ARBORE s. 1. (BOT.) copac, pom, (înv. și pop.) lemn. (Un ~ falnic.) 2. (BOT.) arbore de cacao (Theobroma cacao) = (rar) cacaotier; arbore de cafea (Coffea arabica) = (înv.) cafeu; arborele-vieții (Thuja orientalis și occidentalis) = tuia, (rar) tămâie. 3. v. fus. 4. (TEHN.) arbore cotit = vilbrochen. 5. v. catarg. 6. (MAR.) arbore mic v. trinchet.

TĂMÂIE s. v. arborele-vieții, livan, tuia.

TUIA s. v. arborele-vieții.

arborele vieții s. m. + s. f.

TUIA f. Arbore decorativ exotic din familia pinului, cu tulpina înaltă, cu coroana deasă și ramuroasă, cu frunze mici, solzoase; arborele vieții. [G.-D. tuiei] /<fr. thuya

ARBORE s.m. 1. Plantă lemnoasă de talie mare; copac, pom. ◊ Arborele vieții = a) arbore decorativ, cu tulpina piramidală și frunze verzi, solzoase; tuia; b) (fig.) schemă reprezentînd evoluția omului de-a lungul vieții sale; arbore genealogic = desen în forma unui arbore din care se văd ramificațiile unei familii și gradele de rudenie dintre membrii ei. 2. Catarg. ◊ Arbore gabier = catarg care susține gabia. 3. Axă care transmite o mișcare de rotație diferitelor organe ale unei mașini. [< lat. arbor].

sosna s.f. (reg.) 1. cătină-roșie. 2. numele a două specii de arbori: arborele-vieții (tuia-oriental și occidental). 3. moțul-curcanului.

TUIA s.f. (Bot.) Arbore decorativ din familia pinului, cu frunzele de culoare verde-închisă, avînd coroana piramidală și ramurile întinse orizontal; arborele vieții. [Pron. tu-ia, pl. invar. / < fr. thuya].

TUIA s. f. arbore decorativ din familia pinului, cu frunzele de culoare verde-închisă, având coroana piramidală și ramurile întinse orizontal; arborele vieții. (< fr. thuya)

pom (pomi), s. m. – 1. Arbore fructifer. – 2. Brad de Crăciun. – 3. Creangă care la înmormîntările tradiționale reprezintă arborele-vieții și trecerea pe lumea cealaltă. – Mr., megl. pom. Lat. pōmus (Pușcariu 1349; Candrea-Dens., 1419; REW 6645), cf. poamă. – Der. pomet (var. pomăt, mr. pomet), s. n. (cantitate de fructe; livadă), care poate reprezenta direct lat. pōmētum (Pușcariu 1350; Candrea-Dens., 1420; REW 6642), cf. it. pometo; împomat, adj. (plantat); pomușel, s. m. (mușchi, Bryum argenteum); pomărit, s. n. (arboricultură). Der. neol. pomicultor, s. m., din fr. pomiculteur; pomicultură, s. f. (arboricultură); pomolog, s. m. (arboricultor); pomologie, s. f. (arboricultură).

ARBORE, arbori, s. m. 1. Plantă lemnoasă cu trunchi solid și ramuri cu frunze care formează o coroană; copac; p. ext. pom. ◊ Compuse: arbore-de-pîine = specie de arbore al cărui fruct se mănîncă copt în cuptor, ca pîinea (Artocarpus incisa); arborele-vieții = a) arbore decorativ cu tulpina piramidală și cu frunze verzi, solzoase (Thuja occidentalis); b) fig. figură reprezentînd evoluția omului de-a lungul vieții sale. ♦ Arbore genealogic = figură care (sub forma unui arbore cu ramuri pornite dintr-un trunchi comun) reprezintă filiația membrilor unei familii și indică gradele de înrudire dintre ei. 2. Organ de mașină care primește și transmite o mișcare prin rotația în jurul axei sale. 3. Catarg. [Var.: arbor, (înv.) arbure s. m.] – Lat. arbor, -is.

arbore, arbori s. m. Nume generic pentru orice plantă cu trunchi înalt, lemnos și cu multe ramuri, care formează o coroană; copac; p. restr. pom. ♦ „Arborele vieții” = a) arbore decorativ originar din Extremul Orient, înalt și cu multe ramuri, având frunze mici și solzoase; tuia (Thuja orientalis); b) schemă reprezentând evoluția omului pe întregul parcurs al vieții sale; c) motiv iconografic ornamental cu caracter simbolic, reprezentând viața printr-un arbore încărcat de roade, dar amenințat mereu de primejdii ilustrate prin păsări și animale; este răspândit în arta cultă și populară atât în Orient, cât și în Europa, apărând frecvent și în pictura murală din țările române, în ornamentica sculptată și în miniaturi. ♦ „Arborele lui Iesei” = temă iconografică de largă răspândire în arta creștină, care simbolic genealogia lui Iisus Hristos, începând cu Iesei, tatăl regelui și psalmistului David. Tema se află în picturile exterioare din Moldova (Humor, 1535; Moldovița, 1538; Voroneț, 1596), amploarea conferită de pictorii moldoveni fiind unică în lume. Se mai numește „Arborele genealogic al lui Iisus”. – Din lat. arbor, -oris.

pom, pomi s. m. Nume generic pentru orice arbore sălbatic sau cultivat care produce fructe comestibile; p. ext. copac, arbore. ◊ Pom de Crăciun = brad sau alt conifer împodobit cu daruri și diverse ornamente colorate cu prilejul Crăciunului. ◊ Pomul mortului = copăcel (mai ales brad) sau ramură împodobită cu fructe, covrigi etc., care se poartă înaintea cortegiului mortuar până la cimitir, unde se înfige în pământ după ce s-a dat de pomană tot ce era pe el; p. restr. un fel de colac în formă de cruce, care se dă de pomană pentru cei morți. ◊ Pomul cunoștinței binelui și răului sau pomul raiului = pom amintit în Biblie, plantat, ca și pomul vieții, în mijlocul grădinii Edenului (raiului), din care Adam și Eva, au fost ispitiți de șarpe (satana) să mănânce fructul oprit, fruct simbolizând izvorul cunoașterii. ◊ Pomul vieții = arbore biblic, plantat aproape sau lângă pomul cunoștinței binelui și răului din grădina Edenului, inaccesibil lui Adam și descoperit de acesta numai după înfruptarea sa din înțelepciunea cunoștinței. ◊ Compuse: (pop.) pomul-raiului = lămâiță; pomul-vieții = tuia. – Din lat. pomus.

CUPRESACÉE (< fr.; {s} lat. cupressus „chiparos”) s. f. Pl. Familie de plante rășinoase (arbori și arbuști), cu frunze persistente, aciculare sau în formă de solzi și flori unisexuate mici. Cuprinde plante decorative (ex. chiparosul) și unele plante importante pentru industria lemnului și industria farmaceutică (ex. arborele-vieții, ienupărul).

ØRJASAETER [örjəsaitər], Tore (1886-1968), scriitor norvegian. Cântăreț al locurilor natale (trilogia epică și lirică „Gudbrand langleite”); povestiri poetice („Cântec despre fluviu”, „Arborele vieții”). Drame expresioniste („Antonine”).

cidru², (cedru), s.n. – (bot.) Tuia; arborele vieții (chidru, tidru, tindru) (Viman 1989): „Numai-n munte este-un t’idru / Așa tinerel și mândru” (Papahagi 1925: 199). – Lat. cedrus, prin intermediul sl. kedrŭ (DER).

tidru, s.n. – (bot.) Tuia, „arborele vieții”; plantă cu frunze perene (Tjuja occidentalis L.). – Et. nec.

!arborele-vieții (tuia) (reg.) s. m. art.

*arborele vieții (schema evoluției omului) s. m. + s. f.

ARBORE, arbori, s. m. 1. Plantă lemnoasă cu trunchi solid și ramuri cu frunze care formează o coroană; copac. Și tăcu, zărind para roșie a luminării, pe delușor, la fereastră, între arbori. CAMILAR, N. I 90. Cînd a trecut dincolo de poiană și a dat între arbori... numai iată că-i sare iepuroiul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 72. ◊ Compuse: arbore-de-pîine = plantă arborescentă din familia moraceelor, al cărei fruct, încălzit, are miezul asemănător cu acela al pîinii (Artocarpus incisa); arborele vieții = a) arbore decorativ, cu tulpina piramidală și cu frunze verzi, solzoase, din care anumite specii cresc cultivate și în țara noastră (Thuia occidentalis); b) fig. figură reprezentînd evoluția omului de-a lungul existenței lui individuale (după vîrstă). ♦ (Rar) Pom. Din arbori atîrnau mănunchiuri de fructe, mere rumene, pere verzi și prune albăstrii. SADOVEANU, O. II 8. 2. Fig. (Numai în expr.) Arbore genealogic = filiația membrilor unei familii, cu indicarea gradului de înrudire dintre ei, reprezentată adesea printr-un arbore ale cărui ramuri închipuie pe descendenți. V. genealogic. 3. (Franțuzism) Catarg. Arborele mare = catargul principal. 4. Organ de mașină care primește și transmite mișcarea prin rotația în jurul axei sale. Arborii de transmisie se fac din oțel rezistent și omogen. Arbore-motor = organ de mașină al unui motor, care, fiind pus direct în mișcare de mașina motrice, transmite mișcarea de rotație de la aceasta la sistemul antrenat. – Variante: arbor (EMINESCU, O. I 133), (învechit) arbure (NEGRUZZI, S. II 14) s. m.

TUIA s. f. (Bot.) Arborele vieții, v. arbore. – Variantă: tuie s. f.

VIAȚĂ, vieți, s. f. 1. (În opoziție cu moarte) Formă specială de mișcare a materiei, care apare pe o anumită treaptă a dezvoltării acesteia și care este reprezentată printr-un număr infinit de organisme, de la cele mai simple pînă la cele superior organizate; faptul de a fi viu; stare a ceea ce este viu, ființă vie. Peste moarte a biruit pretutindeni viața. STANCU, U.R.S.S. 84. Care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. Pe cînd totul era lipsă de viață și voință. EMINESCU, O. I 132. ◊ Loc. adj. și adv. Pe viață și (sau ori) pe moarte = în chip deznădăjduit; cu înverșunare, din toate puterile, cu riscul vieții. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte. GALACTION, O. I 51. E o luptă pe viață și pe moarte. Să nu rămînem nimenea deoparte. D. BOTEZ, F. S. 12. Hotărîți cum mergeam pe viață și pe moarte, simțeam pentru întîia dată în noi o tainică mîndrie. GANE, N. II 102. ◊ Loc. adv. Cu viață = viu, teafăr. Ano, mamă, bine că dumnezeu m-a ținut cu viață ca să-mi văd dreptatea la lumină. BASSARABESCU, S. N. 158. Rareori bolnavul ajungea cu viață la cîmpul ciumaților. GHICA, S. A. 55. Cu prețul vieții = cu orice risc. Între viață și moarte (mai rar între moarte și viață) = în agonie, pe moarte, aproape de moarte; fig. într-o situație grea, penibilă. Simt că sînt între moarte și viață. CAMIL PETRESCU, U. N. 216. L-au lăsat luptîndu-se între moarte și viață. DRĂGHICI, R. 11. ◊ Loc. adj. Plin de viață = plin de energie, cu activitate intensă, vioi, sănătos, robust; vesel. (Fig.) Uzina a regăsit-o mai plină de viață. SAHIA, N. 35. Fără (pic de) viață = fără vlagă, fără vigoare. Pelița ei sămăna. cu batista subțire, fără pic de viață. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Expr. A fi în viață = a fi viu, a trăi. Dase ordin ca... în toate zilele să se puie talerul ei la masă, ca și cînd ar fi fost încă în viață. BOLINTINEANU, O. 370. A fi om de viață = a fi om vesel, exuberant, dornic de petreceri. A prinde (la) viață v. prinde (VI 2). A-și da viața v. da³ (I 7). A da viață v. da³ (I 11). A-și lua (sau a lua cuiva) viața (sau zilele) v. lua (II 3). A trece (sau a se trece) din viață = a muri. Au căpătat oftică ți s-au trecut din viață. DRĂGHICI, R. 3. A reveni la viață v. reveni² (2). A aduce (pe cineva) la viață = a face (pe cineva) sănătos, a vindeca de o boală grea. A mîntui (cuiva) viața = a scăpa (pe cineva) dintr-o mare primejdie, a salva de la moarte. Ce cîne? – Acel ce au mîntuit viața a doi oameni. DRĂGHICI, R. 103. A lungi (sau a scurta) viața cuiva = a cruța (sau a ucide) pe cineva, a lăsa (sau a nu lăsa) pe cineva viu. Domnule, măria-ta, Mai lungește-mi viața. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 497. A-și pierde viața v. pierde. A înceta din viață v. înceta. A(-și) mînca viața v. mînca. A ridica viața v. ridica (I 2). A-și pune viața în primejdie sau a-și pune viața la mijloc = a face ceva cu riscul vieții, a risca foarte mult. Nime n-ar fi cutezat să treacă pe vreo uliță fără ca să-ți puie viața la mijloc. MARIAN, T. 265. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie. CREANGĂ, P. 79. A avea nouă vieți v. nouă. A lua (sau a căpăta) viață = a lua ființă, a se naște, a se produce. Ceea ce a spus Lenin a căpătat viață, a devenit realitate. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 185, 2/1. Șoaptele, adînci murmure ce iau viață în pustii. ALEXANDRESCU, M. 20. ♦ Fig. Ființă iubită, care reprezintă totul în existența cuiva. Tu ești viața mea și fericirea vieții mele. ALECSANDRI, T. I 436. ♦ Existență umană, petrecerea omului pe pămînt. Cîndva un semen al nostru va pomeni de trecerea noastră și, din veacul vieții, va zîmbi umbrelor noastre trecute pe alt tărîm. SADOVEANU, D. P. 176. Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. Cînd ți-i viața mai dragă = cînd nu te-aștepți, cînd nici nu te gîndești. ♦ Fig. Vietate; om. Ce uțor este să dai în schimbul unei vieți o jucărie. SAHIA, N. 60. Izvor ețti de vieți Și dătător de moarte. EMINESCU, O. I 177. 2. În credințele religioase, determinat prin «de apoi», «de veci», «veșnic», «viitor» etc.) Existență dincolo de moarte. Eu o lacrimă de-aicea nu mi-aț da-o pentru toată Nesfîrșită fericire din viața de apoi. VLAHUȚĂ, O. AL. 44. 3. Mod, fel, condiții materiale și morale, mediu în care se desfășoară existența unei persoane sau a unei colectivități; totalitatea actelor săvîrșite de cineva în timpul existenței sale. Vai de viața lui dacă aceea pe care o iubește nici nu vrea să se uite la dînsul. SADOVEANU, O. I 464. Un pictor italian se instalase pe puntea de sus ca să schițeze cîteva scene din viața de bord. BART, S. M. 32. Veghează-n noi porniri de viață nouă. IOSIF, P. 15. Toate gîndurile lui se abătură asupra acestei vieți curate, pentru care lumea nu era încă decît vis și lumină. VLAHUȚĂ, O. AL. II 36. ◊ Expr. (Familiar) Viață cusută cu ață v. ață (1). A duce viață comună cu cineva v. comun. ♦ Ceea ce este necesar (hrană, îmbrăcăminte etc.) pentru existența zilnică a cuiva; trai (zilnic). Retribuția... nu i-ar fi ajuns nici la întreținerea vieții. BOLINTINEANU, O. 414. Costul vieții v. cost. ♦ Experiență (cîștigată prin contactul cu fenomenele). Viața ne învață că experiența conducătorilor poate da cele mai bune rezultate atunci cînd se bazează pe experiența maselor, a poporului. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 77. 4. Timpul care trece de la nașterea pînă la moartea cuiva; șirul evenimentelor întîmplate în acest timp. Cînd ne-am sculat, am avut în fața noastră una din acele priveliști pe care rareori în viață ai prilejul de a le întîlni. BART, S. M. 53. În o clipă mi se păru că am trăit o viață întreagă. HOGAȘ, M. N. 25. Vedea întreaga ei viață, Un cîmp pustiu, prin care ea Cu multă plîngere-și ducea Durerea timpului de față. COȘBUC, P. II 260. N-am pățit eu asta numai o dată în viața mea. CREANGĂ, P. 124. Cu întemeierea acestor state, evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite, viața lor ne este mai bine cunoscută. BĂLCESCU, O. II 12. ◊ Loc. adj. și adv. Pe viață = pentru tot timpul cît trăiește cineva. A fost amestecat într-un complot... Asta i-a adus arestarea, judecarea și osîndirea la temniță pe viață. SADOVEANU, E. 49. Însurătoarea nu-i măr să-l muști și, de nu ți-o place, să-l zvîrli, ci-i pe trai și viață. SEVASTOS, N. 53. Titlurile n-au fost decît pe viață, fără a lăsa drept la urmași. BĂLCESCU, O. II 14. ◊ Loc. adv. Din viață = din timpul cînd trăiește cineva, cînd este încă viu. I-a dat din viață partea lui de moștenire. (În construcții negative) În viața mea = niciodată. ◊ Expr. O viață de om = vreme îndelungată. Nu-i revăzusem de 22 ani! o viață de om! NEGRUZZI, S. I 67. Primăvara vieții v. primăvară. ♦ Povestire a faptelor și a întîmplărilor din timpul cît a trăit cineva; biografie. Deschid viețile sfinților și văd atîtea și atîtea. CREANGĂ, A. 22. 5. (Bot.,în expr.) Arborele vieții v. arbore.

cidru², (cedru), s.n. – (reg.; bot.) Tuia; arborele vieții; chidru, tidru, tindru (Viman, 1989): „Numa-n munte este-un t’idru / Așa tinerel și mândru” (Papahagi, 1925: 199). – Lat. cedrus „cedru”, prin intermediul sl. kedrŭ (DER).

tidru, s.n. – (bot.) Tuia = arborele vieții; plantă cu frunze perene (Tuja occidentalis L.): „Și-aș mânca frunză de tidru / Și-aș cânta la omu’ mândru” (Bilțiu, 2006: 51). – Et. nec.

ARBORI. Subst. Arbore, arboraș (dim., rar), copac, copăcel (dim.), pom. Abanos, eben; acaju, mahon; arbore-de-cacao; arbore-de-cauciuc; arbore-de-pîine; arin; arțar, arțăraș (dim.); banan, bananier (livr.); baobab; brad, brăduț (dim.), brădișor, brăduleț, brăduliță (rar), brădan (reg.), brădănaș (dim., reg.), brădui, brăduștean, tîrș, tîrșuț (dim.); calembec (înv.); castan, castan-sălbatic, castan-porcesc; cedru; cer; chinchină; chiparos; chitru; coconar; cocotier; cola; corn; curmal; dafin, laur; eucalipt; fag, buc (reg.); fistic; frasin; frasin-de-munte; mojdrean, urm; gaiac; gîrneață (reg.), gîrniță (reg.); gorun, slădun (reg.); hicori; jugastru; livan; manghier; manglier; măslin; mesteacăn, mestecănaș (dim.); migdal; molid, molidaș (dim.), brad-negru, brad-roșu; nuc, nuculeț (dim.), nucuț, nucșor; palisandru; palmier, palm (neobișnuit); paltin, păltinaș (dim., pop.), păltinel (pop.), păltior (pop.); papaia; pin; platan; plătică, roșcov-sălbatic; plop, plopușor (dim., rar), plopuț (reg.), plop-alb, plop-negru, plop-tremurător, plop-de-munte; plută, plutaș, plop-plutaș, plop-piramidal; portocal, oranz (înv.), răchită, răchițică (dim.); rodiu, rodier (rar); roșcov; salcă, sălcuță (dim.); salcie, sălcioară (dim.), sălcică, salcie-pletoasă, salcie-plîngătoare; salcîm, acaț (reg.); santal; scorțișor; sicomor; smochin; sorb; stejar, tufan, stejărel (dim.), stejăraș, ghindar (reg.); tamarin; tec; tei, teișor (dim.), teiuleț; terebinț; tufar; tufan; tuia, arborele-vieții; ulm; velniș; ylang-ylang; zadă. Arboret, pădure, pădurice (dim.), păduriță, păduriște (rar), rediu (reg.); crîng, hățiș, huceag (reg.), huci (reg.), selbă (rar), tufărie, tufăriș, tufiș; dumbravă. Arbori-cultură; arboricultor. Dendrologie, dendrografie. Adj. Dendrologic. Vb. A planta, a sădi. A crește. V. arbust, creangă, fructe, frunză, pădure, plante ornamentale, pomi fructiferi.

PLANTE ORNAMENTALE. Subst. Plantă ornamentală, plantă decorativă. Acantă; agavă; aloe; asparagus; azalee; balsamină; barba-împăratului; begonie; bujor, bujor-de-grâdină, bujoraș (dim.); busuioc; cactus; cafeluță; cală; camelie; caprifoi; cătină; cerceluș, fuxie; ciclamă; cimișir; clopoței; crăiță, vîzdoagă (reg.); curpen; dalie; dracilă; drob; ficus; filodendron; gardenie; garoafă, garofiță; gherghină; glicină; hortensie; hurmuz; iasomie; iederă; indrușaim, sîngele-voinicului; lăcrămioară, mărgărit, mărgăritar; laur, dafin; lalea, tulipă, tulipan (reg.), lămîiță; leandru; lemn-cîinesc, lemnul-cîinelui; lemnul-domnului, lemnuș (reg.); liliac, iorgovan (reg.); magnolie, mielărea; mimoză senzitivă; mirt; mușcată, mușcată-creață, pelargonie, orhidee; palmier, palm (rar); păducel, albaspină; primulă; rezedă, rozetă; rozmarin; stînjenel, stînjen, iris; surguci; știr-roșu; tamariscă; trandafir, trandafiraș (dim.), trandafirel (pop.), trandafiruț (pop.), roză, rujă (reg.); trîmbiță; tuia, arborele-vieții; tulichină; zambilă, zambilică (dim.); zizanie; zorele, bună-dimineața, adormițele (reg.). V. arbuști, plante medicinale.

ARBORE s. 1. (BOT.) copac, pom, (înv. și pop.) lemn. (Un ~ falnic.) 2. (BOT.) arbore de cacao (Theobroma cacao) = (rar) cacaotier; arbore de cafea (Coffea arabica) = (înv.) cafeu; arborele-vieții (Thuja orientalis) = tuia, (rar) tămîie. 3. (TEHN.) fus. (~ la un mecanism.) 4. (TEHN.) arbore cotit = vilbrochen. 5. (MAR.) catarg, (înv.) mastă. 6. (MAR.) arbore mic = trinchet.

THUJA L., TUIA, ARBORELE VIEȚII, fam. Cupressaceae. Gen orginar din America de N și Asia, 6 specii, arbori sau arbuști rășinoși, monoici, erecți. Frunze, persistente, mici, opuse, solzoase, dispuse imbricat pe 4 rînduri, cu aromă puternică, alipite de lujerii comprimați. Ramurile sînt, pe partea inferioară, verzi, uneori verzi-albăstrui și pot avea dungi albe. Flori unisexuate, mici, terminale sau axilare; cele mascule mici, globuloase, cu filamente scurte, antere cu 6 saci polinici; cele femele dau naștere la conuri alungite, cu solzi opuși, imbricați, 8 rar 12, dintre care 2-6 sînt fertili și 2 (uneori 4) exteriori plus 2 interiori sînt sterili. Fiecare solz cu 1-3 (foarte rar 5) semințe mici, plate.

Thuja orientalis L. (syn. Biota orientalis Endl.), « Arborele vieții ». Specie care înflorește primăvara. Conuri ovoide, verzi cu reflexe maronii, cu 6-8 solzi lemnoși, încovoiați, semințe nearipate, maro-închis. Frunze verzi-deschis, ca niște solzi, așezate imbricat, cu glande adîncite, iarna sînt maronii. Arbore piramidal, pînă la 10 m înălțime, dens-ramificat, stufos, ramuri în formă de evantai, scoarța maro-închis-roșiatică, se exfoliază.

tămîie s. v. ARBORELE-VIEȚII. LIVAN. TUIA.

TUIA s. (BOT.; Thuja orientalis) arborele-vieții, (rar) tămîie.

repetiție refren, figură care constă în repetarea unui grup de cuvinte (sintagmă ori enunț) care, într-o lucrare literară scurtă (de obicei în versuii), exprimă laitmotivul textului, ori vrea să creeze și să susțină atmosfera lirică a operei. Este repetiția care nu se încadrează, ea volum și repartiție, în nici o schemă stereotipă, ea toate celelalte (R): „- Pământ de flori! Pământ de flori!... Același strigăt, în fiecare dimineață; aceeași droagă de căruță sunându-și singurătatea în fiecare piatră a pavajului; același moș-copil deasupra mormanului de pământ negru, mărunțit, moale, frumos, bogat, suflet ascuns. Aceeași cazma înfiptă lângă mănușa căruței și felinarul stins, dimineața, la bariera orașului, felinarul care a ars, noaptea, legănat, ferind singurătatea omului și calului, de goana mașinilor. – Pământ de flori!. Pământ cald, plouat, mirositor, pământ care poartă semințele în el ca puii nefătați, în pântece; semințe de ierburi răbdătoare, puioase, blânde. Oamenii vând pământul cu găleata, gătit și curat; curat, luminat așa cum își aduceau, cândva, fetele servitoare la oraș. – Pământ de flori!”... (Florența Albu) Din poezia clasică se pot cita poezia Floriile de V. Alecsandri, Post bellum de O. Goga, precum și versurile lui G. Bacovia, în care, oricare ar fi schema repetiției (de obicei figuri combinate), repetiția are un caracter obsesiv, deci analog repetiției-refren. În proză, o ilustrare specifică ne-o oferă schițele din Arborele vieții de Florența Albu: Pământ și flori și patetica schiță Acasă, scrisă în ton de poem în proză, încărcată de variate figuri ale repetiției: poliptotă, homeoteleută, epanadiploză, epanalepsă, anaforă și epiforă, precum și perifrază, metaforă, comparație, metalepsă și silepsă oratorică.

tămâie sf [At: TETRAEV. (1574), 2 / V: (înv) ~mie, tăm~, timie, (reg) ~muie / Pl: ~âi / E: ns cf gr Θυμίαμα] 1 Substanță rășinoasă mirositoare care se obține din scoarța livanului și care, în contact cu aerul, se solidifică sub forma unor boabe neregulate, de culoare gălbuie sau roșiatică și care, prin ardere, produce un fum cu miros puternic, plăcut aromat, fiind întrebuințată în practicile religioase Si: (înv) oliban. 2 (Pfm; îe) A fugi (sau a se feri) de ceva sau de cineva ca dracul de ~ A se feri cu cea mai mare grijă de ceva sau de cineva, pentru a evita situații neplăcute, penibile. 3 (Reg; îe) A umbla cu ~ pe lângă cineva A linguși. 4 (Reg; îe) A arde dracului ~ A linguși pe un om rău. 5 (Reg; îe) A da dracului ~ A munci în zadar. 6 (Reg; îc) ~ia-dracului Tutun (1) (Nicotiana tabacum). 7 (Reg; îs) ~ia calului (sau ~ia dracului) Piele îngroșată pe care o au caii sub genunchiul piciorului dinapoi și deasupra genunchiului celui dinainte. 8 (Reg) Rășină de brad. 9 (Îvp) Arbore care produce tămâie (1) Si: livan (Boswellia serrata). 10 (Bot; îvp) Arborele-vieții (Thuja occidentalis). 11 (Bot; îvp) Arborele-vieții (Thuja orientalis). 12 (Îvr; fig) Lingușire. 13 (Pfm; îe) A fi ~ A nu avea nici un ban. 14 (Pfm; îae) A nu ști nimic. 15 (Pfm; îe) A fl neam ~ A fi ignorant. 16 (Mun; cu rol de propoziție eliptică) Nimic.

tuia sf [At: MURNU, O. 81 / S și: thu~, thuya / Pl: ~ / E: gr Θύια, fr thuya] (Bot) Arbore decorativ din familia pinului, cu frunzele de culoare verde-închisă, având coroana piramidală și ramurile întinse orizontal Si: arborele-vieții (Thuja occidentalis).

sosna sf [At: BORZA, D. 167 / A: nct / Pl: nct / E: rs, ucr сосна] (Bot; reg) 1 Cătină roșie (Tamarix tetrandra). 2 Arborele-vieții (Thuja orientalis). 3 Arborele-vieții (Thuja occidentalis). 4 Moțul-curcanului (Polygonum orientale).

cidru, (cedru), s.n. (reg.) Tuia; arborele vieții; chidru, tidru, tindru: „Numa-n munte este-un tidru / Așa tinerel și mândru” (Papahagi, 1925: 199). – Lat. cedrus „cedru”, prin intermediul sl. kedrŭ (DER).

arborele-vieții (tuia) (reg.) s. m. art., pl. arborii-vieții

arborele vieții (schema evoluției omului) s. m. art. + s. f. art.

*ARBORE sm. 1 🌿 Copac, pom; arbori de pădure, copaci cari alcătuesc pădurile, cum sînt bradul, fagul, ulmul, frasinul, arțarul, paltinul, etc.; arbori rășinoși, copaci verzi, a căror mîzgă îngroșată produce rășina, ca: bradul, pinul, cedrul, etc.; arbori fructiferi, pomi roditori; arbori de ornament, copaci cari se plantează pe alee, prin parcuri, grădini, boschete, etc. ¶ 2 🌿 ~-PUTUROS = CENUȘER; ARBORELE-VIEȚII = TUIE ¶ 3 ⛵ Catart: ~ trinchet, ~ mic, ~ din provă, catartul care se află în apropierea provei; ~ mare, catartul cel mai mare, așezat aproape de centrul vasului; ~ artimon, catartul cel mai mic, așezat aproape de pupă; ~ gabier 👉 GABIER ¶ 4 🛡 ~ genealogic, desen în formă de arbore din care se vede ieșind, ca dintr’un trunchiu, diferitele ramuri ale unei familii, spița neamului (🖼 175) ¶ 5 🔬 ~le Dianei, cristalizație artificială în formă de arbore obținută printr’un amalgam de argint; ~le lui Jupiter, grupări cristaline de săruri de cositor; ~le lui Saturn, cristalizări de plumb pe o lamă de zinc ¶ 6 Ax de transmisiune [lat.].

ARBORE ~i m. 1) Plantă lemnoasă cu tulpina înaltă și cu crengi ramificate, pe care se află frunzele, formând o coroană; copac. ◊ ~ de cacao plantă lemnoasă tropicală cultivată pentru semințe comestibile. ~ de cafea plantă lemnoasă tropicală din care se obține cafeaua și cofeina. ~ de cauciuc plantă lemnoasă tropicală din scoarța căreia se extrage un suc, prin coagularea căruia se obține cauciucul brut. ~ de chinchină plantă lemnoasă tropicală din a cărei scoarță se extrage chinina. ~ de pâine plantă lemnoasă exotică având fructe mari, sferice, cu gust de pâine, care se consumă fierte și coapte. ~ genealogic figură în formă de copac reprezentând ramificațiile unei familii și filiația membrilor ei. ~ele vieții a) arbore exotic cu tulpina înaltă, cu coroana deasă, foarte rămuroasă, și cu frunze mici solzoase, cultivată ca plantă decorativă; tuia; b) formă a unei figuri reprezentând evoluția omului dea lungul vieții sale. 2) Organ de mașină care transmite o mișcare prin rotire în jurul axei sale. 3) Stâlp de lemn sau de metal fixat vertical pe o navă pentru a susține pânzele și instalațiile de semnalizare; catarg. /<lat. arbor, ~oris

ARBORE s. m. 1. copac. * ~le vieții = a) arbore decorativ, cu tulpina piramidală și frunze verzi, solzoase; tuia. b) (fig.) schemă reprezentând evoluția omului de-a lungul vieții; ~ genealogic = reprezentare grafică, ca un arbore, a legăturilor de rudenie dintre membrii unei familii sau grup de familii înrudite. 2. catarg. 3. axă care transmite o mișcare de rotație diferitelor organe ale unei mașini. 4. (mat.) structură de date în care fiecare conține puncte de referință la celelalte. 5. (inform.) Graf orientat, aciclic. (<lat. arbor)

ÎNSUFLEȚIRE, însuflețiri, s. f. 1. Avînt, elan, entuziasm. Mă revăd băiatul tînăr cu superbe-nsuflețiri. MACEDONSKI, O. I 28. Dragi mi-erau șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire. CREANGĂ, A. 118. Oricare nălucire L-a omului simțire Aduce-nsuflețire. ALECSANDRI, P. I 178. 2. Animație, veselie. A fost o scurtă însuflețire, cînd a vorbit de copil. C. PETRESCU, Î. II 57. ♦ Viață, viețuire. Arborii rari de pe marginea drumului, în neclintita lor însuflețire, trimeteau parcă din înălțime, cu șoapte de frunze și de vînt, ultimul «rămas bun». HOGAȘ, M. N. 52.

arbore sm [At: (sec. XVI) CUV. D. BĂTR. II, 190, ap. HEM 1481 / V: ~or, ~bur, ~bure / Pl: ~ri / E: ml arbor] 1 Nume generic pentru orice plantă cu trunchi înalt, puternic, lemnos și cu mai multe ramuri cu frunze care formează o coroană Si: copac, pom. 2 Schemă în formă de arbore (1). 3 (Reg; îc) ~le-vieții Tuia (Thuja occidentalis). 4 (Fig; îs) ~le vieții Schemă reprezentând evoluția omului de-a lungul vieții sale. 5 (Med; îas) Secțiune a cerebelului înfățișând o structură ca de arbore (1). 6 (Reg; îc) ~-puturos Cenușer (Ailanthus altissimo). 7 (Reg; îc) ~-de-pâine Plantă lemnoasă din familia curcubitaceelor, al cărei fruct fiert sau copt are gust de pâine (Artocarpus incisa). 8 (Îc) ~-de-cacao Plantă lemnoasă tropicală, cultivată pentru fructele din care se obține cacao (Theobroma cacao). 9 (îc) ~-de-cafea Plantă lemnoasă din regiunile calde ale Americii Latine, Asiei și Africii, cultivată pentru fructele ei din care se obține cafea (Coffea arabica). 10 (Îc) ~-de-cauciuc Plantă lemnoasă originară din America de Sud, din scoarța căreia se extrage cauciucul natural (Hevea brasiliensis). 11 (Reg; îc) ~-de-Iudea (sau ~le Iudei, ~le lui Iuda) Plantă din familia leguminoase (Cercis siliquastrum). 12 (Mol; îc) ~-schinoșel Măr pădureț (Malus sylvestris). 13 (Mrn; îs) ~le mare Catargul principal. 14 (Mrn; îs) ~ mic Trinchet. 15 (Îs) ~ genealogic Reprezentare sub forma unui arbore (2) a filiației membrilor unei familii (aristocratice). 16 (Îs) ~ enciclopedic Tablou al cunoștințelor omenești sub formă de arbore (2). 17 (Chm; îs) ~ de plumb (sau al lui Saturn) Grupare (arborescentă) de mici cristale de plumb, formată în jurul unei lame care a fost cufundată într-o soluție de sare de plumb. 18 (Med; înv; îs) ~rul circulator Sistemul sanguin. 19 (Fig; îs) ~le cunoașterii binelui și răului Mărul din Rai ale cărui fructe au fost interzise lui Adam și Eva. 20 (Mec) Organ de mașină care primește și transmite o mișcare de rotație Si: axă, fus. 21 (Mec; îs) ~ motor Arbore (20) care transmite mișcarea de rotație de la motor la sistemul antrenant. 22 (Mec; îs) ~ cotit Arbore (20) cu unul sau mai multe coturi, care primește de la una sau mai multe biele o mișcare de rotație, pe care o transmite unui sistem antrenat Si: vilbrochen.

