și înăspri purtarea. Mai dăunăzi mă-ntîlnește unul ce-i zic Clevetici, și mă-ntreabă nitam-nisam, de sînt ca dînsul, demagog? Dă, măi, Gogule! i-am răspuns și eu, cată-ți de drum pînă ce nu scot luleaua de la ciubuc. ALECSANDRI, T. I 238. ♦ A elibera dintr-o strînsoare; a degaja. Veniră mai mulți păzitori... de-l scoaseră din glodul unde se nomolise. ISPIRESCU, L. 374. 3. A pune la vedere, a înfățișa, a da la iveală; a expune. Urgisita și zbuciumata lui soție scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur. CREANGĂ, P. 99. Fă-mă cîrpă d-ale mari, La bădița-n buzunari, Să mă scoată-n tîrguri mari. HODOȘ, P. P. 55. ◊ Expr. A scoate la vînzare (sau la mezat, la licitație) = a pune în vînzare (la licitație). Lucrurile au fost scoase la mezat. C. PETRESCU, Î. II 122. A scoate în evidență (sau în relief) = a sublinia, a reliefa, a accentua. A scoate la iveală (sau în vileag, la medean) = a face cunoscut, a da la iveală. Am descoperit noi un secret, după îndeletniciri cărturărești de patruzeci de ani, care, cu ajutorul lor, ne-a îngăduit să scoatem în vileag povestea cea adevărată. SADOVEANU, D. P. 6. 4. (Complementul indică un obiect de îmbrăcăminte, o podoabă etc.) A dezbrăca (sau a descălța), a îndepărta de la sine, a se despodobi. Lăsasem frîul și scosesem mănușile, ca să răsucesc o țigară. SADOVEANU, O. VIII 199. Începu să-și scoată fracul. SAHIA, N. 101. Iute mi-am scos ciubotele din picioare. CREANGĂ, O. A. 44. Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic, Ș-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. ◊ Expr. Pe unde scot (scoți etc.) cămașa? = cum aș (ai etc.) putea să ies (să ieși etc.) din încurcătură, cum să mă descurc (să te descurci etc.) sau să scap (să scapi etc.) de belea? E, domnule șef, acu să te vedem pe unde scoatem cămașa! răbufni primarul cu fața strîmbată de îngrijorare. REBREANU, R. I 97. A-și scoate căciula v. căciulă. 5. A trage afară cu forța, a smulge, a extrage. N-are un ochi de loc. I l-a scos cu sulița un călăreț teuton la Cosmin. DELAVRANCEA, A. 55. Aici este la bărbierul unde mi-a scos măseaua nevinovată. CARAGIALE, O. I 225. Dac-aș avea mai multă putere, ți-o spun drept că ți-aș scoate ochii ca la dracul și te-aș frige pe frigare, zise Ivan. CREANGĂ, P. 318. Corb la corb nu-și scoate ochii. ◊ Expr. Prinde orbul, scoate-i ochii, se spune cînd îți scapă cineva și nu-l mai poți trage la răspundere. Pînă să-și dea turcii cu socoteala... Geantă trecuse bariera în fuga calului... Prinde orbul, scoate-i ochii! STANCU, D. 23. Acum prinde orbul, scoate-i ochii, necazu și mînia erau de surda. POPESCU, B. III 151. A scoate (cuiva) sufletul = a necăji, a supăra foarte tare (pe cineva). Mă chinuiește, îmi scoate sufletul cu atîta dragoste. NEGRUZZI, S. I 47. A-și scoate sufletul = a se obosi prea mult, a pune mult suflet, a se extenua. Eu îmi scot sufletul și m-am abrutizat. C. PETRESCU, R. DR. 301. A-i scoate (cuiva) ochii (pentru ceva) = a-i face (cuiva) mustrări grele. M-am săturat pînă-n gît de mucegaiul de babă, că hojma mă morocănește și-mi scoate ochii cu cele tinere. CREANGĂ, P. 122. A-și scoate ochii unul altuia = a se certa, a se bate. Nu vă scoateți ochii... că ar fi păcat de așa ochișori drăgălași. T. 666. De departe calu-ți bate, de aproape ochii-ți scoate = aparențele sînt uneori înșelătoare. A-și scoate un foc de la inimă v. foc. A scoate mahmurul (din cineva) v. mahmur. A-și scoate sau a scoate altuia (ceva) din gînd v. gînd (4). A scoate (cuiva) și dinții din gură v. dinte. A scoate (cuiva) gărgăunii (din cap) v. gărgăun. A-i scoate cuiva (ceva) pe nas v. nas. ♦ Fig. A obține, a stoarce, a căpăta. Și înainte de a-l da justiției omenești, ea îi scoate cu cleștele mărturisirea. GHEREA, ST. CR. II 260. Să puse ea cu lingușire să scoată vorba de la el. RETEGANUL, P. V 12. Nu putea scoate de la dînsa nici un răspuns. SBIERA, P. 139. 6. (Cu privire la oameni și la animale) A izgoni dintr-un anumit loc, a goni, a alunga; a da afară. Acuma ați vrea să ne scoateți de tot de pe moșia ce ne-a mai rămas. REBREANU, R. II 89. Voi ne-ați scos Din case, goi în ger și-n vînt, Ne-ați scos și morții din mormînt. COȘBUC, P. I 208. Era o beznă... de nu-ți vedeai nici mîna, și ploua și sufla un vînt cît să nu scoți nici cînele afară. RETEGANUL, P. IV 75. ◊ Tranz. fact. Primăvara scotea lumea la soare ca pe șopîrle. CAMIL PETRESCU, U. N. 94. ♦ A face să iasă în calea sau în întîmpinarea cuiva. Pesemne păcatele mi te-au scos înainte, măi Chirică. CREANGĂ, P. 164. Vai de tine Macovei, Cin’ te-a scos în ochii mei. BIBICESCU, P. P. 336. Foaie verde fir de linte... Scoate-mi puica înainte. ȘEZ. III 154. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) în lume = a conduce pe cineva la o petrecere, la un spectacol. 7. A îndepărta pe cineva dintr-o funcție, a da afară, a destitui. Pe mine, zău, tot mișeii din vistierie m-au scos. HASDEU, R. V. 126. O proclamație vestind că el a venit... a scoate din scaun pe Andrei Bathori. BĂLCESCU, O. II 233. ◊ Expr. A scoate la pensie = a face pe cineva să părăsească locul de muncă pentru a deveni pensionar. ♦ A elimina dintr-o serie, un șir, o listă. ◊ Expr. A scoate din circuit = a elimina un aparat sau o instalație dintr-un circuit, întrerupînd legăturile. A scoate (pe cineva) din circulație = a îndepărta (pe cineva) din activitate, a-l sili să stea în rezervă, în umbră. După cît cunosc eu cuprinsul acestor scrisori, ar fi destul una singură ca să-l scoată definitiv din circulație pe Gică. C. PETRESCU, C. V. 338. A scoate corecturile = a îndepărta greșelile indicate în corecturile unui text pregătit pentru tipar. ◊ Refl. pas. Nu știți că s-a scos claca? CAMIL PETRESCU, O. II 541. 8. A face pe cineva să iasă dintr-o anumită stare, a schimba starea cuiva. Dar lelea Sofe îl scoase de pe gînduri. RETEGANUL, P. I 43. Îl piaptănă și-l grijește așa de bine, că peste cîteva zile îl scoate din boală. CREANGĂ, P. 76. Maica din friguri mă scoate Dar din dragoste nu poate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 7. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din răbdări (sau din fire, din sărite, din balamale, din țîțîni) = a enerva peste măsură, a face să-și piardă răbdarea. Își dădu seama îndată că numai graiul romînesc l-a scos din țîțîni, fiindcă a venit ca o mustrare peste gîndurile lui răvășite de imputări. REBREANU, P. S. 70. Cînd trecui pe lîngă ea, striga ca scoasă din fire. DELAVRANCEA, O. II 255. Incăpățînarea lui m-a scos din răbdări. CARAGIALE, O. II 199. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite și să mă faci – cîteodată – să-mi ies din răbuș afară. CREANGĂ, P. 152. A scoate (pe cineva) din minte (sau din minți, mai rar din simțiri) = a face (pe cineva) să-și piardă rațiunea, judecata, calmul; a zăpăci (pe cineva). Măi Chirică, tare mai ești și tu nu știu cum; scoți omul din minți cu vorbele tale. CREANGĂ, P. 162. M-ai scos din simțiri... căci cînd te zăresc... ia așa-mi scapără pe dinaintea ochilor. ALECSANDRI, T. I 200. Nu-s frumoasă, nici n-am fost, Dar voinic din minte-am scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 66. A scoate (pe cineva) din viață (sau dintre cei vii) = a lua viața cuiva, a omorî pe cineva. Cînd mi l-au apucat pe drac cu labele sale, au fost să-l scoată din viață. SBIERA, P. 260. Moarte, moarte, unde ești, în ce parte locuiești? Și ce faci de nu mai vii Să mă scoți dintre cei vii! HODOȘ, P. P. 155. A nu mai scoate (pe cineva) din... = a nu mai înceta de a numi (pe cineva) cu un nume, o poreclă, un calificativ injurios, depreciativ. Cînd a mărturisit a lor săi că vrea să ajungă cîntăreț, artist, ai săi s-au încredințat într-adevăr că e nebun și din nebunul nu l-au mai scos. PAS, Z. I 179. Din satană, din iasmă și din spurcăciune nu-l mai scotea. ISPIRESCU, L. 47. I-a făcut un moral bun, din porc și din măgar nu l-a mai scos, i-a tras vreo două palme și l-a dat pe ușă afară. CARAGIALE, O. I 184. A scoate (cuiva) peri albi = a face cuiva necazuri, a-l îmbătrîni. Duceți-vă de pe capul mieu, că mi-ați scos peri albi de cînd ați venit. CREANGĂ, P. 270. ♦ A face pe cineva să vină (forțat) într-un loc; a convoca (cu forța). Țăranii nu-și întrerupeau munca... Vătavii și feciorii boierești îi scoteau primăvara; vătavii boierești îi scoteau vara. SADOVEANU, O. VII 274. Iaca pentru ce scosese atunci vornicul oamenii la clacă. CREANGĂ, O. A. 37. Dumnezeu zice că a scos pre toate vietățile pămîntului la făcutul cărărilor. ȘEZ. V 127. ♦ (Cu privire la animale de tracțiune) A lua din ham sau din jug, a deshăma, a dejuga. ◊ Expr. A scoate boii (din jug) fără coarne = a termina rău o treabă, a scăpa cu greu dintr-o situație. Ș-a pus el... boii în cîrd cu dracul, dar are să-i scoată fără coarne. CREANGĂ, P. 250. 9. (Despre drumuri) A duce pe călători într-un anumit loc; a conduce. După aceea au mai umblat ei prin pădure cît au umblat și-au dat de-o potecă care i-au scos din pădure. RETEGANUL, P. II 73. Poteca pe care... apucase îl scoase drept la un eleșteu mare. ISPIRESCU, L. 34. O potecuță strîmtă... scotea pînă în vîrful muntelui. GORJAN, H. I 132. ◊ (În contexte figurate) Unde mă va scoate drumul pe care umblu astăzi? GALACTION, O. I 102. ◊ (Subiectul este omul sau animalul care duce pe călător) Vreai să te scot la drumul mare? AGÎRBICEANU, S. P. 20. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mă-n deal o dată Să-mi fac ochișorii roată Să mă uit la lumea toată. ALECSANDRI, P. P. 311. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) la covrigi (rar la boi breji sau la drum de boi) = a ruina (pe cineva). Las’ pe dînșii, că ne scot ei la covrigi. CREANGĂ, A. 154. Aste cărți le rup pe toate Și le-arunc în foc. Pe alții măcar... nu vor scoate La boi breji, precum pe mine. CONTEMPORANUL, II 26. A scoate la lecție v. lecție. A o scoate la capăt v. capăt. 10. A face pe cineva să iasă dintr-o încurcătură, dintr-o situație grea; a scăpa, a salva. Nu știi din ce ananghie mă scoți. DUMITRIU, N. 115. Pină acuma m-am chinuit de l-am crescut și l-am scos din toată nevoia. CREANGĂ, P. 81. Ba, giuncanii nu-ți dau eu, Că mi i-au dat dumnezeu Să mă scoață de la greu. ALECSANDRI, P. P. 99. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din iarnă = a da (cuiva) hrană și adăpost în timpul iernii, a ajuta (pe cineva) să poată ieși din iarnă. Că-mi mor copiii de foame, N-am cu ce-i scoate din iarnă. TEODORESCU, P. P. 289. A scoate pe cineva (cu) obraz curat v. obraz. A scoate (pe cineva) basma curată v. basma. A scoate (pe cineva) din oprele v. opreală. 11. A obține un produs din ceva, a extrage, a fabrica. Și cu cîtă iscusință singură a scoate știe [albina] Dintr-un must plin de otravă cea mai bună doftorie. CONACHI, P. 269. ◊ Refl. pas. Pe urmă să se scoată paie pentru a doua oară. PAMFILE, A. R. 210. 12. A dobîndi, a cîștiga, a obține. Pesemne că s-au dus să-i arate zestrea pe care crede că o s-o scoată de la Hristache. CAMIL PETRESCU, O. II 168. Dacă-i vorba să scot banii de la tine, apoi slabă nădejde. REBREANU, I. 32. Noauă buți de vin o stors Și nice un ban n-o scos. ȘEZ. IV 8. ◊ Expr. A-și scoate pîinea (sau, rar, mămăliga) = a-și cîștiga traiul zilnic, a dobîndi cele necesare traiului. Doi oameni cu doi boi, la vreme de iarnă, abia își puteau scoate mămăliga. CREANGĂ, A. 26. Pe cît poate pîinea-și scoate. PANN, P. V. O 171. Nu poți în orașul acesta să îți scoți nici pînea cea din toate zilele. GORJAN, H. I 114. ♦ A lua înapoi, a recupera. Se împrumutase... cu camete foarte mari și cu făgăduință de a-i lăsa să-și trămită ei oamenii lor în țeară, ca să le scoață datoria. ISPIRESCU, M. V. 4. ◊ Expr. A-și scoate din capete v. cap¹ (I 3). 13. A lua, a ridica (ceva) dintr-un anumit loc. Liceul nu-l mai văzu decît în ziua cînd veni să-și scoată certificatul de patru clase. BASSARABESCU, V. 4. ◊ Expr. (Rar) A scoate voie = a cere permisiune. Mergem noi la mitropolie și-ți scoatem voie. STĂNOIU, C. I. 24. 14. A face pe cineva să obțină o situație mai bună; a promova. Meștere, cînd ai de gînd să mă scoți calfă? ISPIRESCU, L. 369. ◊ Fig. Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos... Ce a scos din voi Apusul cînd nimic nu e de scos? EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A scoate (un) om din cineva = a face pe cineva să devină om de treabă, om cumsecade. Vreau să scot un om din tine. La TDRG. A scoate (pe cineva) mincinos v. mincinos. 15. (Cu complementul «fotografie») A fotografia. El însă umbla să scoată fotografie a bisericii Movileștilor. CĂLINESCU, E. 7. ◊ (Complementul indică persoana fotografiată) Dedesubt, între-amîndouă, poza lui Cănuță, scos la Duschek de la Episcopie. BASSARABESCU, S. N. 16. 16. (Cu privire la cărți, reviste etc.) A face să apară, a tipări, a publica. ◊ Expr. (Învechit) A scoate afară o proclamație = a da o proclamație, a face cunoscut; a promulga. La 23 octomvrie, Mihai scoase afară o proclamație. BĂLCESCU, O. II 233. II. 1. A face să iasă în afară, a da la iveală. În mînia lui, boierul își scoase în afară pieptul. SADOVEANU, O. VII 46. Bărbatul scoase capul pe fereastră să vază ce este. RETEGANUL, P. III 3. Ajungînd zmăoaica la apă, zise rățoiului:... scoate căpșorul din apă și uită-te la mama. ȘEZ. I 229. ◊ (În contexte figurate) Cu cîtă băgare de seamă smulge buruienile ce aveau nenorocul să scoată capul în stratul cu pricina. STĂNOIU, C. I. 124. Luna, scoțînd capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminînd pămîntul. CREANGĂ, P. 56. ◊ Expr. Fuge de-și scoate ochii = fuge foarte tare; fig. se ferește din răsputeri (de o situație grea, neplăcută etc.). Moș Nichifor fugea de cărăușie de-și scotea ochii. CREANGĂ, P. 107. Pe care l-a zări nu mai scapă cu viață. De aceea fuge lumea de dînsul de-și scoate ochii. id. ib. 217. ♦ A face să emane, a produce. Țigarea era umedă și tare, nu scotea fum. C. PETRESCU, Î. II 130. Cîmpia scoate aburi; pe umedul pămînt Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vînt. ALECSANDRI, O. 174. ♦ A azvîrli, a arunca, a trimite. Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeți. ALECSANDRI, P. III 291. 2. A rosti, a pronunța, a face să se audă. Din cînd în cînd scot cîte-un guițat. SADOVEANU, O. VIII 177. Tînărul Herdelea nu scosese nici un cuvînt. REBREANU, R. I 173. Scoteam cîte-un suspin adînc. CREANGĂ, A. 124. (Acțiunea este făcută cu ajutorul unui instrument) Scotea, nene, bojogarul de zeu niște țiuituri din naiul lui de zgîria și sfredelea auzul. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Fig. Crivățul pătrunde, scoțînd note-ngrozitoare. ALECSANDRI, P. III 18. ◊ Expr. A scoate (cuiva) nume (rău) sau veste, vorbe v. nume. ♦ A formula, a spune, a zice. Atunci căzură în genunche și scoaseră niște rugăminți fierbinți. ISPIRESCU, L. 99. 3. A născoci, a inventa. Cei mai pricopsiți dintre dînșii i-au scos și cîntec. ISPIRESCU, U. 81. Poporul a scos pe socoteala lui o mulțime de anecdote. ȘEZ. I 214. ♦ (Învechit) A institui. Puterea d-a face legi, d-a scoate dăjdii sta în Adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 4. (Despre păsări cu complementul «pui») A cloci și a face să iasă pui din ouă. Pajura... pe fiecare an scoate 12 pui, și nici de unu n-are parte, căci, cînd se duce după mîncare, vine un balaur și-i mînîncă. ȘEZ. II 206. Și să nu scoți pui în coji de alun La margini de drum. TEODORESCU, P. P. 454. ◊ (În contexte figurate) Multe nopți am văzut în zilele mele, dar ca asta mai puține – a făcut oftînd. Atîtea stele sînt, de parcă au scos pui cele care erau pînă acum. VORNIC, O. 147. Clocești și scoți pui de tirani. CONACHI, P. 302. ♦ (Rar) A naște. O! biată mamă, tare a țipat înainte să mă scoață. DELAVRANCEA, O. II 45. 5. (Despre plante) A face să răsară, a lăsa să crească. Iarba zbucnește din adîncuri, scoțînd colți verzi. STANCU, D. 21. Popușoiul a îmbătrînit de-o palmă și a scos spic. SADOVEANU, la TDRG. Nici mărăcinele struguri scoate, nici scaietele smochine. – Prez. ind. și: scoț (TEODORESCU, P. P. 328, ALECSANDRI, P. P. 344).

E pur si muove (it. se mai poate scrie și Eppur si muove: „Și totuși se mișcă”) – Sînt faimoasele cuvinte rostite de Galilei care, după Copernic, proclamase că pămîntul se învîrtește. Biserica l-a constrîns să-și retracteze afirmațiile, întrucît ele erau în contradicție cu scriptura. Dat în judecată, Galilei a revenit asupra afirmațiilor sale, dar cu dîrzenia omului convins de adevărul științific pe care îl susține, a repetat la sfîrșitul procesului: E pur si muove. Cuvintele au ajuns o expresie folosită în împrejurări similare, adică atunci cînd ți se dau fel de fel de argumente pentru a te convinge de contrariul celor ce susții, iar tu, ca să pui capăt discuțiilor și să arăți că rămîi totuși la convingerea ta, închei cu: e pur si muove. Eminescu, în Scrisoarea II, evocă acest celebru episod în șase versuri memorabile: „Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos, Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din haos Și cum neagra veșnicie ne-o întinde și ne-nvață, Că epocile se-nșiră ca mărgelele pe ață. Atunci lumea-n căpățînă se-nvîrtea ca o morișcă De simțeam ca Galilei, că comèdia se mișcă.” ȘT.

ca scos din cutie expr. foarte curat, foarte îngrijit.

fercheș a. dichisit, scos din cutie. [Abstras din ferchezuì].

cutie f. 1. lădiță cu capac; cutie de scrisori, în care se aruncă scrisorile de expediat prin poștă; scos din cutie, curat, elegant (adică nou nouț); cutia milelor, în care se strâng milosteniile pentru săraci; cutie de prunci, casă de copii lepădați; 2. sertar de dulap, pat sau masă, care se trage afară cu un buton, inel sau cheie: o ladă plină de cutii GHICA [Turc. KUTY].

lins a. 1. pieptenat, lucitor, neted: păr lins; 2. fig. scos din cutie: un june lins. [V. linge].

spilcuit a. scos din cutie: gătită și spilcuită cu haine noi POP.

tur(liu)liu adv. pop. fain, frumos: turliu, turliu, scos din cutie. [Turc. TÜRLÜ, TÜRLÜ, de toate felurile].

ALEGE, aleg, vb. III. 1. Tranz. A opta pentru unul sau mai multe obiecte, ființe, situații sau soluții care stau în față, a-și fixa preferința (după criterii obiective ori subiective). Scoase... o cutie de piele și alese o țigară. DUMITRIU, B. F. 35. Ți-am adus... un cățelandru pe care l-am ales dintre puii de ast’ toamnă ai Vidrei. SADOVEANU, N. F. 14. Alege-ți: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm? ISPIRESCU, L. 42. ◊ Expr. A alege pe sprînceană v. sprînceană. A ales pînă a cules = s-a păcălit din dorința de a apuca ceva mai bun. ♦ A decide, a tranșa. (Absol. fig.) Numai sabia va alege. TEODORESCU, P. P. 110. ◊ Expr. Urma alege = sfîrșitul decide, este hotărîtor. M-am luat cu muntele pieptiș, Cu pădurosul acesta... Rîzi tu, rîzi... Dar urma va alege. BENIUC, A. R. 22. Auzind Fătul-babei cuvintele fetei, au chitit în sine: Bine, bine! Om vedea! Urma va alege! SBIERA, P. 142. ◊ Refl. impers. Eu am stat în preajma, cancelariei, ca să aflu ce s-alege cu tine. SADOVEANU, N. F. 149. Astfel luai hotărîrea să mă astîmpăr locului, pînă se va alege la o parte. HOGAȘ, M. N. 170. Arde-mi-te-ai codru des! Văd bine că s-au ales Din tine să nu mai ies! ALECSANDRI, P. P. 252. 2. Tranz. A desemna (pe cineva) prin vot, a vota; a delega (pentru îndeplinirea unei sarcini). Dacă tu nu vrei să sprijini pe Cațavencu, dacă tu nu vrei să-l alegi... îl sprijin eu, îl aleg eu. CARAGIALE, O. I 132. Cu cîtă înțelegere și rînduială... alegeau [revoluționarii] guvernul în Cîmpul Libertății. BĂLCESCU, O. I 352. 3. Tranz. A deosebi dintre alții, a distinge, a recunoaște dintre mai mulți (de același fel). Calul ai să-l poți alege punînd în mijlocul hergheliei o tavă plină cu jăratec, și care dintre cai a veni la jăratec să mănînce... acela are să te scape. CREANGĂ, P. 192. ♦ Refl. A se despărți dintre alții, a ieși la iveală dintr-o mulțime. Și așa, se aleg vreo doi oameni din sat și se duc la casa leneșului. CREANGĂ, P. 329. ◊ Tranz. (Complementul indică un tot) A despărți, a împărți (după anumite criterii) formînd mai multe grupe, mai multe tabere; a separa. Soarele dorind să vază... Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. Aleg steava (= herghelia)-n giumătate Și mă duc... Drept la tîrg la Brancoveț, Unde-s caii mai cu preț. ALECSANDRI, P. P. 314. ◊ Expr. A alege cărare = a despărți părul în două printr-o linie dreaptă trasă cu pieptenele. Acu mă uit în oglindă și, cu pieptenele, îmi aleg o cărare dreaptă, foarte dreaptă. SADOVEANU, M. 194. ◊ Refl. După ce s-au ales unii de alții, Ion-vodă s-a văzut mai slăbit, dar i-a crescut îndîrjirea. SADOVEANU, O. I 5. ◊ Refl. A ieși în evidență (dintre alții). Pe cer grămezile de stele Răsar ca niciodată parcă, iar luna plină printre ele S-alege albă și scînteie. ANGHEL, Î. G. 37. ♦ Refl. impers. (Cu dativul pronumelui personal) A apărea clar, limpede. Mi se alicește albind ceva; dară nu știu ce este, că nu mi s-alege, fiind prea departe. ISPIRESCU, L. 336. 4. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A rămîne cu ceva (folositor sau păgubitor) de pe urma unei acțiuni, a unei situații, a unei împrejurări. Domnul Marinică voia să te convingă că trebuie să rămîi lîngă el... dacă vrei să te alegi cu ceva. PAS, Z. I 312. Dintr-o păreche de boi, m-am ales c-o pungă. CREANGĂ, P. 45. 5. Tranz. (Complementul este un substantiv colectiv sau un nume de materie) A despărți partea bună de partea nefolositoare, a curăța prin selecție. Curăță cartofii, ori aleg fasolea. PAS, L. I 81. Să-mi alegeți macul deoparte, fir de fir, și nisipul de altă parte. CREANGĂ, P. 262. ◊ Fig. A înțelege clar spusele cuiva. Bălan să-ți aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbești deslușit. CREANGĂ, P. 151. Nu putură vorba-i să-nțeleagă, Ce răspuns le dete, nu pot să-i aleagă. PANN, P. V. II 140. 6. Tranz. (Complementul arată o substanță amestecată cu alta, de densitate diferită) A deosebi de rest (făcînd să se ridice la suprafață, să cadă la fund etc.). Vei bate și putineiul, ca să alegi untul. ȘEZ. V 131. ◊ Refl. Zărul se fierbe și se alege din el urdă dulce. La HEM. ◊ Fig. Nu să alege cîștigul din pagubă. PANN, P. V. II 85. 7. Refl. (Urmat de un nume predicativ) A ajunge într-o situație neașteptată (de obicei rea). Nedelcu s-a ales un pungaș de rînd. VLAHUȚĂ, O. AL. II 68. ◊ (În construcții impersonale, urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «de») Ce s-a ales din toată familia lui... nu mai știe nimic. VLAHUȚĂ, O. A. 253. Dacă nu era el... cine știe ce se alegea de capul meu. ISPIRESCU, L. 301. Aș transcrie aci cu plăcere toată acea încîntătoare descripțiune [a lui Gogol]... dar atunci ce s-or mai alege din descrierea Bărăganului, pe care m-am încercat a o face eu romînește? ODOBESCU, S. III 20. ◊ Expr. A se alege praf și pulbere de cineva (sau de ceva) sau (eliptic) a se alege praful = a se distruge complet, a nu mai rămîne nimic. Un mitocan, mă rog! Zice că-i negustor, alege-s-ar praful! CARAGIALE, O. I 50. - Forme gramaticale; perf. s. alesei, part. ales.

BIROU¹, birouri, s. n. 1. Masă de scris cu sertare și compartimente pentru ținut hîrtii, acte etc. Căută mult, deschizînd ușile și sertarele biroului. DUMITRIU, B. F. 93. Lecțiile mi le făceam în camera tatei, la o măsuță așezată lîngă biroul său de inginer. SADOVEANU, N. F. 24. Deliu se așeză comod la birou, scoase o cutie de lemn încrustată cu arabescuri de sidef. BART, E. 244. Ea îi făcuse ordine pe birou, călimara de cristal era spălată frumos. VLAHUȚĂ, O. AL. II 180. 2. Cameră în care are cineva masa de lucru și în care lucrează. Îmi părea rău că-l las [pe tata] neguros și obosit în biroul său. SADOVEANU, N. F. 47. Necunoscutul a coborît în birou. C. PETRESCU, A. 292. ♦ Mobilă pentru o astfel de cameră. Industria lemnului și mobilei expune în standurile ce le sînt rezervate diferite tipuri de mobilă elegantă, lucrată din cel mai bun lemn. Sînt expuse de-a lungul pavilionului dormitoare, sufragerii, birouri, camere pentru copii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2739. 3. Local, parte dintr-un local sau încăpere în care lucrează funcționarii unui serviciu public (sau, în trecut, ai unei întreprinderi particulare); (în special) serviciul respectiv. În biroul registraturii generale a unei mari administrațiuni, impiegatul își pregătește registrul. CARAGIALE, O. II 211. ◊ Lucrări de birou = lucrări cu caracter administrativ. (în trecut) Birou de avocatură= asociație de mai mulți avocați, avînd un sediu comun. Un birou de avocatură, deschis în asociație... n-a durat decît vreo trei luni. VLAHUȚĂ, O. A. 221. Birou de mișcare v. mișcare. ◊ Expr. (A lucra) din birou = (a lucra) de la distanță, fără deplasare pe teren și fără observarea și cunoașterea realităților. Au întocmit planul de reparații din birou, apreciind numărul mașinilor și uneltelor agricole care au nevoie de reparații după datele de anul trecut. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2886. – Variantă: (pe cale de dispariție) biurou (SADOVEANU, M. 122, SAHIA, U.R.S.S. 37) s. n.

