AZI adv. 1. În ziua de fața, în ziua care e în curs; astăzi. ◊ Azi noapte = în noaptea care tocmai a trecut. ♦ (Substantivat, m. invar.) Ziua care e în curs. ♦ (În corelație cu „mâine”) a) Zi cu zi, zi după zi. b) Când..., când. ◊ Expr. De ieri până azi = într-un timp neașteptat de scurt. Ba azi, ba mâine, exprimă ideea de amânare continuă. Azi-mâine = în curând, zilele acestea; astăzi-mâine. A trăi de azi pe mâine = a trăi necăjit, strâmtorat, în sărăcie. (Rar) Cu azi cu mâine = încet-încet. 2. În epoca prezentă, în timpul sau în vremea de acum. – Lat. hac die.

azi adv. – În ziua de față, astăzi, acum. – Pînă azi, pînă acum. – De azi, de acum. – De azi înainte, de acum înainte. – De azi în, de acum în (atîtea zile). – Azi sunt, acum (atîtea zile). – Azi noapte, noaptea trecută. – Mr. ază, a(n)zi, megl. ază, as. Lat. hāc die, redus la *hādie, probabil prin confuzie cu hŏdie, pe care a ajuns să-l înlocuiască (Pușcariu, Lat. ti, 48; Pușcariu 176; REW 4163; DAR; cf. Cipariu, Gram., 113). După Tiktin, ar fi contracție de la astăzi. Avînd în vedere accentul, este greu de admis opinia lui Hasdeu 1895, conform căruia ar reprezenta lat. ad diem.

AZI adv. 1. În ziua aceasta, care e în curs; astăzi. ◊ Compuse: azi-noapte = în noaptea care tocmai a trecut; azi-dimineață = în dimineața acestei zile. ♦ (Substantivat, m. invar.) Ziua care e în curs. Din sînul vecinicului ieri Trăiește azi ce moare (EMINESCU). ♦ (În corelație cu mîine) a) (Exprimă o continuitate sau o repetare) Îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorința-i gata (EMINESCU). b) (Exprimă opoziție între prezent și viitor) Azi aici, mîine-n Focșani, ce-am avut și ce-am pierdut (CARAGIALE). ◊ Expr. Ba azi, ba mîine, exprimă ideea de amînare continuă. Azi-mîine = în curînd, zilele acestea. A trăi de azi pe mîine = a trăi necăjit, strîmtorat, în sărăcie. Cu azi cu mîine = încet-încet. 2. În epoca prezentă, în timpul sau în vremea de acum. ◊ Expr. În ziua de azi = în zilele noastre; astăzi. ♦ (Fam.) Acum, momentan, cît mai repede. – Lat. hac die.

azi-noapte adv.

*azi-noapte adv.

AZI adv. 1. În ziua de față, în ziua care e în curs; astăzi. ◊ Azi-noapte = în noaptea care tocmai a trecut. Azi-dimineață = în dimineața zilei în curs. Azi după-amiază = în după-amiaza ori după-masa zilei în curs. ♦ (Substantivat, m. invar.) Ziua care e în curs. ♦ (În corelație cu „mâine”) a) Zi cu zi, zi după zi; b) Când..., când. ◊ Expr. De ieri până azi = într-un timp neașteptat de scurt. Ba azi, ba mâine, exprimă ideea de amânare continuă. Azi-mâine = în curând, zilele acestea; astăzi-mâine. A trăi de azi pe mâine = a trăi necăjit, strâmtorat, în sărăcie. (Rar) Cu azi, cu mâine = încet-încet. 2. În epoca prezentă, în timpul sau în vremea de acum. – Lat. hac die.

EXPLODA, explodez, vb. I. Intranz. 1. (Despre o materie explozivă) A se descompune violent sub acțiuni termice sau mecanice, cu producere bruscă de căldură și dezvoltare de gaze sub mare presiune, care produc zguduituri și bubuituri puternice. Nitroglicerina explodează ușor. ♦ (Despre obuze, proiectile, mine etc.) A se sparge, a sări în aer prin aprinderea încărcăturii de explozibil; a face explozie. Aviația ajunsese deasupra lor. Una după alta. bombele șuierau și explodau, încadrîndu-i. CAMILAR, N. I 435. Au rămas... pogoane întregi de pămînt nelucrat, sterp de 18 ani, răscolit de obuze – așa cum au explodat. SAHIA, N. 17. ◊ Fig. Dînd muguri milioane, fără șoapte, Pădurile au explodat azi-noapte. JEBELEANU, P. 30. ♦ (Despre aparate care funcționează cu gaze sub presiune) A sări în aer, a se sfărîma datorită presiunii interioare. Buteliile de gaze lichefiate pot exploda dacă sînt ținute lîngă foc. ♦ (Despre gaze) A țîșni brusc în cursul unei erupții vulcanice. 2. Fig. A interveni în discuție brusc, pe neașteptate; a izbucni. Baloleanu se uită perplex o fracțiune de secundă, apoi explodă cu o indignare amicală. REBREANU, R. I 251.

AZI adv. 1. În ziua aceasta, care e în curs; astăzi. Ieri ca azi și azi ca ieri, Frig și vînt și ploaie. IOSIF, V. 74. Întregul cer azi poartă iar cămașă Cu tivituri de fer. COȘBUC, P. II 185. Azi un stejar, mini altul, pe rînd se prăbușește, Și largi poiene triste rămîn în locul lor. ALECSANDRI, O. 250. ◊ Loc. adj. De azi = din ziua în curs, de astăzi. Ziarul de azi. ▭ Cu mîne zilele-ți adaugi, Cu ieri viața ta o scazi, Și ai cu toate astea-n față De-a pururi ziua cea de azi. EMINESCU, O. I 204. ◊ Expr. De azi în (atîtea) zile = peste (atîtea) zile. De azi în trei zile plecăm.- Să trăiești, stăpîne, sînt gata chiar azi, de poruncești. ISPIRESCU, L. 4. ◊ Compuse: azi-dimineață = în dimineața acestei zile. L-am întîlnit azi-dimineață; azi-noapte = în noaptea care tocmai a trecut. Plouase binișor azi-noapte, dar în cursul zilei a fost puțin soare. REBREANU, R. I 92. Cîți feciori cu pălării, Toți cat fost azi-noapte-n vii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. ◊ (Substantivat) Sădesc în azi un tainic mîine, Alt azi va fi din el poimîine. BENIUC, V. 56. Din sînul vecinicului ieri Trăiește azi ce moare. EMINESCU, O. I 178. 2. În epoca prezentă, în timpul sau în vremea de acum. Azi nu mai vezi, în pernele caleștii, Conițe lustruite de huzururi. CASSIAN, H. 75. Ah! E mult de-atunci! Cărarea Netedă pe deal urca... Azi poteca e urîtă, Face cotituri în drum. COȘBUC, P. I 259. (Precedat de prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pînă azi = pînă (în clipa de) acum. Să știi că pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele. ISPIRESCU, L. 5. De azi (înainte sau încolo) = de acum, de aci înainte. De azi înainte, eu să fiu în locul tău nepotul împăratului. CREANGĂ, P. 206. Și de-aceea de-azi-nainte poți să nu mă mai întrebi... EMINESCU, O. I 141. Zina mea, ursita mea! De azi calea-mi părăsesc, Murgușoru-mi priponesc Și la tine mă opresc. ALECSANDRI, P. I 100. (Rar) De cu azi = din bună vreme, din timp. Pentru drumul cel de mine De cu azi te pregătește! EMINESCU, O. I 102. ◊ Expr. Ziua de azi = timpul de față. În ziua de azi = în zilele noastre, în timpul nostru; astăzi. ◊ (în corelație cu mîine, exprimă o continuitate sau o repetare neîntreruptă în cursul timpului) Îl vede azi, îl vede mini, Astfel dorința-i gata. EMINESCU, O. I 167. ◊ (Exprimă opoziția între prezent și viitor) Azi aici, mîine-n Focșani, ce-am avut și ce-am pierdut. CARAGIALE, O. I 91. ◊ Expr. Ba azi, ba mîine, exprimă ideea de amînare continuă.; Cu azi, cu mîine = încet-încet. Cu azi, cu mîine, a făcut cunoștință Kir Ianulea cu fel de fel de negustori, ba și de boieri. CARAGIALE, O. III 32. De azi pînă (sau pe) mîine, exprimă un timp scurt. A trăi (sau a o duce) de azi pe mîine = a-și tîrî viața abia-abia; a trăi necăjit, fără aspirații la ceva mai bun. [Calul] a îmbătrînit și el... abia: își tîrîie și el viața de azi pe mîine. ISPIRESCU, L. 12. ♦ (Exprimă un viitor foarte apropiat) Azi-mîine = curînd, în scurt timp. Azi-mîine chiotind... și eu Încep culesul mare al vieții. BENIUC, V. 45. Nu mi-i rău, dar mă topesc Cînd în mine mă gîndesc Că azi-mîne voi muri Și nime nu m-a jeli! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. ♦ Chiar acum, momentan. Ce iubesc, mamei nu-i place... De-ar plăcea mamei ca mie, Azi m-aș duce-n cununie! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61.

COMBAINĂ, combaine, s. f. Combină. Combaina sovietică, a nouă, De-azi-noapte i-a sculat. Nu se oprește. Și ce nu face! Seceră și plouă Cu grîne și adună voinicește. JEBELEANU, P. 83. – Pronunțat: -bai-.

LEASĂ², lese, s. f. Desiș mare într-o pădure, mărăciniș. Șuieră mierlița, strigă cucu-n leasă: Cucule, azi-noapte m-am visat mireasă. IOSIF, P. 58. Cu rîturile întinse... [mistreții] dau năvală prin leasă și prin mocirlă. ODOBESCU, S. III 110. Să abătu într-o leasă dă mărăcini. ȘEZ. III 33. ♦ Desișul ramurilor unui singur copac. Pluta astupă astfel, cu leasa ramurilor ei, și deschiderea de jos a viroagei. GALACTION, O. I 297. Un dafin o umbrește Sub leasa-i înflorită. MACEDONSKI, O. I 18.

LEFTER, -Ă, lefteri, -e, adj. (Familiar) Care nu are nici un ban, fără lăscaie, fără nici un ban în pungă. ◊ Expr. A rămîne lefter = a rămîne fără un ban. Rămînea lefter, dar dădea acatiste că a scăpat cu atît. PAS, Z. I 152. Cînd rămînea lefter, venea la maică-sa. SADOVEANU, P. M. 70. A lăsa lefter pe cineva = a lua toți banii cuiva, a lua cuiva ultimul ban. Am fost azi-noapte la judecător la un poker. M-a lăsat lefter al dracului, dar știi lefter. SEBASTIAN, T. 194.

NEAM¹ adv. (Olt., Munt.; familiar) De loc, de fel, cîtuși de puțin, nimic. Azi-noapte n-am dormit neam. PREDA, Î. 160. Mai greu e că, în orașul ăsta babilonic, surugiii ei de la Bălcești nu se pot descurca neam. CAMIL PETRESCU, O. I 177.

ORT², orți, s. m. (Învechit și popular) Monedă mică valorînd a patra parte dintr-un leu vechi. Vine-o fată, pune ortul Mortului pe piept. COȘBUC, P. II 54. Taleri trei mii patru sute cincizeci și șapte ș-un ort. HASDEU, R. V. 63. Am băgat mîna pînă-n cot Și n-am găsit nici un ort. TEODORESCU, P. P. 130. ◊ Expr. (Familiar) A da ortul popii = a muri. Azi noapte, cu luna și plopii Opt bolnavi au dat ortul popii. ARGHEZI, V. 183. De foame nu dau popii ortul Eu iarna singură-mi țes tortul. COȘBUC, P. I 128. Și-n urmă, dînd ortul popei, o voi duce și-n mormînt. HASDEU, R. V. 116.

PERPELI, perpelesc, vb. IV. 1. Tranz. A pîrpăli (1). Feliile de mămăligă rece, perpelite la jar, din care și-au astîmpărat foamea. C. PETRESCU, A. R. 188. Unii la berbeci Cojea, Alții lemne Grămădea, Alții carne Perpelea. TEODORESCU, P. P. 515. ◊ Fig. În frigarea patriotismului războinic perpeleau pe Marghiloman, pe Carp și pe toți politicienii rămași în București. Trădători! PAS, Z. III 258. ◊ (Rar) A prăji în cratiță. (Refl.) Să fie într-un ceas bun! lăcrimă dăscălița, mestecînd mișcată în tocana ce se perpelea pe foc. REBREANU, I. 87. 2. Tranz. Fig. (Cu privire la persoane) A supune unor chinuri morale, a tortura. Zi, și pe tine te perpelește pe jăratec, ai? DUMITRIU, N. 30. 3. Refl. (Despre persoane) A se zbate, a se zvîrcoli; a se frămînta. Azi-noapte n-am dormit neam. M-am perpelit ca pă jărăgai. PREDA, Î. 160. Găsi pe Anichit perpelindu-se prin toată casa. STĂNOIU, C. I. 165. Grigore Iuga se perpelea în pat fără somn. REBREANU, R. I 45. ◊ Fig. I-a aprins la căpătîi o lumînare a cărei flacără se perpelea între ferestrele sfărîmate. REBREANU, R. II 201.

POCHER, pochere, s. n. Numele unui joc de cărți. Într-un salon mare... s-au așezat trei mese verzi de pocher. CAMIL PETRESCU, U. N. 115. Am fost azi-noapte la judecător la un pocher. M-au lăsat lefter. SEBASTIAN, T. 194. Mai fă un pocher, două, și cînd vei fi gata, pornește-o. D. ZAMFIRESCU, R. 63. – Scris și: (după vechea ortografie) poker.

TĂIA, tai, vb. I. I. 1. Tranz. A desprinde, a despărți, a separa o parte dintr-un întreg cu ajutorul unui obiect tăios; a împărți un întreg în două sau în mai multe bucăți; p. ext. a îmbucătăți, a hăcui; (Tehn.) a diviza un solid sau a desprinde părți din el prin procedee tehnice, chimice, electrice etc. Du-te la Drăgan. I-au tăiat azi-noapte via. DUMITRIU, N. 249. Răsturnă mămăliga pe măsuța joasă și rotundă, tăie jumătate și o întinse pe un fundișor lui Mitrea. SADOVEANU, B. 28. Taie trandafiri și-i pune-n păr. CARAGIALE, O. III 106. Fără să dejuge boii, începe a tăia copacul. CREANGĂ, P. 46. ◊ Expr. A tăia nodul gordian = a găsi soluția unei probleme grele, a rezolva, a clarifica o situație încurcată; a tranșa o dificultate. Poți să tai lemne pe cineva, se spune cînd cineva doarme foarte adînc și nu se deșteaptă ușor. Adoarme mort, de puteai să tai lemne pe dînsul. CREANGĂ, O. A. 235. A tăia cîinilor frunză v. cîine. A-și tăia craca de sub picioare v. cracă. ◊ Refl. pas. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. ♦ A desface, a desprinde filele unei cărți unite la margini. Începu să taie foile unui volum. C. PETRESCU, Î. II 223. 2. Tranz. A despica. Fierul taie brazde lungi Ce se-nșiră-n bătătură cu lucioase, negre dungi. ALECSANDRI, O. 176. ◊ Fig. Sufletul meu ostenit plutește... singur, ca un cuc care taie aerul și nu i s-aude zborul. DELAVRANCEA, O. II 117. Numai lebedele albe, cînd plutesc încet din trestii, domnitoare peste ape, oaspeți liniștei acestei, Cu aripile întinse se mai scutură și-o taie. EMINESCU, O. I 152. ♦ (Cu complementul «drum» sau un echivalent al acestuia) A deschide (pentru a-și face loc). Oameni de-ai stăpînirii, cu șpăngi scurte pe umăr, tăiau domol cărări prin zarva adîncă. SADOVEANU, O. I 510. Cu greu își tăie drum printre brațele care se întindeau s-o cuprindă. BART, E. 82. Un melc își taie drumul prin grădină, De-a dreptul, ca un tanc de gelatină. TOPÎRCEANU, P. 265. 3. Tranz. A suprima un text sau o parte dintr-un text. După ce mai tăie cu creionul cîteva știri bănuite, trimise foile la tipografie. VLAHUȚĂ, O. AL. II 28. Într-un chip arbitrar și fără să fi fost eu consultat prealabil, s-a tăiat la a doua reprezentare a comediei mele «O noapte furtunoasă» partea ei finală. CARAGIALE, O. VII 489. 4. Tranz. (Rar, cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A croi. Am și croitoreasa la mine, poate că-ți tai și tu taiorul. CAMIL PETRESCU, U. N. 185. Haina era... impecabil tăiată. C. PETRESCU, C. V. 187. ◊ Fig. Avea... o gură astfel tăiată, de parcă-ți zicea «Nu vezi că doar nu sînt o femeie de rînd». GANE, N. III 93. Un cioban tăiat pe linii de uriaș. HOGAȘ, M. N. 187. Ochii tăiați în forma migdalei. EMINESCU, N. 34. ♦ A săpa. Casa învățătorului este... tăiată adînc în coasta unei coline. REBREANU, I. 10. Pe-un jilț tăiat în stîncă stă... preotul cel păgîn. EMINESCU, O. I 93. 5. Tranz. A brăzda. Ce ogașe adînci taie carele ăstea cu povară! RETEGANUL, P. V 32. ◊ Fig. Lacrimile-mi taie fața! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ♦ A desena. Pe întinderi nu adia nici cea mai ușoară suflare de vînt și sus, pe muncelul sterp, cele două mori negre stăteau încremenite, tăind cu spetezele linii negre pe cer. SADOVEANU, O. V 116. 6. Tranz. (Învechit, cu complementul «monedă» sau un echivalent al acesteia) A face, a fabrica, a bate. Fieșcare canton își taie monedă, avînd deosebire marca unuia de a altuia. GOLESCU, Î. 162. ◊ Refl. pas. Ici era tarapanaua, scundă, închisă cu porți de fier, în care se tăiau banii cu chipul domnului. SADOVEANU, O. I 509. 7. Tranz. A străbate (despărțind, izolînd). E înghețat pîrîul care taie în două ograda. STANCU, D. 14. Podișul împădurit puternic, era tăiat nu numai de albia îngustă a gîrlei, ci și de un alt drum de țară. CAMIL PETRESCU, O. I 15. Oamenii l-au îngropat Într-un loc aiurea, Unde drumul cătră sat Taie-n lung pădurea. TOPÎRCEANU, P. 120. ♦ A traversa. Caracudi taie drumul, salută pe cineva de la fereastră și urmează domol înainte. CARAGIALE, O. II 299. ◊ Expr. A tăia drumul (sau calea) cuiva = a ieși înaintea cuiva pentru a-l opri, a împiedica pe cineva să-și continue drumul. Gardianul, hotărît, își îndesă șapca pe frunte și le ieși înainte, tăindu-le drumul. BART, E. 292. 8. Tranz. A apuca pe drumul cel mai scurt, a scurta drumul. De la tîrg la Vadul Mare Taie drumul prin poieni, Legănîndu-se călare Popa Florea din Rudeni. TOPÎRCEANU, B. 15. Își luă noapte bună de la părinți și-o tăie de-a dreptul prin grădină. MIRONESCU, S. A. 46. ◊ Intranz. Tăiarăm la dreapta prin huceaguri și la o cotitură mai largă... intrarăm în apă. HOGAȘ, DR. II. 3. 9. Refl. reciproc. A se încrucișa, a se întretăia. Pe o pagină găsi o mulțime de cercuri ce se tăiau. EMINESCU, N. 46. ◊ Expr. A i se tăia (cuiva) drumurile (sau cărările), se spune cînd cineva se află în încurcătură, întîmpină piedici și nu mai știe pe ce drum să apuce. Mare lucru să fie de nu ți s-or tăia și ție cărările. CREANGĂ, P. 187. 10. Refl. (Despre țesături) A se rupe în linii drepte, în direcția firului țesut. Mătasea s-a tăiat. 11. Refl. (Despre lapte) A se coagula, a se brînzi (cînd este pus la foc fiind alterat); (despre anumite preparate culinare) a căpăta aspectul de lapte brînzit. II. Tranz. 1. A omorî, a ucide cu o armă tăioasă. Ștefăniță-vodă... a cutezat să taie pe cel mai cu putere dintre boierii săi. SADOVEANU, N. P. 50. Făt-Frumos, Făt-Frumos, vino de taie pe ăst dușman al meu. ISPIRESCU, L. 19. Taie-mă, nu mă tăia, Nu mă las de prada mea! ALECSANDRI, P. P. 12. ◊ Expr. Taie-babă = om lăudăros. Oliolio, măi Taie-babă! Căci nu șuieri mai degrabă Să sărim voinici la treabă. ALECSANDRI, P. A. 55. A tăia și a spînzura = a se purta samavolnic, a proceda arbitrar și abuziv. Nu-și uită el timpurile de altădată, cînd tăia și spînzura. DAVIDOGLU, M. 71. Fac ce vreau, tai și spînzur dacă-mi place, eu îs mai mare. MIRONESCU, S. A. 87. ♦ Tranz. A înjunghia, a sacrifica un animal. La Crăciun cînd tăia tata porcul... eu încălecam pe porc deasupra paielor. CREANGĂ, A. 41. Doi berbeci că voi tăia Și prea mult m-oi bucura. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 493. Taie-un pui și ne fă zeamă. id. ib. 395. 2. A cresta. S-au făcut ca ceara albă fața roșă ca un măr Și atîta de subțire să o tai c-un fir de păr. EMINESCU, O. I 82. ♦ A spinteca. Că pe Toma mi-l tăia Pe la furca pieptului... Unde-i greu voinicului. ALECSANDRI, P. P. 73. ◊ Refl. reciproc. Vrei să-mi dai pe Cosinzeana, ori în săbii ne tăiem? EFTIMIU, Î. 119. În săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim ori în luptă să ne luptăm? ISPIRESCU, L. 42. 3. (Învechit) A ataca lovind cu arme tăioase; a bate, a izbi. Taie tu marginile, Eu să tai mijloacele. ALECSANDRI, P. P. 197. ◊ Intranz. Luară în goană oastea neamțului și tăiau într-însa vîrtos. ISPIRESCU, M. V. 51. Taie-n turci ca la bujor. ȘEZ. II 39. 4. Fig. A înjunghia, a provoca dureri. Și-n lungul spinării îi tăia frigul. CAMILAR, N. I 7. Suflă austrul subțiind norii printre care încep să se ivească stelele și aducînd cu ele un ger de te taie. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 19. Tîmplele grele li se băteau și junghiuri ascuțite îi tăiau, ca niște cioburi de sticlă prin toate încheieturile. VLAHUȚĂ, O. A. 136. ◊ Absol. Gerul tăia ca un brici. SADOVEANU, M. C. 114. III. Tranz. 1. A curma, a opri, a întrerupe. În pragul morii am ajuns cu răsuflarea tăiată de fugă. C. PETRESCU, S. 29. Și nodul lacrimilor îi tăie glasul. HOGAȘ, M. N. 26. Țăranul cel cu roata îi tăie cuvîntul și zise și el. ISPIRESCU, L. 180. ◊ Absol. Gudică tăie scurt, dînd din umeri: Taci, mă. Era beat. DUMITRIU, N. 238. ◊ Refl. Vroiam să-i spun că-s vodă, Ciubăr-vodă, dar glasul Mi se tăiase. ALECSANDRI, T. II 77. 2. A face să înceteze sau să slăbească; a suprima, a micșora. Numai domnul Tase îi cam tăia curajul, cînd o vedea că se prea înnădește la vorbă. BASSARABESCU, S. N. 15. Chinurile amorului însă, dacă-i tăiase cheful și liniștea, nu-i tăiase și pofta mîncării. GANE, N. III 159. Peste vro cîteva zile am mai tăiet gustul de popie unuia. CREANGĂ, A. 102. ◊ Expr. A-i tăia (sau, refl., a i se tăia) cuiva (toată) pofta = a-i trece (sau a face să-i treacă) cuiva pofta sau îndrăzneala de a obține ceva sau de a săvîrși ceva. A-i tăia (sau, refl., a i se tăia cuiva) pofta de mîncare = a face să-i treacă (sau a-i trece) cuiva pofta de a mînca. (Refl.) A i se tăia cuiva (mîinile și) picioarele = a-i slăbi, a i se muia cuiva (mîinile și) picioarele. Nu mai am nici o putere de atunci. Parcă mi s-au tăiat picioarele și mîinile. Îmi vine numai să dorm. DUMITRIU, N. 254. Se simte așa de bolnav și de slab, că i se taie picioarele. VLAHUȚĂ, O. AL. 99. ♦ A distruge, a șterge efectul. Să-ți dea mămulica leacuri cari să-i taie fermecele. ISPIRESCU, L. 54. 3. A consfinți încheierea unui tîrg (prin desfacerea mîinilor unite ale negociatorilor); a pecetlui. Ce-ți pasă? Adă mîna... Taie, domnișoară! Ana nu știa cum și ce să taie și trebui să-i explice datina poporului. VLAHUȚĂ, O. AL. II 130. ♦ (La jocurile de cărți) A despărți în două pachetul de cărți, punînd jumătatea de dedesubt deasupra; a juca ținînd banca împotriva tuturor celorlalți jucători. Știu că va avea de unde să taie stosul. ALECSANDRI, T. 1635. 4. A spune, a inventa, a croi (minciuni, vorbe etc.). Mă duc să tai O poveste ce se-ntinde și-ar mai crește încă. EFTIMIU, Î. 99. Te știu și pe tine cine ești. Cui le tai tu? CARAGIALE, O. III 55. Începi a tăia la palavre vînătorești. ODOBESCU, S. III 45. 5. (În expr.) A-l tăia pe cineva capul = a-l ajuta pe cineva mintea ca să înțeleagă. Pe cît mă taie capul, socul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Atîta m-a tăiat capul și m-a dus mintea. ISPIRESCU, L. 165. (Intranz., rar) A nu-i tăia cuiva capul = a nu pricepe, a nu-i veni în minte. În zăpăcirea lor, turcilor nu le tăia capul... cum să cuteze el a întreprinde și cum să reușească a conduce o revoltă. HASDEU, I. V. 129. 6. (Familiar, în expr.) A tăia pe cineva = a întrece pe cineva, a i-o lua înainte, a-l învinge.

