ALINA vb. 1. a (se) calma, a (se) domoli, a (se) îmblânzi, a (se) liniști, a (se) potoli, a (se) tempera, a (se) ușura, (înv. și pop.) a (se) ostoi, (pop.) a (se) ogoi, (înv. și reg.) a (se) mângâia, (înv.) a (se) odihni, (fig.) a adormi, a (se) răcori. (Cele spuse i-au ~ durerea; a plâns și s-a ~.) 2. v. consola.

AOLI vb. v. boci, căina, jeli, jelui, lamenta, plânge, tângui, văicări, văita.

ARTIC s. v. plângere, reclamație.

ARZ, arzuri, s. n. Memoriu, reclamație, plângere adresată de către domnii, boierii etc. români sultanului sau marelui vizir; arzmahzar. – Din tc. arz. corectat(ă)

ASUDA, asud, vb. I. Intranz. 1. A secreta sudoare; a transpira, a năduși. ◊ Expr. (Ir.) A asuda sub limbă, se zice despre cei care se plâng că au muncit din greu, fără să fi făcut în realitate (mai) nimic. ♦ A se aburi. Pereții asudă. 2. Fig. A munci depunând mari eforturi; a osteni, a trudi. – Lat. assudare.

BÂZÂI, bâzâi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre insectele care zboară) A produce zgomotul caracteristic zborului; a zumzăi, a zâzâi, a zumbăi. 2. Intranz. (Mai ales despre copii; fam.) A plânge, a scânci. 3. Tranz. (Fam.) A sâcâi, a cicăli; a bârfi. – Bâz + suf. -âi.

A BÂZÂI bâzâi 1. intranz. 1) (despre insecte) A produce sunete prelungi caracteristice speciei (în timpul zborului); a face „bâz”; a zumzăi. 2) fig. fam. (despre copii) A plânge prefăcut, fără lacrimi, cu glas înăbușit; a scânci. 2. tranz. fam. (persoane) A deranja mereu, reproșând sau cerând diferite lucruri; a bate la cap; a cicăli; a morocăni; a bârâi. /bâz + suf. ~âi

BÂZÂI vb. v. bodogăni, cicăli, dăscăli, plictisi, plânge, sâcâi.

BÂZÂIALĂ s. v. plâns, plânset.

BÂZÂIT s. v. plâns, plânset.

BÂZÂITURĂ s. v. plâns, plânset.

BIET, BIATĂ, bieți, biete, adj. 1. (Precedă nume de ființe) Vrednic de milă, de plâns; sărman. ♦ (Despre morți) Regretat. 2. Vrednic de dispreț; fără însemnătate, fără valoare. – Cf. sl. bĕdinŭ.

BINEVOI, binevoiesc, vb. IV. Tranz. A avea dispoziție, o atitudine favorabilă față de o cerere, de o plângere etc; a catadicsi, a cabulipsi. – Bine + voi.

BOCET s. plângere, tânguire, (pop.) jelanie, (înv.) jalovanie. (~ la înmormântare.)

BOCET ~e n. 1) Plâns sfâșietor, însoțit de vaiete, strigăte, tânguiri. 2) Specie a liricii populare, constând din versuri sau cuvinte improvizate, cântate pe o melodie lamentată la înmormântări; cântec funebru. /a boci + suf. ~et

BOCET, bocete, s. n. 1. Plâns zbuciumat, însoțit de vaiete, strigăte, tânguiri; jalet, vaiet. 2. Lamentație improvizată, de obicei versificată și cântată pe o anumită melodie, care face parte din ritualul înmormântărilor (la țară); cântare de mort. – Boci + suf. -et.

BOCI vb. 1. a jeli, a jelui, a plânge. (A ~ un mort.) 2. v. văita.

BOCI, bocesc, vb. IV. Intranz. și refl. A plânge tare (cu vaiete și strigăte). ♦ Tranz. A recita bocete la înmormântarea cuiva. – Din boace (înv. și reg. „voce” < lat.).

BUFNI, bufnesc, vb. IV. 1. Intranz. A produce un zgomot înfundat (prin cădere, izbire, explozie etc.). 2. Intranz. (În expr.) A bufni în (sau de) râs (ori plâns) sau (tranz.) a-l bufni râsul (ori plânsul) = a începe să râdă (sau să plângă) brusc, zgomotos, fără să se poată stăpâni. 3. Intranz. A bombăni supărat, rău dispus. 4. Tranz. A izbi cu putere. 5. Intranz. A da buzna, a se năpusti; a izbucni. – Buf¹ + suf. -ni.

BUHĂI², buhăiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) 1. A țipa, a urla; a plânge cu glas tare. 2. (Fam.) A tuși. – Din buhai.

BUIURDISI, buiurdisesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A transmite oficial un ordin, o cerere, o plângere etc. unei autorități inferioare; a întări printr-un decret. [Pr.: bu-iur-] – Din buiurdiu (înv. „decret” < tc.).

BUZĂ, buze, s. f. 1. Fiecare dintre cele două părți cărnoase care mărginesc gura și acoperă dinții. ◊ Buză de iepure = anomalie congenitală care constă în faptul că buza este ușor despicată (ca la iepure). ◊ Expr. (Fam.) A rămâne cu buzele umflate = a rămâne înșelat, dezamăgit în așteptările sale. A-și mușca buzele (de necaz sau de părere de rău) = a regreta foarte tare, a se căi. A sufla (sau a bate) în (sau din) buze = a rămâne păgubaș; a fluiera a pagubă. A se șterge (sau a se linge) pe buze = a fi silit să renunțe la ceva. A-i crăpa (sau a-i plesni, a-i scăpăra, a-i arde cuiva) buza (de sau după ceva) = a avea mare nevoie (de ceva). A-și linge buzele (după ceva) = a pofti, a râvni (ceva). A lăsa (sau a pune) buza (în jos) = (mai ales despre copii) a fi gata să izbucnească în plâns. ♦ Margine a unei răni pricinuite de o tăietură adâncă. 2. Margine a unor obiecte, a unor vase. Buza străchinii. ◊ Expr. (Rar) Plin (până în) buză = foarte plin, plin ochi. 3. Culme a unui deal, a unui pisc; margine a unui șanț, a unei păduri etc. 4. Ascuțiș al unor instrumente de tăiat; tăiș. 5. (În sintagma) Buză de bandaj = partea proeminentă a bandajului montat pe roțile autovehiculelor de cale ferată, care servește la menținerea și la conducerea vehiculului respectiv pe șină. – Cf. alb. buzë.

CAINIC, -Ă, cainici, -ce, adj. (Înv.) Vrednic de plâns; nenorocit. – Căi + suf. -nic.

CĂI vb. v. căina, compătimi, deplânge, plânge.

CĂINA, căinez, vb. I. Refl. A se tângui, a se văita, a se plânge. ♦ Tranz. A compătimi, a deplânge. [Var.: căini vb. IV] – Din sl. kajanŭ (part. lui kajati sen).

CÂNTA vb. v. boci, căina, jeli, jelui, lamenta, plânge, tângui, văicări, văita.

CÂRTI, cârtesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) A-și exprima (mereu) nemulțumirea prin murmure sau critici (făcute de obicei în absența celui în cauză); a se plânge, a protesta (mereu). – Et. nec.

CÂRTI vb. v. admonesta, certa, ciopârți, critica, crâcni, dăscăli, dojeni, învrăjbi, moraliza, murmura, mustra, plânge, protesta, sfârteca, sfâșia, supăra.

CHIRĂI, chirăi, vb. IV. Intranz. (Pop.) 1. (Despre greieri; la pers. 3) A țârâi. ♦ (Despre unele păsări) A scoate sunete specifice speciei. 2. (Despre oameni) A striga, a țipa; a geme; a plânge. – Formație onomatopeică.

COMANDĂ, comenzi, s. f. 1. Acțiunea de a comanda; ordin de executare a unei mișcări, a unui exercițiu; poruncă. ◊ Metodă de comandă = metodă folosită de un conducător care ia decizii personale și le impune colaboratorilor fără a-i consulta. Ton de comandă = ton poruncitor. ◊ Expr. La comandă = a) la porunca, la cererea cuiva; b) la momentul dorit sau potrivit; intenționat. Plânge la comandă. 2. Funcție de conducere a unei unități militare. ♦ Exercitare a funcției de comandant. ◊ Post de comandă = loc unde stă comandantul trupelor și de unde transmite comanda operațiilor. 3. Operație manuală, semiautomată sau automată, prin care se pune în funcțiune, se reglează sau se oprește un sistem tehnic. ◊ Post de comandă = loc unde sunt concentrate organele și aparatele de acționare a unui sistem tehnic. ♦ (Concr.) Ansamblu de aparate a căror acțiune conduce un sistem tehnic. 4. Construcția cea mai înaltă de pe puntea superioară a unei nave, de unde se efectuează conducerea navei. ♦ Frânghie subțire folosită la înfășurarea capătului unei parâme. 5. Cerere prin care o persoană, o întreprindere etc. solicită livrarea unui anumit produs, executarea unei lucrări sau prestarea unui serviciu. ◊ Loc. adj. De comandă = care este sau a fost executat după indicațiile date de client. – Din fr. commande.

COMPĂTIMI vb. a căina, a deplânge, a plânge, (livr.) a deplora, (înv. și pop.) a tângui, (înv. și reg.) a căi, (reg.) a sărăci, (Transilv., Maram. și Mold.) a șăinăli, (înv.) a jeli, a jelui. (Îl ~ pentru situația în care se afla.)

CONTESTAȚIE, contestații, s. f. Cale de atac prin care se face opunere la executarea unei hotărâri (judecătorești) sau prin care se cere anularea ei; (concr.) act întocmit în acest scop. ♦ Plângere îndreptată către un organ ierarhic superior împotriva actelor ilegale (sau considerate nedrepte) comise de organul ierarhic inferior, fapt pentru care se solicită revizuirea sau anularea hotărârii respective. – Din fr. contestation, lat. contestatio.

CROCODIL, crocodili, s. m. 1. Reptilă uriașă din ordinul crocodilienilor, care trăiește în fluviile din țările tropicale, cu corpul acoperit de plăci osoase, cu coadă lungă și cap alungit, cu fălci lungi și dinți puternici (Crocodilus niloticus). ◊ Expr. (Fam.) Lacrimi de crocodil = plâns prefăcut, ipocrit. 2. Dispozitiv metalic fixat pe șinele de cale ferată și folosit pentru a transmite comenzile de semnalizare, acționând fluierul locomotivei în mers. 3. Clește cu care, în laborator, se dă dopurilor de plută elasticitatea necesară folosirii lor. 4. Clemă de forma unui cleștișor cu fălci dințate, folosit pentru realizarea unor legături electrice temporare și demontabile. – Din fr. crocodile, lat. crocodilus.