SINTAGMĂ s. f. (< fr. syntagme, cf. gr. syntagma < syn „împreună” + tagma „rând”, „șir”): unitatea semantico-sintactică stabilă, formată dintr-un grup de două sau mai multe cuvinte între care există raporturi de subordonare (sintagmatice). Două unități lingvistice sunt considerate ca aparținând aceleiași s. dacă sunt de același tip. Sintagmaticul definește axa combinărilor de sunete, de morfeme, de cuvinte în propoziție. El se află, în text, în raport de solidaritate indisolubilă cu paradigmaticul (v. paradigmă). S. se identifică, în mod obișnuit, în planul gramatical, cu un cuvânt compus (care are componentele nesudate), cu o locuțiune, cu o expresie sau o parte de propoziție cu regentul ei: nalbă mare, floare de colț, om de știință, agent diplomatic, ministru de externe; băgare de seamă, deschizător de drumuri; scos din cutie, cu sânge rece; a da ajutor, a-și lua rămas bun; e bine, e fără importanță; creangă de cireș, merge la școală etc.

PUPUICĂ, pupuici, adj. f. (Familiar) Frumușică, elegantă, dichisită. Du-te de-ți pune straiele cele de anul nou și te fă pupuică. ALECSANDRI, T. I 136. Parcă-i scoasă din cutie, Zău așa-i de pupuică. NEGRUZZI, S. III 51. ◊ (Adverbial) Dați brațul și mergeți pupuică... tot pe vîrful scarpilor. ALECSANDRI, T. I 120. ◊ (Substantivat) Nu-mi venea să cred că... era aceeași cu pupuică spilcuită pe care o duceam peste un sfert de ceas la braț pe stradă, M. I. CARAGIALE, C. 136.

À QUATRE ÉPINGLES (fr.) = Ca scos din cutie, dichisit.

CUTIE, cutii, s. f. 1. Obiect de lemn, de metal, de carton etc. în formă de cub, de paralelipiped etc., gol în interior, în care se păstrează sau care protejează diverse lucruri. ◊ Expr. (Scos) ca din cutie = foarte îngrijit îmbrăcat sau prezentat. (Fam.) (Bagă) capul la cutie! = (la jocul „de-a capra”) ferește-ți capul, proptește-l în piept! fig. fii prudent, păzește-te! Cutie de scrisori = cutie specială, plasată pe stradă de către organele poștale, în care expeditorii introduc scrisorile; cutie particulară în care factorii poștali depun corespondența adusă la domiciliu. 2. Aparat, dispozitiv, organ special etc. având forma unei cutii (1). Cutie de viteze. Cutie de rezonanță. 3. (În sintagma) Cutie craniană = cavitate osoasă în care se află creierul; țeasta capului, craniu. 4. Sertar. 5. (Înv.) Casă de bani; casetă. – Din tc. kutu, ngr. kutí, bg., scr. kutija.

cutíe f. (turc. [d. pers.] kutu, pop. kuty, ngr. kuti, bg. kutiĭa). Lădiță (cu capac fix orĭ mobil) de lemn, metal orĭ carton de păstrat diferite lucrurĭ (unele pot fi așa de micĭ în cît pot încăpea în buzunar): o cutie de ținut ace, compasurĭ, cafea. Conținutu uneĭ cutiĭ: a mînca o cutie de rahat. Scos ca din cutie, foarte curat și elegant, spilcuit. Cutie de scrisorĭ, în care se depun scrisorile ca să fie duse de poștă la destinațiune: a pune o scrisoare la cutie. Cutia milelor, în care se strîng banĭ p. săracĭ. Cutie de pruncĭ (Vechĭ), așezămînt p. copiiĭ părăsițĭ. Cutia meseĭ (Munt.), sertar. V. ladă, raclă, scatolcă, cecmegea, toc, acar 2.

sclivisít, -ă adj. Vechĭ. Lustruit. Azĭ. Iron. Spilcuit, îmbrăcat prea cu îngrijire (pĭeptănat, parfumat, periat, lustruit), scos ca din cutie: un tînăr sclivisit. V. spanhilit.

spilcă f., pl. ĭ (rut. rus. spilĭka, id.; pol. spilka, spilcă, spinka, cataramă). Vest. Fibulă, bold mare (agrafă) de ținut prinsă pe corp o broboadă, un șal ș. a. Adv. Gătit spilcă, foarte spilcuit scos ca din cutie (fr. à qualre épingles). Est (spelcă). Sîrmă încovoĭată în formă de U cu care femeile își prind păru (în vest ac de cap). V. nap.

sclivisit a. 1. lucitor: părul sclivisit; 2. fam. scos ca din cutie: june sclivisit.

CUTIE, cutii, s. f. 1. Obiect de lemn, de metal, de carton etc. în formă de cub, de paralelipiped etc., gol în interior, în care se păstrează sau care protejează diverse lucruri. ◊ Cutie de scrisori = cutie specială, plasată pe stradă de către organele poștale, în care expeditorii introduc scrisorile; cutie particulară în care factorii poștali depun corespondența adusă la domiciliu. ◊ Expr. (Scos) ca din cutie = foarte îngrijit îmbrăcat sau prezentat. (Fam.) (Bagă) capul la cutie! = (la jocul „de-a capra”) ferește-ți capul, proptește-l în piept! fig. fii prudent, păzește-te! 2. Aparat, dispozitiv, organ special etc. având forma unei cutii (1). Cutie de viteze. Cutie de rezonanță. 3. (În sintagma) Cutie craniană = cavitate osoasă în care se află creierul; țeasta capului, craniu. 4. Sertar. 5. (Înv.) Casă de bani; casetă. – Din tc. kutu, ngr. kuti, bg., sb. kutija.

MATOSTAT s. n. Piatră semiprețioasă de culoare verde. V. j a s p. Un inel de aur cu pecete săpată de matostat (a. 1 728). BUL. COM. IST. IV, 63, cf. URICARIUL, XI, 225. Un colan de aur, ce se încheia cu mari paftale de matostat. NEGRUZZI, S. I, 145. Începu să scoată dintr-o cutie. . . inele de smarand, rubin, berliant și matostat. FILILOMN, O. I, 224, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. El arătă cupa. . . Toți s-au minunat, Ea era săpată dintr-un matostat. BOLINTINEANU, O. 54, cf. LM. Un lat brîu sau omofor, semănat cu matostaturi în șatrange. ODOBESCU, S. I, 133. Cînd doamna îi puse în deșt inelul cu matostat, plesnea de trufie. DELAVRANCEA, O. II, 99, cf. BARCIANU , ALEXI, W. Dealul din față se înrîura pe sînul înfrigurat al Dunării, ca un colan de matostate. CHIRIȚESCU, GR. 11. Ghiordane de diamant, rubin și matostat. C. PETRESCU, C. V. 79. ◊ (În poezia populară, în formule stereotipe) Foaie verde matostat, Unde-ți văz gîtul spălat Și mărgeanul răvărsat, M-aș băga la tine-argat. TEODORESCU, P. P. 310, cf. ȘEZ. III, 58, XIII, 193. Foaie verde matostat, Niculca mi-a răposat. MAT. FOLK. 37, cf. 497, GRAIUL, I, 200. Verdi, verdi, mătustat, Drag mń-o fost a-ncălicat, La ciorpanu cel uscat. VASILIU, C. 58. Frunzuliță matostat, Cînd în temniță a intrat, Era șerpii ca andrelele. PĂSCULESCU, L. P. 228. Nouă ani că i-am slujit, Foaie verde matostat, Și simbrie nu mi-a dat, O fi de mine păcat! id. ib. 238. Și din guriță zicea: Frunză verde matostat, Cîte case mi-am prădat, în Gorgani mi s-a-nfundat. ANT. LIT. POP. I, 469. ◊ F i g. Pădurea Ulmilor . . . unde iarba e de smarald și frunzele de matostat. MACEDONSKI, O. III, 68. Printre bălării de tot soiul. . . lauri cu ciubuce de matostat. CHIRIȚESCU, GR. 85. [Primăvara] a dezmorțit din zăcămintele umede ale pămîntului, o comoară întotdeauna nouă și veșnic nesăcătuită. . . : aur și mărgăritare vii, smaragde și rubine, diamante și foițe de argint, matostate și topaze – toate împrăștiate în cele patru zări.PETRESCU, R. DR. 27. – Pl.: matostate și (învechit) matostaturi. – Și: (regional) mătustát s. n. – Din ngr. ματοστάτης.

port-țigar n. cutie de închis țigări: scoate un port-țigar din buzunar AL. (= fr. porte-cigare).

POPONEȚ, (1) poponeți, s. m., (2, 3, 4) poponețe, s. n. 1. (Zool.) Șoarece de cîmp și de pădure, lung de aproximativ 12 cm, cu spinarea roșcată și pîntecele alb, care are obiceiul să stea în două picioare; trăiește în galerii subterane, de unde iese după hrană, făcînd stricăciuni pe ogoare (Apodemus sylvaticus). ◊ Expr. A sta (sau a rămîne) poponeț = a sta (sau a rămîne) în picioare, drept, nemișcat, înțepenit. Un fedeleș de vin stătea poponeț alături, ca un pitic al tainițelor pădurii, care anume luase acea înfățișare. SADOVEANU, F. J. 83. După ce m-a doftorii, am rămas un timp poponeț în marginea patului. id. N. F. 87. A veni poponeț = a veni ca din senin, tam-nisam; a da buzna (peste cineva). A scoate poponeț = a scoate gata făcut, aranjat. Și-apoi lasă-te în conta sfinției-sale, că te scoate poponeț ca din cutie. CREANGĂ, O. A. 73. 2. Opaiț, sfeșnic. Pe vatră clipea, mijind, un capăt de luminare de său într-un poponeț de lut. HOGAȘ, M. N. 78. Dacă doar nu-s un poponeț să m-aprind și să mă sting pe mică pe ceas. ALECSANDRI, T. 814. 3. Momîie de speriat păsările; sperietoare. 4. (Familiar) Șezut, dos. O femeie dregea pantalonii rupți ai unui băiat fără să-l dezbrace, ci răsturnîndu-l cu capul în jos și punîndu-i poponețul deasupra mașinii de cusut. PAS, Z. I 196. – Variante: poponete s. m., poponeață s. f.

SFÂNTA MIERCURI (în mitologia românească), divinitate folclorică, de obicei silvestră, cu înfățișare monahală sau de maică bătrână îmbrăcată în alb. Are puteri miraculoase: îngrijește și hrănește animale sălbatice, ajută călătorii sau pe cei rătăciți. Posedă o cutie minunată, din care scoate diverse obiecte magice, ce împlinesc dorințele eroilor.

DESPACHETA, despachetez, vb. I. Tranz. A desface, a scoate (un obiect) din învelitoarea, cutia etc. în care se află împachetat. [Necunoscuta] zărește pe masă... cartea împachetată, pe care profesorul la venire a pus-o acolo cu mare grijă. O despachetează, o privește, o deschide. SEBASTIAN, T. 267. [Tata] ar despacheta darul meu. SAHIA, N. 23. ♦ (Complementul indică pachetul, lada, cufărul) A deschide, a desface (pentru a scoate obiectele din interior). Mulțimea asta nu vrea decît să despacheteze bagajele făcute pentru refugiu. CAMIL PETRESCU, U. N. 422.

MIȘCARE, mișcări, s. f. Acțiunea de a (se) mișca și rezultatul ei. I. 1. Schimbare a locului, a poziției; ieșire din starea de imobilitate, de stabilitate sau de fixitate; deplasare a unui obiect, a unei ființe sau a unei părți a corpului ființelor. Prin vuietul de valuri, Prin mișcarea-naltei ierbi, Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. Am lăsat în urmă pe tovarășii mei și am rupt-o de-a fuga înainte, doar m-oi încălzi cu mișcarea. ALECSANDRI, T. I 457. O mișcare de deget și s-a sfîrșit! NEGRUZZI, S. I 28. ◊ Fig. Asculta chemările nopții. Asculta mișcările casei. C. PETRESCU, R. DR. 314. ◊ Expr. (Cu valoare de imperativ) Nici o mișcare! = (să fie) liniște! tăcere! ♦ Fel de a se mișca, gest. Isidor în mișcări repezi, zăpăcite, scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea. SAHIA, N. 77. Mișcările și glasul i le-a schimbat frica. BASSARABESCU, S. N. 20. Spumegă desfrîul în mișcări și în cuvinte. EMINESCU, O. I 150. ♦ Mlădiere sau deplasare a corpului, executată la gimnastică sau în sporturi. Mișcări ritmice. ◊ Expr. (Familiar) În doi timpi și trei mișcări = foarte repede, imediat, la repezeală. ♦ Fiecare deplasare de piese la o partidă de șah, table etc. ◊ Expr. A prinde (sau a surprinde) mișcarea = a înțelege mersul unei lucrări; fig. a descoperi la timp rostul ascuns al unei acțiuni. ♦ Fig. Frămîntare, agitație sufletească. Avea nește ochi mici și negri, în care se răsfrîngeau cu o deosebită energie și repeziciune toate pasiunile și toate mișcările sufletului. HASDEU, I. V. 18. Este o mare mișcare națională între toți romînii din Austria. GHICA, A. 470. 2. Activitate, acțiune. Lumea asta toată e o veșnică mișcare, Unde cea mai mică forță împlinește o chemare. VLAHUȚĂ, O. A. 69. ◊ Loc. adj. și adv. În mișcare = îndeplinind o acțiune, în lucru, în plină activitate. (Fig.) Simțirile-i sînt în veci deștepte; inima [vînătorului] este mereu în mișcare și urîtul fuge. ODOBESCU, S. II 17. ◊ Expr. A pune (ceva sau pe cineva) în mișcare = a face să se agite, să lucreze. Articolul de azi i-a pus pe toți în mișcare. BARANGA, I. 159. Imediat îl puse în mișcare să oprească loja. REBREANU, R. I 186. Marta avea obiceiul de a pune toată casa în mișcare. SLAVICI, N. I 80. A se pune în mișcare = a porni. Aproape de ziuă trenul se pune în mișcare. STANCU, U.R.S.S. 174. A privi (un fenomen) în mișcare = a considera un fenomen în desfășurarea lui evolutivă. ♦ (Familiar) Plimbare. Avea nevoie de mișcare, de aer, de liniște. BART, E. 216. ◊ Expr. A face mișcare = a se plimba, a umbla. ♦ Circulație. ◊ Birou de mișcare (sau al mișcării) = biroul de unde se dirijează și se coordonează într-o gară circulația trenurilor. La fereastra biroului mișcării apăru... chipul prefectului. DUMITRIU, B. F. 13. Biroul șefului de gară... este în același timp «birou de mișcare, telegraf», «casă de bilete». SEBASTIAN, T. 188. (Eliptic) Veniți iute la mișcare, don’ șef! DUMITRIU, N. 70. ◊ Forfoteală, animație, du-te-vino. Dis-de-dimineață, cînd răsăritul se aprindea, se deștepta și curtea o dată cu satul și se umplea de mișcare și de viață. SADOVEANU, O. I 110. Pretutindeni se vedea mișcare multă și voie bună. SAHIA, N. 61. E plin de mișcare pămîntul Și cîntă și codrul și vîntul, Și-o mie de guri. COȘBUC, P. II 9. 3. Deplasare organizată a unei unități armate. Gazetele erau cu desăvîrșire mute în privința mișcărilor de trupe în țară. SADOVEANU, M. C. 72. 4. Schimbare, variație intervenită în situația persoanelor dintr-o colectivitate organizată, în repartizarea personalului sau a bunurilor dintr-o instituție sau dintr-o întreprindere etc. Mișcarea populației de la ultimul recensămînt. ▭ Guță Mereuță, jude de ședință adus în capitală la ultima mișcare în magistratură. C. PETRESCU, C. V. 182. 5. (Urmat de determinări indicînd scopul, natura, caracterul etc.) Acțiune sau curent care grupează un număr mare de oameni în jurul unei activități, al unei idei sau concepții. Mișcare sindicală. Mișcare cooperatistă. ▭ Mișcarea pentru pace, acea uriașă mișcare de masă cunoscută în istorie, a crescut în amploare, și-a lărgit și și-a întărit rîndurile în toate țările. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2826. Dan vorbea de cercurile literare din București, de mișcarea intelectuală care se începe acum cu tinerimea care se ridică. VLAHUȚĂ, O. AL. II 39. ♦ (Determinarea este subînțeleasă) Acțiune revoluționară a clasei muncitoare. Amîndoi sîntem în mișcare de aproape cinci ani... în mișcare, adică sîntem muncitori conștienți. GALAN, Z. R. 254. ♦ Acțiune (organizată) de masă, care tinde să realizeze un scop pe plan social-politic; agitație, revoltă. Mișcările țărănești din 1888. II. (Fil.) Mod, formă de existență a materiei. Mișcarea înțeleasă în accepțiunea cea mai largă a cuvîntului, concepută ca formă de existență a materiei, ca un atribut inerent al acesteia, înglobează în sine toate schimbările și procesele care au loc în univers, începînd cu simpla deplasare și terminînd cu gîndirea. ENGELS, D. N. 55.