PROPORȚIE, proporții, s. f. 1. Raport între dimensiunile părților unui întreg sau între fiecare dintre aceste părți și întreg. Mijlocul acestor femei se află, între umeri și glezne, la o depărtare care e, fără îndoială, justa și secreta proporție a perfecțiunii. BOGZA, C. O. 282. [Casele] au început a se supune regulilor proporției, a se împodobi cu coloane, cu ferestre largi și luminoase. ALECSANDRI, O. P. 179. ♦ Procent. Proporția de substantive abstracte crește pe măsură ce ne apropiem de vremea noastră. GRAUR, F. L. 144. 2. Potrivire, raport între lucruri. Pentru funcțiunea oricărui organism și oricărui organ e necesară o proporție normală de apă. MARINESCU, P. A. 63. ◊ Loc. adv. În proporție cu... sau (loc. prep.) în (sau, învechit, după) proporția... = proporțional cu..., potrivit cu... A fost plătit în proporție cu munca depusă. ▭ Amatorii de teatru național nu ascultau cu plăcere o limbă artificială și nu-și înălțau sufletele în proporția glasurilor și gesturilor actoricești. SADOVEANU, E. 69. Statul e dator a ridica pentru romîni, după proporția poporului, școli mai mari și elementare. GHICA, A. 293. 3. (La pl.) Dimensiuni mari, extindere mare. Pe fondul albastru al munților din zare, lumea pare deodată o frescă, prin proporții, prin frumusețe, printr-o înfățișare totală de apoteoză. BOGZA, C. O. 280. ◊ Expr. A lua proporții = a) a se dezvolta, a crește peste măsură. Era mulțumit că a scăpat de grijile care azi noapte luaseră proporții. REBREANU, R. I 52. Între femei, descoperirea făcută lua proporții fantastice. BART, E. 284; b) (familiar) a se îngrășa. 4. (Mat.) Egalitate a două rapoarte. Termenii proporției. – Variantă: (învechit) proporțiune (EMINESCU, N. 31, HASDEU, I. V. 35) s. f.

ZBICI², zbicesc, vb. IV. Refl. A se usca (la suprafață); a se zvînta. Răspunde, omule, dacă se găsește aicea foc, să ne încălzim și să ne zbicim de ploaie. SADOVEANU, Z. C. 193. Plouase binișor azi-noapte, dar în cursul zilei a fost puțin soare, încît pămîntul s-a zbicit. REBREANU, R. I 92. Pe fața lui Radu erau crestături ca de cuțit, pe unde-l plesnise pielea de cravașă, și sîngele de-abia se zbicise. VLAHUȚĂ, O. AL. II 55. ◊ Refl. impers. Dacă nu mai plouă, dacă mîine iese soarele, începe a intra apa în glod, ș-apăi începe a se zbici. DEMETRIUS, V. 133. De vreo cîteva zile se-ndreptase vremea; se zbicise bine. CARAGIALE, S. N. 136. ◊ Tranz. Soarele toamnei, cu puteri puține, a zbicit pămîntul. STANCU, D. 53. Era o urmă cotită de cară... mlaștină hleioasă în vremea ploilor. Apa cerului o pătrundea în scurt, vîntul și soarele o zbiceau cu grăbire. SADOVEANU, Z. C. 70.

VIFORÎ, pers. 3 viforăște, vb.. IV. Intranz. A fi furtună, vifor. V. viscoli. Azi-noapte a viforît și a nins. CARAGIALE, O. VII 197. Culcă-te ca să dormim Că n-a nins, n-a viforît: Vînt de vară c-a bătut. TEODORESCU, P. P. 77. – Variantă: vifora, pers. 3 viforează (PĂSCULESCU, L. P. 53, ANT. LIT. POP. I 490), vb. I.

azi-noapte (noaptea trecută) adv.

ARĂTA (arăt) I. vb. tr. 1 A face semn sau a spune unde se află un lucru, în ce parte este ceea ce caută cineva, a face să se vadă ceva: i-am arătat drumul cel mai sigur ¶ 2 A scoate la lumină; a pune în evidență: Dumnezeu pururea ne arată ceea ce ne duce spre pierzare (COR.) ¶ 3 A face cunoscut, a spune: trămise pe Stoica... ca să arate plîngerile sale împotriva boierilor (ODOB.) ¶ 4 A expune, a istorisi: în partea dintîi va arăta viața împăratului Romei (N.-COST.) ¶ 5 A da la iveală pe cineva, a-l face să fie cunoscut așa cum e: l-ai arătat ce fel de om este ¶ 6 A da dovezi de ceva: nu prea arată multă tragere de inimă la lucru ¶ 7 A pîrî: am să te arăt la minister ¶ 8 A face să pară, a da cuiva înfățișare: haina aceasta mă arată prea bătrîn ¶ 9 ~ cuiva ușa, a-i face semn, a-i spune să plece ¶ 10 Fig. Toată lumea (sau toți) îl arată cu degetul, se zice despre cineva prea cunoscut prin defectele sale, care a făcut ceva nepotrivit, rău ¶ 11 ‡~ pricină, a învinovăți ¶ 12 ‡~ cuvînt, a atrage luarea aminte (asupra unui lucru). II. vb. intr. 1 A face cunoscut ¶ 2 A pune în lumină, a proba: vremea are să arate cine a avut dreptate ¶ 3 A dovedi cuiva că poate să se răzbune, a întoarce cuiva un rău: lasă, că i-oiu arăta eu ¶ 4 A părea, a avea înfățișare: arăți mult mai tînăr; arată rău sau bine (la față). III. vb. refl. 1 A ieși la lumină, a apărea: soarele aci se arată, aci se ascunde după nori ¶ 2 A se vedea într’un loc, a se ivi: se arătase pe cer o stea cu coadă (I.-GH.) ¶ 3 A se vedea așa cum e, a se cunoaște; proverb: ziua bună se arată de dimineață; – arama omului la beție se arată ¶ 4 A voi să pară: își smolesc feațele sale, ca să se arate oamenilor postindu-se (GAST.) ¶ 5 A veni cuiva în chip de vedenie: mi s’a arătat ceva grozav în vis azi noapte ¶ 6 A părea: se feri cît putu a nu se ~ tristă (ISP.); acesta e un om bun, pe cît s’arată (VLAH.) ¶ 7 A se purta, a avea o anumită fire: mai mare va fi vaza lui în lume, de s’ar arăta milostiv către popor (ISP.) ¶ 8 A avea un anumit aspect (vorb. de cer, etc.): s’arăta de ploaie în ziua de Pălii (GR.-N.) [lat. ad-reiterare].

MONSTRU s. m. 1. Ființă (fantastică sau reală) a cărei conformație iese din comun (speriind, îngrozind, producînd repulsie datorită proporțiilor, aspectului urît etc.). Ce monstru (arătare) și ce groaznică ciudesă. CANTEMIR, HR. 360. Pe aceste mozaicuri sînt felurimi de dobitoace, copii cu aripi, nereide dasupra pe monstruri de mare. CR. (1830), 424¹/24, cf. ASACHI, S. L. I, 101. Ș-au găsit mormîntul în marea adîncime și monștri au nutrit. ALEXANDRESCU, M. 178, cf. VLAHUȚĂ, O. A. II, 134. Centaurul era un monstru, jumătate om și jumătate cal. CADE. Asemenea unui monstru, . . . se oprește în fața cuptorului. SAHIA, N. 33, cf. 30. Norii negri veneau goniți așa de jos, încît păreau turme de monștri marini. BART, E. 237. Locomotiva se repede și gîfîie, ca un monstru care și-ăr urmări prada. BOGZA, C. O. 331. Vedeam urma adîncă A unui monstru marin mort demult. ISANOȘ, Ț. L. 76. (F i g.) Un monstru ia cerul în coarne: E soarele taur de aur. MACEDONSKI, O. I, 225. ◊ (Adjectival) Un fluierat scurt, un hîrșiit de reptilă monstră . . . și trenul se opri într-un suspin. BRĂESCU, A. 7. ♦ Obiect, construcție de proporții uriașe. Cf. SADOVEANU, O. IX, 282. ♦ F i g. (Adjectival, familiar) De mare amploare, de mari proporții, cu mare răsunet. Cancanul a avut un succes monstru și e totdeauna bisat. CARAGIALE, O. V, 270. Azi-noapte am făcut un chef monstru. REBREANU, I. 64, cf. id. R. I, 264. Organizăm o partidă monstră. TEODOREANU, M. II, 114. 2. Ființă (care se naște) cu mari anomalii fizice. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Unele din producturile firei se abat prin al lor organizm de la forma feliului său, și aceste se numesc monstruri. AR (1829), 32²/41. Albina Rumânească în articolile de istoria naturală arată aceste monstruri sau ființe ce se abat din forma felului lor. CR (1829), 110²/10. Damele însă- îi descoperiră multe defecte închipuite, care erau de natură a face din copila drăgălașă un monstru înspăimântător. ALECSANDRI, O. P. 131, cf. BIANU, D. S. 3. Persoană cu mari defecte morale, în special om foarte crud. Acele canoane le-ați făcut voi, monștrilor, ca să spionați popoarele. FILIMON, O. I, 335. Acel monstru fu capigi-bași Djigala-zade. HASDEU, I. V. 165. Sînt niște monștri de o cruzime neasemănată. MACEDONSKI, O. IV, 146. Eu sînt un monstru pentru voi. BACOViA, O. 80. Costea se întrebă dacă nu cumva a devenit un monstru. C. PETRESCU, C. V. 100. Pentru ce în cursul zilei de ieri eminentul nostru judecător. . . l-a anchetat pe monstrul-asasin numai opt ore ? STANCU, R. A. IV, 336. – Pl.: monștri și (învechit) monstri, (n.) monstruri. – Din lat. monstrum, fr. monstre.

NOAPTE, nopți, s. f., adv. I. S. f. 1. Interval de timp cuprins între apusul soarelui și răsăritul lui, când este întuneric. ◊ Loc. adj. De noapte = a) care lucrează, e de serviciu în timpul nopții; b) (despre păsări, insecte, animale etc.) care își desfășoară activitatea în timpul nopții și doarme ziua. ◊ Loc. adv. Azi- (sau astă-)noapte = noaptea trecută. La noapte = în timpul nopții următoare. Peste (sau pe) noapte = în timpul nopții. Noapte de noapte = în fiecare noapte; mereu. Zi(ua) și noapte(a) sau zi, noapte, zile, nopți, toată ziua (și) toată noaptea, din zori până-n noapte, nopți și zile etc. = tot timpul, neîntrerupt, continuu. Cu noaptea în cap = dis-de-dimineață, în zori. De (cu) noapte(a) = foarte devreme, dis-de-dimineață. ◊ Expr. Noapte bună! = urare făcută cuiva înainte de culcare. 2. Fig. Lipsă de lumină; întuneric, întunecime. În pivniță era noapte. ♦ Lipsă de cultură, de civilizație, stare de înapoiere. ◊ Expr. Prost ca noaptea = foarte prost. 3. Stare de tristețe, de suferință morală, de apăsare. II. Adv. (în forma noaptea sau nopțile) În (tot) timpul nopții (I 1); în fiecare noapte. – Lat. nox, noctis.

NOAPTE, nopți, s. f., adv. I. S. f. 1. Interval de timp cuprins între apusul Soarelui și răsăritul lui, când este întuneric. ◊ Loc. adj. De noapte = a) care lucrează, e de serviciu în timpul nopții; b) (despre păsări, insecte, animale etc.) care își desfășoară activitatea în timpul nopții și doarme ziua. ◊ Loc. adv. Azi- (sau astă-)noapte = noaptea trecută. La noapte = în timpul nopții următoare. Peste (sau pe) noapte = în timpul nopții. Noapte de noapte = în fiecare noapte; mereu. Zi(ua) și noapte(a) sau zi, noapte, zile, nopți, toată ziua (și) toată noaptea, din zori până-n noapte, nopți și zile etc. = tot timpul, neîntrerupt, continuu. Cu noaptea în cap = dis-de-dimineață, în zori. De (cu) noapte(a) = foarte devreme, dis-de-dimineață. ◊ Expr. Noapte bună! = urare făcută cuiva înainte de culcare. 2. Fig. Lipsă de lumină; întuneric, întunecime. În pivniță era noapte. ♦ Lipsă de cultură, de civilizație, stare de înapoiere. ◊ Expr. Prost ca noaptea = foarte prost. 3. Stare de tristețe, de suferință morală, de apăsare. II. Adv. (în forma noaptea sau nopțile) În (tot) timpul nopții (I 1); în fiecare noapte. – Lat. nox, noctis.

noapte [At: COD. VOR. 54/14 / Pl: nopți / V: ~a av / G-D: nopții, (înv) nopței, nopției / E: ml nox, noctis] 1 sf Interval de timp cuprins între apusul soarelui și răsăritul lui, când este întuneric. 2 sf (Îs) ~ bună! Urare făcută cuiva înainte de culcare. 3 sf (Îas) Formulă de salut folosită la despărțirea de cineva în cursul serii. 4-5 sf (Precedat de pp „în”, „întru”, „de”, „pe”) Timp (când sau) cât se petrece o acțiune. 6-7 sf (Îljv) De ~ (Care acționează, lucrează etc.) în timpul nopții (1). 8-9 sf (Îal) (Care începe) din timpul nopții. 10 sf (D. animale, insecte; îla) De ~ Cu organele vizuale și auditive adaptate pentru viața din timpul nopții Si: nocturn. 11 sf (D. oameni; îal) Care își desfășoară activitatea în cursul nopții (1) și doarme ziua. 12 sf (Îlav) Azi (sau astă-)~ În timpul nopții (1) care a trecut. 13 sf (Îlav) La ~ În timpul nopții (1) următoare. 14 sf (Îal) Când va începe noaptea (1) următoare. 15 sf (Îlav) Peste (sau pe) ~ ori (rar) asupra nopții În timpul nopții (1). 16 sf (Îal) Pe neașteptate. 17 sf (Îal) Foarte repede. 18 sf (Îlav) ~ de ~ sau ~ după ~ În fiecare noapte (1). 19 sf (Îlav) (Și) zi și ~ sau (și) ziua (și) noapte(a), zi, ~, zile nopți, toată ziua (și) toată ~, din zori până-n ~, ~a și ziua, nopți și zile, (înv) din zi până-n ~, din zi din ~, (reg) (cu) zi cu ~ Continuu. 20 sf (Îlav) Din ~-n ~ De la o noapte (1) la alta. 21 sf (Îal) Mereu. 22 sf (Îlav) Nici zi(ua) (și) nici ~(a) Niciodată. 23 sf (Îlav) De (cu) ~a sau (reg) din (ori în, cu) ~ Înainte de răsăritul soarelui. 24 sf (Îal) Foarte devreme. 25 sf Aspect al atmosferei din timpul nopții (1). 26 sf (Fig) Lipsă de lumină Si: beznă, întuneric, întunecime. 27 sf (Fig) Trecut îndepărtat. 28 sf (Fig) Lipsă de cultură, de civilizație. 29 sf (Fig) Stare de înapoiere. 30 sf (Fig) Stare de tristețe apăsătoare. 31 sf (Fig) Suferință morală. 32 sf (Fig) (Șîs ~ veșnică) Moarte. 33 av (Îf noaptea) În timpul nopții (1).

NICODIM, Ion (n. 1932, Constanța), pictor și decorator român. Peisaje („Punct pescăresc”, „Lacul”), portrete, lucrări decorative în mozaic („Școala”) și tapiserii („Cântare omului”, azi la sediul ONESCO, „Ziua și noaptea”), vădind efortul permanent de înnoire și modernizare a limbajului plastic și de conservare a elementelor tradiționale.

MONTMARTRE [mõmártr], colină în partea de N a Parisului (128 m alt.), care domină fl. Sena, loc legendar al martiriului Sf. Denis. Așezarea rurală de pe această colină a fost înglobată de Paris în 1860. Aici se află biserica Saint-Pierre (sec. 12) și bazilica Sacré-Cœur (1875). Cartierul tradițional al artiștilor, azi renumit prin cabarete, cafenele, cluburi de noapte etc. Zonă de mare atracție turistică.

AZI adv. 1) În ziua în care ne aflăm. ~ noaptea în noaptea precedentă. ~-dimineața în dimineața acestei zile. În ziua de ~ în prezent. ~-mâine în zilele apropiate. Ba ~, ba mâine se zice când vrem să exprimăm ideea de amânare la nesfârșit. A trăi de ~pe mâine a trăi în lipsuri, în sărăcie. 2) În timpul sau în vremea de acum; în prezent. /<lat. hac die

MÎINE adv. (Și în formele mîne, mîni, mîini) în ziua care urmează după cea de azi, în ziua următoare. Am să cuget la noapte și voi vedea mîni ce am de făcut. SADOVEANU, D. P. 52. Dacă pînă mîne dimineață n-a fi podul gata, moșnege, are să-ți steie capul unde-ți stau talpele. CREANGĂ, P. 83. Vai de mine, bine mi-i, Nu știu mîne cum mi-a fi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. ◊ (În corelație cu azi sau astăzi) Azi așa, mîine așa, el făcu cunoștință cu toți fiii de domnitori. ISPIRESCU, L. 192. Îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorința-i gata. EMINESCU, O. I 167. ◊ Loc. adj. De mîine = din ziua următoare celei de azi; din viitorul apropiat. Veniți, dacă inima voastră Vrea zarea de mîni mai albastră. DEȘLIU, G. 28. Pentru drumul cel de mîne De cu azi te pregătește! EMINESCU, O. I 102. ◊ (În construcția ziua de mîine) Nu cumva... să intrați înaintea mea unde ne-a duce omul țapului celui roș, că nu mai ajungeți să vedeți ziua de mîne. CREANGĂ, P. 250. ♦ În viitor, într-o bună zi, cîndva. Dar așa, mîine ai să-mi pui mîna-n beregată, că ți-e foame. REBREANU, R. I 235. ◊ Loc. adv. Azi-mîine v. azi. Ca mîine (poimîine) sau mîine, poimîine = (în) curînd, într-un viitor apropiat. De-acum cred că n-ai ce mai zice: ca mîne-poimîne ni se împlinesc anii și rămîi făr’ de mine. CREANGĂ, P. 161. Mîine, poimîine poate, soarele fericirii Se va arăta vesel pe orizon senin. ALEXANDRESCU, P. 77. Eu mă duc, mîndră, ca mîne, Inima la tin’rămîne. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 338. ◊ Expr. Ba azi, ba mîine v. azi. De azi pînă (sau pe) mîine v. azi. De mîine în... zile (sau săptamîni, luni etc.) = peste... zile (sau luni etc.). Pe mîine! = la revedere! ◊ (Substantivat) Glorie celor ce merg către mîine. TULBURE, V. R. 28. Cu mîne zilele-ți adaugi, Cu ieri viața ta o scazi. EMINESCU, O. I 204. – Variante: (regional) mîne, mîni, mîini adv.