DA², dau, vb. I. I. Tranz. 1. A întinde, a înmâna cuiva ceva; a oferi. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. A(-și) da bună ziua (sau bună seara, binețe etc.) = a (se) saluta. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemână, a preda cuiva ceva; a-i face rost de ceva. ◊ Loc. vb. A da cu chirie = a închiria. A da cu (sau în) arendă = a arenda. A da (cu) împrumut = a împrumuta. A da înapoi = a înapoia, a restitui. A da în primire = a) a preda; b) (fam.) a muri. 2. A distribui ceea ce revine cuiva ca parte. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. A(-i) da (cuiva) un număr (oarecare) de ani = a(-i) atribui cuiva o anumită vârstă; a aprecia (cu aproximație) câți ani mai are cineva de trăit. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva ca sarcină spre executare. A da cuiva o problemă de rezolvat. ◊ Expr. A da cuiva de lucru = a) a însărcina pe cineva cu o muncă; a procura cuiva o ocupație; b) a cere cuiva un mare efort. 3. A încredința pe cineva în seama, în paza, în grija, pe mâna cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva în posesiunea unui lucru, a preda ceva cuiva; a-i dărui. 5. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) sau a(-i) da cuiva de bărbat (respectiv de soție) pe cineva = a căsători cu... 6. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a..., a oferi în locul..., a schimba cu... ◊ Expr. (Fam.) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se spune pentru a arăta că prețuim mai mult pe unul decât pe celălalt. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. (Refl.; rar) A nu se da pentru mult = a se declara mulțumit cu... ♦ A oferi, a plăti. 7. A vinde. Cum dai merele? 8. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Îmi dau capul, spune cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 9. A arunca, a azvârli. Să dai sticlele astea sparte la gunoi. ◊ Expr. A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii, în plata Domnului etc.) ori a-l da încolo = a nu voi să știe (de cineva sau de ceva), a renunța la... A da pe gât (sau peste cap) = a bea (lacom, dintr-o dată, în cantități mari). ♦ A trimite sau a așeza pe cineva într-un loc pentru o anumită îndeletnicire. L-a dat la școală. ♦ A mâna, a duce un animal la păscut, la iarbă etc. 10. A așeza, a orienta ceva într-un anumit mod, poziție sau direcție. Își dăduse pe ochi pălăria rotundă. ◊ Expr. A da la (sau într-o) o parte = a îndepărta. A da ușa (sau poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg ușa (sau poarta etc.). A da (ceva) peste cap = a) a lucra superficial; b) a nimici, a distruge, a desființa. 11. (În expr. și loc.) A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da găuri = a găuri. (Reg.; despre țesături) A da în undă = a spăla, a clăti. A da lecții (sau meditații) = a preda lecții în afara școlii. A da o telegramă = a expedia o telegramă. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a descoperi, a arăta; a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da însemnătate = a acorda atenție. A-și da (cu) părerea = a-și expune punctul de vedere. A da foc = a aprinde. A da bici = a lovi cu biciul; fig. a grăbi, a zori. A da la mână = a pune la dispoziția cuiva, a înmâna cuiva ceva. A da o luptă, o bătălie = a purta o luptă, o bătălie; (refl., despre lupte) a se desfășura. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. A da gata = a termina, a lichida; a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). 12. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A produce, a crea. ◊ Expr. A da un chiot, un strigăt etc. = a scoate, a emite un chiot, un strigăt etc. 13. A provoca, a prilejui, a cauza. 14. (Urmat de verb ca: „a cunoaște”, „a înțelege” etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mâna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a avea posibilitatea să...; a-i veni (cuiva) bine la socoteală, a-i conveni (cuiva). 15. (Despre Dumnezeu, soartă, noroc etc.) A rândui, a destina, a sorti. ◊ Expr. Ș-apoi dă, Doamne, bine! = apoi a fost strașnic! Ce-o (sau cum a) da târgul și norocul = cum se va nimeri. (Bine că) a dat Dumnezeu! = în sfârșit, în cele din urmă. ♦ Intranz. (În practicile superstițioase; în expr.) A da în cărți (sau cu cărțile) = a prezice viitorul. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul sau obștescul sfârșit) = a muri. A da raportul = a raporta. ◊ Expr. A da (un) examen = a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată) conștientă sau reflexă. Dă din mâini. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare. A da din gură = a vorbi mult. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). ◊ Expr. (Intranz.; fam.) Dă-i cu..., se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 2. A spăla, a unge, a vopsi, cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da cu cotul sau (tranz.) a-și da coate = a (se) atinge cu cotul pentru a(-și) atrage atenția, a-și face semne. A-i da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva); a scăpa un prilej favorabil. ◊ Tranz. I-a dat o palmă. ♦ A trage cu o armă de foc. Am învățat să dau cu pușca. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva), a ajunge până la... Calul fugea de da cu burta de pământ. 4. (Urmat de determinări locale sau modale) A se duce către..., a o lua, a porni spre..., a apuca. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo, la deal, la vale) = a merge de colo până colo; fig. a se frământa, a încerca în toate chipurile. A nu ști încotro să (sau, tranz., s-o) deie (sau dea) = a nu ști ce să mai facă, cum să mai procedeze. (Tranz.) A o da pe... = a nu o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. ♦ A se abate, a trece (pe la...). ◊ Expr. A-i da cuiva ceva în (sau prin) gând (sau cap, minte) = a-i veni sau a-i trece cuiva ceva prin gând (sau prin cap, minte). 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „peste”) A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ A da de fund = a ajunge până în fund; p. ext. a ajunge la capăt, la sfârșit¹. A-i da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da de dracu = a o păți. A da de rușine (sau de necaz, de primejdie etc.) = a întâmpina o rușine (sau un necaz etc.) ♦ Tranz. (Reg.) A prinde de veste, a băga de seamă, a observa. 6. (Despre o nenorocire, un necaz etc.) A veni peste cineva pe nepregătite; a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit punct, a nimeri într-un anumit loc; (despre drumuri) a se împreuna cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre terenuri, locuri) A se întinde până la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A nimeri în..., a intra, a cădea în... ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. ♦ (Despre păr) A intra, a ajunge în... Îi dă părul în ochi. ◊ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. 9. (În expr.) A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în copt (sau în pârg) = a începe să se coacă, să se pârguiască. (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. ◊ Expr. A-i da (cuiva) lacrimile = a i se umezi ochii, a începe să plângă. A(-i) da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. A da inima (sau duhul din cineva), se spune despre acela care este gata să se sufoce din cauza unui efort prea mare. ♦ (Despre lichide; determinat prin „afară” sau „pe din afară”) A ieși afară din vas din cauza cantității prea mari. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afară din vas. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 11. A începe să..., a se apuca de...; a fi pe punctul de a..., a se pregăti să... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se codi, a se sustrage de la ceva, a ezita. (Refl. și tranz.) A (se) da jos = a (se) coborî. ♦ Refl. A se așeza undeva. 2. Refl. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A se năpusti, a se arunca asupra cuiva. 3. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 4. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „de-a rostogolul”, „în leagăn” etc.) A se deplasa într-o anumită direcție, a aluneca, a se rostogoli, a se legăna. ◊ Expr. A se da în vânt după... = a-și da toată osteneala să obțină ceva; fig. a ține foarte mult la cineva sau la ceva. 5. Refl. A se lua cu binele pe lângă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. 6. Refl. A trece de partea sau în partea..., a se alătura cuiva, a adera la ceva. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau după ceva. 7. Refl. A se lăsa în voia cuiva; a se lăsa stăpânit, copleșit de... 8. Refl. A nu opune rezistență; a ceda. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (Înv. și fam.; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. 9. Refl. (Reg.; urmat de determinări introduse prin prep. „la” sau, rar, „spre”) A se apuca de..., a se pune... S-a dat la muncă. ◊ Expr. A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva. 10. Refl. (În expr.) A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva. [Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (reg. dedei și detei); m. m. ca perf. dădusem și dasem (reg. dedesem și detesem); prez. conjunctiv pers. 3 să dea (reg. să deie).] – Lat. dare.

DĂULI vb. v. boci, căina, jeli, jelui, lamenta, plânge, tângui, văicări, văita.

DĂULI, dăulesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A jeli, a plânge, a boci pe cineva. [Pr.: dă-u-. – Var.: dăoli vb. IV] – Et. nec.

DE⁴ prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Spirit de inițiativă. Vinde țesături de cele mai noi. ♦ (În titlurile de noblețe) Ducele de Burgundia. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din... Căsuța lui de paiantă. b) (Determinând un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din... Roiuri de albine. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un pahar de apă. 4. (Atributul exprimă un raport de filiație) Un pui de căprioară. 5. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. 6. (Atributul arată autorul) Un tablou de Țuculescu. 7. (Atributul determinând substantive de origine verbală sau cu sens verbal, arată:) a) (Subiectul acțiunii) Început de toamnă; b) (Obiectul acțiunii) Constructor de vagoane. 8. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Prieten de joacă. 9. (Atributul arată locul) a) (locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... ◊ (În nume topice) Filipeștii de Pădure; b) (punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă; c) (atributul exprimă concomitent și natura obiectului determinat) Aer de munte. 10. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul..., care datează din... Plănuiau amândoi viața lor de mâine. ◊ Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 11. (Atributul arată proveniența) Cizme de împrumut. 12. (Atributul arată destinația obiectului determinat) Sală de dans. 13. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent) Primi o frumusețe de cupă. ◊ Loc. adj. Fel de fel de... = felurite. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină? ◊ Expr. A fi de... = a avea... Suntem de aceeași vârstă. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din... Haina e de tergal. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența) Era de-ai noștri. 2. (Predicatul nominal, alcătuit din verbul „a fi” și un supin, exprimă necesitatea) E de preferat să vii. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată locul de plecare al acțiunii) Din locul... (sau dintr-un loc). Se ridică de jos. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată momentul inițial al acțiunii) Începând cu... De mâine. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... De Anul Nou merg la mama. 3. (Leagă elemente de același fel care se succedă în timp) După, cu: a) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de timp) Zi de zi. An de an; b) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de mod) Fir de fir; c) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de loc) Casă de casă = (în toate casele, pretutindeni); d) (în construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om (= pe toți oamenii); e) (în construcții cu funcțiune de subiect) Trece spre miazănoapte nor de nor. 4. (Complementul are sens iterativ) A văzut filmul de trei ori. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sunt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plângeam de supărată. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Roșii de salată. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (În loc. adv.) De fapt. De bună seamă. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vânzare) În schimbul a..., cu..., pentru... 3. (Complementul are și sens consecutiv; în loc. adj. și adv.) De moarte = îngrozitor, teribil. De minune = admirabil. De mama focului = cu mare intensitate, în gradul cel mai înalt. 4. (Complementul determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv) Aud cât se poate de bine. ♦ (Determinând un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă gradul de comparație) Mai presus de toate îmi place muzica. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cât despre, privitor la...: a) (complementul determină un adjectiv) Bun de gură; b) (complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De iute, e iute ca focul; c) (complementul determină un verb) De foame aș răbda, dar mi-e somn. IX. (Introduce un complement de agent) Aceste adunări se convocau de sindicatul întreprinderii. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe) S-a apropiat de mine. 2. (După expresii verbale ca „e bine” și după interjecții ca „vai”) Pentru. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva (sau de capul cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una). 3. (După verbe ca „a lua”, „a lăsa” etc.) Ca, drept. M-a luat de nebun. 4. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit câte trei cărți de om. 5. (După adjective ca „vrednic”, „demn”, „bucuros”, etc.) Bucuros de oaspeți. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, o parte din... Învățăm de toate. 2. (Complementul este exprimat printr-un subiect) În ce privește, cu. Am terminat de scris. ◊ Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a voi... 3. (Pop.; înaintea unui verb la infinitiv) A încetat de a plânge. 4. (În imprecații) Bat-o Dumnezeu de babă. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Pop.; Construcția prepozițională are sens partitiv) Scrie cu argințel, Că de-acela-i puțintel. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin) E ușor de văzut. XIII. 1. (Face legătura dintre numerale cardinale și substantivele determinate) a) (după majoritatea numeralelor cardinale de la 20 în sus) O mie de lei; b) (după numeralele cu valoare nehotărâtă, ca „zeci”, „sute” etc.) Mii de fluturi mici albaștri; c) (în structura numeralelor cardinale de la 20.000 în sus, înaintea pluralului „mii”) O sută de mii. 2. (face legătura dintre articolul adjectival „cel, cea” și numeralul ordinal, începând de la „al doilea”, „a doua”) Celui de-al treilea lan. XIV. Element de compunere, formând cuvinte care se scriu împreună, locuțiuni care se scriu în două sau mai multe cuvinte. 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale, ca: deasupra, dedesubt, de aceea, de cu seară etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale, ca: despre, dintre, dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale, ca: de cum, de când, de vreme ce, deoarece etc. 4. (Rar) Formează substantive, adjective și verbe, ca: decurge, dedulci, demâncare, deplin. – Lat. de.