ALB², -Ă, albi, -e, adj. I. 1. Care are culoarea zăpezii sau a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. Pînză de culoare albă. ◊ Madama Sultana... e îmbrăcată cu șorț alb și are o scufie albă pe cap. PAS, L. I 93. [Cîinele] e sprincenat cu negru și are laba de dinainte, din stîngă, albă. SADOVEANU, N. F. 14. S-au făcut ca ceara albă fața roșă ca un măr Și atîta de subțire, să o tai c-un fir de păr. EMINESCU, O. I 82. ♦ Armă albă = (în opoziție cu armă de foc ) armă cu lamă de oțel (sabie, baionetă, cuțit etc.). Carne albă = carne de vițel sau de pasăre, în special piept de pasăre. Pește alb = pește cu carnea albă (de exemplu șalăul). Pîine albă = pîine făcută din făină de grîu fără tărîțe, de calitate superioară. Vin alb = vin de culoare gălbuie-aurie. Hîrtie (sau coală) albă = hîrtie (sau coală) nescrisă. Mi-am pregătit coala de teză, hotărît s-o las albă. SADOVEANU, N. F. 138. Rînd alb = spațiu între două rînduri scrise, interval nescris. În această calitate trebuia să citească în articolul meu nu numai rîndurile tipărite, ci și cele albe. GHEREA, ST. CR. III 64. Bilă albă v. bilă. Cărbune alb v. cărbune. Rasă albă = unul dintre grupurile de popoare în care e împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. ◊ Expr. Alb la față = palid. Era alb la față și tremura. SAHIA, N. 56. Ba e albă, ba e neagră, se spune despre vorbele cuiva care se încurcă în explicații și se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) deodată, fără multă vorbă, nici una nici două; b) nici așa, nici așa; nici laie, nici bălaie. De cînd cu lupii albi = de multă vreme. D-apoi nu știți că mătușa-i moartă de cînd lupii albi...? CREANGĂ, P. 23. Pînă în pînzele albe v. pînză. Cusut cu ață albă v. ață. ♦ (Despre părul oamenilor și, p. ext., despre oameni) Cărunt. Un sihastru alb ca oaia de bătrîn. RETEGANUL, P. V 79. Amîndoi bătrînii aceștia erau albi ca iarna. CREANGĂ, P. 73. Fantastic pare-a crește bătrînul alb și blînd. EMINESCU, O. I 95. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji, a sîcîi mereu (pe cineva). 2. (Despre oameni, adesea substantivat) (Persoană) care aparține rasei albe. 3. Incolor, transparent. Spirt alb. Sticlă albă. II. Fig. 1. Limpede, luminos, însorit. La răsărit se arătau semnele albe ale zilei, ferestrele prindeau o culoare albăstrie. CAMILAR, TEM. 86. Simt ziua, prin noaptea adîncă, Spărgîndu-și drum alb spre pleoape. TOMA, C. V. 216. Cînd s-au trezit ei, era ziulica albă. CREANGĂ, P. 135. Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. ◊ Expr. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. Nopți albe = nopți luminoase (obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele 50° și 65° nord și sud, cînd crepusculul durează toată noaptea, unindu-se cu răsăritul soarelui). Nopțile albe din Leningrad. (În basme, în opoziție cu lumea neagră, de sub pămînt) Lumea albă = lumea reală. Iată pajuri năzdrăvane, care vin din neagra lume, Aducînd pe lumea albă feți-frumoși cu falnic nume. ALECSANDRI, P. A. 116. A avea (sau a duce) zile albe = a trăi o viață fericită. Tot zile albe duc? DELAVRANCEA, S. 30. ♦ (Substantivat, f. art.) Zorii zilei; (neobișnuit) zăpadă. Alba zilei se împrăștie; o suflare de viață cleatănă (= clatină) ușor ramurile arborilor. DELAVRANCEA, S. 33. ◊ (Personificat) Cînd se întoarse... începuse a intra alba în sat. ISPIRESCU, L. 316. Cît ținu vara, băiatul moșului trăi cum trăi... dar cînd veni alba în sat și nu mai fu chip de muncă, sărăcia începu să-și arate colții. POPESCU, B. IV 70. 2. Nevinovat, fără pată. V. imaculat. Mai căzu asupra lui Ghiță Lungu astă-vară o năpastă și se dovedi alb. SADOVEANU, M. C. 158. 3. (Despre versuri) Fără rimă. 4. (În expr.) Gărzile albe = nume dat trupelor contrarevoluționare din războiul civil dezlănțuit de puterile imperialiste în Rusia împotriva statului socialist. V. gardă. Gardist alb = persoană care făcea parte din gărzile albe; p. ext. membru al unei organizații militare contrarevoluționare din timpul războiului civil împotriva Puterii sovietice. V. gardist.

lemn sn [At: COD. VOR.² 75^v/6 / Pl: ~e / E: ml lignum] 1 (Îvr) Arbore (1). 2 (Îvr) Arbust. 3 (Rel; cu determinările „vieții”, „cunoștinței binelui și răului”) Pom aflat în rai, din ale cărui fructe Dumnezeu le-a interzis lui Adam și Evei să mănânce. 4 (Înv; fig; îs) ~ul vieții Credință creștină. 5 (Trs; șîs ~ sălbatic) Portaltoi. 6 Trunchi sau ramuri ale unui arbore tăiat, care servește la construcții, drept combustibil etc. 7 Bucată ruptă sau tăiată din trunchiul sau ramurile unui arbore sau arbust. 8 (Prc) Trunchi de arbore tăiat și curățat de crengi Si: buștean (2). 9 (Îe) A crăpa ~ele de ger sau a fi (un) ger de crapă ~ele A fi foarte frig. 10 (Îe) A da ~e la cel de îngrădește A face lucruri inutile. 11 (Îe) A încurca ~ele degeaba A nu face nimic. 12 (Îe) A o pune de mămăligă cu ~e verzi A acționa ineficient. 13 (Îe) A intra în ~e de Crăciun A cădea pe gânduri. 14 (Mun; îs) ~ de ouă Bucățele de lemn, îmbibate cu o substanță roșie, care se folosesc la vopsitul ouălor de Paști. 15 (Mun; îlav) A ~e seci Foarte tare. 16 (Mun; pex; îal) Exagerat. 17 (Îe) A rămâne (de) ~ (sau ca de ~) A rămâne nemișcat din cauza surprizei, a unei emoții puternice etc. Si: a încremeni, a înlemni. 18 (Îe) A fi de ~ (sau ca ~ul) A nu simți nimic. 19 (Fig; îae) A fi insensibil la ceva. 20 (Îae) A rămâne imobil. 21 (Îe) A se face de ~ A înțepeni. 22 (Îae) A deveni dur. 23 (Fam; îe) A se face ~ A se îmbăta foarte tare. 24 (Îe) A îngheța ~ A îngheța foarte tare. 25 (Îe) A dormi ~ (sau ca ~ul) A dormi profund. 26 (Îe) A tăcea ~ A nu scoate nici o vorbă. 27 (Îe) A sta de ~ (Tănase) A sta degeaba. 28 (D. oameni; îe) A fi de ~ (Tănase) A fi lipsit de energie și de inițiativă. 29 (D. oameni; îae) A fi prost. 30 (Îe) A fi ~ de tufă A nu fi bun de nimic. 31 (Mol; d. oameni; îe) A sta (sau a ședea) ca găina (sau curca) în ~e A fi posac. 32 (Mol; d. oameni; îae) A fi tăcut. 33 (Îe) A fi ~ A fi foarte beat. 34 (Îe) A dormi de poți tăia ~e pe el Se spune despre cineva care doarme foarte adânc. 35 (Lsg; csc) Material compact, solid și fibros, provenit din prelucrarea trunchiului sau a ramurilor arborilor, care diferă ca rezistență, compoziție și culoare de la o specie la alta și care este folosit la construcții, la confecționarea mobilei, a unor obiecte decorative sau de uz casnic etc. 36 (Îs) ~ verde Lemn (35) abia tăiat, din care nu s-a evaporat apa. 37 (Îs) ~ alb Lemn (35) de brad. 38 (Îs) ~ rotund Tip de material lemnos constituit din trunchiuri nefasonate de arbori, care servesc în special la construirea podurilor și a acoperișurilor de la case. 39 (Ent; Trs; Olt; îc) Vierme-de-~ (sau, reg, codat-din-~, carete-de-~) Car-de-pădure (Bostryohus tipygraphus). 40 (Ent; reg; îc) Tăietor-de-~e Scripcar (Saperda carcharia). 41 (Ent; reg; îc) Stelniță-de-~ Vaca-domnului (Pyrrhocoris apterus). 42 (Ent; Trs; îs) Păduche-de-~ Ploșniță (Cimex lectularius). 43 (Îlv) A ajunge (ori a rămâne, a aduce, a lăsa pe cineva) în sapă de ~ A sărăci. 44 (Îe) A porni (sau a începe) de la lingură de ~ A porni în viață fără avere. 45 (D. diverse alimente, carne, etc.; îe) A sta ~ A rămâne tare în urma fierberii. 46 (Bot; lsg) Țesut conducător și mecanic dur, compact sau fîbros, format din trahee, parenchim și fibre de lignină, care alcătuiește tulpina, ramurile și rădăcina arborilor și arbuștilor. 47 (Pex) Structură vegetală lemnoasă. 48 Obiecte sau părți ale acestora confecționate din lemn (46). 49 (Reg) Unealtă cu vârf ascuțit cu care se fac găuri pentru implantarea semințelor în pământ Si: chitonag. 50 (Reg; îs) Cioc de ~ Ac mare folosit la confecționarea mănușilor. 51 (Reg) Bețișor cu care se împinge dopul la pușca de soc. 52 (Reg) Băț cu care se duce o greutate pe umăr Si: (reg) cobiliță. 53 (Trs; Mol) Butuc al nicovalei. 54 (Reg) Talpă la joagăr. 55 (Mol) Tălpi la războiul de țesut. 56 (Pop; mpl; șîs ~le scării) Carâmbi ai scării. 57 (Reg; lpl) Stâlpi care alcătuiesc stăvilarul la moară. 58 (Mar; Mun) Bârnă. 59 (Reg; lpl) Fiecare dintre prăjinile, lemnele sau crengile legate câte două cruciș, care se așează de o parte și de alta a unui acoperiș de paie, a unei clăi de fân, pentru a le face să reziste împotriva vântului, a furtunii etc. Si: (reg) păianjen, martac. 60 (Pop) Placă lemnoasă pe care sunt fixați colții greblei. 61 (Pop; șîs ~ de pisat) Pisău. 62 (Reg; îs) ~ cu ghiulea Mai². 63 (Reg) Schiuri rudimentare. 64 (Îvr; îs) ~ adâncat Barcă primitivă obținută prin scobirea unui trunchi de copac. 65 (Ban; Trs) Scaun al coșului de la moară. 66 (Trs) Strat de care este prinsă broasca la moară. 67 (Reg; îs) ~ul sobei Vătrai. 68 (Olt) Tindeche la plug. 69 (Trs) Pod la gealău. 70 (Reg) Jujeu. 71 (Reg; îs) Mâță de ~ Cursă pentru șoareci. 72 (Reg; îs) ~ de țigară Țigaret. 73 (Rel; înv) Crace ca instrument de tortură. 74 (Rel; înv; îs) ~ sfânt Cruce pe care a fost răstignit Iisus Hristos. 75 (Pop) Sicriu. 76 (Pop; fig) Moarte. 77 (Îc) ~-câinesc (sau ~ul câinelui, ~-de-câine) Arbust din familia oleaceelor, cu frunze mici și groase, cu flori albe, cultivat prin grădini ca gard viu Si: (reg) măliniță, mălin-negru (Ligustrum vulgare). 78 (Bot; îac) Tulichină (Daphne mezereum). 79 (Bot; reg; îac) Dafin (Daphne laureola). 80 (Reg; îac) Planta Daphne odora. 81 (Bot; reg; îac) Lămâiță (Daphne cneorum). 82 (Bot; reg; îac) Crușân (Rhamnus frangula). 83 (Bot; reg; îac) Verigar (Rhamnus cathartica). 84 (Bot; reg; îac) Salbă-moale (Evonymus europaeus). 85 (Reg; îac) Planta Evonymus latifolius. 86 (Bot; reg; îac) Scoruș (Sorbus aucuparia). 87 (Bot; reg; îac) Drimoc (Viburnum lantana). 88 (Bot; reg; îac) Caprifoi (Lonicera xylosteum). 89 (Îc) ~ul-Domnului (sau ~ul-lui-Dumnezeu, ~-domnesc) Arbust din familia compozitelor, cu flori galbene, dispuse în mici capitule sferice, cu miros de lămâie, cultivat prin grădini și folosit în medicina populară împotriva afecțiunilor digestive Si: lemnuș (12), (reg) rozmarin (Artemisia abrotanum). 90 (Bot; reg; îac) Pelin (Artemisia absinthium). 91 (Bot; reg; îac; șîc ~ul-Maicii- Domnului) Peliniță (Artemisia annua). 92 (Bot; reg; îac) Veninariță (Gratiola offîcinalis). 93 (Bot; reg; îac) Lumânărică (Verbascum thapsus). 94 (Bot; reg; îac) Cimișir (Buxus sempervirens). 95 (Bot; reg; îac) Levănțică (Lavandula angustifolia). 96 (Bot; reg; îac) Jneapăn (Pinus mugo). 97 (Îc) ~ul-Maicii-Domnului, ~-sfânt Plantă ornamentală, foarte aromată, din familia compozitelor, originară din regiunile mediteraneene, cu tulpină ramificată, înaltă până la un metru, cu frunze persistente, cu flori galbene sau albastre, dispuse în mici capitule Si: limbricariță (Santolina chamaecyparissus). 98 (Bot; reg; îc) ~-sfânt Guaiac (Guaiacum officinale). 99 (Îc) ~-dulce Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu frunze imparipenate, cu flori mici liliachii, cu fructul legumă spinoasă Si: (reg) ciorâng, ciorângan, ciorânglav, fîruță, reglisă, zeliznec (Glycyrhiza echinata). 100 (Îac) Plantă erbacee cu flori albastre sau albe, a cărei rădăcină, cu gust dulce, se folosește în industria farmaceutică Si: (reg) dulcișor, reglisă (Glycyrrhiza glabra). 101 (Bot; reg; îac) Feriguță (Polypodium vulgare). 102 (Bot; reg; îac) Răculeț (Polygonum bistorta). 103 (Bot; îc) ~ galben Dracilă (Berberis vulgaris). 104 (Îc) ~-pucios Arbore mic din familia rozaceelor, cu frunze imparipenate, cu flori albe și frunze de mărimea unui bob de mazăre, roșii și astringente la gust Si: (reg) merișor, scoruj, sorb (Sorbus aucuparia). 105 (Îac) Arbust cu ramuri drepte, roșii toamna și iarna, cu frunze, de obicei ovale, vara verzi și toamna roșii, cu flori albe și fructe drupe, negre Si: sânger (Cornus sanguinea). 106 (Reg; îc) ~-râios, ~u-caprei Arbust cu flori albe-verzui sau gălbui, cu fructul o capsulă cu semințe negre (Evonymus verrucosus). 107 (Îc) ~ul-vântului Arbust ornamental din familia oleaceelor, cu frunze ovale și cu flori violete Si: (reg) călin, iorgovan, liliac, melin, orgoian, scumpie (Syringa josikaea). 108 (Trs; îc) ~-pipărat Arbust originar din America a cărui rădăcină se folosește în industria farmaceutică (Lignum sassafras). 109 (Îc) ~ul-bobului Arbust din familia leguminoaselor, cu frunze trifoliate, cu flori galbene-aurii și fructe păstăi Si: drob (Cytisus nigricans). 110 (Reg; îac) Mic arbust cu ramuri lungi și subțiri acoperite cu peri aspri, cu frunze păroase pe partea inferioară și cu flori galbene Si: drob-de-munte (Cytisus hirsutus). 111 (Reg; îac) Mic arbust din familia leguminoaselor, cu frunze lanceolate și cu flori galbene, ale cărui ramuri, fierte în apă, dau o culoare galbenă, folosită la vopsit Si: drobiță (Genista tinctoria). 112 (Bot; reg; îac) Salcâm-galben (Liburnum anagyroides). 113 (Îc) ~-amar Arbore din familia simarubaceelor, care se folosește în industria farmaceutică (Quassia amara). 114 (Bot; reg; îc) ~ul-broaștei Siminoc (Helichrysum arenarium). 115 (Bot; Trs; îc) ~-tătărăsc Arțar (Acer tataricum). 116 (Bot; reg; îc) ~-cu-boabe-albe Hurmuz (Symphoricarpus albus). 117 (Bot; reg; îc) ~-tare Stejar-pufos (Quercus pubescens). 118 (Bot; reg; îc) ~-nelemn Fluierătoare (Tamus communis). 119 (Bot; reg; îc) ~-acru, ~-domestic Cenușar (Ailanthus altissima). 120 (Reg; îc) ~ul-lui-Avram Arbust decorativ, cu flori violete, frumos mirositoare Si: mielărea (Vitex agnus castus). 121 (Reg; îc) ~-de-cuișoare Plantă ornamentală, originară din America, cu flori galbene-aurii, cu fructul comestibil, galben sau negru, cultivată prin grădini Si: cuișor; (reg) angruz, bufte, (Ribes aureum). 122 (Reg; îc) ~-de-aloe Gențiană (Gentiana). 123 (Bot; reg; îc) ~-de-apă Cătină-mică (Myricaria germanica). 124 (Bot; reg; îac) Bucuria-casei (Impatiens balsamina). 125 (Reg; îc) ~-de-acăț, ~-alb Specie de salcâm folosită în medicina populară pentru tratarea unor afecțiuni pulmonare și digestive (Robinia pseudacacia). 126 (Bot; reg; îc) ~-alb Lămâiță (Philadelphus coronarius). 127 (Reg; îac) Arbore nedefinit mai îndeaproape. 128 (Îc) Burete-de-~ Planta Lobaria pulmonaria. 129 (Bot; îvr; îc) ~-de-oleu Măslin (Olea europaea).

ÖSTERLING [östərliŋ], Anders Johan (1884-1981), scriitor și critic literar suedez. Creator șa uneia dintre cele mai reprezentative poezii lirice ale literaturii suedeze contemporane, într-o cromatică apropiată de simbolism și impregnată de melancolie („Arbori în floare”, „Cartea idilelor”, „Ecoul mării”, „Târziu în viață”, „Fuga anilor”). Studii critice („Impresii în timp”, „Poezia și viața”), memorialistică („Oameni și peisaje”); traduceri.

OLMI, Ermanno (n. 1931), regizor italian de film. Continuator al neorealismului cinematografului italian postbelic. Pelicule cultivând introspecția psihologică, alegoria și simbolul, pe teme preluate din viața cotidiană, în special a oamenilor simpli („O slujbă sigură”, „Arborele cu saboți”, „Timpul s-a oprit”, „La mulți ani doamnei”, „Legenda sfântului bețiv”, „Logodnicii”, „Geneza, Creațiunea și Potopul”).

spiță¹ [At: COD. VOR.² 18^r/3 / V: (înv) speție, (reg) șp~ / Pl: ~țe / E: vsl **стъпица cf rs стъпица, bg спица, scr spica] 1 sf Fiecare dintre bucățile de lemn sau barele subțiri de metal care leagă cercul, obezile unei roți, de butucul sau de centrul ei cu rolul de a susține coroana roții astfel încât să nu se deformeze. 2 sf (Fig) Rază de soare. 3 sf (Mol; Trs; pan) Cruce la roata morii. 4 sf (Mol; Trs; pan) Șiștar. 5 sf (Reg; pan) Grindei la roata morii. 6 sf (Reg; pan) Picior la sanie. 7 sf (Reg; pan) Fiecare dintre aripile așezate în formă de elice ale unei moriști. 8 sf (Mol; Trs; pan) Șipcă. 9 sf (Trs; Mol; pan) Spetează (6). 10 sf (Înv) Treaptă¹ (1). 11 sf (Înv; pex) Scară (1). 12 sf (Îs) Cântecele ~țelor Psalmi care se cântau, la evrei, urcând scările templului. 13 sf (Îrg) Fuscel la scară. 14 sf (Înv) Grad ierarhic. 15 sf (Grm; rar) Grad de comparație. 16 sf Totalitatea descendenților din același străbun Si: seminție. 17 sf Totalitatea persoanelor înrudite între ele prin sânge sau alianță Si: neam, nemet¹, os, seminție, viță, (liv) stirpe, (îvp) sămânță, (îrg) semințenie, (înv) rod¹, rudă¹, rudenie, stepenă, (reg) nemenie, nemușag, porodeță. 18 sf (Pex) Grad de rudenie. 19 sf (Jur) Totalitatea persoanelor care descind dintr-una și aceeași persoană (autor comun) și care dobândesc împreună într-o succesiune partea care ar fi revenit autorului lor comun dacă acesta ar fi fost în viață. 20 sf (Adesea urmat de determinările „neamului”, „de neam”, „genealogică” etc.) Arbore genealogic Si: genealogie (3). 21 sf (Rar; pan) Pedigriu. 22 sf Apartenență prin naștere la o anumită familie, la un grup social, la o națiune etc. Si: origine. 23 a (Reg; îs) Bani ~ Bani în numerar.

Coadă de topor – Cel ce ajută cuiva ca unealtă la săvîrșirea unei fapte rele, la o acțiune dăunătoare colectivității, se face „coadă de topor”, adică complice la o infamie, la o trădare. Expresia este explicată în fabula Toporul și pădurea de Grigore Alexandrescu. Eroul fabulei, un țăran de pe vremea cînd toporul încă nu avea coadă, se silea zadarnic să taie copacii cu fierul în mînă. Cînd i-a cioplit o coadă din lemnul unui arbore, abia atunci a izbutit să reteze pădurea. Coada a jucat deci rolul trădătorului. În Zilele vieții tale, lon Pas scrie: „Soldații au izgonit cozile de topor și au pus în locu-le oameni de încredere” (vol. III, pag. 261). LIT.

LEHMANN [léimən], Rosamund Nina (1903-1990), scriitoare engleză. Romane de analiză psihologică inspirate din viața adolescentelor și exprimând deziluziile unei generații („Pulbere”, „Invitație la vals”, „O notă muzicală”), dorința de independență („Arborele născut din mare”), sau cu note autobiografice („Lebăda serii”).

Brăduț Prenumele masculin actual Brăduț este cu siguranță o creație a onomasticii românești. Vechi și destul de frecvente, Brad, Bradea, Brădel etc. sînt derivate de la numele pers. Bradu (sporadic, apare și astăzi ca prenume), la origine un supranume creat de la subst. brad. Prezența numelui acestui arbore în onomastică (și nu numai la noi) trebuie pusă în legătură cu valoarea simbolică a bradului, considerat „pom al vieții”, element de importanță deosebită în numeroase credințe și obiceiuri și motiv renumit al liricii noastre populare. Cît privește subst. brad, acesta face parte din fondul lingvistic autohton traco-dacic și a fost pus în legătură de către specialiști cu albanezul breth.

zbuciumat, -ă adj. 1 (despre oameni) Care este frămîntat, tulburat; care este neliniștit, îngrijorat. Urgisita și zbuciumata lui soție (CR.). ◊ Ext. Se-ndreaptă spre țintirim, tăcut și cu sufletul zbuciumat (SADOV.). ♦ (despre viața oamenilor sau despre momente ale existenței lor) Care este plin de evenimente, de încercări, de greutăți. Compozitorul a avut o viață zbuciumată. 2 (despre elemente ale naturii) Care se mișcă sau este mișcat cu putere într-o parte și într-alta. Zbuciumații arbori par cufundați într-o tristă gîndire (PET.). ♦ Ext. (despre ape curgătoare, torente etc.) Care este agitat, învolburat, tumultuos. Suind pe firul apei zbuciumate... Să ne oprim pe creste cu brădet (LAB.). ◊ Fig. A scris o proză zbuciumată. • pl. -ți, -te. /v. zbuciuma.

SILVO- „pădure”. ◊ L. sylva „pădure” > fr. sylvo- > rom. silvo-. □ ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., ramură a silviculturii care studiază procesele și legile de viață ale pădurii; ~logie (v. -logie₁), s. f., știința despre pădure ca fenomen natural; ~terapie (v. -terapie), s. f., acțiune profilactică și curativă a arborilor și arbuștilor asupra bolnavilor.

singuratic, ~ă [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: ~tec, (înv) ~rătec / Pl: ~ici, ~ice / E: singur + -atic] 1 a (D. ființe, mai ales d. oameni) Singur (3). 2 a (D. viața, traiul sau d. manifestările, acțiunile etc. ale oamenilor) Care este caracteristic omului singuratic (1). 3 a Care se petrece în singurătate. 4 a (D. lucruri, locuri, arbori etc.) Care este plasat la un loc ferit, departe de (alte) așezări omenești ori departe unul de altul Si: dosit (2), ferit¹ (3), izolat, lăturalnic, pustiu, liniștit, rătăcit, răzleț, retras, solitar (1), stingher, (rar) pribeag, (îvp) secret³, (îvr) singureț (1), (înv) singurit, (reg) lăturaș, lăturiș. 5 a (Pex) Liniștit. 6 a (Rar; pex; d. așezări omenești, d. locuințe etc. sau d. locuri de obicei populate) Pustiu. 7 a (Asr; adesea precedat de „un”, „o” care-i întăresc sensul; adesea precedă substantivul pe care îl determină) Singur (7). 8-9 sn, a (Grm; înv) Singular (1-2). 10 a (Înv; d. pietre prețioase, mai ales d. briliante și diamante) Solitar (13). 11 a (Îvr; îs) Luptă ~ Luptă corp la corp.

LABĂ, labe, s. f. 1. Partea piciorului de la gleznă în jos, la om și la animalele patrupede; partea piciorului pe care calcă păsările palmipede. Bozan avea picioarele înfășurate în plumb topit, dreptul pînă dincolo de genunchi, stîngul numai laba. SAHIA, N. 34. Rupsei o bucată de mămăligă ș-o aruncai cînelui care stătea pe labe mai departe. HOGAȘ, M. N. 70. Ursul începu a striga: Nu mă omorî... ci mai bine scoate-mi stepul ce mi-a intrat în labă. ISPIRESCU, L. 326. În viața mea n-am mîncat labe de pui! CARAGIALE, O. III 32. ◊ Compuse: laba-gîștei v. gîscă; laba-mîței = a) ciupercă comestibilă care crește pe trunchiul arborilor bătrîni din păduri (Clavaria coralloides); b) creasta-cocoșului (Clavaria flava); laba-ursului = nume dat mai multor specii de ciuperci care cresc prin păduri (Clavaria). ♦ Picior (mai ales la cîine, urs, lup, pisică). Cind se întoarse la pivniță, pe trei labe și cu mare greutate, [cățelul] nu mai găsi acolo decît vreo cîțiva bătrîni. GALACTION, O. I 311. Cînta jucîndu-și ursul... Artistu-n patru labe, maestrul în toiag. DEMETRESCU, O. 66. Purceluși cu coada sfredel și cu bețe-n loc de labă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. Cu botul pe labe = (despre cîini) culcat cu botul pe labele dinainte. [Ogarul] dezamăgit se întoarse la loc, cu botul așternut pe labe. C. PETRESCU, Î. I 17. A pune cu botul pe labe v. bot. ◊ (Rar, la insecte) I se mișcau brațele ca niște labe subțiri de lăcustă. DUMITRIU, N. 219. 2. (Familiar) Mînă. ◊ Expr. A pune laba (pe cineva sau pe ceva) = a apuca, a prinde, a înhăța, a pune mîna pe cineva sau pe ceva. Mă, să nu pun laba pe voi! SADOVEANU, O. VI 255. A-i încăpea (sau a-i cădea) în labă = a prinde, a pune mîna pe cineva. Așa-i că mi-ai căzut în labă, cîne de zmeu ce ești! CREANGĂ, O. A. 280. A bate laba (cu cineva) v. bate (I 1).

LONGEVITÁTE (< fr., lat.) s. f. 1. Durată de viață a unui individ, condiționată genetic și determină de numeroși factori. la om l. este determinată atât personalitățile biologice ereditare ale fiecăruia, cât și de condițiile sociale (modul de viață, de alimentație, de muncă, odihnă etc.); vârsta medie a omului se situează în jurul vârstei de 70 de ani. Sunt plante, ca de ex. baobabul care trăiește 4-5.000 de ani; arborele-mamut, tisa și chiparosul 3.000 de ani; stejarul, castanul, nucul peste 2.000 de ani. Dintre animale, mai longevive sunt: broasca țestoasă (c. 150 de ani), moluștele și unii pești (până la 100 de ani), elefantul (60-70 de ani), vaca (40-50 de ani) ș.a.; dintre păsări: bufnița și barza (până la 70 de ani), condorul (c. 40 de ani), lebăda, papagalul (c. 100 de ani) etc. 2. Durata neobișnuit de mare a unui organism, care depășește media de vârstă normală.

trandafir sm [At: ST. LEX. 173¹¹/17 / V: (reg) ~ad~, ~fil, trăndafil / Pl: ~i / E: ngr τριαντάφυλλον] 1 Arbust din familia rozaceelor, cultivat în scopuri decorative, cu ramuri spinoase, cu flori divers colorate și plăcut mirositoare, folosite în industria parfumurilor sau în medicină Si: roză, (reg) rug¹, rujă (Rosa). 2 (Prc) Floarea trandafirului (1). 3 (Bot; îc) ~-de-dulceață (sau ~-chitat, ~-de-grădină, ~-oltănit, ~-roșu, ~-de-rusalii) Trandafir (1) cu flori roșii, din ale cărui petale se face dulceață (Rosa centifolia). 4 (Bot; îae) Trandafir (1) (Rosa rugosa). 5 (Îc) ~-de-lună sau ~i-bulgărești Arbust din familia rozaceelor, originar din Siria, cu flori albe sau roșii, din care se extrage uleiul de trandafir (Rosa chinensis). 6 (Îae) Arbust din familia rozaceelor (Rosa damascena). 7 (Bot; îc) ~-agățător (sau ~-urcător, ~-japonez-urcător, ~-mult-în-coadă, ~-de-pădure, ~-chitat, ~i-tăfălogi) Grătăraș (Rosa multiflora). 8 (Îs) Apă de ~ Esență de trandafir (1). 9 (Îs) Lemn de ~ Lemn al unui arbore din America de Sud, din care se fac mobile de lux, lambriuri. 10 (Îla) De ~ Asemenea trandafirului (1) (ca frumusețe sau culoare). 11 (Fam; îe) A ședea pe ~i A duce o viață comodă, fără neplăceri și eforturi. 12 (Bot; reg; îc) ~-de-munte Smirdar (Rhododendron kotschyi). 13 (Bot; reg; îc) ~-de-câmp Păducel (Crataegus oxyacantha). 14 (Bot; reg; îc) ~-galben Teișor (Kerria japonica). 15 (Bot; reg; îc) ~-de-iarnă Boz (Sambucus ebulus). 16 (Bot; reg; îae) Spânz (Helleborus niger). 17 (Bot; reg; îc) ~-de-baltă sau ~ul-broaștelor Busuiocul-cerbilor (Mentha pulegium). 18 (Bot; reg; îc) ~-ul-broaștei Cervană (Lycopus exaltatus). 19 (Bot; reg; îae) Izmă (Mentha longifolia). 20 (Zlg; reg; îc) ~-de-mare Actinie (Actinia). 21 (Bot; șîc ~-de-câmp, ~-de-munte, ~-pitic, ~-sălbatic, ~-ul-câmpului) Măceș (Rosa canina). 22 (Bot; reg; îc) ~-de-câmp (sau ~-mic, ~-pitic) Răsură³ (Rosa gallica). 23 (Bot; reg; îc) ~-de-munte Măceș-de-munte (Rosa pendulina). 24 (Bot; reg) Izmă-creață (Mentha crispa). 25 (Reg) Horă nedefinită mai îndeaproape. 26 (Reg) Cârnat uscat de porc, preparat cu mult ardei iute, piper și usturoi. 27 (Reg) Cârnat preparat din tocătură de vită, care se consumă fript la grătar Si: patrician. 28 (Rar) Ghiuden. 29 (Reg) Caltaboș. 30 (Reg) Sângerete.