PRINDE, prind, vb. III. I. 1. Tranz. A lua, a apuca (ceva) cu mîna, cu ajutorul unui instrument etc. Prinde cu cleștele bucata roșie de fier. SADOVEANU, O. I 391. Iar tinerele-i plete de peste umeri cad Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mînă. COȘBUC, P. I 52. ◊ Fig. Ici în vale, colea-n vale Sună-un glas duios cu jale, Glas frumos de fată-mare, Bujor prinde-o sărutare. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de» și arătînd partea de care se apucă) M-a prins de braț și m-a cuprins Să mă sărute-n drum. COȘBUC, P. I 94. (Intranz.) Cheamă pe zînă și-i zice: «prinde c-o mînă de această parte de crăpătură și cu cealaltă mînă de ceea parte». SBIERA, P. 36. ◊ Expr. A prinde foc cu gura = a face tot posibilul pentru a izbuti. Eu, de-am avut un singur ban, L-am împărțit cu tine; Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Parcă) a prins pe dumnezeu de (un) picior, se zice cînd cineva are o bucurie mare, neașteptată. Să fi văzut bucuria bătrînului, gîndeai că a prins pe dumnezeu de picior, așa era de voios. RETEGANUL, P. V 11. I s-a părea c-a prins pe dumnezeu de-un picior cînd te-a vedea acasă. CREANGĂ, O. A. 125. (Rar) A-l prinde pe cineva sau (intranz.) a-i prinde cuiva mîna (la ceva) = a se pricepe la ceva, a fi îndemînatic. După ce... mai crescu băiatul și începuse să-i prinză mîna la mai multe lucruri, nevoia îl învăță să facă brînză, jintiță, unt. POPESCU, B. IV 41. Acesta este un om din felul acelora de care se zice: îl prinde mîna la toate. BOLINTINEANU, O. 337. (Refl.) A se prinde (cu cineva) de piept V. piept. ♦ (Cu complementul «loc», p. ext. «slujbă», «dregătorie») A ocupa, a reuși să apuci. Toți alergau gîfîind întrecîndu-se pentru a prinde cîte un loc mai bun de unde să vadă acostarea vaporului. BART, E. 75. Au venit alții mai înainte și au prins toate locurile bune ale diligenței. La TDRG. Pe urs l-au fost ales nazîr peste priseci, Deși s-ar fi putut un alt oricare fie Să prindă o așa cam grea dregătorie. DONICI, F. 60. ♦ (Mai ales despre animale) A apuca cu gura, cu dinții, cu ghearele; a înhăța. Îndată săriră cînii, unul o prinse de grumazi, altul de picioare și altul de mîni. RETEGANUL, P. XV 58. Racu îl prinde de degete și îl strînge cît ce poate. ȘEZ. I 280. ◊ Intranz. Prinse cu dinții de piele s-o mai întindă. Cum prinse, cum nu prinse, destul că-i scăpă pielea dintre dinți. RETEGANUL, P. I 58. ♦ A fixa imobilizînd. Îngheață zdravăn și apa din băltoagă și prinde coada ursului ca într-un clește. CREANGĂ, O. A. 296. 2. Tranz. Fig. A percepe; a cuprinde (cu ochii, cu urechea, cu mintea). Încerca, în vîrfurile picioarelor, să privească peste umărul oamenilor și să prindă o vorbă, să înțeleagă. DUMITRIU, N. 9. Din creasta dealului, mai departe, cît poți prinde cu privirile, cîmpuri, nesfîrșite cîmpuri. STANCU, D. 20. De sus, din postul său de observație... prindea orice mișcare. BART, E. 54. ◊ Absol. Între timp, enervat... am căutat să prind cu urechea. CAMIL PETRESCU, U. N. 108. ◊ (Complementul instrumental devine subiect) În curînd urechile îi prinseră zgomote de pași ușori. MIHALE, O. 505. Ochii lui, cerniți de truda vîrstei, umezi de aduceri-aminte și căinți, prinseră mișcarea grăbită și furișată în același timp. SADOVEANU, O. VIII 237. Cîmpii frumoase, împrejurate de munți verzi, se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, O. 24. ◊ (Intranz., în expr.) A prinde de veste = a băga de seamă (din timp); a-și da seama. N-am prins de veste cînd s-a topit vara și cînd au coborît cele dintîi vînturi reci, purtînd peste miriști întîii nori de toamnă. C. PETRESCU, S. 119. Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid. EMINESCU, O. I 147. Unii însă... prinseră mai dinainte de veste și fugiră în Ardeal, căutînd acolo scăparea vieții lor. ODOBESCU, S. I 425. ◊ (Regional) A-i prinde (cuiva) de veste (sau de știre) = a observa pe cineva, a-și da seama de prezența cuiva, de gîndurile sau sentimentele cuiva. Abia le prinzi de veste Cînd vin. BOLLIAC, O. 89. Mîndra mea s-a măritat Inima mi-e friptă, arsă! Maica de veste mi-a prins, Și din gură-așa mi-a zis: – Dragul meu, nu fi așa, Că mai sînt fete ca ea! BIBICESCU, P. P. 17. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A se apuca de... (pentru a se sprijini); a se agăța, a se atîrna, a se anina. Atunci am întins mîinile și m-am prins de cineva. SAHIA, N. 78. Văzînd biata copiliță malul, s-au prins de niște crengi ce spînzura în apă, și au ieșit la uscat. SBIERA, P. 297. Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă... Ea se prinde de grumazu-i cu mînuțele-amîndouă. EMINESCU, O. I 154. (Tranz.) Cu mîinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiți, îmi țiu echilibrul. BART, S. M. 16. ◊ Expr. (Rar) A se prinde cu mîinile de vatră = a începe să se chivernisească, a se înstări. N-avea cine să-i îngrijească de casă și de vitișoare cum trebuie. Numai dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese și el cu mînele de vatră. CREANGĂ, P. 140. 4. Refl. A se lua de mînă cu alții pentru a face o horă, pentru a dansa; a-și face loc între dansatori, luîndu-se de mînă cu ei; p. ext. a intra pentru prima dată în horă, a începe să umble la horă. Cînd o fată sau un băiat s-au prins în horă, capătă îngăduință de a se duce singuri la bîlci. STANCU, D. 394. Trei pași la stînga linișor Și alți trei pași la dreapta lor; Se prind de mîni și se desprind, Se-adună cerc și iar se-ntind Și bat pămîntul tropotind În tact ușor. COȘBUC, P. I 57. Fetele se prind roată, iar în mijlocul horei, vornicelul și cu gazda frămîntă pămîntul. SEVASTOS, N. 77. Dacă te prinzi în horă trebuie să joci (= dacă te apuci de o treabă, trebuie s-o duci pînă la capăt). 5. Tranz. A cuprinde pe cineva cu mîinile, cu brațele. V. îmbrățișa. Îl prinsei în brațe și strigai: – Ioane, frate Ioane! nu mă cunoști? SADOVEANU, O. I 420. S-apropie de fată, o prinde pe furiș, S-apleacă, o sărută și piere prin tufiș. COȘBUC, P. I 52. El s-așază lîngă dînsa și o prinde de mijloc, Ea șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc. EMINESCU, O. I 80. ◊ Refl. reciproc. Și ieșind pe ușă iute, ei s-au prins de subsuoară. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă. EMINESCU, O. I 154. Flăcăii, deodată, Se-ncleaștă de aproape, cu brațele cruciș... se prind de mijloc, în sus, pe rînd. BELDICEANU, P. 63. II. Tranz. 1. A ajunge din urmă (și a pune mîna) pe cineva sau ceva care se mișcă, aleargă; a captura (un fugar, un răufăcător, un inamic). Nu traseră deci, și de prins nu putură să-l prindă. CAMIL PETRESCU, O. II 133. Și grabnic eunucii șe-nșiră, urmărind Ca șerpii prin tufișuri pe Musa-Nin și-l prind. COȘBUC, P. I 53. Era să mă prindă și să mă ucidă leșii. ALECSANDRI, T. II 21. ◊ (Poetic) Se joacă lacul Herăstrău Ca un copil cu-a lui oglindă Și-ncearcă soarele să-l prindă în vii culori de curcubeu. D. BOTEZ, F. S. 45. ◊ (Urmat de determinări arătînd modul capturării) Pasămite împăratul umbla să prindă pe hoț prin viclenie. ISPIRESCU, L. 376. Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în cătuși să-l trimeată la Piatra. CREANGĂ, A. 8. Mult a trebuit pînă l-am prins în laț pe acest călugăr evlavios. EMINESCU, N. 56. (Refl. pas.) Prin streji și prin carauli S-au prins trei oameni străini. TEODORESCU, P. P. 102. (Refl.) Se va prinde singură, aici, la noapte, chiar în cursa ce-mi întinde. DAVILA, V. V. 150. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) ca din oală v. oală. (Rar) A se juca de-a prinde-mă = a se juca de-a prinselea, v. prins¹. Fantastica simfonie, mînată cînd încoace cînd încolo de lunecarea nestatornică a unor valuri de vînt, se juca parcă de-a prinde-mă cu zăpăcitul meu auz. HOGAȘ, M. N. 87. ♦ A înhăța, a capta, a apuca. Prinde mîța șoareci. SADOVEANU, O. I 331. În ziua cea dintîi au prins toată ziua la pește și n-au putut da de mreană. SBIERA, P. 119. Dacă se întîmplă să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul; ți le prindea cu mîna din zbor. CREANGĂ, P. 245. Cine gonește doi iepuri nu prinde nici unul (= cine vrea să facă două lucruri deodată nu isprăvește pe nici unul; cine urmărește să cîștige două lucruri deodată le pierde pe amîndouă). Pisica cu clopoței nu prinde șoareci (= cine se laudă cu ce are de gînd să facă nu reușește nimic). 2. A surprinde (pe cineva) asupra unei fapte săvîrșite pe ascuns; a descoperi că cineva a săvîrșit o faptă nepermisă; a afla, a da de gol. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. Și de s-ar putea pe dînsa cineva ca să o prindă, Cînd cu ochii mari, sălbateci, se privește în oglindă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (Cu precizarea faptei săvîrșite) Doamne, de i-aș prinde cu vro coțcărie. ALECSANDRI, T. I 159. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu minciuna = a descoperi că cineva a mințit. Spuneți ce-ați zis, tot din fir în păr... și, de vă prind cu minciuna, e vai și amar de voi. RETEGANUL, P. II 25. A prinde (pe cineva) cu mîța-n sac (sau cu ocaua mică) v. mîță, oca. ♦ A încurca (pe cineva) cu vorba, a face ca cineva să se încurce în răspunsuri. Văzînd boierul că au rămas acuma pe jos [în discuția cu fata] și-au bătut mult timp capul, cu ce-ar putea-o prinde? SBIERA, P. 222. 3. A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva care tocmai trebuie să plece; a da (pe neașteptate) de cineva, a întîlni pe cineva. A plecat la București... încercați... poate-l mai prindeți în curte. GALAN, B. I 25. De vreo lună nu-l mai prinde nimeni acasă. SADOVEANU, N. F. 139. Cît era ziua de mare gura lui nu se mai oprea. Unde prindea oamenii, acolo îi ținea la sfaturi. SLAVICI, N. I 59. ◊ Expr. A nu-l prinde pe cineva vremea în loc = a fi ocupat tot timpul, a nu sta în loc nici o clipă. Cum să taci, cînd tot într-una, nu te prinde vremea-n loc, N-ai nici cînd închide ochii. CONTEMPORANUL, I 405. ♦ A sosi la timp pentru a găsi un vehicul care este gata de plecare. Pînă la prînz avem încă timp să prindem trenul, peste noapte să ajungem la Iași. C. PETRESCU, S. 189. ♦ A se sprijini. Murgul sforăia și se lupta voinicește, apele veneau mînioase... Dar Murguț ieșea din vîrtej; prinsese cu copita fund tare și acum pășea pufnind spre mal. SADOVEANU, O. I 32. ◊ Fig. Pe jilțu-mi lîngă masă, avînd condeiu-n mînă... scriu o strofă dulce pe care o prind din zbor. ALECSANDRI, P. A. 109. ◊ Expr. A prinde momentul (sau ocazia, prilejul) = a profita de ocazie, a nu scăpa prilejul favorabil. (Rar) A-și prinde vreme = a-și face, a-și găsi vreme. După plecarea lui Lică, ea îl trase pe Ghiță la o parte și-i grăi: – Am o vorbă cu tine: nu acum, dar cînd îți prinzi vreme. SLAVICI, O. I 142. ♦ A da peste cineva, a ajunge pe cineva. Ne prinde ploaia, Niță! vorbi iarăși unul dintre cei doi. PAS, L. I 51. Iac-așa mîncăm noi, domnule, cum apucăm și unde ne prinde vremea. C. PETRESCU, C. V. 139. 4. Fig. (Despre stări fizice sau sufletești) A cuprinde (pe neașteptate); a copleși. Începuse să-l prindă un pic de bănuială că scrisoarea n-o fi adevărată. STĂNOIU, C. I. 130. Și deodat-așa din drum M-a prins jalea nu știu cum! Voie rea să nu vă facă: Mi-a venit, dar o să-mi treacă! COȘBUC, P. I 131. Vîntul jalnic bate-n geamuri Cu o mînă tremurîndă, Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ (Poetic) Buruienile prinse de spaimă Se adună, se chircesc și mor. BENIUC, V. 81. ◊ (Despre boli) Cucoana d-sale pretinde să-i fac eu vizită mai întîi... de-oi ști că o prinde gălbenarea de ciudă... nu m-oi duce! ALECSANDRI, T. 856. ◊ Expr. (Rar) Ce te-a prins ! = ce ți s-a întîmplat? ce ți-a venit? ce te-a găsit? Nebune sînt? Ori ce le-a prins De stau așa pe-afară? COȘBUC, P. I 256. ◊ (În locuțiuni verbale) A prinde tovărășie = a se întovărăși. Tatăl meu a avut o bostănărie, și la acea bostănărie prinsese tovărășie și tatăl măriei-tale. ȘEZ. IV 4. (Rar) A prinde prieteșug = a se împrieteni cu cineva. Era atunci în Transilvania, lîngă prințul Bathori, un nunciu al papei... Acesta prinsese cu cancelarul Iojica un mare prieteșug și astfel aflase toate planurile sale. BĂLCESCU, O. II 184. ♦ A absorbi. Cînd te prinde munca, tot timpul ți-e gîndul la ea. V. ROM. decembrie 1950, 161. Înainte, își mai căuta unul un frate; văduva, locul unde a fost îngropat bărbatul. Pe urmă s-au liniștit cu toții. Pe om îl prinde viața îndată. C. PETRESCU, Î. II 207. III. Tranz. (De obicei urmat de determinări arătînd locul, instrumentul etc.) A fixa legînd, agățînd, aninînd. Am împins o ușă care era prinsă în clampă numai, am intrat. SADOVEANU, O. I 362. Și dimineața vin neveste Cu șorțul prins în cingătoare. GOGA, P. 16. El mătasa o torcea Lungă funie-o făcea Și de gratii o prindea. ALECSANDRI, P. P. 142. ◊ Expr. A prinde (sau a lega) gura pînzei v. pînză. A nu-l (mai) prinde pe cineva locul (mai rar starea) = a nu avea astîmpăr, a nu-și afla locul, a nu putea sta locului (ca urmare a unei tulburări sufletești). Pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei și de dorul frate-său și a soru-sei. RETEGANUL, P. V 26. Din grajd pe loc a scos Un alt cal mai năzdrăvan Cum îi place lui Troian, Negru ca corbul, Iute ca focul, De nu-l prinde locul. ALECSANDRI, P. P. 388. ♦ A fixa un obiect într-un dispozitiv al unei mașini-unelte pentru a fi prelucrat. ♦ A învălui. Al doilea val o prinse [lotca] de-a latul, o ridică la cîțiva metri înălțime, o apucă în creastă. DUMITRIU, P. F. 28. ♦ Refl. A se agăța (de sau în ceva). Scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea, cu tutun. I se prinse capacul de colțul buzunarului însă o smuci cu toată furia. SAHIA, N. 77. Voi să fugă ca celelalte; dar rochia i se prinse de un mărăcine și o ținu în loc. BOLINTINEANU, O. 331. ♦ Intranz. (Învechit și popular) A se înfige (în ceva). Cătănile merg plîngînd, Pe părinți rău blăstămînd, De ce ei i-au făcut Așa nalți și subțirei Să prindă plumbul în ei. HODOȘ, P. P. 226. ♦ A îmbina între ele (însăilînd sau cosînd) părți ale unui obiect de îmbrăcăminte. Prinde gulerul la cămașă. ♦ Fig. A înregistra (și a reda prin mijloace artistice) aspecte din lumea înconjurătoare. În crud exil, pribeag prin țări străine, Visai atunci o vastă trilogie Pe care-am prins-o-n șiruri de terține. TOPÎRCEANU, B. 89. Arta nu va putea reproduce schimbarea expresiunii feței la un om, nu va putea prinde pe pînză decît o singură expresiune a feței. GHEREA, ST. CR. II 51. 2. Tranz. (Cu privire la animale de tracțiune) A pune în ham sau la jug; a înhăma, a înjuga. Boii-i vei prinde-n, jug... și-i mîna boii-ncet. RETEGANUL, P. IV 26. Atunci fiul craiului mînios îi mai trage [calului] un frîu... apoi îl prinde în căpăstru. CREANGĂ, P. 195. Boișorii și-i prindea Și s-apuca d-a ara. BIBICESCU, P. P. 311. 3. Tranz. (Învechit și popular, urmat de un al doilea complement) A atrage la sine (ca prieten, ca rudă), a angaja (ca dregător, ca slujbaș). Unul zice-i agă, cellalt spătar; De i-aș prinde gineri, i-aș lua în dar! ALECSANDRI, T. I 121. Voinice hușean, Tînăr moldovean, Pas’ măre, de-l scoate, Din gură de șarpe, Din răcori de moarte, Că te-o prinde frate. TEODORESCU, P. P. 448. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ Refl. Susano, știi una?... – Îmi vine să mă prind argat la voi. ALECSANDRI, T. I 263. A doua zi ei s-au prins jitari la oamenii din acel sat. ȘEZ. I 261. ♦ Refl. A se lega sau a se asocia cu cineva. Acum să merg să văd ce face biata mamă, apoi să caut pe Floarea-nfloritul, să mă prind cu el frate de cruce. RETEGANUL, P. V 34. Ce frumos era în crînguri Cînd cu ea m-am prins tovarăș. EMINESCU, O. I 122. ◊ (Neobișnuit, construit cu dativul) Nu te prinde lor tovarăș. EMINESCU, O. I 196. (Expr.) A se prinde chezaș (pentru cineva) = a garanta pentru cineva (ca chezaș). ◊ Refl. reciproc. În mai multe zile făcu fetița așa, adecă dăduse mîncarea și băutura la roaba din pivnița zmeului, pînă-n urmă se prinseră prietene bune. RETEGANUL, P. I 35. Văd că și-n tine este putere, măcar că ești așa de mic! Hai dară să ne prindem fîrtați și vină cu mine la ceialalți zmei. SBIERA, P. 178. Apoi, mări cît trăia, Frați de cruce se prindea Și-mpreună voinicea Pe balauri de stirpea. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. Refl. A se angaja la ceva, a se lega (cu cuvîntul), a-și da cuvîntul; a promite. Să vie aici... să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, P. P. 17. Tata era om cuprins... încît el se prinse să-mi facă uniforma cu cheltuiala lui. GANE, N. II 191. Am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul. CREANGĂ, P. 80. ♦ A face prinsoare, a pune rămășag. Mă prind că asemenea timiditate o înțelegeți. DELAVRANCEA, H. T. 54. Veți fi citit prin cărți ori prin gazete zicîndu-se mărul discordiei. Eu mă prind că nici nu visați ce bîzdîganie mai este și aia. ISPIRESCU, U. 2. M-aș prinde cu tine p-o vadră de vin că, să-l vezi acum, nu l-ai mai cunoaște. FILIMON, la TDRG. ♦ A se lua cu cineva la întrecere, a rivaliza. Vezi, măi drace! Nu ți-am spus eu să nu te prinzi tu cu mine la șuierat! SBIERA, P. 261. ◊ Tranz. A accepta, a primi; a se învoi. Făt-Frumos prinse voios a se lupta cu zmeul. ISPIRESCU, L. 195. (Refl.) Nu te prinzi a-mi vinde vreun ou și mie? Ți-aș plăti. La TDRG. Boieriul, neînțelegînd sfaturile și crezîndu-le fleacuri, nu se prinse, ba încă să și cam mînie. ȘEZ. VI 150. ◊ Expr. A-și prinde mintea (cu cineva) = a lua în serios spusele cuiva, a acorda prea multă atenție vorbelor cuiva; a-și pune mintea cu cineva. El e om bărbat N-o să-și prindă doară mintea c-o femeie. COȘBUC, P. I 247. IV. 1. Refl. A se lipi de ceva, a adera la ceva și a rămîne în strînsă atingere. Se prind scînteile în iască. STANCU, D. 255. Ți se prindea pleoapă de pleoapă... de ger ce se pornise. DELAVRANCEA, H. T. 251. Păreții erau negri de șiroaie de ploaie ce curgeau prin pod și un mucegai verde se prinsese de var. EMINESCU, N. 38. ◊ Fig. Ea îl privea cu un surîs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adînc în vis, De suflet să se prindă. EMINESCU, O. I 168. ◊ Expr. A nu se prinde lucrul de cineva, se spune cînd cineva nu are imbold la lucru. Toată ziua am fost indispus. Nu se prindea lucrul de mine. C. PETRESCU, Î. II 185. ♦ A i se opri cuiva privirea pe ceva. Se uită la unul, se uită la altul, se uită la toți caii din grajduri, și de nici unul nu i se prindeau ochii. ISPIRESCU, L. 15. ♦ A se împreuna, a se suda. Atuncea au luat voinicul pe moșneag... i-au pus ochii la locul lor și i-a uns întîi cu apă moartă și s-au prins. SBIERA, P. 40. Răpede pune capul lui Harap-Alb la loc... toarnă apă moartă să steie sîngele și să se prindă pielea. CREANGĂ, P. 278. ♦ A se declanșa. Pulberea n-a prins. 2. Refl. (Despre mîncare, somn etc.) A folosi, a prii; p. ext. a cuprinde (pofta de... ). Nu se prindea somnul de mine. C. PETRESCU, S. 117. Ipate acum nici de treabă nu-și mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău. CREANGĂ, P. 166. Mai de multe ori ea încă la masă dacă ședea Se scula mai mult flămîndă, de dînsa nu să prindea. PANN, P. V. III 38. (Tranz., în expr.) A-și prinde pofta (sau foamea, setea etc.) = a-și satisface (parțial) pofta (foamea etc.). Și cînd ajunge la cuptiori, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar cînd s-apropie să ieie dintr-însele și să-și prindă pofta, focul o arde și nu poate lua. CREANGĂ, P. 293. Ia dă-mi și mie niște ouă ca să-mi prind pofta măcar. id. ib. 63. A(-și) prinde o nevoie (sau nevoile) cu ceva = a face față unei împrejurări (avînd cele trebuitoare), a-și satisface o trebuință. Pensia... nu-i mare lucru, dar tot își prinde o nevoie cu dînsa. C. PETRESCU, Î. II 161. (Rar) A prinde cuiva o nevoie = a ajuta cuiva să iasă dintr-o încurcătură, să facă față unei situații. Dragii mei! Vedeți că noi am trăit bine pîn-acuma și v-am prins și eu cînd și cînd cîte o nevoie. SBIERA, P. 116. (Intranz.) A-i prinde cuiva bine v. bine¹. 3. Tranz. (Despre îmbrăcămintea cuiva, fig. despre gesturi, atitudini) A-i ședea cuiva bine, a i se potrivi. Te prinde redingota bine. Sînt mîndre ghetele de lac: Zîmbești încrezător în tine. TOPÎRCEANU, B. 67. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine Și o prinde orice lucru, căci așa se și cuvine. EMINESCU, O. I 159. Le prinde cămașa cu altițe de minune, și-s frumușele coz! ALECSANDRI, T. 656. ◊ (Poetic) Stele rare din tărie cad ca picuri de argint Și seninul cer albastru mîndru lacrimele-l prind. EMINESCU, O. I 82. V. 1. Tranz. (Urmat de verbe la infinitiv sau la conjunctiv) A începe. În sobă focul prinse a dudui vesel și Casandra se învîrtea de colo pînă colo, rînduind oalele. DUNĂREANU, CH. 111. Un vînt ușor și somnoros adie Și-n codru prinde frunza să se miște. IOSIF, P. 30. Copiliță, liță, fa, Mai dat-ai gura cuiva? Ea prinse a se giura. ALECSANDRI, P. P. 313. ◊ Expr. (Regional) A-și prinde treabă cu cineva = a intra în legătură cu cineva cu care n-ai vrea să ai de-a face. Venea ca un nebun spre rîu... L-aș fi strigat, Dar m-am temut că-i apucat Și-mi prind cu necuratul treabă. COȘBUC, P. 1242. (Refl.) A se prinde (cu cineva) la vorbă = a) a intra în vorbă cu cineva, a sta de vorbă. O să creșteți, o să-nvățați și-o să vă fie mai ușor vouă, îți spunea mama cînd te prindeai cu ea la vorbă. PAS, Z. I 142. Într-o pădure mare s-au întîlnit odată doi oameni, unul mergea cătră răsărit și celălalt cătră asfințit; se prinseră la vorbă. RETEGANUL, P. IV 21. După ce și-au dat ei bună calea și și-au mulțămit unul altuia, s-au prins amîndoi la vorbă. SBIERA, P. 22; b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... Aseară, la Ștefan-vodă, S-au prins boierii la vorbă Să facă d-o vînătoare, Vînătoare de plimbare. TEODORESCU, P. P. 505. 2. Refl. (Popular) A se apuca de ceva, a se angaja într-o acțiune, a porni la lucru. Se muncea Simina să-și aduc-aminte Cînd s-a prins la ceartă, pentru ce și cum? COȘBUC, P. I 246. Văzîndu-se încărcată cu lucruri cari întrecea puterile ei, nu știa de ce să se prindă biata nenorocită. SBIERA, P. 313. Care din voi se prinde, în zi de sărbătoare, La trîntă voinicească cu mine, măi flăcăi? BELDICEANU, P. 62. ♦ (Cu determinarea vagă) A-și pune mintea cu cineva, a se măsura cu... Stă-n drum de vorbă cu vecine Și bate-n pumni: «Să mor îmi vine, Auzi tu! Să se prindă ea Cu mine!». COȘBUC, P. I 126. Ce aveam să fac? Le-am răbdat, că doară n-o să mă prind cu el. RETEGANUL, P. II 57. VI. Tranz. 1. (Învechit și popular) A obține, a ajunge în posesia unui lucru, a se alege cu ceva; a primi, a căpăta, a dobîndi. Cam ce să prindeți voi pe pește? DELAVRANCEA, O. II 264. Îi pămînt mult și bun... numai pe perje prind sume mari de bani. ALECSANDRI, T. 256. Unul avînd o moșie... Se apucă și o vinde, Prinde pe dînsa ce prinde, Și își cumpără îndată O sanie minunată. PANN, P. V. II 70. ♦ Fig. A-și însuși cunoștințe, a învăța (de la altul), a căpăta deprinderi. Cunosc eu un cîntec l-am prins de la tăicuțu. DAVIDOGLU, M. 59. Care cum putea să prindă învățătura. STANCU, D. 228. Știam... că și eu trebuie să mă fac odată ca Huțu și pentru aceea îi prindeam apucăturile. SLAVICI, O. I 72. ◊ Refl. Mitru stă și stă gîndind, De el multe nu se prind. COȘBUC, P. I 80. 2. A căpăta o înfățișare, o calitate nouă, un aspect nou. Ar fi vrut... să se așeze jos nițeluș, pînă mai prinde puteri. STANCU, D. 16. De vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii, la arminden beți pelin. BELDICEANU, P. 54. Toate mulțămirile îmi vin deodată... Parcă am prins aripi ca să zbor la București. ALECSANDRI, T. I 277. Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi v. piatră. ◊ Expr. A prinde carne (sau seu) = a deveni mai gras, a se îngrășa. Le-a rămas un copil, Iancu, uscat, slăbănog... nu prinde carne pe el. STANCU, D. 17. Ce mă necăjește mai rău de vreo două săptămîni încoace e o jigodie de purcel... că nu prinde seu pe el de loc. STĂNOIU, C. I. 116. Coana Frăsinica, deși se sculase după boală, nu prindea nici dram de carne pe ea. SANDU-ALDEA, U. P. 175. Cînd prinde mămăliga coajă, se spune despre cineva care începe să-și dea aere față de alții cînd a ajuns la o situație înaltă, să se fudulească, să fie obraznic. Dacă este... să fim mai mari peste alții, ar trebui să avem milă de dînșii că și ei sărmanii sînt oameni. Hei! dragele mele vere... Să te ferească dumnezeu, cînd prinde mămăliga coajă. CREANGĂ, P. 209. A prinde minte (sau, intranz., a prinde la minte) = a cîștiga experiență, a deveni mai înțelept, a se face om de treabă. Dănilă mai prinsese acum la minte. CREANGĂ, P. 50. I-am dat numai vreo 30 de lovituri de frînghie ca să prindă la minte. CONTEMPORANUL, VI_I 103. Frunză verde foi de linte, Măi bărbate-am prins la minte. ȘEZ. I 13. (Intranz.) A prinde la inimă (sau, tranz., a-și prinde inimă, rar, inima) = a căpăta curaj, a se îmbărbăta. A intrat în cîrciumă... să-și prinză inima cu un ciocan de rachiu. CARAGIALE, O. III 43. Harap-Alb mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă și se lasă în voia calului, unde a vrea el să-l ducă. CREANGĂ, P. 212. Auzind de asalt, soldații au început a chiui ș-a bea dintr-o ploscă, ca să prindă la inimă. ALECSANDRI, T. II 22. A prinde (la) viață = a căpăta putere, tărie; a se înviora. Mi-o apucă-n brață De prinde la viață, Mi-o strînge la pept Ș-o leagănă-ncet. ALECSANDRI, P. P. 15. ◊ Fig. Cîinele a prins și el dușmănie de moarte împotriva omului. POPA, V. 345. Bietul părinte Ghermănuță!... Atîta dragoste prinsese el pentru mine într-un timp așa de scurt! HOGAȘ, M. N. 155. Văzînd aceasta, țiganca prinse frică și mai tare. SBIERA, P. 111. ♦ Intranz. (Neobișnuit) A se dezvolta, a crește. După ce au prins ei și în trup și în putere, s-au îmbrăcat... și, trecînd apa, au mers la o casă. SBIERA, P. 113. VII. Refl. și intranz. 1. (Despre plante) A dezvolta rădăcini, a-și înfige rădăcinile în pămînt, a începe să se hrănească prin rădăcini (după o transplantare); (despre altoaie) a se dovedi viu, a da mugur. Colțul ierbii brumate a prins. DRAGOMIR, P. 5. O humă sură și jilavă pe care nu se prinde... nici troscot, nici ciulini. ODOBESCU, la TDRG. Trei garoafe-n poartă-am pus. Cîte trele mi s-au prins, Mi s-au prins și-a-mbobocit. ȘEZ. V 13. ◊ (Tranz., în expr.) A prinde rădăcini (sau rădăcină) = a căpăta rădăcini; fig. a se fixa (într-un loc), a căpăta stabilitate, p. ext. forță, putere, autoritate. Nu este mai mare mulțumire pentru omul ce dorește binele altora decît aceea cînd vede că este ascultat de cătră alții și că vorbele lui prind rădăcini. SLAVICI, O. I 57. Eu n-am nici casă, nu am nici masă, Nici cît o plantă nu am noroc. Sparanga însăși crește sub leasă, Eu rădăcină nu prind de loc. ALECSANDRI, T. I 370. Treizeci de ani căra Ion apă cu gura... și uda tăciunele, care în urmă prinse rădăcini, crescu, înflori și făcu poame. ȘEZ. V 36. 2. Fig. (Despre manifestări ale omului, vorbe, atitudini, uneltiri) A găsi crezare, a fi luat drept bun, valabil. Vrei să mă încerci cu amăgelile voastre vechi Nu mai prind! C. PETRESCU, A. R. 21. Omul meu s-a găsit că știe franțuzește mai bine decît mine și, din momentul acela, am fost o lună nedespărțiți. Stratagema mea a prins. CARAGIALE, S. N. 172. Spînul văzînd că i s-au prins minciunile de bune, cheamă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ Unipers. Nu umbla cu mofturi că nu se prinde. VLAHUȚĂ, la TDRG. VIII. Refl. (Despre lapte) A se închega (adunîndu-se deasupra smîntîna și dedesubt laptele acru). Cînd punea mama laptele la prins, eu... de pe a doua zi și începeam a linchi groșciorul de pe deasupra oalelor. CREANGĂ, A. 44. ◊ Expr. A prinde cheag = a începe să se înstărească, să se chivernisească. Dacă nu curge – pică. Pînă ce prinzi cheag. Astăzi cu gazetăria se cîștigă bune parale. C. PETRESCU, C. V. 125. (Cu o construcție neobișnuită) Curțile noastre le îngrădirăm, casele se șițuiră... și cheagul se prinse, veselia se împrăștie. DELAVRANCEA, S. 227. – Forme gramaticale: perf. s. prinsei, part. prins. – Prez. ind. și: prinz (DELAVRANCEA, O. II 131).

SMUCI, smucesc, vb. IV. (Și în forma smunci) 1. Tranz. A trage brusc și cu putere (ceva sau pe cineva), mai ales pentru a deplasa sau pentru a scoate din locul unde se află. În mișcări repezi, zăpăcite, scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea cu tutun. I se prinse capacul de colțul buzunarului, însă o smunci cu toată furia. SAHIA, N. 77. Smuci șapca și-o aruncă mototol în fundul bărcii. BART, E. 189. Vru să-i smucească cartea din mînă; dară băiatul o ținea vîrtos. ISPIRESCU, L. 100. Odată-i și smuncește buzduganul din mînă și fuga cu el. CREANGĂ, P. 57. ◊ Refl. Natalia se smuci îmbufnată din brațul Vitaliei. STĂNOIU, C. I. 197. ♦ Intranz. (Despre arme de foc, mai ales despre puști) A izbi înapoi la descărcare, a avea recul. 2. Refl. A face mișcări repezi încolo și încoace spre a scăpa din locul unde e prins sau legat; a se zbate. Sfîrșește odată cu iarăși și iarăși, Cloco!... se smuncea Stroe Vardaru să-și scuture brațul de lipicioasa strînsoare. C. PETRESCU, A. R. 29. Cerbul se smucește Și vrea din nou să fugă. EFTIMIU, Î. 141. Se smucește să scape din îmbrățișare. REBREANU, I. 17. – Variante: smîci (ISPIRESCU, U. 45, TEODORESCU, P. P. 363), smînci (PAMFILE, A. R. 172, GOROVEI, C. 89), smunci vb. IV.

BOMBAT adj. 1. convex. (Lentilă ~.) 2. umflat. (O cutie de conserve ~.) 3. boltit, proeminent, (rar) scos. (O frunte ~.) 4. mare, mășcat, plin, (reg.) măzărat. (Un bob de grîu ~.)

Tropaeolum tricolor Sw. (syn. T. varrattii Youel). Specie care înflorește vara. Flori portocalii, cu vîrful negru și centrul galben. Frunze mici, 5-7lobi,partea inferioarăviolată. Plantă agățătoare, pînă la 3 m înălțime, cu tuberculi. Îi priesc locurile adăpostite sau serele reci. Tuberculii din cîmp și din regiunile de ierni aspre se scot toamna și se depozitează în cutii de nisip, în depozite speciale.