DEPLÂNGE, deplâng, vb. III. Tranz. A simți milă, părere de rău față de cineva sau de ceva; a găsi, a socoti pe cineva vrednic de compătimire; a deplora. [Perf. s. deplânsei, part. deplâns] – De⁴ + plânge (după fr. déplorer).

deplânge vb. (sil. -plân-) → plânge

DEPLORA vb. v. căina, compătimi, deplânge, plânge.

DEPLORABIL, -Ă, deplorabili, -e, adj. Vrednic de plâns, de compătimit; care produce o impresie penibilă; jalnic, lamentabil. – Din fr. déplorable.

DEPLORAȚIE, deplorații, s. f. (Rar) Plângere, lamentare, lamentație. ♦ Cântec popular medieval cu subiect tragic sau religios. – Din fr. déploration, lat. deploratio.

DOLEANȚĂ, doleanțe, s. f. Dorință, cerere, plângere (expusă în scris sau oral). [Pr.: -le-an-] – Din fr. doléance.

DRUM, drumuri, s. n. 1. Cale de comunicație terestră, alcătuită dintr-o bandă îngustă și continuă de teren bătătorit, pietruit, pavat sau asfaltat. ◊ Drumul mare = șosea de mare circulație, care leagă localități principale. Hoț (sau tâlhar) de drumul mare = hoț care atacă oamenii în drum spre a-i jefui. Drum-de-fier = cale ferată. ◊ Loc. adv. Peste drum = în față, vizavi. În drum = în mijlocul drumului; în calea drumeților; în văzul tuturor. Pe toate drumurile = peste tot, pretutindeni. ◊ Expr. A pune pe cineva pe drumuri = a face pe cineva să meargă mai mult decât ar fi necesar pentru rezolvarea unei probleme. A bate (sau a ține, a păzi) drumul (sau drumurile) sau a umbla (sau a fi, a sta) pe drumuri = a umbla de colo-colo, fără rost, a umbla haimana. A fi de pe drumuri = a fi fără familie, fără locuință stabilă, fără rost în viață. A rămâne (sau a ajunge etc.) pe drumuri = a rămâne fără adăpost, fără slujbă, fără mijloace de trai; a sărăci, a scăpăta. A lăsa (sau a arunca, a azvârli etc.) (pe cineva) pe drum (sau pe drumuri) = a da (pe cineva) afară din casă sau din serviciu; a lipsi (pe cineva) de cele necesare traiului; a sărăci (pe cineva). A aduna pe cineva de pe drumuri = a da cuiva adăpost, a pune pe cineva sub ocrotire. Pe drum = gata să vină, să sosească, să apară, să se nască. A sta (sau a se pune etc.) în drumul cuiva sau a-i sta cuiva în drum = a se afla (sau a ieși) înaintea cuiva, împiedicându-l (să înainteze, să facă o treabă etc.); a împiedica pe cineva într-o acțiune, a i se împotrivi. A se da din drumul cuiva = a se da la o parte, a face cuiva loc să treacă; a înceta să mai împiedice pe cineva în acțiunile sale. A-și face (sau a-și găsi, a-și croi) (un) drum (nou) în viață = a începe o (nouă) carieră, un nou fel de viață, a-și găsi un rost; a reuși. A-și face drum = a) a înainta (prin eforturi) într-o mulțime; b) a se abate din cale spre a se duce undeva sau la cineva. A apuca (sau a lua) alt drum = a se ocupa de altceva, a se iniția în alt domeniu. A ieși cuiva în drum = a întâmpina pe cineva. A da drumul (cuiva sau la ceva) = a) a lăsa din mână; b) a lăsa sau a reda libertatea cuiva; a permite cuiva să intre sau să iasă; c) a desface o cusătură, un tiv (pentru a lărgi sau a lungi o haină). A-și da drumul = a) a se lăsa în jos, a coborî; a se avânta; b) a începe să povestească, să facă destăinuiri; c) a izbucni (într-o avalanșă de vorbe, în țipete, plâns etc.). ♦ Parcurs; rută, itinerar; traseu, cursă (parcurse de cineva sau de ceva). Drumul Oltului. Drum maritim. 2. Călătorie. ◊ Ultimul drum = drumul pe care este condus un mort la groapă. ◊ Expr. A-și căuta (sau a-și vedea) de drum = a) a-și continua călătoria, a merge mai departe; b) a nu se amesteca în treburile altuia. Drum bun! urare adresată cuiva care pleacă într-o călătorie. 3. Traiectorie. – Din sl. drumŭ. Cf. bg., scr. drum.

ELEGIE, elegii, s. f. 1. Specie a poeziei lirice în care sunt exprimate sentimente de melancolie, de tristețe, de jale; p. ext. plângere, jeluire. 2. Compoziție muzicală cu caracter melancolic, trist. – Din fr. élégie, lat. elegia.

EXASPERANT adj. înnebunitor. (Un plâns ~.)

FRĂSUI vb. v. boci, căina, chinui, consuma, frământa, jeli, jelui, lamenta, plânge, tângui, văicări, văita, zbate, zbuciuma.

FRĂSUI, frăsuiesc, vb. IV. 1. Refl. și Intranz. (Reg.) A se plânge; a se boci, a se văicări. 2. Refl. (Pop. și fam.) A umbla sau a se agita fără rost. – După ucr. frasuvaty.

GLĂSI vb. v. boci, căina, cânta, executa, intona, interpreta, jeli, jelui, lamenta, plânge, rosti, spune, tângui, văicări, văita, vorbi, zice.

GLĂSUI vb. v. boci, căina, cânta, executa, intona, interpreta, jeli, jelui, lamenta, plânge, rosti, spune, tângui, văicări, văita, vorbi, zice.

HAL s. n. Stare rea, situație vrednică de plâns. ◊ Loc. adv. În așa hal (că)... = în așa măsură (că)... Într-un hal... sau într-un hal fără (de) hal = în cea mai proastă stare. ◊ Expr. A nu avea hal să... = a nu fi în stare, a nu putea să... – Din tc. hal.

HOHOT, hohote, s. n. Izbucnire zgomotoasă de râs sau de plâns. ◊ Expr. A plânge (sau a râde) cu hohot (sau în hohote) = a plânge (sau a râde) foarte tare, zgomotos. ♦ Fig. Zgomot puternic (cu ecou). – Cf. rus. hohot.

HOHOT s. 1. hohotire, hohotit. (Un ~ de plâns.) 2. sughiț. (Plâns cu ~e.)

HOHOTI, hohotesc, vb. IV. Intranz. A izbucni zgomotos în râs sau în plâns; a râde sau a plânge tare, zgomotos. ♦ Fig. (Despre o vale, o pădure etc.) A răsuna puternic și prelung; a vui. – Din sl. hohotati.

HOHOTITOR, -OARE, hohotitori, -oare, adj. (Despre râs sau despre plâns) Cu hohote. – Hohoti + suf. -tor.

IEREMIADĂ, ieremiade, s. f. (Livr.) Plângere, tânguire (fără sfârșit). [Pr.: -mi-a-] – Din fr. jérémiade.

INTERMITENT adj. 1. discontinuu. (Proces, fenomen ~.) 2. întrerupt, întretăiat, (fig.) rupt. (Plâns.~; respirație ~.) 3. v. ritmic.

ISTERIC, -Ă, isterici, -ce, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care suferă de isterie. ◊ (Adverbial) Plânge isteric. 2. Adj. Privitor la isterie, care aparține isteriei. – Din fr. hystérique, it. isterico.^[1]

ISTERIE, isterii, s. f. Boală nervoasă caracterizată prin apariția unor simptome neurologice foarte variate, nejustificate de existența unor leziuni și declanșate prin șocuri emotive (accese de râs sau de plâns, convulsii, sufocări etc.), sugestie sau autosugestie etc. – Din fr. hystérie, it. isteria.^[1]

IZBUCNI vb. 1. v. erupe. 2. a țâșni, (înv.) a prorupe. (Lacrimile au ~ din ochii ei.) 3. a bufni, a pufni, (înv. și reg.) a prorupe, (Mold. și Bucov.) a dupăi. (~ în plâns, în râs.) 4. v. dezlănțui. 5. a se declara. (A ~ un incendiu.)

ÎNECA, înec, vb. I. 1. Refl. și tranz. A muri sau a face să moară prin sufocare în apă (sau în alt lichid). ◊ Expr. (Refl.) A se îneca (ca țiganul) la mal = a suferi un eșec în ultimul moment. 2. Refl. (Despre nave) A se scufunda. ◊ Expr. Parcă i s-au înecat corăbiile, se spune cuiva când e trist, indispus. ◊ Fig. A se cufunda, a se afunda. 3. Tranz. (Despre ape) A inunda un loc, o arătură etc. ♦ Fig. A copleși, a înăbuși. 4. Refl. și tranz. A (se) sufoca, a (se) înăbuși. ♦ Tranz. (Despre plâns, lacrimi) A podidi (împiedicând respirația). – În + neca (Înv. „a ucide” < lat.).

