OFILI vb. IV. 1. refl. (Despre plante și părți ale lor) A se veșteji, a păli; a se îngălbeni. cf. polizu. Copilăria e ca un arbore june ce prosperă liber în aer, la soare, și care se ofilește în seră, în închisoare, alecsandri, t. 1710. Rozele p-a ta cunună Cum le pui se ofilesc! bolintineanu, o. 161, cf. babcianu, alexi, w. Prea ați făcut cald aici... Uite cum s-au ofilit frunzele! bassarabescu, s. n. 145. Primăvara se arăta cu înfiorări timpurii și i se ofileau grabnic florile. sadoveanu, o.. xvii, 184. Transportăm un pom... Cum l-o atinge soarele, se ofilește, galan, z. r. 108. Floarea de dimineață se ofilise. vornic, p. 201. Și tu ai ales Cea mai mîndră floare... Cîte ai lăsat Toate le-ai călcat Și s-au olivit Și s-au vestezit. marian, nu. 606. Ruja din cosița mea Pentru tine n-o cădea, Va cădea, badeo, a ta, ...Va cădea, s-o ofili. reteganul, ,tr. 154. (fig.) Viața mea se ofilește Ca un fir de iarbă-n vînt. alecsandri, t. i, 435. ◊ tranz. fact. Bruma ofilește îndată florile și legumele. odobescu, ap. tdrg. [Codrule,] Crăcile ți-ai ofilit, Parcă bruma te-a bătut! păsculescu, l. p. 265. 2. refl. fig. (Despre oameni) A-și pierde culoarea, frăgezimea feței, a îngălbeni; a-și pierde puterea, vigoarea. Eu m-am vechit, m-am veștezit și ca florile de brumă m-am ovilit. cantemir, ist. 262, cf. polizu. Din rumenă și; veselă ce era, ajunsese de se ofilise. ispirescu, l. 51. Dochia se ofilea pe zi ce merge și fire de argint îi răsăreau în păr. sadoveanu, o, i, 31. Jandarmul a luat aminte că omul lui a holbat ochii și a rînjit, apoi i s-a ofilit obrazul ca într-o mîhnire neagră. id. ib. xvii, 203. O să se ofilească de copil. h. lovinescu, t. 96. Că eu mă plîngeam Și mă ofeliam, Nime-n lume nu mă auzea, marian, v. 187, cf. id. d. 137. ◊ tranz. fact. Li se făcea frică ca nu cumva vîntul să-i ofilească lumina feții,.delavrancea, v. v. 11. Numai cine-a păscut dorul Știe cin’ mi-a albit părul Și mi-a ofilit trupșorul. teodobescu, p. p. 327. ◊ Intranz. Tinerică, frumușică, Noaptea oghilește, Ziua înflorește. sevastos, n. 123. ♦ A se întrista, a se amărî. De ce dar cînd cădem în vreo tîmplare rea ne ovilim pîn’ într-atîta? (sec. XVIII). arhiva r. i, 144/16. Mă ofilesc, adică mă supăr. i. golescu, c. Nu înțeleg, se ofili Nastasia șoptit. sadoveanu, o. xvii, 299. Îndată mi-am adus aminte de pățania mea cu cățelandrul și m-am ofilit, id. ib. 456. 3. tranz. (Învechit, în forma ovili) A umili, a înjosi. Apăsarea despotică îl ovilise într-atîta [pe popor], încît păstorii lui Dragoș și ostașii lui Ștefan nu erau acum decît niște sclavi îngiosiți a unei boierimi desfrînate. negruzzi, s. i, 275. ♦ (Regional) A supăra cu vorba, a jigni (pe cineva), a insulta (Secaș – Vașcău). viciu, gl. 4. refl. (Învechit, în forma ovili) A-și pierde nădejdea, a se descuraja. Cînt ție slava mea și se nu milcuiescu-me (să nu mă milcuiesc c^2, să nu mă ovilesc d, nu-mi fu milă h). psalt. 51, cf. 63. Sterpia și lipsa coconilor carea mîhnește și ne ovilește pre șerbii sfințiii-tale. dosoftei, ap. TDBG. – prez. ind.: ofilesc. – Și: (regional) ofeli vb. IV; ofila, ofela (h xviii 315) vb. I; (învechit și regional) ovili, oghili, ogili (db. vi, 291), ugili (ib.), oveli (ddrf, tdrg), olivi vb. IV. – Din rus. охилть „a slăbi, a se pipernici”.