VILEAG, vileaguri, s. n. (Învechit și popular) 1. Mulțime de oameni; lume, omenire. Are să meargă la biserică și, cînd o fi tot vileagul strîns, o să strige-n gura mare că-i plesnește inima de atîta chin. CARAGIALE, S. 93. ◊ Loc. adv. În vileag = în public, în fața lumii. Mi s-a întîmplat un lucru dureros pe care... ți-l împărtășesc în vileag. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 51. Spre noapte, fără judecată puse de-l spînzură în vileag. BĂLCESCU, O. II 186. ◊ Expr. Cîtu-i (sau pînă-i) lumea și vileagul = niciodată. Cîtu-i lumea și vileagu Nu te ia cine ți-i dragu, Ci mi te ia un urît De te bagă în pămînt. BIBICESCU, P. P. 201. (Azi mai ales în expr.) A da în vileag = a face cunoscut, a scoate la iveală; a divulga. Frica amestecată cu ură că de acuma Lisandru va da în vileag, în rîsul satului, iubirea lor. GHEREA, ST. CR. III 263. Midas-împărat îl amenința că unde îi stau talpele îi va sta și capul dacă va crîcni o vorbă măcar către cineva care să-i dea în vileag cusurul. ISPIRESCU, U. 111. 2. (În expr.) în vileagul vîntului = în bătaia vîntului. Așa se pune... într-o joi în vileagu vîntului Cu o mînă secera, Cu o mînă snop făcea. MAT. FOLK. 521. Se puse vileagul vîntului Din fereastra pămîntului. TEODORESCU, P. P. 142.