MIȘCARE s. f. I. Acțiunea de a (s e) m i ș c a și rezultatul ei. 1. Ieșire din starea de repaos, de imobilitate, de fixitate, schimbare a locului, a poziției (v. c l ă t i n a r e, c l i n t i r e); s p e c. schimbare a poziției corpului, a membrelor etc.; exercițiu sau parte a unui exercițiu sportiv membrelor etc.; p. ext. gest. Cel mai mare meșter nu ar putea să afle formă . . . pentru atîtea osebite mișcări și săvîrșiri care face trupul omului. CALENDARIU (1814), 102/10. După 12 ceasuri să îndeletnice cu feliuri de trupești mișcări. DRĂGHICI, R. 152/8. El putea privi toate mișcările lor, fără să îl vază ele. GORJAN, H. I, 5/7. În așa stare. . . Și a frunzelor mișcare. . . Ne-ar fi fost de supărare, CONACHI, P. 268. O mișcare de deget [pe pistol] și s-a sfîrșit! NEGRUZZI, S. I, 28. Nu vezi mișcările ce fac picioarele Iuți și ușoare. BOLINTINEANU, O. 115. Prin mișcarea naltei ierbi, Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I, 110, cf. 150. Își mlădia trupul după mișcările calului. VLAHUȚĂ, D. 76, cf. BASSARABESCU, S. N. 20. Isidor, în mișcări repezi. . . , scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea. SAHIA, N. 77, cf. 34. Din mișcările mele, vede că nu-l înțeleg. SADOVEANU, O. VII, 342. Se lasă ușor înainte la fiecare mișcare a lopeților. BART, S. M. 28. Mașinile cu piston, numite și mașini cu mișcare alternativă. SOARE, MAȘ. 107, cf. IONESCU-MUSCEL, FIL. 249. Mișcarea de zbor a săritorului poate începe imediat după dezlipirea de teren. SP. POP. 1950, nr. 1750, 2/2. Mișcările membrelor superioare. PARHON, O. A. I, 266. Semăna cu maică-sa. . . cu mișcările scurte și stăpînite. DEMETRIUS, A. 9. Am văzut în fiece lucru-o mișcare De rugăciune și ardoare. ISANOȘ, Ț. L. 21. ◊ E x p r. În doi timpi și trei mișcări = foarte repede, imediat, la repezeală. Ozun dragă, ți-a răsucit bibilica aia capul în doi timpi și trei mișcări. C. PETRESCU, C. V. 339. ♦ Fiecare dintre mutările unei piese la o partidă de șah, de table etc. Fata juca șah cu Alexandru Comăneșteanu . . . făcuse o mișcare greșită, primejduind unul din turnuri. D. ZAMFIRESCU, Î. 3. ◊ E x p r. (Familiar) A prinde mișcarea = a înțelege (din vreme) rostul unui lucru, desfășurarea unei acțiuni etc. Cf. DL. ♦ Viteza cu care se execută o bucată muzicală sau o parte a ei; tempo. Cf. TiM. POPOVICI, D. M., DER. ♦ (Concretizat) Parte dintr-o compoziție muzicală de dimensiuni mai mari. Cf. DER. 2. Deplasare (în spațiu); înaintare; circulație. Cu margene copitii ușor izbind în pămînt, spre lină mișcare îndrepta pasul (a. 1773). GCR II, 90/39. Te bizuiești. . . să însemnezi și pravile pe-a mișcărei cerești cale. CONACHI, P. 276. Este de o mare utilitate în explicațiunea fenomenlor cerești și-n studiul mișcărilor stelelor. DRĂGHICEANU, C. 2, cf. 3. Am lăsat în urmă pe tovarășii mei și am rupt-o de-a fuga înainte, doar m-oi încălzi cu mișcarea., ALECSANDRI, T. I, 457, La răspîntia bulevardului, o teribilă mișcare de trăsuri, tramcare, tramvaie electrice. CARAGIALE, O. IV, 390. Acestui fenomen ceresc i se dă numirec de mișcarea diurnă a astrelor. CULIANU, C. 8, Mișcarea unui corp poate fi și ea de două feliuri, relativă și absolută. PONI, F. 7. Un sistem de referință poate fi considerat ca nemișcat In spațiu, mișcarea referită la un astfel de sistem se numește absolută. MARIAN-ȚIȚEICA, FIZ. I, 12, cf. 21. Deoarece în spațiul interplanetar nu există nici o rezistență de natură aerodinamică la înaintare, mișcarea corpurilor cerești se continuă veșnic. CONTEMP. 1955, nr. 478, 4/4. ◊ Mișcare perpetuă (sau, învechit, perpetuată) = funcționare imaginară a unui sistem fizic care, odată pornit, nu s-ar mai opri niciodată. A învoi toate aceste capete învățate e mai greu decît a găsi mișcarea perpetuată. NEGRUZZI, S. I, 268. ◊ E x p r. A se pune în mișcare = a porni. Toată suflarea s-a pus în mișcare: lumea de pe lume. . . alerga să vadă ce minune poate să fie? CREANGĂ, P. 228. Vagonul se pune-n mișcare. CARAGIALE, O. I, 279. Rîndul s-a pus în mișcare. Înaintăm. STANCU, U.R.S.S. 37. ♦ Fel de a merge (v. m e r s¹ 1, u m b l e t), de a-și mișca picioarele, mîinile, corpul în timpul deplasării. ♦ S p e c. (Familiar, mai ales în construcții cu verbul „a face”) Deplasare în spațiu făcută de cineva în scop recreativ, curativ etc.; plimbare. Avea nevoie de mișcare, de aer, de liniște. BART, E. 216. Am făcut puțină mișcare. Com. MARIAN. ♦ Forfotă, agitație, animație. În departamentul de război stăpînește mișcare mare, ce arată cum că miniștrii nu să află prea bine. GT (1839), 7¹/18. La ridicarea cortinii, se aud măsurile din urmă ale unui vals și se vede prin ușa din dreapta, în fund, mișcarea balului. CARAGIALE, O. VI, 205. E plin de mișcare pămîntul Și cîntă și codrul și vîntul. COȘBUC, P. II, 9. Deodată se făcu o mișcare în incintă. REBREANU, R. I, 196. Pretutindeni se vedea mișcare multă și voie bună. SAHIA, N. 61. Dis-de-dimineață, cînd răsăritul se aprindea, se deștepta și curtea o dată cu satul și se umplea de mișcare și de viață. SADOVEANU, O. I, 265. Pe Dunărea asta e mai multă mișcare decît în tot restul țării Românești. CAMIL PETRESCU, O. III, 128. ♦ Serviciu care dirijează circulația trenurilor. Direcția mișcării. LEG. EC. PL. 105. ◊ Birou (sau serviciu) de mișcare (sau al mișcării) = birou (sau serviciu) de unde se dirijează și se coordonează într-o gară circulația trenurilor. Biroul șefului de gară . . . este în același timp „birou de mișcare”, „telegraf”, „casa de bilete”. SEBASTIAN, T. 188. ♦ S p e c. (Mai ales la pl.) Deplasare organizată, strategică a unei unități armate. Să iei în băgare de samă mai bine mișcările dușmanilor. DRĂGHICI, R. 166/15. Luca Arbore la rîndul său informa pe poloni despre mișcările tătarilor. XENOPOL, I. R. IV, 219. Gazetele erau cu desăvîrșire mute în privința mișcărilor de trupe în țară. SADOVEANU, M. C. 72. 3. Schimbare intervenită în repartizarea personalului sau a bunurilor dintr-o unitate; mutare dintr-un post în altul. Mișcarea comerțului. LM. Guță Mereuță, jude de ședință adus în capitală la ultima mișcare în magistratură. C. PETRESCU, C. V. 182. Ține evidența mișcării patrimoniului mobil și imobil în cantități și valori. LEG. EC. PL. 211. 4. Activitate, acțiune; faptă; s p e c. (urmat de determinări indicînd domeniul, scopul, caracterul etc.) acțiune sau curent care grupează un număr mare de oameni în jurul unei activități, al unei idei, concepții etc., (învechit) mișcămînt. Mai la urmă să videți Mișcările și urmarea grecilor celor isteți, BELDIMAN, ap. GCR II, 243/24. Deosebite staturi. . . cari . . . se întrupară printr-o mișcare de unitate în două staturi. BĂLCESCU, M. V. 7. Este o mare mișcare națională între toți românii din Austria. id., ap. GHICA, A. 470. Curtea este plină, țara în mișcare: Soli trimiși de Poartă, vin la adunare. BOLINTINEANU, O. 36. Acestui fel de oameni să nu le fie îngăduit a ocupa locul cel de frunte în mișcarea intelectuală a poporului lor. MAIORESCU, CR. II, 103, cf. III, 3. Cea întîi mișcare intelectuală care se începe acum cu tinerimea care se ridică. VLAHUȚĂ, O. A. III, 39. Cea întâi mișcare critică în țara românească. IBRĂILEANU, SP. CR. 92. Creațiunile artistice, de seamă, la oricare alte țări civilizate, n-au venit fără mari mișcări culturale. BACOVIA, O. 240. Acestea au fost teatrele de avantgardă. . . care erau legate de mișcarea de avantgardă a intelectualilor progresiști. CONTEMP. 1948, nr. l10, 12/1. Este necesar ca mișcarea întrecerilor socialiste să se generalizeze. LEG. EC. PL. 425. Mișcarea sportivă, cu sutele de mii de sportivi din țara noastră, este prezentă. SP. POP. 1951, nr. 1 814, 3/2. Mișcarea pentru pace, cea mai uriașă mișcare de masă cunoscută în istorie, a crescut în amploare, și-a lărgit și și-a întărit rîndurile în toate țările. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 826. lbrăileanu a susținut o mișcare de cultură. V. ROM. martie 1956, 28. O dată cu acestea se naște și o mișcare socialistă – revista Contemporanul o oglindește ideologic. RALEA, S. T. III, 188. ♦ L o c. a d v. În mișcare = într-o s tulburare, de încordare. Simțirile-i sîn, deștepte; inima-i veghiată este mereu în mișcare. ODOBESCU, S. III, 17. ◊ E x p r. A (se) pune în mișcare = a intra (sau a determina pe cineva să intre) în acțiune, a deveni (sau a face să devină) activ. Încă pe cînd era în fașii, Marta avea obiceiul de a pune toată casa în mișcare. SLAVICI, N. I, 80. Toată pădurea se puse mișcare; urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap. ISPIRESCU, L. 7. Imediat îi puse în mișcare să oprească loja cea mai bună pentru spectacolele fixate. REBREANU, R. I, 186. Articolul de azi i-a pus pe toți în mișcare. BARANGA, I, 159. ♦ Acțiune (organizată) de masă, cu caracter revendicativ. V. r e v o l t ă, r ă s c o a l ă, r e v o l u ț i e. Mișcarea din Iași, liniștită, nerezemată pe vreo putere armată (a. 1 848). URICARIUL, X, 17. El conducea toate mișcările studențimei. CARAGIALE, O. I. 246. Urzea în capu-i trudit programul unei mișcări serioase și hotărîtoare, al cărei început era fixat pentru a doua zi. VLAHUȚĂ, N. 192. Am mai văzut însă încă o dată că în toate mișcările burgheze fapta nu urmează vorbei. IONESCU-RION, C. 27. Orice mișcare de revoltă în rîndurile muncitorești nu poate să aducă decît bine cauzei proletare. SAHIA, N. 40. Mișcarea lui Tudor Vladimirescu a început ca un episod al Eteriei și al revoluției grecești. OȚETEA, T. V. 29. Deși nu se afla încadrat în mișcarea revoluționară, Turgheniev era urmărit și supravegheat în ceea ce publica. SADOVEANU, E. 235. ♦ (Concretizat) Organizație cu caracter revendicativ. Se cunoaște că n-ai făcut niciodată politică într-o mișcare clandestină. STANCU, R. A. V, 308. ♦ S p e c. (De obicei urmat de determinarea „muncitorească”) Acțiunea revoluționară a clasei muncitoare; (fără determinări; concretizat) partid, organizație care conduce o asemenea acțiune. Manifestul Partidului Comunist consacră pasagii speciale de critică necruțătoare agenților burgheziei în sînul mișcării muncitorești. CONTEMP. 1 949, nr. 122, 3/5. Fochistul, după multe sondaje și încercări, îl atrăsese în mișcare. STANCU, R. A. III, 25. E democrată, dar n-are legături cu mișcarea, pe cît știu. BENIUC, M. C. I, 63. Trecea în Pașcani drept cel mai bâtrîn om din mișcarea muncitorească. GALAN, Z. R. 17. Amîndoi sîntem în mișcare de aproape cinci ani. id. ib. 254. Fără partidul comunist și teoria sa marxistă, mișcarea muncitorească ar fi condamnată la spontaneitate, la bîjbîire în întuneric, la jertfe fără de număr. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 701. 5. F i g. Îndemn, imbold, impuls, pornire. Cu toate mișcările inimii ai poftit dorirea cea de săvîrșit părăsind dulceața lumii. MINEIUL (1 776), 172^r2/7. A plecărilor din fire mișcările ațîțate, Sînt și mai tari și mai dese decît cele judecate. CONACHI, P. 277. Dacă eram copilul unei familii bogate și de nume strălucit, aș fi luat toate manifestațiile de dragoste ce mi s-au arătat zilele acestea ca o adulațiune nevrednică să deștepte în sufletul meu cea mai slabă mișcare de recunoștință. CARAGIALE, O. VII, 299. ♦ (Astăzi rar; adesea determinat prin „sufletească” sau „a sufletului”) Sentiment, emoție. Cvintilian zicea că este dator poeziei cea mai mare parte a mișcărilor celor retorice și frumusețele ce află cineva în scrierile sale. CR (1 832), 288²/5. În acest moment mișcarea în cei mai mulți stoarse lacrimi. BARIȚIU, P. A. III, 452. Avea niște ochi mici și negri în cari se resfrîngeau cu o deosebită energie și repeziciune toate pasiunile și toate mișcările sufletului. HASDEU, I. V. 18. Fără voie m-am gîndit la tine, la darul cel mare cu care te-a înzestrat firea de a-ți descrie mișcările sufletești. GANE, N. III, 147. Prin rolul ei biologic . . . femeia a trebuit să-și ascundă mișcările sufletești în fața bărbatului. IBRĂILEANU, S. L. 27.Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra acestă transformație continuă, această mișcare progresivă a omenirei. BĂLCESCU, M. V. 3. Mișcarea din jos în sus și de sus în jos este o condițiune inevitabilă, fatală a vieții omenești. GHICA, S. 228. Discuția urmă caldă cu observații și mărturisiri asupra acestui mister care ne înconjoară: natura veșnic în mișcare. SADOVEANU, E. 174. II. (Filoz.) Mod sau formă de existență a materiei, înglobînd toate schimbările și procesele care au loc în univers. Toată zidirea doarme!. . . tot se arată mort! parcă s-ar fi precurmat mișcarea ce dă viață universului. MARCOVICI, C. 8/7. Sînt legi comune tuturor fenomenelor naturii și vieții, de exemplu legea care spune că materia nu poate exista fără mișcare, după cum mișcarea nu poate fi concepută fără materie. CONTEMP. 1949, nr. 120, 3/3. Aplicînd dialectica materialistă la studiul mișcării materiei, Engels arată că fiecărei trepte de dezvoltare a materiei îi sînt specifice forme calitativ deosebite de mișcare. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 7, 55. – Pl.: mișcări. – V. mișca.

MEZELÍC s. n. (Mai ales la pl.) 1. Gustare (fină) la începutul mesei; (învechit) mezel¹ . Dîndu-le niște mezelicuri, i-au slobozit. IST. AM. 30^r/19. Pe masă erau rînduite o mulțime de farfurii cu mezelicuri de tot felul: marinată de stacoji. . . icre proaspete de morun .. . sardele muiate în untdelemn. . . Toate aceste mezelicuri erau așezate după o regulă militară. FILIMON, O. I, 186, cf. 187. Au zărit într-o cameră masa așezată și pe masă mezelicuri. LĂCUSTEANU, A. M. 94. Dacă acel om este lacom din fire și mai ales dacă are gusturi răsfățate, el o să se tot plîngă că nu i-ai dat mezelicuri și trufandale, prăjituri și zaharicale. ODOBESCU, S. III, 39. Duduca Bălașa . . . scoase apoi felurite mezelicuri: limbi, mușchiu, salami, cutii cu sardele, cutii cu posmagi. GANE, N. II, 41. Ca gustare, înainte de prînz, porunci să li se aducă tot soiul de tăvi cu mezelicuri. CAMIL PETRESCU, O. II, 55. După mezelic, onorata comisie de anchetă trecu în biroul arhimandritului. STĂNOIU, C. I. 103. În curtea lui Ștefan Vodă, S-au strîns boierii la vorbă. . . Ștefan Vodă ce-mi grăia?: – Beți, boierași și mâncați. Mezelîc ce le făcea? Șeapte berbeci le tăia. PĂSCULESCU, L. P. 230. Cîte-o cafeluță da Și cîte un rom mai lua, Să-și mai dreagă inima. Și la masă le punea, Aci mezelic lua. id. ib. 235. ♦ (Regional) Bunătăți, delicatese. Totdeauna aduce cîte un sîn plin de coarne de mare, turte dulci, covrigi . . . Și astăzi încă ni-a adus o mulțime de mizilicuri de-acestea. MARIAN, T. 347. 2. (Rar) Dres, aromă. Cf. CADE. 3. Mîncare frugală. Din banii ce-i primeam în mînă seara, De-abia puteam gusta un mizilic. V. ROM. martie 1 954, 192. Am luat un mezelichi de dimineață, ALR I 757/792, cf. ALR II 4 050/705, 728, 4 051/728, 928, 4 053/728. ◊ (Ca epitet precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, sugerînd cantitatea mică) Eu am mîncat ce să cheamă Un mezelic de pastramă, Cu un dumicat de pîine. PANN, P. V. I, 17¹/14. ♦ F i g. Lucru fără importanță sau care nu prezintă dificultăți; fleac, bagatelă. Treaba asta-i mezelic. SCRIBAN, D. 4. (Regional) Semințe de dovleac sărate și prăjite. Cf. CADE. ♦ (Munt.) Boabe de porumb prăjite; floricele. Cf. TDRG. – Pl.: mezelicuri și (rar) mezelice (ALR I 757/735). – Și: (regional) mezelichi, mezelîc, mizilic s. n. – Din tc. mezelik.

TEICUȚĂ, teicuțe, s. f. Diminutiv al lui teică; cutia morii; jgheab. S-a oprit la o fîntînă, a scos apă c-o teicuță înfiptă într-o prăjină ș-a băut. VLAHUȚĂ, la TDRG. Cocoșul mătură coșul, Puicuța mătură teicuța. I. CR. III 307.

termos sn [At: CIȘMAN, FIZ. I, 425 / Pl: ~uri, ~e / E: ger Thermos] Vas de sticlă cu pereți dubli dintre care s-a scos aerul, argintați pe partea inferioară și protejați de o cutie metalică, folosit (în excursii, călătorii etc.) pentru menținerea unui lichid la temperatură constantă.

CHIBRIT, chibrituri, s. n. Bețișor de lemn avînd la un capăt o măciulie de pastă inflamabilă, care se aprinde printr-o frecare ușoară și servește pentru a transmite focul. Freacă un chibrit și aprinde opaițul cu lumina tremurată. C. PETRESCU, S. 56. Scoase o pungă de tutun, își făcu o țigară groasă și începu să caute prin casă o cutie de chibrituri. BART, E. 345. Se apropie cu sfială de mine și, fără să mă aștept, aprinse un chibrit, de era cît pe ce să-mi pîrlească mustețile. HOGAȘ, M. N. 237. Dă-i o pîrleală bună cu niște chibrituri de ieste, care ard mocnit. CREANGĂ, A. 111. – Pl. și: chibrite.

TELEMEA s. f. Brînză fabricată din caș bine stors de zer, tăiat în felii groase și așezat, spre conservare, în putini cu saramură; brînză de Brăila. Dacă acest caș este scos din laptele acru căruia i s-a scos untul, ia numele de telemea. PAMFILE, I. C. 35. Pentru masă... fac rost de ceva măsline, o cutie de sardele, nițică telemea și gata afacerea. La TDRG.

CUTIE ~i f. 1) Obiect (de lemn, de metal, de carton etc.) gol pe dinăuntru, în care se păstrează sau se transportă diferite obiecte. ◊ Scos ca din ~ îmbrăcat elegant. 2): ~ craniană oasele care înconjoară creierul; craniu; țeastă. 3): ~ toracică scheletul din regiunea toracelui unde se află inima, plămânii etc. 4): ~ de rezonanță cutie care amplifică sunetele. 5): ~ de viteze cutie la automobil unde se află mecanismul schimbătorului de viteză. [Art. cutia; G.-D. cutiei; Sil. -ti-e] /<turc. kutu, ngr. kutí

urnă f. 1. vas mare de scos apă, la popoarele, antice; 2. vas în care cei vechi închideau cenușa morților: trepte osebite le-au ieșit din urna morții EM.; 3. azi, vas sau cutie în care se depun buletinele de vot, numerele unui tiraj, etc.

teácă f., pl. tecĭ (lat. thêca, d. vgr. théke, cutie; fr. taie, față de pernă. V. biblio-, glipto-, ipo- și pinaco-tecă, chichiță). Tocu în care se ține sabia, pumnalu ș. a.: a trage, a scoate sabia din teacă. Bot. Păstare. Fig. Moș Teacă, militar (saŭ și funcționar) ignorant, pareatcă.

SCRIN, scrinuri, s. n. 1. Dulăpior cu mai multe sertare suprapuse, în care se ține mai ales rufărie; comodă. Trecu prin camere cu aceleași scoarțe vechi... cu divanuri, cu scrinuri vechi. DUMITRIU, B. F. 44. Ea desface scrinul antic, trage-ncetinel saltarul. IOSIF, PATR. 62. Fură cheile... deschide scrinul și scoate bani. GHEREA, ST. CR. II 188. ◊ Fig. Cînturilor mele zic adio tuturora. Uitarea le închide-n scrin Cu mîna ei cea rece. EMINESCU, O. I 184. 2. (Rar) Lădiță, cutie (căptușită cu mătase sau cu catifea) în care se păstrează bijuterii. În dimineața cînd a hotărît, a dus scrinurile plușate cu bijuterii. C. PETRESCU, C. V. 353.

ZDROBI vb. 1. a sfărîma, (pop.) a zobi, (Ban. și Transilv.) a zdroși, (înv.) a zdruncina. (A ~ paharul de pămînt.) 2. a (se) fărîma, a (se) sfărîma, (rar) a (se) casa. (A ~ un pahar cu pumnul.) 3. a sfărîma, (pop.) a sparge. (A ~ o ceapă.) 4. a sfărîma, (înv. și reg.) a răzbi. (I-a ~ capul.) 5. a (se) strivi, (înv.) a (se) smăcina. (S-a ~ de caldarîm.) 6. a (se) sfărîma, (înv. și reg.) a (se) risipi. (Corabia s-a ~ de stînci.) 7. a mărunți, a pisa, a sfărîma, (înv. și pop.) a smicura, a zdrumica, (reg.) a pisălogi, a pisăza, (fam.) a pisăgi. (A ~ sare.) 8. a mărunți, a pasa. (A ~ legume.) 9. a se sfărîma, a se sparge. (Valurile se ~ de țărm.) 10. a stîlci, a strivi, a turti, (pop.) a stropși, a zobi, (înv. și reg.) a struci, (Ban. și Transilv.) a zdroși, (înv.) a zdruncina. (A ~ o cutie metalică prin lovire.) 11. a strivi, (pop.) a călca, (reg.) a pistosi. (A ~ strugurii pentru a face mustul.) 12. a presa, a stoarce, a tescui. (A ~ fagurii pentru a scoate mierea.) 13. a (se) storci, a (se) strivi, a (se) terciui, (reg.) a (se) fleciui, a (se) pistosi, (Olt. și Munt.) a (se) storcoși, (Transilv.) a (se) toroști. (Fructele s-au ~ în ladă.) 14. a se bate, a se lovi, a se strivi, (reg.) a se meci. (Cîteva pere căzute din pom s-au ~.) 15. a distruge, a nimici, a rade. (înv. și reg.) a sparge, (fig.) a pulveriza, a șterge. (A ~ cetatea dușmană.) 16. a distruge, a nimici, a potopi, a prăpădi, a sfărîma, a zvînta, (înv. și pop.) a pierde, a răpune, a risipi, (pop.) a isprăvi, a zdrumica, (înv. și reg.) a sodomi, (reg.) a litrosi, (prin Transilv.) a potroși, (înv. ) a cura, a nimicnici, a potrebi, a stropși, a tîrî, a zdruncina, (grecism înv.) a afanisi, (fig.) a secera, a spulbera. (I-a ~ pe dușmani.) 17. a epuiza, a extenua, a frînge, a istovi, a seca, a secătui, a sfîrși, a slei, a stoarce, a vlăgui, (reg.) a stoci, (prin Olt. și Munt.) a dehobi, (înv.) a zămorî, (fig.) a suge. (Munca brută l-a ~.)

*URNĂ (pl. -ne) sf. 1 Vas de formă variabilă care servea celor vechi la scosul apei din fîntîni, la păstratul cenușii morților (~ funerară), etc. (🖼 5187): aici se găsesc în pămînt urne de lut pline cu cenușă și sfărămături de oase (VLAH.) ¶ 2 Vas sau cutie în care se depun buletinele de vot, numerele unei loterii, etc. (🖼 5186); Ⓕ: Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții (EMIN.) [fr. < lat.].

cutie¹ sf [At: (a. 1799), ap. ȘIO / Pl: ~ii / E: tc kuty, ngr χουτί] 1 Obiect de lemn, de carton, de metal etc. în formă de cub, de paralelipiped etc., gol în interior, în care se păstrează sau se protejează diverse lucruri. 2 (Îlav) Scos ca din ~ Foarte îngrijit îmbrăcat sau prezentat. 3 (La jocul „capra”; îe) Capul la ~ Ferește-ți capul, proptindu-l în piept. 4 (Fig; îae) Fii prudent! 5 (Îs) ~ de scrisori (sau poștală) Cutie specială, plasată pe stradă de către organele poștale, în care expeditorii introduc scrisorile. 6 (Îas) Cutie particulară în care factorii poștali depun corespondența adusă la domiciliu. 7 Aparat, dispozitiv, organ etc. care are forma unei cutii (1). 8 (Îs) ~ de rezonanță Lădița ce se adaugă diapazonului pentru a întări sunetul. 9 (Îs) ~ de viteze Dispozitiv special, cu trepte de viteză, care permite ușurarea sarcinii motorului. 10 (Îs) ~ craniană Cavitate osoasă în care se află creierul Si: craniu, țeastă. 11 (Spc) Sertar. 12 (Înv) Casă² (1) de bani Si: casetă (1). 13 (Îs) ~ia milelor (rar de milostenie) Casetă în care se strângeau milosteniile pentru săraci. 14 (Îe) A umbla cu ~ia A cerși. 15 (Spc) Coșul teascului. 16 Cutia presei de ulei. 17 ~-cartotecă Cutie în care se țin fișele de bibliotecă. 18 Ladă în care pune hingherul câinii prinși. 19 (Înv; îe) A umbla cu ~a A cerși pentru biserici. 20 (Îe; d. copii părăsiți) A fi de la ~ A proveni de la orfelinat. 21 (Complinit prin „de copii”, „de prunci” sau „de creștere”) Leagăn de copii.

ladă s.f. I 1 cufăr, <pop.> tron², <înv. și reg.> sandâc, sicriu, sipet, <arg.> purcea. În ladă se păstrează sau se transportă diferite obiecte. 2 (la moară) copaie, covată, postavă, <reg.> copăic, troacă, tron². În ladă curge făina măcinată. 3 (la teascul de struguri) coș¹, <reg.> casă¹, cutie, drob¹, durbacă, țarc. În ladă se pun strugurii zdrobiți pentru a fi storși. 4 (și ladă de zestre, reg., ladă de măritiș, ladă de mireasă, art., lada de cununie, lada miresei, lada tinerei) <pop.> dulapul miresei (v. dulap²). Tânăra a scos din lada de zestre o salbă de aur. 5 (art.; în Vechiul Testament) lada păcii = chivot, chivotul legii (v. chivot), sicriul legii (v. sicriu), <înv.> racla legii (v. raclă). Vechii evrei păstrau în lada păcii tablele legii și toiagul lui Aron. 6 (rar; și ladă de bani, ladă de fier) v. Casă de bani (v. casă²). Seif. 7 (reg.; și lada mesei) v. Sertar. 8 (la fântână; reg.; și lada fântânii) v. Colac. Ghizd. Margine. 9 (reg.; și ladă de mort) v. Coșciug. Sarcofag. Sicriu. 10 (art.; anat.; reg.) lada pieptului v. Cavitate toracică. Coșul pieptului (v. coș¹). Cutie toracică. Torace. II fig. (zool.; reg.) 1 v. Cochilie. Scoică. 2 (la broasca-țestoasă) v. Carapace.

LADĂ, lăzi, s. f. Cutie mare de scînduri sau de metal, uneori cu capac, în care se țin sau se transportă diferite lucruri. Un zid vertical... cu ferestrele înguste... Jos lada cu gunoi. C. PETRESCU, C. V. 215. A tot băgat mîinile Kir Ianulea în lada cu bani. CARAGIALE, P. 84. Începură a scoate din lada babei valuri de pînză. CREANGĂ, P. 14. Am alergat la biblioteca tatălui meu care era într-o ladă mare, purure deschisă, în coridor. NEGRUZZI, S. I 10. ◊ Ladă brașovenească (sau de Brașov) = ladă împodobită cu înflorituri pe din afară, uneori și pe dinăuntru. În capătul laiței, subt perne și poclăzi, sta o ladă mare brașovenească înflorită cu roș. SADOVEANU, B. 48. O ladă de Brașov, cu zugrăveli albastre, roșii sau verzi. HOGAȘ, M. N. 138. Ladă de campanie = ladă în care își țin militarii bagajul, în timpul exercițiilor făcute în afara garnizoanei și în timpul războiului. ◊ Expr. Atîta tot și lada-n pod v. atîta².

borh- – Rădăcină expresivă, care pare a imita ghiorțăitul sau zgomotul mațelor. Creație spontană, bazată pe aceeași consonanță care a dat naștere gr. βορβορυγμός, cf. și borț. Numeroase der., care se dau în continuare, toate (cu excepția lui burduf, reintegrat în literatură datorită constantului său uz pastoral), păstrează o nuanță fam. și chiar o anume vulgaritate: în pofida circulației sale extinse, are o folosire destul de limitată în limba scrisă. Cf. Iordan, BF, II,192. Der. borhăi, borfă(n)i, vb. (a chiorăi mațele; a-și scoate mațele vitelor cu coarnele); borhăie (var. borheie, bîr(di)haie), s. f. pl. (intestine, mațe); borhan, s. n. (burtă, pîntece, stomac); borhan, s. n. (burtă, proeminență, protuberanță); bu(r)d(ul)e(a), s. m. (burtos; poreclă pentru copiii grași); bărdihan (var. bîrdihan, burdihan, etc.), s. n. (burtă, măruntaie); bîrdizan (var. burdizan), s. n. (bășică); burduhoaie, s. f. (butoi); burduhăni (var. bărdăhăni). vb. (a scoate mațele); borhot, s. n. (măruntaie; fruct fermentat, înainte sau după distilarea alcoolului), nume care se explică prin bășicile produse de fermentarea masei de fructe, și care amintesc de ghiorăit; borhoti, vb. (a fermenta); bortilă, s. f. (Trans., borhot, fruct fermentat), care trebuie să fie reducere de la *borhotilă; burduf (var. burduș, burduj, bortuf, burtuc), s. n. (stomac, pîntece; peritoneu; bășică; uger; foale; cutia viorii; copil mic); burduhos, adj. (burtos); burduhănos, adj. (burtos); burduși, vb. (a înțesa, a îngrămădi; a bate, a lovi; a se strica fructele; a se îndoi peretele), pentru al cărui semantism cf. bîcși; burdușeală, s. f. (proeminență; bătaie, tăbăceală); burdui, vb. (struna viorii pentru „la”), probabil datorită materiei sale prime; butuș, s. n. (pîntece; uger); butuși, vb. (a bate, a face zob). Nu știm dacă trebuie adăugat aici bolbotină, s. f. (Trans., fructă necomestibilă), pe care Scriban îl derivă din bg. bŭlvotina „vomitare”, și care pare a fi o var. de la cuvîntul menționat *borhotilă. Se cuvine să adăugăm că pentru burduf s-au căutat adesea etimoane străine. După Cihac, II, 23, trebuie să punem în legătură acest cuvînt cu rus. brjucho „pîntece”, brjuchan „burtos”, pol. brzuch „pîntece”, burdziuk „burduf”; însă explicația nu este suficientă în ce privește fonetismul, și, pe de altă parte, termenii respectivi, par a proveni în parte din rom. Densusianu, GS, I, 349 (și Rosetti, II, 82), pun în legătură burduf cu tăt. burdak „gras”, azerbaidjan burduk „burduf”. Pentru Diculescu, 176, este cuvînt germanic, legat de dan. bör „sînul mamei”, și de germ. med. de sus burt „naștere”. Borhot este, pentru Scriban, un der. de la mag. bor „vin”. Pentru burdui, DAR propune un etimon *bordoneus, de tip imitativ. Din rom. par a proveni pol. b(u)rzuch, rut. burduch (Miklosich, Wander., 13), săs. burdû, mag. bürdó (Edelspacher 10).