ORIENTALISM s. n. Ceea ce caracterizează pe orientali; moravurile, felul de a fi al orientalilor. (Cu sens peiorativ) Și azi, pe vremea cînd a fost scrisă «O noapte furtunoasă», combinația ridicolă de orientalism și civilizație europeană e în mahala. IBRĂILEANU, SP. CR. 109.

RĂSCOALĂ, răscoale, s. f. 1. Răzvrătire spontană și neorganizată a maselor oprimate; revoltă, rebeliune, răzmeriță. A citit mama, în gazete, într-o primăvară c-au început răscoalele-n Moldova. PAS, Z. I 192. Întreg spectacolul părea de înmormîntare, trist, dar în el mijea un început de răscoală. O răscoală măruntă, neînsemnată, în care nimeni n-a ridicat brațul. SAHIA, N. 92. [Leșii] nu mai vreu s-asculte de poroncile hatmanilor și cu toții sînt gata de răscoală. ALECSANDRI, T. II 34. ♦ Fig. Mișcare de împotrivire, protest. Veacul al XVI-lea, zis al renașterei, nu-i alta decît... răscoala spiritului popoarelor în contra pedantismului. RUSSO, S. 39. 2. Zarvă, agitație. Pînă la ziuă, a fost în casă un zgomot și o răscoală sălbatică. GALACTION, O. I 307. Se făcu o tulburare și o răscoală între dînșii, de nu-i putea da nimeni de căpătîi. ISPIRESCU, L. 375. ◊ Expr. (Poetic) A da răscoală = a provoca dezordine, a răvăși. Azi, Curtea Veche e ruină goală... Doar vîntul nopții-n ierburi dă răscoală. IOSIF, P. 24.

seară (-eri), s. f. – Parte a zilei care corespunde cu sfîrșitul după-amiezii. – Var. Mold. sară. Mr. seară, megl. sĕră, istr. sĕre. Lat. sĕra (Diez, I, 379; Pușcariu 1518; REW 7841), cf. it. sera, prov. seir, fr. soir. – Der. aseară, adv. (în timpul serii de ieri), cu -a adverbial (cu ad, după Jarnik, ZRPh., XXVII, 499; cu illa, după Iordan, Arhiva, XXX, 57); deseară (var. diseară), adv. (în seara de azi); deunăseară, adv. (cealaltă seară); astară, adv. (înv., în noaptea asta); de astă seară; iaseară, adv. (la noapte), în Bucov.; însera, vb. (a se lăsa întunericul, a fi surprins de întuneric, a înnopta), cf. v. fr. anserir. – Der. neol. serată, s. f., din it. serata.

INFAM, -Ă, infami, -e, adj. 1. Josnic, nedemn. Taci... taci... cu prostiile tale infame. CAMIL PETRESCU, T. II 151. Puneți ordin lucrurilor voastre, spre a nu se vătăma sacra libertate de către dușmanii patriei prin intrigile lor cele infame. BOLINTINEANU, O. 248. ♦ (Substantivat) Om care se comportă în chip nedemn; canalie. Spre răsplata tuturor acestor jertfe, o azvîrliți cu dispreț, zicînd: atita e tot! cruzi, nesimțitori, infami, nelegiuiți. NEGRUZZI, S. I 48. 2. Fig. Oribil, de nesuferit. După o vreme infamă, trei nopți și trei zile de furtună și întuneric, de azi dimineață norii se risipesc. CARAGIALE, O. VII 19.

SFÎRȘI, sfîrșesc, vb. IV. 1. Tranz. A duce un lucru la capăt, a termina, a isprăvi, a mîntui. Eu pe Titi îl las să-și sfîrșească liceul. CĂLINESCU, E. O. I 29. Cum a sfîrșit de zis aceste, deodată s-a stîrnit un vînt năprasnic și... a rîdicat pe ginerele împăratului în sus. CREANGĂ, P. 88. ◊ Absol. Ți-am făcut slujbele cu care m-ai însărcinat. Socotesc că acum am sfîrșit. ISPIRESCU, L. 30. Ptiu! mă! zise frate-său după ce l-a lăsat să sfîrșească. CREANGĂ, P. 45. ♦ A aduce la îndeplinire, a executa, a săvîrși, a face. Îmi vei fi de ajutor să sfîrșesc ce am pus de gînd. ISPIRESCU, L. 16. ♦ A trage o concluzie, a încheia, a conchide. Vreau să mă duc la apa Răutului... sfîrși c-un glas blînd Șoimaru. SADOVEANU, O. VII 22. Mă întorc iar la mine în sat, sfîrși bătrînul resemnat. BART, S. M. 33. 2. Refl. și intranz. A ajunge la capăt, a înceta de a mai exista, a se termina; a lua sfîrșit. Noaptea asta nu se va sfîrși niciodată. CAMIL PETRESCU, U. N. 341. De la o vreme valea s-a sfîrșit și s-a început un deal. CREANGĂ, P. 41. Țesutul încetează cînd firele sfîrșesc. BELDICEANU, P. 69. Ceremonia se sfîrșise. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») Discuțiile se sfîrșeau nu rareori cu petreceri și hoinăriri pînă la ziuă. CĂLINESCU, E. 183. Digul care desparte Dunărea de mare sfîrșește cu farul verde. BART, E. 250. Apoi și luna plină cu secere sfîrșește. BELDICEANU, P. 133. ◊ Expr. A sfîrși cu ceva = a nu se mai ocupa de ceva, a nu mai vorbi despre ceva. Ia mai sfîrșește odată cu lupul cela; altăceva n-ai de vorbit? CREANGĂ, P. 123. A sfîrși cu cineva = a rupe relațiile cu cineva, a se supăra pe cineva. Am crezut că am sfîrșit cu el pentru toată viața. CAMIL PETRESCU, U. N. 159. ♦ Tranz. A epuiza. Robinson a sfîrșit roadele copaciului cocos ce găsise. DRĂGHICI, R. 57. 3. Intranz. A ajunge la un sfîrșit rău. Criminalul a sfîrșit la închisoare. ◊ (Tranz., în expr.) A o sfîrși rău = a ajunge într-o situație proastă, a decădea. ♦ (Urmat de un infinitiv precedat de prep. «prin») A ajunge să... Mihai era zeflemisit cu vorba «poetul», așa încît, înghimpat adesea cu aluzii răutăcioase despre nulitatea sa, sfîrși prin a evita casa părintească. CĂLINESCU, E. 24. Sfîrșeau prin a se convinge. CAMIL PETRESCU, O. II 480. 4. Refl. A se prăpădi, a muri. Căzu la pat și se sfîrși în trei zile. C. PETRESCU, R. DR. 96. M-am deprins, în multele nopți de friguri și de nesomn, cu ideea că azi-mîine trebuie să mă sfîrșesc. VLAHUȚĂ, O. A. 424. Și de zile se sfîrșește. ALECSANDRI, P. P. 260. ♦ Tranz. A omorî. Am greșit cu săneața în vierul cel dintăi... – Eu l-am pălit în frunte, de aceea l-am sfîrșit. SADOVEANU, O. I 66. Rămaseră pe loc numai morții și răniții, pe care-i sfîrșeau de zile săbiile și sulițele. id. ib. VII 154. ♦ (Adesea urmat de determinări cauzale introduse prin prep. «de») A slăbi, a se muia, a fi istovit, a nu mai avea putere. Flămînzi copiii-n drum ne mor Și ne sfîrșim de mila lor, Dar toate le-am trăi ușor De-ar fi pămînt. COȘBUC, P. I 208. Mă sfîrșesc de foame. RETEGANUL, P. I 35. Iată, mă sfîrșesc de dragoste pentru tine. ISPIRESCU, L. 29. Vai! nu mai pot, cad pe cale, Mă sfîrșesc amar de jale. ALECSANDRI, P. P. 282. ◊ Expr. A se sfîrși la inimă v. inimă (II 1 b).

Meșterul Manole – eroul cunoscutei noastre balade populare. Însărcinat de către domnitorul Neagoie Basarab (secolul al XVI-lea) să clădească mănăstirea de la Curtea de Argeș, meșterul Manole – ca în legenda cu butoiul Danaidelor (vezi) – nu izbutea s-o înalțe, deoarece tot ce zidea ziua se surpa noaptea. Povestea aceasta n-a inspirat numai poezii și piese de teatru (de N. Iorga, Oct. Goga, Lucian Blaga, Victor Eftimiu, Adrian Maniu, Horia Lovinescu), ci a dat naștere și expresiei „meșterul Manole”, aplicată autorilor care rup ziua ceea ce au compus noaptea ; sau altora care fac și relac fără de sfîrșit. Urmarea legendei (pînă ce meșterul nu și-a zidit nevasta într-o turlă a mănăstirii, n-a putut săvîrși lucrarea) a dat loc, în literatura și publicistica noastră, la frecvente comparații și aluzii în sensul că „o cauză mare reclamă jertfe mari”. Poeții Anghel și Iosif, în poezia Artistul, se releră la legendarul arhitect: „Știa de ce nu ține acuma temelia, Că fără jertfă-n lume nimica nu e trainic, Și fărsă stea la cumpeni, își ia atunci mistria Ca să-și îngroape-n ziduri ce-avea mai scump în viață!” „Meșterul Manole – scria Tudor Arghezi – este fiecare creator de artă și de acțiune, fiecare zămislitor și întemeietor, care trebuie să îngroape în efortul lui ce are mai scump: nu se poate viață nouă fără jertfă”. Scriitoarea Dorina Rădulescu raportează legenda la vremea de azi: „Muntele supărat... apăsînd pe una din galerii, surpa noaptea tot ce se dura ziua, aidoma legendei meșterului Manole. Atunci cei ”Nouă mii de zidari nouă mii de meșteri mari„ ai hidrocentralei de pe Argeș au gîndit un mijloc nou de susținere a galeriilor. Și muntele n-a mai clintit”. LIT.

IERI adv. 1. În ziua precedentă (față de cea în curs); în ajun. ◊ Ieri-noapte (sau -dimineață, -seară etc.) = în noaptea (sau dimineața, seara etc.) premergătoare celei de astăzi. De azi, de ieri sau de ieri, de alaltăieri = de curând, de puțină vreme. Mai (sau ca) ieri-alaltăieri sau mai (ori ca) ieri = de curând, zilele trecute. ◊ Expr. A căuta ziua de ieri = a căuta ceva ce nu mai există, ce nu mai poate fi găsit. 2. În trecut (de obicei în trecutul apropiat). – Lat. heri.

IERI adv. 1. În ziua precedentă (față de cea în curs); în ajun. ◊ Ieri-noapte (sau -dimineață, -seară etc.) = în noaptea (sau dimineața, seara etc.) premergătoare celei de astăzi. De azi, de ieri sau de ieri, de alaltăieri = de curând, de puțină vreme. (Mai sau ca) ieri-alaltăieri sau mai (ori ca) ieri = de curând, zilele trecute. ◊ Expr. A căuta ziua de ieri = a căuta ceva ce nu mai există, ce nu mai poate fi găsit. 2. În trecut (de obicei în trecutul apropiat). – Lat. heri.