CURENT LINGVISTIC s. n. + adj. (< fr. courant linguistique): mișcare de idei care reunește un număr de lingviști, în baza unor concepții comune sau asemănătoare privind fenomenele de limbă [Date privind istoria lingvisticii românești găsim în următoarele lucrări: Dimitrie Macrea, Lingviști și filologi români, București, 1959 și Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei romanești, București, 1978; Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978; Al. Graur și Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, București, 1961 (1965 și 1977); de asemenea, date importante despre structuralism se găsesc în lucrările Elemente de lingvistică structurală, București, EȘ, 1967 (Redactor responsabil: I. Coteanu) și Structuralismul lingvistic (Lecturi critice), București, 1973. de Maria Manoliu Manea]. ◊ ~ comparatist: c. care reconstituie faptele de limbă nescrise din trecut prin compararea unor fapte corespunzătoare de mai târziu din diferite limbi înrudite; c. a cărui caracteristică fundamentală era folosirea metodei comparativ-istorice în reconstituirea unei limbi de bază (comune) sau în studiul evoluției unei limbi derivate, cu scopul de a lumina istoria acelei limbi (v. metodă). La cristalizarea metodei și a c. au contribuit mult lucrările celui mai însemnat gramatic din India veche, Pānini, și ale continuatorilor săi, care au devenit cunoscute în Europa abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cunoașterea limbii sanscrite, a textelor vechi indiene a lărgit mult baza de comparație a cercetătorilor, permițând lingvistului german Franz Bopp (1791-1867) să elaboreze și să tipărească în 1816, la Frankfurt, prima lucrare de gramatică comparată a limbilor indo-europene (sanscrita, greaca, latina, persana și germana), iar între 1838-1852, la Berlin, a doua gramatică comparată a acestor limbi (sanscrită, zendă, armeană, greacă, latină, lituaniană, vechea slavă, gotică și germană), în trei volume. Bopp a pus un accent deosebit pe morfologie, deoarece aici se găsesc cele mai convingătoare exemple pentru a demonstra înrudirea dintre limbile indo-europene. El a urmărit să descopere originea formelor flexionare, să determine rădăcinile care s-au transformat în afixe. Este primul lingvist care a stabilit schema corespondențelor morfologice ale limbilor indo-europene și care a analizat științific cuvântul „indo-european”. Bogatul material adunat de el pentru comparații i-a servit ulterior pentru a demonstra definitiv înrudirea limbilor indo-europene. S-au remarcat ca cercetători comparatiști lingvistul danez Rasmus Kristian Rask (1787-1832), lingviștii germani Jacob Grimm (1785-1863), Friedrich Diez (1794-1876), Wilhelm von Humboldt (1787-1835), Friedrich Schlegel (1772-1829) și August Schleicher (1821-1868) și filologul rus Aleksandr Hristoforovici Vostokov (1781-1864). Rask a cercetat originea limbii islandeze și a demonstrat originea comună, înrudirea limbilor germanice cu limbile greacă, latină, slave și baltice, folosind material comparativ, fonetic, lexical și gramatical. El punea preț deosebit pe corespondențele fonetice și pe structura morfologică (considera că morfologia este aproape impenetrabilă față de elementele străine, fiind convins că limba cu structura morfologică cea mai complicată este și cea mai apropiată de izvorul comun). El a atras atenția asupra diferențelor dintre cuvintele moștenite și cele împrumutate, considerând că elementele lexicale cele mai folosite pot servi ca material pentru demonstrarea înrudirii limbilor. Grimm, considerat creatorul gramaticii istorice, a realizat prima descriere a unui grup de dialecte (germane) de la cele mai vechi forme până la stadiile din vremea sa, descriere ce a servit apoi ca model pentru alte cercetări de același fel. El a stabilit, pe baza schimbărilor fonetice, o periodizare a istoriei limbii germane, formulând legea mutației consonantice din limbile germanice, care-i poartă numele (legea lui Grimm). Distingea trei perioade în istoria limbilor: de creare a rădăcinilor (necunoscută prin mărturii istorice), de constituire a flexiunii și de dezmembrare a flexiunii (acestea două putând fi cunoscute prin mărturii istorice). Considera că reducerea formelor flexionare în anumite limbi este compensată de dobândirea altor mijloace noi, poate chiar mai bune decât cele vechi. Diez a pus bazele gramaticii comparate a limbilor romanice, iar Schlegel a fundamentat clasificarea morfologică a limbilor, distingând două mari tipuri de limbi: tipul flexionar (reprezentat prin limbile indo-europene, al căror prototip era considerat sanscrita) și tipul neflexionar (celelalte limbi). Schlegel a trezit interesul cercetătorilor pentru limba și cultura indiană veche și a explicat asemănările dintre limba sanscrită și limbile latină, greacă, germană și persană. Humboldt a pus bazele studiului comparativ-istoric al limbilor în Germania, în strânsă colaborare cu Bopp și Grimm. El a realizat lucrări despre istoria scrierii, despre accent, despre originea formelor gramaticale, despre numărul dual, despre limbile indienilor din Mexic, despre limbile polineziene etc. A evidențiat caracterul dinamic al vorbirii, unitatea dintre limbă și gândire; a preconizat studierea limbii în strânsă legătură cu civilizația poporului care o vorbește; a intuit raportul dintre particular și general în limbă, susținând existența a două tendințe: una de diversificare, determinată de indivizi, și alta de unificare, determinată de cauze sociale; a comparat limba cu un organism, cu o structură, a adus o contribuție însemnată în clasificarea morfologică a limbilor, arătând că tipurile de limbi nu sunt strict delimitate, că majoritatea limbilor au structuri mixte etc. Schleicher a făcut o descriere a limbilor vechi și noi din Europa, cu toate ramificațiile lor, încercând să determine legile generale de evoluție a limbii pe baza grupurilor fonetice; a completat schema clasificării morfologice a limbilor, prin împărțirea celor flexibile în limbi sintetice și limbi analitice și a celor neflexibile în limbi cu afixe și limbi amorfe; a studiat amănunțit unele limbi indo-europene moarte (slava veche) și a făcut pentru prima oară o descriere științifică a unei limbi indo-europene vii (lituana), pătrunzând astfel în mecanismul schimbărilor fonetice și al formelor gramaticale. În lucrarea sa fundamentală despre limbile indo-europene – compendiul de gramatică comparată (vechea indiană, vechea iraniană, vechea greacă, vechea italică, vechea celtică, vechea slavă, lituana și vechea germană), a reușit să determine trăsăturile limbii-bază și să urmărească evoluția formelor ei până în aceste limbi, pe care le-a descris succint sub forma unor gramatici paralele. Este primul lingvist care a reconstruit limba-bază indo-europeană, aplicând metoda reconstrucției, căreia i-a stabilit principiile fundamentale. El a acordat o mare atenție foneticii comparativ-istorice, a precizat corespondențele fonetice și a stabilit legi fonetice fixe pentru fiecare limbă, încercând să explice prin ele evoluția limbilor, modificările cuvintelor indo-europene. A precizat criteriile de stabilire a înrudirii dintre limbi, subliniind cu precădere rolul hotărâtor al asemănărilor fonetice și lexicale din acest punct de vedere. Vostokov a încercat o periodizare a istoriei limbilor slave, pe baza transformărilor fonetice și morfologice, sugerând chiar posibilitatea reconstruirii sistemului limbii slave originare prin comparația elementelor comune din aceste limbi. Este primul lingvist care a realizat o fonetică istorică a unui grup de limbi indo-europene (a limbilor slave). Printre lingviștii europeni care au început să îmbunătățească metoda comparativ-istorică se numără: lingvistul francez Antoine Meillet (1866-1936), elev al lui Ferdinand de Saussure, și discipolii săi – lingvistul italian Emil Benveniste (1902-1976) și lingvistul polonez Jerzy Kurylowicz (1895-?). Meillet a analizat diversele trăsături principale ale limbilor, pentru a descoperi configurația isogloselor și repartiția dialectală din perioada indo-europenei comune, ajungând la următoarele concluzii: singurul grup de a cărui existență suntem siguri este grupul indo-iranian; limbile baltice au o dezvoltare oarecum paralelă cu a celor slave, însă fără inovații comune; limbile italo-celtice au păstrat din indo-europeana comună aceeași inovație (desinențele medio pasive în -r); germana are trăsături comune cu celtica, celtica cu italica, italica cu greaca, greaca cu armeana etc.; există isoglose care unesc laolaltă limbi centum și limbi satem, încât distincția între cele două grupuri de limbi indo-europene nu se mai poate menține ca o rupere totală, după care ar fi urmat diferențierile dialectale, ci ea vizează trăsăturile dialectale care diferențiau aceste limbi indo-europene primitive. Benveniste și Kurylowicz au reușit să diferențieze din punct de vedere cronologic diversele rădăcini indo-europene reconstruite cu ajutorul comparației. Primul dintre ei a lărgit foarte mult cercul de fapte atras în discuție și a ajuns la concluzii foarte importante, reușind chiar să distingă printre faptele reconstruite unele mai vechi (de obicei cele cu 3 sunete) și altele mai noi (de obicei cele cu 4 sunete). Printre lingviștii români, mai vechi, care au adoptat și au folosit în lucrările lor metoda comparativ-istorică figurează: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907) – în studierea substratului limbii române; Moses Gaster (1856-1939) – în interpretarea faptelor de limbă și a folclorului românesc; Alexandru Philippide (1859-1933) – în analiza particularităților fonetice, morfologice, sintactice și lexicale ale limbii române și Ovid Densusianu (1873-1938) – în discutarea problemelor de istorie a limbii române și de folclor. ◊ ~ naturalist: c. născut din greșita înțelegere a naturii limbii de către lingviștii germani August Schleicher (1821-1868) și Max Müller (1823-1900). Aceștia concepeau limba ca un organism natural, cu legi proprii, care se naște pe baza diferențierii treptate a unei limbi-bază, se dezvoltă – de la structuri mai simple la forme mai complicate – îmbătrânește și moare datorită insuficientei puteri de adaptare, fără ca indivizii să poată interveni în sensul modificării ei. Stăpânit de această concepție naturalistă, într-o epocă în care succesele științelor naturii, prin teoria darwinistă, erau în atenția învățaților, Schleicher a schițat chiar o clasificare a limbilor indo-europene sub forma unui arbore genealogic, cu un trunchi din care se desprind mai multe ramuri, considerând sanscrita ca limba care reprezintă cel mai bine, în toate amănuntele, indo-europeana comună. El a căutat paralele între viața limbilor și a organismelor, încadrând lingvistica printre științele naturii. Totuși, activitatea lui a stat în bună măsură și sub semnul comparatiștilor, ceea ce justifică încadrarea sa și printre aceștia (vezi mai sus). Müller, deși influențat în mare măsură de concepția naturalistă a lui Schleicher, a încercat să-i aducă unele corectări, în sensul că pentru el limba era un produs al activității oamenilor, creat în vederea comunicării ideilor și supus unei perfecționări continue; ea evoluează în virtutea unor legi și a cooperării indivizilor încadrați în colectivități. Müller a legat istoria limbii de istoria societății. A fost printre primii cercetători care au scos în evidență importanța studierii limbilor nescrise, îndemnând la cunoașterea științifică a limbilor indigene din Asia, Africa, America și Polinezia. A acordat o mare atenție dialectelor, pe care le socotea reprezentante ale limbii vii, arătând că la baza unei limbi literare stă întotdeauna un dialect (devenit preponderent în împrejurări favorabile). S-a interesat de selecția naturală a cuvintelor, de lupta pentru existență a sinonimelor. În problema legăturilor dintre limbi a considerat că nu există limbi mixte, deoarece elementele esențiale ale vocabularului și ale structurii gramaticale nu se împrumută. Vedea în structura gramaticală temelia limbii și criteriul principal de clasificare a limbilor. În lingvistica românească a lucrat la început sub influența ideilor naturalismului lingvistic Alexandru Lambrior (1845-1883). ◊ ~ psihologist: c. născut ca o reacție împotriva tendințelor din epocă de identificare a categoriilor gramaticale cu categoriile logice și împotriva naturalismului lingvistic al lui Schleicher și Müller. Bazele sale au fost puse de lingviștii Heymann Steinthal (1823-1899) în Germania și Aleksandr Afanasievici Potebnea (1835-1891) în Rusia. Steinthal a susținut greșit că limba nu este legată de gândirea logică și că aceasta din urmă nu are nici un rol în formarea limbii. Influențat de psihologia idealistă a lui Herbart, el considera că limba s-a format după legile vieții spirituale, că ea nu are legi proprii și nu poate fi cunoscută în afara vieții psihice a indivizilor care o vorbesc. După părerea sa, singurul obiect de studiu al lingvisticii ar trebui să fie actul individual al vorbirii, conceput ca proces psihic fără nici o legătură cu viața socială. Definea limba ca un produs spiritual individual, care are rolul de a exprima activitatea psihică a fiecărui individ prin intermediul formei sale externe – al sunetelor articulate. Influențat de Humboldt, el considera că indivizii sunt membrii unor colectivități care exercită o anumită influență asupra lor, că în consecință forma internă a limbii, reprezentată prin structura ei etimologică și gramaticală și accesibilă observației numai prin forma sa externă, sonoră, poate reflecta spiritul colectiv (popular); că toate fenomenele din evoluția limbii nu sunt altceva decât expresia psihologiei acestor colectivități; că sensurile lexicale și gramaticale reprezintă produsul prelucrării subiective a categoriilor vieții psihice de către spiritul popular; că lingvistica trebuie să acorde atenție primordială formei externe a limbii. El a lărgit clasificarea morfologică a limbilor, făcută de Humboldt, apreciind că fiecare tip de limbă ar trebui să reflecte progresul realizat de popoare în redarea conceptelor lingvistice. La rândul său, Potebnea, influențat de Steinthal și Humboldt, s-a interesat în primul rând de bazele psihologice ale vorbirii – în care vedea un act individual de creație spirituală, un mijloc de exprimare a propriilor sentimente și de înțelegere a propriei persoane, o activitate de înnoire a limbii, singura reală – și a studiat unitățile limbii, în primul rând din punctul de vedere al conținutului lor. Pentru el, cuvântul dispunea de un singur sens și nu avea existență autonomă obiectivă în afara vorbirii, a contextului; fiecare sens lexical corespundea unui cuvânt, fiecare formă gramaticală dintr-o paradigmă reprezenta un alt cuvânt. De aici și convingerea că în limbă nu există cuvinte polisemantice, ci numai omonime, că omonimia ar fi trăsătura esențială, specifică, a limbii, că nu putem cunoaște niciodată pe deplin conținutul unei comunicări. După el, forma internă a cuvintelor constă în reprezentarea specifică de către colectivitate a conținutului gândirii sale, iar întreaga dezvoltare a limbii este procesul schimbării formei interne a elementelor ei. Potebnea a recomandat cercetarea conținutului limbii, a formelor de manifestare a gândirii în limbă, considerând că nevoile gândirii sunt acelea care condiționează dezvoltarea limbii, că fiecare perioadă din această dezvoltare este capabilă de creație și progres, că limba se schimbă neîncetat, în toate elementele structurii ei, într-o mișcare ascendentă. El vedea în crearea construcțiilor analitice și a formelor perifrastice cu elemente gramaticalizate o consecință a reducerii flexiunii, care atestă gradul înalt de abstractizare a limbii. Pentru el limbile modeme sunt superioare celor vechi din toate punctele de vedere. A subliniat unitatea dintre limbă și gândire; unitatea și contradicțiile dintre cuvânt și noțiune, dintre propoziție și judecată; legătura dintre categoriile gramaticale și cele logice și caracterul schimbător al acestor categorii; deosebirea existentă între limbi din punctul de vedere al formei sonore și al conținutului (al structurii gândirii pe care o exprimă); legătura reciprocă dintre fenomenele de limbă și caracterul sistematic al limbii. Potebnea a urmărit evoluția istorică a categoriilor limbii și legătura acestora cu categoriile gândirii; tendințele de evoluție în sintaxa limbii ruse și în sintaxa limbilor indo-europene (greacă, latină, sanscrită, baltice și germanice). El a fost creatorul Școlii lingvistice din Harkov. ◊ ~ neogramatic: c. din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltat la Leipzig în Germania, care susține principiul regularității absolute a schimbărilor fonetice, analogia ca factor principal în crearea formelor noi și necesitatea studiului limbilor moderne. Principalii săi reprezentanți sunt lingviștii germani Karl Brugmann (1849-1919), Hermann Osthoff (1847-1909) și Hermann Paul (1846-1921). Sunt considerați elevi și continuatori ai neogramaticilor, ai acestui c.: lingvistul italian Graziadio Isaia Ascoli (1829-1907), devenit ulterior adversar al acestora; lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) – creatorul structuralismului analitic (inductiv) european, lingviștii germani Georg Curtius (1820-1865), August Schleicher (1821-1868) și Gustav Meyer (1850-1900) – pentru evidențierea importanței pe care o prezintă celelalte limbi indo-europene (nu numai sanscrita) precum și limbile vii în cercetarea lingvistică, în general, și pentru îmbunătățirea metodelor de lucru; lingvistul rus Ivan Aleksandrovici Baudouin de Courtenay (1845-1929), conducătorul Școlii lingvistice din Kazan, și lingvistul german Wilhelm Scherer (1841-1886) – pentru sublinierea rolului analogiei și pentru stabilirea falselor analogii în schimbările din limbă. În articolul-program (considerat „manifest” al curentului), publicat la Leipzig în 1878, Brugmann și Osthoff au criticat aspru lipsa de rigoare metodică și ignorarea elementului psihologic de către foarte mulți lingviști de până atunci. În acord cu teoriile psihologiste, ei au arătat că limba nu există decât în indivizii vorbitori, luați separat; că fiziologia nu-i suficientă pentru a da o imagine completă și clară a activității omenești în materie de limbă; că trebuie să facem apel la psihologie pentru orice fel de schimbări lingvistice; că aceste schimbări nu pot fi explicate decât prin psihologia individului de la care au pornit; că procesul psihologic care stă la baza unei schimbări poate fi surprins mult mai ușor la indivizii vii decât ar fi fost presupus la indivizii care au murit de mult (de aici recomandarea de a se studia cu precădere limbile vii și dialectele – literare și neliterare -, care pot lumina mecanismul evoluției limbilor vechi). Două principii fundamentale au fost expuse cu fermitate de cei doi în acest articol-program: a) limba este guvernată, fără excepție, de legi fonetice care constituie „stâlpul științei” lor; b) în schimburile de limbă, care au un caracter regulat, un rol important îl joacă analogia (la care trebuie să recurgem numai când legile fonetice nu ne ajută). La rândul său, Hermann Paul a fundamentat teoretic c. neogramatic. El a împărțit științele în: naturale și psihologice, incluzând lingvistica printre cele din urmă. Era și el de părere că ceea ce interesează în lingvistică este psihologia individului, că forțele care determină schimbările în limbă sunt legile fonetice și analogia. Pentru el „fonetica strică, iar analogia repară” (orice scurtare a unui cuvânt ar însemna o distrugere și orice dezvoltare a corpului fonetic al acestuia ar reprezenta o reparație); faptele de limbă au caracter istoric, de aceea limbile trebuie privite întotdeauna în evoluția lor, chiar dacă sunt examinate separat. Neogramaticii considerau că abaterile de la legile fonetice se explică prin existența altor legi, că modificările de sunete se generalizează dintr-o dată, că limba comună nu e decât o abstracție care presupune suma (mecanică) a limbilor individuale. Sub influența filozofiei pozitiviste, ei credeau că omul de știință este dator, în primul rând, să adune fapte, nu să le explice (de aici marea lor pasiune și exigență în adunarea unei cantități impresionante de fapte, marele număr de lucrări despre vocabularul și gramatica diferitelor limbi, caracterul mai mult constatativ al modificărilor suferite de sunete și de formele gramaticale în decursul istoriei limbii, consemnate în lucrările lor, în ciuda asemănărilor semnalate la indivizi diferiți). Sub influența directă a neogramaticilor, o pleiadă întreagă de lingviști din diferite țări au abordat în lucrările lor problemele limbilor moderne. Astfel, pentru limbile slave s-au remarcat: lingvistul austriac Franz Miklosich (1613-1891), care, din interes pentru aceste limbi, s-a ocupat și de limba română, și lingvistul german August Leskien (1840-1916); pentru limbile romanice, lingvistul francez Gaston Paris (1839-1903) și lingvistul german Wilhelm Meyer-Lübke (1861-1936); pentru limbile germanice un număr mare de lingviști germani. Printre lingviștii ruși care au aderat la unele din ideile neogramaticilor figurează: Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), creatorul Școlii lingvistice din Moscova, și elevii săi A. A. Șahmatov (1864-1920), V. K. Ponezinski, M. N. Pokrovski (1868-1932) și D. N. Ușakov; M. S. Krvșevski (1851-1887) și V. A. Bogorodițki (18S7-1941), elevi ai lui I. A. Baudouin de Courtenay la Școala lingvistică din Kazan (Bogorodițki este creatorul primului laborator de fonetică experimentală din Rusia), L. V. Șcerba (1880-1944) de la Școala lingvistică din Petersburg. Au fost influențați de neogramatlci și lingviștii germani F. Solmsen și E. Bernecker (1874-1937), lingvistul danez H. Pedersen (1867-1953) și lingvistul iugoslav A. Belić (1876-1960) – toți formați la școala lui F. F. Fortunatov. În lingvistica românească și-au însușit unele din concepțiile neogramaticilor: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907), Alexandru Lambrior (1845-1883), Hariton Tiktin (1850-1936), Lazăr Șăineanu (1859-1934), Alexandru Philippide (1859-1933), Ioan Bogdan (1864-1919), Ovid Densusianu (1873-1938) și Sextil Pușcariu (1877-1948). C. neogramatic a adus o mare înviorare printre cercetători, a impus rigoarea în cercetare, a determinat o largă activitate de investigație în direcția foneticii și gramaticii istorice, ale căror rezultate s-au concretizat în publicarea unui imens număr de volume, cu o mare bogăție de fapte lingvistice. ◊ ~ idealist: c. apărut la începutul secolului al XX-lea, care explică faptele de limbă prin preferințele rațiunii umane, prin nevoile spirituale ale vorbitorilor. A fost reprezentat de lingvistul austriac Hugo Schuchardt (1842-1928) și de romanistul german Karl Vossler (1872-1947), teoreticianul curentului. Schuchardt a susținut caracterul individual al faptelor de limbă, negând obiectivitatea acestora. El a evidențiat caracterul mixt al idiomurilor, negând existența legilor fonetice și a granițelor dintre limbi și dialecte. Începând cu anul 1909, el a inițiat studiul cuvintelor în strânsă legătură cu descrierea obiectelor denumite de ele („Wörter und Sachen” – „Cuvinte și lucruri”), neglijând însă activitatea psihică a vorbitorilor. Influențat de esteticianul italian Benedetto Croce (1866-1952), Vossler a amestecat limba cu literatura, lingvistica cu estetica, istoria limbii cu istoria culturii, accentul cuvintelor cu accentul frazei, cu intonația și cu sensul, stilurile limbii cu stilurile scriitorilor, având în vedere în studiile sale în primul rând excepțiile și nu faptele de limbă cu caracter de regularitate. Criticând pe neogramatici că s-au mulțumit doar să adune faptele de limbă, doar să constate prezența acestor fapte și să le explice prin ele însele, Vossler a susținut necesitatea de a explica faptele de limbă prin spiritul sau rațiunea umană, de a pătrunde la cauzele care au determinat apariția și impunerea lor (la nevoile spirituale ale vorbitorilor). El a văzut în rațiune modificantul, dar și creatorul faptelor de limbă, „cauza efectivă a tuturor formelor limbii”, considerând că sarcina lingvisticii este de a demonstra tocmai acest lucru. După părerea sa, nu sunetele sunt esențiale în cuvinte, ci accentul („sufletul cuvântului”) și înțelesul acestora, cuvintele existând și fără să fie pronunțate. A negat existența sinonimelor în limbă, luând în discuție cuvinte din epoci cu totul diferite (de exemplu: lat. lectus „pat” și fr. lit „pat”) și a susținut că sunetele cuvintelor depind exclusiv de înțelesurile acestora; a negat existența distincției genurilor în realitatea obiectivă, susținând că această distincție aparține limbii, că este o creație a omului care „proiectează în obiecte propria sa manieră spirituală”. Vossler era de părere că o schimbare a unui fapt de limbă nu poate fi niciodată cauza schimbării altui fapt de limbă, că aceste schimbări pornesc întotdeauna de la indivizi dotați cu talent lingvistic, ele depinzând deci de folosirea individuală a limbii, de „stilul individual”. Pentru el, utilizarea inovațiilor, deși se generalizează, rămâne tot individuală (de aici necesitatea ca lingviștii să acorde atenție esteticii și stilisticii, nu foneticii, morfologiei și sintaxei care nu pot explica schimbările din limbă). A ajuns la concluzia că nu există legi fonetice, delimitări între limbi sau între dialecte, că înțelegerea între oameni s-ar datora, de obicei, atât talentului lingvistic al vorbitorilor, înrudirii lor spirituale (și nu comunității convențiilor sau comunității materialului limbii), cât și înrudirii lor fizice sau unității lor de rasă, care s-ar acoperi, în linii mari, cu unitatea de limbă. Era convins că graiurile locale evoluează mai greu și mai uniform decât limbile literare (care sunt influențate de „creatori”), că schimbările din fonetică și din flexiunea limbii franceze, produse în secolele al XIV-lea și al XV-lea (când s-a realizat unitatea politică și s-a dezvoltat sentimentul național) se datorează „scăderii conștiinței individuale a cetățenilor”, „incapacității și pasivității vorbitorilor”. ◊ ~ neolingvistic: c. inițiat de lingviștii italieni Matteo Bartoli (1873-1946) și Giulio Bertoni (1878-1942) la începutul secolului al XX-lea și continuat în zilele noastre de Giuliano Bontanta. Acest c. pune accentul pe concepțiile idealiste ale romanistului german Karl Vossler (v. mai sus) și pe ideile geografiei lingvistice (explicarea cu ajutorul ariilor lingvistice a deosebirilor dintre limbile înrudite). După Bertoni, problema originii limbii n-ar aparține lingvisticii, ci teologiei, iar limba n-ar fi un produs natural organic, ci mai degrabă „o activitate divină și umană”. El considera că „fiecare cuvânt își are istoria lui” (de aici și necesitatea folosirii unei metode specifice pentru fiecare caz în parte). A acceptat noțiunea de „lege fonetică”, văzând numai utilitatea ei practică. Era convins că se poate recunoaște comunitatea de origine a mai multor limbi, dar că nu se pot defini termenii și relațiile de înrudire dintre ele. A negat existența cuvintelor autohtone în limbă, deoarece pentru el vocabularul unei limbi reprezenta un împrumut dintr-o altă limbă. A recunoscut cantitatea uriașă de lucrări „conștiincioase și meritorii” realizate de neogramatici, faptul că aceștia au reușit „să facă etimologii bune fără a ține seama de legile fonetice”. Bartoli a susținut că inovațiile în limbă pornesc de la „aristocrație”, că ele se explică numai prin împrumuturile realizate de aceasta și că, în acest caz, nu există limbi „pure”. Și el a recunoscut unele din meritele neogramaticilor. Bonfante este de părere – împotriva convingerii neogramaticilor – că „nici o acumulare de material, oricât de îngrijită și de extinsă ar fi, nu va putea rezolva vreodată o problemă fără scânteia vie a ideii omenești”; că „limba este o creație spirituală, estetică” (inovațiile lingvistice sunt bazate pe „alegerea estetică”). El consideră că semantica este „partea cea mai spirituală a limbii” (schimbările semantice sunt adevărate „metafore poetice”), în timp ce fonetica nu e lingvistică, ci știință experimentală și fiziologică („oamenii vorbesc cu cuvinte sau mai bine zis cu fraze – nu cu foneme, morfeme sau sintagme, care sunt abstracții ale minții noastre și nu au existență independentă”). Bonfante neagă chiar posibilitatea de cunoaștere a normelor (legilor) lingvistice, existența acestora, susținând că noțiunea de „lege fonetică” ar fi dăunătoare pentru cercetarea științifică. El afirmă că excepțiile sunt mai numeroase decât legile și că ele ar reprezenta „însăși regula vieții” („fiecare sunet este o excepție”). De aici recomandarea pe care o face ca orice problemă să fie studiată „cu grijă și respect, nu cu generalizări largi sau cu cămașa de forță a legilor fonetice”. După el, schimbările lingvistice „nu sunt oarbe, ci libere de orice lege fizică sau fiziologică”; ele sunt „procese spirituale umane, nu fiziologice”, produse din cauze spirituale (fiziologia prezintă numai condițiile schimbărilor, nu și cauzele acestora). Pentru Bonfante cuvintele și limbile sunt o abstracție; nu există limbi unitare, ci „un număr uriaș de dialecte, isoglose, fluctuații și oscilații de tot felul,... de forțe în conflict și de tendințe contradictorii”; nu există frontiere nici măcar între limbi neînrudite, ci numai utilizări sau vorbiri individuale, de fiecare dată altele. De aici necesitatea stabilirii istoriei fiecărui cuvânt în parte. Pentru Bonfante omul este creatorul limbii, el o modifică cu voința și imaginația lui; limba nu este impusă omului ca produs extern, gata făcut. Aceasta înseamnă că orice schimbare lingvistică este de origine individuală, este o creație liberă a unui om dotat, imitarea, asimilarea și răspândirea ei depinzând de puterea creatoare a individului, de reputația lui literară, de influența lui socială, de personalitatea sa. Bonfante crede că fiecare fenomen lingvistic este unic, are un caracter individual: că în limbă nu există elemente esențiale și durabile (nici chiar în morfologie), deoarece totul poate trece dintr-o limbă în alta, totul se poate împrumuta (inclusiv limba). În consecință, limba este „un morman de împrumuturi”, cuvinte moștenite nu există, toate limbile sunt, de fapt, mixte. După părerea sa, o limbă moare atunci când nu mai există decât un singur vorbitor al acesteia; chiar după moartea ultimului vorbitor, limba „continuă să trăiască în o sută de chipuri laterale, ascunse și subtile, în altă limbă vie prin unele din elementele ei vitale care, în raport de împrejurări, pot constitui caracteristici importante ale acesteia sau fermentul transformării ei într-o altă limbă”. ◊ ~ sociologic: c. lingvistic creat în Franța de către foștii elevi ai lui Ferdinand de Saussure, specialiști în gramatica comparativ-istorică a limbilor indo-europene și a altor familii de limbi. I se mai spune și Școala sociologică franceză. Aceștia au dezvoltat și au aplicat în cercetările lor mai ales două dintre ideile expuse de maestrul Saussure în celebrul său curs: 1. limba este un fenomen social; 2. limba are un caracter sistematic. Cel mai de seamă reprezentant al acestui c. a fost Antoine Meillet (1866-1937). În lucrarea sa fundamentală Linguistique historique et linguistique générale (ed. I, 1921: ed. a II-a, 1936), Paris, a expus concepțiile sale de lingvistică generală, aplicând cu prudență doctrina saussuriană, căreia i-a adus multe corective și completări, imprimând astfel o direcție specifică școlii sociologice franceze. Meillet a ajuns la următoarele concluzii: nu factorii fiziologici și psihici provoacă transformările din limbă, deoarece ei sunt în general aceiași peste tot și acționează în mod constant, ci factorii sociali; existența, funcționarea și transformarea limbii pot fi înțelese și explicate numai dacă se iau în considerație factorii sociali; limba cunoaște trei tipuri de schimbări: fonetice, de vocabular și gramaticale; trăsăturile comune ale limbilor se datorează fiziologiei și psihologiei general umane, iar trăsăturile lor particulare, mediului social; limba se manifestă prin vorbire, iar modificările ei sunt rezultatul transformărilor din vorbire; o inovație lingvistică individuală se impune numai dacă este în armonie cu regulile generale de funcționare a limbii, cu sistemul ei în etapa istorică dată și numai dacă concordă cu o necesitate socială de comunicare; limbile se transformă continuu și, în ciuda unor discontinuități, ele își păstrează trăsăturile esențiale; nu există o opoziție ireductibilă între gramatica istorică și cea descriptivă, deoarece orice descriere completă a unei limbi, la un moment dat, implică și date istorice sau aspecte evolutive, disciplina gramaticală fiind în același timp atât descriptivă, cât și istorică; unitatea unei limbi depinde de coeziunea forțelor sociale; progresul civilizației are pretutindeni ca urmare abstractizarea continuă a gândirii și de aici a categoriilor gramaticale; legile limbii nu sunt nici fiziologice și nici psihologice, ci numai lingvistice, sociale, ele enunțând posibilități, nu necesități – neexplicând schimbările, ci formulând condițiile care reglează evoluția faptelor lingvistice; în analiza structurii unei limbi, este necesar să ținem seama de existența unui fond principal lexical, care are un mare rol în stabilirea înrudirii dintre limbi; modificările de sens ale cuvintelor au cauze psihologice și sociale; în studiile de gramatică nu trebuie să separăm morfologia de sintaxă și, invers, sintaxa de morfologie etc. Al doilea mare reprezentant al c. sociologic în lingvistică este Joseph Vendryes (1875-1960), elev al lui A. Meillet, alături de care a condus școala sociologică franceză. În lucrarea sa principală Le langage (ed. I, 1921; ed. a II-a, 1950), Paris, prezintă toate problemele fundamentale ale lingvisticii generale și istorice în lumina concepțiilor școlii sociologice. La baza ei stau următoarele idei: limba este un fenomen complex, fiziologic și psihic, social și istoric; aspectul esențial și predominant care caracterizează acest fenomen este cel social; apariția limbajului se explică prin condițiile vieții psihice și sociale ale primelor colectivități umane, factorul determinant în acest proces fiind nevoile de comunicare între oameni; limba depinde de oameni priviți nu ca indivizi izolați, ci ca membri ai unei colectivități organizate; limba și psihologia unui popor nu se explică prin însușiri biologice de rasă, ci prin factori de ordin social; limba se diferențiază social după vârstă, clase sociale și profesiuni; în lupta dintre două limbi vorbite pe același teritoriu, victoria uneia depinde în mare măsură de factori extralingvistici (condiții economice și politice, diferența de grad de cultură între vorbitori, prestigiul limbilor etc.); limba este un fenomen în permanentă mișcare și transformare, de aceea lingviștii trebuie să descrie evoluția ei, să interpreteze sensul transformărilor și direcția evoluției; nu există limbi superioare, toate sunt la fel de bune, deoarece corespund în egală măsură nevoilor de comunicare în colectivele care le folosesc; în evoluția oricărei limbi se constată achiziții și pierderi, în consecință în limbă nu există un progres absolut; în vocabular și în sintaxă, factorul afectiv are un rol deosebit; între limbajul afectiv și limbajul logic există o influență reciprocă; schimbările fonetice au o origine individuală, dar ele se generalizează uneori dacă sunt în acord cu principiile de funcționare a sistemului articulator în perioada respectivă; nu există legi fonetice absolute, ci tendințe fonetice într-o etapă dată a istoriei limbii, bazate pe modificări de sunete cu caracter particular; există două categorii de tendințe fonetice: generale și externe, întâlnite la toate limbile (efectele lor fiind vizibile în procese fonetice ca: disimilări, metateze, crearea de cuvinte onomatopeice etc.), și particulare și interne, proprii fiecărei limbi (bazate pe modul specific de funcționare a coardelor vocale în fiecare colectivitate) etc. ◊ ~ funcțional: c. dezvoltat în Geneva, la începutul secolului al XX-lea, prin lucrările lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) care preconiza, în spiritul sociologiei pozitiviste a filozofului francez E. Durkheim (1858-1915), studiul felului cum funcționează o limbă într-o etapă a istoriei sale, văzând în ea un sistem autonom, în care componentele se intercondiționează, definindu-se pe baza relațiilor dintre ele. Este o dezvoltare ulterioară a ideilor Școlii lingvistice de la Praga. Reprezentanții cei mai importanți ai acestui c. au fost lingviștii Charles Bally (1865-1947) și Albert Sechehaye (1870-1946), colegi ai lui Saussure, și Henri Frei (1899-?), discipol al acestora. Saussure s-a remarcat de la început, în articolele publicate, ca student la Leipzig, despre probleme de lingvistică indo-europeană, prin analiza minuțioasă, precisă și pătrunzătoare a faptelor de limbă, ceea ce-i conferea vădit o formație de neogramatic. În lucrarea sa „Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues Indo-européennes” („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), apărută la Leipzig în 1897, care a avut un mare răsunet în epocă, el a cercetat cu aceeași rigoare vocalele indo-europene în legătura lor reciprocă, în cadrul unui sistem în care fiecare alternanță ocupă un loc bine definit. Cu acest prilej, el a presupus că, într-o fază mai veche, indo-europeana cunoștea numai vocala e și că, alături de sunetele ei cunoscute, s-au mai dezvoltat ulterior și vocalele a și o – idee reluată și dezvoltată apoi de numeroși lingviști. Articolele scrise de Saussure au fost adunate în volumul „Recueil des publications scientifiques de Ferdinand de Saussure” („Culegere de lucrări științifice ale lui Ferdinand de Saussure”), la Geneva, în 1922, și ele tratează probleme de lingvistică indo-europeană care au suscitat un mare interes în rândurile lingviștilor din Europa. Ceea ce l-a făcut însă celebru a fost lucrarea „Cours de linguistique générale” („Curs de lingvistică generală”), apărută postum, în 1916, pe baza notelor luate de către colegii săi Charles Bally și Albert Sechehaye (deveniți ei înșiși mari lingviști și șefi de școală). Această lucrare a fost tradusă în numeroase limbi, a oferit cercetătorilor cel mai original și mai consecvent sistem lingvistic și a exercitat cea mai profundă influență asupra lingvisticii secolului nostru. Saussure a acordat o mare importanță atât schimbărilor fonetice și cauzelor care le-au determinat, cât și analogiei ca factor fundamental în creațiile lingvistice. El este primul lingvist care a conceput limba ca un sistem de semne. După părerea sa, cuvântul sau semnul lingvistic (le signe linguistique) are două laturi: conceptul sau sensul (le signifié) și imaginea acustică sau corpul fonetic (le signifiant), ambele de natură psihică. Conceptul este însăși reflectarea unui obiect din realitate, în timp ce imaginea acustică este o totalitate de diferențe care o separă de toate celelalte imagini acustice și care presupune existența unui material sonor, perceput auditiv de către vorbitori. Conceptul și elementele componente ale acestei imagini acustice (fonemele) se definesc negativ: nu după conținut, ci după raporturile lor cu celelalte concepte sau foneme din sistem, în opoziție cu acestea („conceptul este ceea ce nu sunt celelalte concepte”; „fonemele sunt entități incorporabile – care se pot integra într-o unitate, opozitive – a căror valoare e determinată numai prin raportare la alte foneme, relative – care intră în relație unele cu altele, și negative – care nu se confundă unele cu altele”). Pentru Saussure esențial este faptul că semnele lingvistice (cuvintele, termenii) nu au o existență independentă, nu se află sub forma unui conglomerat, ci sunt constituite într-un sistem închegat, sunt solidare unele cu altele (valoarea unuia rezultă numai din prezența simultană a celorlalte, fiecare depinde de celelalte și se definește în opoziție cu ele). Aceste semne sunt în întregime subordonate relațiilor din cadrul sistemului și ele nu au nici o valoare în afara celeia dată de poziția lor în sistem. Recunoscând valoarea diferențială a semnului zero, el trage totuși concluzia că nici un semn, formă sau categorie gramaticală, luată în parte, nu are un conținut obiectiv, propriu; că n-ar fi necesare trăsăturile pozitive pentru marcarea opoziției dintre aceste semne, forme sau categorii, ci numai trăsăturile negative. Neglijând raporturile cuvintelor cu realitatea obiectivă, considerând limba un sistem de semne cu valori pure, determinate numai de diferențe, de opoziții, fără termeni pozitivi, lipsit de relații cu obiectele desemnate din această realitate, Saussure ajunge să afirme că nu există corespondență perfectă între cuvintele echivalente ca sens sau între categoriile gramaticale din mai multe limbi, deoarece poziția semantică a cuvintelor în vocabularul acestor limbi ca și conținutul categoriilor gramaticale sunt specifice pentru fiecare limbă în parte, fiind determinate exclusiv de natura raporturilor stabilite de cuvinte în sistem. În felul acesta, se realizează trăsătura comună a semnelor, respectiv a conceptelor, în toate limbile – aceea de a reflecta realitatea obiectivă – și se iau în considerație exclusiv nuanțele determinate de situația cuvintelor sau a conceptelor în sistemul lexical sau a categoriilor în sistemul gramatical; se neglijează astfel faptul că valoarea (caracteristica) unui semn lingvistic (a unui cuvânt sau termen) este determinată, în primul rând, de relația lui cu obiectul din realitatea obiectivă și, în al doilea rând, de poziția lui în interiorul sistemului căruia-i aparține, de opoziția lui față de celelalte semne sau concepte din sistem. Saussure a considerat că semnul lingvistic are două trăsături fundamentale: este arbitrar (în sensul că legătura care unește cele două laturi ale sale – conceptul și imaginea acustică – nu e motivată, naturală: imaginea sa acustică nu e legată în mod obligatoriu de un anumit concept, ea e aleasă în mod liber, nemotivat, același concept purtând nume diferite în mai multe limbi) și are caracter liniar (în sensul că posedă o dimensiune – aceea a timpului -, este imuabil, neschimbător – caracteristică explicabilă prin însușirile sale, ale sistemelor și ale limbii însăși: caracterul sistematic al faptelor de limbă, opoziția manifestată de masa vorbitorilor față de schimbările din limbă etc.). Se știe însă că imaginea acustică, în raport cu societatea, este impusă și nu poate fi modificată oricum de individ sau de societate; în cadrul aceleiași limbi, cuvintele cu formele și sensurile lor secundare sunt întotdeauna motivate din punct de vedere istoric, etimologic, căci legătura naturală dintre sens și formă nu se pierde niciodată pe deplin la nivelul întregului vocabular al unei limbi. Tendința de diferențiere lingvistică e proprie fiecărui individ, iar cauza principală a păstrării semnului lingvistic este capacitatea acestuia de a corespunde nevoilor de comunicare. Singurele transformări ale sensului lingvistic admise de Saussure sunt cele care privesc deplasarea raportului dintre imaginea acustică și concept, dar cauzele acestora nu-i apar destul de clare și le caută în însușirile semnului lingvistic, în limbă. În felul acesta, el înțelege sistemul ca fiind o sumă de relații cu existență autonomă, nefăcând nici o deosebire calitativă între sistemul lingvistic și oricare alt sistem de semne (ca scrierea, alfabetul surdo-muților, semnalele militare etc.) și incluzând lingvistica într-o știință generală a semnelor, numită de el semiologie. Influențat de teoriile sociologice ale lui E. Durkheim (societatea este un fapt psihic, un ansamblu de idei, suma cunoștințelor individuale; fenomenele sociale sunt reprezentări colective, existente în conștiința colectivă, care au forță coercitivă, impunându-se vorbitorilor; între individual și social există o opoziție etc.). Saussure a acordat o mare atenție antinomiei dintre limbă și vorbire, pe care a socotit-o ireductibilă prin comparație cu antinomia „individual” și „social” din teoriile lui Durkheim. După părerea sa, limbajul (le langage) are două aspecte: a) limba (la langue) – aspectul general, psihic și social al limbajului, exterior individului, care nu poate fi modificat de acesta, căruia i se impune prin constrângere și care nu poate fi cunoscut decât psihic; normă supraindividuală obligatorie, existentă în societate sub forma unor amprente acumulate pasiv în creierul vorbitorilor și formate dintr-un sistem lexicologic (cuvintele) și unul gramatical (relațiile și modelele după care se realizează comunicarea), existente virtual în conștiința acestora; b) vorbirea (la parole) – aspectul individual al limbajului, actul prin care vorbitorul se servește de limbă pentru a-și exprima propriile idei și sentimente (subordonat voinței individului și caracterizat prin libertatea momentană a vorbitorilor) și care nu poate fi studiat decât psihofizic. În ciuda separării și opunerii celor două aspecte, Saussure a afirmat totuși că modificările limbii își au izvorul în vorbire. Ajungând la negarea esenței sociale a limbii, el a împărțit istoria ei în două: a) lingvistica internă, care are ca unic și adevărat obiect fenomenul lingvistic în sine, limba studiată în sine și pentru sine (fără a lua în considerație, obligatoriu, împrejurările în care s-a dezvoltat limba, fără a stabili totdeauna legături între limbă și populația care a vorbit-o, fără a putea explica în orice situație faptele de limbă constatate sau descrise etc.); b) lingvistica externă, care are ca obiect legătura limbii cu celelalte fenomene sociale (cu istoria politică a unui stat, cu politica lingvistică a acestuia, cu dezvoltarea civilizației, cu extensiunea geografică etc.) și modificările pe care le suferă ca urmare a acestor legături. El a crezut că factorul extern nu atinge mecanismul sistemului care – ca ansamblu de relații – rămâne imuabil și în afara transformărilor limbii. Saussure era de părere că studiul sincronic este mai important decât cel diacronic, deoarece studiul diacronic ia în discuție numai faptele particulare, succesiunea lor în timp, termenii care se substituie unul altuia fără a forma un sistem; studiul sincronic, dimpotrivă, se ocupă de studierea raporturilor logice și psihologice coexistente, care leagă termenii într-un sistem, permițând analiza sistemului. În lingvistică, știință care operează cu valori, cele două modalități de studiu (sincronic și diacronic) trebuie separate – spunea Saussure – mai ales când sistemul este mai complex și mai organizat, deoarece modificările sunt izolate, nu au caracter sistematic, nu se leagă între ele, nu depind una de alta; numai unele elemente ale sistemului sunt atinse, dar acestea nu-l modifică direct, nu-i tulbură echilibrul. Pentru el, legile limbii se deosebesc prin două însușiri: prin caracter general și prin caracter imperativ. De aici el a ajuns la distingerea unor legi sincronice, generale, neimperative, la un fel de reguli de funcționare a limbii într-o anumită etapă din istoria sa – și a unor legi diacronice, particulare, accidentale și imperative, care presupun manifestarea multiplă a unui caz izolat. Sub influența c. inițiat de Saussure s-au aflat și se mai află cei mai mari lingviști care au pus bazele principalelor curente din secolul nostru. Bally a preconizat stabilirea unor metode de învățare a limbilor străine și a creat stilistica lingvistică, concepută ca un studiu al mijloacelor de exprimare ale unei comunități lingvistice, din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, al procedeelor expresive, care țin de obișnuința colectivă, pe care a încadrat-o în lingvistică (în opoziție cu stilistica literară, care studiază stilurile individuale și care ține de critica literară și de estetică). În ciuda faptului că stilul conține procedee folosite de mai mulți vorbitori, el este – după Bally – totdeauna individual, deoarece presupune o alegere conștientă a acestor procedee. De aici și împărțirea stilisticii în: a) stilistică internă (pusă de Bally pe primul plan), care studiază limba în raporturile ei cu viața individuală, raporturile dintre limbă și gândirea vorbitorilor și a ascultătorilor; b) stilistică externă sau comparativă, care studiază comparativ mijloacele expresive ale mai multor limbi sau principalele tipuri expresive ale aceleiași limbi, în funcție de mediul vorbitorilor, de scopul urmărit de aceștia, de împrejurările comunicării. Bally a exclus diacronia (cercetarea istorică) din studiile stilistice, considerând că aceasta nu ajută la înțelegerea raportului dintre limbă și gândire, denaturează uneori acest raport; că vorbitorii trăiesc numai în prezent și nu sunt conștienți de schimbările care se produc. Pentru Bally, lingvistica istorică poate studia numai fapte izolate. El credea că sistemul limbii nu poate ieși în evidență decât printr-un studiu sincronic; că limba trebuie studiată în legătură nemijlocită cu viața, cu modul de trai, cu reacțiile sufletești ale vorbitorilor. Bally a căutat în cuvintele și locuțiunile expresive stări sufletești, comune oamenilor, indiferent de timp și de spațiu, ținând însă seama de rolul mediului social, al gradului de cultură și al profesiunii vorbitorilor. El a pus un accent deosebit pe gândirea afectivă a vorbitorilor în comunicare, pe exprimarea atitudinii lor față de obiectul comunicării, ajungând la concluzia că toate inovațiile lingvistice se datoresc factorului afectiv (cel logic, intelectual simplifică și schematizează limba), că limba nu este numai un mijloc de comunicare a ideilor și sentimentelor, ci și un instrument de acțiune. Bally a evidențiat tendințele limbii franceze, socotind ca mai importante: tendința ordinii progresive a cuvintelor în frază (trăsătură analitică întărită pe măsura reducerii flexiunii) și tendința concentrării semnelor lingvistice (trăsătură sintetică ce presupune trecerea de la autonomia cuvântului la autonomia îmbinării, ca rezultat al întăririi topicii fixe). A negat existența vreunui criteriu obiectiv de apreciere a progresului în limbă, considerând că analiza lingvistică nu ne arată decât pierderi și achiziții, o oscilare continuă fără o direcție precisă, o evoluție, dar nu un progres. El a făcut o analiză subtilă a procedeelor gramaticale folosite în limbile analitice, în special a fenomenului denumit de el actualizare și a mijloacelor gramaticale folosite în acest sens, a actualizatorilor. Înțelegea prin „actualizare” individualizarea termenilor propoziției cu ajutorul articolului, al afixetor (de gen, de număr, de caz, de mod, de timp, de persoană, de diateză) sau al determinantelor adjectivale, numerale sau adverbiale. Aceasta ar fi o actualizare explicită, mai frecventă în limbile analitice, în corelație cu actualizarea implicită, oferită de context. Articolele și afixele sunt specializate pentru acest rol, în timp ce adjectivele, numeralele și adverbele mai au și alte funcții. Servind la exprimarea unor idei determinate, a unor situații concrete, actualizatorii însoțesc permanent, în vorbire, cuvintele care devin termeni ai propozițiilor. De aici, el a ajuns la concluzia că nu există cuvinte autonome, izolate, că existența lor depinde de context, de propoziție. Insistând prea mult pe asemănările dintre fenomenele gramaticale și evidențiind prea puțin diferențele calitative dintre ele, Bally a ajuns să pună pe același plan funcția sufixului cu aceea a prepoziției, compunerea cuvintelor cu îmbinările de cuvinte ocazionale etc., tinzând spre izomorfism. Sechehaye a revizuit definițiile unor noțiuni gramaticale și a discutat problema raportului dintre limbă și gândire. El considera, în opoziție cu Bally, că limba este creația inteligenței și că rolul ei predominant este de a comunica idei și nu sentimente. În contact cu vorbirea, cu viața, ea s-a pătruns de unele elemente afective, dar acestea nu i-au putut modifica dezvoltarea. Analizând limba din punct de vedere psihologic, el a constatat că aceasta cuprinde două categorii de elemente: unele pregramaticale (și extra-gramaticale), care țin de psihologia individuală, și altele gramaticale, produse de psihologia colectivă. După părerea sa, întreaga organizare a limbii se adaptează nevoilor gândirii, iar factorul de evoluție și progres în limbă este reprezentat prin legile abstracte ale logicii. Sachehaye crede că în sintaxă forma nu poate fi ruptă de conținut și că ar trebui să se înceapă cu analiza în ansamblu a unităților sintactice, de la cele mai simple la cele mai complexe (nu numai de la formă sau numai de la conținut). Deși teoretic s-a declarat pentru menținerea opoziției sincronie – diacronie, în practica cercetărilor sale a realizat sinteza celor două metode, arătând că lingvistica sincronică nu poate explica totul, nu poate depista cauzele schimbărilor și în consecință este nevoie și de istoria limbii, trebuie apelat la gramatica istorică. A reușit să evidențieze raporturile dintre limbajul pregramatical și cel gramatical, dintre limbă și vorbire, dintre lingvistica sincronică și cea diacronică, dintre semantică și sintaxă, dintre studiul sunetelor și acela al formelor precum și rolul factorului conștient în limbă. Era de părere că orice limbă se învață conștient și cu efort, că de la apariția limbii a existat o alegere conștientă a unor mijloace care aparțineau limbajului natural, că evoluția limbii se produce prin acțiunile conștiente și eterogene ale indivizilor izolați. Limba este astfel o operă colectivă, un rezultat al mai multor creații, interpretări și tendințe cu direcții opuse, fapt care explică amestecul și incoerența din limbă. Ea există în fiecare individ în parte, căci vorbirea individuală cuprinde atât elemente comune tuturor vorbitorilor, cât și trăsături specifice, după apartenența socială, profesiunea și gradul de cultură al vorbitorilor; ea este un fenomen social care antrenează în conștiința individuală două forțe eterogene: tendința individuală și exigențele vieții sociale cărora li se supun indivizii. În acțiunea individ – societate individul restituie cu dobândă ceea ce a primit de la societate, iar societatea asigură progresul individual. Frei, la rândul său, analizând greșelile curente din franceza contemporană vorbită, nu condamnă abaterile de la norma lingvistică, ci le explică: ele se produc numai atunci când vorbitorul nu găsește în limba normată resurse suficiente pentru a exprima destul de repede și de clar ideile sale (în limbă există forme corecte, dar insuficient de explicite, după cum există și forme incorecte, care pot face exprimarea mai clară). Frei a respins cercetarea diacronică (istorică) a limbii, considerând-o insuficientă pentru explicarea faptelor de limbă: el a explicat aceste fapte exclusiv prin funcțiile limbii, în cadrul unei cercetări sincronice. Neglijând nevoile vieții sociale, specificul limbilor și al compartimentelor acestora, Frei crede că orice limbă, orice proces de comunicare a ideilor trebuie să răspundă la cinci cerințe esențiale, indiferent de timp sau de loc: nevoia de a ordona semnele lingvistice într-un sistem, după forma sau semnificația lor, cu ajutorul analogiei, al etimologiei populare etc.; nevoia de diferențiere, de clarificare a faptelor; nevoia de economie; nevoia de invariabilitate, de păstrare a semnelor și nevoia de expresivitate. ◊ ~ structuralist: c. în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care studiază limba independent de sensurile cuvintelor și de istoria societății, văzând în ea un sistem de relații – fonetice și gramaticale – ce se condiționează reciproc. Se disting trei ramuri ale structuralismului lingvistic: structuralismul analitic (inductiv) european, structuralismul analitic (inductiv) american (descriptivismul) și structuralismul non-analitic (deductiv) american – generativ sau transformațional. A. Structuralismul analitic (inductiv) european are ca punct de plecare în dezvoltarea sa două lucrări celebre ale lui Ferdinand de Saussure: Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), Leipzig, 1897 și Cours de linguistique générale („Curs de lingvistică generală”), 1916. Ferdinand de Saussure, considerat fondatorul structuralismului lingvistic european, a elaborat principiul fundamental al acestui curent cu două corelații: a) fiecare structură sau unitate lingvistică funcționează în opoziție cu altă structură sau unitate lingvistică; b) structurile sau unitățile limbii pot fi analizate în elemente lingvistice mai mici, în așa-numite trăsături distinctive. Nici un lingvist din epoca respectivă, în care ideea de sistem – ca joc al opozițiilor și al diferențelor – devenise caracteristica principală a lingvisticii europene, nu a exprimat atât de clar principiul sistemului în termenii acestor diferențe și opoziții. Ideile lui (semnul lingvistic este o solidaritate între concept și expresie, între idee și imaginea sa acustică; semnul lingvistic are un caracter arbitrar; semnul lingvistic are un caracter psihic; între cele două forme fundamentale ale limbajului – limbă (langue) și vorbire (parole) – există diferențe; între cele două modalități de a privi fenomenul lingvistic – sincronie și diacronie – există, de asemenea, deosebiri; sunetele au o funcție distinctivă etc.) au fost dezvoltate ulterior de o întreagă pleiadă de lingviști europeni grupați în adevărate școli lingvistice de renume mondial. Astfel: 1) Școala lingvistică din Geneva (Elveția) a făcut distincție între lingvistica sincronică și lingvistica diacronică, între langue și parole, între relații paradigmatice și relații sintagmatice, între cele două aspecte ale semnului lingvistic (signifiant și signifié). Ea a fost reprezentată mai ales de Charles Bally (1865-1947), Albert Sechehaye (1870-1946), Henri Frei (1899-?) și R. Godel, continuând cu precădere studiul raportului dintre limbă și vorbire, în termenii social-individual. Charles Bally a pus bazele stilisticii lingvistice, care se ocupă de afectivul și expresivul exprimate în vorbirea considerată ca fapt colectiv. Albert Sechehaye a acordat aceeași atenție psihicului și logicului în funcționarea limbajului precum și mecanismelor sintagmatice din limbaj, concepând sistemul ca un angrenaj de microsisteme aflate în relații de subordonare și de supraordonare. 2) Școala lingvistică din Praga (Cehoslovacia) a studiat mai ales funcțiile elementelor, ale claselor de elemente și ale mecanismelor care apar între ele. Principala ei realizare a fost însă fonologia; în sintaxă a elaborat principiul analizei funcționale. A fost reprezentată de mulți lingviști, dar mai ales de fondatorii ei Roman Jakobson, Serghei Karcevski (1884-1955) și Nikolai Sergheevici Trubețkoi (1890-1938). A luat ființă în 1926 și a editat revista „Travaux du Cercle linguistique de Prague” („Dezbateri ale Cercului lingvistic din Praga”), 1929. Punând bazele acestei noi discipline – fonologia -, el a dat o formulare coerentă integrală principiilor acesteia; a subliniat trăsătura distinctivă a fonemului, rolul opozițiilor fonologice și ierarhia acestora; a dezbătut problema legilor generale ale limbii și a caracterului sistematic al acesteia, a modificărilor lingvistice, a raportului dintre limbă și societate, dintre sincronie și diacronie, dintre limbă și vorbire, dintre funcție și substanță, dintre compartimentele limbii; a inițiat studiile de tipologie structurală etc. André Martinet (n. 1908), reprezentantul francez al acestei școli lingvistice, a aprofundat în lucrările sale – Éléments de linguistique générale, Paris, 1960 și A Functional View of Language, Oxford, 1962 – principalele teze ale școlii (îmbinarea punctului de vedere funcțional cu cel structural, înțelegerea raportului dintre limbă și vorbire ca raport între general și individual, cercetarea diacronică a sistemului limbii și tendințele evolutive ale acestuia). În lucrările sale, Martinet a introdus explicit și ideea dependenței istoriei limbii de istoria societății. El a arătat că cercetarea structurală a limbii nu este obligatoriu sincronică și că sistemul fonetic este numai în aparență static (în realitate, el se transformă neîncetat, servind unor necesități de comunicare în continuă schimbare); că orice schimbare fonologică este dirijată spre un scop și ea nu poate fi explicată decât în cadrul întregului sistem fonologic. Printre lingviștii români care au aplicat în lucrările lor principiile Școlii lingvistice din Praga se numără: Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Al. Graur, Emanuel Vasiliu și Andrei Avram. 3) Școlile lingvistice din Rusia și URSS: a) Școala lingvistică din Kazan, reprezentată mai ales de I. A. Baudouin de Courtenay (1845-1929) și Mikolai S. Krușevski (1851-1887), de orientare preponderent fonologică, a conturat conceptul de „fonem” și a făcut net distincția între limbă – ca fapt social – și vorbire – ca fapt individual -, între cercetarea aspectului evolutiv (diacronic) și cea a aspectului contemporan (sincronic) al limbii; b) Școala lingvistică din Petersburg, reprezentată mai ales de I. V. Șcerba (1880-1944), L. P. Jakubinski, E. D. Polianov, A. A. Reformatski, V. V. Vinogradov (1895-1969) și S. B. Bernștein, a fost influențată direct de cea din Kazan. Abordând funcțional fenomenul lingvistic, ea a influențat, la rândul ei, analiza fenomenului literar și a constituit una dintre premisele importante ale mișcării formaliștilor ruși, la organizarea căreia a contribuit foarte mult și Roman Jakobson. În 1917 a înființat „Societatea pentru studiul limbajului poetic”. c) Școala formaliștilor (formală), reprezentată prin membrii „Societății pentru studiul limbajului poetic” din Petersburg – V. Șkloski, A. Brik și L. P. Jakubinski; prin aceia ai „Cercului lingvistic” din Moscova – R. Jakobson și G. Vinokur; prin colaborarea cercetătorilor B. Eihenbaum, I. Tânianov (1894-1943), B. V. Tomașevski (1890-1957), V. Propp, V. M. Jirmunski (1891-1971) și V. V. Vinogradov. Ea a fost profund influențată de lucrările lingvistului rus I. A. Baudouin de Courtenay. Reprezentanții acestei școli porneau de la ideea că limbajul poeziei (al literaturii artistice în general) reprezintă un sistem de comunicare cu totul deosebit de cel constituit de limba comună, deoarece fiecare cuvânt din acest limbaj dă impresia că se naște din nou. În consecință, ei socoteau că singura sarcină adevărată a cercetării literare ar fi studierea procedeelor de realizare a formei, conținutul social și ideologic al literaturii fiind obiectul altei discipline. d) Școala lingvistică din Moscova, reprezentată mai ales de Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), Roman Jakobson și A. A. Șahmatov, a adus în discuție problema distincției dintre sincronie și diacronie, a raportului dintre psihologic și lingvistic, a selecției criteriilor de analiză a limbajului. În 1915/1916 a înființat „Cercul lingvistic din Moscova”, al cărui cofondator și prim președinte a fost Roman Jakobson (între 1915-1920). Printre lingviștii sovietici care s-au ridicat sub influența acestei școli se remarcă: O. S. Kalughina, A. N. Kolmogorov, V. A. Uspenski, V. V. Ivanov, K. L. Dobrușin și I. I. Revzin. Aceștia au dezvoltat teoria modulării matematice a gramaticii de tip analitic prin metode cantitative. În mod deosebit se distinge S. K. Șaumian, prin tratarea raportului dintre model și obiectul modelat și prin stabilirea deosebirii dintre fonemul concret și sunetul concret; dintre fonemul abstract și sunetul abstract. 4) Școala lingvistică din Copenhaga (Danemarca) a urmărit mai ales mijloacele formale de descriere a structurilor lingvistice. Ea a demonstrat că limba se caracterizează prin solidaritatea dintre conținut și expresie, fiecare dintre acestea dispunând de substanță și formă; că orice text poate fi analizat în cele mai mici elemente componente. Ea este reprezentată mai ales de Vigo Bröndal (1887-1942) și Louis Hjelmslev (1899-1965). Bröndal s-a orientat spre categoriile logicii și a dezvoltat teoria opozițiilor, extinzând-o de la domeniul fonologiei la domeniul morfologiei și al semanticii; a dezbătut problema relațiilor în cadrul sistemului, raportul dintre limbă și vorbire, dintre conținut (substanță) și formă (structură). El a înființat, în 1934, împreună cu Hjelmslev, „Cercul lingvistic din Copenhaga”. Hjelmslev a pus bazele glosematicii (știința „glossemelor”, a unităților invariante sau reductibile ale limbii), a propus un ansamblu de principii de care trebuie să asculte construirea unei teorii a limbajului, a dat o descriere coerentă a tipurilor de relații lingvistice din cadrul structuralismului analitic, a procedat la divizarea sensului lexical în trăsături semantice, distinctive; a luat în discuție raportul dintre limbă și societate, dintre conținut și expresie (cele două laturi ale semnului lingvistic); a adoptat o serie de termeni noi pentru a preveni confuziile cu conceptele și categoriile tradiționale, a apropiat lingvistica de matematică, încadrând-o în rândul științelor exacte etc. Printre lingviștii români care au discutat, au adoptat și au dezvoltat metodele glosematicii (în special în definirea tipurilor de relații, în nuanțarea procedeelor de segmentare și în descrierea opozițiilor prin relația de neutralizare dintre termeni) figurează: Ion Coteanu, Emanuel Vasiliu, Andrei Avram, Valeria Guțu-Romalo, Sorin Stati, Paula Diaconescu, Solomon Marcus, Maria Manoliu-Manea și Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. 5) Școala lingvistică din Londra (Anglia) a avut o concepție preponderent filozofică, cu mari implicații în lingvistica modernă. Ea a susținut că sensul este dat de uz, a clasificat diversele utilizări posibile ale limbajului, studiindu-le în cadrul teoriei actului vorbirii. Este reprezentată de John Rupert Firth (1890-1960) și M. A. K. Holliday, care au acordat o mare atenție ierarhiei nivelurilor limbii și lingvisticii aplicate (în special în predarea limbii engleze) B. Structuralismul analitic (inductiv) american are ca punct de plecare în dezvoltarea sa lucrările etnologului și lingvistului american Franz Boas asupra culturii și limbilor populațiilor indiene din America, iar ca reprezentanți străluciți pe Edward Sapir (1884-1939) și Leonard Bloomfield (1887-1949), întemeietori ai Școlii lingvistice din Yale, reprezentanți ai descriptivismului american. Aceștia au imprimat cercetărilor proprii un caracter predominant sincronic (descriptiv), explicabil prin orientarea tehnicistă a gândirii lor, prin necesitatea de a studia, compara și clasifica limbile indigene necunoscute ale Americii (în majoritate fără atestări istorice și fără scriere). Sapir a dezvoltat studiul tipologic al limbilor, bazat pe identități de structură, a schițat principiile tipologiei morfologice a acestora, a insistat asupra caracterului psihic al sunetului, asupra valorii psihologice a elementelor fonetice, a propus criterii de clasificare a faptelor de structură lingvistică (gramaticală), a studiat legăturile complexe ale limbii cu gândirea și realitatea istorică, a subliniat legătura dintre caracterul simbolic și caracterul expresiv al limbajului etc. Bloomfield a explicat mecanismul comunicării, considerând-o un lanț de stimuli și reacții (în relația om-natură stimulii sunt nelingvistici, iar reacțiile – lingvistice sau nelingvistice; în relația om-om, stimulii sunt, ca și reacțiile, fie lingvistici, fie nelingvistici), a scos în evidență importanța poziției din lanțul lingvistic în definirea unităților lingvistice etc. Pe lângă acești doi mari lingviști, printre figurile marcante ale descriptivismului american, care aparțin Școlii lingvistice din Yale, se numără B. Bloch, G. L. Trager, Ch. Hockett, E. A. Nida, Ch. C. Fries, R. A. Hall, A. A. Hill, Rullon S. Wells și K. L. Pike (care au pus bazele gramaticii constituenților imediați), R. S. Pittman, S. Schatman și Zellig S. Harris (care a reușit să dea forma cea mai riguroasă și mai coerentă analizei distribuționale, marcând în acest fel trecerea spre analiza transformațională). Prin analiza distribuțională, descriptiviștii americani au ajuns la un formalism excesiv, negând în final rolul semanticii în funcționarea limbii. În lingvistica românească, cercetătorii care au aplicat în studiul fonologiei, al morfologiei (al categoriilor gramaticale și al clasificării părților de vorbire), al dialectologiei și al sensurilor lexicale analiza distribuțională sunt: Emanuel Vasiliu, Paula Diaconescu, Valeria Guțu-Romalo, Maria Manoliu-Manea și Matilda Caragiu-Marioțeanu. C. Structuralismul non-analitic (deductiv) american, apărut ca o reacție la structuralismul descriptivist, este reprezentat mai ales de Zellig S. Harris, Noam Chomsky, Moris Halle, Paul Postel, J. J. Katz, Robert B. Lee, Ch. Fillmore și Robert B. King; el pune accentul pe modelarea dinamică matematică, pe nivelul structurii frazei și al transformărilor, pe nivelul semantic și cel fonologic etc. Pe baza criticii aduse școlii descriptiviste de către toți acești lingviști, s-a constituit teoria gramaticilor generative. În lingvistica românească s-au impus ca transformaționaliști Emanuel Vasiliu, Sanda Golopenția-Eretescu, Laura Vasiliu, Mihaela Mancaș, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Gabriela Pană-Dindelegan, Ileana Vincenz, Mihaela Cârstea, Mariana Tuțescu etc. ◊ ~ etnolingvistic: c. apărut în deceniul al treilea al secolului nostru în lingvistica din SUA. Bazele sale au fost puse de Edward Sapir (1884-1939) prin lucrarea „Language. An introduction to the study of speech” („Limbaj. Introducere în studiul limbii”), New York, 1921. Pe lângă problemele de lingvistică cu caracter tehnic (analiza sunetelor, categoriile gramaticale, procedeele gramaticale, clasificarea morfologică a limbilor etc.), acesta discută și probleme de teorie a limbii (definiția limbajului, legătura dintre limbă și societate, dintre limbă și gândire, influența reciprocă a limbilor etc.). După părerea sa, limba este un produs al societății și o funcție a culturii. Din punctul de vedere al structurii nu există diferențe tranșante între o limbă de civilizație și o limbă primitivă, deoarece fiecare dispune de un sistem fonetic, fiecare asociază elementele sonore cu diferite concepte, fiecare poate exprima formal diverse raporturi etc. Sapir consideră că între rasă (fenomen biologic) și limbă (fenomen social) nu există o legătură directă; la fel, între limbă și cultură, deoarece tipul rasial, cel cultural și cel lingvistic nu sunt obligatoriu paralele, ariile lor de răspândire încrucișându-se în majoritatea cazurilor (limbi înrudite pot fi purtătoare ale unor culturi diferite, după cum aceeași, limbă poate exprima culturi diferite). Istoria culturii este pentru Sapir o suită complexă de schimbări cantitative, o alternanță de achiziții și pierderi, iar evoluția limbii o suită de schimbări formale, fără legătură cu conținutul. El afirmă că fiecare limbă ar avea un model propriu, neschimbător, de esență nematerială, care funcționează ca un mecanism psihologic în afara istoriei limbii și care dă elementelor lingvistice concrete o anumită formă și le indică direcția schimbărilor. Acest model reprezintă o caracteristică de bază a limbii, găsindu-se atât în sistemul fonetic (unde determină numărul fonemelor, relațiile dintre ele și funcționarea sistemului fonologic și rămâne intact chiar după schimbarea conținutului fonetic), cât și în sistemul gramatical al acestuia. După părerea sa, modelul lingvistic făurește geniul structural al unei limbi, specificul ei; el este în mare măsură de sine stătător și prin el se dezvăluie modelul cultural al unei societăți. ◊ ~ semanticist: c. idealist în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care susține că principala problemă a filozofiei ar fi limba, pe care o identifică cu logica și cu realitatea obiectivă, înlocuind cercetarea științifică a realității prin analiza formală a sensului cuvintelor. Cei mai de seamă reprezentanți ai acestui c. sunt: Rudolf Carnap, filozof german, Chase Stuart, filozof american, și Read Brain, filozof englez. Ei consideră limba un ansamblu de simboluri convenționale, de complexe sonore pe care oamenii le înțeleg diferit și cărora le atribuie, individual și arbitrar, după împrejurări, semnificații diferite, în raport cu gradul lor de cultură și cu mediul social în care activează (de aici și concluzia falsă că aceasta ar fi cauza principală a neînțelegerilor între oameni, a conflictelor sociale și naționale). Ei recomandă îndepărtarea cuvintelor abstracte din limbă, deoarece – spre deosebire de cele concrete care desemnează obiecte reale – acestea desemnează simboluri, ficțiuni, obiecte ireale, creând neajunsuri societății, împiedicând cunoașterea. Răsturnând raporturile reale dintre limbă și gândire, dintre limbă și societate, ei afirmă că în evoluția societății, în organizarea acesteia, factorul determinant nu este existența socială, ci gândirea umană, felul de a gândi al unui popor, influențat la rându-i de limba pe care acesta o vorbește. Semanticiștii își propun crearea unei teorii generale a semnelor fără legătură cu limbile reale, fără raportare la procesul comunicării. ◊ ~ latinist: c. apărut în lingvistica și filologia românească din secolul al XIX-lea, continuator al unor idei ale Școlii ardelene până în 1880. Reprezentanții săi – August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, I. C. Massim, Aron Pumnul, G. Barițiu, G. Săulescu, G. Munteanu, I. Hodoș, A. M. Marienescu, l. G. Sbiera etc. -, animați de dorința patriotică de a continua ideile înaintașilor (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și I. Budai-Deleanu) și de a demonstra multilateral, împotriva falselor și tendențioaselor teorii, latinitatea poporului român și a limbii sale, au ajuns la unele exagerări, combătute de scriitorii și criticii literari ai epocii (Alecu Russo, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Al. Odobescu, B. P. Hasdeu, I. L. Caragiale și mai ales Titu Maiorescu). Pornind de la teza că limba română este o limbă „stricată”, promotorii acestui c. s-au străduit să o reapropie de latină și să demonstreze puritatea ei integrală prin unele măsuri arbitrare: eliminarea cuvintelor străine din limbă și înlocuirea lor cu termeni reînviați din textele noastre vechi, luați direct din dicționare latinești sau formați special din elemente latine (ca de exemplu: de perete frecătoriu pentru chibrit și de gât legău pentru cravată); modificarea formei cuvintelor de origine latină, pentru a le apropria de forma originală, sau modificarea structurii unor cuvinte străine, pentru a le apropia de latină (ca de exemplu: sl. Slatina a fost modificat în Stelatina, pentru a demonstra că vine de la lat. Stella Latina; sl. război în răzbel – cum a circulat multă vreme chiar și în limba populară -, pentru a demonstra că vine de la lat. bellum „război”; sl. nărav în morav, pentru a demonstra că vine de la lat. mos, moris „obicei” etc.); promovarea principiului etimologic în ortografie (se scria tierra în loc de țară, iar sunetul „î” era notat diferit: mênă „mână”, vênt „vânt”, riu „râu”, rônd „rând”, gût „gât” etc.); elaborarea de dicționare, gramatici și sisteme ortografice latinizante etc. În felul acesta, ei riscau să ajungă la o limbă și la o scriere cu totul artificiale, un exemplu în acest sens fiind „Dicționarul limbii române” alcătuit de Laurian și Massim, în colaborare parțială cu Bariț și Hodoș. În ciuda acestor neajunsuri și greșeli, în ciuda influenței negative a activității lor în epocă (iar mai târziu asupra unor scriitori minori și asupra unor publicații), latiniștii au contribuit la cercetarea legilor fonetice ale limbii române; pasiunea lor pentru identificarea unor termeni latini în vechile texte românești a stimulat interesul pentru cultura și literatura noastră medievală; unele dintre cuvintele introduse forțat în dicționarul amintit au devenit neologismele de mai târziu ale limbii române; au contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine; au adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii și poporului român; Cipariu a pus bazele editării vechilor texte românești și ale gramaticii istorice a limbii noastre; Laurian a publicat o gramatică românească și, împreună cu N. Bălcescu, a condus publicația „Magazin istoric pentru Dacia”; Pumnul a dat prima istorie a literaturii române în texte; Marienescu și Sbiera au publicat importante culegeri de folclor etc. ◊ ~ istorico-popular: c. apărut sub influența ideilor Școlii ardelene spre jumătatea secolului al XIX-lea (1840-1870) în rândurile scriitorilor din acea epocă, grupați în jurul revistei Dacia literară. Astfel, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, C. Negruzzi, Alecu Russo și V. Alecsandri au determinat, prin scrierile lor, o nouă orientare a limbii noastre literare; ei au susținut ideea unei limbi literare care să aibă la bază limba vorbită de popor și limba scrisă a cărților vechi, subliniind necesitatea neologismului impus de cultura modernă.