ÎNLĂCRIMA, înlăcrimez, vb. I. 1. Intranz. (Despre oameni) A plânge, a lăcrima. 2. Intranz. și refl. (Despre ochi) A se umple de lacrimi; a lăcrima. [Var.: înlăcrăma vb. I] – În + lăcrima.

ÎNLĂCRIMAT adj. 1. ud, umed, umezit, (înv. și reg.) lăcrămos. (Cu ochii ~ți.) 2. lăcrimat, plâns. (Om ~.)

ÎNLĂCRIMAT, -Ă, înlăcrimați, -te, adj. Plin de lacrimi; plâns², cu ochii scăldați în lacrimi, lăcrămos, lăcrimat. ♦ Îndurerat, trist. [Var.: înlăcrămat, -ă adj.] – V. înlăcrima.

ÎNTRETĂIAT, -Ă, întretăiați, -te, adj. Care se intersectează, se încrucișează cu altul. ♦ (Despre vorbire, plâns, respirație etc.) Întrerupt, cu întreruperi. [Pr.: -tă-iat] – V. întretăia.

JALBĂ s. v. cerere, petiție, plângere, reclamație.

JALBĂ, jalbe, s. f. (Pop.) Plângere, reclamație (făcută în scris). ◊ Expr. (Fam.) A umbla (sau a merge, a veni etc.) cu jalba în proțap = a cere insistent (și ostentativ) un drept sau o favoare. [Pl. și: jălbi. – Var.: jalobă s. f.] – Din sl. žalĭba. Cf. bg. žalba.

JALE¹ s. f. 1. Tristețe, mâhnire, durere adâncă; jelanie (2). ◊ Loc. adj. De jale = trist, jalnic, de plâns; plin de dor. ◊ Loc. adv. Cu jale = cu amărăciune, dureros, jalnic. 2. (Înv.) Doliu. [Var.: (reg.) jele s. f.] – Din sl. žalĩ.

JALOVANIE s. v. bocet, plângere, tânguire.

JELANIE, jelanii, s. f. 1. Plângere, tânguire, jeluire. ♦ Cântec trist. 2. Jale¹ (1), durere adâncă. 3. Doliu, durere mare. – Din sl. želanije.

JELANIE s. v. bocet, doliu, jale, plângere, tânguire.

JELI, jelesc, vb. IV. 1. Refl. A se plânge, a se văita; a se tângui, a se căina, a se jelui (1). 2. Tranz. și intranz. A boci un mort. 3. Tranz. A deplânge, a compătimi; a regreta. – Din sl. žaliti.

JELI vb. v. căi, căina, compătimi, deplânge, plânge, pocăi, regreta.

JELIRE s. f. Acțiunea de a (se) jeli; plângere, tânguire. – V. jeli.

JELIRE s. 1. bocire, plângere, plâns, (pop.) jeluială, jeluire. (~ mortului.) 2. v. văitare.

JELUI vb. 1. a boci, a jeli, a plânge. (A ~ un mort.) 2. v. văita.

JELUI, jeluiesc (jelui), vb. IV. 1. Refl. (adesea fig.) A se jeli (1). ♦ Refl. și tranz. A cere dreptate, a adresa o plângere (cuiva); a se plânge (la...). 2. Tranz. A deplânge, a compătimi, a jeli (3). – Din sl. žalovati.

JELUI vb. v. acuza aspira, căi, căina compătimi, denunța, deplânge, dori, învinovăți, învinui, jindui, năzui, pârî, plânge, pocăi, pofti, pretinde, reclama, regreta, râvni, spune, tinde, ținti, urmări, visa, viza.

JELUIALĂ s. v. boceală, bocire, bocit, căinare, jelire, jelit, jeluire, lamentare, lamentație, plângere, plâns, tânguială, tânguire, tânguit, văitare, văitat, văitătură.

JELUIRE s. v. bocire, jelire, plângere, plâns.

JELUIRE, jeluiri, s. f. Acțiunea de a (se) jelui și rezultatul ei; plângere, tânguire, jeluială. ♦ (Concr.) Reclamație, jalbă. – V. jelui.

LACRIMĂ, lacrimi, s. f. 1. Secreție lichidă, incoloră, sărată, alcalină, produsă de glandele lacrimale, care umezește suprafața globilor oculari și care se poate scurge în afară, în urma unor tulburări în starea psihofizică a omului. ◊ Expr. Cu lacrimi de sânge = cu mare durere. ♦ Fig. Strop, picătură. 2. (La pl.) Plâns. Expr. În lacrimi = plângând (de durere). Până la lacrimi = până la cel mai înalt grad de înduioșare, de emoție etc. [Var.: (pop.) lacrămă s. f.] – Lat. lacrima.

LACRIMĂ s. 1. strop. (O ~ i se scurgea pe obraz.) 2. (la pl.) (rar) apă. (Un potop de ~ i-a inundat fața.) 3. v. plâns.

LAMENTA, lamentez, vb. I. Refl. A se plânge (în mod zgomotos și adesea exagerat) de cineva sau de ceva; a se tângui, a se jeli. – Din fr. lamenter, lat. lamentari.

LAMENTABIL, -Ă, lamentabili, -e, adj. 1. Care este vrednic de plâns, deplorabil; care inspiră milă. 2. (Adesea adverbial) Prost, rău, mizerabil. Purtare lamentabilă. – Din fr. lamentable, lat. lamentabilis.

LĂCRIMA vb. v. plânge.

LĂCRIMA, lăcrimez, vb. I. 1. Intranz. (Despre oameni) A-i curge lacrimile (de durere, jale, înduioșare etc.); a plânge (ușor), a înlăcrima. 2. Intranz. și refl. (Despre ochi) A se umple (continuu) de lacrimi (ca urmare a unei dureri, a înduioșării, a unei boli etc.); a (se) înlăcrima. [Var.: lăcrăma vb. I] – Lat. lacrimare.

LĂCRIMAT adj. v. plâns.

LĂCRIMĂTOR, -OARE, lăcrimători, -oare, adj. (Rar) Care lăcrimează, care plânge; întristat. [Var.: lăcrămător, -oare adj.] – Lăcrima + suf. -ător.

LĂCRIMOS, -OASĂ, lăcrimoși, -oase, adj. (Pop.) 1. Plin de lacrimi, din care picură lacrimi; înlăcrimat. 2. Care plânge ușor. 3. Fig. Care provoacă lacrimi; jalnic, impresionant, de plâns. [Var.: lăcrămos, -oasă adj.] – Lat. lacrimosus.

MILĂ¹, mile, s. f. 1. Sentiment de înțelegere și de compasiune față de suferința sau de nenorocirea cuiva; compătimire; îndurare; milostenie. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) milă = crud, nemilos, neîndurător. ◊ Loc. adv. De milă sau de mila cuiva = dintr-un sentiment de compătimire (față de cineva). ◊ Loc. conj. De milă să nu... = de teamă ca nu cumva să... ◊ Expr. De silă, de milă sau de milă, de silă = vrând-nevrând; de voie, de nevoie. (A fi) vrednic de milă = (a se afla) într-o situație jalnică, (a fi) demn de compătimit. A-i plânge (cuiva) de milă = a fi cuprins de părere de rău pentru suferințele sau pentru starea cuiva. A face (cuiva) milă = a provoca compătimirea, a fi vrednic de plâns. A avea milă de... = a se purta cu grijă, cu menajamente față de cineva sau de ceva. (Ți-e) mai mare mila = a) se zice când cineva se află într-o stare demnă de compătimire; b) (cu valoare de superlativ) foarte tare (sau mult, dureros etc.). (Pop.) Fără milă de păcat = fără teama de a greși. 2. Ajutor, binefacere; (concr.) pomană, milostenie. ◊ Expr. A cere milă = a) a cerși; b) a cere îndurare, iertare. 3. Stare jalnică, de compătimit în care se află cineva; mizerie. ♦ Tristețe, melancolie, jale. 4. Bunăvoință, bunătate, indulgență, înțelegere. ◊ Expr. (Pop.) A nu avea (sau a nu afla) milă (undeva sau la cineva) = a nu găsi bunăvoință (undeva sau la cineva). ♦ (În credințele religioase) Bunăvoință și ajutor pe care Dumnezeu le acordă omului; grație divină, îndurare. ◊ Expr. Unde (sau pe ce) pune el mâna, pune și Dumnezeu mila, se spune despre acela căruia îi merg toate din plin. (Formulă întrebuințată mai ales în limbaj bisericesc) Dumnezeu (sau Domnul) să-și facă milă (de cineva sau cu cineva) = Dumnezeu să se îndure (de cineva). A lăsa (pe cineva) în mila Domnului = a lăsa (pe cineva) în voia sorții, a nu se mai interesa de el. (Fam.) Dumnezeu cu mila! = fie ce-o fi! cum o da Dumnezeu! Mila Domnului! = (exclamație care exprimă satisfacția sau adeziunea cuiva) slavă Domnului! (Înv.) Prin (sau din, cu) mila lui Dumnezeu, formulă de introducere la scrierile vechi, în acte administrative etc. – Din sl. milŭ.

MIORCĂI vb. a plânge, a (se) smiorcăi, (glumeț) a (se) miorlăi, a orăcăi. (Copilul s-a ~ toată ziua.)

MIORLĂI vb. v. miorcăi, plânge, smiorcăi.

MIORLĂI, miorlăi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre pisici) A mieuna. 2. Intranz. și refl. Fig. (Depr.) A vorbi, a plânge cu glas subțire și tânguitor; a (se) smiorcăi. [Var.: (reg.) mierlăi, miorlâi vb. IV] – Din miorlau.

MIORLĂIALĂ, miorlăieli, s. f. Miorlăit¹. ♦ Fig. Plâns, vorbire afectată; cântare nearmonioasă. [Pr.: -lă-ia-] – Miorlăi + suf. -eală.

MIORLĂIT¹, miorlăituri, s. n. Faptul de a (se) miorlăi; sunet caracteristic scos de pisică; miorlăială, miorlăitură; p. gener. sunet asemănător scos de alte animale sau de om. ♦ Fig. (Depr.) Plâns subțire și tânguitor. – V. miorlăi.

MIORLĂITURĂ, miorlăituri, s. f. Miorlăit¹. ♦ Fig. Plâns, vorbire afectată. [Pr.: -lă-i-] – Miorlăi + suf. -tură.

MIREASĂ, mirese, s. f. 1. Nume purtat de femeie în ziua sau în preajma căsătoriei sale. ◊ (Bis.) Mireasa Domnului = călugăriță. ◊ Expr. A plânge ca o mireasă = a plânge tare, cu foc. A mânca ca o mireasă = a mânca foarte puțin. A sta ca o mireasă = a nu lucra nimic, a sta degeaba. 2. Plantă erbacee cu frunzele verzi-gălbui pe margini și roșu-aprins în centru, cu flori albe și roșii dispuse în spice, cultivată ca plantă ornamentală (Coleus blumei). – Mire + suf. -easă.