TEICĂ, teici, s. f. 1. Cutie mobilă (de lemn) în care cad grăunțele din coșul morii înainte de a trece între pietre. Moara umblă – parcă-ar fi singură... S-aude bătaia regulată a teicei. SADOVEANU, O. IV 417. Grîul din coș cădea în teică, Din teică sub piatră, De sub piatră în covată. ȘEZ. XII 52. 2. Jgheab din care beau sau mănîncă vitele; troacă. Dă drumul Gioienii, mă Ștefane, și scoate-i apă proaspătă; vezi numai să fie teica curată. HOGAȘ, DR. II 87. 3. (Mold.) Mic vas de lemn, legat de o prăjină, cu care se scoate apă din puț. – Variantă: teucă (GÎRLEANU, L. 10) s. f.

BALAMA (pl. -male) sf. 1 Cele două plăci de fier îmbinate astfel ca să se învîrtească una în jurul celeilalte și care, țintuite la o ușă, la un oblon, la capacul unei lăzi, unei cutii, etc. servesc ca acestea să se poată deschide și închide cu înlesnire (🖼 304): cumpără unelte de teslărie, ...patru balamale... și se apucă de-și face... o raclă (CRG.) ¶ 2 pl. fig. familiar Încheieturi, articulațiuni (ale corpului): sfîrșindu-se de la inimă, se moaie din balamale și cade pe un scaun (CAR ); e om bătrîn, ș’apoi i s’au cam slăbit balamalele capului (I.-GH.); proverb: a scoate din balamale, a scoate din sărite [tc. baglama].

BROASCĂ, broaște, s. f. I. 1. Animal amfibiu din ordinul batracienilor, fără coadă, cu picioarele dinapoi mai lungi, cu gura largă și cu ochii bulbucați; trăiește în apă și prin locuri umede (Rana esculenta). Tălăngenii văzuseră trăsura săltînd peste cîmp ca o broască. PAS, L. I 15. Bocancii lui Bozan păreau niște broaște strivite. SAHIA, N. 34. Cînd să ațipească, deodată se aud prin casă o mulțime de glasuri, care de care mai uricioase... unele orăcăiau ca broasca, altele mormăiau ca ursul. CREANGĂ, P. 302. Lac să fie (sau de-ar fi), că broaște sînt destule (sau se adună) (= prilej să fie, că amatori se ivesc). ◊ Expr. Cînd o face broasca păr = niciodată. A se face (sau a se grămădi, a se lipi) broască la (sau pe) pămînt = a se piti, a se așterne la pămînt spre a nu fi zărit. Mă fac broască la pămînt, Îmi așez durda spre vînt. ALECSANDRI, P. P. 260. Ochi de broască = ochi bulbucați. 2. Compuse: broască-verde sau broască-de-iarbă = broatec; broască-rîioasă sau broască-buboasă = specie de broască, cu pielea acoperită de niște umflături din care, cînd e în primejdie, se scurge un lichid iritant (despre care unii cred, în mod greșit, că ar răspîndi rîia) (Bufa). A prins o broască-rîioasă și cînd s-a înfierbîntat broasca, au început a curge dintr-însa niște zoi spurcate. SBIERA, P. 16; broască-țestoasă = reptilă din ordinul chelonienilor, cu corpul închis într-o carapace osoasă (numită «țest» sau «țeastă» ), care este în legătură cu scheletul (Testudo Graeca). Am văzut... intrînd înot, subt podul plaurului pe care ne aflam, o broască-țestoasă. «Broască cu covată» a numit-o Culai. SADOVEANU, N. F. 67. Iată că o broască-țestoasă ieșise pe luciul apei. ISPIRESCU, L. 34. II. 1. Mecanism de metal, aplicat la o ușă, la un sertar, la o cutie etc., cu ajutorul căruia aceasta se poate închide și încuia. Se aude din dreapta o cheie răsucită în broască. SEBASTIAN, T. 256. Băgă cheia în broasca ușii și întorcînd-o nițel, scîrț! ușa se deschise. ISPIRESCU, L. 50. Broasca acelor uși, cu plăsele mari de aramă gravate cu chipuri, poartă încă inscripțiunea numelui său. ODOBESCU, S. I 459. 2. Unealtă cu ajutorul căreia se desfac coloanele de burlane de la gura sondei, atunci cînd se introduc sau se scot din puț. 3. (Olt.) Un fel de rindea. 4. (Regional) Umflătură (nedureroasă) sub piele. V. chist. 5. Plantă arborescentă exotică cu flori mari, galbene și cu frunze groase, cărnoase (cu sau fără spini), cultivată la noi ca plantă ornamentală (Opuntia ficus indica). ◊ Compuse: broasca-apei = plantă erbacee acvatică cu tulpină cilindrică ramificată, cu frunze ovale sau ascuțite, cufundate în apă, și cu flori verzui (Potamogeton lucens); iarba-broaștei v. iarbă; mătasea- (sau lîna-) broaștei v. mătase.

púșcă f., vechĭ pușic (Nec. 2, 389), pl. puștĭ și (sud) pușcĭ (vsl. pušĭka, pușcă, d. vgerm. puhsa, buhsa, ngerm. büchse, toc, cutie, pușcă, durdă, care vine d. lat. *buxta; bg. sîrb. ceh. puška, pușcă; pol. puszka, pușcă, rus. puška, tun; ung. puska, pușcă. V. bucșă, busolă, pușculiță și pușcocĭ). Vechĭ. Mold. Tun. Azĭ. Armă de foc portativă compusă dintr’o țeavă lungă de vre-un metru fixată pe un condac orĭ pat (V. cocoș, percusor, pedică; archebuză, durdă, flintă, muschetă, pistol, revolver, sineață, șișanea). Împușcătură, pocnitură de pușcă: s’a auzit o pușcă. Fig. Soldat armat cu pușcă: a scoate la luptă atîtea miĭ de puștĭ. Pușcă de apă (vechĭ), tulumbă. Adv. Fam. Gol pușcă, gol pistol, gol ca țeava puștiĭ, absolut nud. A te duce pușcă, a te duce glonț, direct și răpede.

teică¹ sf [At: DDRF / V: (reg) tocă, teucă / Pl: teici / E: ns cf tău⁴] 1 (Reg) Cutie mobilă (de lemn) în care cad grăunțele din coșul morii și care, prin mișcări repetate, reglează căderea grăunțelor între pietrele morii Si: (reg) tigaie (20), tigăiță (7), titirez (9). 2 (Reg) Jgheab (mic) din care beau sau mănâncă păsările de curte, porcii, vitele etc. 3 (Reg; îe) A face pe cineva ~ de porci A insulta pe cineva cu vorbe grele. 4 (Reg) Covată de la piuă. 5 (Reg) Jgheab în care se strivesc strugurii. 6 (Mol) Mic vas de lemn, legat de o prăjină, cu care se scoate apă dintr-un puț. 7 (Reg) Blidar (24).

NIMIC ², nimicuri, s. n. 1. (Mai ales la pl.) Lucru sau vorbă fără valoare, fără importanță, de puțină valoare, neînsemnat; fleac, bagatelă. Le împărțea bomboane, gravuri, cutii, creioane colorate și tot ce avea acolo; tot tezaurul ei de nimicuri scumpe. VLAHUȚĂ, O. AL. II 37. Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri, Redeșteptînd în față-mi trecutele nimicuri. EMINESCU, O. I 107. Neguțitorii îți vînd feluri de scumpe nimicuri. NEGRUZZI, S. I 326. 2. Fig. (De obicei în forma articulată) Neant. Se poate ca bolta de sus să se spargă, Să cadă nimicul cu noaptea lui largă. EMINESCU, O. I 38. ♦ Lipsă de merit, nimicnicie. Generații întregi... vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, și o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. CARAGIALE, O. III 235.

xilofon (it. xilofono; fr., engl. xylophone; germ. Xylophon), instrument de percuție idiofon originar din Indonezia și din arhipelagurile învecinate. Este cunoscut de mult timp și în India, iar în China a pătruns abia la sfârșitul sec. 18. Este un instr. foarte răspândit în Africa, unde, la început, cântau la el numai femeile. În America a fost introdus de sclavii negri (originari din Africa) și utilizat în muzica de jazz*. În Europa existența lui a fost semnalată prin sec. 16. În sec. 19 se perfecționează și este introdus în orch. simf. de către Saint-Saëns prin piesa sa Dans macabru (1875). Desigur forma sa actuală este rezultatul unei evoluții îndelungate. La început se așezau câteva plăci dintr-un lemn oarecare, de mărimi diferite, pe pământ, pe un singur rând. Ulterior s-a căutat un lemn cu sonoritate bună, iar sub plăci s-au săpat în pământ mici cavități (așa a apărut forma primitivă a cutiei de rezonanță*). Se presupune că numărul plăcilor nu a fost egal de la un continent la altul sau de la un stat la altul. Chiar și acum, numărul plăcilor diferă de la un tip la altul; ceea ce este comun tuturor tipurilor de x., este lemnul de palisandru din care se fabrică plăcile și cele două ciocănele [baghete (2)] cu care se lovesc plăcile. X. trapezoidal. Acest tip de x. are 42 de plăci distribuite pe patru rânduri în formă trapezoidală. Suprafața plăcilor este semicilindrică, iar baza plată. Ele se așează pe paie de orez, care formează un strat rezonator, creând și un spațiu sub plăci (cutia de rezonanță). Pentru a ușura pozițiile de execuție ale instrumentistului, unele note (do, do diez și fa) sunt reprezentate prin plăci duble. Ambitusul (1) x. trapezoidal este de trei octave*. Notele scrise numai în cheia* sol sună cu o octavă mai sus. În ultimul timp, în orch. simf. și-a făcut apariția un nou tip de x. trapezoidal, ale cărui plăci (în număr de 37) sunt distribuite pe două rânduri, asemănător cu claviatura* pianului* (pe un rând sunt sunetele diatonice*, iar pe alt rând sunetele cromatice*). Acest tip are șanse mari de a scoate din uz x. cu patru rânduri de plăci deoarece facilitează foarte mult tehnica instr. Ambitusul este tot de trei octave. X. cu claviatură. La acest tip de x. ciocănelele sunt înlocuite cu un mecanism comandat de o claviatură. Față de celelalte tipuri de x. cu claviatură are avantajul că poate executa acorduri* placate de trei sau mai multe sunete, dar și dezavantajul de a nu executa tremolo*-ul, efect specific și de mare efect al x. cu ciocănele. X. model Deagan, tip de x. construit în S.U.A. Plăcile din lemn de palisandru sunt așezate pe un tub metalic, care dă sunetului o rezonanță (1) mai plină, mai rotundă. Puccini îl folosește în opera Turandot, numindu-l x. bas (ambitusul acestui instr. se prelungește cu o octavă în registrul (I) grav față de tipurile trapezoidale – deci are un ambitus de patru octave). Este singurul xilofon pentru care se scrie în două chei (fa* și sol). Trogxilofon (< germ. Trogxilophon, de la Trog „albie, jgheab”). Prin anul 1930, Karl Maendler a construit acest nou tip de x. Plăcile de palisandru sunt distribuite pe două rânduri și așezate pe un tub metalic pentru a mări rezonanța sunetului. Trogxilofonul are două tipuri: sopran și alto.

DUCE², duc, vb. III. I. Tranz. 1. (Subiectul este mai ales o ființă) A purta, a transporta ceva dintr-un loc în altul, ținînd în mînă, în brațe, în spinare etc. [Pachetul] l-a luat Ionuț să-l ducă înapoi. DAVIDOGLU, M. 20. Trebuie să ducem bucatele de pe cîmp acas'? CAMIL PETRESCU, B. 9. Calu-i... spre munți încet pornește, Ducînd lin și nesimțit Pe stăpînul lui iubit. ALECSANDRI, P. II 20. ◊ Fig. Toți cei ce trec... duc în ranițe și-n suflete numai geamăt. CAMILAR, N. I 215. Pașii mei erau ușori căci duceau greutatea fericirii. ISAC, O. 230. ◊ Expr. A duce (pe cineva) la groapă (sau la ultima locuință etc.) = a conduce la locul de înmormîntare. Am dus la ultima-i locuință pe un june... plin de speranțe și de viitor. MACEDONSKI, O. IV 11. Se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ (Subiectul e vîntul, o apă curgătoare etc.) Vîntul băltăreț plutea pe deasupra pomilor, ducînd spre pădure mirosurile molipsitoare ale apelor stătute. MACEDONSKI, O. III 6. (Poetic) Pe marea vieții, cînd te duce vîntul, Fie-ți cîrma cugetarea de ți-e pînză simțimîntul. DAVILA, V. V. 143. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce sau introduce undeva; a conduce, a îndrepta. Costea fu dus de escorte. CAMILAR, N. I 364. Îi pregătiră un cufăr, un geamantan și-l duseră la gară. BASSARABESCU, S. N. 32. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. ◊ Expr. A duce (pe cineva) de nas v. nas. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a promite mereu, amînînd îndeplinirea promisiunii. Îi promisese Filică plugul și caii lui; dar uite așa îl dusese cu vorba, zi de zi, pînă ce căzuse neaua. MIHALE, O. 56. (Familiar) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau cu cobza, cu preșul) = a prosti (pe cineva), a amăgi. ◊ Fig. Și mugurii, tainicii... Cu mîna lor dulce De puf și nălucă, Pe căile soarelui Vor să ne ducă. BANUȘ, B. 63. Chemam noaptea să mă ducă în brațele fericirii. ISAC, O. 237. (Rar) A cîrmui, a conduce. Patruzeci și șapte de ani am dus țara cu noroc. DELAVRANCEA, A. 75. ♦ Intranz. (Subiectul e un drum, o cale etc.) A conduce într-un loc anumit, a da în... Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară. COȘBUC, P. I 191. Dau între hudiți, pe drumul care ducea la noi acasă. CREANGĂ, A. 67. ♦ Intranz. Fig. A avea ca rezultat. Practica ne-a arătat că munca colectivă duce la creșterea exigenței în îndeplinirea sarcinilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2762. ♦ (Subiectul e simțirea, ochii etc.) A călăuzi, a îndrepta. Află și tu acum de ce-am fost pornit încotro ne-or duce ochii. CAMILAR, N. I 328. Nebuniile mele, pentru care am fost certat destul, nu mă pot duce pînă la orbire. SADOVEANU, Z. C. 117. Simțirea lui era atît de... bolnăvicioasă, încît, dacă mintea nu i-ar fi fost puternică, această simțire l-ar fi dus la nebunie. MACEDONSKI, O. III 24. ◊ Expr. A se lăsa dus (de gînduri, de visare etc.) = a se lăsa copleșit de gînduri, a se cufunda în gînduri, în visare. În fața munților noștri sufletul se lasă dus de visare: ca într-o elegie fără sfîrșit. RUSSO, O. 100. A-l duce capul (sau gîndul, mintea) sau a-l tăia capul (pe cineva) v. cap. ♦ A mîna (vitele, oile). Sînt vreo cinci-șase zile de cînd a fost să ducă vițeii la suhat. CREANGĂ, P. 14. 3. A apropia ceva de o parte a corpului. A duce mîncarea la gură. ▭ Am simțit... răspunse căpitanul, ducîndu-și degetul arătător la buze, în semn de taină. CAMILAR, N. I 143. Duce într-una mîna la gît, ca și cum și-ar căuta cravata absentă. SEBASTIAN, T. 81. 4. (Cu privire la vești, vorbe, răspunsuri, salutări) A transmite. Și-acum dă-mi mîna! A sunat Cornistul de plecare, Du Oltului din partea mea O caldă salutare. COȘBUC, P. I 79. Greuceanu... dete fratelui său [un cal], ca să ducă Împăratului-Roșu vestea cea bună. ISPIRESCU, L. 226. Prea bine: mergi la doamna să-i duci această veste. ALECSANDRI, T. II 88. 5. (Cu complementul «viața», «zilele» etc.) A trăi, a petrece. Duceau trai de cîne, după ce grofii și baronii îi alungaseră din moștenirea obștească. CAMILAR, T. 12. Cum ți se pare viața asta de prefăcătorie, de minciună grosolană pe care o duci de o săptămînă? CAMIL PETRESCU, T. I 138. M-a dojenit pentru obscuritatea și trîndăvia în care îmi duc viața. GALACTION, O. I 26. ◊ Expr. A duce casă bună (cu cineva sau cu ceva) v. casă. A o duce în... = a nu mai înceta din..., a o ține în... Eu mă cunosc; sînt păcătos, Că prea am dus-o-n rîs și glume. Prea drag mi-a fost să fiu în lume, Și-am prea iubit ce-a fost frumos! COȘBUC, P. I 198. Într-o bătălie o duse cît trăi. ISPIRESCU, U. 20. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. A o duce (bine, rău etc.) (cu cineva) = a trăi (bine, rău etc.) (cu cineva). În companie la mine vei duce-o bine. CAMILAR, N. I 268. Cum o duci, bre Mînecuță? SADOVEANU, P. M. 186. A mai dus-o așa cîteva luni și a mers să-și ia locul de veci lîngă mama. M. I. CARAGIALE, C. 83. Să ai femeie cum trebuie și s-o duci cu dînsa pînă la adînci bătrînețe. CREANGĂ, P. 169. A n-o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi gata să se prăpădească. Socotea că de-acuma n-a mai duce-o mult și a muri. SBIERA, P. 287. A (o) duce la tăvăleală v. tăvăleală. ♦ A face, a se ține de... Într-una răsunau în tabără viersurile săltărețe și repezi ale lăutarilor și voinicii duceau jocuri și chefuri zile întregi. SADOVEANU, O. I 176. 6. (Subiectul e o ființă; cu privire la suferință etc.) A îndura, a suporta, a suferi, a răbda. Cine-n pace duce greul bogăției și luminii? Și-n război cine-i viteazul fără slavă, fără nume? VLAHUȚĂ, O. A. 51. ◊ Expr. A duce grija (unei ființe sau a unui lucru) = a) a fi îngrijorat să nu i se întîmple (cuiva) vreun rău. Ia las’moșule, nu-i duce grija. CREANGĂ, P. 211. Maică-sa grija-i ducea. ALECSANDRI, P. P. 38; b) a se interesa, a se ocupa (de cineva sau de ceva). După moartea lui tată-său, el singur a trebuit să ducă grija casei. DUNĂREANU, CH. 9. Mărită-te, mîndra mea, După mine nu ședea, Că eu nu-ți mai duc grija! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 261. A duce dorul = a) (complementul indirect indică o persoană) a-i fi dor de cineva. Bărbate, leagă vornicia de gard, că eu nu mai am parte de tine și-ți duc doru. ALECSANDRI, T. I 245; b) (complementul indirect indică un lucru) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru. Cutii cu rahat, șiraguri de smochine... și cîte și mai cîte de care duceam dorul la școală. La TDRG. 7. (Cu privire la războaie, lupte, tratative etc.) A purta. Poporul... E altul acum decît a fost atunci Împins sub jugul străinei porunci Să ducă războaie nedrepte. BOUREANU, S. P. 30. Crima asta au făcut-o jandarmii, ei care duc războiul lor. CAMILAR, N. I 162. ♦ (Cu privire la o muncă) A depune, a presta. A duce o muncă de răspundere. ♦ (Determinat prin «la capăt», «la îndeplinire», «la bun sfîrșit» etc.) A îndeplini. Ce nu putură scoate la cale domnii cei mari și învățați, o fată de țăran o să ducă la îndeplinire! RETEGANUL, P. IV 30. 8. (Cu privire la linii) A trage, a desena. Duc o tangentă la cerc. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a trece (dintr-un loc în altul, pe o distanță de obicei mică). De sfîntu-Vasile s-a dus cu flăcăii la urat. SADOVEANU, O. I 354. Mă întrebă o dată unde mă duceam. Îi spusei că la Academie. M. I. CARAGIALE, C. 113. Se ducea adesea prin grădină. ISPIRESCU, L. 83. ♦ (Mai ales în opoziție cu rămîne și veni) A pleca (departe, într-o călătorie lungă). Mîni dimineață ne ducem la Piatră. SADOVEANU, B. 65. Vezi, rindunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc. EMINESCU, O. I 235. Eu, mîndruță, plec, mă duc... Pleacă-te să te sărut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. ◊ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) = a merge de-a dreptul undeva, repede, fără ocol. S-a dus glonț la el, pînă a ajuns în răscrucea blestemată. POPA, V. 333. Neagu, cum scăpa de la vapor, se ducea întins la Evantia. BART, E. 167. Se duce drept la frate-său, ca să-i ducă bucurie. CREANGĂ, P. 44. A se duce în treaba lui (sau întreabă-și sau într-ale sale) = a pleca, a-și vedea de drum. Se duse fiecare într-ale sale. ISPIRESCU, L. 99. După ce s-a sfîrșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. CREANGĂ, P. 5. A se duce pe aci încolo = a pleca, a o șterge, a se cărăbăni. A se duce ca vîntul (și ca gîndul) = a se duce foarte repede. A se duce în lume (sau în toată lumea sau în lumea largă) v. lume. Du-te-ncolo! exclamație prin care se exprimă neîncredere față de ceea ce spune cineva (Substantivat) Du-te-vino = mișcare continuă încoace și încolo, alergătură. Deasupra celor patru terase largi e un neîntrerupt du-te-vino de vagonete. BOGZA, C. O. 184. (În imprecații) Du-te (sau ducă-se) dracului (sau la dracul, focului, la păcatele, pe urlați, în boală etc.). Vorbăria pudrată, domoală... Prea îmbuibată, măcar că-i goală, Nici o scofală, Ducă-se dracului! DEȘLIU, G. 9. Ba mai du-te și dracului. RETEGANUL, P. I 23. A lăsat și bani și tot și s-a dus pe urlați, după ceilalți. CREANGĂ, P. 60. Ducă-se-pe-pustii (cu valoare de substantiv) = a) dracul; b) epilepsie. Li se sperie copiii și li se bolnăvesc de ducă-se-pe-pustii. SADOVEANU, P. M. 265. A se duce pe copcă v. copcă. A Se duce de rîpă = a se prăpădi, a se nărui, a decădea. Cînd eu strig în conferință că se duce școala de rîpă, d-ta taci. SEBASTIAN, T. 213. (Despre fete sau femei) A se duce după cineva = a se mărita. Eu, Costane, după el nu mă duc... că-i colțat și hîd. CAMILAR, N. I 29. După ciobănel m-oi duce, Că gurița lui e dulce! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 75. A i se duce ochii (sau inima) după cineva = a se uita cu drag la cineva sau la ceva, a se îndrăgosti de cineva. [Fetele erau] așa de frumoase și de drăgălașe, că ți se ducea inima după dînsele. SBIERA, P. 150. A se tot duce = a merge mereu, fără a se opri. S-a tot dus cale de trei zile. RETEGANUL, P. V 29. Ivan începe iar a cînta și se tot duce înainte. CREANGĂ, P. 299. Se tot duc, se duc mereu. EMINESCU, O. I 104. A se duce cu dumnezeu (sau în plata, în știrea lui dumnezeu sau în plata domnului) = a merge în drumul lui, a se duce în treaba lui. Apoi te du-n știrea lui d-zeu. RETEGANUL, P. III 54. Să se ducă în plata lui dumnezeu. CREANGĂ, P. 292. ♦ A merge, a umbla (fără o anumită țintă); a colinda, a cutreiera. Mă duc, mă duc mereu pe-un drum Ce se pierde-n depărtări de fum. BENIUC, V. 20. Se duse așa, în neștire, în ograda cu pruni. DELAVRANCEA, H. T. 150. Mergea Ivan... fără să știe unde se duce. CREANGĂ, P. 297. ♦ A pluti, a fi purtat de apă. Se duse butoiul pe Dunăre. ISPIRESCU, L. 354. ◊ Expr. A se duce pe apa sîmbetei (sau pe gîrlă) v. apă. 2. (Despre «veste», «zvon», «nume» etc.) A se răspîndi, a se lăți. Ușor se duce nume De-un lucru bun în lume, Dar mai ușor de-un lucru Frumos cu-adevărat. COȘBUC, P. I 277. Asemene pietre fac podoaba împărăției mele; nu se găsesc altele mai mari și mai frumoase decît aceste la nici o împărăție, și de aceea s-a dus vestea în toată lumea. CREANGĂ, P. 218. 3. Fig. A trece. Numai de s-ar duce noaptea asta blestemată mai repede. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 328. Ia acuși se duce noaptea, și vai! de odihna noastră. CREANGĂ, P. 253. ♦ A eșua. Va să zică afacerea cu mahorca s-a dus. CAMILAR, N. I 147. ♦ A dispărea. S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării, S-au dus zilele babei și nopțile vegherii. ALECSANDRI, O. 174. 4. Fig. (Despre ființe, uneori urmat de determinări ca «din lume», «de pe fața pămîntului») A muri. Cei ce s-au dus, nimica nu mai vor. JEBELEANU, C. 34. Noroc de trăgători... că altfel mă duceam și eu. CAMILAR, N. I 286. Să n-avem noi un copil măcar care... să ne închiză ochii cînd o fi să ne ducem! DELAVRANCEA, S. 241. Și nu cumva să faci de altfel, că te-ai dus de pe fața pămîntului. CREANGĂ, P. 233. ◊ Fig. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora. EMINESCU, O. I 184. ♦ (Despre lucruri) A se sfîrși. Mă gîndesc la trecut... toate s-au dus, s-au scufundat în neștiut. SADOVEANU, O. VII 191. III. Intranz. A rezista, a ține la... Era singurul care nu ducea la băutură. M. I. CARAGIALE, C. 16. [Bradul] sănătos din fire, și-a împletit inima și a dus la necazuri ca un sfînt. BASSARABESCU, V. 49. Cum puteți duce fără pîne? RETEGANUL, P. IV 41.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale bot) și legată de trunchi prin gît. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire. (Pînă) peste cap = prea mult. Cu noaptea-n cap = foarte de dimineață. Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trînti (pe cineva) la pămînt; fig. a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o înghițitură. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A i se urca (cuiva) la cap = a) a deveni îngîmfat, îndrăzneț, obraznic; b) a fi amețit de băutură. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu se sinchisi de ceea ce se întîmplă. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; fig. a ataca, a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a umbla distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz. A-și lua lumea în cap = a pleca, rătăcind în lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins. Cu capul plecat = rușinat, umilit; învins. Pe după cap = pe după gît, la ceafă. Bătut (sau căzut) în cap = tîmpit, prost. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de calități. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva = a fi lovit de o nenorocire, a trebui să suporte o serie de dificultăți. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creîndu-i neplăceri). A sta (sau a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lîngă cineva. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a se afla într-o împrejurare grea și a nu mai ști ce să facă. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se lua cu mîinile de păr (de necaz, de ciudă sau de deznădejde); p. ext. a-i fi necaz, ciudă, a fi deznădăjduit. 2. Căpătîi; căpătîiul patului. 3. Individ, ins, om. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute. ♦ (La pl.) Capital. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele (TEODORESCU). 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva ceva) în cap = a face pe cineva să creadă ceva. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe; a ține minte. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpîni mereu (același gînd). A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe. A-l duce (sau a-i sta) capul la... = a-i trece prin minte, a se gîndi la... A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = a se gîndi intens (spre a soluționa o problemă). A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A avea cap să... = a avea posibilitatea să..., a putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. (Astăzi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc; a garanta cu viața pentru cineva. O dată cu capul = cu nici un preț. În ruptul capului = cu primejdia vieții; cu nici un preț. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor¹; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. 1. Vîrf (al unui obiect). ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv, instrument etc. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfîrșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriu inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. (Reg.) Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic, n-are importanță. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stînd în pat, stînd așezat, șezînd. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămînă, de iarnă etc.) = începutul unui an (al unei săptămîni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rîndului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfîrși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă sau rămasă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Pînă la un cap de ață = tot. – Lat. caput.