rege, regi, s.m. – Suveran, monarh. ♦ (onom.) Regele, porecla unui locuitor din Moisei, fin al Regelui Mihai: „Cu actul nr. 1.559 din 30 aprilie 1947, se arată că în registrul de născuți Matricol botezați, la rubrica Observații, înregistrarea cerută a numelui Mihai s-a făcut în fața reprezentantului Majestății Sale Regele Mihai I al României, ca nănaș. Ofițerului de stare civilă i se va cere corectarea numelui în Teodor Mihai. Este vorba de fiul lui Coman Gheorghe Ceapă (Cârznic), născut la 18 ianuarie 1947. Copilul este al 20-lea născut în familie și al 13-lea în viață. S-a prezentat prefectul județului, Nicolae Vancea și Anderco Iulia, ambii fii ai Borșei. De atunci, cel botezat este poreclit Regele” (Coman, 2004: 25). ♦ (top.) Grădina Regelui (Grădina Crăiască), o poiană mărginită cu arbori seculari de larice, situată în apropiere de Cavnic, în partea de est, sub Hija. Rezervație naturală. Copacii au fost plantați în anul 1736, cu ocazia redeschiderii minei Roata. În prezent, au mai rămas 24 de exemplare din coniferi, având fiecare o circumferință de circa 2 m. La plantarea arborilor a asistat și principele Reiner. Din acest motiv zona a primit numele de Poiana / Grădina Regelui. – Lat. rex, regis (Scriban, DEX, MDA).

MENȚÍNE vb. III. Tranz. 1. A păstra (în aceeași stare sau formă), a lăsa neschimbat; p. ext. a face să dureze. Barbari sint cei din cetăți ce legiuiesc și manțin sclavia femeii. HELIADE, O. II, 49. În tot timpul a căutat a întuneca lumea și a o manține într-o ticăloșie vrednică de milă. BARASCH, M. III, 65/5, cf. LM. Menținem dar și această parte a criticei noastre. MAIORESCU, CR. II, 72, cf. BARCIANU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Încearcă să mențină ordinea cel puțin în Amara prin indulgență și convingere. REBREANU, R. II, 117. Să dăm poporului german posibilitatea de a-și menține independența și pacea. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2396. După ce narațiunea este menținută cîteva pagini la imperfect, apare prezentul evocator. VIANU, M. 225. Menținînd inegalitatea economică și socială între clase, aparatul de stat burghez n-a putut fi decît un instrument de asuprire a poporului. CONTEMP. 1953, nr. 371, 2/2. Reforma agrară din 1921-1923 nu numai că a menținut marea proprietate, dar a dus și la întărirea burgheziei satelor. LUPTA DE CLASĂ, 1954, nr. 1, 105. Apa transportă sărurile minerale în tot corpul plantei, menține turgescența celulelor. BOTANICA, 98. ◊ R e f l. p a s. S-au mănținut între români acea veche și lăudată datină (a. 1 865). URICARIUL, X, 370. Natura are o lege care o obligă să alcătuiască elementele așa potrivit, încît, din echilibrul și concursul organelor materiale, să se poată mînținea flacăra vieții. CARAGIALE, O. III, 56. ♦ R e f l. A continua (să existe) sub același aspect, a rămîne neschimbat; a dura, a dăinui. Pe aici vremea se mînține cum ai lăsat-o. CARAGIALE, O. VII, 12. La arbori, structura primară se menține numai în primele luni după încolțirea seminței. BOTANICA, 98. Limba greacă s-a menținut pe toată întinderea teritoriului situat la sud de linia de demarcație stabilită de Jireček. SCL 1965, 322. 2. (Neobișnuit, complementul indică o familie, o persoană) A asigura condițiile de trai necesare, a susține din punct de vedere material ; a întreține. Existența Ralucăi Eminovici s-a scurs. . . într-o hărnicie casnică necesară pentru a menține o familie atît de numeroasă. CĂLINESCU, E. 30. 3. (Franțuzism rar) A afirma cu tărie, a susține. Cf. ȘĂINEANU, D. U., IORDAN, L. R. A. 480. – Prez. ind.: mențin. – Și: mențineá vb. II; (învechit) manține, mănțíne vb. III, mînțineá vb. II. – După fr. maintenir.