MIȘEL, -EA, mișei, -ele, adj., s. m. și f. 1. (Om) de nimic, ticălos, nemernic; (om) laș, fricos. 2. (Înv.) (Om) de condiție modestă, de rând. 3. (Înv. și reg.) (Om) sărac, nevoiaș; (om) vrednic de plâns. 4. (Înv. și reg.) (Om) slab, bolnav, infirm; p. ext. (om) lipsit de energie. – Lat. misellus.

MIȘELI vb. v. boci, calici, căina, jeli, jelui, lamenta, plânge, ruina, sărăci, scăpăta, tângui, văicări, văita.

MIZERABIL, -Ă, mizerabili, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) ticălos, nemernic, infam. 2. Adj. Lipsit de (orice) valoare, de însemnătate; de calitate foarte proastă. 3. Adj. Care se află într-o stare foarte proastă, vrednică de plâns; nenorocit, jalnic. ♦ Care denotă o situație foarte proastă; cu aspect urât, sărăcăcios. – Din fr. misérable.

MIZERIE, mizerii, s. f. 1. Stare de extremă sărăcie, situație nenorocită, vrednică de plâns. ◊ Loc. adj. De mizerie = sărăcăcios; sărac; cu care nu se poate trăi. ♦ Aspect exterior care arată o mare sărăcie, murdărie ori dezordine. 2. Ceea ce provoacă neplăceri, greutăți, suferință, griji, necazuri. – Din lat. miseria, fr. misère.

MURMURA vb. 1. v. șopti. 2. v. protesta. 3. v. plânge. 4. v. bombăni. 5. v. clipoci.

MURMURA, murmur, vb. I. 1. Tranz. și intranz. A rosti cuvinte sau a intona o melodie încet, nedeslușit, monoton, șoptit. ♦ Intranz. A protesta cu jumătate de glas; a se plânge, a cârti, a bombăni. 2. Intranz. (La pers. 3) A produce un zgomot ușor și continuu; a fremăta; a susura. – Din lat. murmurare, fr. murmurer.

NĂPĂDI, năpădesc, vb. IV. 1. Tranz. A invada, a cotropi; a cuprinde din toate părțile, a împresura; a acoperi, a umple. ♦ Fig. A copleși, a doborî, a birui. ♦ (Despre plâns, râs) A-l cuprinde, a-l apuca (pe cineva) cu putere, fără a se putea stăpâni; a podidi. 2. Intranz. A se repezi asupra cuiva sau undeva; a se năpusti, a năvăli, a tăbărî. ♦ A apărea undeva în număr sau în cantitate mare, a se înmulți peste măsură. 3. Intranz. și tranz. (Despre sânge, lacrimi) A țâșni, a izbucni (cu putere și în cantitate mare); a umple, a acoperi pe cineva sau ceva. ♦ Fig. A apărea, a se manifesta brusc, a izbucni violent. Mulțumirea îi năpădește în ochi. – Din sl. napasti, -padja.

NENOROCIT, -Ă, nenorociți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care se găsește într-o situație vrednică de plâns, care este lipsită de noroc, de fericire, care are de îndurat un mare necaz, o mare suferință; (om) nefericit. 2. Adj. (Despre situații) Care inspiră milă, tristețe; vrednic de plâns, dureros, trist, jalnic. ♦ (Despre starea, mediul în care se află cineva) Care denotă o situație foarte proastă, vrednică de plâns; p. ext. sărac, sărăcăcios. 3. Adj. Care aduce sau constituie o nenorocire (2); dezastruos, funest, nefast, tragic. 4. Adj., s. m. și f. (Om) ticălos, de nimic. – V. nenoroci.

NEOM, neoameni, s. m. Persoană lipsită de însușirile proprii unui om normal; persoană lipsită de omenie. ◊ Loc. adv. Ca neoameni = altfel decât ar fi normal. ◊ Expr. A face pe cineva (din om) neom = a aduce pe cineva într-o stare de plâns, distrugându-l fizicește sau sufletește. [Pr.: ne-om] – Ne- + om.

OBIDIRE s. v. amărăciune, asuprire, boceală, bocire, bocit, căinare, exploatare, împilare, întristare, jelire, jelit, jeluire, lamentare, lamentație, mâhnire, năpăstuire, necaz, nedreptățire, opresiune, oprimare, oropsire, persecutare, persecuție, plângere, plâns, prigoană, prigonire, supărare, tristețe, tânguială, tânguire, tânguit, urgisire, văitare, văitat, văitătură.

OLĂLĂI vb. v. boci, căina, jeli, jelui, lamenta, plânge, tângui, văicări, văita.

OLĂLĂIRE s. v. boceală, bocire, bocit, căinare, jelire, jelit, jeluire, lamentare, lamentație, plângere, plâns, tânguială, tânguire, tânguit, văitare, văitat, văitătură.

OLECĂI vb. v. boci, căina, jeli, jelui, lamenta, plânge, tângui, văicări, văita.

OLECĂIRE s. v. boceală, bocire, bocit, căinare, jelire, jelit, jeluire, lamentare, lamentație, plângere, plâns, tânguială, tânguire, tânguit, văitare, văitat, văitătură.

ORĂCĂI, pers. 3 orăcăie, vb. IV. Intranz. (Despre broaște) A scoate strigătul caracteristic speciei. ♦ (Fam.; despre copiii mici) A plânge, a scânci. [Prez. ind. pers. 3 și: orăcăiește] – Orac + suf. -ăi.

ORĂCĂI vb. v. miorcăi, plânge, scânci, smiorcăi.

PÂRĂ, pâre, s. f. 1. Plângere făcută împotriva cuiva; reclamație. ♦ Acuzație, învinuire. 2. Denunț. 3. Calomnie, defăimare; clevetire, bârfeală. 4. (Înv. și reg.) Proces, judecată. [Pl. și: pâri] – Din pârî (derivat regresiv).

PÂRĂ s. v. acțiune, acuzare, acuzație, animozitate, bârfă, bârfeală, bârfire, bârfit, calomnie, calomniere, cauză, ceartă, cleveteală, clevetire, clevetit, conflict, defăimare, denigrare, denunț, denunțare, dezacord, dezbinare, diferend, discordie, discreditare, discuție, disensiune, dispută, divergență, gâlceavă, învinovățire, învinuire, învrăjbire, judecată, litigiu, neînțelegere, plângere, ponegreală, ponegrire, proces, reclamație, șoaptă, vrajbă, zâzanie.

PÂRÎ, pârăsc, vb. IV. Tranz. (Folosit și absol.) 1. A se plânge de faptele cuiva; a reclama. ♦ A acuza, a învinui. ♦ A da pe față în mod răutăcios faptele cuiva, adesea exagerând sau mințind; a vorbi de rău; a denunța. 2. (Înv.) A da pe cineva în judecată, a intenta (cuiva) proces. – Din sl. p(ĭ)rĕti.

PÂRJOL, pârjoluri, s. n. 1. Foc mare și iute; incendiu violent și mistuitor. ◊ Expr. A face pârjol = a nimici (prin foc); a face prăpăd, a prăpădi. A da pârjol = a da foc, a distruge (prin foc); a incendia. A plânge cu foc și pârjol = a plânge cu desperare. A se face foc și pârjol = a-și ieși din fire, a se înfuria foarte tare. 2. Căldură mare și înăbușitoare; arșiță, zăpușeală, zăduf. 3. Fig. Prăpăd, dezastru, calamitate, pustiire, urgie. – Din pârjoli (derivat regresiv).

PENTRU prep. I. (Exprimă un raport cauzal) 1. Din cauza..., din pricina..., datorită... Pentru asta a plecat. ◊ Expr. Nu pentru alta, ci... = nu din altă cauză, dar... 2. (Introduce un complement indirect) Mulțumește pentru buna găzduire. ◊ Expr. Pentru puțin (sau nimic), se spune ca răspuns celui care mulțumește când i s-a făcut un serviciu. Pentru nimic în lume = cu nici un preț, în nici un caz. Pentru (numele lui) Dumnezeu! exclamație care însoțește o cerere sau o rugăminte sau care exprimă uimirea, indignarea cuiva. II. (Exprimă un raport final) 1. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Cu scopul de..., în scopul..., în vederea... Scrie pentru bani. 2. (Introduce un complement indirect) În interesul..., în (sau spre) folosul..., în favoarea...; în apărarea... Pledează pentru el. ◊ (În construcții eliptice) Cincizeci de voturi pentru și două contra. ♦ Potrivit cu...; în măsură să... Serviciul nu era pentru el. ♦ După. Plânge pentru cel plecat. ♦ (Față) de... Are o grijă deosebită pentru mama lui. 3. (Introduce un atribut) Hârtie și plic pentru o scrisoare. ♦ Cu direcția..., cu destinația... Autobuzul pentru Ploiești. 4. (Intră în compunerea numelor predicative) Acest cadou e pentru tine. 5. (Introduce un complement sau un atribut) Contra, împotriva. Medicament pentru diabet. Ia ceva pentru durerile de cap. III. (Exprimă un raport de relație) Cu privire la..., referitor la..., în legătură cu... S-au schimbat lucrurile pentru el. ♦ Față de..., în raport cu... Pentru unii mumă, pentru alții ciumă. IV. (Exprimă un raport temporal, introducând un complement circumstanțial de timp) Pleacă pentru o clipă. ◊ Expr. Pentru moment = deocamdată. V. (Exprimă un raport de compensație, de echivalență sau de schimb) În schimbul...; în locul..., în loc de... Pentru un palton a dat o rochie. VI. 1. (Urmat de un infinitiv, are valoare de conjuncție, construcția fiind echivalentă, cu o propoziție consecutivă negativă, când regenta e afirmativă, și invers) Subiectul e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră. 2. (Formează conjuncții compuse) Pentru ca sau pentru că = fiindcă, deoarece, din cauză că; de vreme ce, întrucât. Pentru ce (sau aceasta, aceea) = deci, așadar, de aceea, drept care, din care cauză. – Din printru.

PITAC s. v. autorizație, ban, decret, dispoziție, franc, gologan, hotărâre, ordin, ordonanță, para, permis, plângere, poruncă, reclamație.

PLÂNGĂCIOS, -OASĂ, plângăcioși, -oase, adj. Plângăreț. – Plânge + suf. -ăcios.

PLÂNGĂREȚ, -EAȚĂ, plângăreți, -e, adj. 1. Care este totdeauna gata să plângă; care plânge ușor; care se vaită, se plânge mereu; plângător, plângăcios. 2. (Despre voce, glas etc.) Care aparține unui om plângăcios, care trădează pe omul plângăcios; plin de durere, tânguitor, trist, jalnic; plângător, plâns². – Plânge + suf. -ăreț.