DE⁴ prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Țară de democrație populară. Spirit de inițiativă. Articol de fond. Cîntec de dragoste. ▭ Unei copile ca jupînița Marușca, îi trebuie un bărbat cu strălucire de soare. SADOVEANU, F. J. 397. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșit-a-n cales-ales crai. COȘBUC, P. I 56. ◊ (Atributul are și sens partitiv fiind uneori un substantiv în genitiv) Da eu, drept să-ți spun, mai degrabă aș bea un rachiu de celălalt mai prost, de-al nostru. SADOVEANU, O. A. I 93. Călătorul, după chip și port, e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de care umblă pîn sate după daraveri. CARAGIALE, P. 44. Se vede că și lui dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri. CREANGĂ, P. 31. Mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării id. ib. 9. ◊ (Atributul califică prin modul de acțiune a obiectului respectiv) Moară de vînt. Ceasornic de precizie. ◊ (Atributul exprimă natura prin specificul preocupărilor unui colectiv sau ale unei persoane) Academia de științe. Ministerul de Finanțe. Conferință de presă. Unitate de artilerie. Ansamblu de cîntece și dansuri. ◊ (Atributul arată calitatea obiectului prin consecințele însușirilor neexprimate) Un tînăr de nădejde. O noapte de pomină. ◊ (Atributul este exprimat printr-un abstract verbal derivat dintr-un adjectiv care arată calitatea) Fumurile satelor, aburul acoperișurilor, pîclele uriașe ale pădurilor suiau într-un văzduh de limpezimea lacrimilor. CAMILAR, TEM. 7. În grădina bordeiului lor crescuse... un măr de toată frumusețea. VISSARION, B. 10. Curtozzi însă era un om de o veselie proverbială. HOGAȘ, DR. II 196. ◊ (Atributul exprimă originea obiectului respectiv, în ce privește locul, timpul sau cauza) Brînză de Brăila. Salam de Sibiu. Vin de Cotnar. Apă de Borsec. Miere de mai. Rană de schijă. ◊ (În titlurile de noblețe) Ducele de Parma. ◊ (Atributul exprimă natura prin aprecierea cantității, valorii, greutpții, dimensiunii sau vîrstei) O bancnotă de 100 de lei. Laminate de grosimea unei foițe. Cale de două zile. Un copil de 2 ani. ▭ L-au bătut copiii de sama lui, căci era cel mai slab. CAMILAR, N. I 19. Doamna Ionescu, femeie ca de patruzeci de ani. CAMIL PETRESCU, T. II 7. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din. Stofă de lînă. Haine de pînză. O masă de lemn. Un inel de aur. Vapori de apă. Straturi de cărbune. ▭ Prin întuneric tremurau vîrtejuri de nea. SADOVEANU, O. A. I 99. Pe coastă, la urcuș, Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș. TOPÎRCEANU, B. 54. Pe fața mesei, albă cu dungi de borangic, se grămădea toată îmbelșugarea casei. MACEDONSKI, O. III 8. ◊ (În comparații eliptice, exprimînd natura obiectului determinat) Braț de fier. Inimă de piatră. ▭ Și nici n-auzea În crîng cum pășea... Mînz de aramă, Cu vîntul în coamă. BANUȘ, B. 34. Acest rîu... șerpuiește printre pajiștile și arăturile acoperite, primăvara, cu talazurile de smarald și de aur ale grîului. MACEDONSKI, O. III 3. ◊ (Determinînd substantive care arată o măsură, o parte, atributul arată obiectul din care se ia cantitatea sau bucata respectivă) Un metru de pînză. Un hectar de pămînt. O baniță de grîu. O felie de pîine. Un bob de grîu. ▭ Izbuti să strîngă bani pentru un petec de grădină. CAMILAR, N. I 22. Acu, ia acolo, oleacă de pospai! aista se cheamă omăt? SADOVEANU, O. A. I 94. Să fi mers o bucată bună de drum. CARAGIALE, P. 37. ◊ a) (Determinînd substantive care denumesc unități de timp) O lună de zile. b) (Determinînd un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din. Consiliul de miniștri. Colectivul de electricieni. ▭ Pădurea de brad de pe Măgură clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de băiețandri ieși la iveală cît ai clipi din ochi. MACEDONSKI, O. III 14. Roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un car de lemne. Un pahar de apă. O pungă de bani. O carte de basme. ▭ Curg doniți de lapte. TULBURE, V. R. 39. Cinsteam bucuros cu moșneagul un păhărel de rachiu. SADOVEANU, O. A. I 93. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. 4. (Atributul corespunde unui complement direct) Proprietar de căruță. 5. (Atributul exprimă raportul de filiație) Fiu de muncitor. Tată de erou. Un pui de rîndunică. 6. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. Tăiș de coasă. O rază de soare. Magazin de stat. ▭ La mijloc de codru des Toate păsările ies. EMINESCU, O. I 215. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură. ALECSANDRI, P. A. 120. ◊ (Cu un pronume posesiv sau cu un genitiv, atributul are sens partitiv) Și tot tavanul era scris Cu versuri d-a lui Dionis. COȘBUC, P. I 86. 7. (Atributul arată autorul) Poezii de Eminescu. Un tablou de Grigorescu. O simfonie de Beethoven. ◊ (Atributul indică producătorul unui lucru și natura lucrului) Pînză de păianjen. Ou de găină. 8. (Atributul, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, indică subiectul acțiunii) Început de toamnă. La o bătaie de pușcă. ▭ Ascultă, ascultă bătăi de ciocane. BANUȘ, B. 79. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă... erau botezate de noi tranșee. CAMIL PETRESCU, U. N. 5. Urlete, mugete, șuierături, bubuituri de tun, dangăte de clopot se amestecau într-un concert sinistru, formidabil. BART, E. 389. 9. (Atributul – substantiv sau verb la infinitiv -, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, arată obiectul acțiunii) a) (Cu funcțiune de complement direct) Schimb de experiență. Constructor de vagoane. ▭ Să fii de viață nouă și bună făurar. DEȘLIU, G. 7. Știi tu, mîndră, ce ți-am spus La sapă de cucuruz? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 245. ◊ Loc. adv. Cu băgare de seamă v. băgare. ◊ Expr. Dare de seamă v. dare. b) (Cu funcțiune de complement indirect) Setea de cultură. Frica de moarte. ▭ Cine are aripi bune nu știe ce e teama de pămînt. BASSARABESCU, V. 50. Această îndoială de sine... îi stinse, încetul cu încetul, energia lui, nebiruită altădată. VLAHUȚĂ, N. 19. Pînă cînd să creadă lumea... C-orice dor de libertate a pierit? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ (Atributul obiectiv arată și cauza) Onoarea pe care o am de a mă număra oarecum printre prietenii d-voastră. CAMIL PETRESCU, T. I 21. Humuleștenii... au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74. 10. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Tovarăș de drum. ▭ Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. 11. (Atributul arată locul) a) (Locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... V. de la, din. Moș Gheorghe mă ispiti o vreme despre școală, despre cei de-acasă. SADOVEANU, O. A. I 94. ◊ (În nume topice compuse) Baia de Arieș. Roșiorii de Vede. Vălenii de Munte. ◊ Loc. adj. De față v. față. b) (Punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă. ▭ Se rîdica domol, deocamdată, simfonia de pretutindeni a revărsatului zile. HOGAȘ, DR. II 109. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aer de munte. ▭ Păsări de apă albe se înalță pe vîrful catargelor. SAHIA, N. 40. ◊ Loc. adj. De jos v. jos. 12. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul (ziua sau perioada): care datează din. Plănuiau amîndoi viața lor de mîne. CAMILAR, N. I 227. Te rog să ierți scena de adineaori. SEBASTIAN, T. 95. ◊ (Atributul este precedat de articolul adjectival «cel, cea, cei, cele») Vezi un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac, Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac. EMINESCU, O. I 130. ◊ (Atributul arată și natura obiectului determinat) Satul risipit pe rîpi... pîrăul Tarcăului... erau căzute într-o negură de noapte. SADOVEANU, B. 9. Sură-i sara cea de toamnă. EMINESCU, O. I 83. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu omul veacului. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 13. (Atributul arată proveniența; se construiește cu un substantiv sau cu un verb la supin) Cal de dar. Cizme de împrumut. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aburul de borș acru stăruia multă vreme pe cerul gurii soldaților. CAMILAR, N. I 9. Tu nu simțești mirosul de ogor. ISAC, O. 20. 14. (Atributul arată destinația obiectului determinat cu privire la folosire, loc, mod, timp, cauză, scop etc.) Lupta de eliberare națională. Cîntece de masă. Concediu de odihnă. Sală de spectacol. Tren de persoane. Miting de protest. Măsuri de protecție. Lamă de ras. Mașină de cusut. Lampă de masă. Ceas de perete. Servietă de avocat. ▭ În pădurile lumii, Lîngă vetrele omului, Cîteva posturi de veghe. BANUȘ, B. 92. De la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Căruța... sosește la locul de întîlnire al vînătorilor. ODOBESCU, S. III 16. Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 15. (Atributul gramatical este în realitate substantivul determinat) Ziua de 23 August. În noaptea de marți spre miercuri. Meseria de miner. ◊ Ziua de azi (sau astăzi) v. azi. În ziua de azi v. azi. 16. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent, acesta din urmă fiind determinat numai formal; din punct de vedere logic «un drag de copilaș» înseamnă «un copilaș drag») Hoțul de păgubaș. Gloaba de cal. O bunătate de fată. O grozăvie de vreme. ▭ Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: «Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră!». COȘBUC, P. I 97. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. Cea dintăi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgîtie de copilă. CREANGĂ, A. 2. Sărăcuțul de mine! id. P. 22. ◊ Loc. adj. Fel de fel de... = feluriți. [Căprița] face sărituri de necrezut și mehăie, și face fel de fel de nebunii. CARAGIALE, P. 39. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ, construit ca un atribut pe lîngă substantivul subiect care nu se mai repetă, exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină? ▭ În după-amiaza acelei zile, de mare mirare erau cuviosului monah niște meșteșuguri pe care le săvîrșise logofătul Drăghici. SADOVEANU, F. J. 398. ◊ Expr. A fi de... = a avea... A fi de aceeași vîrstă. A fi de competența cuiva. ▭ Abramovici a foat de părere să rămînem în picioare. SAHIA, N. 79. Amîndoi sîntem de-o mamă, De-o făptură și de-o samă. ALECSANDRI, P. A. 104. Să-ți fie (să vă fie etc..) de bine! formulă de urare folosită în diferite împrejurări (după masă, după strănutat etc.). Cumătrul a strănutat... Atunci iedul de sub chersin să nu tacă!... -Să-ți fie de bine, nînașule! CREANGĂ, P. 24. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din. Masa e, firește, de brad. CAMIL PETRESCU, U. N. 8. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența, avînd sens partitiv) Tatu-său era de-ai noștri, om de omenie. SADOVEANU, O. A. I 97. 2. (Predicatul nominal alcătuit din verbul «a fi» și un supin exprimă necesitatea: «ce e de făcut?» = ce trebuie (sau ce urmează) să facem?) Ar mai fi de strîns, la un loc, Toate inimile tinere. DEȘLIU, G. 10. E de văzut cum vor rîndui locurile la masa cea mare. SADOVEANU, F. J. 388. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată punctul de plecare al acțiunii) Din locul (sau dintr-un loc). A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de-acolo o ladă. CREANGĂ, P. 289. [Luna] pe deal mi se oprea Și cu drag, de sus, privea. ALECSANDRI, P. I 101. ◊ (Complementul circumstanțial de loc e însoțit de alt complement circumstanțial de loc, care arată punctul final al acțiunii) De aici ăînă acasă. ▭ Începe el a o măsura cu ochii de sus pănă jos și de jos pănă sus. CREANGĂ, P. 163. ◊ Loc. adv. De colo (pînă) colo v. colo. De unde pînă unde v. unde. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. O lua cu binișorul s-o ducă de partea ulmilor. MACEDONSKI, O. III 6. Ograda lui de toate părțile era îngrădită. DRĂGHICI, R. 100. Ne-a ales pe noi, Doi sau trei voinici, Cu doi-trei cai murgi, În grajd bine odihniți, De patru picioare potcoviți. TEODORESCU, P. P. 179. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată punctul de plecare în timp, momentul inițial al acțiunii) Începînd cu (ziua, data, momentul de...). De acum înainte. ▭ De azi ești cineva în vale. DAVIDOGLU, M. 77. Doar nu samîn eu grîu de ieri, de-alaltăieri, să nu fi mai avut a face cu secerători. CREANGĂ, P. 160. De-un veac al șede astfel. EMINESCU, O. I. 93. Rămîi, puică, sănătoasă, Că mo duc de mîni la coasă. ȘEZ. I 141. ◊ Loc. prep. De cu v. cu. ◊ (Complementul este exprimat prin substantive sau adjective care sînt la origine nume predicative; «de mic» înseamnă «de cînd era mic») Noi de copii ne știm. COȘBUC, P. I 77. Încă de mic Te cunoșteam. EMINESCU, O. I 175. De copil încă, el admira ochii cei frumoși ai portretului. id. N. 40. ◊ (Complementul circumstanțial de timp e însoțit de un alt complement circumstanțial de timp care arată punctul final al acțiunii) De dimineața pînă seara. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... Mii de noapte aici. CARAGIALE, M. 6. Așteptase de mult ca Huțu să vină de crăciun acasă. SLAVICI, O. I 89. ◊ Loc. adv. De astă dată sau de data aceasta (sau asta) v. dată¹. ♦ (Cu un substantiv adverbial; popular) Crescut-au, Născut-au, Doi meri d-alunei, De toamna sădiți, De veara-nfloriți. TEODORESCU, P. P. 78. 3. (Prepoziția «de» leagă elemente de același fel care se succed în timp) După, cu. a) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de timp cu sens iterativ, adesea cu nuanță modală; numai în loc. adv.) Zi de zi v. zi. Noapte de noapte v. noapte. An de an v. an. b) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de mod) Fir de fir v. fir. Bob de bob v. bob. c) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de loc) Casă de casă = în toate casele (la r’nd), pretutindeni. A umblat casă de casă. d) (În construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om = pe toți oamenii (la rînd), o mulțime de oameni. A întrebat om de om. e) (În construcții cu funcțiune de subiect) N-ați plîns văzînd cum trece-n zbor Spre miazănoapte nor de nor? COȘBUC, P. I 90. 4. (Complementul, exprimat printr-un numeral adverbial sau prin construcții asemănătoare, are sens iterativ) De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. SAHIA, N. 81. Calul se și scutură de treo ori. CREANGĂ, P. 195. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... Rodește spornic holda de muncă și strădanii!. DEȘLIU, G. 6. Țiuie de bucurie Că-i vremea culesului. BANUȘ, B. 87. Crăpau lemnele și pietrele de ger. MACEDONSKI, O. III 33. Și ea, mergînd spre Viorel, Roșind, s-a zăpăcit de drag. COȘBUC, P. I 57. ◊ Loc. adv. De aceea v. acela². Nu de alta = nu din alt motiv. ◊ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Fata... știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui. CREANGĂ, P. 287. ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sînt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plîngeam de supărată, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. De străin și de sărac, Nu știu seara und’ să trag. TEODORESCU, P. P. 326. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Ce au azi soldații de mîncare? CAMILAR, N. I 154. Acu n-am vreme de jucării! CARAGIALE, P. 45. Nu-i gîscă, ci-i gînsac; l-am cumpărat de semînță. CREANGĂ, P. 43. Au prins voinicul să zică de joc. SBIERA, P. 36. Toderică... porunci de masă. NEGRUZZI, S. I 82. ◊ Loc. adv. De exemplu v. exemplu. De pildă v. pildă. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Neobișnuit; complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Îmi rămăsăsă numai zăci galbeni, pe care i-am întrebuințat de a-mi cumpăra o canape. KOGĂLNICEANU, S. 79. VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul exprimă modul propriu-zis, numai în loc. adv.) De comun acord v. acord. De altfel v. altfel. De fapt v. fapt. De asemenea v. asemenea. De bună seamă v. seamă. De fel v. fel. De loc v. loc. De obicei v. obicei. De zor v. zor. ◊ (Complementul, exprimat eliptic, are și valoarea unui circumstanțial de timp, în loc. adv.) De viu v. viu. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. (Despre soare) A fi de o suliță (sau de două sulițe etc.). Cînd era soarele de două sulițe pe ceri, a plecat în lumea largă. EMINESCU, N. 5. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vînzare) Cu, pentru, în schimbul a..., în valoare de... Am cumpărat de 10 lei. ▭ N-află fier de trei parale. TEODORESCU, P. P. 150. Mă-ntîlnii c-o copiliță, Cerui gură de-o groșiță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 404. 3. (Complementul are și sens consecutiv; în expr.) De moarte = îngrozitor, groaznic, teribil (încît îți dă impresia morții). De minune = admirabil (încît te minunezi). Planul lui Cassian izbuti de minune. VLAHUȚĂ, O. A. 159. De mama focului = cu mare intensitate, cu încordare, în gradul cel mai înalt (încît îți dă impresia de ceva neobișnuit). Cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II 62. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. 4. (Complementul, exprimat printr-un adverb sau o locuțiune adverbială care arată cantitatea, gradul sau intensitatea însușirii ori acțiunii respective, determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv, rar și un substantiv dintr-o expresie verbală de tipul «mi-e silă») Cît de puternic cînta sirena! VINTILĂ, O. 8. Așa de bine mi se dezleagă limba, încît s-ar mira părintele Amfilohie auzindu-mă ce fel mă bucur. SADOVEANU, F. J. 263. Eu cînt tot un cîntec... Și-așa mi-e silă să-l cînt. COȘBUC, P. I 64. Acum văz cît se poate de bine. CARAGIALE, P. 38. O rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult. EMINESCU, O. I 110. ◊ (Determinînd un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă termenul de comparație) Prefer să spun în proză ce gîndesc, Și mai presus de toate îmi place să tac. BENIUC, V. 29. ◊ Loc. adv. Mai bine de... v. bine. Mai puțin de... v. puțin. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cît despre, privitor la. a) (Complementul determină un adjectiv) Bun de gură. ▭ Se vorbește prin sate despre măria-sa că-i om nu prea mare de stat. SADOVEANU, F. J. 9. [Intră] Tulpină-Voinic, sigur de el. CAMIL PETRESCU, T. II 11. Cănuță a rămas sărman de părinți. CARAGIALE, P. 12. Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Bătrînețele m-au făcut olog de picioare. ALECSANDRI, T. I 430. ◊ (Adjectivul determinat în calitate de nume predicativ este același cu cel prin care se exprimă complementul) De cuminte, vedea că-i cuminte. SBIERA, P. 218. De frumoasă, ești frumoasă, Dar iia nu ți-o știi coasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. b) (Complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De bună, e ca o bucată de pîne albă. RETEGANUL, P. II 43. De bărbată, e bărbată ca focul. id. ib. 46. c) (Complementul determină un verb) De foame ar fi ce-ar fi, Dar n-am cu ce mî-nveli; De-nvelit aș mai lăsa, Dar n.am cu ce mă-ncălța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. ◊ (Complementul este exprimat prin supinul verbului determinat sau printr-un substantiv din familia acestuia) Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. EMINESCU, N. 6. Ai gonit ori te-au gonit, Ai gonit ori ai fugit?... – Nici de goană m-au gonit, Nici de fugă n-am fugit. TEODORESCU, P. P. 69. IX. (Introduce un complement de agent) Povestea Sindipii... scrisă de mine, cuviosul Chesarie. SADOVEANU, D. P. 6. Pe vremile acele, mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Își simte gîtu-atuncea cuprins de brațe reci. EMINESCU, O. I 95. Aceste adunări se convocau de domn. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ (Franțuzism neobișnuit și învechit; după locuțiuni verbale ca «a fi alcătuit», exprimînd elementele componente) Din. Parcul meu se compune de doi plopi plutași, trei paltini, cîțiva tei. NEGRUZZI, S. I 96. Au agiuns numai pănă la lăcașul spu cel de vară, care închipuie un chioșc alcătuit de frunză. DRĂGHICI, R. 160. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe ca «a vorbi», «a spune», «a afla» și după locuțiuni verbale ca «a-și face o idee» etc.) Despre. I... ra! moș Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem. CREANGĂ, P. 120. Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saț Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97. Nu cînt de-mpăratul tău, Ci cînt pentru dorul meu. TEODORESCU, P. P. 83. ◊ (După verbe ca «a uita», «a-și aminti» și locuțiuni verbale ca «a-și aduce aminte» etc.) Ș-ai uitat de soarta mîndrei, iubitoarei tale fete! EMINESCU, O. I 83. ◊ (După verbe ca «a rîde», «a se plînge») O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. ◊ (După verbe ca «a se îndrăgosti», «a se molipsi», «a se îmbolnăvi») Îndrăgostiți de scripeți și motor, Îi tălmăcim pe scripcă și poemă. DEȘLIU, G. 17. Și fata s-a-ndrăgit de el. COȘBUC, P. I 54. Curînd n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraș. NEGRUZZI, S. I 20. ◊ (După verbe și locuțiuni verbale ca «a se bucura», «a avea parte», «a da dovadă», «a dispune», «a se folosi», «a avea nevoie») Jupîn Niculăieș Albu... se bucura de ocrotire și de dragoste, cu toate nebuniile pe care le săvîrșea. SADOVEANU, F. J. 394. A avut parte cine știe ce alt drumeț... de patul cel curat. CARAGIALE, P. 41. D-a omului mărire nimic nu dă dovadă. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ (După verbe ca «a se ocupa», «a se interesa», «a se îngriji», «a se convinge», «a-i păsa» și după locuțiuni verbale ca «a avea grijă», «a-și da seama» etc.) De ce nu mă lasă să-mi văd liniștit de ocupațiile mele? SEBASTIAN, T. 30. Îngrijise de un foc ce ardea. MACEDONSKI, O. III 11. Nu de mine, Mi-e de dînsa, ce-a făcut! COȘBUC, P. I 202. ◊ (După verbe ca «a se feri», «a se teme», «a se adăposti», «a apăra» și după locuțiuni verbale asemănătoare sau înrudite ca sens) Răsună Sirenele de care zadarnic te ferești. DEȘLIU, G. 6. Hotărîndu-se dintr-o dată să se puie cu desăvîrșire la adăpost de orice răutate și viclenie a acelui dușman, își luă în poală ulcelele și se duse. SADOVEANU, F. J. 422. Și cu crengi îl apăr pagii de muscuțe și zăduf. EMINESCU, O. I 85. ◊ (După verbe ca «a asculta», «a înțelege») Înțelege de glumă. ▭ Și toată lumea în ocean De tine o s-asculte. EMINESCU, O. I 170. 2. (După verbe ca «a se apropia», «a se atinge», «a se lipi», «a se freca», «a se rezema», «a se sprijini») M-am atins de zid. ▭ Un mutilat cu obrazul ars, ciopîrțit se sprijină de mine. SAHIA, N. 20. Obrazul și-l lipește strîns De piatra cea din veac cioplită. COȘBUC, P. II 261. Căprița s-a apropiat de mîna mea. CARAGIALE, P. 39. ◊ (După verbe ca «a se ciocni», «a se izbi», «a se lovi») Ilona, revenind din stînga, caută găleata, n-o găsește și dă cu ochii de Maria. DAVIDOGLU, M. 16. Fumul acru urca în susul obrajilor, se lovea de marginile căștilor și cobora furișîndu-se pe lîngă gulerele mantalelor. CAMILAR, N. I 11. După ce deșertau oalele, le spărgeau îndată de pămînt. SADOVEANU, F. J. 397. Dete poarta de perete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. ◊ (După verbe ca «a se atîrna», «a se lega», «a se prinde», «a țineooBB, «a trage», uneori cu verbul subînțeles, sau după interjecții cu valoare verbală asemănătoare) Voiam să mă înțeleg cu el, să-l fac să se ție de tocmeală. SADOVEANU, O. A. I 91. Omul... plecă deznădăjduit, trăgînd de funie văcșoara. SANDU-ALDEA, D. N. 245. Pune omului merinde-n traistă și-i dă iapa de căpăstru. SBIERA, P. 58. Nici una nici două, haț! pe ied de gît. CREANGĂ, P. 23. Care-a fost voinic mai mare Acum e legat mai tare, Și de mîni, și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. Sta Codreanul frățior Cu butucul de picior. ALECSANDRI, P. P. 90. ◊ (După verbe și locuțiuni ca «a fugi», «a se îndepărta», «a se lepăda», «a se curăța», «a scuti», «a scăpa», «a se lăsa păgubaș», «a se sătura», «a trece», «a se despărți», «a se deosebi») Tînărul... se șterge de sudoare. CARAGIALE, P. 45. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă CREANGĂ, P. 9. Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! EMINESCU, O. I 136. Hai, copii, cu voinicie, Să scăpăm biata moșie De păgîni și de robie! ALECSANDRI, P. A. 36. 3. (După verbe ca «a umple», «a încărca», «a îmbelșuga») După delușoare, automatele porniră cu deznădejde... și noaptea se umplu de spaime. CAMILAR, N. I 100. Vezi, cît ești de avan, moș Nichifor, cum îți încarci sufletul de păcate?! CREANGĂ, P. 134. 4. (După expresii verbale ca «e bine», «e rău», uneori fără verbul «a fi» și după interjecții ca «vai!») Pentru. Ferice de el! ▭ Pe urmă am fugit, am umblat prin lume, vai de capul meu! SADOVEANU, O. A. I 195. ◊ (După interjecții complementul poate fi repetat) Vai de ea și de ea! S-o fi îmbolnăvit, s-o fi întîmplat ceva. MACEDONSKI, O. III 7. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva sau de capul (cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una), a fi de oarecare însemnătate. E ceva de capul lui. ▭ Trebuie să fie ceva de ciobanul acela. ISPIRESCU, la TDRG. ◊ (După verbe ca «a se alege», «a fi») Praful s-a ales de ea. ◊ (Eliptic) Era o învălmășeală acolo: lucruri stricate, bastoane rupte, umbrele vechi – mai mult scheletul de ele – și mai ales praf și hîrtii. BASSARABESCU, V. 42. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată Și trăiești tot supărată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. 5. (După verbe ca «a lua», «a lăsa», «a da», «a trece») Știu eu tare bine că boierul m-a luat de nebun. CREANGĂ, P. 157. Murise vecinul și lasase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba. EMINESCU, N. 3. Dincoace-ndemnul firii trece de taină mare. ALEXANDRESCU, P. 44. Dă-mi pe Vidra ta de vamă. ALECSANDRI, P. P. 99. 6. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit cîte 3 cărți de om. Ne-a dat 10 lei de cap. ▭ De tot carul șese boi, Înjugați doi cîte doi. ALECSANDRI, P. A. 93. Porcii ți-oi plăti...: De tot mascurul Ți-oi da galbenul. TEODORESCU, P. P. 461. 7. (După adjective ca «vrednic», «demn», «capabil», «independent», «plin», «bucuros» etc.) Bucuros de oaspeți. ▭ Revăd măceșii plini de foare. GALACTION, O. I 17. ◊ (După adjective verbale, complementul indirect este echivalentul complementului direct al verbului corespunzător) Om știutor de carte. Popoare iubitoare de pace. 8. (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. Ferește-te de a munci superficial. 9. (Franțuzism; verbul «a schimba» este greșit construit cu un complement indirect în locul complementului direct) Am schimbat de steaguri și ne-am răzlețit. ANGHEL, PR. 159. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, cîte ceva din, o parte din. Avem de toate. Învățăm de toate. ▭ [Copilul] văzu că nu mai are de nici unele. ISPIRESCU, L. 287. 2. (Complementul este exprimat printr-un supin) Cu, în ce privește. Am terminat de scris. Am isprăvit de treierat. ▭ Nu s-a lăsat pînă n-a gătat de văzut toate minunile orașului. VINTILĂ, O. 42. După ce sfîrșea de dus apă la case, stropea ulița mare. CAMILAR, N. I 26. ◊ Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a avea obligația de a..., a voi să... Am de vorbit ceva cu tine. Am ceva de scris. ▭ Am de lăsat o vorbă pentru Lumea cea nouă! DEȘLIU, G. 42. Parcă era pe patul morții și spunea tot ce avea de spus, o dată pentru veșnicie. SADOVEANU, O. A. I 97. ◊ (Complementul are sens final, exprimînd destinația) Ne-a adus ceva de mîncat. Le-a dat de scris. ◊ (Complementul este exprimat printr-un substantiv abstract cu sens verbal) Ne-ai adus de mîncare? Am mult de lucru. ◊ Expr. A-și face de lucru (cu ceva sau cu cineva) v. lucru. 3. (Popular, înaintea unui verb la infinitiv) N-oi mai înceta d-a plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 159. 4. (În imprecații, introduce complementul direct substantival care urmează după complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal) Mînca-i-ar ciuma și holera de hoți! La TDRG. Bat-o dumnezeu de babă, s-o bată! CREANGĂ, P. 125. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Popular; construcția prepozițională are sens partitiv) N-o scrie [scrisoarea] cu cerneală, Că de-aceea-i multă-n țară, O scrie cu argințel, Că de-acela-i putințel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin, avînd ca predicat o expresie verbală) E ușor de văzut. E greu de citit. ▭ E greu de aflat adevărul... zise și inginerul turnînd vin în pahare. SADOVEANU, O. VIII 286. 3. (Incorect, calc după limba franceză la unii scriitori, precedă infinitivul cu rol de subiect) E groaznic de a vedea cum aceste jivine se răped la stîrvuri. ODOBESCU, S. III 16. XIII. 1. (Face legătura între numeralele cardinale și substantivele determinate) a) (După numeralele cardinale de la 20 în sus, afară de compusele sutelor și miilor cu numeralele 1-19, ca: 101-119, 201-219, 5901-5919 etc.) 20 de oameni. 365 de zile. ▭ O mie de țechini primești? COȘBUC, P. I 109. b) (După numerale cu valoare nehotărîtă ca «zeci», «sute», «mii») Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. c) (După numerale fracționare) Cuconu Ioniță scoase două sferturi de irmilic și le dădu lui Gîrneață. HOGAȘ, DR. II 99. d) (În structura numeralelor cardinale de la 20000 în sus, înaintea pluralului «mii») O sută de mii. 2. (Face legătura între articolul adjectival «cel, cea» și numeralul ordinal de la «al doilea», «a doua» în sus) Cel de-al doilea plan cincinal. XIV. Element de compunere, formînd cuvinte care se scriu împreună (v. cuvintele respective: deasupra, despre, deoarece etc.), locuțiuni care se scriu în două cuvinte (v. al doilea cuvînt: de către v. către, de cum v. cum, de la v. la etc.) sau care se scriu în mai multe cuvinte (v. cuvîntul caracteristic: de îndată ce v. îndată, de vreme ce v. vreme etc.). 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale ca: deasupra, dedesubt, degeaba, deocamdată, deodată, deoparte, deopotrivă, deseară, devreme etc., dimpotrivă, dinainte, dinapoi, dindărăt etc., de aceea, de cu seară etc., nicidecît, nicidecum etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale ca: despre, de către, de la, de lîngă, de pe, de peste, de sub etc., din, dintre, dinspre, dinaintea, dindărătul etc., de dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale ca: de cum, de cînd, de îndată ce, deoarece, de vreme ce etc. 4. Rar, în substantive și adjective ca: demîncare, deplin.