SÂNGE, (5) sângiuri, s. n. 1. Substanță lichidă de culoare roșie, compusă din plasmă și din globule (albe și roșii), care circulă prin vine și artere, asigurând nutriția și oxigenarea organismului la animalele superioare. ◊ Animal cu sânge rece = animal (pește, reptilă, batracian și nevertebrat) la care temperatura corpului se schimbă în funcție de temperatura mediului înconjurător. Frate de sânge = frate de la același tată și de la aceeași mamă; frate bun. Legături de sânge = rudenie. Glasul sângelui = înclinare firească (și instinctivă) de dragoste pentru familie, pentru o rudă apropiată. ◊ Loc. adj. De sânge = a) de culoare roșie; b) (despre lacrimi) de durere, de supărare mare; c) de neam, de familie bună, aleasă. În sânge = (despre fripturi) care a rămas puțin crud, care își păstrează încă sângele. ◊ Loc. adj. și adv. Cu sânge rece = fără emoție; calm, liniștit. Cu sânge iute = fără stăpânire, impulsiv. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. ◊ Loc. adv. La sânge = extrem de aspru, de drastic; până la distrugere. ◊ Expr. A scuipa (cu) sânge = a avea hemoptizie. A lăsa (sau a lua) cuiva sânge = a scoate cuiva o cantitate de sânge (în scop terapeutic). A da sânge = a lăsa să i se scoată o cantitate de sânge (în mod terapeutic sau pentru a fi folosit în transfuzii). A avea sânge în vine = a fi energic. A i se urca (sau a-i năvăli, a i se sui, a-i da etc.) (cuiva) sângele în obraz (sau la cap, în față) = a) a se înroși din cauza unei emoții puternice sau din cauza unei boli etc.; b) a se înfuria. A nu mai avea (nici) o picătură de sânge în obraz = a fi palid din cauza bolii; a păli de emoție, de frică etc. A-i îngheța (cuiva) sângele în vine sau a îngheța sângele (în cineva) = a se speria, a fi cuprins de groază, a înlemni de spaimă. A fierbe (sau a clocoti) sângele (în cineva) = a se înfierbânta din cauza mâniei, a supărării etc. A-și face (sau a-i face cuiva) sânge rău = a (se) supăra foarte tare, a (se) enerva. A nu curge (sau a nu ieși) sânge din inimă (sau din cineva), se spune pentru a arăta că cineva este foarte supărat. A avea (ceva) în sânge = a fi obișnuit cu ceva; a avea ceva înnăscut. A bate (sau a zgâria) până la sânge = a bate (sau a zgâria) tare (până când curge sânge). A umple de sânge = a bate foarte tare, crunt. A suge sângele cuiva = a chinui, a oprima; a exploata. Sânge nevinovat, se spune despre cel ucis fără nici o vină. Vărsare de sânge = omor în masă, măcel. A vărsa sânge = a omorî. A fi setos (sau dornic, iubitor) de sânge sau a fi omul sângelui = a fi crud, a fi ucigaș. A se scălda în sânge sau a se adăpa cu sânge = a omorî (în masă) din cruzime. A avea mâinile pătate de sânge = a fi vinovat de o crimă. A face să curgă sânge = a fi pricina unui război, a unei încăierări sângeroase. A-și da (sau a-și vărsa) sângele (pentru cineva sau ceva) = a suferi sau a-și da viața (pentru cineva sau ceva). 2. Fig. Obârșie; p. ext. familie, neam; progenitură 3. Fig. Soi, rasă (de animale). 4. Compuse: sânge-de-nouă-frați sau sângele-dracului, sângele-zmeului = produs vegetal rășinos, de culoare roșie, recoltat din fructele unui arbore din familia palmierilor și care, arzând, răspândește un miros plăcut; sângele-voinicului = a) plantă agățătoare din familia leguminoaselor, cu flori roșii, violete sau albe (Lathyrus odoratus); b) numele a două specii de plante erbacee de munte din familia orhideelor, cu frunze înguste, alungite, îndreptate în sus, cu miros plăcut de vanilie, dintre care una cu flori mici de culoare roșie-purpurie (Nigritella rubra), iar cealaltă cu flori de culoare purpurie întunecată (Nigritella nigra). 5. (Înv.; la pl.) Omoruri, crime. 6. (Pop.) Nume dat unei boli a vitelor (care le face să sângereze). – Lat. sanguis.

SÂNGE, (5) sângiuri, s. n. 1. Substanță lichidă de culoare roșie, compusă din plasmă și din globule (albe și roșii), care circulă prin vene și artere, asigurând nutriția și oxigenarea organismului la animalele superioare. ♦ Animal cu sânge rece = animal (pește, reptilă, batracian și nevertebrat) la care temperatura corpului se schimbă în funcție de temperatura mediului înconjurător. Frate de sânge = frate de la același tată și de la aceeași mamă; frate bun. Legături de sânge = rudenie. Glasul sângelui = înclinare firească (și instinctivă) de dragoste pentru familie, pentru o rudă apropiată. ◊ Loc. adj. De sânge = a) de culoare roșie; b) (despre lacrimi) de durere, de supărare mare; c) de neam, de familie bună, aleasă. În sânge = (despre fripturi) care a rămas puțin crud, care își păstrează încă sângele. ◊ Loc. adj. și adv. Cu sânge rece = fără emoție; calm, liniștit. Cu sânge iute = fără stăpânire, impulsiv. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. ◊ Loc. adv. La sânge = extrem de aspru, de drastic; până la distrugere. ◊ Expr. A scuipa (cu) sânge = a avea hemoptizie. A lăsa (sau a lua) cuiva sânge = a scoate cuiva o cantitate de sânge (în scop terapeutic). A da sânge = a lăsa să i se scoată o cantitate de sânge (în mod terapeutic sau pentru a fi folosit în transfuzii). A avea sânge în vine = a fi energic. A i se urca (sau a-i năvăli, a i se sui, a-i da etc.) (cuiva) sângele în obraz (sau la cap, în față) = a) a se înroși din cauza unei emoții puternice sau din cauza unei boli etc.; b) a se înfuria. A nu mai avea (nici )o picătură de sânge în obraz = a fi palid din cauza bolii; a păli de emoție, de frică etc. A-i îngheța (cuiva) sângele în vine sau a îngheța sângele (în cineva) = a se speria, a fi cuprins de groază, a înlemni de spaimă. A fierbe (sau a clocoti) sângele (în cineva) = a se înfierbânta din cauza mâniei, a supărării etc. A-și face (sau a-i face cuiva) sânge rău = a (se) supăra foarte tare, a (se) enerva. A nu curge (sau a nu ieși) sânge din inimă (sau din cineva), se spune pentru a arăta că cineva este foarte supărat. A avea (ceva) în sânge = a fi obișnuit cu ceva; a avea ceva înnăscut. A bate (sau a zgâria) până la sânge = a bate (sau a zgâria) tare (până când curge sânge). A umple de sânge = a bate foarte tare, crunt. A suge sângele cuiva = a chinui, a oprima; a exploata. Sânge nevinovat, se spune despre cel ucis fără nicio vină. Vărsare de sânge = omor în masă, măcel. A vărsa sânge = a omorî. A fi setos (sau dornic, iubitor) de sânge sau a fi omul sângelui = a fi crud, a fi ucigaș. A se scălda în sânge sau a se adăpa cu sânge = a omorî (în masă) din cruzime. A avea mâinile pătate de sânge = a fi vinovat de o crimă. A face să curgă sânge = a fi pricina unui război, a unei încăierări sângeroase. A-și da (sau a-și vărsa) sângele (pentru cineva sau ceva) = a suferi sau a-și da viața (pentru cineva sau ceva). 2. Fig. Obârșie; p. ext. familie, neam; progenitură. 3. Fig. Soi, rasă (de animale). 4. Compuse: sânge-de-nouă-frați sau sângele-dracului, sângele-zmeului = produs vegetal rășinos, de culoare roșie, recoltat din fructele unui arbore din familia palmierilor și care, arzând, răspândește un miros plăcut; sângele-voinicului = a) plantă agățătoare din familia leguminoaselor, cu flori roșii, violete sau albe (Lathyrus odoratus); b) numele a două specii de plante erbacee de munte din familia orhideelor, cu frunze înguste, alungite, îndreptate în sus, cu miros plăcut de vanilie, dintre care una cu flori mici de culoare roșie- purpurie (Nigritella rubra), iar cealaltă cu flori de culoare purpuriu-întunecat (Nigritella nigra). 5. (Înv.; la pl.) Omoruri, crime. 6. (Pop.) Nume dat unei boli a vitelor (care le face să sângereze). – Lat. sanguis.

ROTOR, rotoare, s. n. Partea unei mașini de forță, care se rotește în timpul funcționării în jurul axei arborelui pe care e montată și care servește la preluarea și la transmiterea unui cuplu. La mașinile electrice indusul este stator, iar inductorul rotor. ▭ Omul cu șapcă și jambiere de piele nu e singurul care și-a împletit viața cu aceea a unui motor, care și-a prelungit nervii în bobinele și rotorul lui. BOGZA, V. J. 82.

MORBOS, -OÁSĂ adj. (Astăzi rar) Bolnav. Depunerea, descărcarea materiei ceii morboasă, adecă a morbului sau a boalei la zisele părți. ÎNVĂȚĂTURĂ, 74/7. Părți morboase (bolnave) ale arborilor. BARASCH, B. 233. Mi se pare însă că nu e morboasă, ci numai afectează. F (1867), 34, cf. 408. Cu durere de inimă am citit. . . despre trista împrejurare, că iubita mea cumnată ar fi periculos morboasă. SBIERA, F. S. 272. În toată viața mea de ani șaizeci, n-am fost morbos decît de două ori. V. ROM. iulie 1954, 7. ♦ Bolnăvicios. Cf. CV 1949, nr. 6, 38. – Pl.: morboși, -oase. – Din lat. morbosus.

pom sm [At: CORESI, EV. 50 / V: (reg) ~n / Pl: ~i / E: ml pomus] 1 (Determinat prin „fructifer”, „roditor”, etc.) Arbore sălbatic sau cultivat care produce fructe comestibile. 2 (Pgn) Arbore. 3 (Reg; îs) ~ sălbatic (sau nealtoit, rău) Portaltoi. 4 (Fam; îe) A fi în ~ A fi fără bani. 5 (Fam, îae) A fi într-o situație dificilă, fără ieșire. 6 (Bot; reg; îc) ~-alb (sau ~ul-raiului) Lămâiță (Philadelphus coronarius). 7 (Bot; reg; îc) ~ul-vieții Tuia (Thuja occidentalis). 8 (Bot; reg; îc) ~-de-mandulă Migdal (Amigdalus communis). 9 (Bot; reg; îc) ~-jitraiu Dud (Morus alba). 10 (Bot; reg; îc) ~ul-cotei Gutui (Cydonia oblonga). 11 (Bot; reg, îc) ~-nărod Cenușer (Ailanthus altissima). 12 (Bot; reg; îc) ~ul-ursului Scoruș (Sorbus aucuparia). 13 (În religia creștină; îs) ~ vieții, ~ raiului, ~ cunoștinței binelui și răului Măr¹ din mijlocul raiului, ale cărui fructe erau interzise lui Adam și Evei. 14 (Îs) ~ de Crăciun, sau ~ de iarnă Brad sau alt conifer împodobit cu bomboane, jucării, lumânări, beteală etc, cu care se decorează casa cu ocazia Crăciunului și a Anului Nou. 15 (Reg; șîs ~ul mortului, ~ul raiului) Brad, copăcel sau ramură cu fructe, covrigi, colaci, zaharicale etc., purtat înaintea cortegiului mortuar și ale cărui podoabe sunt date de pomană după înmormântare. 16 (Reg; prc; îas) Colac în formă de cruce care se dă de pomană pentru cei morți. 17 (Pop; șîs ~de cununie, ~ul ospățului, ~ cu turte) Ramură de măr¹, brad etc. sau brad, copăcel etc., încărcați cu podoabe și folosiți în ceremonialul nunții. 18 (Bot; pop; prc) Prun (1) (Prunus domestica). 19 (Reg; îc) ~-alb Varietate de prun cu fructe albe și gustoase. 20 (Reg; art) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 21 (Reg; art) Melodie după care se execută pomul (20). corectat(ă)

MATÉRIE s. f. 1. Corp, element privit din punctul de vedere al compoziției lui. V. s u b s t a n ț ă. Cruce făcută den materie, adecă care iaste făcută de aur. CHEIA ÎN. 50^v/9. Izvoarăle Nilului prin grosime atîția munți trecînd și atîtea pietri strimte pâtrunzînd, materiia cea groasă, amară și sărată, ca printr-un limbic se lămurește și ea dintr-un vas într-alt vas pritocindu-se, se curățește și se îndulcește. CANTEMIR, IST. 140. Iară trăsnetul, adică săgeata ce de piatră, care trăsnești din materie norilor (cca 1750). GCR II, 64/27. Vin și unt și lemn și alt feali de materie. MINEIUL (1 776), 126^v1/30. Dragostea nu mă slăbeaște, ce mai mult să lățeaște, ca o materie, fiind aprinsă foarte greu. AETHIOPICA, 37^v/9. Lava este o materie de foc, carea curge din munții care varsă foc afară, ca o vale. BĂRAC, ap. GCR II, 237/37. Soarele e găzos în totul și e compus din aceleași feliuri de materie ca și pămîntul. CONTEMPORANUL, I, 45. Alege aurul din cealaltă materie și îl lucrează. MARCOVICI, C. 39/9. În pămînt [sînt] și multe materii arzătoare precum: pucioasă, catran, rășină. DRĂGHICI, R. 113/8. Cînd un meșter are subt mîna sa aur și altul fier, poate fieștecare să dea materiei sale deosebite forme. HELIADE, O. II, 100. Nebuloasele propriu-zise, pe care telescoapele nu le-a putut separa, ar fi, după opiniunile mai multor astronomi, materii fosforescente respîndite în univers și care, fiind condensate, produc stelele. DRĂGHICEANU, C. 19, cf. ANTiPA, P. 125. Se opri o clipă și văzu fumul întunecat și gros, care se înălța în columne lungi din multele urloaie ale fabricelor, care topeau materii minerale. AGÎRBICEANU, A. 46. Sînt bidoane cu materii inflamabile. V. ROM. septembrie 1 954, 16. ◊ (În context figurat) Iubirea este! Materie ea arde In focul d-Adevăr, I. VĂCĂRESCUL, P. 42/16. ◊ Materie cenușie = parte a sistemului nervos central situată la suprafața creierului și în interiorul măduvei, care dă naștere fluxului nervos; p. ext. creier, minte, inteligență. Ar mai exista oare necunoscutul dacă două miliarde de kilograme de materie cenușie, într-un avînt comun, ar porni la asaltul porților închise? REBREANU, P. S. 40. Materii fecale v. f e c a l. ♦ (Popular) Puroi. Supt piiale se veade materie sau puroi. CALENDARIU (1814), 178/27, cf. LB, PONTBRIANT, D., DDRF. ♦ (Neobișnuit) Ceea ce se expectorează. Cf. POLIZU. 2. Substanța concepută ca bază a tot ce există; (filoz.) realitatea obiectivă care există în afară și independent de conștiința oamenilor și este reflectată de ea. Din patru aceastea stihii se-au făcut văzută această lume: den foc, den aer, den apă, den pămînt; den patru iar(ă)și materii aseamene stihiilor să face și lumea cea mică, omul (a. 1683). GCR I, 260/13. Mulți dintre dînșii credea un întîi mișcătoriu a materiei, căruie îi da nume. IST. AM. 43^r/21. Sufletul nu e materie, ci duh. ANTROP. 279/3. Cine a dat neînsuflețitei materii puterea de a se mișca. MARCOVICI, C. 12/21. Toate au ieșit de sine din materie. id. D. 200/2. La cea întâi lovitură ce materia luară, Lumina cum se aprinse, ca din sine o comoară! Tot atomul cum se mișcă, alergînd spre-nbrățoșare! CONACHI, P . 289. În chiar virtutea proprietăților legilor ei, materia este într-o mișcare neîntreruptă și veșnică. CONTA, O.C. 26. Părticelele de materie nu stau în repaus, ci în o neîncetată mișcare. CONTEMPORANUL, I, 47. Totalitatea acestor lucruri, despre a căror ființă ne dăm samă prin simțurile noastre, se numește materie. PONI, F. 1, cf. 2. Teoria energetică și dinamică a materiei, concepută ca unități și curente de forță. IBRĂILEANU, S. L. 57. Materia e un imens rezervor de energie, MARINESCU, P. A. 37. Scrisul înseamnă muncă, luptă încăpățînată cu materia. C. PETRESCU, C. V. 149. În opoziție cu dialectica hegeliană, care ia drept bază a existenței autodezvoltarea ideilor, dialectica marxistă pune la bază autodezvoltarea materiei. CONTEMP. 1 949, nr. 129, 13/3. Celula se poate forma și din materie fără structură celulară, așa numita materie vie acelulară. ib. 1 952, nr. 290, 5/2. Materia cu viață s-a născut din materia fără viață, pe o anumită treaptă de dezvoltare a acesteia. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 7, 55. Nu există materie fără mișcare și nici mișcare fără materie. CONTEMP. 1953, nr. 360, 2/6. Materia. . . se oglindește în conștiința noastră cu ajutorul simțurilor. CIȘMAN, FIZ. I, 6. Oare n-am fost și eu un arbore mai demult? Și astăzi nu-s tot materie? ISANOȘ, Ț. L. 64. În știință noțiunea de microcosm a început să fie prea largă, pentru analiza din ce în ce mai profundă a materiei. V. ROM. august 1961, 125. L o c. a d j. și a d v. (Învechit) Fără (de) materie = spiritual, imaterial. Focul duhului cel fără de materie. MINEIUL (1 776), 58^v1/15. Stai înaintea luminii, luminîndu-te după împărtășire, fără materie. ib. 118^r1/21. Viețuiești pre pămînt fără de materie. ib. 177^v1/26. [După Platon] omul a trăit în această lume ideală, unde el a fost numai spirit pur, fără materie. GHEREA, ST. CR. II, 19. 3. (La pl. sau la sg. cu sens colectiv) Material (II 2). Dentru acea materie [pietre și cărămizi] socotisă să-ș zidească turnul. N. COSTIN, L. 68. Materia e aceaia din carea să face lucrul. MOLNAR, RET. 82/9. Cărătură de materii la zidiri (a. 1813). URICARIUL, I, 198. Vei tocmi meșter cu plată ca să facă din materiia ta cevași. CARAGEA, L. 27/7. Hotărîm, ca materiia trebuincioasă la aceste [case] să se deie de cătră însuș rușfeturile ocnilor (a. 1828). URICARIUL, II, 181/28. M-am tocmit cu toată materia ce va trebui la facerea și săvîrșirea acestor odăi. . . cărămidă, var, nisip (a. 1829). DOC. EC. 442, cf. CHEST. II 80/345. Materie primă v. p r i m. ◊ F i g. Noimile toate să zidesc și să alcătuiesc din materiia vieții. MINEIUL (1 776), [prefață] 5/11.Bun, produs; obiect. Sudiții. . . ce să vor neguțători cu materii de ale țării aici în țară să plătească vamă după catalog (a. 1823). DOC. EC. 277. Aceste produse ar fi putut constitui materia unui comerț activ, OȚETEA, T. V. 42. ♦ S p e c. Material textil, țesătură, stofă. Ele torcea bumbac din care făcea pînzuri și materii pentru straie. IST. AM. 56^r/11. Să iei materie de o giubea de care știi că mi-ai mai luat (a. 1780). IORGA, S. D. VIII, 4. Cu lucrarea meșteșugului său urmează a-și văpsi materiile dă lînă ce le va lucra (a. 1 826). DOC. EC. 373. Portu oamenilor îi tot postav. . . iar a fimeilor rochie de materie neagră. KOGĂLNICEANU, S. 8. Fusta are croiala flanelei, fiind de cit sau de „materie” de tîrg. PAMFILE, I. C. 361. Gospodinele cari fac [pantaloni] pentru copii, cumpără materie din tîrg pe care o croiesc și o coasă ele. id. ib. 355. E îmbrăcat în papuci, pantaloni rupți de materie închisă. PETICĂ, O. 227. Rochița se face de cit, ciut sau matirie, pînză văpsită cu puchițăi ori cu flori. ȘEZ. IX, 43, cf. CV 1 949, nr. 7, 33. După gustul altora să nu-ți alegi materie, nici nevastă. ZANNE, P. III, 225. ♦ Date, informații care stau la baza unei lucrări. Astrologhii (carii de aceaste almanace fac) avînd materie mai multă și den destul, prognostice mai multe și mai alease să scrie (a. 1 701). FN 89. O aseminea istorie. . . numai atunce se va pute urzi, cînd să vor aduna materiile din documentele înstreinate. AR (1829), 140²/11. Cînd sus arătatele materii nu vor fi de agiuns pentru a să umple coloanile jurnalului, redacția să fie îndatorită de a îndeplini cu știință folositoare lăcuitorilor de prin sate. GT (1839), 67²/27. Ai primit desigur plicul cu materia pentru broșura mea. CARAGIALE, O. VII, 456. Lipsa de materie și mai ales de proză era una din marile suferințe a publicațiilor timpului. SADOVEANU, O. XVI, 441. ♦ (Tipogr.) Cantitate de literă culeasă și așezată în coloane sau în pagini. Cf. MOLiN, V. T. 46. 4. (Învechit, rar) Obiect, lucru (material). [Focul] arsă tot. . . pre unde au agiuns: copaci, pomi și altă materie. DOSOFTEI, V. S. februarie 57^v/22. Unii cerea cai buni. . . alții bani. . . și alte materii (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 117/28. Mărie sa domnul. . . au împodobit curtea și tîrgul cu tot felul de materii (începutul sec. XVIII), ib. 140/13. 5. Conținut, fond, esență. Razele minunilor tale au ars materia patimilor. MINEIUL (1 776), 178^v1/3. Ai ars toată materia eresurilor înțeleapte. ib. 60^v2/6. [Lacomul nu caută] materia și forma filosofascâ, nici cunoaște deosebirea și alcătuirea loghicească. CANTEMIR, IST. 45. Poetizarea trecutului, întrebuințarea lui ca materie pentru creațiile poetice, e veche. GHEREA, ST. CR. I, 98. Pe vechiul fond medieval, care constituie materia Decameronului. . ., Boccacio zugrăvește, din punctul de vedere laic, moravurile din timpul său. OȚETEA, R. 205. ◊ E x p r. A intra în materie = a începe (după o introduceré) discutarea sau tratarea subiectului propriu-zis, a ataca fondul problemei. Intrînd în materie, voi desfășura trei date mari din istoria contemporană. KOGĂLNICEANU, S. A. 192. Cucoana Marieta, nerăbdătoare, intră de-a dreptul în materie. HOGAȘ, DR. II, 76. ♦ (Învechit, rar) Cauză, motiv. Am aflat încă și mai multă materie de a mă zăbovi. CRITIL, 14/26. ♦ Problemă care constituie mobilul unei discuții, al unei cugetări etc.; subiect. Și măcar că iute la zburat și bine într-aripat este. . . [vulturul], însă și alte multe a multe jigănii hirisii are, carile nu puțină materie de gîlceavă și de scandal înainte pune. CANTEMIR, IST. 147. Cît bișiug? și cîtă abondanție? și cită materie de a gîndi și a cugeta vericine ce va vrea. VĂCĂRESCUL, IST. 288. Pe drum avură destulă materie d-a vorbi. PANN, E. II, 159/9. Răspunsul lui lord Ponsonbi cătră neguțătorii din Smirna încă dă materie de vorbit, GT (1 839), 15²/32. Întîmplarea aceasta poate să dea materie de cugetat doctorilor. ib. 22754. Ce materie dureroasă de gîndire. BĂLCESCU, M. V.610. Spune cum a petrecut; cum s-a eglindisit la bal la curte. . ., iaca materie de vorbă cel puțin pentru două luni. NEGRUZZI, S. I, 240. 6. Problemă, chestiune ; p. e x t. domeniu (de cercetare, de cunoaștere). Clujianii. . . în materia aceasta au năzuit la curtea împărătească. ȘINCAI, HR. III, 212/31. E de obște obiceaiul oamenilor ca să vorbească de multe materii. ȚICHINDEAL, F. 282/8, cf. 349/2. El s-a îngrijit a face o clasificație regulată a sistemii judecătorești și a materiilor de aceste atărnătoare (a. 1831). URICARIUL, II, 215/19. Coribut, care cunoștea limba latină, dezbătea cu învățații moldoveni feliurite materii. ASACHI, S. L. II, 13. Nici regele, nici Seimul, nu voiau a întărîtă un principe puternic în o materie atît de delicată. id. ib. Nefiind competenți în asemenea materie, l-am crezut ușor. NEGRUZZI, S. I, 325. Trage în cercul activității sale o materie ce pînă acum a fost neglijată într-un mod neesplicabil. ap. GHICA, A. 149, cf. MAIORESCU, CR. II, 77. Fiindcă știu că o sumă de scriitori au tratat această materie, mi-e teamă să nu m-arăt prea îndrăzneț dacă, studiind-o și eu, o împart altfel. CARAGIALE, O. III, 288. Dacă cumva te simți obosit de lunga digresiune zoologico-filologică. . ., apoi tot mai iartă-mă să adaog vreo două-trei cuvinte, în materii analoage. ODOBESCU, S. III, 32. Materialul legislativ. . . a fost grupat în cele douăsprezece materii. LEG. EC. PL. 6. ◊ în materie = în problema respectivă. Dați-ne voie să spunem părerea noastră în materie. MAIORESCU, D. II, 138. Cel care a fost creator de artă poate să-și ia dreptul de a fi judecător în materie, de a lumina cu inteligența și iubirea sinceră a artei pe contemporanii săi. SADOVEANU, E. 40. În materie de. . . = în ceea ce privește. . ., cu privire la. . . În materie de filozofie platonică, mă declar necompetent de a urma discuțiunea. MAIORESCU, D. I, 199. Te știu competent în materie de aiurări literare. GANE, N. III, 143. Cine scapă de răspundere în materie de presă nu poate avea multă trecere în fața cititorului. CARAGIALE, O. V, 186. Ai știut, chiar și în materie de vînâtoare, să urmezi părinteștile. . . povețe. ODOBESCU, S. III, 11. În materie de pictură, am revăzut cu plăcerea de totdeauna tablourile de pe păreții părintelui Palamon. IBRĂILEANU, S. 129. În trei chestii să te lași pilotat de mine. În materie de teatru, de crăvăți și de București. C. PETRESCU, C. V. 52. Rezolvă plîngerile. . . în materie de așezare și percepere a impozitelor. LEG. EC. PL. 73. 7. Obiect de studiu în școală. S-a interesat de situația noastră școlară, punîndu-ne chiar cîteva întrebări în legătură cu materiile pe care le făceam. SAHIA, N. 59. Desenul era o materie reglementată de program. KLOPȘTOCK, F. 205. ♦ Conținutul unui obiect de învățămînt. Ședințele cercurilor pentru restructurarea materiei la limba română s-au ținut regulat. CV 1 949, nr. 9, 48. – Pl.: materii. – Și: (regional) matírie (accentuat și matiríe) s. f. – Din lat. materia, materies, fr. matière, rus. материя, germ. Materie, it. materia.

IEDERĂ, iederi, s. f. Plantă agățătoare cu frunze verzi strălucitoare, care se fixează puternic pe ziduri sau pe trunchiul arborilor; se plantează adesea în scopuri decorative (Hedera). Am paseri multe și felurite. De ici din portița încununată cu iederă, hai să le privim. GÎRLEANU, L. 9. Uriașe păduri ce-și lăsau cortinele grele de iederi și de liane pînă pe țărmuri îi treceau pe dinaintea ochilor. ANGHEL, PR. 43. Este drept că viața-ntreagă, Ca și iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă. EMINESCU, O. I 133.

brad, brazi, s.m. – (bot.) Arbore conifer, rășinos (Abies alba). Frecvent în zona montană din Maramureș. ♦ (med. pop.) Se utilizează frunzele și mugurii de brad, în afecțiunile aparatului respirator. Scoarța se folosește la tăbăcitul pieilor. „E considerat copac-totem al protoromânilor” (Evseev, 2001: 23). Românii au dezvoltat un adevărat cult al bradului, fiind folosit în toate momentele importante ale vieții (nașterea, nunta, moartea). Exista credința că „în vârful bradului e scrisă soarta copilului”. ♦ (top.) Bradul, afluent al pârâului Suciu, ce se varsă în râul Lăpuș; Pârâul Brazilor, afluent de obârșie al râului Mara; Bradul, vârf (1.091 m) situat în Munții Ignișului, între pasul Huta și Săpânța; Poiana Brazilor, mlaștină situată pe Platoul Vulcanic Maramureșean, la SV de vf. Brazilor, la confluența a două pâraie ce formează Valea Brazilor. Zonă ocrotită. Este considerată unică în țară prin existența jnepenilor (Pinus mugo), care vegetează la cea mai joasă altitudine din Carpații României (Ardelean, Bereș, 2000: 34; Monumente, 1976: 59); Brodava, deal, vale și cătun în Bârsana, pe valea Izei („alipirea suf. -ava, specific slav, la o temă românească, reprezintă un fenomen care poate ține de bilingvism”, Vișovan, 2008). ♦ (onom.) Brad, Bradea, Bradean, Brădean, Brădeanu, Bradia, Bradin, Bradu, Brăduț, nume de familie (139 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Cuvânt autohton (Hasdeu, Philippide, Pascu, Russu, Brâncuș, Rosetti, Vraciu, Miklosich, Cihac), derivat, la fel ca în albaneză (breth, art. bredhi „brad”), dintr-un rad. i.-e. *bhre-dh „vârf, ghimpe, colț” > *brado- > rom. brad (v. Russu, 1970); din alb. breth (Cihac, DA, DEX, Șăineanu, MDA); sg. refăcut din *braz, considerat formă de pl. (Frățilă, 2012).

balsam sn [At: (a. 1642) ap. HEM 2391 / V: (reg) ~lzam / A: bal~ / Pl: ~e, ~uri / E: it balsamo, lat balsamum] 1 Substanță rășinoasă, mirositoare, care se scurge din anumiți arbori sau din alte substanțe vegetale, îngroșându-se în contact cu aerul și care este folosită ca preparat curativ și aromatic. 2 (Îc) ~-de-Canada Rășină naturală întrebuințată la prepararea plasturilor, la lipirea lentilelor, la preparatele microscopice, în industria ceramică etc. 3 (Fig) Miros foarte plăcut. 4 Substanță aromată folosită la îmbălsămarea cadavrelor. 5 (Înv; șîs ~ de viață sau ~ unguresc) Preparat farmaceutic întrebuințat ca medicament extern împotriva durerilor fizice. 6 Produs cosmetic aromat cu proprietăți emoliente. 7 (Fig) Alinare. 8 (Fig) Mângâiere.

TUFOS, -OASĂ, tufoși, -oase, adj. (Despre arbori) Cu frunze și crengi dese; stufos. M-am încurcat într-un făgițel tufos. SADOVEANU, O. I 361. Un nuc bătrîn și tufos dă umbră păstorului. SLAVICI, N. I 39. În urmă-ne se clatină un zid de copaci tufoși. ALECSANDRI, O. P. 13. ◊ Fig. Cu toată sănătatea lui șubredă, a stat neadormit la această datorie a vieții, întreținînd în același timp și o tufoasă corespondență cu colaboratorii. SADOVEANU, E. 177. ♦ Cu păr mult, des, bogat. Cînele cel tărcat le veni întru întîmpinare, fluturînd din coada-i tufoasă. SADOVEANU, P. M. 19. Cu mustățile lui albe tunse scurt, cu tufoasele sprîncene ce adumbreau ochii buni. ANGHEL, PR. 44.

SPIȚĂ, spițe, s. f. 1. Fiecare dintre barele subțiri de metal, de lemn, de sîrmă etc. care leagă, în formă de rază, cercul sau obezile roții (unui vehicul) de butucul sau centrul ei. Harabaua se oprise pe un povîrniș... Toader își chibzui umărul în stinghie și apucă roata de spițe: Mînați măi! D. ZAMFIRESCU, R. 241. Morile vuiesc pe malul stîng, învălmășind în spițele roatelor talazurile albite. DELAVRANCEA, T. 115. Lovindu-se ei așa de vro cîteva ori, iată că la o lovitură de acestea li sar cîte trei spițe din roate. SBIERA, P. 104. ♦ Stinghie, spetează. Cîrîitoarea... este un aparat de lemn cu mai multe spițe, care, învîrtindu-se, lovesc un clempuș și-l fac să scîrțîie. PAMFILE, I. C. 140. 2. Fiecare dintre treptele unei scări (portative); fuscel. (Fig., cu pronunțare regională) Cîte soiuri de momițe Am văzut în viața mea, Tot sărind din schițe-n schițe Pe a lumii scară grea! ALECSANDRI, T. 182. 3. Fig. Grad de rudenie; neam; p. ext. origine, naționalitate. S-ar fi trăgînd, după spiță, din franțuji, și mai de dincolo. DELAVRANCEA, O. II 174. Erau și neamuri așa mai departe, a cincea, a șasea spiță. RETEGANUL, P. I 30. ◊ Spița neamului = arbore genealogic. Se încăpățîna să stabilească... spița neamului din care cobora. BART, S. M. 106. Mă întrebă de tată, mamă, frați, surori, parc-ar fi voit să-mi afle spița neamului. GANE, N. II 90. Vezi, aci nu prea știu bine cum vine spița neamului, dar știu de bună seamă că ne rudim. GHICA, S. A. 113. ♦ Rang, grad, treaptă (de boierie). Împăratul... mulțumi tuturora după spița diregătoriei. DELAVRANCEA, S. 85.

Arabela Prenume feminin modern, rar folosit în onomastica contemporană, Arabéla este un împrumut recent din Occident, unde are o frecvență destul de mare. Este considerat fie un derivat diminutival cu sufixul -ella de la *Araba, femininul pentru arab, fie o modificare a lui Annabella, compus din prenumele Anna și Bella. Cum ambele soluții par nesatisfăcătoare, o altă cale de rezolvare a originii acestui nume o oferă onomastica literară, cunoscut fiind personajul Arabella din romanele lui Ch. Dickens. Deosebit de înfloritoare în epoca romanului pastoral renascentist, inspirîndu-se din pastoralele lui Teocrit, Vergiliu, Longus și Heliodorus, această literatură se remarcă și printr-o surprinzătoare capacitate de invenție în ceea ce privește numele personajelor, total deosebite de cele care circulau în epocă. De la cuvinte proprii sau comune, din greacă și latină, prin derivare sau compunere după modele clasice, scriitorii spanioli, portughezi, italieni au creat și lansat un număr impresionant de nume personale, simboluri ale idealurilor exprimate în operele lor. Preamărirea naturii și a vieții pastorale își găsea astfel o susținere directă și prin seria de nume din domeniul botanicii: alături de Florisia, Floristo, Floridora, Florisbella (din lat. flos, floris „floare” sau numele zeiței Flora), Fraxineo (din lat. fraxinus „frasin”), Herbella, Herbanio (din herba „iarbă”), Rosela, Rosinda, Rosaura (din rosa „trandafir”) etc., apar și Arbelo, Arbella (compuse din temele lat. arbor „arbore” și bel – „frumos”). Cum multe dintre aceste nume de personaje au fost folosite și de către scriitorii secolelor următoare, nu este exclus ca Arabella lui Ch. Dickens să fie un ecou literar al mai vechiului Arbella (în acest moment poate interveni apropierea numelui personal de cuvîntul arab, tocmai datorită conștiinței provenienței spaniole a lui Arbella).

lemn s.n. I 1 (bot.) lemn-câinesc = a Ligustrum vulgare; <înv. și reg.> cașie, <reg.> lemnul-câinelui, mălin, măliniță, <înv.> leuștean, leuștean-de-pădure, taulă, tulichioară; b (reg.) v. Crușin (Rhamnus frangula); c (reg.) v. Liliac-de pădure (v. liliac¹). Liliac-sălbatic (v. liliac¹). Tulichina-lupului (v. tulichină). Tulichină (Daphne mezereum); d (reg.) v. Părul-ciutei (v. păr). Salbă-moale. Verigar. Verigaș (Rhamnus cathartica); e (reg.) v. Salbă-moale (Evonymus latifolius); f (reg.) v. Salbă-moale. Vonicer (Evonymus europaeus); g (reg.) v. Scoruș. Scoruș-de-munte. Scoruș-păsăresc. Scoruș-sălbatic (Sorbus aucuparia); lemn-dulce = a Glycyrrhiza echinata; <reg.> ciorânglav, firuță, iarba-lui-Daraboi (v. iarbă), iarbă-dulce, iarbă-tare, plutitoare (v. plutitor), rădăcină-dulce, unghia-găii (v. unghie¹); b Glycyrrhiza glabra; <reg.> licviriție; c (reg.) v. Răculeț. Șerpariță (Polygonum bistorta); lemn-râios = a Evonymus verrucosus; salbă-râioasă, <reg.> cerceii-babei (v. cercel), salbă-moale, vonicer; b (reg.) v. Părul-ciutei (v. păr). Salbă-moale. Verigar. Verigaș (Rhamnus cathartica); (art.) lemnul-bobului = a Cytisus nigricans; salcâm-galben, <reg.> bobițel, drob², grozamă-mare, piciorul-găinii (v. picior); b (reg.) v. Salcâm-galben (Laburnum anagyroides); lemnul-Domnului = a Artemisia abrotanum; <reg.> alimon, iarba-lui-Dumnezeu (v. iarbă), lămâiță, lemnuș, lemnuș-verde, pelin-domnesc, rozmarin; b (reg.) v. Absint. Pelin. Pelin-adevărat. Pelin-alb. Pelin-bun. Pelin-de-grădină. Pelin-de-rusalii. Pelin-negru. Pelin-verde (Artemisia absinthium); c (reg.) v. Lavandă. Levănțică (Lavandula angustifolia); d (reg.) v. Lemnul-Maicii-Domnului (Santolina chamaecyparissus); e (reg.) v. Lumânărica-Domnului (v. lumânărică). Lumânărică (Verbascum thapsus); f (reg.) v. Năfurică. Pelin. Peliniță (Artemisia annua); lemnul-Maicii-Domnului = Santolina chamaecyparissus; <reg.> iarbă-sfântă, lemn-sfânt, lemnul-Domnului, limba-vecinei (v. limbă), limbricariță, limbricariță-albă, poala-Maicii-Domnului (v. poală); lemnul-vântului = Syringa josikaea; liliac¹, liliac-românesc (v. liliac¹), <reg.> orgoian, pană, scumpie¹; (rar) lemn-cu-boabele-albe v. Hurmuz (Symphoricarpus albus); (reg.) lemn-acru v. Cenușar. Oțetar-fals (Ailanthus altissima sau Ailanthus glandulosa); lemn-alb v. a Salcâm. Salcâm-alb (Robinia pseudacacia); b Lămâiță. Sirinderică (Philadelphus coronarius); lemn-de-aloe v. Fierea-pământului (v. fiere) (Marchantia polymorpha); lemn-de-apă v. a Bucuria-casei (v. bucurie). Canale (Impatiens balsamina); b Cătină. Cătină-mică. Cătină-roșie. Tamariscă (Tamarix germanica sau Myricaria germanica); lemn-galben v. Dracilă (Berberis vulgaris); lemn-nelemn v. Fluierătoare (v. fluierător) (Tamus communis); lemn-pucios v. a Scoruș. Scoruș-de-munte. Scoruș-păsăresc. Scoruș-sălbatic (Sorbus aucuparia); b Sânger (Cornus sanguinea); lemn-sfânt v. a Lemnul-Maicii-Domnului (Santolina chamaecyparissus); b Absint. Pelin. Pelin-adevărat. Pelin-alb. Pelin-bun. Pelin-de-grădină. Pelin-de-Rusalii. Pelin-negru. Pelin-verde (Artemisia absinthium); c Rugină (Senecio jacobaea); lemn-tare v. Stejar-pufos. Tufan (Quercus pubescens); lemn-tătăresc v. Arțar-tătăresc. Gladiș (Acer tataricum); (art.) lemnul-câinelui v. a Lemn-câinesc (Ligustrum vulgare); b Părul-ciutei (v. păr). Salbă-moale. Verigar. Verigaș (Rhamnus cathartica); c Salbă-moale. Vonicer (Evonymus europaeus). 2 (bot.; înv. și pop.) v. Arbore. Copac. Pom. 3 (pop.) v. Coșciug. Sarcofag. Sicriu. 4 (la pl. lemne; tehn.; la războiul de țesut; reg.) v. Butuci (v. butuc). Plazuri (v. plaz¹). Tălpi (v. talpă). II (art.; relig.; înv.) lemnul cunoașterii binelui și răului = lemnul științei binelui și răului v. Pomul cunoașterii binelui și răului (v. pom). Pomul cunoștinței binelui și răului (v. pom). Pomul științei binelui și răului (v. pom); lemnul vieții v. Pomul raiului (v. pom). Pomul vieții (v. pom).

lagăr² sn [At: CĂLĂTORIE I, 88V/2 / V: (reg) ~ger, (înv) ~gher, (îrg) loag~ / Pl: ~e / E: ger Lager, rs лагерь] 1 Loc întărit de staționare a trupelor militare, în corturi sau sub cerul liber Si: campament, tabără. 2 (Înv) Tabără militară romană fortificată Si: castru. 3 (Îvr) Oaste. 4 (Nob) Loc de popas. 5 (Șîs ~ de prizonieri sau de concentrare, de exterminare, de muncă ori ~ul morții) Loc special amenajat, în care sunt ținuți închiși și sub supraveghere în condiții de viață precare, prizonierii de război sau, în regimurile totalitare, persoanele considerate ostile regimului. 6 (Asr) Grup opus altui grup. 7 (Ccr; asr) Grupare politică reunită în jurul unui program Si: partid. 8 (În ideologia marxistă) Grup de state cu același regim politic, care se opune unui alt grup de state de o altă orientare. 9 (Mec) Organ de mașină pe care se sprijină și se ghidează o axă, o osie, un arbore și care permite o mișcare de rotație sau de oscilație a acestuia Si: palier. 10 (Pan) Piesă din lemn, piatră sau metal asemănătoare ca formă și ca utilizare cu un lagăr (9). 11 (Reg; șîs ~ de lemn sau de aramă) Bucată de lemn, piatră sau metal, pe care se sprijină broasca sau cepul grindeiului de la roata morii sau a pivei Si: (reg) căpătâi, perină, perinoc. 12 (Trs; Olt) Bucată de fier de formă rotundă, fixată pe posadă, în care se învârtește capătul de jos al fusului de la crângul morii Si: (reg) piuliță. 13 (Mol) Pârpăriță la moară. 14 (Ban; Trs) Bilțe între care se învârtește crivalul la joagăr. 15 (Buc; Mol) Bârnă care ajută la încărcarea buștenilor în vagoane. 16 (Reg) Bucată de lemn care se pune pe osie pentru a putea transporta buștenii. 17 (Reg) Lichid rămas în cazan după ce s-a fiert rachiul.