PLÂNGĂTOR, -OARE, plângători, -oare, adj. 1. Care plânge; plângăreț (1). ♦ (Substantivat, f.; reg.) Bocitoare. 2. Plângăreț (2). ♦ (Despre sălcii, p. ext. despre alți arbori) Cu ramuri lungi, lăsate în jos. – Plânge + suf. -ător.

PLÂNGĂTUI vb. v. boci, căina, jeli, jelui, lamenta, plânge, tângui, văicări, văita.

PLÂNGE vb. 1. a lăcrima. (A început să ~.) 2. (fam. și peior.) a (se) bâzâi. (Ești copil mare, de ce ~?) 3. v. smiorcăi. 4. v. boci. 5. v. văita. 6. v. compătimi. 7. v. murmura. 8. v. reclama.

plânge vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. plâng, 1 pl. plângem, perf. s. 1 sg. plânsei, 1 pl. plânserăm; part. plâns

PLÂNGE, plâng, vb. III. 1. Intranz. A vărsa lacrimi (de durere, de întristare, de emoție sau de bucurie); a lăcrima. 2. Tranz. A boci, a jeli o persoană moartă, un lucru pierdut, o situație dureroasă, vărsând lacrimi, tânguindu-se. ♦ A regreta o ființă sau un lucru pierdut (vărsând lacrimi). ◊ Expr. A-și plânge păcatele = a se căi, a regreta ceva. ♦ A avea milă de cineva, a deplânge pe cineva; a compătimi. ◊ Expr. (Intranz.) A-i plânge (cuiva) de milă = a-i părea foarte rău de nenorocirea, de durerea cuiva. 3. Refl. A-și arăta nemulțumirea, a se văita, a se tângui, a se lamenta, a se căina. ♦ A face o reclamație, a înainta o plângere; a reclama. – Lat. plangere.

PLÂNGE vb. v. regreta.

A plânge ≠ a râde

plângere s. f., g.-d. art. plângerii; pl. plângeri

PLÂNGERE s. 1. v. plânset. 2. v. plâns. 3. v. văitat. 4. v. jelire. 5. v. bocet. 6. v. reclamație.

PLÂNGERE, plângeri, s. f. Acțiunea de a (se) plânge. 1. Plâns¹, jeluire, tânguire. ◊ Valea plângerii = lumea, Pământul (considerate uneori ca loc de suferință). 2. Sesizare a unui organ de jurisdicție în vederea exercitării controlului asupra unui act al administrației de stat ori a refuzului unui organ de a-și îndeplini atribuțiile legale. ♦ Exprimare a unei nemulțumiri adresate unei autorități; (concr.) act prin care se face această încunoștințare; reclamație, jalbă, cerere. – V. plânge.

plâns s. n., pl. plânsuri

PLÂNS adj. înlăcrimat, lăcrimat. (Om ~.)

Plâns ≠ râs

PLÂNS¹, plânsuri, s. n. Faptul de a (se) plânge; tânguire; (concr.) lacrimi; plânset, plânsoare. ◊ Loc. adj. De plâns = care provoacă milă, vrednic de milă, jalnic. – V. plânge.

PLÂNS², -Ă, plânși, -se, adj. Care a plâns, care poartă urme de lacrimi. ♦ (Despre glas) Plângăreț (2). – V. plânge.

PLÂNS s. 1. v. plânset. 2. plânset, (fam. și peior.) bâzâială, bâzâit, bâzâitură. (Un ~ de copil.) 3. lacrimi (pl.), plângere, plânset, plânsoare. (Oprește-ți ~ul!) 4. v. văitat. 5. v. jelire.

PLÂNSĂTURĂ s. v. lăcrimare, plângere, plâns, plânset, plânsoare.

PLÂNSET s. 1. lăcrimare, plângere, plâns, plânsoare, (înv. și reg.) plânsătură. (~ cuiva îndurerat.) 2. plâns. 3. v. văitat.

PLÂNSET, plânsete, s. n. Plâns¹; lamentație, văicăreală; (concr.) lacrimi. – Plâns¹ + suf. -et.

PLÂNSOARE, plânsori, s. f. 1. Plâns¹. 2. (Înv. și reg.) Cerere, jalbă. 3. Nume dat în popor unor boli (de copii) care provoacă insomnii și plânset necontenit. – Plâns¹ + suf. -oare.

PLÂNSOARE s. v. plângere, reclamație.

PLÂNSOARE s. 1. v. plânset. 2. v. plâns.

PODIDI, podidesc, vb. IV. Tranz. (Despre râs și, mai ales, despre plâns) A cuprinde (pe cineva) cu putere, năvalnic; a năpădi. ♦ (Despre dor, somn, griji etc.) A copleși, a răzbi. ♦ (Despre lacrimi, sânge etc.) A porni să curgă brusc și cu putere (pe nas sau pe gură); a țâșni, a izbucni, a năpădi. – Et. nec.

PONOS, ponoase, s. n. 1. (Pop.) Consecință neplăcută; necaz, neajuns; nemulțumire, supărare. A trage ponoasele. ◊ Expr. (Reg.) A-și face ponos cu cineva = a ajunge la neplăceri cu cineva, a-și pricinui supărare, necaz. A-i purta (cuiva) ponos = a avea necaz pe cineva, a-i purta ranchiună, a-l dușmăni. 2. (Pop.) Clevetire, defăimare; injurie, calomnie, insultă. ♦ Nume rău, poreclă (defăimătoare). 3. (Înv. și reg.) Acuzare, învinuire; pâră, protest; (concr.) plângere, reclamație, jalbă. 4. (Pop.) Cusur; vină. 5. (Reg.) Glumă, șotie; poznă. – Din sl. ponosŭ.

PONOS s. v. abatere, belea, bucluc, culpabilitate, culpă, cusur, dandana, defect, deficiență, dezonoare, eroare, greșeală, imperfecțiune, insuficiență, încurcătură, lacună, lipsă, meteahnă, năpastă, neajuns, necaz, necinste, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, nume, pacoste, păcat, plângere, pocinog, poreclă, rău, reclamație, rușine, scădere, slăbiciune, supărare, supranume, viciu, vină, vinovăție.

PONOSLU s. v. dezonoare, necinste, plângere, reclamație, rușine.

PRĂPĂDI, prăpădesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) distruge, a (se) nimici, a (se) face praf; a (se) nărui, a (se) ruina, a (se) strica. ♦ Tranz. A duce la pierzanie; a nenoroci. 2. Tranz. A ucide, a omorî, a răpune. ♦ Refl. A-și pierde viața, a muri, a pieri. ◊ Expr. A se prăpădi de râs (sau de plâns, de rușine etc.) = a râde (sau a plânge etc.) foarte tare. A se prăpădi după cineva (sau ceva) = a iubi, a-i plăcea cineva (sau ceva) foarte mult. A se prăpădi de dorul... = a dori foarte mult... (Tranz.) A prăpădi (pe cineva) din ochi = a iubi (pe cineva) nespus de mult. A se prăpădi cu firea = a-și da foarte mare osteneală; a-și face foarte multe griji, a se consuma, a pune la inimă. 3. Tranz. (Pop.) A pierde un bun; a risipi, a irosi. 4. Tranz. (Pop.) A nu mai recunoaște, a nu mai găsi; a rătăci. A prăpădit drumul. ♦ A nu mai vedea, a pierde din ochi. ♦ Refl. A se face nevăzut; a dispărea. – Din bg. propadam.

PUMN, pumni, s. m. 1. Palmă închisă, cu degetele îndoite și strânse. ◊ Loc. adj. Cât pumnul (sau cât un pumn) = mic sau mare (după cum obiectul comparației este mai mic sau mai mare decât pumnul). ◊ Expr. A râde în pumni = a râde pe ascuns, pe înfundate și cu satisfacție. A plânge în pumni = a plânge pe ascuns, de necaz sau de durere. A arăta (cuiva) pumnul = a amenința (pe cineva). A-i pune (sau vârî) (cuiva) pumnul în gură = a împiedica (pe cineva) să vorbească sau să acționeze. Un pumn de... = o cantitate mică (sau mare); un număr redus (sau ridicat); ceva mic, firav. 2. Lovitură dată cu pumnul (1). 3. Palma sau palmele făcute căuș pentru a putea reține ceva (de obicei un lichid); conținutul palmei sau al palmelor făcute căuș. 4. Măsură de lungime (întrebuințată azi numai de pescari) egală cu două treimi de palmă. – Lat. pugnus.

A râde ≠ a plânge

Râs ≠ plâns

RECLAMA vb. 1. v. cere. 2. a se plânge. (Cui să ~?) 3. v. denunța. 4. v. necesita. 5. a cere, a implica, a necesita, a presupune. (Inteligența ~ reflecția.)

RECLAMA, reclam, vb. I. Tranz. 1. A cere, a pretinde ceva (în baza unui drept); a revendica. ♦ Intranz. (Înv.) A protesta. ♦ Fig. A face necesar, a necesita, a cere, a impune. 2. A face o reclamație contra cuiva, a se plânge împotriva cuiva; a pârî. ♦ A formula pretenții în fața unui organ de jurisdicție. [Var.: (pop.) lăcrăma vb. I] – Din fr. réclamer.

RECLAMAȚIE, reclamații, s. f. Faptul de a reclama; (concr.) petiție, plângere, jalbă prin care se cere ceva sau se aduc anumite învinuiri cuiva. [Var.: (înv.) reclamațiune, (pop.) lăcrămație s. f.] – Din fr. réclamation.

RECLAMAȚIE s. 1. plângere, (înv. și pop.) jalbă, pâră, (înv. și reg.) plânsoare, ponoslu, (Ban., Transilv. și Mold.) ponos, (înv.) artic, pitac, suplică, tânguire, (turcism înv.) ruca. (A depune o ~.) 2. v. sesizare.

REGRETA vb. 1. v. căi. 2. (înv. și pop.) a plânge. (Își ~ păcatele.)

RUCA s. v. plângere, reclamație.

SAU conj. 1. (Cu funcție disjunctivă) Ori, fie: a) (Leagă noțiuni sau propoziții care se exclud ca opuse sau contradictorii) Plânge sau râde? (Al doilea membru al disjuncției este o negație) Sunt sau nu sunt? b) (Leagă noțiuni sau propoziții care se exclud ca alternative) Doriți cafea sau ceai? ♦ (Corelativ, indică necesitatea de a alege între două alternative) Sau luni, sau miercuri. ◊ (În enumerări, precedând fiecare element al enumerării sau numai pe ultimul) Pentru a da la rindea se întrebuințează sau rindeaua sau cioplitorul sau gealăul. 2. (Cu funcție explicativă) Adică, cu alte cuvinte. Adunarea, sau soborul întregii țări. 3. (Cu funcție copulativă) Precum, și. Nisipul se găsește pe fundul râurilor, lacurilor sau mărilor. 4. (În propoziții interogative, cu funcție conclusivă, atenuată de o nuanță de îndoială) Nu cumva? oare? poate? De ce nu scrii? Sau n-ai timp? – Să + au¹.