BOBOT, bobote, s. n. 1. (Învechit și regional) Flacără (care izbucnește deodată, pe neașteptate). V. bobotaie, vîlvătaie. Un foc ce pe ceriuri în bobote deodată Noaptea fulgerînd se vede și stingîndu-se îndată... CONACHI, P. 277. ◊ (Azi mai ales în expr.) În (sau, mai rar, din) bobot (sau bobote) = de mîntuială, fără rost, (făcut) la întîmplare, într-o doară. Asta nu s-a spus în bobot, cum ar crede criticul. RUSSO, S. 6. Pe cînd noi dam în bobot, [turcul din cetate] trăgea în carne vie. ALECSANDRI, la TDRG. A vorbi în bobot (sau bobote) = a spune pe neașteptate ceva nepotrivit, a vorbi într-aiurea, în dodii; a aiura, a vorbi fără a ști cum stau lucrurile. Taci măi, zic eu, ce mai vorbești în bobote, că s-a mînie omul. CREANGĂ, A. 105. Vorbește în bobote pălămariul. Se vede că l-o amețit dragostea. ALECSANDRI, T. 911. A umbla (sau a merge) în bobote =a umbla (sau a merge) degeaba, fără rost, la întîmplare, fără țintă. A zăcut vreo două ceasuri fără suflare, apoi, mergînd în bobote, s-a dus unde îl puteau duce picioarele. PAS, L. I 81. Dacă cunoști drumul pe aici, hai să mergem pe unde o fi mai d-a dreptul... ori zici așa și mergi și tu tot ca mine, în bobote? VISSARION, B. 114. Mergea, cum se zice, în bobote; nu știa singură încotro. CONTEMPORANUL, VI 103. 2. (Transilv., în forma bobotă) Acces (de furie). Lelea Nastasie, într-o bobotă de mînie, dădu... pe Ileana. RETEGANUL, P. I 52. Variantă: (2) bobotă s. f.

ARDE A arde cu fierul roșu (d. animale) = A însemna cu un fier înroșit în foc: […] ți-era frică să nu-ți turbeze un câine: ți-l ardea cu feru' roșu între ochi, și gata. (PANAIT ISTRATI) A arde de curat ce e (pfm.; d. obiecte) = A fi foarte curat: În casa bunicilor ardea de curat ce era întotdeauna. A arde de dor = A fi stăpânit de o dorință puternică: Și inima aceea, ce geme de durere, / Și sufletul acela, ce cântă amorțit, / E inima mea tristă, ce n-are mângâiere, / E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit. (MIHAI EMINESCU) A arde de... (fam.; fig.) = A fi cuprins de...: Atât de sus ne-nalțăm câteodată… / Sufletu-mi arde de-o flacără înfricoșată. (MAGDA ISANOS) Copiii ardeau de nerăbdarea de a-și revedea părinții. A arde gazul (de pomană sau degeaba) (pfm.) = A pierde timpul: De ce nu dormi, măi bărbate, și arzi gazul degeaba? îl întrebă Profira, întorcându-se spre el și punându-i brațul pe piept. (d. MATCIN) Întrucât parlamentarii și-au făcut singuri legile și le-au aprobat cu mâna lor, este normal ca parlamentarul care arde gazul de pomană sau taie frunze la câini să nu dea socoteală nimănui. (http://m.ziare.com/) A arde la cineva (pop.) = A fi incendiu la o casă, într-o gospodărie: În miez de noapte ardea la alde Boștiog și nu se știe nici azi cine i-a pus foc. A arde la inimă (pop.; fig.) = A provoca cuiva o emoție puternică: Ieșind în calea celor sosiți, el trecu o dată cu privirea peste oameni și ochii lui se opriră la dânsa. Îl ardea parcă la inimă. (IOAN SLAVICI) Afurisit să fie câinerul de vornic, și cum a ars el inima unei mame, așa să-i ardă inima Sfântul Foca de astăzi, lui și tuturor părtașilor săi! (ION CREANGĂ) A arde pe cineva (cu vorba) (pop.; fig) = a) A critica aspru: A regretat că l-a ars cu vorba, dar acum era prea târziu ca să-și mai ceară scuze. b) (pop.; fig.) A ironiza: Degeaba îl ardeau colegii cu vorba; el nu reacționa nici într-un fel, prefăcându-se că nu înțelege nimic. A arde (pe cineva) soarele la cap (pfm.) = A face insolație: Toată ziua l-a ars soarele în cap și acum are frisoane. A-i arde buza după... (pfm.; fig.) = A avea mare nevoie de ceva; a fi foarte curios, nerăbdător: Îmi ardea buza s-o întreb pe mama, dar nu îndrăzneam. (ION GHEȚIE) A-i arde calcâiele sau tălpile (după ceva) = A fi mânat de o dorință mare: Aici poți vedea povestea de dragoste a vecinei lui Marian, dar și cum îi ard călcâiele acestuia pentru a sări gardul la aceasta. (http://www.emisiuni-online.ro/) A-i arde calcâiele sau tălpile (după cineva) (pfm.; fig.) = A fi îndrăgostit: El îndrăgostit, ea pe interes! Lui Dodel i s-au aprins călcâiele după Daniela Crudu. (http://observator.ro/) A-i arde câteva (pfm.; fig.) = A-i da cu lovituri puternice și iuți: A amenințat-o că-i arde câteva și a plecat nervos. A-i arde ghiocul (arg.; d. femei) = A fi excitată: Uneori se spune astfel despre o femeie foarte excitată. În cuprinsul expresiei, prin ghioc se înțeleg organele sexuale ale femeii sau vaginul. (https://imagique.wordpress.com/) Se citea pe chipul ei că-i arde ghiocul... A-i arde pipota (fam.) = A avea neapărată nevoie de ceva: Tații ieșeau după ele și le ocărau. Fiecare pe-a lui: − Îți arde pipota, ai? Îți dau eu ție! − Te omor dacă te mai prind! Îți miroase a bărbat? (EUGEN BARBU) A-i arde placheul în flec (arg.; lumea interlopă) = A dori să plece: Îi ardea placheul în flec, dar nu era momentul să iasă din casă. A-i arde (cuiva) de ceva = A simți o dorință arzătoare după ceva, a fi preocupat de ceva, a avea chef de ceva: Lui nu-i arde de mâncare. (P. ISPIRESCU) Pleacă, mă!... Nu ne arde de tine. (ION PAS) A-i se arde inima (sau sufletul) (pop.; fig.) = A muri de dragoste: Simțea că ceva îl arde la inimă. (PAUL BUJOR) Când gândesc, mândră, la tine, / Nu mai am inimă-n mine... / Puțintică ce-a rămas / Mi s-a fript și mi s-a ars! (JARNÍK-BÎRSEANU) Vai, vai, vai, inima mea... / Mult se arde și se frige / Și n-are gură să strige. (IDEM) A-l arde (pe cineva) instalația (arg.) = A-i fi foarte foame sau sete (cuiva): Vă mai aduceți aminte de individu' care avea un desfăcător de bere în talpa papuculu? Eh, o nimica toată... când te arde pe instalație de o bere și nu ai la îndemână niciun desfăcător dedicat, o simplă coală A4 îți poate fi de folos. (http://www.douaberi.ro/) A-l arde (pe cineva) plămânul (arg.) = A dori să fumeze: Tare-l mai ardea plămânul, după ce terminase țigările. A nu-i arde (cuiva) tăciunii în vatră (pfm.) = A fi necăjit: Nu-mi ard în vatră tăciunii, / dar în suflet iubirea îmi cântă. (http://poetul-de-portelan.blogspot.ro/) De săraci ce erau, nici tăciunii în vatră nu le mai ardeau. A (nu)-i arde (cuiva) de ceva = A (nu) simți o dorință arzătoare după ceva, a (nu) fi preocupat de ceva, a (nu) avea chef de ceva: Uf, ce anost! Cine-i ăsta? într-un colț se-ntreabă două. «De, închipuie-ți săracul!... de povești ne arde nouă?» (AL. VLAHUȚĂ) Lui nu-i arde de mâncare. (P. ISPIRESCU) − Nu, nu, răspunse Trubadurul, cătați în ochii mei și veți vedea dacă-mi arde de basme. (BARBU DELAVRANCEA) Ție-ți arde de vin și eu nu-mi văd capul de sărăcie [...] (LIVIU REBREANU) A o arde aiurea (arg.) = A vorbi mult și fără rost; a pierde timpul, a face lucruri în dezacord cu starea de spirit a celorlalți: – Ce faci? – Uite, prin casă, o ard aiurea. (http://dictionarurban.ro/) Hai să plecăm, că o ardem aiurea rău aici. (http://dictionarurban.ro/) Frate, ăsta nu-i în filmul nostru, o arde aiurea. (http://dictionarurban.ro/) A o arde cu tupeu (arg.) = A fi foarte îndrăzneț: În toată lumea președinții, până și regii diminuează la maximum deplasările din motive de securitate și financiare, cel puțin să scoată ochii stupizilor, adică alegătorilor, numai la români președintele o arde cu tupeu de la București la Sibiu cu tot alaiul spp după el să-și pupe nevasta. (http://m.ziare.com/) A o arde în terțe (arg.) = A minți: Simțea o adevărată plăcere de a o arde în terțe în fața prietenilor. A o arde la fugă = A fugi (foarte repede): Când am văzut că nu este de glumit, am ars-o la fugă cât am putut de repede. Arde-l-ar focul (pfm.) = A blestema să moară (să ardă) de foc: Frunză verde, mărăcine, / Arză-te focul, pădure! (POP.) Istoria se repetă: și atunci și acum între demnitate și funcție, Hadârcă a ales funcția (bat-o vina)… mama lui de KGB, arde-l-ar focul Siberiei!, se spune în postare. (http://moldova24.info) Arde să (sau de a)... (fam.; fig.) = A aștepta cu nerăbdare să... : Ea de dorință ardea să-l vadă pe Erasmus / Și să discute cu el, sacre cuvinte schimbând […] (NICOLAUS OLAHUS) Încă de la sosirea de pe aeroport ardea să-și revadă iubitul.

mezonoptică, mezonoptici s. f. Prima slujbă de dimineață, dinaintea utreniei, care reprezintă una dintre cele șapte laude bisericești și care și-a luat numele după timpul când se oficia în vechime și după cum se obișnuiește și azi în unele m-ri; polunoșniță. [Var.: miezonoptică s. f.] – Din miezul nopții (< gr. mesoniktikon).

LĂNCRĂNJAN, Ion (1928-1991, n. satul Oarda de Sus, azi satul Oarda, jud. Alba), scriitor român. Nuvele („Ploaia de la miezul nopții”, „Drumul câinelui”) și romane („Cordovanii”, „Caloianul”, „Fiul secetei”) axate pe pe fresce socială și analiza psihologică.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura². Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză. ◊ Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă? – Nevastă-mea. – Ce? – O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU, L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor. ◊ Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face? – Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine² (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – «văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost. ◊ Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat. ◊ Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine² (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine² (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. fript ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, L. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap¹ (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap¹ (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești? ▭ Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, L. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul? ▭ Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături! ▭ Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. În sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. Întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai. ◊ Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).

CERESC, -EASCĂ, cerești, adj. 1. Care se află pe bolta cerului, care ține de bolta cerului. Corp ceresc. ▭ Cu fruntea-n țarină plîngînd azi ne vezi Din slavă, cerescule soare. GOGA, P. 57. Vezi printr-a nopții stele ce rază luminoasă Revarsă-n a sa cale luceafărul ceresc? ALECSANDRI, P. I 136. Omule... Te bizuiești să afli înuntrul pe dinafară Și să însemnezi și pravili pe-a mișcărei cerești cale. CONACHI, P. 276. 2. (În concepțiile religioase) Care se crede că ar veni din cer (considerat ca lăcaș al divinității). Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească întru împărăția cerească. CREANGĂ, A. 22. An noul Aștept minunea-ți ca o cerească lege. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ Oștile (sau cetele) cerești = îngerii, cetele îngerești. 3. Ca cerul. Pielea avea o albeață de sidef, părul de aur, ochii albaștri vii, de-o seninătate cerească. BART, E. 375. 4. Fig. Fermecător, minunat. Și-apoi, cu un sărut, să-nchid anume Cereștii ochi, și-n ei, vrăjita lume. TOMA, C. V. 126. Eliza e viața ce toate-nsuflețește; Zîmbirea-i e cerească, privirea ei, amor. ALEXANDRESCU, M. 106.

NOAPTE, nopți, s. f. 1. Interval de timp durînd de seara pînă dimineața, în care soarele se află sub orizont și e întuneric. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. Noaptea despărți pe luptători pînă a doua zi. BĂLCESCU, O. I 47. Pîn-aveam și eu drăguță, Îmi părea noaptea micuță, Dar de cînd drăguță n-am, Paru-mi nopțile un an. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. ◊ Noapte albă v. alb. Nopți albe v. alb. Noapte polară v. polar. ◊ Loc. adv. La noapte = în timpul nopții următoare; cînd va începe noaptea următoare. Să vii la noapte la portița de colo, din fundul ogrăzii. SADOVEANU, O. VIII 225. N-ai grijă, iubito... Am venit înadins ca să te scap... Poți ieși la noapte din palat? ALECSANDRI, T. I 447. M-o striga și la noapte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. Peste noapte = în timpul nopții, noaptea. De va ajunge la locul destinat, el să nu se culce peste noapte în cort. BOTA, P. 94. Le dă răspuns ca să rămîie peste noapte acolo. CREANGĂ, P. 249. Noapte de noapte = în fiecare noapte. De (cu) noapte = înainte de ivirea zorilor, foarte devreme. Astă-dimineață s-a sculat de noapte. COȘBUC, P. I 245. Într-una din zile flăcăul se scoală de noapte... și se duce la pădure să-și aducă un car de lemne. CREANGĂ, P. 142. Lîng-a Docolinei vad, Nimerit-au, poposit-au Și de noapte tăbărît-au Zece care mocănești. ALECSANDRI, P. II 104. Cu noaptea în cap = dis-de-dimineață, în zori, foarte devreme. A doua zi, cu noaptea în cap, legară păsările de picioare, le puseră pe băț și porniră. DUNĂREANU, CH. 76. Baba... se sculă cu noaptea-n cap. CREANGĂ, P. 6. ◊ Noapte bună = formulă de salut folosită cînd te desparți de cineva în cursul serii. Se despărțiră zicîndu-și în același timp: noapte bună! REBREANU, R. I 42. ◊ (Personificat) Din văi, spre pădure, noaptea își pornise valurile de umbră, venea încet, sfiindu-se încă de vuietele surde, tot mai slabe, ale serii de brumar. SADOVEANU, O. III 104. Își strînge noaptea genele-i bogate. D. BOTEZ, P. O. 29. Și din codri noaptea vine pe furiș. COȘBUC, P. I 47. ♦ (Adverbial; în forma noaptea sau nopțile) a) În (tot) timpul nopții. Eu lucrez noaptea săptămîna asta. DEMETRIUS, C. 38. Iată ce am gîndit eu, noro, că poți lucra nopțile. CREANGĂ, P. 5. Vis frumos avut-am noaptea. EMINESCU, O. I 80. b) În fiecare noapte. Pentru ochi ca sfîntul soare, Umblu noaptea pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. ◊ (Nearticulat, cînd e precedat de un numeral, de adjectivul demonstrativ «astă» sau de adverbele de timp «azi», «mîine», «poimîine», «ieri», «alaltăieri») S-a dus trei zile și trei nopți. ISPIRESCU, L. 4. Astă-noapte și ieri-noapte Mă strigă cu blînde șoapte Mîndra mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ◊ Loc. adv. Zi(ua) și noapte(a) = tot timpul, fără încetare. Această casă este înconjurată cu o pădure deasă și înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume; ziua și noaptea păzesc cu neadormire. ISPIRESCU, L. 6. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. CREANGĂ, P. 288. ♦ Fluturi de noapte = fluturi care zboară numai la întuneric, în timpul zilei fiind lipsiți de vedere; aripile și corpul îl au acoperit cu perișori fin colorați în nuanțe sumbre; în repaos își țin aripile una peste alta. 2. Întuneric, întunecime, beznă. Prin noaptea ulițelor strîmte alergau ochi mînioși de facle, lăsînd dungi și scîntei roșii în urmă. SADOVEANU, O. I 197. Ne vom ascunde În noaptea codrului umbros. COȘBUC, P. I 123. Pe veci pieriră-n noaptea mărețului mormînt. EMINESCU, O. I 98. ◊ (În metafore, comparații, alegorii) Domnița închise iar ochii, într-o noapte amară de durere. SADOVEANU, O. V 599. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate. EMINESCU, O. I 130. Să văd un om lipsit de simțul cel mai scump; care este într-o veșnică noapte... Un om care iubește cu tinereță pe gingașa lui soție și însă nu o poate vedea. NEGRUZZI, S. I 56.