ROB, ROABĂ, robi, roabe, s. m. și f. 1. Om lipsit total sau parțial de libertate, aflat sau ajuns în proprietatea (deplină) a altuia și obligat să muncească pentru acela. V. sclav, iobag. În urma lui mergea un rob mare și voinic, o namilă de om. CARAGIALE, P. 124. Armașul Manolache Florescu a căutat să-i stabilească [pe țigani] împărțindu-i ca robi pe la proprietarii care au voit să-i primească pe moșiile lor. GHICA, S. A. 35. Mai curînd sau mai tîrziu le luă și libertatea și îi făcu robi ai pămîntului. BĂLCESCU, O. I 252. ◊ (Glumeț) Răcit, gutunărit... de patru zile sînt robul nasului meu. ALECSANDRI, S. 70. ♦ Persoană luată în captivitate, prin război (și folosită la munci grele, uneori ținută închisă, izolată). Între corturile taberei și carele de război, trecură robii, cu ochii spăriați, cu capetele goale, zbîrlite și plecate. SADOVEANU, O. VII 16. Decît roabă turcilor, Mai bin’ hrană peștilor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. Să te duci, bădiță, duci Pîn’ îi pica rob la turci, Cu picioarele-n butuci Și cu mînele-n cătuși. ALECSANDRI, P. P. 17. ♦ (Popular) Deținut, întemnițat. L-or prinde și l-or lega Și-n temniță l-or băga În temnița cea mai grea, Unde n-a fost rob în ea. ȘEZ. I 109. ♦ Fig. Persoană foarte supusă, foarte devotată cuiva. «L-a scutit» de armată și cu asta l-a cîștigat rob pe viață. GALAN, B. I 69. [Pedagogul] a rămas robul copiilor altora. ANGHEL, PR. 79. ♦ (În limbajul bisericesc, de obicei precizat prin «lui dumnezeu») Persoană credincioasă; creștin. Să pomenească... cît or trăi că au dat peste Ivan, robul lui dumnezeu. CREANGĂ, P. 305. Doamne, odihnește sufletul robului tău Ioan. NEGRUZZI, S. I 254. ◊ (Învechit, în formule de salut, de obicei ca încheiere la o scrisoare) Cu credință nestrămutată rămîi de veci plecat rob – Luca Arbore. DELAVRANCEA, O. II 140. N-am încetat de a fi pentru de-a pururea al dumitale credincios rob. NEGRUZZI, S. I 22. 2. Om aflat în relații social-politice de subjugare, de aservire. Ce s-a întîmplat în aceste țări ale Rusiei se va întîmpla și în țara mea. Se vor ridica robii și vor cădea stăpînii. SADOVEANU, M. C. 113. Consideră țara a sa și din trupul ei a rupt douăsprezece moșii, cele mai mari și mai frumoase, pentru a-și face sieși stare și robi noi. LIT. ANTIMONARHICĂ 148. Pe tine... nu te doare chinul de rob, bătut de ploi, De mîna celui tare... PĂUN-PINCIO, P. 45. ◊ Fig. Aron-vodă domnea în țara Moldovei și Alexandru Bogdan în Țara Romînească. Robi tremurînd în mijlocul desfătărilor, pe un tron cumpărat cu bani. BĂLCESCU, O. II 25. 3. Fig. (Urmat de determinări în genitiv sau în dativ) Persoană subjugată de o pasiune, de o preocupare, de o obligație. Era un cărturar încă tînăr... prins la alte îndatoriri, care-l țineau rob orașului. C. PETRESCU, R. DR. 43. Erau robi ai formulelor. IBRĂILEANU, SP. CR. 204. A mea minte, a farmecului roabă, Din orișice durere îți face o podoabă. EMINESCU, O. I 232. 4. (În expr.) Calea (sau drumul) robilor = calea lactee, v. lactee.

SABIE, săbii, s. f. 1. Armă tăioasă formată dintr-o lamă lungă de oțel, ascuțită la vîrf și pe una dintre laturi. Vrei să-mi dai pe Cosînzeana, ori în săbii ne tăiem? EFTIMIU, Î. 119. Tînărul ținea în mînă o sabie și cu ea se apăra de capul șarpelui. POPESCU, B. III 129. Ivan... puind mîna pe sabie, se scoală răpede. CREANGĂ, P. 302. Nu încap două săbii într-o teacă (= nu pot stăpîni doi oameni în același loc). ◊ (Poetic) Ascute-ți sabia ca fulgerul... o! țara mea! RUSSO, O. 32. ◊ Fig. O sabie de foc pe cer va scrie Că a sosit și pentru noi un azi! BENIUC, V. 87. (Simbolizînd forța, lupta, războiul) Nouă nu ne trebuie, zic moldovenii, nici război, nici dobînda săbiei. SADOVEANU, N. P. 55. Unde sînt ceilalți boieri? – În casa lui Arbore, se sfătuiesc. – Ce poate sfatul contra săbiei! DELAVRANCEA, O. II 146. E sabie în țară! au năvălit tătarii. ALECSANDRI, O. 208. (Cu aluzie la forma obiectului) Zguduind podul, țîșnește în toate părțile din stavili, în săbii scînteietoare de apă. SADOVEANU, O. VIII 241. Papura pe lac se zbate, Legănîndu-și săbiile. TOPÎRCEANU, B. 47. ◊ Expr. A trece prin foc și sabie (sau prin ascuțișul săbiei) v. foc. ♦ Sabia lui Damocle = pericol care amenință în orice moment viața cuiva. 2. Pește de apă dulce, lung de 40-50 cm, albastru pe spate, alb-argintiu pe părțile laterale și pe abdomen, cu corpul turtit lateral, cu abdomenul arcuit (Pelecus cultratus); săbioară, sabiță.

STRAI¹, straie, s. n. (Mai ales la pl.) Haine, îmbrăcăminte, veșminte. Muncitorii în straie albe se arătau la marginea satului. SADOVEANU, O. VI 335. Se gătise cu straiele cele mai bune, își pusese imineii de piele de vițel. CAMIL PETRESCU, O. I 70. Își îmbrăca copiii cu straie curate. C. PETRESCU, S. 64. Ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi, Pe cel mai bun dintre eroi... Pe Fulger mort! COȘBUC, P. I 145. ◊ (În comparații) În livada întinsă intrase o pace adîncă și arborii stăteau în soare ca într-un strai de spumă de argint. SADOVEANU, O. V 413. Singurică-n cămăruță, brațe albe eu întinz Și mă-mbrac în părul galben, ca în strai ușor țesut. EMINESCU, O. I 80. ◊ (Poetic) În fund se înălțau munți nelămuriți în veșnicul lor strai de pîclă. SADOVEANU, O. VIII 135. Raza lunii visătoare Din argint îi țese straie. CERNA, P. 128. Și ce sarbăd mi-i cuvîntul, de cînd sufletul meu poartă Strai țesut la umbra grijii, plîns ursit de-o viață moartă. PĂUN-PINCIO, P. 85. ♦ (Regional) Cergă, velință, pătură. – Pl. și: straiuri (TUDORAN, P. 392).

scurta [At: CORESI, EV. 395 / V: (reg) ~ti / Pzi: ~tez și (îrg) scurt / E: scurt] 1 vt (De obicei îoc a lungi) cu sens dimensional; c. i. obiecte sau părți ale lor, părți ale corpului ființelor etc.) A face mai scurt (1). 2 vt (Îe) A ~ (cuiva) ghearele A limita puterea cuiva. 3 vt (Îae) A pune pe cineva în imposibilitate de a face rău. 4 vt (Reg; îe) A i se ~ pasul A agoniza. 5 vi (Rar) A restrânge din suprafață. 6 vt (Pop; c. i. bușteni, lemne etc.) A tăia în bucăți (mai scurte). 7 vt (Pgn; îvr) A tăia (1). 8 vt (Trs; c. i. oameni) A păgubi. 9 vt (Mat; înv; fig; c. i. operații, fracții etc.) A simplifica (3). 10 vt (C. i. obiecte, construcții, arbori etc. sau părți ale lor) A simplifica (1). 11 vt (C. i. obiecte, construcții, arbori etc.sau părți ale lor) A face mai scurt (10). 12-13 vt (Îvp; c. i. oameni) A decapita (1-2). 14 vt (Rar; pex; pm; c. i. căpățâna) A despărți de trup (prin decapitare). 15 vt (C. i. drumuri, itinerarii sau echivalente ale acestora) A micșora distanța care trebuie a fi parcursă între două puncte sau până la o țintă spațială dată (de obicei, alegând un drum mai scurt, evitând ocolurile). 16 vt (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) potecile (sau cărările, drumurile) A împiedica activitatea cuiva. 17 vt (Îae) A pune cuiva viața în primejdie. 18 vt (Rar; îe) A-i ~ (cuiva) drumul (sau calea) A-i ieși (cuiva) în întâmpinare. 19 vt (Rar) A da impresia că distanța parcursă este mai mică decât cea reală. 20 vt (Reg; c. i. oameni în mișcare) A prinde. 21 vt (C. i. opere literare sau științifice, texte etc. sau părți ale lor) A reduce din volum. 22 vt (C. i. formulări verbale sau părți ale lor) A exprima în cuvinte puține. 23 vt (Rar; îe) A ~ (cuiva) vorba (sau a i-o ~) A împiedica (pe cineva) să vorbească. 24 vt (Înv; spc; c. i. texte, opere ale unui autor etc.) A rezuma (1). 25-26 vtfr (Cu sens durativ) A face (sau a deveni) mai scurt (41) Si: a (se) diminua, a (se) micșora, a scădea , a se mici¹. 27 vt (Îrg; îe) A-i ~ (cuiva) viața A omorî. 28 vt (Îvr; îe) A-l ~ vremea (pe cineva) A zori. 29 vt (Rar) A face să pară mai scurt (41). 30-31 vtr (Csn) A face să devină (sau a deveni) mai mic, mai puțin Si: a (se) diminua, a se împuțina, a (se) micșora, a scădea, a (se) mici¹. 32-33 vtr (Îvp; spc) A (se) reduce ca număr Si: a (se) diminua, a (se) împuțina, a (se) micșora. 34 vt (Îvp; pex) A omorî. 35 vr (Îvp; pex) A muri¹. 36 vr (Îvr; cu sens intensiv) A scădea. 37 vt (Rar) A știrbi. 38 vr (Îvr) A se rări.

SEVĂ s. f. 1. Lichid încărcat cu săruri minerale, care circulă în vasele plantelor, constituind hrana acestora. Bogată urcă seva în tulpini, Vestind o primăvară fără seamăn. BENIUC, V. 64. Ultima scînteie a tinereții tremura în el ca cea din urmă sevă într-un arbore ce se va usca. SADOVEANU, M. 126. Printre ele cresc rari măslini slabi, noduroși, abia ducîndu-și zilele în pămîntul lor pietros, din care nu mai vine seva să le reînvieze frunzele pălite, albicioase. BART, S. M. 54. 2. Fig. Putere, vigoare, energie, vlagă. În munte, la altitudinea aceea unde ne duceam să găsim cucoșii sălbatici, seva primăverii încă nu pornise, deși ne aflam la începutul lunii mai. SADOVEANU, V. F. 43. Pentru noi ceilalți, va rămîne numai amintirea copilului, cînd roșind cu sfiiciune de fată, cînd neliniștit de atîta viață cîtă îi înfierbînta vinele de sevă. C. PETRESCU, Î. II 48.

pom, pomi, s.m. – 1. Pom de Crăciun, segmente de paie îmbinate într-o construcție romboidală, delimitate prin „cocoși” (floricele) sau boabe de fasole; era îmbodobit cu struțuri din hârtie colorată și era atârnat de grinda casei. În satele din zona Codru s-au conservat până la mijlocul sec. XX. (D. Pop, 1978: 55). Modele tradiționale: pom din fasole (Oarța de Sus), pom de paie (Rodina, Orțița), pom de vâsc, pom de scai (scaiul Crăciunului), vârf de fag și vârf de brad. „Peste exteriorul circumferinței a trei cercuri confecționate din nuia de salcie sau sârmă, îmbrăcate în hârtie colorată erau trecute sfori subțiri din ață de fuior. Cercul mare era fixat în partea de jos, iar cel mic în partea de sus. Se împodobea cu flori ornamentale din hârtie creponată colorată” (Bilțiu, 1996: 11). Avea o răspândire europeană, până în Suedia (Bănățeanu, 1969: 59). 2. Pomul vieții, motiv prezent pe fațadele porților maramureșene, figurat sub forma unor perechi de linii oblice semnificând ramurile de brad, deasupra unui triunghi simbolizând rădăcina și având în partea de sus o rozetă sau o cruce înscrisă (Avram, 2006: 197). „Tipul cel mai complex al acestui motiv străvechi având surprinzătoare asemănări cu anumite stindarde ale legiunilor romane este realizat de obicei în relief din fondul stâlpului de stejar” (Nistor, 1977: 16). ♦ (onom.) Pomian < n. top. Pomi, loc. în jud. Satu Mare, la granița cu jud. Maramureș (157 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). – Lat. pomus „arbore fructifer” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).

MIȘCARE s. f. I. Acțiunea de a (s e) m i ș c a și rezultatul ei. 1. Ieșire din starea de repaos, de imobilitate, de fixitate, schimbare a locului, a poziției (v. c l ă t i n a r e, c l i n t i r e); s p e c. schimbare a poziției corpului, a membrelor etc.; exercițiu sau parte a unui exercițiu sportiv membrelor etc.; p. ext. gest. Cel mai mare meșter nu ar putea să afle formă . . . pentru atîtea osebite mișcări și săvîrșiri care face trupul omului. CALENDARIU (1814), 102/10. După 12 ceasuri să îndeletnice cu feliuri de trupești mișcări. DRĂGHICI, R. 152/8. El putea privi toate mișcările lor, fără să îl vază ele. GORJAN, H. I, 5/7. În așa stare. . . Și a frunzelor mișcare. . . Ne-ar fi fost de supărare, CONACHI, P. 268. O mișcare de deget [pe pistol] și s-a sfîrșit! NEGRUZZI, S. I, 28. Nu vezi mișcările ce fac picioarele Iuți și ușoare. BOLINTINEANU, O. 115. Prin mișcarea naltei ierbi, Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I, 110, cf. 150. Își mlădia trupul după mișcările calului. VLAHUȚĂ, D. 76, cf. BASSARABESCU, S. N. 20. Isidor, în mișcări repezi. . . , scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea. SAHIA, N. 77, cf. 34. Din mișcările mele, vede că nu-l înțeleg. SADOVEANU, O. VII, 342. Se lasă ușor înainte la fiecare mișcare a lopeților. BART, S. M. 28. Mașinile cu piston, numite și mașini cu mișcare alternativă. SOARE, MAȘ. 107, cf. IONESCU-MUSCEL, FIL. 249. Mișcarea de zbor a săritorului poate începe imediat după dezlipirea de teren. SP. POP. 1950, nr. 1750, 2/2. Mișcările membrelor superioare. PARHON, O. A. I, 266. Semăna cu maică-sa. . . cu mișcările scurte și stăpînite. DEMETRIUS, A. 9. Am văzut în fiece lucru-o mișcare De rugăciune și ardoare. ISANOȘ, Ț. L. 21. ◊ E x p r. În doi timpi și trei mișcări = foarte repede, imediat, la repezeală. Ozun dragă, ți-a răsucit bibilica aia capul în doi timpi și trei mișcări. C. PETRESCU, C. V. 339. ♦ Fiecare dintre mutările unei piese la o partidă de șah, de table etc. Fata juca șah cu Alexandru Comăneșteanu . . . făcuse o mișcare greșită, primejduind unul din turnuri. D. ZAMFIRESCU, Î. 3. ◊ E x p r. (Familiar) A prinde mișcarea = a înțelege (din vreme) rostul unui lucru, desfășurarea unei acțiuni etc. Cf. DL. ♦ Viteza cu care se execută o bucată muzicală sau o parte a ei; tempo. Cf. TiM. POPOVICI, D. M., DER. ♦ (Concretizat) Parte dintr-o compoziție muzicală de dimensiuni mai mari. Cf. DER. 2. Deplasare (în spațiu); înaintare; circulație. Cu margene copitii ușor izbind în pămînt, spre lină mișcare îndrepta pasul (a. 1773). GCR II, 90/39. Te bizuiești. . . să însemnezi și pravile pe-a mișcărei cerești cale. CONACHI, P. 276. Este de o mare utilitate în explicațiunea fenomenlor cerești și-n studiul mișcărilor stelelor. DRĂGHICEANU, C. 2, cf. 3. Am lăsat în urmă pe tovarășii mei și am rupt-o de-a fuga înainte, doar m-oi încălzi cu mișcarea., ALECSANDRI, T. I, 457, La răspîntia bulevardului, o teribilă mișcare de trăsuri, tramcare, tramvaie electrice. CARAGIALE, O. IV, 390. Acestui fenomen ceresc i se dă numirec de mișcarea diurnă a astrelor. CULIANU, C. 8, Mișcarea unui corp poate fi și ea de două feliuri, relativă și absolută. PONI, F. 7. Un sistem de referință poate fi considerat ca nemișcat In spațiu, mișcarea referită la un astfel de sistem se numește absolută. MARIAN-ȚIȚEICA, FIZ. I, 12, cf. 21. Deoarece în spațiul interplanetar nu există nici o rezistență de natură aerodinamică la înaintare, mișcarea corpurilor cerești se continuă veșnic. CONTEMP. 1955, nr. 478, 4/4. ◊ Mișcare perpetuă (sau, învechit, perpetuată) = funcționare imaginară a unui sistem fizic care, odată pornit, nu s-ar mai opri niciodată. A învoi toate aceste capete învățate e mai greu decît a găsi mișcarea perpetuată. NEGRUZZI, S. I, 268. ◊ E x p r. A se pune în mișcare = a porni. Toată suflarea s-a pus în mișcare: lumea de pe lume. . . alerga să vadă ce minune poate să fie? CREANGĂ, P. 228. Vagonul se pune-n mișcare. CARAGIALE, O. I, 279. Rîndul s-a pus în mișcare. Înaintăm. STANCU, U.R.S.S. 37. ♦ Fel de a merge (v. m e r s¹ 1, u m b l e t), de a-și mișca picioarele, mîinile, corpul în timpul deplasării. ♦ S p e c. (Familiar, mai ales în construcții cu verbul „a face”) Deplasare în spațiu făcută de cineva în scop recreativ, curativ etc.; plimbare. Avea nevoie de mișcare, de aer, de liniște. BART, E. 216. Am făcut puțină mișcare. Com. MARIAN. ♦ Forfotă, agitație, animație. În departamentul de război stăpînește mișcare mare, ce arată cum că miniștrii nu să află prea bine. GT (1839), 7¹/18. La ridicarea cortinii, se aud măsurile din urmă ale unui vals și se vede prin ușa din dreapta, în fund, mișcarea balului. CARAGIALE, O. VI, 205. E plin de mișcare pămîntul Și cîntă și codrul și vîntul. COȘBUC, P. II, 9. Deodată se făcu o mișcare în incintă. REBREANU, R. I, 196. Pretutindeni se vedea mișcare multă și voie bună. SAHIA, N. 61. Dis-de-dimineață, cînd răsăritul se aprindea, se deștepta și curtea o dată cu satul și se umplea de mișcare și de viață. SADOVEANU, O. I, 265. Pe Dunărea asta e mai multă mișcare decît în tot restul țării Românești. CAMIL PETRESCU, O. III, 128. ♦ Serviciu care dirijează circulația trenurilor. Direcția mișcării. LEG. EC. PL. 105. ◊ Birou (sau serviciu) de mișcare (sau al mișcării) = birou (sau serviciu) de unde se dirijează și se coordonează într-o gară circulația trenurilor. Biroul șefului de gară . . . este în același timp „birou de mișcare”, „telegraf”, „casa de bilete”. SEBASTIAN, T. 188. ♦ S p e c. (Mai ales la pl.) Deplasare organizată, strategică a unei unități armate. Să iei în băgare de samă mai bine mișcările dușmanilor. DRĂGHICI, R. 166/15. Luca Arbore la rîndul său informa pe poloni despre mișcările tătarilor. XENOPOL, I. R. IV, 219. Gazetele erau cu desăvîrșire mute în privința mișcărilor de trupe în țară. SADOVEANU, M. C. 72. 3. Schimbare intervenită în repartizarea personalului sau a bunurilor dintr-o unitate; mutare dintr-un post în altul. Mișcarea comerțului. LM. Guță Mereuță, jude de ședință adus în capitală la ultima mișcare în magistratură. C. PETRESCU, C. V. 182. Ține evidența mișcării patrimoniului mobil și imobil în cantități și valori. LEG. EC. PL. 211. 4. Activitate, acțiune; faptă; s p e c. (urmat de determinări indicînd domeniul, scopul, caracterul etc.) acțiune sau curent care grupează un număr mare de oameni în jurul unei activități, al unei idei, concepții etc., (învechit) mișcămînt. Mai la urmă să videți Mișcările și urmarea grecilor celor isteți, BELDIMAN, ap. GCR II, 243/24. Deosebite staturi. . . cari . . . se întrupară printr-o mișcare de unitate în două staturi. BĂLCESCU, M. V. 7. Este o mare mișcare națională între toți românii din Austria. id., ap. GHICA, A. 470. Curtea este plină, țara în mișcare: Soli trimiși de Poartă, vin la adunare. BOLINTINEANU, O. 36. Acestui fel de oameni să nu le fie îngăduit a ocupa locul cel de frunte în mișcarea intelectuală a poporului lor. MAIORESCU, CR. II, 103, cf. III, 3. Cea întîi mișcare intelectuală care se începe acum cu tinerimea care se ridică. VLAHUȚĂ, O. A. III, 39. Cea întâi mișcare critică în țara românească. IBRĂILEANU, SP. CR. 92. Creațiunile artistice, de seamă, la oricare alte țări civilizate, n-au venit fără mari mișcări culturale. BACOVIA, O. 240. Acestea au fost teatrele de avantgardă. . . care erau legate de mișcarea de avantgardă a intelectualilor progresiști. CONTEMP. 1948, nr. l10, 12/1. Este necesar ca mișcarea întrecerilor socialiste să se generalizeze. LEG. EC. PL. 425. Mișcarea sportivă, cu sutele de mii de sportivi din țara noastră, este prezentă. SP. POP. 1951, nr. 1 814, 3/2. Mișcarea pentru pace, cea mai uriașă mișcare de masă cunoscută în istorie, a crescut în amploare, și-a lărgit și și-a întărit rîndurile în toate țările. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 826. lbrăileanu a susținut o mișcare de cultură. V. ROM. martie 1956, 28. O dată cu acestea se naște și o mișcare socialistă – revista Contemporanul o oglindește ideologic. RALEA, S. T. III, 188. ♦ L o c. a d v. În mișcare = într-o s tulburare, de încordare. Simțirile-i sîn, deștepte; inima-i veghiată este mereu în mișcare. ODOBESCU, S. III, 17. ◊ E x p r. A (se) pune în mișcare = a intra (sau a determina pe cineva să intre) în acțiune, a deveni (sau a face să devină) activ. Încă pe cînd era în fașii, Marta avea obiceiul de a pune toată casa în mișcare. SLAVICI, N. I, 80. Toată pădurea se puse mișcare; urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap. ISPIRESCU, L. 7. Imediat îi puse în mișcare să oprească loja cea mai bună pentru spectacolele fixate. REBREANU, R. I, 186. Articolul de azi i-a pus pe toți în mișcare. BARANGA, I, 159. ♦ Acțiune (organizată) de masă, cu caracter revendicativ. V. r e v o l t ă, r ă s c o a l ă, r e v o l u ț i e. Mișcarea din Iași, liniștită, nerezemată pe vreo putere armată (a. 1 848). URICARIUL, X, 17. El conducea toate mișcările studențimei. CARAGIALE, O. I. 246. Urzea în capu-i trudit programul unei mișcări serioase și hotărîtoare, al cărei început era fixat pentru a doua zi. VLAHUȚĂ, N. 192. Am mai văzut însă încă o dată că în toate mișcările burgheze fapta nu urmează vorbei. IONESCU-RION, C. 27. Orice mișcare de revoltă în rîndurile muncitorești nu poate să aducă decît bine cauzei proletare. SAHIA, N. 40. Mișcarea lui Tudor Vladimirescu a început ca un episod al Eteriei și al revoluției grecești. OȚETEA, T. V. 29. Deși nu se afla încadrat în mișcarea revoluționară, Turgheniev era urmărit și supravegheat în ceea ce publica. SADOVEANU, E. 235. ♦ (Concretizat) Organizație cu caracter revendicativ. Se cunoaște că n-ai făcut niciodată politică într-o mișcare clandestină. STANCU, R. A. V, 308. ♦ S p e c. (De obicei urmat de determinarea „muncitorească”) Acțiunea revoluționară a clasei muncitoare; (fără determinări; concretizat) partid, organizație care conduce o asemenea acțiune. Manifestul Partidului Comunist consacră pasagii speciale de critică necruțătoare agenților burgheziei în sînul mișcării muncitorești. CONTEMP. 1 949, nr. 122, 3/5. Fochistul, după multe sondaje și încercări, îl atrăsese în mișcare. STANCU, R. A. III, 25. E democrată, dar n-are legături cu mișcarea, pe cît știu. BENIUC, M. C. I, 63. Trecea în Pașcani drept cel mai bâtrîn om din mișcarea muncitorească. GALAN, Z. R. 17. Amîndoi sîntem în mișcare de aproape cinci ani. id. ib. 254. Fără partidul comunist și teoria sa marxistă, mișcarea muncitorească ar fi condamnată la spontaneitate, la bîjbîire în întuneric, la jertfe fără de număr. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 701. 5. F i g. Îndemn, imbold, impuls, pornire. Cu toate mișcările inimii ai poftit dorirea cea de săvîrșit părăsind dulceața lumii. MINEIUL (1 776), 172^r2/7. A plecărilor din fire mișcările ațîțate, Sînt și mai tari și mai dese decît cele judecate. CONACHI, P. 277. Dacă eram copilul unei familii bogate și de nume strălucit, aș fi luat toate manifestațiile de dragoste ce mi s-au arătat zilele acestea ca o adulațiune nevrednică să deștepte în sufletul meu cea mai slabă mișcare de recunoștință. CARAGIALE, O. VII, 299. ♦ (Astăzi rar; adesea determinat prin „sufletească” sau „a sufletului”) Sentiment, emoție. Cvintilian zicea că este dator poeziei cea mai mare parte a mișcărilor celor retorice și frumusețele ce află cineva în scrierile sale. CR (1 832), 288²/5. În acest moment mișcarea în cei mai mulți stoarse lacrimi. BARIȚIU, P. A. III, 452. Avea niște ochi mici și negri în cari se resfrîngeau cu o deosebită energie și repeziciune toate pasiunile și toate mișcările sufletului. HASDEU, I. V. 18. Fără voie m-am gîndit la tine, la darul cel mare cu care te-a înzestrat firea de a-ți descrie mișcările sufletești. GANE, N. III, 147. Prin rolul ei biologic . . . femeia a trebuit să-și ascundă mișcările sufletești în fața bărbatului. IBRĂILEANU, S. L. 27.Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra acestă transformație continuă, această mișcare progresivă a omenirei. BĂLCESCU, M. V. 3. Mișcarea din jos în sus și de sus în jos este o condițiune inevitabilă, fatală a vieții omenești. GHICA, S. 228. Discuția urmă caldă cu observații și mărturisiri asupra acestui mister care ne înconjoară: natura veșnic în mișcare. SADOVEANU, E. 174. II. (Filoz.) Mod sau formă de existență a materiei, înglobînd toate schimbările și procesele care au loc în univers. Toată zidirea doarme!. . . tot se arată mort! parcă s-ar fi precurmat mișcarea ce dă viață universului. MARCOVICI, C. 8/7. Sînt legi comune tuturor fenomenelor naturii și vieții, de exemplu legea care spune că materia nu poate exista fără mișcare, după cum mișcarea nu poate fi concepută fără materie. CONTEMP. 1949, nr. 120, 3/3. Aplicînd dialectica materialistă la studiul mișcării materiei, Engels arată că fiecărei trepte de dezvoltare a materiei îi sînt specifice forme calitativ deosebite de mișcare. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 7, 55. – Pl.: mișcări. – V. mișca.

scurtare¹ sf [At: ST. LEX. 224^r/2 / Pl: ~tări / E: scurta] 1 Reducere a lungimii Si: (rar) scurtat¹ (1). 2 (Teh) Tăiere a unui buștean, a unui lemn etc. în bucăți (mai scurte) Si: (rar) scurtat¹ (2). 3 Reducere a înălțimii unui obiect, a unei construcții, a unui arbore etc. Si: (rar) scurtat¹ (3) 4 Micșorare a unei distanțe ce trebuie să fie parcursă între două puncte ori până la o țintă spațială dată (de obicei luând-o pe un drum mai scurt, evitând ocolurile) Si: (rar) scurtat¹ (4). 5 Reducere a proporțiilor, a volumului unei opere literare sau științifice sau a unor părți ale lor Si: concentrare, (rar) scurtat¹ (5). 6 Exprimare în cuvinte puține a unei comunicări scrise sau orale sau a unor părți ale ei Si: (rar) scurtat¹ (6). 7 Reducere a unui interval de timp, a duratei unei activități, a unei acțiuni etc. Si: diminuare, micșorare, scădere, (rar) scurtat¹ (7). 8 (Reg; îs) ~ de (sau din) viață Omorâre.

MOTOR, -OÁRE s. n., adj. I. S. n. (Adesea urmat de determinări care arată felul funcționării, al combustibilului sau scopul la care servește) Mașină care transformă o formă oarecare de energie în energie mecanică (pentru a pune în mișcare altă mașină, un vehicul etc.). Cf. COSTINESCU, BARCIANU, ALEXI, W. Zgomotul motorului era însă mai puternic decît huiduielile oamenilor. REBREANU, R. II, 45. Motoarele au fost oprite. SAHIA, N. 36, cf. 29. Taximetrul opri motorul. TEODOREANU, M. II, 128. Acum își clădise și o moară cu motor de benzină. C. PETRESCU, Î. II, 141. Motoare cu ardere internă. SOARE, MAȘ. 208. Turla e montată, motoarele puse la punct. BOGZA, A. Î. 49. Avionul înainta ca un vas greu pe o apă liniștită, moartă, și-i simțeam înaintarea numai din duduitul motoarelor. STANCU, U.R.S.S. 180. În subsol duduia motorul. PAS, Z. I, 290. Atît de proaspăt sună pămîntul și răsună In freamăt de motoare și vuiet de mulțimi. DEȘLIU, G. 22. Motorul înghite multă benzină, ulei, întreținere. V. ROM. iulie 1954, 306. Progresul tehnicii a deschis posibilitatea de a se crea noi motoare cu.reacție. LUPTĂ DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 136. Proiectul unui motor cu ardere internă. SCÎNTEIA, 1966, nr. 6 908. ◊ E x p r. (Argotic) îmi vîjîie motorul = mă doare capul. GR. S. VII, 131. ♦ (Popular) Automobil. Cf. T. PAPAHAGI, M. 16, ALR SN III h 862. II. Adj. 1. (Despre sisteme tehnice sau piese, despre organe anatomice, despre forțe ale naturii etc.) Care mișcă, care produce o mișcare, care comandă o mișcare; (rar) motoriu. Una din șaibe se montează pe arborele motor și se numește șaibă motoare sau roată motoare. SOARE, MAȘ. 157, cf. 64, 135, 151. Situarea pe aceste grade ale conștiinței se efectuează cu ajutorul unor sforțări de ordin motor, RALEA, O. 96. Nucleul dorsal al pneumogastricului este un centru motor. PARHON, O. A. I, 140, cf. 80. Acțiunea motoare a vîntului. CIȘMAN, FIZ. I, 206, cf. 451. 2. F i g. Care declanșează o acțiune, care stimulează, agită. Agenții motori ai persecuției. MAIORESCU, CR. III, 175. ♦ (Substantivat, n. sg.) Factor, agent etc. care dă impuls unei acțiuni, care stimulează. Cel mai nesmintit motor al voinței. SBIERA, F. S. 308. Andrei a fost motorul activității lor, sufletul luptei din întreaga campanie. MIHALE, O. 481. Organizațiile de partid trebuie să fie . . . motorul întregii vieți obștești din mină, uzină și întreprindere. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 389. – Pl.: motori, -oare. – Din fr. moteur, lat. motor, germ. Motor.