SĂRĂCI vb. v. căina, compătimi, deplânge, plânge.

SCĂLDA, scald, vb. I. 1. Tranz. și refl. A face baie, a (se) îmbăia. ♦ Refl. Fig. A se reflecta, a se oglindi. 2. Tranz. (Adesea fig.) A uda, a muia. ◊ Expr. A-și scălda ochii în lacrimi = a lăcrima sau a plânge. ♦ (Despre ape) A curge udând un teritoriu. 3. Refl. (Despre păsări și alte animale) A se cufunda, a se tăvăli în nisip, în praf etc. 4. Tranz. (Fam.; în expr.) A o scălda = a evita un răspuns sau o atitudine hotărâtă, a răspunde evaziv. – Lat. excaldare.

SCÂNCET, scâncete, s. n. Plâns înăbușit, slab și întretăiat (specific copiilor mici); scânceală, scâncitură, scâncit. ♦ Vaiet (de păsări, de animale); scheunat. – Scânci + suf. -et.

SCÂNCI, scâncesc, vb. IV. Intranz. și refl. A plânge înăbușit, slab și întretăiat. ♦ intranz. (Despre animale) A se văita, a geme; (despre câini) a scheuna. – Din sl. skyčati.

SCÂRBI vb. v. agasa, amărî, boci, căi, căina, cutremura, enerva, indispune, irita, încrâncena, îndurera, înfiora, înfricoșa, înfuria, îngrozi, înspăimânta, întrista, jeli, jelui, lamenta, mâhni, mânia, necăji, plictisi, plânge, pocăi, regreta, sâcâi, supăra, tângui, tremura, văicări, văita, zgudui.

SCHEUNA, scheaun, vb. I. Intranz. (Despre câini, rar despre alte animale; la pers. 3) A scoate sunete ascuțite și repetate de durere, de bucurie; a chelălăi. ♦ Fig. (Fam.; despre oameni) A se văita, a plânge. [Pr.: sche-u-] – Probabil formație onomatopeică.

SCLIFOSI, sclifosesc, vb. IV. Refl. (Fam.) 1. A plânge fără motiv sau a se preface că plânge; a se smiorcăi. 2. A face mofturi, nazuri, fasoane; a se fandosi. – Et. nec.

SMIORCĂI vb. 1. a (se) miorcăi, a plânge, (glumeț) a (se) miorlăi, a orăcăi. (Copilul s-a ~ toată ziua.) 2. a se lamenta, a (se) scânci, a se sclifosi. (Nu te mai ~ atâta!) 3. (reg.) a sfârcâi, a smârcâi. (~ pe nas.)

SMIORCĂI, smiorcăi, vb. IV. (Pop. și fam.) 1. Intranz. A trage (în mod repetat) aerul pe nas (din cauza plânsului, a unui tic nervos etc.), producând un zgomot caracteristic. 2. Intranz. și refl. A plânge (alintat și prefăcut) sau a se preface că plânge; a scânci. – Cf. smârcâi.

STOARCE, storc, vb. III. Tranz. 1. A presa, a strânge un lucru pentru a scoate (o parte din) lichidul pe care îl conține; spec. a răsuci în sens contrar capetele unui material textil pentru a face să iasă o parte din lichidul cu care este îmbibat. ◊ Expr. A stoarce (pe cineva) de puteri (sau de vlagă) = a face (pe cineva) să-și epuizeze puterile; a slei, a secătui, a istovi de puteri. (Fam.) A-și stoarce creierii = a se gândi profund, a se frământa pentru a găsi o soluție. 2. A scoate, a extrage lichidul, sucul care îmbibă un lucru. ◊ Expr. A stoarce lacrimi = a face pe cineva să plângă. 3. Fig. A obține un profit, a lua un bun prin constrângere sau viclenie; a smulge. 4. Fig. A obține ceva cu mare efort. [Perf. s. storsei, part. stors] – Lat. extorquere.

STRIGA, strig, vb. I. I. Intranz. 1. A scoate sunete puternice, țipete; a răcni. ♦ A semnaliza ceva prin țipete; a cere ajutor prin țipete. 2. (Despre animale și păsări) A scoate sunete sau zgomote caracteristice speciei. II. 1. Tranz. A spune, a enunța ceva cu glas puternic; a-și exprima cu glas puternic voința. ♦ Intranz. A se văicări, a se jeli, a se plânge cu glas tare. ♦ A cere ceva cu glas tare, a reclama ceva impetuos; a pretinde, a porunci. 2. Intranz. A se răsti la cineva, a-i adresa cuiva vorbe aspre; a-i vorbi cuiva tare și cu dușmănie. 3. Tranz. A chema (pe cineva) cu glas tare să vină, să asculte etc. (spunându-i numele). ◊ Expr. A striga catalogul = a face apelul nominal al elevilor sau studenților. ♦ (Înv.) A chema la armată; a mobiliza. 4. Tranz. A face cunoscut ceva (anunțând, vestind cu glas tare). 5. Tranz. A se adresa cuiva cu un epitet, a denumi pe cineva; a porecli. ♦ Tranz. impers. A purta numele..., a se numi, a se chema... 6. Intranz. A spune strigături la joc; a conduce jocul prin strigăte și chiuituri. – Lat. *strigare (< strix, -gis „bufniță”).

SUGHIȚ, sughițuri, s. n. Contracție bruscă și convulsivă a diafragmei, însoțită de un zgomot nearticulat, cauzată de trecerea aerului prin glotă. ♦ Hohot de râs, de plâns. – Din sughița (derivat regresiv).

SUPLICĂ, suplici, s. f. (Înv.) Cerere, jalbă, plângere. – Din fr. supplique, germ. Supplik, it. supplica.

SUPLICĂ s. v. cerere, petiție, plângere, reclamație.

SUSPIN, suspine, s. n. 1. Respirație sonoră, adâncă și prelungită, provocată mai ales de o durere psihică; oftat, suspinare. ◊ Expr. (Rar) A-și da ultimul suspin = a muri. 2. Respirație scurtă și întretăiată, care însoțește un plâns puternic; sughiț (de plâns), suspinare. 3. (Reg.) Astmă (la cai). [Pl. și: suspinuri] – Din suspina (derivat regresiv).

SUSPINA, suspin, vb. I. Intranz. 1. A scoate suspine (1); a ofta (adânc sau din greu). 2. A plânge cu suspine (2). 3. A dori foarte mult, a tânji după ceva. – Lat. suspirare.

ȘĂINĂLI vb. v. căi, căina, compătimi, deplânge, plânge, pocăi, regreta.

TĂCEA, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi nimic, a se abține să vorbească. ◊ Loc. adv. Pe tăcute = în tăcere, în ascuns. ◊ Expr. A tăcea chitic (sau molcom, mâlc, ca peștele, ca pământul, ca melcul) = a nu spune nimic. A tăcea ca porcul în păpușoi (sau în cucuruz) = a tăcea spre a nu se da de gol. Tac mă cheamă = nu spun o vorbă. Tace și face, se spune despre cineva care acționează fără vorbă multă sau despre cineva care uneltește în ascuns ceva rău. Tace și coace, se zice despre cineva care plănuiește în ascuns o răzbunare. ♦ Fig. (Despre elementele naturii și despre lucruri personificate) A sta în nemișcare, a nu se face auzit. 2. A înceta să vorbească, să plângă, a se întrerupe din vorbă; a amuți. ◊ Expr. Ia (sau ian) taci! arată bucuria sau neîncrederea în cuvintele cuiva. Tacă-ți gura sau taci din gură! = nu mai vorbi! isprăvește! 3. A nu răspunde, a nu riposta. 4. A tăinui, a ascunde; a fi discret. ♦ A nu-și exprima fățiș părerea. – Lat. tacere.

TÂNGUI, tânguiesc, vb. IV. 1. Refl. A vorbi plângându-se, jeluindu-se, văicărindu-se. ♦ Fig. A scoate sunete jalnice, plângătoare. 2. Tranz. A jeli, a deplânge, a compătimi pe cineva. 3. Refl. (Înv.) A se plânge de cineva; a reclama. [Prez. ind. și: tângui] – Din sl. tongovati.

TÂNGUI vb. v. căina, compătimi, deplânge, plânge.

TÂNGUIRE s. v. plângere, reclamație.

TÂNGUIRE, tânguiri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) tângui și rezultatul ei; tânguit. ♦ (Înv.) Necaz, jale, supărare, mâhnire. 2. Sunete tânguitoare, glas tânguitor. 3. (Înv.), Plângere împotriva cuiva; reclamație. – V. tângui.

TÂNJI vb. v. îngălbeni, întrista, mâhni, murmura, ofili, păli, plânge, posomorî, stagna, trece, usca, veșteji.

TOANĂ¹, toane, s. f. 1. Capriciu. ◊ Loc. adj. Cu toane = capricios, răsfățat. ♦ Criză, atac. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) o toană (sau toanele) = a-l apuca (pe cineva) năbădăile, furiile; a-i veni (pe neașteptate) cheful să facă ceva (neobișnuit). Toană de plâns = ropot, val, izbucnire de plâns. ♦ Stare de spirit, dispoziție. ♦ Fig. Mișcare repede, violentă. 2. (Precedat de „o”) Interval de timp, răstimp (scurt). ♦ Cantitate mică din ceva. – Cf. tuna.

ȚINE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. ◊ Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui. ♦ Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva: p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ♦ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. ◊ Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ◊ Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă. ◊ Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă. ◊ Expr. (înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile. ◊ Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...). A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr! ◊ Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu. – Var.: ținea vb. II] – Lat. tenem.

UMFLA, umflu, vb. I. 1. Tranz. A mări volumul unui obiect cu pereți elastici sau plianți, umplându-l cu aer sau cu alt fluid. ♦ Refl. (Despre cavități anatomice, mai ales despre stomac) A-și mări volumul; (despre ființe) a crește în volum (în urma mâncării excesive), a avea o senzație de balonare. ♦ Expr. (Tranz.) A-l umfla pe cineva râsul (sau plânsul) sau (refl.) a se umfla de râs (sau plâns) = a nu-și putea stăpâni râsul (sau plânsul), a izbucni în râs (sau în plâns). A se umfla de somn (sau de dormit) = a se sătura de somn, a dormi foarte mult. ♦ Tranz. și refl. A (se) înfoia. Vântul umflă pânzele. ♦ Expr. (Refl.) A se umfla în pene = a se îngâmfa, a se fuduli. 2. Refl. (Despre ape) A-și mări volumul, a crește. ♦ (Despre lichide) A-și ridica nivelul prin fierbere. 3. Refl. (Despre obiecte de lemn) A-și mări volumul prin umezire. ♦ Tranz. Apa a umflat doagele. 4. Refl. (Despre piele, țesuturi, organe etc.) A se inflama, a se congestiona. 5. Tranz. fig. (Fam.) A ridica în mod exagerat prețul, suma, proporțiile etc. 6. Tranz. fig. (Fam.) A înșfăca, a înhăța; a prinde, a lua, a ridica. – Lat. inflare.