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa un lucru apucîndu-l pentru a-l da la o parte, a-l aduce spre sine sau spre un punct voit. Două fetișcane adăpau niște vite. Trăgeau anevoie în jos ciutura. DUMITRIU, N. 227. El, cu mîini puternice, îl trăsese din fața primejdiei. C. PETRESCU, C. V. 330. Dan își trase scaunul mai aproape. VLAHUȚĂ, O. AL. II 76. Trase perdelele sus. EMINESCU, N. 72. Îl ajunge cu laba, îl trage la dînsul și-l sfîșie în bucăți. GHICA, S. 524. ◊ (Poetic) Uite cum te trage pe furiș apa la adînc. CREANGĂ, A. 36. ◊ (Urmat de determinări arătînd partea de care se apucă) M-am simțit tras de haină. GALACTION, O. I 104. (Refl. reciproc) Am doi moșnegi cu barba șargă, Cînd se-ntîlnesc, se trag de barbă (Pieptenii cu cîlții). SBIERA, P. 320. Doi pureci de păr se trag. BIBICESCU, P. P. 181. ◊ Expr. A trage zăvorul = a manevra zăvorul pentru a încuia (sau a descuia) ușa. Iezii închid ușa după dînsa și trag zăvorul. CREANGĂ, P. 20. A trage (pe cineva) de mînecă = a apuca pe cineva de mînecă pentru a-i face un semn discret, a-i atrage atenția într-o direcție. Serdici mă trage de mîneca vestonului. Spune: să-mi oprești mantaua. SAHIA, N. 118. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe ființa adevărului. ODOBESCU, S. III 46. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă v. coadă (1). A trage (pe cineva) de limbă v. limbă. E tras de păr = este relatat sau expus în mod exagerat, forțat, tendențios, ducînd (intenționat) la concluzii false. Acțiunea, zic ei, e încurcată, trasă de păr. GHEREA, ST. CR. II 253. Se încercară a netezi poezia asta trasă de păr. NEGRUZZI, S. I 340. A trage nădejde v. nădejde. A trage nădejde ca spînul de barbă v. barbă. (Refl.) A se trage în degete (cu cineva) v. deget. A trage cenușa pe turta sa v. cenușă. A trage țărînă (pe cineva) = a înmormînta, a îngropa. Cîntă cucul pe șindilă Pe Barbu trage țărînă. ȘEZ. I 144. A trage pe roată = a supune torturii roții. Horia a fost tras pe roată. A trage pe sfoară = a păcăli, a înșela. S-a lăsat dus de nas și tras pe sfoară de toți șarlatanii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 43. Vrei să mă tragi pe sfoară tu, pe mine? Hehei, băiete! CARAGIALE, O. III 55. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a aduce, a cita pe cineva în fața justiției. Se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată și nu se va lăsa pînă ce nu-l va vedea în temniță. REBREANU, I. 94. Plătește-mi antereul că te trag la judecată. GANE, N. II 151. Țăranul a fost tras pe oaie-n judecată. DONICI, F. 79. A trage la răspundere = a chema pe cineva să dea socoteală de faptele sale; a face răspunzător. Va veni vremea cînd să fiți trași la răspundere. ISPIRESCU, M. V. 59. A trage bobii v. bob³. A trage în cărți = a ghici în cărți. Mai tras-ai în cărți, cumnățico? ALECSANDRI, T. I 175. (Intranz.) A trage la sorți v. sorț. (Despre ambarcații) A trage la fund = a începe să se scufunde. ♦ (Cu complementul «clopotul») A face să sune, să bată. Popa Ștefan dădu poruncă dascălului să se suie în turnul bisericii și să tragă clopotele. SADOVEANU, O. VII 113. Dascălii, pe la biserici, voioși clopotele trag. BELDICEANU, P. 123. ◊ Intranz. (Cu subiectul «clopotul») Cînd vor trage clopotele de ieșit din biserică. RETEGANUL, P. I 25. Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. ◊ Refl. El o așezat deasupra dealurilor o furcă și un clopot care se trage singur la suflarea vîntului. ȘEZ. II 26. 2. Tranz. Fig. (Învechit) A îndemna, a atrage, a da ghes. Așa aș fi pățit eu, să mă fi încredințat lor și să mă fi lăsat tras de dînșii. SBIERA, P. 86. Papa și împăratul se cercau a trage toate stăpînirile Europei într-o legătură împotriva turcilor. BĂLCESCU, O. II 39. ◊ Expr. A-l trage (pe cineva) inima v. inimă (II 1 c). A-l trage (pe cineva) ața la ceva v. ață (1). ◊ Intranz. Prietenele au tras de ea s-o aducă la joc și la cîntece. DUMITRIU, P. F. 56. ♦ (Construit cu prep. «asupra») A provoca, a atrage. Cîtă hulă și defăimare voi trage asupră-mi. DRĂGHICI, R. 15. Subt acest chip de nimic, voi putea să trag vreo inimă asupră-mi, ca să mă iubească? GORJAN, H. IV 31. 3. Tranz. A pune (mai rar a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte, depunînd oarecare efort. Ne tragem căciulile pe urechi. STANCU, D. 257. Damian își trăsese cizmele. CAMIL PETRESCU, O. I 556. Trage-ți, lele, cununa Cam pe ochi, cam pe sprincene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. 4. Tranz. (Cu privire la anumite fluide, energii) A abate din drum pentru a aduce în direcția voită. Am pus la cale apoi ca să tragă în ogradă și izvorul ce era aproape. DRĂGHICI, R. 165. 5. Tranz. A întinde, a încorda, a smuci sfori, fire sau obiecte făcute din astfel de materiale, apucînd de unul din capete. Constantin trase scurt și cu putere hățurile de frînghie. DUMITRIU, N. 247. Cu murgul trăgînd de frîu. TEODORESCU, P. P. 640. Trage ața cît să nu se rupă. ◊ Expr. A trage sforile = a unelti în ascuns, a pune ceva la cale prin intrigi, uneltiri. Take Georgescu trăgea sforile cultivînd un vag spirit corporatist. PAS, Z. I 301. 6. Intranz. A avea greutatea de..., a cîntări, a atîrna. Trage poate 800 de litre. NEGRUZZI, S. I 40. Carnea ei putea să tragă 40 ocă. DRĂGHICI, R. 84. Din cinci sute buzdugane, Alegea unul mai mare, La cîntar că mi-l punea Cinci sute oca trăgea. ANT. LIT. POP. I 342. ◊ Fig. Ce trage părerea domnului? – E hotărîtoare. DELAVRANCEA, O. II 259. ◊ Expr. A trage (greu) în cumpănă v. cumpănă (2). 7. Tranz. A înfige (în frigare, în țeapă sau în alt corp ascuțit). Îl trag în lancie ca p-un iepure-n frigare. CARAGIALE, O. III 144. Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. 8. Tranz. A duce, a căra, a tîrî după sine. Am tras buștenii în Copcă. GALACTION, O. I 62. Cînd se întoarse... trase după el un șervet. C. PETRESCU, Î. I 13. Eu trag grapa după mine; Eu o trag și ea nu vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. ◊ Expr. A trage (sau, refl. impers., a se trage) targa pe uscat = a o scoate greu la capăt, a o duce greu; a trage pe dracul de coadă. Pînă prin postul mare, uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. A trage un picior (sau piciorul) = a șchiopăta. Paraschiv cîrciumarul trăgea un picior și-și pusese singur firma «La șchiopul». PAS, Z. I 54. Pășea trăgînd piciorul încet, dar pe-a lui față Zbura ca o lumină de glorie măreață. ALECSANDRI, P. A. 210. 9. Tranz. Fig. A aduce după sine, a provoca, a isca, a atrage. Cea mai mică mișcare, produsă în vreuna din aceste naționalități, trage după sine imediata convulsiune a tuturor celorlalte. HASDEU, I. V. 127. Toată fapta trage după sine răsplata sa. BĂLCESCU, O. I 140. 10. Tranz. (Despre animale de tracțiune) A face să meargă un vehicul; a duce. Duman și Viorica, împodobiți cu flori de tei, trăgeau mîndri carul încărcat. BUJOR, S. 35. ◊ (Poetic) O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur. EMINESCU, O. I 87. ◊ Intranz. Caii trăgeau greu la deal, cu gîturile spînzurînd, cu nările aburind. DUMITRIU, N. 145. Îndemna blînd și stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-și spinarea. REBREANU, I. 93. Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet. GÎRLEANU, L. 38. ◊ Expr. A trage la jug v. jug. 11. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. Stătea acum gîndindu-se cu groază la pedeapsa ce urma s-o tragă pentru adormirea la post. MIRONESCU, S. A. 75. Cît am tras cu boala lui numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. Ai să tragi încă multe năcazuri. CREANGĂ, P. 222. De-aș mai trage cîte-am tras, Eu de tine nu mă las. TEODORESCU, P. P. 308. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unei greșeli, ale unei fapte rele; a ispăși. Îi veni rîndul și lui Ștefan Furtună, veteranul, să-și tragă păcatele. MIRONESCU, S. A. 24. Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. CREANGĂ, P. 220. ◊ Absol. Capul face, capul trage. 12. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la un loc fix de staționare (de obicei pentru ca oamenii să se poată urca sau coborî). Am tras binișor luntrea la țărm lîngă niște stuhărișuri. V. ROM. octombrie 1953, 24. Stoica se scărpină iar în cap și, iscusit, trase poștalionul lîngă pridvorul cu geamlîc. CAMIL PETRESCU, O. I 179. ◊ Absol. Zi vezeteului să tragă la scară. ALECSANDRI, T. 297. 13. Intranz. A poposi, a se opri (la o casă) pentru a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. Traseră la un han urît. SADOVEANU, O. VII 78. Anunță-mă din vreme cînd vii. Tragi la mine, negreșit. CARAGIALE, O. VII 263. Îmi pare rău că nu trage aci în gazdă directorul. ALECSANDRI, T. I 275. ♦ A se opri (cu un vehicul) la un adăpost. Am tras cu căruța sub un plop mare. CREANGĂ, O. A. 97. ◊ Tranz. Sub streșinile acelea puteai trage și o căruță. DUMITRIU, P. F. 48. 14. Refl. A se tîrî, a merge cu greutate. Abia se putu trage pînă acasă de năcaz. RETEGANUL, P. II 55. Sosi și țiganul cu biata babă care abia se trăgea de bătrînețe și de slăbiciune. SBIERA, P. 118. Copii mici, de se trag încă pe brînci. ȘEZ. IV 135. 15. Refl. (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prep. «la») A se duce (mînat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. [Copiii] iar se trăgeau la mal. SADOVEANU, O. VIII 136. Dau de o fîntînă în cale și boii să trăgeau cătră ea, semn că le era sete. RETEGANUL, P. V 31. ◊ Fig. N-a rămas inimă-n mine Și cîtă a mai rămas Toată la neica s-a tras. HODOȘ, P. P. 40. ◊ Intranz. Țineam ceaslovul deschis, și cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, O. A. 35. 16. Intranz. Fig. A tinde spre, a se simți atras către. N-am ce zice, tragi la bine. PAS, Z. I 168. Cum trage puiul la cloșcă, așa să tragă ei la casă. SEVASTOS, N. 261. Vezi dacă-i militar, tot la vitejie trage. ALECSANDRI, T. I 72. Omul la om trage, și vita la vită. PANN, P. V. I 13. Banul la ban trage. ◊ Refl. Se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte. CREANGĂ, O. A. 38. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «a») A tinde spre, a prevesti (o anumită stare). Obosite șî trăgînd a moarte, ele [apele] nici nu încearcă să se trezească din somnul greu care le-a cuprins. BOGZA, C. O. 156. Jachetele lui, călcate zilnic, trăgeau a mare. BASSARABESCU, S. N. 41. Cel ce mănîncă din mînă, trage a sărăcie. ȘEZ. XII 164. 17. Refl. (Învechit și arhaizant) A se retrage din locul unde se află, p. ext. din instituția, postul, colectivitatea din care face parte. Soldații se trăgeau îndărăt în dezordine. DUMITRIU, N. 112. Răzășul se trase la cuibul de pe Răut. SADOVEANU, O. VII 100. Apoi m-oi trage de la sfat, măria-ta. DELAVRANCEA, O. II 89. Domnul meu, să te tragi. Aștept pe împărat. ODOBESCU, S. I 250. Mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. Năvala se trase înapoi, spăimîntată de piepturile goale a vitejilor. RUSSO, O. 34. ◊ Tranz. Domnu abate să tragă pre bezădele de la școala publică. KOGĂLNICEANU, S. 64. ◊ Expr. A-și trage mîna de deasupra cuiva = a înceta de a mai ocroti pe cineva; a părăsi. Împărăția își trage de deasupra lui mîna. SADOVEANU, Z. C. 251. ♦ (Despre ape) A se retrage. Apa heleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. A început atmosfera a să liniști, valurile mării a să alina... apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge. Îi trage inelele din deget. ISPIRESCU, L. 109. ◊ Fig. D-sa, de la această concepție primă, trage un plan pentru o dramă. GHEREA, ST. CR. II 267. Subiectele mai tutulor acestor producții au fost trase din istoria națională. CARAGIALE, O. III 221. ◊ Expr. A trage concluzii v. concluzie. A trage foloase din (sau de pe urma) = a folosi de pe urma. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma) = a învăța (dintr-o experiență). ♦ (Cu complementul «dinți», «măsele») A extrage. Nici un doctor nu trăgea măselele mai repede și fără durere ca dînsul. REBREANU, I. 120. 2. Tranz. A scoate (o armă) din teacă (pentru a începe lupta). Zăcea pe pietre Lara, cu spada lîngă el Pe jumătate trasă. MACEDONSKI, O. I 263. Credeți că trage spada să pedepsească repede pe acei cutezători? CARAGIALE, O. III 256. 3. Tranz. (Cu privire la un lichid) A scoate (dintr-un recipient), a extrage. Se duce la puț, trage apă, umple o găleată. DUMITRIU, P. F. 60. Ia trageți-mi încoa cîte-o cinzeacă de la cep. ODOBESCU, S. I 84. ◊ (Poetic) Trage miere dintr-o plantă, făr-a beteji pe floare. CONACHI, P. 278. ◊ Expr. A trage vinul de pe drojdie = a scoate vinul limpezit din vasul în care și-a depus drojdia. A trage băutura în sticle = a scoate băutura dintr-un vas mai mare și a o turna în sticle. 4. Tranz. (Cu privire la puroi, la copturi etc.) A face să se colecteze, să se strîngă. Să-ți dee mnealui ce are acolo... să tragă o coptură. POPA, V. 148. 5. Tranz. A lua (cu forța), a obține (cu dificultate). Andrii Popa, hoț barbat! Zi și noapte de călare Trage bir din drumul mare. ALECSANDRI, P. I 36. Bezădelile și Vogoridi au a trage banii lor de la pastorul, la începutul fieștecărei luni. KOGĂLNICEANU, S. 129. Mai adastă-mă nițel, Ca să-mi dau socoteala, Ca să-mi trag simbrioara. TEODORESCU, P. P. 668. ♦ A lua îndărăt, a retrage. Cînd ieși boierul din tovărășia dumitale, își trase partea lui, 20000 de galbeni. DELAVRANCEA, O. II 278. ♦ A reține. Nici ei nu mănîncă... și trag și plata lucrătorilor. RETEGANUL, P. V. 55. 6. Intranz. Fig. (În expr.) A trage cu urechea = a asculta pe furiș pentru a prinde zgomote ușoare sau vorbe șoptite; a-și încorda auzul, a-și ascuți urechea. Nevestele trag cu urechea, se folosesc de întuneric și-și dau cu cotul, chicotesc cînd prind cîte-o frîntură din vorba unchiașului. SP. POPESCU, M. G. 24. Țrase cu urechea și simți că cineva jumulește pomul de mere. ISPIRESCU, L. 74. Trage cu urechea și aude bine că s-apropie drumeț. CARAGIALE, O. III 52. (Tranz.) Toate acestea le-au tras Pepelea cu urechea. SBIERA, P. 17. A trage cu ochiul (cu ochii sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, a privi din fugă, fără a fi observat. Prizonierul își fuma pe furiș țigara, trăgînd cu coada ochiului la fața aspră a sergentului. SADOVEANU, O. VI 15. Tot trag cu ochii la pojijia casei. SEVASTOS, N. 51. Trăgea cu coada ochiului spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Intrați în codru și trageți cu ochiul; nu cumva îți zări zmei pe după copaci! ALECSANDRI, T. I 426. (Tranz., rar) A întors capu-ncolo și a început să bea din țigară... Dar mă trăgea cu coada ochiului. CARAGIALE, O. I 47. ( Regional) A trage de seamă = a băga de seamă. Fata mai că leșină de bucurie, dar iarăși trase de seamă și mulțămi oamenilor. RETEGANUL, P. II 68. 7. Tranz. A inspira, a respira; a inhala. Trăgea cu lăcomie pe nări mireasma ascuțită. SADOVEANU, O. VIII 13. Trăgea aerul rece al nopții adînc, pînă în fundul plămînilor. BART, E. 56. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira (greu). N-avea putere-n el să-și tragă Nici sufletul. COȘBUC, P. I 243. Își trase sufletul adînc și cu plăcere. CONTEMPORANUL, IV 83. (Intranz.) A trage de moarte (sau a trage să moară) = a se zbate în chinurile morții, a-și trăi ultimele clipe; a fi pe moarte. Seara primiseră vorbă în sat că vitele lor aflate pe culmile Hășmașului Mare sînt bolnave și trag să moară. BOGZA, C. O. 25. Cînd trăgea tata de moarte, m-a chemat la patul lui. RETEGANUL, P. V 80. Leul cel înfricoșat... trage de moarte și-i aproape de sfîrșit. ȚICHINDEAL, F. 8. Bărbatu mi-i dus la moară, Soacră-mea trage să moară. HODOȘ, P. P. 50. ♦ (Cu complementul «tutun», «tabac», p. ext. «ciubuc») A fuma, a priza. Întreabă pe un arnăut care trăgea ciubuc la altă masă. CARAGIALE, O. III 43. Iar îi tragi tiutiun, soro? ALECSANDRI, T. I 175. Dragu mi-i bădița, drag, Care nu trage tăbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 409. ◊ Absol. Tutunul este o otravă... – Da tu de ce tragi, mă-ntrerupe maiorul. CARAGIALE, M. 131. ◊ Intranz. Vasile stătea în margine, trăgînd din țigară, și simțea cum i se lipește limba uscată de cerul-gurii. DUMITRIU, N. 230. A tras iar adînc din pipă. SADOVEANU, N. P. 27. Soarbe din cafea mai alene, trage din tutun mai greoi. BASSARABESCU, V. 36. 8. Intranz. (Despre aparate sau instalații de ardere) A arde bine, a avea tiraj. De dimineață se făcuse foc, la început soba nu trăgea și tot fumul ieșise în odaie. VLAHUȚĂ, O. A. 296. 9. Tranz. (Folosit și absolut) A sorbi, a înghiți, a bea băuturi alcoolice. Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ți crapă măseaua! Trage un gît și te dezmorțește. SADOVEANU, O. VI 31. Primarul Ion Pravilă se abătea mai des să tragă cîte-o țuică. REBREANU, R. II 309. Știi ce?... N-ar fi bine oare să tragem și noi o dușcă? ALECSANDRI, T. I 91. ◊ (Întărit prin «pe gît») De necaz traseră băutura pe gît și cei care se aflau în preajma ofițerilor. PAS, Z. IV 75. ◊ Expr. A trage la măsea (sau la mustață) = a bea mult alcool, a fi bețiv. (Cu parafrazarea expresiei) Cînd tragi sorcoveții la musteață de ce nu te olicăiești atîta? CREANGĂ, A. 17. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena, a duce, a cresta (linii, semne, contururi). Cu un creion lat, continuă să tragă linii pe o scîndură. C. PETRESCU, Î. II 181. Zugrăvelile ce închipuiau războaiele lui Moamet... ereau trase de mîini îngerești. GORJAN, H. IV 155. ◊ (Poetic) Fluviul curge domol, trăgînd în jurul orașului o panglică lată de ape turburi și grele. BOGZA, M. S. 19. [Acest stat] ale cărui hotare le trăsese cu sabia sa. BĂLCESCU, O. II 289. De la casă pînă la casă, tot funii și ațe trase (Drumul). GOROVEI, C. 136. (Refl.) Vine albastre se trăgeau pe fața ei albă ca o marmură vie. EMINESCU, N. 4. ◊ (În contexte figurate) Soarta a tras o dungă brutală peste combinațiile lui. REBREANU, R. I 46. ◊ Fig. (Despre trăsăturile feței, mai ales despre ochi și despre sprîncene) Chiar de n-ar avea sprîncenile trase ca din condei... tot n-ar da cu foiță și cu muc de lumînare. DELAVRANCEA, S. 9. Pe deasupra ochilor Trasă-i peana corbilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. ◊ Loc. adj. Tras cu sfoara (sau cu frînghia) = aliniat cu ajutorul unei sfori bine întinse. Ulițile orașelor europenești, trase cu sfoara, au multă monotonie. NEGRUZZI, S. I 69. Toate drumurile sînt trase cu frînghia, casăle în linie. KOGĂLNICEANU, S. 4. ◊ Expr. A trage (o) brazdă = a ara. Cîte un plug se mișcă încet, trăgînd o brazdă adîncă. BOGZA, C. O. 153. Hai, ho, ța, ho, Bourean, Trage brazdă pe tapșan. ALECSANDRI, P. P. 168. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut) În diverse procese de muncă, în diverse operații sau în acțiuni care presupun un efort fizic. V. da³ (I 10). A trage la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A trage (o țesătură) la piuă = a supune (o țesătură) unei operații mecanice cu ajutorul ciocanelor pivei (pentru a o face deasă și pîsloasă). Călțunii... sînt trași la chiuă și-s cu dungi roșii. ȘEZ. IX 34. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a imprima cu ajutorul șapirografului. (Familiar) A trage (pe cineva) în poză = a fotografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea etc.) = a ascuți. Urîtă vreme, grăi moș Matei, trăgînd apăsat pe-o curea o custură. MIRONESCU, S. A. 41. Paloș din teacă scotea, pe amnar că mi-l trăgea. TEODORESCU, P. P. 668. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. A trage cu acul = a coase, a broda. Cîndu-i trage cu acul, să se rumpă bumbacul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. A trage cu coasa = a cosi. Mă usuc ca cucuta Cînd o tragi cu coasa. SEVASTOS, N. 164. Unde tîrg erea mai bun Tragi cu coasa să faci fîn. TEODORESCU, P. P. 488. (Intranz.) A trage la rame, la (sau din) lopată = a vîsli. Adam și cu Trofim nu trăgeau la rame. DUMITRIU, P. F. 4. Mîndrul trage din lopată Trece Dunărea îndată. ALECSANDRI, P. P. 51. A trage în dinți = a mesteca. Friptura tare, de n-o puteau trage în dinți. ȘEZ. I 234. A trage în fușalăi (sau în piepteni) = a dărăci. Du-te și vezi de trage pînă în sară în fușalăi lîna pe care ți-am pregătit-o. SADOVEANU, B. 19. ♦ A toarce. Lasă pînza să mai steie, Că mi-ai tors-o prin cosire Și mi-ai tras-o prea subțire. MARIAN, S. 97. Din caier trăgînd, Din ochi lăcrămînd. SEVASTOS, C. 296. ♦ A trece prin..., a vîrî prin..., a petrece. Își trase unghiile prin barba rară. C. PETRESCU, R. DR. 130. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban cîștigat (cu credința superstițioasă că acest gest atrage bogăția). Trăgînd gologanul prin barbă și băgîndu-l în buzunar. PAS, Z. I 104. Tras prin (printr-un sau ca prin) inel sau (mai rar) tras prin mărgea, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios, grațios. Trupușoru-i gingășel Părea tras pintr-un inel. ALECSANDRI, P. I 91. Cine mi-a văzut Mîndru ciobănel Tras printr-un inel. ANT. LIT. POP. I 331. Mîndra naltă, supțirea, Parcă-i trasă prin mărgea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. (Refl.) A se trage la față = a slăbi, a avea figura obosită, palidă, a arăta rău. Flăcăul începea să doarmă mai puțin și să se tragă la față. SADOVEANU, B. 171. 2. Tranz. A deforma plastic un material ductil, făcîndu-l să treacă printr-o filieră, pentru a obține bare, sîrme sau țevi. 3. Tranz. (Familiar, de obicei construit cu dativul etic; cu sensul precizat de determinări) A face (ceva) din plin, cu multă energie, cu pasiune, cu vioiciune. Trag o horă de tremură pămîntul. SEVASTOS, N. 82. Apoi au tras o nuntă romînească care a ținut două săptămîni. RETEGANUL, P. V 44. Păcat că nu sînteți și voi aici, să-i tragem pe-nfundate un chef la căldurică. CARAGIALE, O. VII 20. Mi-au tras o frecătură bună cu oțet de leuștean. CREANGĂ, A. 15. Îi tragem un stos în astă-seară? ALECSANDRI, T. 1702. (Absol.) Va să zică îi tragi la gazetă zdravăn... C. PETRESCU, C. V. 125. ◊ Expr. A trage un somn (sau un pui de somn) sau a trage (la) soamne (sau la aghioase) = a dormi (adînc). Am tras cu toții un pui de somn spre ziuă. STANCU, D. 178. De la Ieși și pîn-aici, mai că nici n-ai cînd trage un somn bun, și-ai ajuns. MIRONESCU, S. A. 133. S-a pus să-i tragă la soamne. CARAGIALE, O. III 50. După ce te-am găzduit... tu, gogeamite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase. id. ib. 55. A-i trage (cuiva) butucul v. butuc. A trage condeiul v. condei. A trage (cuiva) chiulul v. chiul. (Intranz.) A trage la fit v. fit. ♦ A cînta, a striga puternic. Flăcăii trăgeau chiote de răsunau văile. BUJOR, S. 39. Cu toții într-un glas îi traseră un cîntec haiducesc de clocoteau văile. VLAHUȚĂ, O. AL. 152. Privighetorile prin crîngulețele înflorite trăgea niște geamparale de-ți lua auzul. ISPIRESCU, L. 292. ◊ Expr. A trage o gură = a certa cu asprime, a muștrului. El se mai și obrăznicise cînd stăpînu-său i-a tras o gură. SLAVICI, N. I 234. ◊ Intranz. Dodată auzi niște balauri de lăutari trăgînd din viori de gîndeai că mănîncă foc. ISPIRESCU, L. 109. Eu cînd trag din cimpoi... sar căprioarele de se prăpădesc. ALECSANDRI, T. 243. 4. Intranz. (În expr.) A trage cu coada ochiului (mai rar cu geana sau cu mustața) = a face un semn discret Flăcăii-și trag cu geana, Rîd apoi și ei. COȘBUC, P. II 56. El îi trase cu mustața, iară ei îi făcu inima sfîrr! ISPIRESCU, U. 119. Mai zîmbiți, soro dragă... mai trageți cu coada ochiului... ca altele. ALECSANDRI, T. I 160. 5. Tranz. A da o lovitură, a bate, a plesni. Pui acum de-ți trage la tălpi atîta cît nu poți duce. ISPIRESCU, L. 178. ◊ Absol. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Au început amîndoi să zbiere și să-și tragă-n cap cu toiegele. CARAGIALE, O. III 200. Fiul craiului îi și trage atunci cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 195. ◊ (Instrumentul acțiunii este complement direct) Îmi trăgeai palme de-mi venea amețeală. DUMITRIU, N. 128. Zicînd acestea, Dardarot i-a tras un picior. CARAGIALE, O. III 50. Ciocoieșu satului... Trage pinteni calului. MARIAN, S. 175. 6. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca glonțul, săgeata etc. să pornească spre țintă. Soldații începură să tragă. DUMITRIU, N. 141. La început tragem toți cu furie. CAMIL PETRESCU, U. N. 321. Dac-o veni ursul, trage fără temere. BOLINTINEANU, O. 330. Copii, trageți... eu vreu astăzi să mă-ntrec în arc cu voi. ALECSANDRI, P. I 33 ◊ (Cu indicarea țintei) Eram pe cîmp azi, amîndoi, și trăgeam la becațe. DUMITRIU, B. F. 39. Trage cineva din noapte în noi. CAMIL PETRESCU, U. N. 267. ◊ (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Un vînător trage cu pușca. SADOVEANU, O. VIII 179. Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front. COȘBUC, P. II 40. ◊ Tranz. (Instrumentul acțiunii, p. ext. detunătura, focul etc. devin complemente directe) Traseră focuri de pușcă în aer. DUMITRIU, N. 12. Aprozii trag cîteva săgeți. DELAVRANCEA, O. II 140. Cadînele trăgeau puști și pistoale după ferestre. GHICA, S. 19. 7. Tranz. A freca o regiune a corpului, în scopuri terapeutice; a masa. Venii să mă tragi nițel pe spate, că nu mai pot. STĂNOIU, C. I. 188. Lă purcelul, îl scaldă, îl trage frumușel cu untură din opaieț, pe la toate încheieturile. CREANGĂ, P. 76. ◊ Intranz. (Cu determinări indicînd boala, și introduse prin prep. «de») Știe să tragă de gîlci. CARAGIALE, O. III 47. V. Intranz. (Despre vînt) A bate (încet), a sufla (ușor). Trăgea un vînt subțire dinspre baltă. SADOVEANU, O. I 27. Trăgea un vîntișor care abia adia. ISPIRESCU, L. 6. Vremea e frumoasă, dar cam ger!... Trage un vînt rece «de ustură». RUSSO, O. 152. ♦ Tranz. (Despre un curent de aer) A învălui, a cuprinde (pe cineva) provocîndu-i o senzație de răcoare bruscă și neplăcută (care poate cauza îmbolnăvirea). Să nu te tragă răceala, duduie! C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ (Prin metonimie) M-a tras și fereastra. CARAGIALE, O. I 60. VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul..., a fi urmașul... Nu contenea a dovedi, cui vrea și cui nu vrea să-l asculte, că se trage direct din Porfirogeniții Bizanțului... C. PETRESCU, A. R. 11: Se trăgea și el din viță de împărat. ISPIRESCU, U. 8. De se trag din neam mare, Asta e o întîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. ◊ (Tranz., în expr.) A-și trage neamul din... v. neam. ♦ A fi originar din... După mamă se trăgea din Pipirig. SADOVEANU, E. 103. 2. A proveni din..., a fi provocat de... Din asta i s-a tras și moartea, CARAGIALE, O. III 101. A pomeni ea, baba mea, cîte zilișoare-a avea de năcazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage. CREANGĂ, P. 128. ◊ Tranz. Orașul Constantinopole ș-a tras mărirea lui de la un Constantin. BĂLCESCU, la TDRG.