VITEZĂ, viteze, s. f. 1. Iuțeală, repeziciune, rapiditate în deplasare. Trupul uriaș al unui vapor de marfă încărcat, ce venea în jos cu toată viteza, se ivi de după cotul canalului. BART, S. M. 62. Trenul își urmează drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. CARAGIALE, N. 126. Mică viteză = serviciu de transport al mărfurilor cu un tren de marfă obișnuit. Mare viteză = serviciu de transport al mărfurilor cu trenuri de marfă rapide. Loc. adv. În (plină) viteză = cu viteză mare (sau foarte mare). ◊ Expr. Dă-i viteză! = pornește! mergi repede! accelerează! A băga (pe cineva) în viteză = a scoate pe cineva din lenea obișnuită, a-l sili să lucreze repede, să se pună pe treabă. 2. (Fiz.) Raportul dintre spațiul parcurs de un mobil și timpul folosit pentru parcurgere. Într-o mișcare, viteza variază de la un punct la altul. CARAFOLI-OROVEANU, M. F. I 41. ♦ Ritmul în care se efectuează sau se repetă un proces chimic, electric etc., raportat la unitatea de timp. ♦ Fiecare dintre raporturile de demultiplicare dintre turația motorului unui vehicul și turația arborelui care transmite mișcarea la roțile propulsoare ale vehiculului. Un timp merse atentă la trecătorii străzilor și la viragii, schimbind vitezele. C. PETRESCU, Î. II 96. Cutie de viteze v. cutie.

DESCOPERI, descopăr, vb. IV. Tranz. 1. A dezvălui ceva ochilor dînd la o parte ceea ce-l ascunde sau ceea ce îl ferește de priviri, a scoate la lumină. Infirmierul a descoperit rana. ♦ Refl. A-și scoate pălăria, căciula etc. El pășește pragul casei, se descoperă și se așază. BOGZA, C. O. 118. Armașul se descoperise, c-o închinăciune. SADOVEANU, Z. C. 93. Lumea, copleșită de priveliștea celor morți și prăbușiți pe trepte, se descoperă. CAMIL PETRESCU, B. 124. ♦ Tranz. Fig. A da pe față, a dezvălui. Nimene nu-l putu face să-și descopere gîndul ascuns, în privința vinovaților. SADOVEANU, Z. C. 167. ♦ A lăsa neocrotit, neapărat, expus unui atac. A descoperi aripa dreaptă a armatei. ◊ (Șah) A descoperi o figură. 2. A găsi un lucru căutat, necunoscut sau ascuns; a afla. Avem noroc! anunță fericit șeful haltei. Am mai descoperit ceva pe fundul cutiei. C. PETRESCU, A. 283. Cineva toca pe aproape. Îl descoperirăm: o ciocănitoare suia și cobora pe trunchiul unui copac. IBRĂILEANU, A. 155. Este o ușcioară pe care o vei descoperi căutînd-o cu una din aceste lumînări. ISPIRESCU, L. 143. ◊ Fig. Curînd... am descoperit mîndra lume din «Nunta Zamfirii». GALACTION, O. I 19. ◊ Expr. A descoperit America, se spune în bătaie de joc despre cineva care se laudă că ar fi făcut o mare descoperire, făcută de alții mai înainte. Mare scofală! Ai descoperit America! CAMILAR, N. I 79. ♦ A dezvălui, a arăta. (Cu privire la abstracte) Tînărul Herdelea nu pricepea despre care dreptate vorbește secretarul, căci el în toate... își descoperea dreptatea lui. REBREANU, R. I 299. Bine c-ai venit... pentru că am să-ți descopăr niște lucruri care au să te-ngrozască din talpă păn-în creștet. ALECSANDRI, T. I 69. ♦ A pătrunde o taină, un mister. Și-a pus în gînd să descopere vicleșugul babei. CREANGĂ, P. 99. ♦ Refl. A se trăda. Îi dete povețele împărătești... cum să facă ca să nu se descopere că e fată. ISPIRESCU, L. 13. – Forme gramaticale: prez. ind. pers. 3 descoperă.

TOC², tocuri, s. n. 1. Cutie de lemn, de metal sau de piele, putînd avea diverse forme și mărimi și în care se păstrează anumite arme, instrumente sau aparate; teacă de piele, de carton etc. în care se țin obiecte mici (piepteni, ochelari etc.). Deodată Mișu se dădu îndărăt, scotocindu-și tocul revolverului. DUMITRIU, N. 123. Ana Lipan își cercetă în oglinda poșetei obrazul și răsuci roșul în tocul de metal. C. PETRESCU, C. V. 197. Două tocuri de pieptine de catife... cu fluturi. ALECSANDRI, T. I 141. Păstorul la care șădem mi-au dat o părechi de călămări foarte frumoase și fimeia lui un toc de ceasornic. KOGĂLNICEANU, S. 78. ♦ (Rar) Teacă de sabie. Gheorghilaș nu se-nvoia, Sabia din toc scotea, Pe nalt cer o ascuțea. BIBICESCU, P. P. 337. ♦ (Rar) Cornet de hîrtie. Ana își descărcă toată indignarea pe Sabina, care sosea cu tocul de castane. C. PETRESCU, C. V. 116. 2. Cadru de lemn (mai rar de metal) în care se fixează, la o construcție, ușile și ferestrele. Pe lîngă unelte de gospodărie sătească, meșteri tîmplari produceau în serie tocuri de ferestre, mese și scaune de tei. SADOVEANU, M. C. 111. Dădu să-i lucreze un dulgher tocuri pentru uși și ferestre. CAMIL PETRESCU, O. I 82. [Încăperile] răspundeau toate în horă, prin niște uși cu tocuri de piatră. ODOBESCU, S. I 128. 3. Unealtă de scris, făcută din lemn, os sau metal, în formă de bețișor, la care se adaptează o peniță; condei. V. pană. După douăzeci și patru de semnături, colonelul a lăsat tocul jos. SAHIA, N. 72. Căpitanul, cu tocul în mînă, cu foaia albă dinainte, alunecă tot mai adînc în ipotezele fără sfîrșit ale unei metafizici încîlcite. BART, S. M. 78. Să învețe... mai tîrziu a învîrti tocul chiar și pe hîrtie, ca niște logofeți. DELAVRANCEA, S. 217. ◊ Toc rezervor = stilou.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale, partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale, bot), legată de trunchi prin gît. V. căpățînă, țeastă. Sub cap o mînă pui. Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Ai să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș și visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, N. 14. La așa cap, așa căciulă v. căciulă. ◊ Fig. Norul negru din capul nopții începu a se mișca domol, luînd felurite forme nedeslușite, pînă ce se prefăcu într-un fel de harmăsar aripat, avîntat în salt năprasnic. SADOVEANU, M. C. 94. Marți dimineața soarele scoase capul de după perdeaua de nouri plumburii. REBREANU, R. II 26. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire; din creștet pînă-n tălpi. Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, șterse ușor cu batista praful de pe scaun. BART, E. 35. Dinu îi măsură pe toți cu privirea din cap pînă-n picioare. BUJOR, S. 22. Lăpușneanu mergea alăturea cu vornicul Bogdan... înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. (Pînă) peste cap = prea mult, prea destul. Ori (cu) capul de piatră, ori (cu) piatra de cap = într-un fel sau într-altul, fie ce-o fi! Stăpîne, zise atunci calul: de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii o dată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, P. 212. Cu noaptea-n cap sau (rar) cu ziua-n cap = foarte de dimineață, dis-de-dimineață. Cu noaptea în cap, unele căruțe răsăreau pe creasta șoselei. PREDA, Î. 135. Ai ieșit de-acasă cu ziua-n cap. ALECSANDRI, T. 259. Cu un cap mai sus = cu mult mai sus. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă. ISPIRESCU, L. 35. A da (pe cineva) peste cap = a trînti la pămînt, a răsturna (pe cineva sau ceva); fig. a învinge. În caic sărea Și pe cel arap îl da pesta cap. ALECSANDRI, P. P. 117. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o singură înghițitură. A scoate Capul în lume = a ieși din casă, a se arăta printre oameni. N-avea să scoată capul în lume Sultănica... că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S.14. A i se urca (cuiva) la cap = a-și lua îndrăzneală prea mare, a depăși limita normală, a deveni înfumurat, îngîmfat. A i se urca (cuiva) în cap = a se obrăznici față de cineva. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = anu ști ce să mai facă, a fi copleșit de..., a nu mai prididi. Nu-mi văd capul de trebi. CREANGĂ, A. 62. A-și pierde capul = a se. zăpăci. A nu avea unde să-și pună capul = a fi fără adăpost, a fi pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu fi îngrijorat, a nu-i păsa de ceea ce se poate întîmplă. Trecea prin pădure fără să-l doară măcar capul. ISPIRESCU, L. 8. A da din cap = a mișca capul în semn de aprobare, de refuz, de îndoială etc. Dă din cap, zîmbind, clipește Și îngînă veteranul: «Le-oi mai apuca eu oare [stolurile de cucoare] Și la anul?» IOSIF, PATR. 26. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (cu vorba sau cu scrisul), a doborî. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) = a umbla gură-cască, a nu fi cu luare-aminte. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți, de vatră) = a fi cuprins de desperare sau de ciudă. Vii acasă supărată, Te dai cu capul de vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. A (sau a-și) lua lumea-n cap = a lăsa totul în voia soartei și a pleca, rătăcind în lume. Dacă nu se ține de datorie și îl supără pe boier, boierul nu-l mai primește în primăvară la învoială, așa că țăranul nu mai are alta de făcut decît ori să moară de foame, ori să-și ia lumea în cap. PAS, Z. II 26. [Dorul de soră-sa] îl făcu să părăsească și casa și tot și să-și ia lumea în cap, spre a se duce oriunde va vedea cu ochii. POPESCU, B. III 120. Desperat, era să ieie lumea în cap. EMINESCU, N. 20. A-și aprinde paie în cap v. aprinde. A-și pleca capul = a se da învins, a se supune; a simți o rușine, o umilință. Oamenii plecară capetele și ieșiră în drum cu umerii puțin încovoiați. DUMITRIU, N. 26. Cu capul plecat = învins, supus; umilit, rușinat. Odată, mîhnit, dus pe gînduri, cu capul plecat, a intrat în odaia mă-sii. CARAGIALE, P. 121. A se bate în cap v. bate. (A lua sau a prinde pe cineva) pe după cap = (a lua) pe după gît. Bate-mă, doamne, să zac... Cu mîndră pe după cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. Bătut (sau căzut) în cap = (despre oameni) prost. A-și vîrî (sau a-și băgă, a-și pune) capul sănătos sub evanghelie = a se vîrî de bunăvoie într-o belea. Nu știu la cît mi-a sta capul cu... = nu știu cum o voi scoate la cale cu... Cu omul roș, nu știu, zău, la cît mi-a sta capul. CREANGĂ, P. 234. (învechit) A ridica cap = a se răscula. Hotărîrea... d-a ridica cap și sabie împotriva domnului. BĂLCESCU, O. II 309. ♦ Fig. (Luîndu-se partea pentru întreg) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Am tare multe trebi pe capul meu. CREANGĂ, P. 169. Decît cu urît în casă, Mai bine cu boală-n casă; De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Expr. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. Bolnavă ca vai de capul ei. CREANGĂ, P. 286. Har am de capul vostru; de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău. CREANGĂ, P. 310. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de merite, de calități; a fi fără căpătîi. A cădea (sau a veni, a se sparge, a se întoarce) pe (sau în) capul cuiva = a-l ajunge pe cineva o nenorocire. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. Bucurie peste bucurie venea pe capul meu. CREANGĂ, O. A. 49. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva, a trage la cineva; (care n-are unde să te găzduiască). Nu trebuie să le cădem pe cap bieților creștini. DUMITRIU, B. F. 148. A sta (sau a se ține, a se lega, a se apuca) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a se ține scai de cineva, a nu lăsa în pace pe cineva, a insista, a stărui pe lîngă cineva. Ce te legi de capul meu? CONTEMPORANUL, I 852. Toată ziua am stat de capul tatii, să-mi facă... un buhai. CREANGĂ, A. 41. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi. CREANGĂ, P. 270. A-i da cuiva de cap, se zice cînd cade pe capul cuiva o belea care le întrece pe celelalte, care pune vîrf la toate. Asta a fost și-a trecut; dar acum mi-a dat alta de cap. RETEGANUL, P. II 53. A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să faci, a nu avea încotro. Nici nu mai știau ce să-și facă capului cu atîtea avuții. DELAVRANCEA, S. 241. Pe fiul cel mai mic... nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci lată-său îl trimetea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. Cap ori pajură? ♦ Părul capului. Cap nepieptănat. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se apuca cu mîinile de păr, a turba de necaz, de ciudă sau de deznădejde. Auzind vuiet tocmai din casă, iese afară și, cînd vede aceste, își pune mîinile în cap de necaz. CREANGĂ, P. 261. 2. Căpătîi. Puse, seara la capul fiecărui din ei cîte un mănunchi de flori. ISPIRESCU, L. 20. Ipolit o privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ♦ Căpătîiul patului. Punîndu-l [mănunchiul de flori] la capul patului său, se culcă și dormi dusă. ISPIRESCU, L. 20. 3. Individ, ins, om, persoană. V. căciulă, suflet, rumîn, creștin. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute, de zor. Se luptară pe capete. ISPIRESCU, L. 254. ♦ (La pl.; reminiscență a timpului cînd averea consta mai ales în vite) Capital. Oamenii... erau chemați acum la bancă să plătească dobîndă și să dea și ceva din capete. STANCU, D. 230. Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace pentru capete. GALACTION, O. I 177. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele. TEODORESCU, P. P. 546. ◊ Expr. (Regional) A-și scoate din capete = a nu rămîne în pagubă, a fi răsplătit pentru osteneală, a se răzbuna cu prisosință asupra cuiva. Tu ți-ai bătut joc de mine. Fie, că și eu mi-am scos din capete. ISPIRESCU, L. 283. 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. Capul i se limpezea ca de răcoarea unei dimineți, după un somn îndestulător, și se simțea ușor... ușor ca un fir de iarbă. VLAHUȚĂ, O. AL. 95. Capul tău e de poet și al lui de oștean. NEGRUZZI, S. 1 64. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. Unde nu e cap, vai de picioare. PANN, P. V. II 4. Capul face, capul trage = fiecare om suportă consecințele faptelor sale). ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = cu multă minte, cu judecată, deștept. Bărbatul meu e bun la suflet, dar se socoate prea cu cap. ALECSANDRI, T. 313. Fără cap = necugetat. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă, logic, cuminte. Cei cu scaun la cap se desprindeau din prăvălie și porneau la casele lor. PAS, Z. I 34. Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept, a pricepe ușor. A îi greu (sau tare). a (sau de) cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva) în cap (ceva) = a face (pe cineva) să creadă (ceva). Cine ți-a vărît în cap și una ca aceasta? CREANGĂ, P. 194. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap = a nu putea pricepe. A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe, a ține minte. Făt-Frumos lua în cap tot ce-l învăța grădinarul. ISPIRESCU, la TDRG. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la..., a uita, a renunța. Dar de cînd m-am măritat, Mi-au ieșit toate din cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe la ceva. E bun de astea... îl taie capul. BASSARABESCU, V. 9. Au început a vorbi, care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. A-l duce capul la... = a-i sta mintea la..., a se ține de..., a-i trece prin minte,a-i da în gînd să... Mai bine că al nostru nu poate vorbi și nu-l duce capul, cape alții... la atîtea iznoave. CREANGĂ, P. 78. A-i sta capul la... = a-i sta mintea (sau gîndul) la..., a se gîndi la... Capu-i stă la sărutat. COȘBUC, P. I 89. A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = ase gîndi mult, intens la ceva. A-i deschide (cuiva) capul = a-l face să înțeleagă (sau să vadă) ceva. Îi deschise capul și-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin orașe. ISPIRESCU, la TDRG. A fi cu (sau a face cuiva) capul călindar v. calendar. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, necontrolat. Mama... ne lasă... de capul nostru. SAHIA, N. 48. Am rămas liberă, de capul meu. ALECSANDRI, T. I 312. A face (ceva) de (sau din) capul său = a face (ceva) fără a consulta pe altul, cum se pricepe el singur. Femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit; iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! CREANGĂ, P. 88. Las’ să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. A întoarce capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. A avea cap să... = a se gîndi să..., a-i trece prin minte să...; (în construcții negative) a nu fi în stare să... Mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici. RETEGANUL, P. V. 40. ♦ (În construcții cu verbul «a avea») Posibilitate, mod. N-am cap și chip pe toți să-i spui. COȘBUC, P. I 151. N-ai cap să trăiești, de răul lor! ALECSANDRI, T. I 171. Avea cineva cap să treacă pe-aici, fără să fie jăfuit, bătut și omorît? CREANGĂ, P. 119. ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Învechit) Viață. Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care judecau împrejurarea. SADOVEANU, Z. C. 169. ◊ Primejdie de cap = primejdia vieții. ◊ (Azi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta cu viața sa pentru cineva. Să-mi pun capul pentru-o Lină, Să mă fac un om pribag! COȘBUC, P. I 50. Parcă despre asta mi-aș pune capul la mijloc. CREANGĂ, P. 170. O dată cu capul = cu nici un preț, nici mort. Nu deschide o dată cu capul! CARAGIALE, O. I 99. Să mă las de București!... O dată cu capul! de-oi ști că m-oi duce pe jos val-vîrtej pînîn capitală. ALECSANDRI, T. I 278. În (sau de-a) ruptul capului = cu primejdia vieții, chiar dacă și-ar pierde viața; (cu sens atenuat) cu nici un preț, de loc. Nu se astîmpără, nici în ruptul capului. CREANGĂ, P. 217. A face cuiva de cap sau a pune capul cuiva = a-i face cuiva de petrecanie, a-l pierde, a-l omorî. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața sau să-l nenorocească; (cu sens atenuat) a face blestemății, nebunii. Ești un netot, ți-e capul prost Și-ți faci de cap, Ioane! COȘBUC, P. I 148. Poate să mai doarmă cineva, de răul nebunelor istor de privighetori? Parcă-și fac de cap, nu altăceva. CREANGĂ, P. 131. La alți le-ai făcut pe plac, Ție ți-ai făcut de cap! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. Singur de cap ți-ai făcut, După vina ce-ai avut! TEODORESCU, P. P. 516. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-morților sau capul-lui-Adam = strigă. Cel mai mare în privința grosimii corpului dintre toți fluturii... e striga, numită... încă și... capul-lui-Adam... cap-de-mort... capul-morților. MARIAN, INS. 268; b) (Bot.) Cap-de-cocoș = dulcișor; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui= plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) (Astron.) Capul- balaurului = o parte a constelației numite balaurul. II. Căpetenie, șef, conducător. Capii mișcării, cu Heliade în frunte, fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Să lovim azi numai capul; ceata, fără capul său, Se va-mprăștia, și-n urmă i-om lovi pe toți de-a rîndul. DAVILA, V. V. 72. Boierii erau slujbașii țării, adică ofițerii și capii puterii armate. BĂLCESCU, O. II 14. Cap de familie sau capul familiei = tatăl, soțul sau alt membru al familiei care are răspunderea ei și îi susține interesele. În zori, capul familiei pornește iarăși să caute [de lucru]. SAHIA, N. 94. Capul răutăților = inițiatorul răutăților. Capul răscoalei = inițiatorul sau conducătorul răscoalei. III. 1. (Uneori în opoziție cu coadă) Partea de sus a unui obiect, vîrf. Ajunseseră în capul dealului. DUMITRIU, N. 228. Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă: încremenit în capul scării. CAZIMIR, L. U. 90. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Toate lemnele se pleacă Cu capul cătră pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv sau a unui corp tehnic. Capul șurubului. Capul burghiului. Capul oiștii. ♦ Umflătura unei bube unde, s-a strîns puroiul. Buba cap nu face Pînă nu să coace. PANN, P. V. I 60. Capul pieptului = partea de sus a toracelui. Măicuța călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ♦ Măciulia macului. 2. (Uneori în opoziție cu mijloc) Partea extremă (cu care începe sau sfîrșește un lucru); capăt. Drăgan stătea în capul viei. DUMITRIU, N. 249. Munceau mai departe, ștergîndu-și repede, pe furiș cîte o lacrimă, între două brazde de coasă sau la întorsul plugului la capul locului. SANDU-ALDEA, D. N. 286. Nu uita să te îndreptezi... în capul stradei San Gregorio. ODOBESCU, S. III 70. Ș-o luăm noi... tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul. CREANGĂ, A. 42. Cap de pod = bază militară, în apropierea unui obstacol (curs de apă, zonă muntoasă), făcută cu scopul de a asigura trecerea grosului forțelor și a mijloacelor de luptă. (Fig.) Rolul pe care S.U.A. și Anglia l-au destinat Germaniei occidentale... este acela al unei colonii cu o industrie dezvoltată... bază industrială-militară și cap de pod strategic în inima continentului european. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 2/1. ◊ Loc. adv. (Despre două obiecte alăturate) Cap la (sau, rar, în) cap =cu părțile extreme alăturate. Sudură cap la cap. De la un cap la altul (sau la celălalt) sau din cap în cap = de la o extremitate pînă la cealaltă. Porni din nou... de la un cap la celălalt Cutreierînd tot Bucureștii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. De la un cap la altul mulțimea e mișcată... MACEDONSKI, O. I 251. ◊ Expr. Cap de țară =margine de țară, hotar; fig. (în construcții negative, în legătură cu verbul «a fi») nu-i nimic, n-are importanță, nu-i grav. Ei, n-o să fie cap de țară! DUMITRIU, V. L. 129. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a sta în pat (sau a se ridica stînd) pe șezut. Daniil sta acum cu ochii mari deschiși, în capul oaselor, și se gîndea. SADOVEANU, M. 104. Se ridică repede în capul oaselor. BUJOR, S. 79. Făcea multe nopți albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n-adoarmă. VLAHUȚĂ, O. A. 126. 3. Partea de dinainte, început, frunte. O sută... de muncitori se încolonează pe șosea, cu mortul în cap. SAHIA, N. 43. Venea în frunte batalionul I al regimentului al 10-lea de dorobanți, care trebuia să formeze capul coloanei. D. ZAMFIRESCU, R. 253. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireaguliu, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ◊ Fig. Iașul a fost în capul culturii în cele trei sferturi dinții ale veacului al XIX-lea. IBRĂILEANU, SP. CR. 11. Cap de an = începutul unui an. Capul săptămînii = întîia zi a săptămînii. Cap de iarnă, de primăvară etc. = începutul iernii, al primăverii etc. A venit la Păuna Mică... în cap de primăvară. SADOVEANU, P. M. 233. Capul primăverii este sosit. I. IONESCU, M. 202. Cap de coloană = cel care stă în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane care sînt afișate în ordinea valorii lor. Actorul X este cap de afiș. Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Cum vrei d-ta, finule, să pleci acum, în cap de noapte, pe aci încolo? RETEGANUL, P. I 76. Din (sau de la) cap = a) de la început. Începu mai lung, cu vorbe, un fluierat plin, pe care îl luă de la cap pînă ce ochii începură să i se umfle. PREDA, Î. 148; b) de la,începutul rîndului, din capăt. Scrieți de la cap. Din capul locului = de la început, înainte de a începe ceva, înainte de a face primul pas, în prealabil. De ce n-ai venit cu scrisoarea la mine, din capul locului, deschis, cinstit? BARANGA, I. 189. Ar fi voit să-și dea cingătoarea... din capul locului. ISPIRESCU, U. 53. Fie acestea zise din capul locului. ODOBESCU, S. III 11 ♦ Partea principală, de frunte, mai aleasă (a unui lucru). (Mai ales în expr.) Capul mesei = locul de onoare la masă, fruntea mesei. Tata și-a reluat lacul său obișnuit, din capuI mesei. SAHIA, N. 56. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I 85. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă; Stă în capul mesei între căpitani Și recheamă dulce tinerii săi ani. BOLINTINEANU, O. 31. 4. (Adesea în opoziție cu mijloc, vîrf) Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. (Mai ales în expr.) A ajunge în cap sau a o scoate la cap = a sfîrși, a termina. A-i da cuiva de cap = a-i veni cuiva de hac, a-l răzbi. Paloșenii găsiră foarte mulți Soreni morți în metereze și înaintară bucurați că în fine le-a dat de cap. VISSARION, B. 340. A (o) scoate la cap sau a ieși la un cap = a termina cu bine, a o scoate la capăt, la socoteală, la cale; a reuși. Ei! dragă, cu rușinea astăzi n-o scoți la capăt. ALECSANDRI, T. 1111. În cap = (după numerale) exact, întocmai. Așa este... că sînt douăsprezece în cap? ISPIRESCU, U. 68. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect sau rămasă după întrebuințarea lui; lucru de mică valoare. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Nu mai dau pe datorie nici un cap de ață. STANCU, D. 121. Pînă la un (sau într-un) cap de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru.

SISTEM, sisteme, s. n. 1. Ansamblu de elemente (principii, reguli, forțe) dependente între ele și formînd un tot organizat (care pune ordine într-un domeniu de gîndire teoretică sau care face ca o activitate practică să funcționeze potrivit scopului urmărit). Ce este un sistem? Un complex de elemente care se influențează reciproc și care sînt coordonate între ele în vederea îndeplinirii unei funcții comune. GRAUR, S. L. 11. Sistemul lumii, conceput de ilustrul matematician Newton, e astăzi pus în discuție. MARINESCU, P. A. 36. Priveam cu mirare înaintea mea pe un filozof care cunoștea toate sistemele filozofice și care... din treaptă în treaptă, mă ridica cu sine spre niște înălțimi neașteptate. GALACTION, O. I 231. [Oamenii] împărțesc a lor gîndire pe sisteme numeroase. EMINESCU, O. I 36. Va trece și ardelenismul, cum au trecut multe alte sisteme. RUSSO, O. 63. ◊ (Urmat de determinări indicînd domeniul la care se referă, alcătuiește adesea formule fixe) Sistem metric v. metric. Sistem solar = ansamblu de corpuri cerești alcătuit din soare și din corpurile care gravitează în jurul lui. Nenumărate planete se învîrtesc în sisteme solare pe care omul le-ar putea cuceri, însușindu-și fantasticele lor teritorii. BOGZA, V. J. 6. Sistemul nervos (osos, muscular etc.) = totalitatea elementelor nervoase (osoase, musculare etc.) formate dintr-un țesut specializat și care acționează în vederea unui scop comun. Este un mare dezacord între sistemul dentar și cutia craniană. BART, S. M. 107. Sistem vegetativ = totalitatea organelor care asigură hrănirea și creșterea unei plante sau a unui animal. Sistem de ecuații = ansamblu format din două sau mai multe ecuații, legate între ele prin faptul că admit aceeași soluție. Sistem fizic = sistem format din corpuri și din cîmpuri de forță (electrice, magnetice, nucleare), considerat din punctul de vedere al proprietăților sale fizice. Sistem tehnic = sistem fizic format cel puțin în parte din corpuri solide produse prin mijloace tehnice. 2. Fel de a lucra, metodă de lucru (întîmplătoare sau după un plan chibzuit); normă, obicei. Sistemul cel mai bun să descopere... pe făptași. SADOVEANU, B. 247. M-am convins acuma că vechiul sistem cu sobe nu era de lăpădat. CARAGIALE, O. VII 33. [Profesorul] scoase din sîn o broșură cartonată cu hîrtie pestriță... O! am gîndit, aceasta e negreșit vreun extract lesnicios a sistemului său de învățătură. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Sistem Braille = metodă de scriere pentru orbi, cu literele scoase în relief (ca să poată fi pipăite). 3. Model, tip, tipar, marcă (de fabrică). Motor sistem diesel. – Variantă: (astăzi rar) sistemă (C. PETRESCU, A. 383, ODOBESCU, S. III 37, RUSSO, S. 59) s. f.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, alcătuită din cutia craniană și legată de trunchi prin gât. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-odată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de disperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se declara învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care exercită puterea maritală și părintească; p. gener. orice persoană care asigură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei pe care se află imprimat capul unei persoane. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (ori de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap ori a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui pentru a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu niciun preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nicio nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = persoană sau grupul care stă în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început, de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a ceva). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Niciun cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = dispozitiv utilizat pentru înscrierea, citirea-preluarea sau ștergerea informației înscrise pe bandă, casetă, disc sau tambur magnetic. – Lat. caput, (II) după fr. chef.