URLA, urlu, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni și animale) A scoate urlete (1) specifice. ♦ Intranz. și tranz. P. anal. (Despre oameni) A vorbi cu tonul foarte ridicat; a striga, a țipa; a plânge cu hohote; a cânta foarte tare (și neplăcut pentru auz). ♦ Fig. (Despre o colectivitate umană) A clocoti, a fremăta, a se agita. 2. (Despre vânt, viscol, ape etc.; la pers. 3) A produce zgomote specifice, puternice; a vâjâi, a vui. – Lat. ululare.

URLET, urlete, s. n. 1. Strigăt puternic și prelung scos de oameni sau de animale. ♦ Vorbă cu tonul foarte ridicat; strigăt. ♦ Plâns cu hohote, violent și zgomotos. ♦ Executare a unui cântec cu tonul foarte ridicat (și în mod neplăcut pentru auz). ♦ Fig. Clocot, freamăt. 2. Zgomot puternic produs de elemente ale naturii, de arme de foc etc.; vuiet. – Urla + suf. -et.

USCA, usuc, vb. I. 1. Tranz. și refl. A scoate sau a-și pierde umiditatea printr-un procedeu mecanic, prin expunere la soare, la vânt, la foc etc.; a (se) zbici, a (se) zvânta. ♦ Expr. (Refl.) A i se usca gura (sau gâtul) ori a se usca de sete = a avea o senzație puternică de sete. (Absol.) Bea de usucă = bea foarte mult. ♦ Refl. (Despre ochi) A înceta să mai plângă; (despre lacrimi) a înceta să mai curgă. 2. Tranz. A deshidrata legume, fructe, pește pentru a le putea conserva. 3. Refl. și tranz. A-și pierde sau a face să-și piardă vlaga, a slăbi sau a face să devină slab, palid; p. ext. a (se) chinui, a (se) consuma. ♦ Refl. (Despre organe sau părți ale corpului) A se atrofia. 4. Refl. (Despre plante, frunze, flori) A-și pierde seva; a se veșteji, a se ofili. 5. Tranz. Fig. (Fam.) A stoarce pe cineva de bani; a ruina, a sărăci. 6. Refl. Fig. (Fam.) A suferi lipsuri, privațiuni, a duce o viață grea. – Lat. exsucare.

VĂICĂREALĂ s. v. boceală, bocire, bocit, căinare, jelire, jelit, jeluire, lamentare, lamentație, plângere, plâns, tânguială, tânguire, tânguit, văitare, văitat, văitătură.

VĂIERA vb. v. boci, căina, jeli, jelui, lamenta, plânge, tângui, văicări, văita.

VĂIERARE s. v. boceală, bocire, bocit, căinare, jelire, jelit, jeluire, lamentare, lamentație, plângere, plâns, tânguială, tânguire, tânguit, văitare, văitat, văitătură.

VĂIERAT s. v. boceală, bocire, bocit, căinare, jelire, jelit, jeluire, lamentare, lamentație, plângere, plâns, tânguială, tânguire, tânguit, văitare, văitat, văitătură.

VĂINA vb. v. boci, căina, jeli, jelui, lamenta, plânge, tângui, văicări, văita.

VĂITA vb. 1. a se boci, a se căina, a (se) jeli, a (se) jelui, a se lamenta, a se plânge, a se tângui, a se văicări, (pop.) a se aoli, a se mișeli, (înv. și reg.) a se olălăi, a se olecăi, (reg.) a se plângătui, a se scârbi, a se văiera, a se văina, a se vălăcăi, (Transilv.) a (se) cânta, a (se) dăuli, (Mold. și Bucov.) a se frăsui, (înv.) a se glăsi, a se glăsui. (S-a ~ toată ziua.) 2. v. geme.

VĂITA, vait, vb. I. Refl. A scoate vaiete, a geme de durere, de jale; a se tângui, a se lamenta, a se văiera. ♦ (Despre animale) A scoate sunete sinistre, lugubre. ♦ Tranz. A plânge, a compătimi pe cineva. ♦ Refl. A-și exprima (în cuvinte) necazul, nemulțumirea, durerea. [Var.: văieta vb. I] – Din vai.

VĂITAT s. boceală, bocire, bocit, căinare, jelire, jelit, jeluire, lamentare, lamentație, plângere, plâns, tânguială, tânguire, tânguit, văitare, văitătură, (pop., fam. și peior.) văicăreală, (pop.) jeluială, (înv. și reg.) olălăire, (reg.) văierare, văierat, (înv.) obidire, olecăire. (Lasă ~ul!)

VĂLĂCĂI vb. v. boci, căina, jeli, jelui, lamenta, plânge, tângui, văicări, văita.

VĂRSA, vărs, vb. I. I. 1. Tranz. A face să curgă un lichid, o pulbere etc. (prin înclinarea sau răsturnarea recipientului în care se află). ◊ Expr. A vărsa lacrimi = a plânge. A vărsa sânge = a ucide, a omorî. A-și vărsa sângele (pentru cineva sau ceva) = a-și sacrifica viața (pentru cineva sau ceva). (Pop.) A vărsa mațele (cuiva) = a spinteca (pe cineva); p. ext. a ucide. A vărsa (multe) sudori (sau nădușeli) sau a vărsa sudori de moarte = a) a face un lucru greu, a munci din greu; b) a fi în agonie, a trage să moară. ♦ A lansa, a arunca asupra cuiva săgeți, bombe, explozibile (în cantitate mare). 2. Refl. (Despre râuri, fluvii etc.) A-și duce apele în altă apă mai mare ca volum. ♦ (Rar) A se revărsa (peste maluri). 3. Tranz. A vomita. ◊ Expr. A-și vărsa (și) mațele (sau măruntaiele), se spune când cineva vomită foarte tare. A vărsa venin sau A-și vărsa veninul = a vorbi despre cineva cu dușmănie, cu ură. A-și vărsa focul (sau sufletul, amarul) = a-și destăinui durerea, mâhnirea, supărarea. A vărsa foc, se spune despre caii iuți și puternici (din basme). 4. Tranz. (Despre surse de lumină, căldură etc.) A revărsa, a răspândi lumină, căldură. ◊ Refl. Căldura se revarsă pretutindeni. 5. Tranz. A împrăștia, a risipi. II. Tranz. 1. A repartiza un ostaș la o anumită unitate sau a-l trece dintr-o unitate în alta. 2. A preda cuiva o sumă de bani, de obiecte de valoare etc.; a plăti, a achita. – Lat. versare.

VENI, vin, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare; p. ext. a merge, a trece pe lângă sau printr-un anumit loc. ◊ Expr. Du-te-vino subst. = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă și în ambele sensuri. Vino-ncoace subst. = a) farmec, drăgălășenie, atracție irezistibilă; b) (rar) ademenire, ispită, păcat. ♦ A merge împreună cu cineva sau în urma cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). ◊ Expr. (Pop.) A veni în slujbă = a se angaja, a intra în slujba cuiva. ♦ (Despre ape) A curge (la vale); a inunda, a se revărsa. ◊ Expr. (Pop.) A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a se umfla, a crește, a se revărsa. ♦ A se deplasa la suprafața apei dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A merge, a se deplasa, a zbura prin aer dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A năvăli asupra sau împotriva cuiva. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. ♦ (Despre obiecte) A fi adus, trimis, expediat de cineva, de undeva. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic undeva, a fi difuzat. ♦ (Despre zgomote, cuvinte, mirosuri etc.) A ajunge (până) la persoana care vorbește sau la ființa despre care se vorbește ori într-un loc determinat. 3. A se duce în vizită (sau în treacăt) la cineva sau undeva, a trece pe la cineva; a se prezenta; p. ext. a apărea, a se ivi. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plânge sau a fi gata să plângă. A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a se gândi dintr-o dată la ceva, a-și aminti de ceva. Ce-i vine cuiva pe limbă = ce exprimă cineva spontan și fără discernământ într-un moment de surescitare. Cum (sau ce) îi vine cuiva la gură = cu termeni ireverențioși, cu insulte. 4. A urma după altcineva sau după altceva; a succeda. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămâna etc.) ce vine = anul (sau luna, săptămâna etc.) care urmează imediat după cea în curs. ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie, după... 5. A-și avea originea; a proveni, a purcede; a izvorî; a se trage (din...); a deriva. ♦ A decurge (ca o consecință). 6. A sosi în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. ◊ Expr. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să înțelegi, să fii mai conciliant, mai îngăduitor. A-i veni mintea la cap (sau la loc) = a se potoli, a se cuminți. A-i veni inima la loc sau a-și veni în fire = a se calma, a se liniști. A-i veni (cuiva) numele = a muri (undeva, departe). (În imprecații) Veni-ți-ar numele! 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. ♦ A ajunge până la...; a atinge. 8. A se vedea, a se pomeni, a ajunge într-o anumită poziție, situație, stare. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune când cineva se află într-o situație neplăcută, jenantă, penibilă. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. A veni la vorba (sau la cuvântul, la spusele) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva (cu care nu a fost de acord) s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat (fără a fi urmate) au fost bune. Vorba vine, se spune despre o afirmație care nu corespunde realității. Cum vine asta? se spune pentru a-și arăta nedumerirea sau nemulțumirea în legătură cu ceva. 9. (Despre întâmplări, evenimente, fenomene) A se produce, a se întâmpla, a avea loc. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). ◊ Expr. (Pop.) Vine un an (de când...) = se împlinește un an (de când...). A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva momentul decisiv sau moartea. 10. (Despre gânduri, sentimente, senzații etc.) A cuprinde, a pune stăpânire, a preocupa pe cineva. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) toți dracii = a se înfuria, a se mânia. Ce ți-a venit (să... sau de...)? se spune când cineva face un lucru ciudat, nepotrivit, nesăbuit. Cum îi vine (cuiva) = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. A-i veni (cuiva) la îndemână (sau la socoteală) = a-i conveni, a-i fi pe plac. 11. (Despre încălțăminte, îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau rău). ♦ (Înv., în construcții negative) A se potrivi, a cadra. 12. A-i reveni sau a i se cuveni ceva (de drept, printr-o împărțeală etc.). ♦ (Pop.) A reprezenta rezultatul unei măsurători, al unui calcul. 13. (Pop.) A se afla într-o anumită legătură de dependență, de rudenie etc. (cu cineva). [Prez. ind. și: (pop.) viu] – Lat. venire.

ZBIERA, zbier, vb. I. Intranz. 1. (Despre animale) A scoate zbierete. 2. (Despre oameni) A striga tare și strident; a țipa, a răcni. ♦ A plânge, a se tângui cu glas tare. – Probabil lat. *exbelare.