URZI, urzesc, vb. IV. Tranz. 1. A pregăti urzeala pentru țesut (trecînd firul de pe mosor pe alergătoare sau pe urzitoare, de unde se montează apoi pe război). Îi dete o chită de cînepă și-i spuse că pînă în seară s-o toarcă... s-o urzească, s-o țeasă. MARIAN, O. II 184. Nevastă-sa era în vecini... urzea pînză. RETEGANUL, P. II 55. ◊ Fig. Lîngă lac, pe care norii Au urzit o umbră fină... Stă copila lin plecată, Trandafiri aruncă roșii Peste unda fermecată. EMINESCU, O. I 72. ◊ (Prin analogie) Sus, paingul pe un frasin, urzind pînza-i diafană, Cu-al său fir de-argint subțire face-o punte-aeriană. ALECSANDRI, P. A. 122. ◊ Refl. pas. Vîrtelnița se mișcă alene scîrțîind îndelungat și lasă firul a se dezvăli. Așa se urzește pînza. SLAVICI, N. I 33. Bumbacul de pe mosoare se urzește, adecă se întinde pre furci. I. IONESCU, M. 689. (În construcții figurate) Prin pînza tăcerii ce se urzea, străpunse deodată un oftat prelung ca o chemare. REBREANU, P. S. 26. ◊ Intranz. Am un cocoș: cu ciocul urzește, cu coada împletește (Acul). GOROVEI, C. 4. 2. Fig. A alcătui, a întocmi, a concepe. [Eminescu] umbla mult pe străzi și prin Cișmigiu, fredonînd și pierdut în gînduri, fiindcă își urzea atunci cea mai mare parte din temele poetice de mai tîrziu. CĂLINESCU, E. 153. Capul în care altădată Urzise-atîtea gînduri o minte frămîntată... din umeri fu desprins! EFTIMIU, Î. 146. În precuvîntarea sa el arată că ar fi dorit să urzească o istorie completă. BĂLCESCU, O. I 184. ♦ A născoci, a scorni, a inventa. Povestea o întîmplare pe care atunci, în clipa aceea, o urzea în minte. VLAHUȚĂ, O. AL. II 57. 3. A pune bazele, a întemeia, a funda, a clădi. Îndată apoi, împrumutînd bani pe muncă, și-a urzit casă în care să-și petreacă o viață tihnită. SADOVEANU, M. C. 70. Alexandru cel Bun urzi episcopiile de Roman și de Rădăuți. NEGRUZZI, S. I 240. ◊ Refl. pas. De pe loc se văzu-n lume, urzindu-se colibi, sate. CONACHI, P. 299. (Fig.) A romînilor mărire Azi în lume se urzește. ALECSANDRI, P. II 139. ♦ Intranz. A lua naștere, a se ivi, a se forma, a se înfiripa. Cînd grăunțele încep să se ivească pe ciocan, se zice că porumbul urzește. PAMFILE, A. R. 89. ◊ Refl. Fig. Gîndul... îl încînta ca o idilă dulce ce se urzea sub ochii lui. VLAHUȚĂ, O. AL. II 49. 4. Fig. A pune la cale ceva (rău); a unelti, a complota. Ieri aruncă în temniță pe Laurentius, pe temei că urzea cu Arbore năvălirea lui Petru. DELAVRANCEA, O. II 146. Urzește ea o crudă răzbunare în contra nenorociților fii ai nesocotitei Niobe? ODOBESCU, S. III 55. Ce face? ce urzește vrăjmașul? ALECSANDRI, T. II 158. De multe ori, subt adăpostul zidurilor acestora, urzeau comploturi. NEGRUZZI, S. I 142. 5. Fig. (Rar) A ursi. Cîntă ursitorile cînd urzesc binele oamenilor. EMINESCU, N. 29. Ce soartă ne-mpăcată urzește pentru tine Rușinea-n loc de fală și rău-n loc de bine? ALECSANDRI, P. III 476.

ÎNĂLȚIME, înălțimi, s. f. 1. Distanța de la nivelul pămîntului (sau de la un nivel orizontal) pînă la un punct situat deasupra lui; dimensiune a unui lucru sau a unei ființe măsurată de la bază pînă la partea cea mai ridicată. Podul avea 15 m înălțime. ▭ Înălțimea coloanelor dinaintea ușii principale îl face pe Moș Gheorghe să se simtă mic. SP. POPESCU, M. G. 69. Casa... domina grădina de arbori prin înălțimea sa. BOLINTINEANU, O. 413. ♦ Segmentul perpendicularei duse din vîrful unui con, al unei piramide sau al unui triunghi pe bază, cuprins între acel vîrf și bază. Înălțimea piramidei. Înălțimea triunghiului. 2. Punct înalt, foarte ridicat deasupra nivelului pămîntului; p. ext. (mai ales la pl.) cer. Au prins a trece gîște sălbatice stoluri după stoluri, gîgîind pe vîntul înălțimilor. SADOVEANU, M. C. 206. Mă simt tînăr sub înălțimea înstelată. MACEDONSKI, O. I 63. N-ai putea să faci cu ochii înălțimilor ocol. EMINESCU, O. I 82. Îi ridică la o strașnică înălțime. NEGRUZZI, S. I 233. ♦ Loc înalt, vîrf, culme. Carpații își împing spre miazănoapte înălțimile învăluite-n codru. VLAHUȚĂ, O. A. 408. O înălțime pe malul Mării Mediterane. BOLINTINEANU, O. 291. 3. Fig. Grad înalt, stare de superioritate (intelectuală, artistică, morală etc.). Atragerea în viața politică, economică, culturală a țării a unei uriașe mase de oameni ai muncii a ridicat la o înălțime fără precedent participarea conștientă a maselor la făurirea propriei lor istorii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2765. Eminescu a dus arta poeziei la înălțimi neîntrecute pînă astăzi. SADOVEANU, E. 75. ◊ Expr. A fi la înălțime = a se purta (într-o împrejurare) așa cum cere situația. A fi la înălțimea (cerută, dorită, așteptată etc.) = a se prezenta extrem de bine sau tot așa de bine ca altcineva (cu care se compară). Balul a fost într-adevăr la înălțimea celor făgăduite. C. PETRESCU, S. 185. E departe de a fi la înălțimea artistică a poetului. GHEREA, ST. CR. I 172. ♦ Grad, rang (înalt); p. ext. prețuire. Acordarea unor înalte distincții, ordine și medalii celor mai de seamă fruntași în muncă, arată la ce înălțime sînt ridicați în țara noastră oamenii. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2883. 4. Numărul de vibrații pe secundă ale sunetului. Înălțimea sunetului. ♦ Calitatea unei voci, a unui instrument etc. de a se ridica pînă la notele cele mai înalte. 5. (Învechit; de obicei urmat de un pronume posesiv) Termen de reverență la adresa unei persoane care ocupă un rang înalt. Are înălțimea-sa atîta purtare de grijă. CREANGĂ, P. 258. Muri înălțimea-sa. NEGRUZZI, S. I 188. – Variantă: nălțime (ODOBESCU, S. III 17) s. f.

A PUNE pun tranz. I. 1) (obiecte sau ființe) A face să stea (orizontal, vertical sau atârnat); a așeza. ~ stiloul pe carte. ~ paltonul pe umerar. ~ copilul în cărucior. * ~ (sau a așterne, a închina) ceva la picioarele cuiva v. PICIOR. ~ piciorul în prag v. PICIOR. ~ pe note (o melodie) a înregistra (o melodie) cu ajutorul notelor muzicale; a compune o melodie. ~ în scenă (o piesă) a înscena (o piesă). ~ ochii (sau ochiul) pe cineva (sau pe ceva) a) a râvni la cineva (sau la ceva); b) a urmări cu gând rău pe cineva. ~ (sau a lăsa) ochii (sau privirea, nasul, capul) în pământ a fi cuprins de un sentiment de jenă sau vinovăție. ~ umărul a contribui la ceva; a ajuta. A-și ~ în gând a intenționa. ~ problema a atrage atenția asupra unei probleme. ~ la cântar a chibzui, dând aprecierile necesare. A-și ~ mințile (sau creierul) în mișcare a se gândi mai adânc; a-și concentra gândul. ~ (pe cineva) pe foc (sau pe jăratic) a) a enerva tare (pe cineva) spunându-i ceva neplăcut; b) a grăbi (pe cineva) să acționeze; a zori. A-și ~ (sau da) capul (la mijloc) a garanta cu viața. A-și ~ viața în primejdie v. VIAȚĂ. ~ (ceva) la inimă v. INIMĂ. ~(ceva) în gură v. GURĂ. ~ bețe în roate v. BĂȚ. Unde mai pui că... dacă mai ei la socoteală și... 2) A desemna ca potrivit (într-o funcție); a numi. ~ șef de secție. ~ bibliotecară. 3) A lăsa de o parte (drept rezervă). ~ cartofi pentru sămânță. ◊ ~ mână de la mână v. MÂNĂ. ~ deoparte a ascunde cu un anumit scop. ~ preț a socoti ca valoros. 4) (obiecte de îmbrăcăminte și încălțăminte) A potrivi pe corp. A-și ~ căciula. 5) (obiecte sau piese prevăzute pentru a constitui un ansamblu cu altele) A aranja fixând (la locul cuvenit). ~ ață în ac. ◊ ~ masa a pregăti și a așeza pe masă toate cele necesare pentru a servi mâncarea. ~ cu botul pe labe (pe cineva) v. BOT. ~ (ceva sau pe cineva) la punct v. PUNCT. 6) (semințe, arbori etc.) A introduce în sol (pentru vegetare). 7) (ființe) A determina la o acțiune (prin constrângere). ~ să citească. ~ să mănânce. ◊ ~ (cuiva) unghia în gât a forța să acționeze, nelăsându-i nici o posibilitate de abatere. 8) (substanțe) A adăuga ca ingredient. ~ sare în supă. 9) A face să se pună. II. (în îmbinări) 1) (sugerând ideea de prezentare publică) ~ în circulație. ~ la vot. ◊ ~ la bătaie v. BĂTAIE. 2) (sugerând ideea de instituire a unei plăți) ~ bir. ~ impozit. ~ vamă. 3) (sugerând ideea de situare în condiții speciale) ~ în inferioritate. ~ în încurcătură. 4) (redând sensul verbului de același radical cu substantivul din îmbinare sau cu echivalentul lui semantic) ~ amendă a amenda. ~ diagnosticul a diagnostica. ~ în valoare a valora. ~ rămășag (sau pariu) a paria. ~ nume a numi. ~ poreclă a porecli. ~ stavilă a stăvili. ~ stăpânire a stăpâni. ~ la adăpost a adăposti. ~ la cântar a cântări. ~ la cazne a căzni. ~ la încercare a încerca. ~ la socoteală a socoti. ~ capăt (sau sfârșit) a sfârși. ~ iscălitura a iscăli. ~ în loc a înlocui. ◊ A-și ~ capăt zilelor a se sinucide. /<lat. ponere

MUT, -Ă adj., subst. I. Adj. 1. (Despre oameni) Care este lipsit de facultatea de a vorbi, care nu poate vorbi; (despre organele vorbirii) lipsit de facultatea de a emite sunete -articulate. Mute să fie rosturile hicleane ce grăiesc spre derepți fără-leage. PSALT. 57. Giudețul să îndeamnă a mai micșura certarea celui vinovat, de cum spune pravila, cînd cel vinovat iaste surd sau mut. PRAV. 293. Au fostu sol mut și adusă carte, nescrisă la cetate neîntimiiată (cca 1750). GCR II, 62/1, cf. 150/13. Îl stropi cu apă vie și se însufleți, dară mut și surd. ISPIRESCU, L. 131. Se înstrăinase din ce în ce mai mult de bărbatul ei. . . Acasă tăceau ceasuri întregi, de parcă ar fi fost muți. V. ROM. februarie 1955, 232. După ce e mută, apoi e și slută. pann, p. v. i, 4/15. La poarta surdului Poți să bați oricît de mult, Că el îți va ședea mut. id. ib. 94/17, cf. ZANNE, P. II, 754. Cînd muierea e mută și bărbatul e surd, e viața cea mai bună între amîndoi, se zice pentru a ironiza limbuția femeii. ZANNE, P. II, 289, cf. 17. Vinul fără lăută Ca o gură mută. id. ib. IV, 189. ◊ (Prin lărgirea sensului) N-ai știut că eu sînt oarbă și mută ? Oarbă că nu pot ceti și mută că nu pot spune în scris. SADOVEANU, P. M. 62. ◊ (Prin analogie; despre animale) Dar mi-i murgul vită mută. Mă privește și m-ascultă. N-are gură să-mi răspundă. ANT. LIT. POP. I, 290. ◊ (În context figurat) Pierdut e totu-n zarea tinereții Și mută-i gura dulce-a altor vremuri. EMINESCU, O. I, 201. ◊ F i g. Tu ești o țărînă nesimțitoare și mută. MARCOVICI, C. 28/26. Și a mea toscană liră a sta mută se deprinde. ASACHI, S. L. I, 157. Și lupii ce urlă și arborii muți în negura deasă rămîneau pierduți. ALECSANDRI, P. I, 221. O inimă ce-i mută ca un mormînt fioros. BOLINTINEANU, O. 117. Dar mut îmi e mormîntul și mut orice mormînt. MACEDONSKI, O. I, 50, cf. 13. Iarna însă-l înspăimântă negura și mutul Ger. COȘBUC, P. II, 84. În odaie, trist sună lemnul mut: Poc ! BACOVIA, O. 64. Drum de vis ! E clipa mutei agonii, Cînd alaiul nopții trece pe cîmpii. TOPÎRCEANU, S. A. 28. ◊ (Substantivat) Eu ca surdu nu audziiu și ca mut nu deșchiș rostul meu. PSALT. 72. Dintr-apă vin făcu, din ologi cu picioare făcu, din surdzi a audzi și din muți a grăi. VARLAAM, C. 271. Să mira mulțimea văzînd muții grăind. N. TEST. (1648), 20^v/20. Tăcut-am ca mutul. DOSOFTEI, PS. 129/8. Dezlegat de vina furtișagului easte mutul sau slutul. IACOV, SYN. 79. Pînă a-și exprima oamenii cugetarea prin vorbe, se serviră prin alte semne . . . sau gesturi mimice din mîini și din cap, după cum fac pînă astăzi muții surzi. HELIADE, O. II, 368. Robinson la aceste cuvinte dojenitoare cîtăva vreme au rămas ca un mut fără glas. DRĂGHICI, R. 13/14. Cercetară în dreapta și în stîngă ca să afle niscaiva leacuri . . . dar, parcă întîlnea tot surzi și mulți. ISPIRESCU, L. 160. Du-te unde a dus surdul roata și mutul iapa, se spune unei persoane (pe care supărat te-ai supărat și) a cărei prezență sau absență îți este indiferentă. Cf. ZANNE, P. II, 643, VI, 215, 378, A I 24. Mai bine cu muta decît cu limbuta. ZANNE, P. II, 643. ◊ (Familiar în fraze exclamative, exprimă o negație, ținînd locul lui „nimeni”, „nimic”, „nici vorbă”, „de loc”, „vorbă să fie” etc.) Știam că pleacă joi, dar cînd m-am dus să-l caut miercuri, mutu ! Plecase. L. ROM. 1963, nr. 6, 54. Mi-am rătăcit cartea. Caut în sus, caut în jos. Mutu ! ◊ E x p r. Mutu la ușă = obiect care se pune în fața ușii, pentru a arăta că nu e nimeni acasă (com. din CÎMPULUNG-MOLDOVENESC); intrarea oprită (IORDAN, STIL. 322). Eu ? se apără el. Eu cred câ-i pun de mîine mutu la ușă. ap. IORDAN, STIL. 322. A (se) juca cu mutul = a juca cărți în absența celui de-al patrulea jucător, împărțind cărțile ca și cînd acesta ar fi de față. Com. din GILĂU-CLUJ. S-o spui (sau să i-o spui) lui mutu (de la Manutanță) = s-o spui cui vrea să te creadă (căci eu nu te cred). Cf. IORDAN, STIL. 321. (Prin Ban., Transilv.) A bate (pe cineva) a mutu (sau a muta) = a bate (pe cineva) pe înfundate, mutește. BUDAI-DELEANU, LEX. ALR II 3 599/64. ♦ (Substantivat; m. pl. art.) Ostași cărora li se tăia limba, și care erau folosiți ca paznici la curtea împăraților și la palatele dregătorilor bizantini, turci etc. Străjile și-au fulgerat armele . . . iar muții, cuprinzînd de subsuori pe sfinții părinți, i-au purtat pînă la paturile umblătoare. SADOVEANU, O. XII, 100. Hadîmbii îi șoptiseră, muții îi arătaseră cu semne repezi . . . toate cîte făcuse și vorbise Constantin în vremea nopții. id ib. 131, cf. 103. ♦ (Substantivat, m.; rar) Gîde, călău, gealat. Nici la poarta serviciului nu va putea năzui, fără a se teme de ștreangul muților. SADOVEANU, O. X, 257. ♦ (Despre animale) Care nu scoate strigătele caracteristice speciei. Paserea se părea a fi mută, căci nu da nici un viers. ISPIRESCU, L. 297. Ferește-te de cîine mut și de om tăcut. ZANNE, P. I, 367. 2. (Despre acțiuni sau atitudini ale oamenilor) Care se face, se petrece în tăcere, cuvinte; care nu se exprimă prin vorbe. Ascult pierdută muta ei chemare. CAZIMIR, L. U. 64. Pînă la sfîrșitul mesei au fost între ei schimburi de priviri ca o luptă mută. CAMIL PETRESCU, U. N. 53. Zîmbise, aprinzînd o țigară, la întrebarea mută a lui Dănuț. TEODOREANU, M. II, 22. Copilul bineînțeles nu putea să răspundă, și Caty interpreta în felul ei rîsetele lui mute. CĂLINESCU, S. 416. Vie singur, furișat, Să-i dau dulce sărutat, Să-i dau guriță tăcută, Să facem dragoste mută. ALECSANDRI, P. P. 332, cf. 356. ◊ Cor mut = ansamblu vocal care execută o melodie fără cuvinte. Film mut = (în opoziție cu f i l m s o n o r) film cinematografic care înregistrează numai imagini, nu și vorbirea personajelor, sunetele și zgomotele. Scenă mută sau joc de scenă mut = scenă sau joc de scenă dintr-o lucrare dramatică, în care personajele nu vorbesc, ci exprimă idei și sentimente prin gesturi. Deodată se oprește să facă joc de scenă mut și să-și mai tragă răsuflarea. CARAGIALE, O. III, 15. Literă mută = literă care, deși scrisă în cadrul unui cuvînt, nu se pronunță. Și „u” mut . . . este astăzi părăsit de marea majoritate a scriitorilor. MAIORESCU, CR. III, 185. Substantivele feminine franțuzești terminate în „e” mut, împrumutate de limba noastră, au trecut, în general, la decl. I. IORDAN, L. R. 230. ♦ (Despre sentimente) Care (este atît de puternic, încît) nu se poate exprima prin cuvinte. Cine ar fi văzut fața ei de-o durere mută . . . ar fi gîndit că-i o înmărmurită zînă a undelor. EMINESCU, N. 28. Era o fetișcană jigărită, cu fața smeadă, bolnăvicioasă, pe care se citea durere mută și nehotărîtă. REBREANU, NUV. 5, cf. 258. Străbunii mei . . . Atîta moștenire mi-au lăsat, Amarul mut din sufletele lor. CAZIMIR, L. U. 81. Alexandru, călare, își ducea prin întuneric mîhnirea-i mută. SADOVEANU, O. I, 13, cf. IX, 144. Sînt clipe de o înfiorare mută, clipe care par așa de lungi, încît un gînd de groază are vreme să-ți scapere prin minte. BART, S. M. 19. În suflet toarce mutul Regret, înfășurat în vînt. ARGHEZI, VERS. 98. ♦ (Despre vorbe) Spus în șoaptă, șoptit; (despre voce) care este abia șoptit, cu ton scăzut. Din gropi ei vin și mă-conjoară . . . Și cînd șoptesc cu voce mută Poema cea nepricepută, Tresar. MACEDOSNKI, O. I, 32. ◊ (În context figurat) [Inima] spune cu o mută zisă Că ce simț mi-e prea plăcut. I. VĂCĂRESCUL, P. 21/3. ♦ (Substantivat, m. art.; regional) Dans popular executat numai de feciori și în timpul căruia nici unul dintre ei nu vorbește. Cf. VARONE, D. 118. 3. (Despre oameni) Care, într-o anumită împrejurare, nu scoate nici o vorbă, care păstrează tăcere sau acționează in tăcere; (despre organele vorbirii) care, într-o anumită împrejurare, nu emite sunete articulate. Se roagă numai ochii, căci limba-mi este mută. HELIADE, O. I, 305. Am rămas mut de oțerire și de rușine. NEGRUZZI, S. I, 7. [Movilele] stau semănate în prelargul cîmpiii ca sentinele mute și gîrbovite subt ale lor bătrîneți. ODOBESCU, S. III, 16. Numai ochiul e vorbăreț, iară limba lor e mută. EMINESCU, O. I, 82. Mergea mut alături de mine. id. G. P. 48. Credincioșii casei umblă muți în tainica tăcere. IOSIF, PATR. 60. Și din valul de zăpadă Ca o mută arătare . . . Un drumeț ciudat apare. TOPÎRCEANU, B. 70. [Tipografule], mi-ai scos tu la lumină miile și zecile de mii de rînduri, pretutindeni martor mut. ARGHEZI, P. T. 168. Ce vrei ? Cine ești, De vii mut și nevăzut ca-n povești ? id. VERS. 108. Auzi ? Te strigă din urmă. Te-au cunoscut. Fă-te că n-auzi, fii mut. Altfel te curmă. BENIUC, V. 98. Ocoli capul mesei, se așeză pe bancă și râmase mut. PREDA, D. 118. Ana și Măriuca ședeau mute într-un capăt de laviță, V. ROM. iulie 1953, 181. [De friguri] bea zeamă de romaniță pisată . . . Tot astfel de troscot. Unii îl sapă muți. PAMFILE, D. 34. Buzele cele mute vorbesc pe tăcute (= și tăcerea este un răspuns). ZANNE, P. II, 26. ◊ F i g. Cartea lui Zoroastru – ea rămînea mută la întrebările mele. EMINESCU, N. 68. ◊ (Adverbial) Cîte nouă vîrfuri din nouă crenguțe . . . să fierbi în nouă ulcele de apă neîncepută și adusă mut de la izvor sau fîntînă (adecă cel ce aduce apă să nu vorbească pînă a doua zi), N. LEON, MED. 7. ◊ (Regional) Apă mută = apă adusă de la izvor sau de la fîntînă de către cineva care în tot timpul acestei acțiuni nu vorbește; p. e x t. apă neîncepută, v. n e î n c e p u t. Uneori, acela care rostește versurile de mai sus [ale descîntecului] ține în mînă două vase cu apă mută. PAMFILE, CER. 74. Hartă mută = hartă geografică pe care nu este scris nici un nume. ♦ (Substantivat, f.; în sintagma) Marea mută = armata (numită astfel, pentru că execută ordinele fără a le comenta). ♦ (Substantivat, m. art.; regional) Al doilea conducător în ceata călușarilor, care nu vorbește în timpul jocului și care, adesea mascat și îmbrăcat caraghios, reprezintă personajul comic al cetei; (regional) mutulică (I 3), primicer, cloj, zbicer. Cf. FRÎNCU-CANDREA, M. 133, PAMFILE, S. V. 54, 61, 69, DR. II, 217., 4. (Prin Transilv. și Maram.) Bîlbîit, gîngav. Cf. ALRM II/I h 40. 5. (Familiar; și substantivat) (Om) tăcut, morocănos, ursuz, posac, (regional) mutac, mutăreț. Nu mai e sigur alături de acest colonel mut și gras. SAHIA, N. 73. Mutu pămîntului. ALR I 1 573/750, cf. 1 573/385, ALR II 3 675/102. 6. P. e x t. (Despre elemente ale naturii, așezări umane, unități de timp etc.) Liniștit, tăcut. Cetatea era mută și pustie ca un mormînt de uriaș. NEGRUZZI, S. I. 160. Și tăcere e afară. Luminează aer, stele; Mută-i noaptea, numai rîul Se frămîntă-n pietricele. EMINESCU, O. IV, 280. În amurgul mutelor seri de toamnă, din plângerea singurătății grele se desface tristețea farmecului stins. PĂUN-PINCIO, P. 126. În mijlocul naturii mute eram eu singur călător. IOSIF, PATR. 76, cf. 21, CERNA, P. 13. Un arc de munți cu coame sure Din Cerna pînă în Ceahlău. Adîncuri mute de pădure Și murmur tainic de pîrău. D. BOTEZ, F. S. 6. ♦ Odihnitor, liniștitor; senin. Somn, a gîndului odihnă, O, acopere-mi ființa Cu-a ta mută armonie. Vino somn – ori vino moarte. EMINESCU, O. I, 49. În jurul lor plutea . . . fericirea impersonală, largă și mută a nopții. DEMETRIUS, A. 64. ♦ (Despre săli de spectacole, de concert etc.) În care vibrațiile sonore nu se repercutează. [Durata de reverberație] nu trebuie să fie nici prea lungă, fiindcă amestecă sunetele, nici prea scurtă, fiindcă sala devine „mută”. CIȘMAN, FIZ. II, 59. II. Subst. 1. S. m. și f. (Prin Transilv., Mold., Bucov.) Om nepriceput, prostălău, tont, idiot; om nătărău; om zăpăcit. Cf. MARIAN, O. I, 113. Săracii boii cornuți, Cum însoară niște muți ! Săracele sutele, Cum mărită mutele ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 454-455, cf. 484. Vai, sărace struț frumos, Amu cat să te țîp jos Pentru muta cea din dos. RETEGANUL, TR. 172, cf. 181. Cătră stînga cînd mă uit, Zic că vreau să mă sărut Și cu lotru și cu mut, Că pe mut îl celuiesc Și pe lotru îl iubesc. De pe ei bine trăiesc, BUD, P. P. 27, cf. ALR II 2 863/362,3 679/362,3 760/130. Trece ca mutu prin rai. A I 24. ♦ Epitet depreciativ pentru soț sau soție. Nevastă de pe pîrău, Cum trăiești cu mutul tău ? MARIAN, O. I, 113. Eu, bădiță, aș ieși, Da-s cu mînile în pîne și cu mutul lîngă mine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 412. Vecin mîndru de n-ar fi, Cu mutul ți s-ar urî. id. ib., cf. 106, 413. Vino, bade, joi la noi, Că mutul merge la oi. ȘEZ. II, 214. Cînd viscolește și-ngheață, Eu strîng pe muta mea în brață (Soba). SADOVEANU, P. C. 13. ♦ (Regional) Flăcău îmbrăcat ca o paparudă (ALRT II 122); măscărici la nuntă (ALR II 2 689/362). 2. S. m. (Prin Transilv., Mold.; eufemistic) Unul dintre numele dracului. Du-te, mîndro, mutului, Nu-mi fă val tu capului. HODOȘ, P. P. 124. Căciula mutului, în fundul pămîntului (Găleata). GOROVEI, C. 170. ◊ E x p r. Intră mutul în el, se spune despre cineva aprig, energic, neînduplecat. Ea n-a vorbit nimic. Încăpățînată ! Dacă dădea adresa fetelor care au trimis-o cu manifeste, scăpa! Dar o știm noi: cînd intră mutu-n ea, s-a isprăvit. ap. IORDAN, STIL. 322. 3. S. f. (Prin Mold., Bucov.; în descîntece) Numele unei ființe supranaturale rele. Ieși, Petre, Ieși Sîn Petre, Cu surda ta, Cu muta ta, Și-asurzește, Și-amuțește. MARIAN, V. 47. Tu, muta pămîntului, Ieși din vatra focului Și te du la (cutare) pe umeri, Cu coada să-l plesnești. ȘEZ. VII, 91. 4. S. m. și f. (Transilv.) Pușculiță. Mută (mică casă) de cruțat bani. VICIU, GL. 19. Bag bani în mut. Com. din OCNA SIBIULUI. Păstrez bani în mută. Com. din ALBA IULIA. Pl.: muți, -te. – Lat. mutus, -a, -um.

TRANDAFIR, trandafiri, s. m. 1. Arbust din familia rozaceelor, cu flori roșii, albe sau galbene, cu miros plăcut și cu fructe cărnoase, roșii; crește sălbatic sau se cultivă în grădini, florile lui fiind întrebuințate în industria parfumurilor (Rosa); floarea acestui arbust (v. rujă). Vor cultiva cîteva pogoane de trandafiri și vor trăi toți anii vieții lor din iubire și din cîștigul uleiului de roze. GALACTION, O. I 143. S-a oprit La trandafiri, și mîna-i dragă S-a-ntins la flori ca să aleagă. COȘBUC, P. II 258. Stă copila lin plecată, Trandafiri aruncă roșii Peste unda fermecată. EMINESCU, O. I 72. ◊ (În comparații și metafore) Se cunoaște, Floricico, că pe-aici a mers botișorul tău de trandafir și dințișorii tăi de șoricuț. HOGAȘ, M. N. 18. Gerul face cu-o suflare pod de gheață între maluri... Iar pe fețe de copile înflorește trandafiri. ALECSANDRI, P. III 12. Bine-ai venit sănătos, Trandafirul meu frumos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 146. ◊ Trandafir de dulceață = trandafir cu flori roșii, din ale cărui petale se face dulceață. Trandafir sălbatic = măcieș. Ea are flori de crîng la sîn Și-n păr un trandafir sălbatic. COȘBUC, P. I 181. ◊ Expr. De departe trandafir, de aproape borș cu știr, se spune despre o persoană care de departe pare foarte frumoasă, iar de aproape se vede că e urîtă. ◊ Compuse: (Bot.) trandafir-de-munte = smirdar; (Zool.) trandafir-de-mare = actinie. ♦ Lemn de trandafir = lemnul anui arbore din America de Sud (care miroase a trandafir) din care se fac mobile de lux. Lemnul de trandafir strălucea cald. DUMITRIU, N. 52. 2. Cîrnat de porc cu mult piper și usturoi. Trandafiri usturoieți și slănină de cea subțire... și cu mămăliguță caldă se duc unse pe gît. CREANGĂ, A. 103. Știa unde se găsea pelinul cel mai bun și unde se frigea trandafirii cei mai gustoși. GHICA, S. 61. Ea a tăiat o bucată de trandafir de porc, a fript-o și a mîncat-o. ȘEZ. IX 58.

COROANĂ, coroane, s. f. 1. Podoabă în formă de cerc, făcută din flori și frunze, cu care se încunună capul; cunună. Coroană de flori de cîmp. ◊ Fig. Fața uscățivă și zbîrcită, albă-gălbuie sub coroana de păr argintiu, tresări ușor. V. ROM. decembrie 1950, 47. [Atunci] natura-ntreagă... Își puse pentru mine coroana sa de flori. ALECSANDRI, P. A. 65. ♦ Fig. Încununare. V. apoteoză. Zilele noastre zbor cu grăbire... Gloria țării și-a sa mărire, Iată coroana vieții întregi. ALECSANDRI, O. 150. ♦ Cunună de flori sau de frunze (naturale sau artificiale) care se depune, ca omagiu, la mormîntul cuiva. 2. Podoabă de metal (uneori ornată cu pietre prețioase), pe care o poartă pe cap monarhii la ocazii solemne, ca semn al puterii lor; (prin analogie) tiara papală. Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor, Ș-acele milioane, ce în grămezi luxoase Sînt strînse la bogatul, pe cel sărac apasă, Și-s supte din sudoarea prostitului popor. EMINESCU, O. I 59. Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, Fulgerele adunat-au contra fulgerului care în turbarea-i furtunoasă a cuprins pămînt și mare. EMINESCU, O. I 146. ♦ Semn distinctiv pe stemele și blazoanele familiilor imperiale, regale sau senioriale. V. blazon. Coroană de conte. ▭ Lăpușneanul în ziua aceea era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta coroana Paleologilor. NEGRUZZI, S. I 148. ♦ Fig. Putere monarhică, suveranitate, monarhie; p. ext. persoană care deține o astfel de putere. Cînd Camerele slugarnice... au votat infama lege a dotațiunii coroanei, un fel de protestare uriașă s-a ridicat în toată țara. LIT. ANTIMONARHICĂ 134. 3. Totalitatea crengilor unui arbore, ale unui arbust etc. Dacă întorcea capul puțin, putea vedea coroanele copacilor, negre și desfrunzite, ca un păienjeniș pe cerul albastru-cenușiu. DUMITRIU, B. F. 136. Dacă te uiți bine în lăstari și-n coroanele ulmilor, vei zări cele dinții frunze galbene. CAMILAR, TEM. 304. Înaintea casei, un păr bătrîn, c-o coroană uriașă de frunze și de rod, se înălța în lumina zilei. SADOVEANU, O. IV 435. 4. Unitate monetară în anumite țări (Cehoslovacia, Suedia etc.). 5. Partea superioară a dintelui omului, care iese din gingie și este acoperită cu smalț. Coroana caninului. ♦ Îmbrăcăminte de metal sau porțelan cu care se acoperă un dinte sau o măsea cariată. 6. Partea de deasupra copitei la piciorul calului. 7. (Geom.) Suprafața cuprinsă între două cercuri concentrice. ♦ (Astron.) Coroană solară = cerc luminos în jurul soarelui format din stratul exterior și cel mai rarefiat al atmosferei solare, vizibil în timpul unei eclipse totale de soare. Coroana australă = constelație din emisfera sudică, în formă circulară, aflată lîngă constelația săgetătorului. Coroana boreală = constelație din emisfera nordică, în formă circulară, aflată între constelațiile Hercule și boiarul; hora. 8. Numele mai multor piese sau părți de piese mecanice de formă circulară, folosite în industrie. Coroană de rulmenți.

ZĂCEA, zac, vb. II. Intranz. 1. A sta întins, culcat sau tolănit pe pămînt, pe pat etc. (din lipsă de ocupație sau de energie, din cauza oboselii etc.). Mama veni veselă la umbra corcodușului, unde zăceam întins cu ochii în sus. DELAVRANCEA, T. 22. În cele mai de pe urmă dete și peste calul tatălui său din tinerețe, răpciugos, bubos și zăcînd pe coaste. ISPIRESCU, L. 15. Lasă-mă, maică, să zac Pe perină de bumbac, Pe brațele cui mi-i drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 96. Zace-un tînăr voinicel, Cu mîndruța lîngă el. ALECSANDRI, P. P. 53. ◊ (Prin analogie) Arbori urieși, a căror bătrîneță șubredă nu se putuse împotrivi vijeliei de-acum cîteva nopți, zăceau răsturnați la pămînt în toată nemăsurata lor lungime. HOGAȘ, M. N. 206. ◊ (Peiorativ) Eu zac la o parte, lăsat fără nici o treabă. HASDEU, R. V. 79. Zăcu nerușinat trei ani și șapte luni pe tronul Moldovei. BĂLCESCU, O. II 47. ♦ A fi constrîns a inactivitate (fiind închis, întemnițat). Corbac zace la închisoare De trei ani lipsiți de soare. ALECSANDRI, P. P. 141. Cît ești, codre, de frunzos, Iarna putrezești tu gios Și voinicii zac la gros! id. ib. 263. 2. A sta multă vreme culcat în pat, fiind greu bolnav. Avea acasă trei copii și o nevastă care zăcea de astă-toamnă. REBREANU, R. I 236. Tată-său zăcea pe moarte. Ce jale era în toată casa! VLAHUȚĂ, O. A. 254. Sub cel păr mare din sat Zace Donciul pe un pat, Nouă ani și giumătate De cînd zace el pe spate! ALECSANDRI, P. P. 112. ◊ Tranz. (Cu complementul «boală») Două luni de zile și-a zăcut boala în jeț. GALACTION, O. I 247. Eu zac boală nebolită. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 208. 3. A fi întins făiă viață, a fi mort, ucis. Lîngă șanțul șoselei, Anghelina zăcea cu fața-n sus, nemișcată, lovită de un glonte în frunte. REBREANU, R. II 258. O mulțime de oameni și de sălbătăciuni zac fără suflare în pădurea lui. CREANGĂ, P. 217. În același templu zăcea de mai multă vreme îngropați doi alți călugări. BĂLCESCU, O. II 260. Monstruoasele morminte Unde șefii ungurimei zac cu toții grămădiți. ALEXANDRESCU, M. 22. 4. (Despre unele stări sau însușiri psihice, mai ales negative) A sta ascuns, a fi în stare latentă. Antidinasticismul nu mai este un simțimînt inconștient ce zace în inima poporului; el a devenit ideea cea mai populară în țara noastră. LIT. ANTIMONARHICĂ 133. D-ta să te prinzi la joc lîng-o fată care ți-a plăcea. Eu atunci... oi ochi-o bine și apoi ți-oi spune eu ce zace într-însa. CREANGĂ, P. 163. Doru-n sufletul meu zace Ș-inimioara-mi nu mai tace! ALECSANDRI, P. P. 225. ♦ (Despre bogății miniere) A forma zăcăminte în pămînt. În pîntecele acestor munți zac comorile minerale cele mai bogate și mai felurite din Europa, BĂLCESCU, O. II 208. 5. (Urmat de determinări modale) A se afla de multă vreme (sau pentru multă vreme) în aceeași stare. Pe măsuță plicurile nedesfăcute zăceau teanc. C. PETRESCU, C. V. 292. Gerul aspru și sălbatic strînge-n brațe cu jălire Neagra luncă de pe vale, care zace-n amorțire. ALECSANDRI, P. III 11. Să răspîndim luminile și bunăstarea materială în clasele de jos, care astăzi zac în neștiință și în sărăcie. KOGĂLNICEANU, S. A. 101. ♦ (Urmat de determinări locale) A sta în nemișcare, în inerție, în amorțire. Satele zăceau în văgăuni și sub poale de pădure ca într-un văl fumuriu de moarte. SADOVEANU, O. VII 77. Moara ta zăcea-ntr-o vale liniștită. MACEDONSKI, O. I 74. Iată-ne ajunși cu bine pe naltele hotare, Ce zac între Moldova și țările maghiare. ALECSANDRI, T. II 65. ♦ A se așterne pe o suprafață, a acoperi o suprafață. Întîlneam din nouva orzuri sau porumb peste care lumina soarelui zăcea în pete largi. GALACTION, O. I 38. [Izvoarele] sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace, în cuibar rotind de ape, peste care luna zace. EMINESCU, O. I 85.