BURDUF (pl. -ufe, -ufuri, -ușe) sn., ❍BURDUH, BURDUȘ (pl. -ușe) sn. și (pl. -uși) sm., BURDUV (pl. -vuri) sn. 1 Sac primitiv din pielea (mai adesea a stomacului), cusută, a unui animal (capră, bivol, etc.) în care se păstrează sau se transportă brînză, făină, seu, apă, untdelemn. etc. (🖼 654): o groapă adîncă de unde se scoate apă cu burduful (ODOB.); au trimes ... pe Titirez ... cu un burduh de bivol, după apă la fîntînă (SB.); ca două burdufe de ciriviș (DLVR.); luă niște burdușe mari pentru cărbuni, făcute din două piei de bivol (ISP.); făina... se ține... în burduvuri de oaie sau de capră (ȘEZ.); proverb: brînză bună în burduf de cîine 👉 BRÎNZĂ; a dat burduful cu brînză cu tot pe seama cîinelui (PANN) a dat oile în paza lupului; a face ~ de bătaie, a snopi în bătaie; a se face ~ de ceva, a se îndopa, a se ghiftui cu ceva; se sătură de se făcu burduf (RET.); ~ de carte, tobă de carte, îndopat cu învățătură; de aci, adv. cu înțelesul de „plin”, „îndopat”, „doldora”: e pedantă, adică burduf de învățătură (BAS.); reveni în țară burduf de teorii (GN.) a lega burduf, a lega strîns, să nu se poată mișca, a lega cobză ¶ 2 🎼 Foalele, sacul în care se înmagazinează aerul la cimpoiu, la armoniu, la orgă; se face din stomacul vitelor sau din piele de miel, de ied, etc. ¶ 3 🎼 Cutia de lemn, lada de rezonanță a cobzei, chitarei, viorii, etc. ¶ 4 Piele care, în timp de ploaie, apără picioarele celor din trăsură: ploaia bătuse darabana pe burduful întins al trăsurii (VLAH.) ¶ 5 Pielea de bășică uscată care înlocuia pe vremuri, geamurile ferestrelor, bărdăhan, țiplă.

trăgător, ~oare [At: BIBLIA (1688), 41²/35 / V: (îrg) ~iu smn / Pl: ~i, ~oare / E: trage + ~{ă)tor] 1-2 smf, a (Animal) care trage la jug Si: (pop) trăgaci (1), (reg) trăgăuș (1), trăgun (1). 3-4 smf, a (Animal) de tracțiune Si: (pop) trăgaci (2), (reg) trăgăuș (2), trăgun (2). 5 a (Înv; șfg) Care atrage Si: ademenitor, atrăgător. 6 smf Persoană care trage (1) ceva. 7 smf (Îs) ~ de sfori (sau al sforilor) Persoană care trage sforile păpușilor la teatrul de marionete. 8 smf (Fam; fig; îas) Persoană care uneltește Si: intrigant, uneltitor. 9 sm Trefilator. 10 sm (Îvr; îf trăgătoriu) Persoană care trage la vâsle Si: vâslaș. 11 smf Persoană (în special ostaș) care trage cu o armă (mai ales de foc) Si: trăgaci (3), țințaș. 12-13 sm (Mil; iuz; îljv) În ~i (Care este) în linie, unul după celălalt în vederea tragerii cu arma. 14 sm Muncitor la arsenal, care se ocupă cu încercarea și cu verificarea armelor de foc. 15 sm (Îvr) Persoană care fumează țigări de foi, cu marijuana sau trabucuri. 16 sm (Îvr) Persoană care prizează tabac² sau droguri. 17 sm (Înv) Persoană care emite o poliță². 18 sm (Îrg) Persoană care reține (pe nedrept) o parte din drepturile (bănești) cuvenite cuiva. 19 sm (Îvr) Persoană care tergiversează ceva. 20 sf (Îvr) Instrument de tortură. 21 sn Trăgaci (4) la o armă de foc. 22 sn (Reg) Băț cu care se împinge dopul la pușca de soc. 23 sn (Reg) Degetul mijlociu. 24 sn (Reg) Cleștar cu care se pun sau se scot cercurile de pe vasele de lemn. 25 sfp (Reg) Mânere de lemn la plasa de prins pește. 26 sn Instrument cu care se trag linii la desenele tehnice executate în tuș. 27 sf (Reg) Unealtă cu care se înclină dinții ferăstrăului de o parte și de alta a pânzei lui Si: (reg) dințar. 28 sm (Reg) Tirbușon (1). 29 sf (Reg) Cociorvă¹ (1). 30 sf (Reg) Scăunel cu o deschizătură în care se introduce călcâiul cizmei spre a facilita descălțarea Si: (reg) mariță. 31 sf (Reg) Nojiță la opinci. 32 sf (Ban) Ureche la cizmă sau la altă încălțăminte. 33 sn (Reg) Orcic. 34 sn (Reg) Capră de lemn care servește la transportarea plugului Si: (reg) cobilă. 35 sf (Reg) Fiecare dintre cele două curele care leagă scările de șa³ (1). 36 sf (Reg) Curea groasă care se prinde de pieptarul hamului și se leagă de vehiculul tras de animal Si: (reg) șleau³ (1). 37 sf (Înv) Curea groasă cu care se aplicau pedepse corporale. 38 sf (Înv; pex) Bătaie aplicată cu trăgătoarea (37). 39 sn (Reg) Zăvor. 40 sf (Reg) Parte a lădoiului care se trage în afară. 41 sf (Reg) Partea cu fosfor a cutiei de chibrituri. 42 sf (Atm; reg) Claviculă. 43 sf (Îrg) Vas pentru cereale cu capacitatea unei banițe. 44 sf (Îrg; pex) Unitate de măsură care are mărimea unei trăgătoare (43).

NĂFRAMĂ s. f. I. 1. Bucată de țesătură de in, cînepă, bumbac, borangic etc., de obicei împodobită cu cusături sau alesături, întrebuințată mai ales de femei, pentru a-și acoperi capul; spec. fîșie lungă de borangic cu care își acoperă capul femeile de la țară, lăsînd capetele să atîrne (pe spate) pînă aproape de pămînt. 2 cădelnițe..., 2 căți cu cănăfi și cu măhreme albii (a. 1588). cuv. d. bătr. i, 195/1, cf. rosetti, b. 102. Fața... [mortului] cu măhramă era legată. m. costin, ap. gcr i, 196/10. Puind o năframă peste obrazul sv[i]nți[i]i sale și cu țarnă împresurară de-l astrucară. dosoftei, v. s. septembrie 32^r/29. Măhrama de măta[se] mare (a. 1754). iorga, s. d. xii, 67. Merse în cămară și-și află nevasta șezînd și ș-au scos inelul de aur din deagetul lui și măhrama cea împodobită cu sîrma și le deade doamnii lui (a. 1760). gcr ii, 68/30. O față de masă, un chindeu, doo năfrămi de mătasă, aceste au rămas de la Sucița la biserică (a. 1780). iorga, s. d. xiii, 160. Neframă de burungiuc aleasă. i. ionescu, p. 548, cf. pontbriant, d. Numiri de îmbrăcăminte țărănească... fotă, ie, maramă. baronzi, l. 95. Avea pe frunte naframă albă. alecsandri, p. i, 23, cf. 22, costinescu. O maramă albă cu aur semănată Îi învăluiește păru-i răsfățat. bolintineanu, o. 51, cf. lm, jipescu, ap. gcr ii, 262. 5 mărămi cusute cu fir și cu mătase. odobescu, s. i, 421. Ea scoase din fundul unei lăzi o cute, o perie și o năframă. eminescu, n. 21. O năframă cusută frumos cu flori de mătasă. creangă, a. 92. Ceru a fi îmbrăcat muierește ca roabele; se legă cu maramă la cap și cu furca în brîu se nevoia a toarce. ispirescu, u. 71. El se apropie de fată, îi luă inelul ce avea în degetul cel mic și marama de pe față. id. l. 256. Își acoperi fața cu maramă. delavrancea, s. 174. N-am putut s-o văd, nu-și ridică marama de loc. i. negruzzi, s. iv, 539. Se acopăr c-un șal, tistimel sau tulpan frumos, ori cu o basma frumoasă de mătase, ori cu o năframă frumos cusută. marian, na. 294, cf. id. î. 54, 76, ddrf, manolescu, i. 196. Uite zău, Acum iau seama, Că-mi stă bine-n cap năframa. coșbuc, p. i, 103, cf. 65, 70, barcianu. Femeile măritate, cu pieptănătura cu conci roșu și peste cap cu năframa albă, stau mai toate în genunchi. d. zamfirescu, v. ț. 82, cf. 51. Ai barișuri fine? – Cum de nu; să vă dau, răspunse negustorul și începu, fără grabă, să coboare din rafturi cutiile pline de... mahrame. tafrali, s. 64. Amîndouă să mă plîngeți Și să vă cerniți năframa. goga, p. 47. Turcule, dă-mi drumul să mă-ntorc la mama, Mi-am uitat pe masă salba și năframa. iosif, v. 78, cf. 117, tdrg. Venea de la prăvălie, pe umeri cu o năframă cafenie. agîrbiceanu, a. 53, cf. 389, 459, 524. Printre fete se mai rătăcește și cîte o nevastă tînără, cu năframă de mătase în cap. rebreanu, i. 13. Se aștern ca rufăria moale În sertarele goale Teanc, Năframe, tulpane, barișe Cu croiala piezișe. arghezi, vers. 194, cf. id. c. o. 72. Petruța își adusese de la Pitești încălțăminte nouă și o maramă spumoasă de borangic. camil petrescu, o. i, 94. Raveca șade pe marginea patului și mîngîie cu palma-i aspră marama neagră. contemp. 1954, nr. 415, 4/1. Părul moale și auriu fîlfîia la orice înclinare a capului, ca o năframă în vînt. v. rom. septembrie 1955, 133. Face pe toreadorul, desfășurînd marama roșie cînd într-o parte, cînd în alta. beniuc, m. c. i, 228. Fața mi-i acoperită într-o năframă neagră. camilar, n. ii, 442. Cu ochii umbriți de streașina jalei și a urii, Femeile poartă năframa neagră. boureanu, s. p. 7. Noaptea părea o năframă neagră, însîngerată. v. rom. august 1958, 63. Șase mahrame de in De care se găsesc p-aici, Cusute cu fluturi și arnici. teodorescu, p. p. 175. Cîți mă văd toți mă întreabă De ce port maramă neagră. jarnik-bîrseanu, d. 321, cf. 124, 141, 312. Dară maică-ta are trei năfrămi de la surorile tale în ladă. sbiera, p. 130. Aleargă... Cu rochița fîlfîind, Cu malama vînt trăgînd. pamfile, cr. 86. Leliță, poale ciurate, Rău te-am visat astă-noapte, Că năframa ta cea nouă Era ruptă tomna-n două. bîrlea, c. p. 127. Femeile aveau năframă de pînză albă. alr ii 3 352/362, cf. com. din monor-reghin. ◊ Fig. Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. eminescu, o. i, 84. Copacii somnoroși ne cheamă, S-acopere iubirea noastră Sub parfumata lor maramă. vlahuță, o. a. 80. Și focuri pe creste pe rînd rumeni-vor A bolții năframă albastră. goga, p. 67, cf. 64. Du-te, lună, ia-ți veșmîntul Și năfrămile senine, Dacă numai pentru mine Farmeci noaptea și pămîntul. arghezi, c. o. 202, cf. beniuc, v. 63. Afară soarele, coborînd către amurgul lui, se arată drept în gura beciului, rotund, roșu, inundînd încăperea într-o uriașă maramă de sînge. camilar, n. i, 355. ♦ Spec. Văl de mireasă. Mirele cu colăcariul se întorc pe întrecute îndărăpt la socrul cel mic după pintenele sau pintenul miresei, adică măhrama miresei, vălul ei. marian, NU. 619, cf. BARCIANU. ◊ Expr. A-și pune marama = a se mărita. cf. ddrf, zanne, p. iii, 224. 2. Bucată de pînză (tivită) care nu depășește dimensiunile unui ștergar și care se folosește ca batistă, șervet, ștergar sau în alte scopuri practice, ca podoabă etc. Lega într-o măhramă 300 de galbeni. varlaam, c. 387, cf. n. test. (1648), 95^r/15. Cu măhrăm albe ștergea sudoril[e] bolnavei (a. 1691). gcr i, 300/30. Măhrămile ceale de șters iară să fie cuvioase doao sau 3 ca deaca să negreaște una să se poată spăla alta (a. 1702). id. ib. i, 346/19. Afară din cîte mănîncă, mai iau și prin năfrămi. gheorgachi, let. iii, 304/25. Orație cînd dau mahrămile la călțunari (sec. XVIII), cat. man. ii, 292, cf. iorga, s. d. x, 224. Să ținem... o măhramă moiată în oțet la gură. calendariu (1844), 72/5. Alexandru descălecă... și-l șterse cu măhrama adecă cu basmauo lui. alexandria, 82/21. Corespondențele din Londra, cu Parisul, cu Italia etc. s-au continuat cîtva timp pe batiste (mahrame) din materia numită fulard. barițiu, p. a. ii, 721, cf. polizu. Iată, vine-un sol de pace c-o năframă-n vîrf de băț. eminescu, o. i, 146. Care-i vedea-o că se apără cu năframa, să știi că aceea este fata împăratului. creangă, p. 271. A privit tot înapoi la năframa ei, care fîlfîia de departe. caragiale, o. ii, 295. Îi zise că tocmai la amiazi... să înalțe o prăjină și în vîrful ei să puie o mahramă roșie. ispirescu, l. 127. Din satul de alături sosesc căruțe-n goană, Năframe albe-atîrnă la mîndrele căpestre. păun-pincio, p. 71. Veni de se așeză pe iarbă lîngă naframa cu mămăligă. hogaș, dr. i, 200. Măsuțe joase, acoperite discret cu naframe vișinii. sadoveanu, o. x, 304. Își închipuie casa lui de mîne, albă, luminoasă, cu năframă cu busuioc pe creastă. camilar, n. i, 21. Ieșiți la arat. Boii slabi poartă-n coarne Năframe cusute cu pui și arnici. labiș, p. 42. Stătea-n picioare și flutura cu năframa către cei de pe șosea. v. rom. noiembrie 1953, 98. Să vezi badea cum se duce Cu chica nepeptănată, Cu naframa nespălată. alecsandri, p. p. 342, cf. 20, h iv 56, xii 174. De lacrimi n-aș băga seamă, Că le șterg cu o năframă. jarnik-bîrseanu, d. 151, cf. 72, 256. Cine trece pe la iaz? Gheorghiță cu calu breaz, Șî se șterge de dulamă, Măndița să dee samă, Că nu i-o cusut naframă, Naframă cu șase flori, Să se șteargă de sudori! șez. i, 47. Șase păhare de vin, Șase măhrame de in, De care se găsesc p-aici, Cusute cu fluturi și cu arnici. fundescu, ap. gcr ii, 312. Coase și chindisește La năframa frate-său. viciu, col. 124. La năfrămi grele-am cusut, La năfrămi grele de fir, Ca să șterg guriți de vin. păsculescu, l. p. 45, cf. 46. Să te ștergi cu nărama frumoasă. arh. folk. iii, 152. Cînd se ridică cei dintîi corni [la casă] în vîrful lor se așază o creangă de mășteacăn cu 4-5 mărămi (cîrpe), pentru fiecare maestru și lucrător cîte una. chest. ii 33/7. Mă sculai de dimineață, Cam pe rouă, cam pe ceață, Pe ochi negri mă spălai, Cu marama mă ștersai. balade, ii, 227, cf. alr sn iv h 1 202/537, a v 16, vi 4. ◊ (Transilv.) Năframă de credință = batista pe care o dă fata logodnicului ei; (regional) cîrpă de credință. Fata îi dă o năframă de buzunar numită năframă de credință. marian, nu. 184. Năframa mirelui = batistă frumos cusută, pe care o primește mirele de la soacra mică; (regional) pinten. Soacra cea mică aduce un talger pe care se află o năframă de in, numită năframa mirelui. id. ib. 548. II. (Regional; mai ales la pl.) Numele unui dans popular. Am fi jucat și noi atunci în mărămi, dans cu mîinile în șolduri. i. golescu, în pr. dram. 77, cf. sevastos, n. 282. Jocuri de flăcăi și fete mari: ...năframa. pamfile, j. iii, 9. Femeile și oamenii însurați joacă cîte o pereche mărămile. h ii 285, cf. 245, 282, 320. – pl.: năframe și năfrămi. – Și: maramă s. f., (învechit) măhreme s. f. pl., (regional) năhramă (tdrg), năramă, neframă, măframă, măhramă, măramă, mărhamă (alr i 1 876/122), mahramă, malamă s. f. – Din tc. mahrama.

tobă [At: (cca 1650-1675) GCR I, 192/2 / V: (îrg) do~ (Pl și: ~buri), toabă, (înv) doabă, (reg) dubă, tubă / Pl: ~be / E: mg dob] 1 sf Instrument muzical de percuție, format dintr-un cilindru scurt, larg și gol, de lemn sau de metal, acoperit la ambele capete cu câte o membrană de piele, care, lovită (cu două baghete), produce sunete Si: tambur¹ (1). 2 sf (Trs; Mar; înv; îe) A bate ~ba A face o comunicare de interes obștesc, după ce oamenilor li s-a atras atenția bătându-se toba (1). 3 sf [Trs; Mar; înv; îae) A da un semnal bătând toba (1). 4 sf (Pfm; îae) A bate ritmic cu degetele într-un obiect (din nervozitate sau din nerăbdare). 5 sf (Reg; îae) A tuși (2). 6 sf (Pfm; îae) A divulga un secret. 7 x/(Pfm; îae) A lansa tot felul de zvonuri. 8 sf (Pfm; îae) A face vâlvă. 9 sf [Pfm; îae) A lăuda (prea) zgomotos (pe cineva). 10 sf (Pop; îe) A bate ~ba (sau degeaba bați ~ba) la urechea surdului A sfătui pe cineva zadarnic. 11 sf (Pfm; îae) A nu fi ascultat. 12 sf (Îrg; îe) A-(i) vinde (cuiva) (averea) cu ~ba (ori la ~) sau a umbla cu ~ba sau a-i bate (cuiva) ~ba (ori în ~) sau a scoate ceva în vânzare cu ~ba A vinde lucrurile sau averea (cuiva) la licitație publică. 13 sf (Reg; îe) A face (pe cineva) ~ de bătaie (sau de bușeli) sau a-i face (cuiva) spinarea (sau pielea, capul, pântecele) ~ A bate foarte tare (pe cineva). 14 av (Pfm; îe) A fi (sau a face, a ieși) ~ de carte (sau de învățătură) A fi foarte învățat. 15 av (Pfm; îe) A fi ~ de... A fi plin de... 16 sf(Pfm; îe) A se face ~ sau a face (sau a i se face) burta ~ A mânca peste măsură Si: (pop) a se ghiftui, a se îndopa. 17 av (Reg; irn; îla) Gras ~ Slab. 18 sf (Îvp; îe) A tunde pe ~ A tunde până la piele. 19 sf (Reg; îe) A avea avere cât praful de pe ~ A nu avea nimic. 20 sf (Pfm; fig; îf dobă) Burtă (1). 21 sf (Reg; îf dubă) Buhai¹ (9). 22 sf (Reg; îf dobă) Flămânzare. 23 sf (Atm; înv; șîs ~ba urechii) Timpan (1). 24 sf (Teh; pan) Tambur¹. 25 sf (Pan) Piesă cilindrică rotitoare la batoza de treierat sau la combină, care desface boabele din spice. 26 sf (Reg; pan) Batoză (1). 27 sf (Pan) Parte a sucalei în formă de roată. 28 sf (Tip; pan) Planșetă de lemn, adaptată la mașina de tipărit, pe care se așază colile de hârtie care urmează a fi tipărite. 29 sf (Pan) Cutie metalică în care se bobinează filmul la aparatele de proiecție. 30 sf (Pan; îs) ~ de eșapament Piesă tubulară montată la țeava de eșapament a unui motor, care amortizează zgomotul produs la evacuarea gazelor de ardere. 31 sf (Reg; pan) Cuptorul mașinii de gătit. 32 sf (Reg; pan) Căldare de tablă sau de aramă, cu capacitatea de peste 20 l. 33 sf (Îvr; pan; îs) ~ de cafea Mașină pentrumăcinat cafea. 34 sf (Reg; îf dubă) Clopot la oi. 35 sf (Muz; reg; îf dobă) Contrabas (1). 36 sf Mezel preparat din stomacul porcului umplut cu bucăți mici de carne, de slănină, de măruntaie etc. Si: (reg) tarabișcă, tartaboș (2), tăgârcioară (3), traistă¹ (35). 37 sf (Reg) Stomac (la porc). 38 sf (Reg) Gogoașă a viermelui de mătase, păstrată pentru reproducere. 39 sf (Reg; îf dobă) Vâltoare (1). 40 sf (Reg) Plantă nedefinită mai îndeaproape. 41 sf (Reg) Culoarea caro la cărțile de joc Si: (reg) tobar (4), tobaș (4).

MAHMUDEÁ s. f. 1. Monedă turcească de aur, care a circulat în trecut și în țările românești și a cărei valoare a variat după epoci. David Păun... trimete o plată în: rebiale, mahmudea[le] (a. 1820). IORGA, S. D. XII, 176. Șî pă noi cu mare strînsoare ne apucă protopopii să plătim cîte o mahmudea... pentru cîrja mitropolitului, I. GOLESCU, în PR. DRAM. 72. Eu îți voi răsplăti osteneala cu cincizeci de mahmudele. FILIMON, O. I, 117. Pedeapsa înceta îndată ce starostele venea la curte cu un porcoi de mahmudele. GHICA, S. 38, cf. 25. Să le trimită de mâncare și 500 mahmudele de aur. I. IONESCU, M. 249. Ciocoiu... îngroapă magmudele și nisfele d-ali noi și bani dă aram, scoși dîn pielea mea, a unuia și-a altuia. JIPESCU, O. 57. Ș-a strîns grămezi de mahmudele ca jeraticul, zestre pentru soră-sa. DELAVRANCEA, S. 175. Tot timpul cît a circulat în România moneda turcească, cei bogați da [la botez] mahmudele. MARIAN, NA. 214, cf. CONV. LIT. XI, 306. Se vindea... o „mahmudea” cincisprezece [lei] în loc de douăzeci și trei. CONV. LIT. XLIV₂, 659. Orții, lețcaiele, rubielele, mahmudelele... și alte multe asemenea mărunțișuri, N. A. BOGDAN, C. M. 169. Chehaia-bei făgăduise de fiecare cap de arnăut o mahmudea de aur (25 lei de atunci). OȚEȚEA, T. V. 311. Două căldări de aur adunase bunicul tatii mahmudele cu semne ciudate, florini. STANCU, D. 482. A vîndut-o, pe cinci mahmudele. PREDA, Î. 125. Purcedea vulturește, Cu desagi, cu buzdugele, Pline de mahmudele. ALECSANDRI, P. P. 146. Ia caută-l tu pîn-la piele, Ne-i da de niscaiva mahmudele, Să bem pelinaș pe ele ? TEODORESCU, P. P. 130. Ia intră-n odaia mea, Umple cu galbeni poala, Tot cu galbeni venetici, De cîte-o sută și cinci, Cu mahmudele Turcești, Cu rubiele Arăpești. id. ib. 541. Aveam poli și mahmudele, De dam la mîndrele mele. MAT. FOLK. 264. ♦ (La pl.) Salbă de bani; cercei făcuți din mahmudele (1) Cf. l e f t u r i. Coana Mița, înveselită de glumă, lărgea gura pînă către mahmudelele din urechi. P. CONNSTANT, R. 87. Cere rochii cu turnele Și la gît cu mahmudele. MAT. FOLK. 898. Cum el o vedea, Indatâ-ncepea De-mi desfășura Cutii cu mărgele... Și cu mahmudele. PĂSCULESCU, L. P. 290, cf. ALR I1865/677, 760, 770, 786, 790, 880, 896, 898, 900, 922. 2. (Regional, la pl.) Perciuni (Sălcioara- București). ALR II 6814/928. - Pl.: mahmudele. - Și: (învechit) mahmuteá (BELDIMAN, RE 96/13), mamodeá (ȘIO, II₁ 242), (regional) magmudeá, mamudeá s. f.- Din tc. mahmudiye.

COȘ¹, coșuri, s. n. 1. Obiect de diferite forme, făcut dintr-o împletitură de nuieie, papură, rafie etc., cu sau fără torți, servind la transportarea diverselor obiecte. V. paner, coșniță, coșarcă. Cărau de la Constanța și din capitală trufandale în coșuri de papură. C. PETRESCU, Î. I 8. Țăranii și țărăncile... au adus coșuri cu legume, fructe, flori. SAHIA, U.R.S.S. 161. Să nu lăsați vătaful să ia dijma cu coșul boieresc; să dați dijma cu același coș cu care luați partea noastră. SP. POPESCU, M. G. 23. Îi așeza merinde în coș, sub care puse primeneli. ISPIRESCU, L. 395. ♦ Conținutul unui asemenea obiect. Să-mi dai două coșuri de alune. ȘEZ. IV 171. ♦ (Adesea determinat prin «de hîrtie») Cutie sau coș în care se aruncă hîrtii lipsite de valoare, resturi etc. ◊ Expr. A arunca (sau a da) la coș = a înlătura, a lepăda, ca fiind lipsit de valoare. 2. Unealtă de pescuit de formă ovală, cilindrică etc. făcută din împletitură de nuiele sau mlajă, servind la prinderea peștilor mici. Așeza omul în niște bălți ca acestea ba niște... coșuri, ba niște cotețe. SADOVEANU, Î. A. 109. Săracii din Dorohoi se hrănesc cu pește din Iezer, avînd dreptul... de a prinde pește cu cotețe, coșuri, afară de năvoade. I. IONESCU, D. 56. 3. (La jocul de baschet) Cerc metalic fixat perpendicular pe un panou de lemn și prevăzut cu o plasă, prin care trebuie să treacă mingea pentru a se înregistra un punct. 4. Parte a unei mori mici, în formă de ladă cu gura largă și fără fund, în care se toarnă grăunțele de măcinat. Cînd n-avea de lucru la coșuri, se trăgea într-un colț și se lăsa să-l fure somnul. SLAVICI, V. P. 92. Turna deasupra-n coș Grîu mărunțel de cel roș. ALECSANDRI, P. P. 390. ♦ Pîlnie piramidală la mașina de treierat în care se bagă snopii spre a fi treierați. La coș, pe batoză, e munca cea mai grea. PREDA, Î. 21. ♦ Lada teascului în care se strivesc boabele, semințele etc. 5. Împletitură de nuiele care se așază ca o ladă pe un car, pe o căruță etc. cînd se transportă lucruri mărunte. 6. Acoperămînt de piele sau de pînză al unei trăsuri, care se poate ridica sau strînge cu ajutorul unui dispozitiv; (Mold.) poclit. Picurii [de ploaie] bombăneau în coșurile trăsurilor. C. PETRESCU, Î. II 158. Comăneșteanu scoase capul de sub coșul trăsurii și se uită la ferestrele luminate. D. ZAMFIRESCU, R. 17. O birjă, cu coșul ridicat și cu burduful tras, se oprește din goana mare dinaintea ospătăriei. CARAGIALE, M. 71. 7. (Adesea determinat prin «al pieptului») Cavitatea toracică; torace. Simți, o căldură ș-o amărăciune în coșul pieptului. SADOVEANU, P. S. 100. Mă doare în coș și parcă mi se îneacă sufletu. BUJOR, S. 75. În coșul pieptului simțea o durere grea și îndesată care-i curma viața. VLAHUȚĂ, O. A. 110. ◊ Expr. A fi rupt (sau fript) în coș = a fi foarte, flămînd. Așteptau cu neastîmpăr, fiind rupți în coș de foame și de sete. CREANGĂ, P. 261. (Regional) A fi tare în coș = a fi sănătos, zdravăn. Luminată împărăteasă! măria-ta ești tare în coș, și pe la noi nu-i obiceiul acela ca să se trimeată după moașă ca să ajute la născut. SBIERA, P. 109. 8. Canal îngust făcut în zid și trecut prin acoperișul unei case, prin care iese fumul de la sobă, de la vatră etc. (v. horn); canal sau mic tub izolat prin care se evacuează fumul rezultat dintr-o ardere. Cîți nu sînt. din aceia care n-au văzut coșul fabricii. SAHIA, N. 31. Amîndoi s-au oprit, privind cu admirație un vapor cu două coșuri, ancorat pe malul opus. BART, E. 94. Două scînteioare se strecurară pe coș și picară în grădină. ISPIRESCU, L. 65. Să nu-i scoață pe ferestri, ci pe coș să-i tragă-n sus. PANN, P. V. II 37.

burduf s.n. I 1 Peritoneul animalelor. 2 (reg.) Stomacul animalelor erbivore; burduhan. Un burduf (stomac) cald, cum îl scoate din vită (Leon). 3 Bășica boului. ♦ Ext. Bășică de piele uscată de bou care, în trecut, se întrebuința în loc de geam. II 1 Sac făcut din pielea netăbăcită, uneori din stomacul (argăsit) al unui animal (capră, oaie, bivol), în care se păstrează sau se transportă alimente (brînză, faină, apă), bani, tutun etc. ◊ Zic. Din piele de cîine nu se face burduf = din ceva rău nu se poate face un lucru bun. Brînză bună în burduf de cîine. ◊ Expr. Burduf de carte = foarte învățat; tobă de carte. A lega (pe cineva) burduf = a lega (pe cineva) foarte strîns, încît să nu se poată mișca; a lega fedeleș, a lega cobză. (reg.) A da pe cineva în burduful dracului = a nu se mai interesa de cineva. A se face burduf (de mîncare) = a mînca foarte mult, a se ghiftui. A face pe cineva burduf de bătaie = a-l bate foarte tare (așa cum se bate brînză în burduf). A băga pe cineva în burduful dracului v. drac. 2 Învelitoare de piele pentru picioare la trăsurile descoperite. ◊ Bocanci cu burduf = bocanci cu limba netăiată, prinsă de restul încălțămintei; bocanci făcuți dintr-o singură bucată. 3 Fiecare dintre pungile laterale de la șa. 4 Foaie în industria țărănească. 5 Perete pliat din piele, cauciuc, pînză, material plastic etc., care se pune între două vagoane de călători, pe punțile de comunicație etc. 6 Garnitură de piele sau de cauciuc prin care se leagă două conducte dintr-un motor. III (muz.) 1 Sac făcut din stomacul vitelor sau din piele de miel ori de ied, în care se înmagazinează aerul la cimpoi, la armonică etc. 2 Parte a cimpoiului care se umflă cu aer. ♦ Ext. Cimpoi. 3 Cutia de lemn a instrumentelor cu coarde, care produce rezonanța tonului. IV Analog. 1 Burtă mare la om. ◊ Expr. Femeie cu burduful la gură = femeie aflată într-un stadiu avansat de graviditate. 2 (reg.) Copil mic (grăsuț). 3 Partea convexă a semilunii. 4 (reg.) Copcă în gheață. • pl. -uri. și (reg.) burduv, burduh, burduș, burduj, burtuș s.n. /<cf. ucr. бурдюк „burduf”.