CEZURĂ (< lat, caesura, tăiere) Pauză folosită de obicei la mijlocul unui vers mai lung. Cezura împarte versul lung în două jumătăți, numite hemistihuri. Ea apare de cele mai multe ori în versurile alexandrine. Ex. Pe drumul de costișe, – ce duce la Vaslui... (V. ALECSANDRI, Sergentul) În poezia greacă existau mai multe feluri de cezuri: cezura trimimeră, după trei jumătăți de picioare sau un picior și jumătate, în hexametri; cezura pentemimeră, după cinci jumătăți de picior sau două picioare și jumătate; cezura heptemimeră, după șapte jumătăți de picioare sau trei picioare și jumătate; cezura trohaică, după al treilea picior; cezura bucolică, ce scinda versul la al patrulea picior (pe un dactil). Poezia latină folosea numai primele trei feluri, proprii condițiilor ei de armonie. Hemistihul, ca și cezura, nu sînt folosite în versurile mai scurte de 5, 6, 7, 8 silabe. În poezia modernă, cezura apare la mijlocul versului, însă după o unitate metrică bine stabilită. Ex. Tot mai rar s-aud în noapte – clopotele de la strungă... Patru inși la popa-n casă – țin azi sfat de vreme lungă... (O. GOGA, De demult) Uneori ea împarte versul în părți inegale: Ex. Sara pe deal – buciumul sună cu jale... (M. EMINESCU, Sara pa deal)

TERȚIAR, -Ă, terțiari, -e, adj. Care reprezintă stadiul al treilea, treapta a treia în dezvoltarea unui lucru. ◊ Era terțiară = perioadă geologică (între cea secundară și cea cuaternară) caracterizată prin mari prăbușiri ale scoarței pămîntului (care au dat naștere mărilor de azi și au făcut să apară lanțuri întregi de munți). Am retrăit O noapte luminoasă din era terțiară. TOPÎRCEANU, B. 38. – Pronunțat: -ți-ar.

STRAJĂ, străji, s. f. 1. Pază, apărare, scut. ◊ Loc. vb. A face (sau a ține) strajă sau a fi (sau a sta, a se pune) de strajă = a străjui, a păzi. ◊ Expr. A-și pune strajă gurii (sau, rar, ochilor) = a-și înfrâna dorința de a vorbi (sau de a privi). ♦ Loc unde stă un paznic; post de veghe. ♦ Cetățuie (situată la oarecare înălțime) în care se adăposteau odinioară străjerii. ♦ (Înv.) Fiecare dintre cele patru unități de timp în care se împărțea noaptea (potrivit cu schimbarea străjerilor); interval de timp cât făcea de strajă un ostaș. 2. (Azi rar) Paznic, străjer, santinelă. ♦ Gardă, escortă. 3. (În sintagma) Foaie de strajă = prima foaie a unei cărți, înaintea paginii de titlu. 4. Fiecare din cei patru stâlpi de la colțurile unei case de bârne. 5. Apărătoare la mânerul unei săbii. 6. Vamă prin care, după mistica religioasă creștină, se presupune că trece sufletul mortului, înainte de a ajunge în fața judecății. 7. Sfoară sau funie folosită la diferite instrumente de prins pește. [Var.: (reg.) streajă s. f.] – Din sl. straža.

doxologie, doxologii s. f. 1. Formă de glorificare a transcendenței și măreției lui Dumnezeu, în cele trei ipostaze, în actul rugăciunii, al cultului liturgic, al omiliei și al discursului teologic. 2. Cântare creștină (imn creștin) având la bază cântările biblice vechi și modelul lor, care se citesc în zilele de rând (doxologia mică), și forma ei mai dezvoltată de azi, care se cântă în duminici și sărbători (doxologia mare), întruchipând cântarea îngerilor din noaptea Nașterii Domnului (de ex. „Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh...”, „Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu...”, „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te...”, „Lumină lină” etc.); slavoslovie. – Din gr. doxologhia.

STRAJĂ, străji, s. f. 1. Pază, apărare, scut. ◊ Loc. vb. A face (sau a ține) strajă sau a fi (ori a sta, a se pune) de strajă = a străjui, a păzi. ◊ Expr. A-și pune strajă gurii (sau, rar, ochilor) = a-și înfrâna dorința de a vorbi (sau de a privi). ♦ Loc unde stă un paznic; post de veghe. ♦ Cetățuie (situată la oarecare înălțime) în care se adăposteau în trecut străjerii. ♦ (Înv.) Fiecare dintre cele patru unități de timp în care se împărțea noaptea (potrivit cu schimbarea străjerilor); interval de timp cât făcea de gardă un ostaș. 2. (Azi rar) Paznic, străjer, santinelă. Gardă, escortă. 3. (În sintagma) Foaie de strajă = prima foaie a unei cărți, înaintea paginii de titlu. 4. Fiecare dintre cei patru stâlpi de la colțurile unei case de bârne. 5. Apărătoare la mânerul unei săbii. 6. (În mistica ortodoxă) Vamă prin care trece sufletul mortului, înainte de a ajunge în fața judecății. 7. Sfoară sau funie folosită la diferite instrumente de prins pește. [Var.: (reg.) streajă s. f.] – Din sl. straža.

PROSLĂVI, proslăvesc, vb. IV. 1. Tranz. A slăvi; a ridica în slavă, a preamări, a glorifica. Societatea capitalistă... proslăvește libertatea individului de a oprima și exploata pe semenul său. SADOVEANU, E. 194. Fiindcă nu proslăvise vinul, găsi cuvinte de laudă pentru băutura din izvor. STĂNOIU, C. I. 90. 2. Refl. (Astăzi rar) A se odihni în voie, a se simți bine, a fi mulțumit, satisfăcut; a se răsfăța. Cînd mă gîndesc că azi dimineață nici gînd n-aveam unde are să mi se proslăvească trupușorul la noapte. La TDRG. Gazda, robotind zi și noapte, se proslăvea pe cuptori. CREANGĂ, A. 81. ◊ Expr. Cum te mai proslăvești? = cum îți mai merge? Cucoana Tarsița-i sănătoasă? – Noi sîntem bine; dar d-ta cum te mai proslăvești cu slujba? ALECSANDRI, T. 1089.

TRĂI, trăiesc, vb. IV. 1. Intranz. A fi în viață, a fi viu, a exista; a viețui. Ți-aduci aminte, Smărăndițo, cînd trăia bietul tata. VLAHUȚĂ, O. AL. II 15. Ori c-a fi trăind calul, ori că n-a fi trăind, aceasta mă privește pe mine. CREANGĂ, P. 194. Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit. EMINESCU, O. I 107. Nici trăiește, nici nu moare, Ci se uscă pe picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. ♦ (La conjunctiv) a) Formulă prin care se urează cuiva viață lungă. Îndată ridică sticla: Să trăim, Anuță! REBREANU, I. 19. Să-ți trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea. ISPIRESCU, L. 5. Să trăiești, să-nveselești, Ca garoafa să-nflorești! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 108. b) Formulă prin care se mulțumește cuiva pentru un serviciu făcut. c) (Și la imperativ, pers. 2 pl.) Formulă de salut (mai ales în armată, de la inferior la superior). Trăiți, don’ căpitan, răspunse el salutînd militărește. HOGAȘ, H. 85. ◊ Expr. Așa să trăiesc (să trăiești etc.), formulă de jurămînt; zău (așa). Dăruiește-mi viața, Păsărilă, că te-oi dărui și eu cu milă și cu daruri împărătești; așa să trăiești! CREANGĂ, P. 268. Am venit să-ți spun că-mi ești drăguță ca ochii din cap. – Așa să trăiești. ALECSANDRI, T. 824. Frate, așa să trăiești, ușurează-mă de această întrebare, căci nu sînt destoinic să-ți împlinesc voia. GORJAN, H. I 6. (Tranz.) Trăi-te-ar (sau trăiască-te) dumnezeu (sau cerul) = să-ți dea dumnezeu sau cerul viață lungă. Trăiască-te cerul întru mulți ani. GORJAN, H. IV 219. (Rar și la pers. 3) [Fata] asta, vezi, ne place nouă, trăiasc-o dumnezeu, asta-i de noi. SEVASTOS, N. 56. 2. Intranz. A continua să existe, a dura, a se menține, a se păstra, a dăinui, a se perpetua. Trăiește și-acum crucea de stejar, bătută de ploi. STANCU, D. 11. Azi nu-i Ileana nicăirea, De-abia trăiește pomenirea Poveștilor cu dulce rost. COȘBUC, P. I 125. Dragostea noastră cea dragă Nu trăi nici cît o fragă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ (Urmat de determinările: «în inima», «în amintirea» etc.) Lenin trăiește în inimile oamenilor sovietici și în inimile oamenilor muncii de pretutindeni. STANCU, U.R.S.S. 23. 3. Intranz. A-și duce, a-și petrece viața. Ei, nenișorule, o să trăiți, și cu d-alde astea n-o să vă mai întîlniți! DELAVRANCEA, H. T. 7. ◊ (Urmat de determinări modale) Nu mi-ar ierta niciodată, dacă aș lăsa-o să trăiască în minciună. BARANGA, I. 191. Moșneagul însă era foarte bogat, el și-a făcut case mari și grădini frumoase și trăia foarte bine. CREANGĂ, P. 70. Dă-mă și dup-un sărac, Numai să trăiesc cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 275. ◊ Expr. A trăi ca în sînul lui Avram v. sîn. A trăi cu capul în nori = a nu-și da seama de realitate, a rămîne străin de ceea ce se petrece în jurul său. ◊ Tranz. (Cu acuzativ intern) Nu se putea procopsi în nici un fel, așa că își trăia zilele tot în sărăcie. VISSARION, B. 10. Frunză verde, măr pălit, Ce trai rău am mai trăit. HODOȘ, P. P. 155. Dă-mă, maică, unde trag, Să trăiesc traiul cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 273. (Expr.). A-și trăi traiul = a se bucura de viață, a duce un trai bun, fără griji. Ea știe cît a suferit sărmana maică-sa și s-a jertfit și că măcar acuma are dreptul să-și trăiască și ea traiul. REBREANU, R. I 29. A-și trăi traiul (și a-și mînca mălaiul) = a îmbătrîni, a ajunge la capătul vieții; a fi perimat. Un om aproape de 60 de ani!... Ce rușine! Ar trebui să-nțelegi că ți-ai trăit traiul și ți-ai mîncat malaiul demult. ALECSANDRI, T. 753. ♦ (Urmat de determinări locale) A fi stabilit undeva, a locui. Am trăit o vreme la Kiev, eram un copilandru. SADOVEANU, O. VII 22. Pe culmi atunci, pe creste Uriași trăiau cumpliți. COȘBUC, P. I 295. Sînt acum cîțiva ani de cînd trăia în orașul nostru o tînără damă. NEGRUZZI, S. I 43. ♦ (Urmat de determinări care indică scopul) A-și închina, a-și consacra viața. El e născut pentru aceasta și trăiește pentru aceasta. C. PETRESCU, C. V. 198. 4. Intranz. A-și petrece viața împreună cu cineva; a conviețui. I-a luat în casa ei, să trăiască toți împreună. REBREANU, R. I 150. Era odată un om însurat și omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. CREANGĂ, O. A. 291. Din copilărie și eu am trăit cu tămădăienii, vînători de dropii din baștină. ODOBESCU, S. III 14. ◊ Expr. A trăi bine (sau rău) cu cineva = a se înțelege, a se împăca (sau a nu se înțelege, a nu se împăca) cu cineva. Trăiește rău cu tovarășii lui. SADOVEANU, O. VII 202. A trăi (cu cineva) ca cîinele cu pisica v. cîine. ♦ A avea relații de dragoste cu cineva. Trăia... de zece ani cu un inspector. PAS, Z. I 86. 5. Intranz. A se întreține, a-și procura cele necesare traiului, a-și cîștiga existența. Are haine sărace, e îmbătrînit timpuriu, din ce-o fi trăind? C. PETRESCU, Î. II 253. I-a ars și casa; i-a trăsnit Deodată patru boi, Trăia la praguri, și-n nevoi. COȘBUC, P. I 229. Ideea că n-are cu ce trăi îl chinuia zi și noapte. VLAHUȚĂ, O. A. 238. ◊ Expr. A trăi din seul său v. seu. A trăi de azi pe mîine v. azi (2). A trăi pe spinarea cuiva = a se întreține din munca sau cîștigul altcuiva; a trăi pe socoteala altcuiva. ♦ A se hrăni. Stridiile așa de rareori se găsea, încît nu era chip de a trăi numai cu aceste. DRĂGHICI, R. 57. 6. Intranz. A se bucura, a profita din plin de viață. Să-i trimitem în cer pe ciocoi, Să mai trăim și noi pe pămînt. STANCU, D. 124. Ce rai... e aici, Să tot trăiești, să nu mai mori. CREANGĂ, P. 129. 7. Tranz. Fig. A simți cu intensitate, a participa (la). Actorul își trăiește rolul. ▭ Scriitorul trăiește viața societății sale. V. ROM. decembrie 1953, 271. Eminescu și-a trăit versurile. Ele izvorăsc din adîncul vieții lui, care-n adevăr a fost nenorocită. VLAHUȚĂ, O. A. 401. ◊ Expr. A trăi din nou = a-și aminti cu intensitate. Scenele îi păreau atît de vii, încît le trăia din nou. DELAVRANCEA, la TDRG.

colindă, colinde, (corindă), s.f. – 1. Cântec tradițional interpretat de copii, de flăcăi sau de adulți cu prilejul sărbătorilor de iarnă: „Corinduța nu-i mai multă, / Să trăiască cine-ascultă” (Calendar, 1980). 2. Manifestări și cântece rituale perpetuate din epoca imperială romană până în zilele noastre și răspândite la mai multe popoare din Europa. 3. Dar care se dă colindătorilor. ♦ Varianta corindă se utilizează doar în Apuseni și Maramureș: „Termenul transilvănean dominant – care s-a adoptat și de către folcloristică – este cel de colindă; partea de nord-vest a Transilvaniei utilizează termenul corindă, care se mai întâlnește încorporat doar refrenului și în Zarand, Munții Apuseni, ba chiar și în jud. Sibiu. (…) Termenul colind cunoaște o mare răspândire în Muntenia și Dobrogea. Țara Loviștei folosește pe alocuri termenul colindec” (M. Brătulescu, 1981). – Termenul (mai vechi) corindă < lat. calendae „prima zi a lunii la romani” < rom. *cărinde, cărindar, contaminat cu colindă (< sl. kolenda) (DER). Calendae Ianuarii, care marca și începutul noului an administrativ, se sărbătorea de către romani cu un fast deosebit. Manifestarea avea un puternic caracter augural: se practicau urări de sănătate și belșug, se scruta viitorul prin divinații, se schimbau daruri (Brătulescu, 1981). „Și azi, după atâtea valuri de secule, imnurile și cânturile saturnale se mai aud în Dacia, în noaptea Crăciunului, sub numele de colinde, în care ideea de opulență, de viață patriarhală și religioasă apare amestecată cu ideile de felicitare, predominante în imnurile ce se cântau de junii romani la Calendele lui Ianuarie” (G. Dem. Teodorescu, 1874). Aceiași etimologie e susținută și de P. Caraman (1931), cu precizarea că anterior saturnaliilor, care cădeau iarna, într-o epocă timpurie Anul Nou era serbat primăvara, în cinstea zeului Mars, pe atunci ocrotitor al agriculturii. Așa se explică incantațiile refrenelor de tipul „Florile dalbe, flori de măr”, care „trimit direct la calendarul roman dinaintea reformei, când anul nou se serba primăvara” (Kernbach, 1989). ♦ Var. colindă < sl. kolenda „prima zi a anului”, der. tot din lat. calendae: „Slavul colenda, derivat și el din calende și a pătruns la noi prin adoptarea ierarhiei bisericești slavo-bizantine, a influențat forma moștenită de români direct din latină. Termenul astfel obținut, «colinda», a restrâns aria de circulație a formei mai arhaice, căreia în bună parte i s-a substituit” (Brătulescu, 1981: 15; la fel Miklosich, Cihac, DA, cf. DER; DEX, MDA).

PEGAS s. m. 1. Cal năzdrăvan cu aripi din mitologia greacă; (azi fig.) simbol al inspirației poeților. Pegasul meu, așterne-te la drum. Lovește vajnic cu copita-n noapte, Să scapere scîntei din ea ca stelele! BENIUC, V. 39. 2. Specie de pește care trăiește în Oceanul Indian, cu înotătoarele în formă de aripi, asemănătoare cu ale liliacului. 3. (Astron.) Numele unei constelații din emisfera boreală.

MOULIN-ROUGE [mulẽ ruʒ], local de noapte din Paris, inaugurat în 1889, celebru prin spectacolele de french-cancan și prin afișele create de Toulouse-Lautrec. Azi, unul dintre cele mai cunoscute săli de spectacole de varietăți, de renume internațional.