Adonis, tînăr frumos, iubit de Aphrodite. S-a născut din dragostea incestuoasă a Myrrhei pentru tatăl ei, Cinyras. Copleșită de rușine, Myrrha s-a ascuns în pădure și a fost transformată de Aphrodite, căreia i s-a făcut milă de ea, într-un arbore. Zece luni mai tîrziu, dintr-o crestătură făcută în coaja copacului s-a născut Adonis. Uimită de frumusețea copilului, Aphrodite îl ia sub ocrotirea ei. Mai tîrziu ea îl încredințează Persephonei, ca să-l crească. La împlinirea termenului stabilit Persephone însă nu vrea să i-l mai înapoieze. Atunci cele două zeițe recurg la judecata lui Zeus. Hotărîrea lui e următoarea: patru luni din an Adonis avea să le petreacă sub pămînt la Persephone, patru luni pe pămînt cu Aphrodite și celelalte patru unde va voi el. Crescînd mare, Adonis rămîne cîte opt luni lîngă Aphrodite și doar petru luni lîngă Persephone. După o altă versiune, dragostea Aphroditei pentru Adonis trezește gelozia lui Ares. La o vînătoare, zeul războiului asmute asupra lui Adonis un mistreț, care-l sfîșie. De moartea frumosului tînăr sînt legate mai multe legende. După una, Aphrodite, îndurerată, a vărsat atîtea lacrimi cîte picături de sînge au curs din trupul lui. Lacrimile ei s-au transformat în tot atîtea flori: anemonele. După o altă legendă, alergînd în ajutorul tînărului rănit, Aphrodite și-ar fi înțepat picioarele în spinii trandafirilor. Sîngele ei, stropind albul lor imaculat de pînă atunci, le-a dat culoarea trandafirie. Cultul lui Adonis era de origine feniciană: el simboliza, printre altele, moartea naturii în timpul iernii și renașterea ei la viață, primăvara.

lungi vb. IV. I (predomină ideea de situare, de așternere, de limitare sau de răspândire în lungime ori în lățime pe o suprafață) 1 refl., tr. a (se) alungi, a (se) întinde, a (se) prelungi, <rar> a (se) elonga. Mansarda se lungește mult în părțile laterale. 2 refl. (despre obiecte de îmbrăcăminte) a se alungi, a se întinde. Fusta s-a lungit după călcări repetate. 3 refl. (despre drumuri, distanțe etc.; urmat de determ. introduse prin prep. „până la”, „până în”) a continua, a se întinde, a se prelungi. Trotuarul se lungește până la fântână. Poteca se lungește până în vârful muntelui. 4 tr. (compl. indică obiecte pliante sau strânse) a desface, a întinde, <fam.> a mări. Lungește masa din sufragerie numai când are musafiri. 5 refl. (despre așezări, ținuturi, suprafețe de apă etc.) a se întinde, <pop. și fam.> a se lăți, <fig.; rar> a se răsfăța. Satul se lungește la poalele muntelui. Lacul se lungește pe o suprafață mare. 6 refl. (despre grupuri, șiruri de ființe) a se întinde, a se prelungi, a ține. Rândul de la casa de bilete se lungește pe câțiva zeci de metri. 7 tr. fig. (compl. indică soluții, băuturi, mâncăruri etc.; urmat de determ. introduse prin prep. „cu”) a dilua, a îndoi, a subția, <fig.> a alungi. Negustorul a lungit vinul cu apă. II (predomină ideea de mișcare în spațiu care pornește de la un punct spre altul) 1 tr. (compl. indică părți ale corpului ființelor) a întinde, <înv.> a tinde. Când stă în pat, își lungește picioarele. Și-a lungit gâtul, ca să vadă mai bine. 2 refl. (despre ființe sau, p. ext., despre corpul lor ori despre părți ale acestuia) a se înălța, a se întinde, a se ridica, <fig.> a se deșira. Se lungește pe vârful picioarelor pentru a ajunge la creangă. 3 refl. (despre ființe; urmat de determ. locale introduse prin prep. „pe”, „în”) a se așeza, a se așterne, a se culca, a se întinde, a se pune, <fam.> a se instala. Se lungește comod în pat. Se lungește pe nisip pentru a face plajă. 4 refl. (despre ființe) a se culca, a se întinde, a se tolăni, <fam.> a se trânti, <reg.> a se răbuni, a se răcăși, a se tologi, <înv.> a se tinde. Obosiți fiind, s-au lungit la umbra unui stejar. 5 tr. (compl. indică ființe sau obiecte aflate în poziție verticală; adesea cu determ. locale introduse prin prep. „la”, „în”) a arunca, a azvârli, a culca, a dărâma, a doborî, a întinde, a prăbuși, a prăvăli, a răsturna, a trânti, a zvârli, <rar> a abate², <înv. și pop.> a detuna, <pop. și fam.> a așterne, <pop.> a păli², a răbufni, a turna¹, <înv. și reg.> a răntuna, <reg.> a dezborî, a povârti, <înv.> a oborî, a poligni, <fig.> a secera, a zbura. L-a lungit la pământ dintr-o lovitură. Dintr-un pumn, boxerul și-a lungit adversarul în ring. 6 refl. (despre păr, unghii etc.) a crește, <fam.> a se mări. I s-a lungit bretonul. 7 refl. (bot.; pop. și fam.; despre plante, arbori etc.) v. Crește. Înălța. Ridica. Urca. 8 refl. (biol.; fam.; despre oameni, animale și păsări) v. Crește. Dezvolta. Înălța. Mări. 9 refl. fig. (fam.; glum.) <fig.; fam.; glum.> a-i cădea, a-i pica². I s-a lungit fața când și-a văzut rivalul printre invitați. III (predomină ideea de desfășurare, de prelungire în timp) 1 refl. (despre zile, nopți, anotimpuri) a se mări, a se prelungi, <înv.> a se îndelunga. Ziua se lungește după echinocțiul de primăvară. 2 refl. (despre acțiuni, activități etc.) a continua, a se întinde, a se prelungi, a ține. Ancheta poliției se lungește. 3 tr. (compl. indică mai ales activități, acțiuni) a amâna, a tărăgăna, a temporiza, a tergiversa, <reg.> a îmbalansa. Nu mai lungi începerea lucrărilor! 4 tr. (compl. indică acțiuni, lucrări, fapte) a întârzia, a tărăgăna, a tergiversa, a trena, <înv.> a prelungi. A lungit mult plata chiriei. Lipsa dovezilor concrete lungește ancheta. 5 refl. a se tărăgăna, a trena. Procesul în care este implicat se lungește de foarte mult timp. 6 refl. (despre oameni; urmat de determ. locale introduse prin prep. „la”, „prin”) a întârzia, a zăbovi, <pop.> a pregeta, <înv. și reg.> a pești, <reg.> a astăvi, a băciui, a îngădui, <înv.> a apesti, <fig.> a se încurca, <fig.; înv.> a adăsta. S-a lungit cu prietenii la discotecă. 7 tr. (înv. și pop.; compl. indică viața, zilele cuiva) v. Prelungi. 8 tr. (fam.; compl. indică documente, legitimații, autorizații etc.) v. Înnoi. Prelungi. 9 refl. fig. (urmat de determ. introduse prin prep. „cu”) a insista, a stărui, <fig.> a se întinde. Nu vrea să se mai lungească cu acest subiect.

LEPĂDA, lepăd, vb. I. I. 1. Tranz. A lăsa ceva din mînă; a arunca, a azvîrli. Lepădă ziarele pe masă și lăsă cafeaua neterminată. C. PETRESCU, A. 468. Ai putea să lepezi cîrma și lopețile să lepezi, După propria lor voie să ne ducă unde repezi. EMINESCU, O. I 155. Toate hîrtiile și cărțile mele le aflai aruncate pe masă, astfel cum le lepădasem eu. BOLINTINEANU, O. 371. ◊ Expr. A nu fi de lepădat = a fi vrednic de luat în seamă, a nu fi de aruncat sau de lăsat. Ea îl privi drept în ochi, căci nici el nu era om de lepădat. STĂNOIU, C. I. 170. Ipate vede că [fata] nu-i de lepădat. CREANGĂ, P. 165. ♦ Refl. pas. A da la o parte, a renunța la... Nu e păcat Ca să se lepede Clipa cea repede Ce ni s-a dat? EMINESCU, O. IV 379. ♦ A da ceva, a dărui. Nimeni nu mă știe, nimeni nu mă vede, nimeni nu-mi leapădă un braț de lemne ori un pumn de făină. Numai cînd au o scîrbă, ori o boală, atunci își aduc aminte. SADOVEANU, B. 48. ♦ Fig. A scoate. Clarinetul leapădă sunete pițigăiate. STANCU, D. 76. ◊ Expr. (Învechit) A lepăda (un) cuvînt (cuiva) = a da de veste, a anunța (pe cineva). Lepădați grabnic cuvînt la oameni că avem o primejdie asupra noastră și să-și gătească armele. SADOVEANU, F. J. 159. ♦ A-și dezbrăca un veșmînt, a-și scoate haina, încălțămintea etc. Se apropie... un moșneag care nu-și lepădase căciula de iarnă. C. PETRESCU, Î. II 139. Pesemne Baba Dochia nu-și lepădase toate cojoacele. CREANGĂ, A. 30. El își lepăda rasa și-și punea mantie de cavaleri, în care veghea sub sticlitoarele-i ferestre. EMINESCU, N. 59. ◊ Expr. A(-și) lepăda masca = a înceta de a se preface, a se arăta în adevărata lui lumină, a-și da arama pe față. Atunci Iancul lepădă masca, își dezveli urîtul caracter. NEGRUZZI, S. I 25. (Învechit) A(-și) lepăda potcoavele = a muri. Văd eu că mi se apropie și mie să-mi lepăd potcoavele. ISPIRESCU, U. 2. ♦ (Despre șerpi și șopîrle, despre animale cu blană sau despre păsări) A năpîrli; (despre cerbi) a-și pierde coarnele vechi pentru a căpăta altele noi. ♦ Fig. A scutura. Brazii își legănau ramurile și la fiecare legănare își lepădau povara de ninsoare. DUMITRIU, N. 212. Arborii își leapădă frunzele galbene. STANCU, D. 287. 2.. Intranz. (Popular, despre femei și despre femelele animalelor) A naște înainte de termen un făt mort; a avorta. M-a izbit în pîntec cu genunchiul, că doar oi lepăda. CAMILAR, N. II 155. Cum îți vine să dai cu piciorul în pîntecele femeii? Dacă leapădă? VLAHUȚĂ, CL. 83. Multe iepe... au lepădat. I. IONESCU, D. 534. ◊ Tranz. În noaptea aceea, cu mare suferință, Uliana lepădă mort copilul pe care-l avea în pîntece. DUMITRIU, P. F. 62. (Expr., despre pești) A lepăda icrele = a depune icrele. (În forma lăpăda) Aci intră la cloceală, aci își lăpădă icrele. STĂNOIU, C. I. 82. II. Fig. 1. Tranz. (Arhaizant, cu privire la oameni, urmat de determinări locale) A îndepărta, a alunga. N-ar fi rău să-i lepede pe asemenea locuitori vremelnici într-o latură, ca să nu ia dreptul băștinașilor la împărțirea loturilor. SADOVEANU, P. M. 10. Taci, Florico, nu mai plînge, că nu te-oi lepăda eu pe drumuri. ALECSANDRI, T. 914. ♦ A lăsa undeva. Se tocmesc cu vrun căpitan grec de corabie, ca să-i primească și să-i ducă să-i lepede undeva, într-un ostrov. SADOVEANU, Z. C. 307. 2. Tranz. A părăsi ceva (pentru totdeauna și de bunăvoie), a lăsa (o îndeletnicire, o acțiune, un obicei etc.), a renunța la... Blanca, știi că din iubire Făr’ de lege te-ai născut... Lepădînd viața lumii, Vei spăși greșeala mumii, Și de-o crimă tu mă mîntui. EMINESCU, O. I 102. Am lepădat toate romanțele și m-am apucat de cetit pre Tucidid. NEGRUZZI, S. I 61. ◊ Refl. (Cu determinări introduse prin prep. «de» sau, mai rar, «din», indicînd obiectul îndepărtat) De mi s-ar da domnia – dac-aceasta s-ar putea! – Eu m-aș lepăda de dînsa ca să fiu cu Anca mea. DAVILA, V. V. 25. Iată, pentru dragostea ta, mă lepăd de puterea mea cea măiastră; numai și tu să mă iubești, precum te iubesc eu. ISPIRESCU, L. 188. M-am lepădat din slujba oștinească, mi-am jărtfit mica carieră. KOGĂLNICEANU, S. 190. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. «de») A rupe orice legături cu cineva, a se feri, a se păzi de cineva sau de ceva. V. renega. Dacă ar fi fost în banii lor, s-ar fi lepădat de spîn, ca de ucigă-l crucea. CREANGĂ, P. 210. Stăpînul... se lepăda din ce în ce mai mult de ispitele satanei. ODOBESCU, S. III 47. ♦ A nu-și mai păstra atitudinea dinainte; a nu recunoaște ceva, a tăgădui. Băiatul începu a se dezvinui în tot chipul și a se lepăda că lui nici nu i-au plesnit prin cap una ca aceasta. SBIERA, P. 74. 4. Tranz. (Învechit) A refuza, a respinge, a nu accepta ceva. Mă rog, băbacă, ascultă rugămintea me și nu o lepăda. KOGĂLNICEANU, S. 101. Nu leapădă o convorbire față cu marturi. BĂLCESCU, O. II 196. – Prez. ind. și: leapăd (DELAVRANCEA, O. II 102). – Variantă: (regional) lăpăda vb. I.

umbră sf [At: PSALT. HUR. 121714 / V: (înv) îm~, umră, (reg) ~bâră / Pl: ~re / E: ml umbra] 1 Regiune întunecată din spațiu sau de pe suprafața unui obiect, care nu este luminată direct de o sursă, razele de lumină ale acesteia fiind oprite de un corp opac. 2 Umbrar (1). 3 (Pex) Răcoare. 4 (Pop; îs) Copil de la ~ (sau de la ~ra gardului) Copil din afara căsătoriei. 5 (Îla) Din ~ Care acționează pe furiș. 6 (Îlav) Din (sau în) ~ Fără a se arăta pe față Si: pe neștiute. 7 (Îe) A face (sau a ține) (doar) ~ pământului (degeaba) A trăi (degeaba). 8 (Îae) A nu fi bun de nimic. 9 (Îe) A sta (sau a fI, a rămâne etc.) în (sau la) ~ A sta (sau a fi, a rămâne etc.) ascuns, retras, neștiut. 10 (Îae) A sta (sau a rămâne etc.) deoparte. 11 (Îae) A fi modest. 12 (îe) A pune (sau a lăsa) în ~ pe cineva sau ceva A lăsa (intenționat) neobservat (ceva sau pe cineva) Si: a estompa, a diminua, a eclipsa. 13 (Îe) A scoate din ~ (ceva sau pe cineva) A face cunoscut. 14 (Îae) A dezvălui amănunte (despre cineva sau ceva). 15 (Îe) A face ~ (cuiva) A întuneca renumele cuiva. 16 (Îae) A face cuiva necazuri. 17 A băga (sau a pune, a turna) (pe cineva) la ~ A aresta (1). 18 (Îae) A băga pe cineva la închisoare Si: a întemnița. 19 (Pan; precedat de prepozițiile „în”, „la”, „sub” și urmat de un genitiv) Ocrotire. 20 (Reg; șîs) ~ra-soarelui Parte a unui deal unde nu bate soarele. 21 (Fig) Taină. 22 (Bis; înv; îs) ~ra morții Întunericul care însoțește moartea Si: infern, iad. 23 Lipsă de cunoștințe despre ceva Si: ignoranță. 24 Pată sau zonă mai întunecată Si: umbritură. 25 Nuanță mai închisă Si: umbrire (5). 26 (Îla) Fără ~ Desăvârșit (4). 27 Parte mai întunecată dintr-o imagine plastică. 28 (Pex) Ocru brun sau roșcat folosit în pictură. 29 (Fig) Expresie de îngândurare a feței sau a ochilor cuiva. 30 (Fig) Amintire nostalgică. 31 (De obicei urmat de determinări în genitiv sau introduse prin pp „de”) Formă reprezentată de umbra (1) unui corp proiectată pe o suprafață (mai) luminată Si: umbrușoară (3). 32 (Îs) ~re chinezești Umbre pe pereți. 33 (Îs) Teatru de ~re Gen de spectacol teatral, cultivat în Orient, în care siluetele personajelor evoluează în spatele unui ecran transparent. 34 (Îe) A se teme (sau a se speria, a-i fî frică, a fi fricos) (și) de (o) ~ (sau și de ~ra lui) A-i fi cuiva foarte frică. 35 (Îe) A fi (ca o) ~ sau a rămâne numai ~ra de cineva, sau parcă i-a luat ~ra, sau n-are ~ A fî foarte slab și fară vlagă (din cauza unei boli îndelungate). 36 (Îe) A fi ~ra cuiva sau a se ține (după cineva) ca ~ra după om A fi mereu în preajma cuiva. 37 (Îae) A imita întru totul pe cineva. 38 (Îe) A lua (sau a fura) ~ra cuiva A măsura lungimea umbrei cuiva cu un băț sau cu o trestie, care apoi urmează a fi pusă la temelia construcției ce se clădește pentru a fi mai rezistentă. 39 (Îe) Fi-i-ar (sau fie-i) ~ra (sau ~rele) Se spune pentru a ura cuiva viață îndelungată. 40 (Pex) Imagine reflectată (în apă). 41 (Fig) Imagine. 42 (Pex) Simbol. 43 Imagine neclară, nedeslușită a unei ființe (sau a unui obiect) așa cum se vede prin ceață, în întuneric, din depărtare etc., sau privită printr-un corp puțin transparent. 44 (În concepții idealiste, mistico-religioase și în basme) Partea eternă, spirituală, a ființei umane. 45 (În concepții idealiste, mistico-religioase și în basme) Duhul unui om mort Si: fantomă (1), stafie. 46 (În concepții idealiste, mistico-religioase și în basme) Ființă supranaturală Si: nălucă. 47 (Îs) Împărăția (sau lumea) „relor Lumea morților. 48 (În credințele populare) Știmă² a comorilor. 49 (Fig) Ființă foarte slabă (și bolnavă) care și-a pierdut înfățișarea și puterea de mai înainte. 50 (Fig) Ceea ce a rămas, lipsit de vigoare, din ce a fost odinioară. 51 (De obicei udp ”de„) Semn abia perceptibil Si: urmă (49), (îvr) umbrire (8). 52 (De obicei udp ”de") Cantitate foarte mică din ceva. 53 (Fig) Credință neîntemeiată, care nu corespunde realității sau logicii faptelor. 54 (Fig) Ceea ce amăgește simțurile sau mintea Si: părere. 55 Plăsmuire a imaginației Si: arătare (24), vedenie. 56 (Bot; îc) ~-ra-iepurelui Plantă cu tulpina rotundă, erectă, cu frunze glabre, cu flori alburii cu dungi verzi, cu fructele bace negre, mărunte Si: sparanghel sălbatic (Asparagus tenuifolius). 57 (Bot; reg; îae) Sparanghel (Asparagus officinalis). 58 (Bot; îae) Plantă cu tulpina erectă, rotundă, cu ramuri rotunde, striate, cu frunze ascuțite cu fructe bace roșii, mărunte (Asparagus polyphylus). 59 (Bot; îae) Plantă cu tulpina înaltă, erectă, ramificată, cu frunze ascuțite, glabre și cu flori galbene-verzui (Asparagus collinus). 60 (Bot; îae) Nume dat unui arbore mic, cu flori galbene dispuse în racem fals (Sarothamnus scoparius). 61 (Bot; reg; îae) Aglică (Filipendula vulgaris). 62 (Bot; îa) Ferigă (Aspidium). 63 (Bot; reg; îae) ~ra-nopții Lăsnicior (Solanum dulcamara). 64 (Orn; reg; îae) Cucuvea (1) (Athene noctua). 65 (Bot; reg; îae) Zârnă (Solanum nigrum). 66 (Bot; reg; îae) Plantă nedefinită mai îndeaproape (care-și deschide florile la căderea nopții). 67 (Bot; reg; îc) ~ra-cucului Sparanghel (Asparagus officinalis). 68 (Reg; îae) Plantă mică, stoloniferă, cu fructe sub forma unor boabe roșii de mărimea cireșelor. 69 (Bot; reg; îc) ~ra-muntelui Crețișoară (4) (Alchemilla vulgaris). 70 (Bot; reg; îc) ~ra-furnicii Plantă erbacee cu frunze acuminate și cu flori roz-deschis, dispuse în inflorescență (Goniolimon besserianum). 71 (Orn; reg; îc) ~ra-boului Pasăre foarte mică, nedefinită mai îndeaproape, al cărei obicei este să stea pe lângă boii care pasc. 72 (Orn; reg; îc) ~ra-găiții Pasăre nedefinită mai îndeaproape.

NATURĂ s. f. 1. Lumea materială, univers, fire; totalitatea ființelor și a lucrurilor din univers; p. restr. lumea fizică înconjurătoare, cuprinzind vegetația, formele de relief, clima. Natura răcoroasă. calendari (1733), 35/1. Natura sau firea. șincai, înv. 3. Nevinovata natură cuprinde în sine ce e mai plăcut pre lume. maior, t. 45/8. După legile naturii, noi putem fi acum ceea ce trebuie să fim. marcovici, c. 30/1, cf. 8/7, 15/15. Civilizația păgînă ce reprezenta principiul din afară, obiectiv, al naturei. bălcescu, m. v. 1. Universul s-a-ntors și s-a schimbat natura. pann, e. iv, 28/21. Cum putea ei să înțeleagă româneasca, adică: o limbă plămădită două mii de ani în lacrimi, în sînge, în căutarea stelelor și a naturei? russo, s. 36. Tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puțin fiecărui om. filimon, o.i, 114. Pulbere de diamante cade fină ca o bură, Scînteind plutea prin aer și pe toate din natură. eminescu, o. i, 142. Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara. id. ib. 152. Și pînă astăzi, din natură nimica n-a îmbătrînit. macedonski, o. i, 63. Albastră era noaptea și fragedă natura, În cer plutea răzleață o pulbere de opal. id. ib. 90, cf. 96, 164, 239, 262. Acești poeți ai Renașterii... slăviră iubirea, natura, artele frumoase. f (1903), 2. Ce pustie e natura și omul în timp de toamnă. ib. (1906), 37, cf. 9. Tunetul era cuvîntul urii, El stăpînea puterile naturii. cerna, p. 158. Ce de lume! Ce de viață! Și ce larm-asurzitoare! A întinerit natura. iosif, v. 26. Cu cît înaintam pe drumul Sihlei, cu atît natura devenea mai aspră. hogaș, dr.i, 15. Eu caut în natură, pretutindeni, Ideile. camil petrescu, v. 9. Rațiunea pentru care atomul cu șase electroni posedă aceste proprietăți remarcabile își are origina în vreo lege primordială a naturii. id. p. 401. Se apropie iarna; a naturii și, poate, și a noastră. bacovia, o. 222. Natura și cerul plin de soare păreau că voiesc să ajute nervii lor obosiți. id. ib. 242. A venit așa, deodată, Toamna cea întunecată. Lungă, slabă și zăludă, Botezînd natura udă C-un mănunchi de ciumafai. topîrceanu, b. 53. Atitudinea artistului față de natură. oprescu, i. a. iii,13. Îndeletnicirea... vînatului și pescuitului i-ar fi prelungit bucuria luminii în natura veșnic înnoită, în cîmpii și dumbrăvi. sadoveanu, e. 43. Mistral și-a trăit viața laolaltă cu natura, în rînd cu soarele, cu griul, cu fructele. arghezi, t. c. 51. Bălcescu n-a fost un pictor al naturii. vianu, s. 76. Ne-ar trebui luni, poate ani... spre a admira această arhitectură diversă, colorată, adaptată asprelor condiții ale naturii. stancu, u.r.s.s. 124. Studiul fenomenelor naturii. stoilov, t. f. 7. În natură are loc un schimb continuu între aerul solului și aerul atmosferic. agrotehnica, i, 112. Rămase pe gînduri, la prova, cu ochii la peisajul Deltei, redus, pe zeci de kilometri, numai la patru elemente din vastul catalog al naturii: stuful, sălciile, cerul și apa. tudoran, p. 33. Elementele se găsesc în natură libere sau, de cele mai multe ori, în combinații chimice. Chim. an. călit. 16. Problema transformării naturii nu poate fi rezolvată numai de specialiști în domeniul științelor tehnice, fără participarea geografilor. probl. Geogr. i, 19. ◊ Științele naturii = științe care au ca obiect studierea naturii (1); (ieșit din uz) științe naturale. ◊ loc. adj. și adv. După natură = avînd ca model obiecte din realitate. Plăsmuiți după natură, pești din cărnuri delicate. macedonski, o. i, 104. ◊ loc. adv. În natură = în realitate, aievea, în persoană. Aș! poza e moft! s-o vezi în natură, domle... caragiale, o. i, 195. (Învechit) Din natură = în mod natural (12), pe cale naturală. Acolo la țărmurile mării sînt niște văi din natură făcute. călătorie, i, 54^r/10. Pămîntul cel din natură neroditoriu. or. ec. 1/2. Puține țări s-au îmbogățit din natură cu atîta îmbilșugare precum este Țara Rumânească. cr (1832), 289¹/10. ♦ (Învechit; la pl.) (Contribuție în) produse ale solului. Toate naturile cîte sînt trebuincioase pentru curtea domnească să le cumpere cu riza-pazar din banii ce li se vor da de la visterie, iar din țeară să nu se ia nimic. (a. 1815). tes. ii, 388. Răspunderile naturilor ce din vechime era obicinuiți lăcuitorii să dea prin feluri de orînduieli. (a. 1817). ib. 360. ◊ loc. adj. și adv. În natură = în obiecte, în produse (nu în bani). Taxele sau plățile ce iau în bani sau în natură. șincai, hr. iii, 277/4. Am văzut într-o colecție privată ardeleană un contract prin care episcopia din Rîmnic... tocmea un dascăl latinesc, asigurîndu-i o plată în bani și în natură. iorga, l. i, 518. Respectivii vameși... nu primeau vama în natură. n. a. bogdan, c. m. 165. ♦ (Adjectival; învechit, despre aur) Nativ (1). Acești aurari din vechime au fost așăzați a-și răspunde dajdiia... în aur natură (a. 1829). ib. 440. 2. Ansamblul legilor după care se dezvoltă universul; (prin personificare) universul considerat ca o forță activă, creatoare, condusă de anumite legi. Pămîntul lăsat în grija naturii. i. c., poezii, 25. Însuș mama natură ne arată Că toată chivernisirea bună Vine și spînzură dintr-o mînă. budai-deleanu, ț. 340. Înțelepciunea și fericirea, păreche măreață de natură unită. marcovici, c. 37/24. Văzînd-o cineva, trebuia... să o privească ca pe un cap d-operă a naturei. negruzzi, s. i, 38. Natura a pus amorul în inima fiecărui om. filimon, o. i, 114. Însemnat cu pata putrejunii de natură. eminescu, o. i, 150. Natura-l Înzestrase cu un talent de orator de o putere irezistibilă. caragiale, o. i, 246. Cît de vădită se face pretutindenea dreptatea naturei. f (1897), 9. Natura, în felul ei, nu e nici tristă, nici veselă. anghel, pr. 61. Cuvîntul scris în carte e oare destul de puternic, ca să șteargă cuvîntul scris de natură în inima lor? hogaș, dr. i, 14. Tot ce a avut de pus natura în el, i-a plasat în ochi și în mînă. c. petrescu, o. p. i, 90. Am descoperit că natura a mai așezat acolo și ficatul. id. c. v. 32. Natura luptă cu pericolul evaporării și al uscării. c. antonescu, p. 29. 3. Ansamblu de însușiri pe care o ființă le are din naștere, care rezultă din conformația sa și care o caracterizează, constituind esența sa; structură; fel propriu de a fi, fire, temperament, (învechit și popular) nărav (3), (învechit și regional) natural (III). v. înclinare, caracter, predispoziție. Și-i era urîți ficiorii cei de boier, să nu-i vadză într-ochi, de pe cum îi era nătura lui. neculce, l. 109. Au dat multe daruri solilor nemțești și moschicești... ca să mai lungească, să treacă vara cu amăgele, după cum este nătura turcilor. id. ib. 351. Genunchile late arată holericească, călduroasă... natură sau fire. fiziogn. 110/9. Unghiile lungi pe deagete arată cu natură frumoasă. ib. 121/12. [Unele femei] se nasc cu natură grozavă (a. 1803). uricariul, vii, 129. Amiciția nu ține mult între cei neasemenea la natură (fire, nărav). tomici, î. 38/17. De mînie foarte groaznic tremura, Pentru că și din natura-și pe toți oamenii ura. pann, e. ii, 93/11. Fiecare generație produce naturi felurite de oameni, tipuri caracteristice de un mare interes pentru studiul social și istoric al fiecărei epoce. alecsandri, s. 25. Șiretenia... se află mai ales în natura ființelor celor slabe, la care ea ține locul puterii ce le lipsește. bolintineanu, o. 299. Șer este de șaizeci și șase de ani, natură întîrzietoare, tot este încă june într-însul sau cel puțin el crede. id. ib. 419. Prin natura sa predispusă, el devenea și mai sărac. eminescu, n. 36. Sînt oameni închiși..., naturi posomorîte și refractare, care împrăștie în jurul lor ca o senzație de frig. vlahuță, o. a. iii, 86. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. ionescu-rion, c. 64. Totul părea așezat pentru o lungă viață... căreia naturile lor, puțin expansive, îi dau o ușoară umbră de ideal. d. zamfirescu, v. ț. 205. Foarte rar Caragiale dă nume care să nu indice natura personagiului dintr-un punct de vedere oarecare. ibrăileanu, s. l. 87. Natură de artist (era să fie pictor). id. s. 227. E o natură mîndră, deși sfioasă în același timp. sadoveanu, o. xi, 457. Dumneata exagerezi; ești o natură foarte impresionabilă. id. ib. xiv, .232. Aceștia au pierdut natura lor primitivă, și-au schimbat și fondul prim bun pe care-l aveau. bart, s. m. 25. În rîndul primilor realiști stă Costache Negruzzi, natură cumpătată și discretă. vianu, a. p. 47. Era celebru și prin natura sa zvăpăiată. oprescu, i. a. iii, 19. El știa să renunțe la toată bucuria naturii lui, făcută ca să strălucească și să se mistuie-n lumină, putea să rupă o prietenie, să renege un trecut. arghezi, t. c. 64. Zinele ar fi jurat că ceva schimbare a trebuit să se întîmple în natura crăiesei. reteganul, p. ii, 14. Haram-bașă și-or găsit Pe Piperea cel vestit, Voinic ager la natură, Făcut bine la stătură. id. tr. 36. Așa-i e nătura. com. din zagra-năsăud. Ăsta are natură bună. alr i 1 374/12. Are natură iute (să mînie iute). ib. 1374/158, cf. alr ii 3 682/102. Omul ista e rău la natură. com. din oravița. ◊ A două natură = ansamblu de însușiri dobîndite, care au căpătat forța și importanța celor înnăscute. Asprimea cea cu prea asupră a spartanilor, carea să făcusă a doua natură prin creștere. molnar, i. 274/3. Adevărat că obișnuința este o a doua natură. f (1900), 559. ◊ loc. adj. și adv. Din (sau de la) natură = din naștere, înnăscut. Prostia din natură nu se poate iscusi. pann, h. 60/3. De la natură omul are o impermeabilitate, o rezistență. arghezi, b. 7. Boală din natură. alr ii/i mn 56, 4181/836. Prostul uită din natură De la mînă pîn' la gură. zanne, p. ii, 244. ◊ Expr. (Regional) A avea (sau a fi cu) natură = a fi violent, periculos; a fi arțăgos. cf. CONV. LIT. XLIV, 268, FRÎNCU-CANDREA, m. 103. ♦ (Regional) Viciu, patimă (4), nărav (2). Are natura beției. com. din brașov. Lupu părul înschimbă dar natura ba. alr ii 4 958/29. ♦ Ceea ce ține de viața senzorială. Don Juan, așa cum îl cunoaștem, e un om care nu vrea să știe decît de plăcerile naturii. ionescu-rion, c. 81. ♦ Ceea ce este natural (I 3). Politețea este triumful artificiului asupra naturii. Ea este într-un fel contrariul naivității. vianu, m. 73. 4. Caracter specific al unui lucru, însușire caracteristică, trăsătură particulară și esențială, calitate; felul în care este alcătuit un lucru, structură, conformație; (mai ales în legătură cu abstracte) substanță, esență; p. ext. fel, soi, gen, varietate. Timpii... sînt trei, cel dă acum, cel trecut și cel viitoriu, aceștia apoi, după firea și natura fieștecăruia chip, să împarte îndăosebiri schimbătoare. vĂcĂREscuL, gr. 61/13. De la natura sau firea pămîntului... atîrnă. înv. vin. 5/14. Octavele proferetice sînt cu totul de altă natură de octavele fonetice. heliade, o. ii, 374. Este vorba de lucruri atît de depărtate de noi prin natura lor și prin trecerea atîtor veacuri. marcovici, d. 307/16. Un episod de astă natură este petrecerea principelui Svindrighelo în Moldova. asachi, s. l. ii, 31. Esența naturii spirituale a omului. bălcescu, m. v. 2. Conștiința naturei limbei. russo, s. 64. Datoria... fiecărui patriot era ca nici un minut să nu înceteze din lucrări, care de natura lor să fie ca o protestație energică. ap. ghica, a. 795. E constatat că nu toate părțile sistemului nervos au aceeași natură și aceeași funcțiune. conta, o. c. 38. Vei ști să-mi descrii toată natura vizionară și înșelătoare a lucrărilor lumești. eminescu, n. 61. [Rozele] natura lor nu și-o desmint. macedonski, o. i, 193. Despre natura împrumutului. hamangiu, c. c. 399, cf. 396, 413. În dureri, de orice natură ar fi..., medicamentele opiacee dau rezultate atît de sigure încît nu pot fi înlocuite. f (1900), 592. Suprafața sau numărul de arbori după natura tăierilor. p. antonescu, a. 99. De multe ori împrejurările sînt de așa natură, că încheierile trebuie să se facă și altă dată în decursul anului. i. panțu, pr. 90. Industria manufacturieră se vede de două naturi: sau se face cu materii indigene, sau se mărginește a fasona materiile importate. n. a. bogdan, c. m. 125. Te-ntorci totuși c-o simțire cu totul de altă natură în țintirimul trecutului! sadoveanu, o. ix, 184. Îmi închipui că este un lac de natură vulcanică. id. ib. 460. Oricît s-ar apropia, ca atmosferă, vorbirea familiară (orășenească, deci a oamenilor culți) de cea populară, natura ei este totuși, în multe privințe, alta. iordan, stil. 75, cf. id. g. 18. Nervii senzitivi răspund cu același fel de senzații, oricare ar fi natura agentului care i-ar acționa. vianu, m. 92. Zugrăvirea mișcării este oarecum impusă de natura temei tratate. id. s. 142. Noțiuni și proprietăți de natură topologică. stoilov, t. f. 17. Polenul zbîrcit și anormal al acestor soiuri este o indicație asupra naturii hibride a plantei. bordeianu, p. 305. Preferințe pentru hrana de natură vegetală. c. antonescu, p. 55. Natura solului are o influență însemnată asupra eficacității îngrășării suplimentare. agrotehnica, i, 809, cf. 159. Dacă... mai sînt și alte motive, sînt numai de natură intimă. t. popovici, se. 90. Caracterul popular al limbii lui Creangă se manifestă și în fapte de natură strict lingvistică. contribuții, i, 164. Unele elemente... de natură radioactivă, au fost create artificial de om. Chim. an. călit. 11. Un factor de proporționalitate dependent de temperatură și de natura substanțelor. ib. 30. Cauza fundamentală a tuturor contradicțiilor dintre țările capitaliste trebuie căutată în existența proprietății private asupra mijloacelor de producție, care, prin natura sa, dezbină pe producători. lupta de clasă, 1961, nr. 7, 25. ◊ loc. adj. De natură să... = capabil să..., apt să... Îndărătnicia cu care defunctul s-a inspirat ani de zile... din mărunțișuri e de natură să releveze o stare sufletească. arghezi, t. c. 84. – Accentuat și: (regional) natură. – pl.: naturi. – Și: (popular) nătură s. f. – Din lat. natura, it. natura, fr. nature, germ. Natur.