RIDICA, ridic, vb. I. I. Tranz. Predomină ideea de îndepărtare de pămînt. 1. A lua de jos și a duce în sus (cu forța brațelor sau a unui mecanism); a sălta. După ce negustorul a numărat hîrtiile de bancă și le-a pus clit pe masă, Vitoria le-a ridicat cu atenție și le-a mai numărat și ea o dată. SADOVEANU, B. 100. Ea vine de la moară; Și jos în ulicioară Punîndu-și sacul, iacă, Nu-l poate ridica. COȘBUC, P. I 63. Greuceanu... unde ridică, nene, o dată pe zmeu și, trîntindu-mi-l, îl băgă în pămînt pînă în gît. ISPIRESCU, L. 223. ◊ Expr. A ridica în spate (sau în spinare) = a lua în spate spre a ține sau, mai ales, spre a duce, a transporta. (Cu pronunțare regională) Harap-Alb... cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare-mare, cît pe ce să n-o poată rîdica în spinare. CREANGĂ, P. 215. A ridica mănușa = a primi o provocare. A ridica paharul (cupa sau un toast) = a închina în cinstea cuiva. Sînt fericit a constata că nu uiți a ridica și pentru amicul d-tale cîte un toast bine simțit (toast, adică pahar). CARAGIALE, O. VII 8. Rîzînd Odin și ridicîndu-și cupa M-ar saluta. EMINESCU, O. IV 104. A ridica panaghia (cuiva) v. panaghie. ◊ Absol. Lelea mică, mititică, Dac-o pui la sac, ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 435. ♦ A duce, a trage în sus, a înălța. Ca la un semn, cînd ridică baltagul, începe a suna măreț șuvoiul. SADOVEANU, O. VIII 241. [Preoți bătrîni] făcliile ridică se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ Refl. pas. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. ◊ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) v. armă (1). A ridica ancora v. ancoră (1). 2. (Cu privire la un obiect care acoperă ceva, care stă sau se sprijină pe ceva) A lua (de pe ceva), a îndepărta, a înlătura. Auzind Aleodor unele ca acestea și că îi zise și pre nume, odată ridică piciorul și lăsă pe tăune să se ducă în voia lui. ISPIRESCU, L. 44. Ridică capacul chichiței și un glas slăbănogit îi zise: Bine ai venit, că, de mai întîrziai, și eu mă prăpădeam. id. ib. 10. [Lupul] ridică chersinul binișor, înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește, și-l jumulește și pe acela, de-i merg petecile! CREANGĂ, P. 24. ◊ Expr. A ridica (cuiva) o piatră de pe inimă = a scăpa (pe cineva) de o grijă apăsătoare. A ridica masa = a lua, a strînge masa. După ce au isprăvit de mîncare, mama lui Abu-Hasan a ridicat masa și le-a adus fel de fel de poame. CARAGIALE, P. 125. Lăpușneanul porunci să ridice masa și să strîngă tacîmurile. NEGRUZZI, S. I 156. (Refl. pas.) Masa cînd s-a ridicat, De la masă s-a sculat, Prin odaie s-a plimbat. TEODORESCU, P. P. 117. A-și ridica pălăria = a-și scoate pălăria din cap (pentru a saluta). Trecătorii se opreau să-și ridice pălăriile. C. PETRESCU, C. V. 296. Întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă, se spune în legătură cu cei care duc o viață de huzur. ♦ (Cu privire la mîneci, la poalele hainelor etc.) A sumete, a sufleca. ♦ Fig. A suspenda, a face să înceteze, a desființa, a anula; a îndepărta. A ridica o pedeapsă. A ridica starea de asediu. ▭ Se vede că aceste propuneri au ridicat îndoielile lui Caragheorghe și l-au hotărît a lucra în acest sens. BĂLCESCU, la GHICA, A. 247. (Cu pronunțare regională) Poftim!... mai dăunăzi, s-o rîdicat bătaia... lege nouă în țară veche. ALECSANDRI, T. I 239. Îmi rîdică toată foamea și setea și îmi didese putere multă. GORJAN, H. IV 148. ◊ Expr. A ridica ședința = a declara o ședință închisă, terminată. ♦ Fig. A lua (cuiva) ceva, a lipsi (pe cineva) de ceva; a răpi, a sustrage. Te rog liniștește-te și nu-mi ridica mîngîierea acestei surprinderi!... Să nu se afle nimica pînă mîine! MACEDONSKI, O. II 418. ◊ Expr. A ridica (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî (pe cineva). Al cui e acel jungher? a întrebat împăratul... – Vreau să-l dau măriei-tale. Ia-l și ridică-mi cu el viața. SADOVEANU, D. P. 61. [Mihai] văzu și pedeștri venind către el; dară nu se temu de loc, socotind că-i vine pentru oarecare porunci. Ei însă, de trei ori blestemații, veneau să-i ridice viața. ISPIRESCU, M. V. 57. Cale-ntoarsă, cloanță fa, Unde-alergi curînd așa? – Merg la casa Vîlcului De pe malul Prutului, Ca să-i ridic zilele, Să mă duc cu dînsele. ALECSANDRI, P. P. 39. 3. A lua și a duce, a muta din loc; a strînge de pe jos, a culege. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi!... MACEDONSKI, O. I 9. Chemat de slujba mea de a vedea și a trăi cu moartea în toate zilele în acea vreme, a ridica strejele ce picau, a îngropa fără deosebire soldații și civilii, rugasem pe doctorul ștabului să-mi dea vrun leac [împotriva holerii]. RUSSO, O. 49. Domnu-i asculta Și pe gînduri sta, Apoi poroncea Schelele să strice, Scări să le ridice, Iar pe cei zidari, Zece meșteri mari, Să mi-i părăsească, Ca să putrezească Colo pe grindiș, Sus pe coperiș. ALECSANDRI, P. P. 191. ◊ Expr. A ridica stîna = a pleca cu turmele și cu toate uneltele păstorești de la munte, toamna, părăsind coliba stînii. ♦ Refl. (Învechit) A pleca în altă parte, a se muta. Locuitorii ce vor fi pe moșiile boierești și ale altora nu pot avea voie a se ridica fără voia stăpînului. KOGĂLNICEANU, S. A. 177. ♦ (Cu privire la o sumă de bani) A încasa. Și-a ridicat salariul. ♦ (Cu privire la persoane) A lua cu forța, a aresta. De ce te-au arestat pe dumneata? – Păi, iaca aiasta nu știu... Și chiar v-aș ruga, domjudicător, să-mi spuneți și mie de ce m-o ridicat jăndarii. POPA, V. 220. Arhon spătare, zise Ghica, să trimiți patruzeci de arnăuți la Bucov, ca să ridice pe cel nelegiuit ispravnic, să-l pecetluiască și să-l bage în ocna părăsită. FILIMON, C. 298. 4. (Cu privire la un obiect aplecat sau culcat) A pune, a așeza drept, a readuce la poziția verticală; a îndrepta. A ridica un gard. ▭ Mîntuitorul Apolon un vînt priitor le trimise Și ridicară catargul și-ntinseră pînzele albe. MURNU, I. 17. 5. (Top.; numai în expr.) A ridica un plan = a determina, prin măsurători de distanțe și unghiuri, poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe o hartă. Dacă m-am așezat cu instrumentele mele pe movila de lîngă grădină, am făcut-o ca să ridic planul locului pe unde are să treacă drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 358. II. Predomină ideea de mișcare ascendentă. 1. Refl. (Despre ființe) A se scula de jos (părăsind poziția de așezat sau de culcat). Cel care era sus, în carul încărcat cu fîn, se ridicase în picioare și-și făcuse umbră ochilor cu palma. POPA, V. 71. Și vesel Murgu-împărat Ca cel dintîi s-a ridicat Și cu paharul plin în mîni, Precum e felul din bătrîni... El a-nchinat. COȘBUC, P. I 59. Tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el și-l strigă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. ◊ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula și a sta așezat pe locul unde mai înainte fusese culcat. Radu se deșteptă vesel de dimineață, se ridică singur în capul oaselor. VLAHUȚĂ, O. A. 130. A se ridica în scări = a se înălța în scările șeii. (Cu pronunțare regională) În scări el s-a rădicat, Peste cîmpuri s-a uitat, Ca s-aleag-un loc curat, De arat și semănat. TEODORESCU, P. P. 145. ♦ Tranz. A susține, a ajuta; a face să se scoale. Calul meu de-abia stă! răcni, ridicîndu-și fugarul în două picioare, Mîndrilă. SADOVEANU, O. I 444. [Lăpușneanu] îndată, stăpînindu-se, se plecă și ridicînd pre Ruxanda de jos: Doamna mea! îi zise, să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. (Învechit; despre domnitori) A ridica din scaun = a lua domnia, a detrona. V. mazili. Acel circasian cerchez – Mehmet-aga, care ridicase pe Dimitrie-vodă din scaun. IORGA, L. I 333. ♦ A se pune pe picioare, a se întrema, a se înzdrăveni, a se însănătoși. Mătușă, tot chiteam că s-a ridica [copilul bolnav]. CONTEMPORANUL, V_I 293. După șase luni mă ridicai de pe boală. ALECSANDRI, O. P. 23. De mă voi și ridica din boala aceasta, sînt hotărît a mă duce la călugărie. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ Tranz. Mîndră, mîndruleana mea, Floricică gingășea, Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală; Ochii tăi mă bagă-n frică, Sprîncenele mă ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. 2. Refl. (Despre construcții înalte, copaci etc.) A sta drept, a se afla în poziție verticală; a se înălța. La marginea orașelor, coșurile marilor uzine se ridică spre cer fumegînd. BOGZA, M. S. 162. Colo se ridic’ trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald. EMINESCU, O. I 43. Apoi tainicele-i raze dînd pieziș pre o zidire Ce pe muche se ridică, locaș trist nelocuit, Mîngîie a ei ruină cu o palidă zîmbire. ALEXANDRESCU, M. 20. 3. Tranz. (Cu privire la o parte a corpului omenesc, mai ales în expr.) A mișca, a îndrepta în sus, a duce mai sus. Ridică în sus brațul cu felinarul. DUMITRIU, N. 55. Răzășii îl priveau venind, ridicară capetele, dar nu-și scoaseră cușmele. SADOVEANU, O. VII 168. Conrad ridică fruntea și pare-ntinerit. BOLINTINEANU, O. 228. Sprîncenele dumitale, Pene de privighetoare; Cînd le sui, cînd le ridici, Rău la inimă mă strici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. ◊ (Poetic) Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă, Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. A(-și) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea (spre cineva sau spre ceva care se află mai sus); a privi; a se uita. A sa privire Hugo de jos nu și-o ridică, Spre-a se uita l-aceea pe care o iubea. MACEDONSKI, O. I 249. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede. EMINESCU, O. I 179. Uneori un tremur fioros o apuca, alteori ridica frumoșii săi ochi spre cer și, suspinînd, își frîngea mîinele cu deznădăjduire. NEGRUZZI, S. I 27. A(-și) ridica capul = a) a-și reveni dintr-o situație proastă; a se redresa; b) a se arăta dîrz, plin de curaj, a deveni amenințător; a se răzvrăti. (Ștefăniță:) Vornice, nu ridica capul în sus! DELAVRANCEA, O. II 89. (Cu pronunțare regională) Privește la miazăzi, la miazănoapte, popoarele își rîdică capul... Gîndirea se ivește luminoasă pe deasupra întunericului... RUSSO, O. 23. A ridica cap v. cap¹ (I 1). A(-și) ridica nasul (sus sau mai sus decît se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat, a se ține mare, a deveni obraznic; a umbla cu nasul pe sus, a-și lua nasul la purtare. Nu-s datori nici cu o lețcaie pentru că nu-și ridică nasul mai sus decît se cuvine... ca de-alde d-ta. ALECSANDRI, T. I 165. A ridica mîna (sau degetul) = a cere cuvîntul. A ridica mîna (sau mîinile asupra cuiva) = a ataca, a lovi (pe cineva). Îndrăznești să ridici mîna? Să dai în frate-meu? DUMITRIU, P. F. 44. A ridica mîinile (către cineva) = a cere ajutor. (Refl.) A (i) se ridica (cuiva) părul (măciucă) = a se speria foarte tare. ◊ Intranz. Bărbat oi lua Care s-a afla Dunărea să-noate Ridicînd din coate, În picioare stînd, Buzdugan purtînd. ALECSANDRI, P. P. 122. (Expr.) A ridica (mirat, surprins) din sprîncene = a face ochii mari de mirare, de surpriză, a privi mirat, surprins. Bătrînul se supuse. Ridică mirat din sprîncene la văzul celor trei juvaiere de pe fundul cutiei. C. PETRESCU, A. 337. A ridica (sau a da) din umeri = a-și arăta nedumerirea, a arăta că nu-și aduce aminte (de ceva sau de cineva), că-i este indiferent (ceva sau cineva). Tell, totdeauna serios, ridică din umeri, arătînd astfel că sînt și riscuri inevitabile și e bine să fie cu grijă. CAMIL PETRESCU, O. I 402. Tata s-a uitat lung la el, apoi a ridicat din umeri. VLAHUȚĂ, O. A. 495. 4. Refl. (Despre păsări) A porni în zbor, a-și lua zborul; a se înălța în văzduh. Cîte-un stol de potîrnichi se ridica zbîrnîind. SADOVEANU, O. I 361. Vezi tu vulturul falnic, o! scumpa mea iubită, Cum saltă, se ridică și zboară cătră nori? ALECSANDRI, P. I 136. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A porni, a se îndrepta, a merge în sus; a se înălța. Ici și colo se ridică cîte-un nour alb de praf. TOPÎRCEANU, M. 31. Valurile de ceață alburie se ridicau pe maluri. DUNĂREANU, CH. 210. Din tuspatru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri, Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Tranz. Cîte un vîrtej de aer se răsucea pe stradă, măturînd praful, ridicîndu-l și aruncîndu-l pe trotuare. REBREANU, R. I 43. Ș-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupînd cu el orașe, ca gigantice sicriuri. EMINESCU, O. I 45. ♦ (Despre aștri; p. ext. despre lumină, zori etc.) A se înălța deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. Am încălecat ș-am ajuns cătră girezi cînd se ridicase luna plină de două suliți cătră amiază. SADOVEANU, O. VIII 34. Soarele se ridică strălucind deasupra apei. DUNĂREANU, CH. 83. Se ridicau zorii zilei de 21 iulie. Pe seninul străveziu al cerului se resfirau raze de opal, pierzîndu-se departe, în slava albăstrie a văzduhului. D. ZAMFIRESCU, R. 221. ♦ (Despre ceață, negură etc.) A se duce în sus, a se împrăștia; fig. a se risipi, a dispărea. Atacul, lupta... Ah! în fine!... Își aducea aminte!... I se ridică după memorie ca un văl de ceață. D. ZAMFIRESCU, R. 268. Foaie verde din costiță, Ridică-te neguriță, De pre pari, de pre nuiele, De pre ochii mîndrei mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 134. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. (Cu pronunțare regională) Pe luciul Dunărei merge și se întoarce, se afundă și se rîdică un iatagan scînteietor. RUSSO, O. 33. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi (mai) tare; a se înălța, a răsuna. Cîntece duioase se ridică prin pîlpîirile focului. SADOVEANU, O. I 50. Umpleau cuprinsul gării cu un zgomot aspru din care se ridicau ici-colo izbucniri de rîsete. REBREANU, R. I 16. Mii de glasuri spăimîntate Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. ALECSANDRI, P. A. 114. ♦ Tranz. A face să se audă cu putere, să răsune; a înălța. Sătenii ridicară glasuri de mulțămire. SADOVEANU, O. VII 132. Din lungul horelor amestecate Barzii ridic-a lor glasuri bărbate. EMINESCU, O. IV 31. ◊ (Metaforic) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește, Se pare că furtuna ridică al ei glas. EMINESCU, O. I 94. ◊ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi pe un ton ridicat, cu îndrăzneală sau protestînd (împotriva cuiva); a protesta. (Cu pronunțare regională) Cum îndrăzniți voi să rîdicați glasul dinaintea... lui Sobiețki? ALECSANDRI, T. II 36. (Fig.) Glasul său se va ridica cu energie în contra tiraniei. BOLINTINEANU, O. 247. 6. Tranz. (Cu privire la o înălțime) A urca, a sui. Pipăind, ne strecurarăm pe scară... După un răstimp ridicarăm și cele din urmă două trepte. SADOVEANU, O. VI 13. Flăcăii au lăsat carul în drum și au luat-o cu fereală pe lungul hatului. Cînd au ridicat dîmbulețul, care le stătea în cale, au văzut limpede trupul omului. POPA, V. 71. A doua zi, ridică malul de la sf. Gheorghe, trecu în ograda bisericii și s-ascunse în niște tufe. DUNĂREANU, CH. 237. ◊ Refl. Cine poartă arme să se împotrivească... Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii să se ridice la munte. SADOVEANU, O. I 529. În fiecare zi ne ridicăm pe malul rîpei și privim dealul de dincolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 301. Toți ciobanii s-aduna, Oile le-amesteca... La munte se ridica. ANT. LIT. POP. I 492. 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, țări, clase sociale etc.) A protesta vehement, a sta împotrivă, a se opune, a porni la luptă; a se răzvrăti, a se răscula. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești, sculînd la război toate neamurile. SADOVEANU, O. VII 62. Socoteala [moșierilor] a ieșit pe dos, că țăranii s-au ridicat pe urmă să împartă între ei pămîntul. REBREANU, R. II 9. La 1688, Șerban al II-lea Cantacuzino, cînd umbla să se ridice împotriva Porții, reformă și mări armata. BĂLCESCU, O. I 21. ◊ Expr. A-i ridica cuiva pe cineva în cap = a face (pe cineva) să se răzvrătească împotriva (cuiva). Voiai să chemi Siguranța de față cu el și cu Dan. Să ne ridici tipografia în cap. BARANGA-MORARU, F. 35. 8. Tranz. Fig. (Cu privire la o colectivitate) A pune în mișcare, a face să pornească dintr-un loc pentru un scop oarecare; a mobiliza, a strînge, a aduna (oameni). Îl trimise să ridice calfele de măcelărie. CAMIL PETRESCU, O. II 456. Sosirea neașteptată a boilor de export ridicase în picioare toate autoritățile de uscat și de apă. BART, S. M. 83. Îi plăceau anticele, și pe unde auzea sau bănuia că se află antice, degrabă el trămitea ispravnici, zapcii și pomojnici ca să ridice satele, să sape și să scormone sălașele de vechi cetăți. ODOBESCU, S. II 411. ◊ Refl. Înfuriat, ordonă să se ridice îndată mic și mare, ostași, tîrgoveți, săteni și să bată codrii ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. ◊ Expr. (Învechit) A ridica trupe (sau oaste, oștire) = a strînge, a aduna, a recruta oaste, a înrola ostași pentru a porni la luptă. Leul, de multă vreme, ridicase oștire, Să se bată cu craiul ce se numea Pardos. ALEXANDRESCU, P. 110. 9. Refl. A se isca, a se stîrni, a se naște. În timpul axionului, cînd toată lumea din biserică era numai un ochi ș-o ureche, se ridică o sărăcie de fir de tusă și astupă gîtlejul maicii Nataliei, tocmai cînd trebuia să facă o floare frumoasă. STĂNOIU, C. I. 195. Grație viscolului ce s-a ridicat, de vro trei zile mă aflu încă tot pe loc. ALECSANDRI, S. 49. ♦ A apărea, a se ivi, a se arăta. [În Dobrogea] se ridicase un bandit cu faimă: Naum Naslung. Hoțise cu pricepere și se făcuse nevăzut dintr-o dată. SADOVEANU, P. M. 116. Deodată se ridică între ei o solemnitate curioasă. D. ZAMFIRESCU, R. 247. Un om dacă dispare, un altul se ridică. MACEDONSKI, O. I 48. ◊ Tranz. fact. (Cu privire la umbre, lumini etc.) Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!... Și ridică mii de umbre după stinsul lumînării. EMINESCU, O. I 136. 10. Tranz. Fig. (Franțuzism învechit) A scoate în evidență; a releva. Nu vom ridica ce este greșit în apreciația d-lui G. C. despre autorii franțuzi și limba franțuzească vorbită în Paris. RUSSO, O. 76. III. Predomină ideea de creștere în înălțime. 1. Refl. (Despre copii, p. ext. despre puii de animale) A se face mare, a crește. Eu abia mă ridicam; mama mă învăța buchile înainte de-a mă da la școală. SADOVEANU, P. M. 54. Începusem și eu, drăgăliță-doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești. CREANGĂ, O. A. 33. ◊ Tranz. Mi-i fată și una am! Numai eu știu cu cît greu și amar am ridicat-o, singurică, fără mamă. MIRONESCU, S. A. 91. Îl văd gospodar însurat, fruntaș în satul lui, ridicînd copii sănătoși, deștepți și harnici. VLAHUȚĂ, O. A. 510. [Femeile] mai vorbesc... cîți pui sau bobocei a putut ridica. SEVASTOS, N. 51. ♦ Fig. A se dezvolta, a se forma. În țară se pornise de cîtva timp un curent sănătos, idei generoase însuflețeau tinerimea care se ridica. VLAHUȚĂ, O. AL. II 188. 2. Refl. A se face (mai) înalt; a se înălța. Nivelul apei se ridică. ◊ Tranz. (Cu pronunțare regională) Văile și munții se uimeau auzindu-i cînticele, apele își rîdicau valurile mai sus ca să-l asculte. EMINESCU, N. 5. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la valori sociale, morale etc.; p. ext. cu privire la oameni) A aduce, a promova la o treaptă superioară, a face să progreseze. Partidul și guvernul au hotărît ca toate valorile din trecut ale poporului nostru să fie ridicate la locul ce li se cuvine. SADOVEANU, E. 76. [Heliade] creează un vocabular de cuvinte noi, ridică pe cele căzute în desuetudine, formează aproape întreaga limbă. MACEDONSKI, O. IV 118. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe țăranul nostru ca el să aibă cunoștință profundă și energică de drepturile și de datoriile lui. KOGĂLNICEANU, S. A. 239. ◊ Expr. A ridica din cenușă (sau din ruine) = a reface, a reconstrui (după o distrugere totală). A ridica moralul (cuiva) = a inspira (cuiva) curaj, încredere; a întări, a îmbărbăta (pe cineva). O strîngere de mînă cordială... îmi ridică imediat moralul. CARAGIALE, M. 94. ♦ Tranz. (Cu privire la oameni) A pune pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al respectului, al aprecierii, a sălta în ochii lumii; a înălța în grad, în rang. Împăratul ridică pe Țugulea la mare cinste. ISPIRESCU, L. 319. Cît de sus ridici acuma în gîndirea ta pe-o roabă, Cînd durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. EMINESCU, O. I 154. Alecsandri publică primele sale poezii, ce avură atîta răsunet și care îl ridicară îndată la titlul necontestat de întîiul poet național al Romîniei. NEGRUZZI, S. I 339. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) = a lăuda foarte tare, peste măsură (pe cineva). A ridica în scaun = (învechit și popular) a înălța pe tronul țării, a face domn. Toți boierii și împăratul deteră în genunchi cu rugăciune ca să nu părăsească împărăția, fiindcă, ziceau boierii, tatăl tău de aci înainte e bătrîn și o să te ridicăm pe tine în scaun. ISPIRESCU, L. 3. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și face o situație mai bună, a progresa; a se situa pe o poziție mai înaltă, pe o treaptă superioară. Cu viața nouă a democrației va fi posibil ca plugarii să se ridice. SADOVEANU, E. 28. Te-ai ridicat mai presus de orice critică sau calomnie. CARAGIALE, O. III 211. Deasupra tuturora se ridică cine poate, Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. ◊ Expr. A se ridica prin cineva (sau a se ridica pe umerii cuiva) = a ajunge la o situație cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. A ridica producția la hectar. ◊ Expr. A ridica prețul = a scumpi (marfa). (Mat.; despre numere) A ridica la o putere = a înmulți un număr cu el însuși de atîtea ori de cîte ori arată exponentul. A ridica (un număr) la pătrat = a înmulți un număr cu el însuși. A ridica la cub = a înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumită valoare, a ajunge la o anumită cantitate, sumă etc.; a se cifra. La cît se ridică cheltuielile? Numărul locuitorilor se ridică la un milion. 5. Tranz. (Cu privire la construcții) A zidi, a construi, a clădi, a edifica. Neamul se întindea în vreo trei mahalale, ale căror case și sobe le-au zidit ei. Au ridicat și case în mijlocul tîrgului. PAS, Z. I 28. Trei regi ce ridicară aceste piramide, Trei umbre în tăcere, s-așază la banchet. BOLINTINEANU, O. 188. Meșterii grăbea... Șanțuri mari săpa Și mereu lucra Zidul ridica. ANT. LIT. POP. I 498. ♦ Fig. A făuri, a crea, a întemeia. Pe unde n-a fost pînă acum nimic, O lume nouă Eu am să ridic. BENIUC, V. 15. Iert copiii care au călcat pe urme rele și au ridicat astă literatură țigărită și sortită, fără noimă, fără cap și rădăcină. RUSSO, O. 65. ◊ (Poetic) În regiunile de munte, primăvara ridică din pămînt mii și mii de forme ale vieții, oferindu-le soarelui într-o largă dăruire. VORNIC, O. 239. 6. Tranz. A da naștere, a da loc; a pricinui, a cauza, a provoca. [De] cele mai multe ori masa se face la logodnă, să nu ridice cheltuială așa multă. SEVASTOS, N. 58. Mihai își așeză apoi oștirea în deosebite comitate pentru iernat, împărțind-o mai ales prin cetăți; dar oarecare excesuri ce făcură ostașii... ridicară plîngeri din partea locuitorilor. BĂLCESCU, O. II 265. ◊ (Construit cu un abstract, echivalează cu verbul a cărui idee o exprimă abstractul) A ridica o învinuire (sau o acuzație) = a formula o acuzație; a învinui, a acuza. A ridica pretenții = a formula o cerere, a pretinde să i se dea ceva, a revendica (ceva). A ridica o obiecție = a obiecta. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuție o problemă. – Variante: aridica (ISPIRESCU, L. 362), (învechit) ardica, (regional) rădica vb. I. corectat(ă)