DAR³ conj. (Și în forma dară sau da) I. (Leagă propoziții sau părți de propoziții adversative) 1. (Arată o opoziție) Cu toate acestea, însă. Împărăția persienilor a slăbit... dar huzurul vieții și ascuțișul minții au sporit. SADOVEANU, D. P. 7. E foarte tînăr, dar e pe cale să devie celebru. CAMIL PETRESCU, T. II 9. Era odată o babă, care avea trei feciori nalți ca niște brazi și tari de vîrtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. De-aceea zilele îmi sînt Pustii ca niște stepe, Dar nopțile-s de-un farmec sfînt Ce nu-l mai pot pricepe. EMINESCU, O. I 175. ◊ (Urmat de «însă»; învechit, azi considerat pleonastic) Sîngele de martiri e plantă ce rodește, Curînd, tîrziu, odată, dar însă nelipsit. ALEXANDRESCU, P. 141. Potera l-a-ncunjurat. Și burduf mi l-a legat, Dar, lui însă, nu-i păsa Ci mustața-și răsucea. ȘEZ. V 94. ◊ (Cu nuanță concesivă) Mai știi păcatul, poate... m-oi trezi cu tine acasă, ca și cu frate-tău, ș-apoi atunci rușinea ta n-a fi proastă. Dar dă, cearcă și tu, să vezi cum ți-a sluji norocul. CREANGĂ, P. 187. ◊ (Întărit prin «totuși») D-ta... știi mai bine decît mine; dar totuși te rog, să mîi cu băgare de samă. CREANGĂ, P. 115. ◊ (Învechit; introduce regenta unei propoziții concesive, fiind corelativ al lui «deși») Deși sîngele apă nu se face... dar nepotul e salba dracului. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ (Întărit prin «dimpotrivă») Deși atunce după cîtă osteneală făcusă trebuie să aibă mare poftă de mîncare, dar dinprotivă lui îi lipsă. DRĂGHICI, R. 160. ◊ Expr. D-apoi (bine) sau dar cum să nu, se spune ca răspuns negativ la o propunere. Ceapă cu mămăligă? D-apoi neam de neamul mieu n-a mîncat așa bucate. CREANGĂ, P. 9. ♦ Ci. Nu că zic eu, da chiar vine, iacă-tă-l-ăi. CREANGĂ, P. 121. 2. (Arată o piedică) Însă. Stăi puțin cu carul... – Eu aș sta, dar nu prea vrea el să steie. CREANGĂ, P. 40. ♦ (Împreună cu interjecția «aș») Însă nici vorbă, nici gînd. Aleodor voi să se codească... dară aș! unde vrea să știe pocitul de toate astea? ISPIRESCU, L. 43. 3. (Nuanța adversativă este mai slabă) Se duseră acasă la dînsa, unde Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos... Dar pe cînd se aflau la masă și se chefuiau... deodată el îi scoase piciorul pe care îl păstra în traistă. ISPIRESCU, L. 5. Mîncați, beți și vă veseliți, dar de fata Împăratului Roș nici nu gîndiți. CREANGĂ, P. 232. ◊ (Indică intervenția unui fapt nou, neașteptat). De uitat, n-am uitat nemica, tată, dar ia, prin dreptul unui pod, mi-a ieșit înainte un urs grozav, care m-a vîrît în toți spărieții. CREANGĂ, P. 186. ♦ (Adaugă o idee nouă la cele spuse mai înainte) Mai mult decît atîta, cu atît mai mult. Cînd a văzut pa Malca, nu mai știa ce să facă de bucurie. Dar cînd a auzit și despre întîmplarea ce au avut... nu știa cum să mulțămească lui moș Nichifor. CREANGĂ, P. 135. ◊ (Întărit prin «încă») Deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om. CREANGĂ, P. 192. ◊ Loc. conj. D-apoi = darămite. Și-l ascultau gloatele, că-l iubeau nevoie mare. D-apoi boierii! ISPIRESCU, L. 111. Turturea, de-i turturea, Și tot face-și voie rea, D-apoi eu cum să nu-mi fac Pentru unul ce mi-i drag! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ♦ (După o propoziție optativă) Cu atît mai mult (sau mai puțin). De-am avea pîne și sare pentru noi, da nu să-l mai îndop și pe dînsul cu bunătăți. CREANGĂ, P. 77. ◊ Loc. conj. Nici... dar nici... = nici... și cu atît mai puțin... Nici pe dracul să-l vezi, da nici cruce să-ți faci. CREANGĂ, P. 28. ♦ Altfel, altminteri. Lîna asta ne mînîncă, păcatele noastre, dar n-am mai veni noi! Căci, cum știi... mai mult cu șeiacul ne hrănim. CREANGĂ, P. 110. II. (În propoziții conclusive) Deci, prin urmare, așadar. Vom spune dar cît de frumoasă-i lumea. BANUȘ, B. 90. Revin dar la primele idei. MACEDONSKI, O. IV 5. ◊ (Precedat de «apoi», «deci», «iată» sau «iacă») Apoi dar fă cum știi... numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Iaca dar, pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o așa de grozav. id. ib. 102. Deci dar omule, cunoaște înțeleapta bunătate. CONACHI, P. 269. ◊ (În legătură cu un imperativ, exprimă nerăbdarea, încurajarea, dojana etc.) De-ai făcut cîndva bine, da fă acum și cu mine. RETEGANUL, P. III 15. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. Da deschide ușa, bre omule! ALECSANDRI, T. 198. III. (Introduce o propoziție interogativă) Oare? Ia, ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe mine? CREANGĂ, P. 253. Da ce vrei, mări Cătălin? EMINESCU, O. I 174. Dar Sinziana ce a devenit? ALECSANDRI, T. I 458. Măi bădițo, bădișor, Dar de mine nu ți-i dor? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. IV. (Înaintea unui cuvînt care de obicei se repetă, întărește înțelesul acestuia) Să-i zic două vorbe... da vorbe! ALECSANDRI, T. 397. Acolo voi fi culcat, Dar culcat, și cum culcat?... Cu pușca la cap, Cu pistoale la picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 308. ◊ (Exprimă surprindere față de o acțiune neașteptat de bună, de intensivă etc.) Da greu somn am dormit! ISPIRESCU, L. 119. Bună calea, Ivane, zise dumnezeu. Dar cînți, cînți, nu te-ncurci. CREANGĂ, P. 299. – Variante: da, dară conj.

PETRECANIE s. f. 1. (Familiar și popular) Petrecere. La vremea băilor să strîng și mulți streini, unde să urmează o petrecanie foarte veselă, după cum am auzit. GOLESCU, Î. 82. ♦ Ospăț organizat cu prilejul unui eveniment însemnat. S-au dus el a doaua zi să vadă petrecania fetei împăratului. SBIERA, P. 128. 2. (Învechit) Prohod de înmormîntare; p. ext. moarte. Smerenia și virtuțile episcopului Partenie erau așa lăudate, încît toți boierii țării se rugară de domn ca să-i lase lui pururea egumenia mănăstirii Snagovului, în toate zilele vieții sale, iar după petrecania lui, să nu se mai așeze alți străini. ODOBESCU, S. I 433. ◊ (Azi numai în expr.) A făcut (cuiva) de petrecanie = a omori (pe cineva), a răpune. Îl furase de cu noapte și se zorea... să-i facă de petrecanie. VLAHUȚĂ, O. AL. I 95. Să puie mîna pe hoț spre a-i face de petrecanie. ISPIRESCU, L. 375. Fratele cel mic îngheță de frică văzînd că o singură femeie a putut face de petrecanie la atîtea străji. POPESCU, B. III 63. A i se face cuiva de petrecanie = a-i veni cuiva pofta să se bage singur în primejdie (de moarte); a căuta moartea cu lumînarea. (Rar) A face (neobișnuit a vedea) de petrecanie unui lucru = a nimici, a distruge; a da gata. Chimiță n-a moștenit decît vreo cincizeci de mii de franci cărora le-a văzut iute, iute de petrecanie, VLAHUȚĂ, la TDRG.

IERI adv. În ziua precedentă (față de cea în curs sau față de cea de azi); în ajun. Andrei a trecut ieri mult peste normă. DAVIDOGLU, M. 18. Ieri ca azi și azi ca ieri: Frig și vînt și ploaie. IOSIF, P. 53. Ieri numai am venit și mîine mă duc. NEGRUZZI, S. I 39. ◊ Ieri-noapte (-dimineață, -seară etc.) = în noaptea (dimineața, seara) premergătoare celei de acum. I-a dat în gînd ieri-noapte de una ca asta. CREANGĂ, P. 75. Astă-noapte și ieri-noapte Mă strigă cu blînde șoapte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ◊ Loc. adv. (În construcții negative, cu accentul pe primul element) De azi, de ieri (sau de ieri, de alaltăieri) = de curînd, de puțină vreme. Doar nu-s harabagiu de ieri, de-alaltaieri. CREANGĂ, P. 115. Mai ieri, (alaltăieri) = de curînd, de puțină vreme, zilele trecute. A trăit pînă mai ieri, aci, cu noi. CARAGIALE, O. III 238. (Prin exagerare) Era nepoțelul ei pe care ea însăși îl legănase mai ieri. La TDRG. Ca ieri v. ca (I 3). ◊ Expr. A căuta ziua de ieri = a căuta ceva ce nu există, ce nu se poate găsi. ◊ (Substantivat) Din sînul vecinicului ieri Trăiește azi ce moare. EMINESCU, O. I 178. Cu mîne zilele-ți adaogi, Cu ieri viața ta o scazi Și ai cu toate astea-n față De-a pururi ziua cea de azi. id. ib. 204. ♦ În trecut. Cîntecul ce-ades ți-l cînt Cînd te-adorm în fapt de seară, Puiule, e-un cîntec sfînt Vechi și simplu de la țară... Azi te-adorm cu dînsul eu, Ieri – el m-adormea pe mine. IOSIF, V. 139. ◊ Loc. adj. De ieri = dintr-o epocă trecută, din trecut. Roade coapte Musti-vor de lumină ca stelele în noapte Și doar în cărți vor plînge durerile de ieri. FRUNZĂ, S. 4. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu, omul veacului? NEGRUZZI, S. I 245. Oameni... mîndri de vechimea lor de ieri. ALEXANDRESCU, M. 22.

NOAPTE sf. 1 Timpul de la apusul soarelui pînă la revărsatul zorilor, cînd pămîntul e învăluit în întunerec: ~ adîncă, întunecoasă, înstelată, senină, fără lună, liniștită, caldă, răcoroasă, furtunoasă; întunerecul nopții; la miezul nopții, în toiul nopții, în puterea nopții; ~ de iarnă, de vară; n’am dormit, n’am închis ochii toată ~a; ~ de durere, de insomnie; as(tă) ~, azi ~; a petrece undeva ~a; se face ~, înnoptează; e ~; zi și ~, necontenit, pururea; a face ~a zi și ziua ~, a lucra, a petrece, etc. în timpul nopții și a dormi ziua; ~ albă 👉 ALB I. 11; o mie și una de nopți, titlul unei culegeri de basme arabe, halima; ~ bună! urare la despărțire noaptea, înainte de culcare; e prost ca ~a, e foarte prost; (P): nu te prinde, Ioane (sau Stane), că e ~a mare, nu te bucura prea de vreme, căci lucrurile se pot întoarce altminteri; de ~, de cu ~, pe cînd e încă întunerec, pînă nu s’a sfîrșit noaptea: a doua zi se sculă de ~ și începu să măture (S.-ALD.); dimineața îmi place să mă scol de cu ~ (I.-GH.); la ~, în noaptea care vine; peste ~, în timpul nopții; a mînea undeva peste ~; cu ~a în cap, în cap de ~ 👉 CAP¹ 9 ¶ 2 Noaptea adv. În timpul nopții: ziua doarme și ~a chefuește; (P): ziua fuge de bivoli și ~a îi apucă de coarne 👉 CORN I. 1 ¶ 3 Ⓕ Întunerec, întunecime, ceea ce întunecă mintea, inima, etc.: Cu-al tău zîmbet luminează-mi Noaptea gîndurilor mele (VLAH.); ~a timpurilor, vremile cele mai îndepărtate despre care nu se știe nimic ¶ 4 Ⓕ ~a vecinică, moartea [lat. n o c t e m].

ăst adj. și pron. dem. – Acesta. – Asta, (treaba) asta, lucrul ăsta. – Cu asta, astfel. – Cu toate astea, totuși. – De asta, pentru aceasta, din pricina aceasta. – Una ca asta, așa ceva. – Asta-i (acum), tot ce mai lipsea. – Asta-i bună, de necrezuit. – Ce-i asta?, ce înseamnă așa ceva?. – Asta e, așa stau lucrurile. – Asta ceea, (Mold.), cine ar zice (formulă care indică șovăială sau rezervă). Lat. *istus, formă vulg. de la iste, f. ista (Pușcariu 147; Candrea-Dens., 102; REW 4553; DAR); cf. v. it. esto (păstrat în compuneri: stasera, stamane; sicil. isti), prov. est, v. fr. ist, sp., port. este. Coincide în folosire cu acest, cu o nuanță mai retorică în acesta din urmă, mai familiară în ăst; întrebuințarea sa este cu desăvîrșire paralelă cu cea a dublei forme acel și ăl. Decl. adj. (forma literară) m. ăst (Mold, ast, est, ist), gen. ăstui (astui, istui), pl. ăști (aști, iști); gen. ăstor (astor, istor). F. astă, (Mold., eastă, iastă), gen. astei (eștii), pl. aste (este), gen. astor, (estor). În folosirea pron., i se adaugă -a (cf. acel) ca și în functia de adj. postpus; dar var. moldovenești fac abstracție de obicei de această schemă. Comp. astădată, adv. (de această dată); astă-iarnă, adv. (iarna trecută); astălalt, (var. ăstălalt, ăstalalt), adj. și pron. dem. (celălalt, cel de acolo); ăstan, adv. (Trans., anul acesta); astă-noapte, adv. (noaptea trecută); astă-seară, adv. (în seara asta); astă-toamnă, adv. (toamna trecută); astă-vară, adv. (vara trecută); astăzi, adv. (în ziua de față, azi); astfel, adv. (în acest fel, așa); estimp, adv. (anul acesta).

MĂCINÍȘ s. m. 1. Măcinat¹, măcinare (1). Cf. ANON. CAR. Pe cînd era vuietul [din moară] mai mare și măcinișul mai înfierbîntat. GANE, ap. TDRG. Toate morile sistematice avînd cel puțin un valț. . . și o capacitate teoretică de măciniș de minimum 1 vagon 24 ore. LEG. EC. PL. 28. 2. (Cu sens colectiv) (Cantitate de) cereale duse la moară pentru a fi măcinate. V. v i p t. Morarul măcina pe oprite și avea destul măciniș acum după secere. SLAVICI, V. P. 19. Moara și ziuă albă și noapte neagră avea măciniș bogat, nu numai din Băiță ci și din satele vecine. F (1 884), 247. Măciniș la moară nu prea era. ib. (1890), 138. Am avut azi mult măciniș. SADOVEANU, O. VIII, 65, cf. REV. CRIT. III, 159. Frate! pornește moara, căci văd că măciniș ai destul! CĂTANĂ, P. B. II, 118. Îl trimite. . . cu un car de măciniș la moară. COM. SAT. V, 110. Lele, cît on măciniș Nu-m umplea capu de griji. BÎRLEA, C. P. 301, cf. ȘEZ. VII, 189. [Moara] umblă fără măciniș. ALR II 6 715/235, cf. 3 986/353. 3. Produse rezultate din măcinarea griului sau a altor cereale ; măcinătură (2); p. e x t. ceea ce rezultă în urma măcinării. Cf. LB. Dochița. . . spăla măciniș de aur la piuăle lui Cornean. AGÎRBICEANU, A. 162. După cum are să fie și măcinișul mai mult sau mai puțin fin. PĂCALĂ, R. 72. Am măcinat paie cu rîșnița și din măciniș am pregătit fiertură. STANCU, D. 126. A lua zeciuiala măcinișului. PAMFILE, I. C. 165, cf. ȘEZ. V, 105. ♦ (Regional) Uium. Nu mai duc la moară la Cacoveanu, că ia prea mult măciniș. Com. din PODENI-TURDA. – Pl.: măcinișuri. Măcina + suf. -iș.

an¹ sm [At: COD. VOR. 135/8 / Pl: ani, (îrg) ai / E: lat annus] 1 sm Perioadă de timp, cuprinzând 12 luni, sau 52 de săptămâni, sau 365 de zile. 2 (Bis; îe) În (sau la) ~ul mântuirii sau ~ul Domnului În anul de la (nașterea lui) Hristos. 3 (Înv; îe) (Azi) e ~ul, de când... S-a împlinit un an (sau) anul, de când... 4 (Îs) ~ul vechi Anul care se încheie la 31 decembrie la miezul nopții. 5 (Îs) ~ul nou Anul care începe la 31 decembrie la miezul nopții. 6 (Îlav) ~ cu ~ sau ~ de ~ ori (înv) ~ pre ~ În fiecare an. 7 (Îlav) Din ~ în ~ Din ce în ce mai mult (cu fiecare an ce trece). 8 (Îlav) Acum (sau acuși) un ~ Anul trecut pe vremea aceasta. 9 (Îal) Cu un an în urmă. 10 (Îlav) În ~ul sau la ~ul... La o anumită dată din cursul unei perioade... Cf veleat. 11 (Îlav) La sau (într-)un ~ (odată) O singură dată într-un an. 12 (Fig; îal) Rar. 13 (Îlav) La ~ul în anul viitor. 14 (Îlav) Peste ~ în cursul unui an. 15 (Îlav) Peste un ~ (doi etc. ~i) De-acum într-un an (în doi ani etc.). 16 (Îlav) De un ~ (doi etc. ~i) De un an (doi etc. ani) încoace. 17 (Îlav) Până-ntr-un ~ (până-n doi etc. ~i) În timp de un an (doi etc. ani) de la o anumită dată. 18 (Trs; îlav) (Într)-alt ~ Anul viitor, peste un an. 19 (Îlav) Est-~ Anul acesta. 20 (Reg, îlav) Dincolo de ~ Acum doi ani Si: anțărț. 21 (Înv; îlav) Intru în doi ~i etc. (Timp de) un an, doi ani etc. 22 (Îe) Întru mulți ~i! sau (la) mulți ~i! Să trăiești sau să fie (pentru) mulți ani. 23 (Însoțit de atributele tot, întreg, încheiat, împlinit, în cap și cu complinirile de-a rândul, de zile) Se sugerează trecerea grea a timpului, (ocupat cu activități dificile, obositoare). 24 (Îlav) Cu ~ii sau cu ~ul Ani întregi, ani de-a rândul. 25 (Îlav) Ani și ani Ani mulți, vreme îndelungată. 26 (Răspunde la întrebarea cum?; îlav) Cu ~ul Pe câte un an (cf cu luna, cu ziua, cu rupta). 27 (Îlav) Pe ~ sau într-un (întru) ~ în interval de un an. 28 Unitate de măsură pentru evenimente petrecute în decursul unui an. 29 (înv; îs) ~ul jalii An de doliu. 30 (Înv; îs) ~ul teatral Stagiune. 31 (Îs) ~ul Nou Ziua de 1 ianuarie. 32 (Îe) Are... ~i Trăiește (sau funcționează) de... ani. 33 (Îe) A intra în al doilea (al treilea etc) ~ sau a merge pe doi (trei etc.) ~i A împlini vârsta de doi (trei etc.) ani, a fi în al doilea (al treilea etc.) an al vieții. 34 (Îla) Mic de ~i Tânăr. 35 (Îla) Mare de ~i Bătrân. 36 (Lpl; art) Bătrânețe. 37 (Lpl; art) Viață. 38 (Lpl; art) Epocă. 39 (Lpl; art) Experiență (pe care o aduce înaintarea în vârstă). 40 (Ast; șîs) ~ astronomic, solar, tropic sau echinocțial Timp de 365 de zile, 5 ore, 48 minute și 47 de secunde în care Pământul face o rotație (revoluție) completă în jurul Soarelui. 41 (Pan; îs) ~ sideral Timp necesar Soarelui pentru a reveni la același punct fix pe ecliptică. 42 (Îs) ~ lunar Durată de timp necesară pentru 12 (uneori 13) rotații ale Lunii în jurul Pământului. 43 (Îs) ~ planetar Durată necesară unei rotații făcută de o planetă în jurul Soarelui. 44 (Îs) ~ lumină Unitate de lungime, egală cu drumul parcurs de o rază de lumină într-un an, cu care se măsoară distanțele dintre astre. 45 (Îs) ~ comun (sau civil) An calendaristic (alcătuit numai din 365 de zile) care începe la 1 ianuarie și se termină la 31 decembrie. 46 (Îs) ~ hisect (visect, bis(s)ext sau bis(s)extil ori, pop, ~ mare An de 366 de zile (urmând din 4 în 4 ani), care cuprinde fracțiunile de 5 ceasuri, 48 de minute și 47 de secunde a 4 ani laolaltă. 47 (Îs) ~ iulian An ținut de biserica ortodoxă, numit astfel după Iulius Cezar, care socotea anul tropic de 365 de zile și 6 ceasuri. 48 (Îs) ~ gregorian An ținut de biserica catolică, numit astfel după papa Grigorie XIII, care a suprimat din calendarul iulian câte trei ani bisecți la fiecare patru secole.

SINDROFIE, sindrofii, s. f. (Azi familiar sau ironic) Reuniune de invitați, petrecere în familie. Pînă-n sară, în tîrg era o fierbere nemaipomenită. În toate părțile sindrofiile se prelungiră pînă noaptea tîrziu. SADOVEANU, O. VIII 148. E sindrofie astă-seară. Salonul tremură-n lumină. IOSIF, T. 147. Mare sindrofie la cucoana Sevastița; cu lăutari, cu danț, cu ceai. HOGAȘ, DR. II 134. ◊ Fig. [Gîștele sălbatice] dacă colindă așa țărmurile lumii, văd toate. Și fac sindrofie ele înde ele și povestesc ce-au văzut. SADOVEANU, O. A. II 149. ♦ (Cu sens colectiv) Totalitatea participanților la o petrecere familială. Toată sindrofia îl primi cu însuflețire. REBREANU, I. 100.

azi [At: I. IONESCU, C. 126/41 / V: az / E: ml *hadie] 1-2 av, sm (În) ziua în curs. 3 av (Îlav) ~-dimineață În dimineața zilei în curs. 4 av (Îlav) ~-noapte În noaptea precedentă. 5 av (Îlav) De ~ Din ziua prezentă. 6 av (Îal) Începând din ziua prezentă. 7 av (Îlav) De ~ în... zile Peste... zile. 8 av Acum. 9 av Momentan. 10 av (Îlav) Până ~ Până acum. 11 av (Îlav) ~-mâine Zi de zi. 12 av (Îal) În mod repetat. 13 av (Îal) În curând. 14 av (Îal) Când și când. 15 av (Îlav) De ieri până ~ într-un timp scurt. 16 av (Îal) În mod neașteptat. 17 av (Îlav) De ~ pe mâine Amânat la nesfârșit. 18 av (Îal) Provizoriu. 19 av (Îlv) A trăi de ~ pe mâine A trăi în mare lipsă materială. 20 av (Îal) A trăi fără speranțe de viitor. 21 av (Îal) A fi gata să moară. 22 av (Îlav) Cu ~ cu mâine Încet-încet. 23 av (Îlav) De cu ~ Din vreme. 24 av (Îlav) În ziua de ~ În zilele noastre. 25 av (Îlav) Ba ~, ba mâine Nesigur. 26-27 av, sm (În) timpul prezent. 28-29 av, sm (În) epoca contemporană.