OMORÎ, omor, vb. IV. 1. Tranz. A pricinui moartea cuiva, a lua viața cuiva; a ucide, a asasina, a achita. ◊ Expr. A omorî pe cineva cu zile = a pricinui (prin comportarea sa) moartea cuiva înainte de vreme; p. ext. a-i învenina cuiva viața, a-i produce supărări în mod continuu. A omorî (pe cineva) în bătaie = a bate pe cineva foarte tare, a snopi în bătaie. (Fam.) Nu mă omorî! exclamație care exprimă uimire, surprindere, mirare față de spusele (de necrezut ale) cuiva. ♦ Refl. A se sinucide. 2. Tranz. Fig. A distruge, a nimici. ◊ Expr. A-și omorî foamea = a-și potoli (pentru scurt timp) foamea. A-și omorî timpul = a-și întrebuința timpul cu ocupații fără importanță; a-și pierde vremea. 3. Tranz. Fig. A pricinui cuiva o suferință (fizică sau morală), o durere; a chinui. ♦ A sâcâi, a plictisi pe cineva cu ceva. 4. Refl. Fig. A-și cheltui toate puterile, a se epuiza, a se consuma făcând ceva. ◊ Expr. A se omorî de râs = a râde foarte tare, a se prăpădi de râs. A se omorî cu firea = a face eforturi mari pentru a realiza ceva, a se strădui foarte mult. – Din sl. umoriti.

scrabble s. n. (cuv. engl.) Joc de societate care constă în combinarea unui set de litere în cuvinte cât mai lungi ◊ „[...] se mai află în execuție și o serie de jocuri poligrafiate, cum ar fi [...] Scrable (sic!) [...] Colorama [...]” R.l. 24 II 84 p. 5. ◊ „[...] cele două actrițe omorau timpul dintre reprezentații jucând «scrabble» – ceea ce le punea la contribuție tot vocabularul, plus o seamă de cunoștințe enciclopedice ca să alcătuiască cuvinte.” Săpt. 20 IV 84 p. 7 [pron. screbl] (cf. fr. scrabble; PR 1960; DEX-S)

timp n., pl. urĭ (lat. tĕmpus, timp, rudă cu vgr. témno, taĭ, despart; it. pg. tempo, pv. tems, fr. temps, sp. tiempo. V. templu și tom). Vreme, durată: cu ceasurile, zilele și aniĭ se măsoară trecerea timpuluĭ. Vreme, secul, epocă determinată: în timpu luĭ Ștefan cel Mare, în timpurile moderne, ce timpurĭ! Epoca actuală saŭ de care se vorbește: moda timpuluĭ. Sezon, anotimp: timpu florilor. Vreme, moment, ocaziune: aĭ sosit la bun timp, a profita de timp. Moment fixat: se apropie timpu. Răgaz: nu-mĭ dădea timp să vorbesc. Vreme, stare atmosferică: timp ploĭos. Mișcare: pușca asta se încarcă în treĭ timpurĭ (și timpĭ). Gram. Forma pe care șĭ-o ĭa verbu ca să arăte trecutu, prezentu saŭ viitoru: am fost, sînt, voĭ fi. Muz. (it. tempo). Diviziune a măsuriĭ: valsu e un dans în treĭ timpurĭ. În noaptea timpurilor, în timpurĭ imemoriale, străvechĭ. A omorî timpu (fr. tuer le temps), a perde timpu cu nimicurĭ ca să-țĭ treacă de urît. A perde timpu, 1. a nu lucra, 2. a scăpa ocaziunea. A perde timpu cu, a întrebuința timpu: a perde timpu cu studiu. A cîștiga timp, a te maĭ depărta de momentu deciziv. A repara timpu perdut, a compensa perderea timpuluĭ pintr’o muncă maĭ intensă. La timp, cînd trebuĭe. Din timp, devreme: a te aproviziona din timp. În acelașĭ timp, tot odată. Din timp în timp, din cînd în cînd. În ainte de timp, prea devreme, prematur. Cu timpu, încet-încet: boala se vindecă cu timpu. – În Trans. și tîmp. – Și masc. timpĭ într’un doc. muntenesc din 1651.

OMORÎ, omor, vb. IV. 1. Tranz. A pricinui moartea cuiva, a lua viața cuiva; a ucide, a asasina, a achita. ◊ Expr. A omorî pe cineva cu zile = a pricinui (prin comportarea sa) moartea cuiva înainte de vreme; p. ext. a-i învenina cuiva viața, a-i produce supărări în mod continuu. A omorî (pe cineva) în bătaie = a bate pe cineva foarte tare, a snopi în bătaie. (Fam.) Nu mă omorî! exclamație care exprimă uimire, surprindere, mirare față de spusele (de necrezut ale) cuiva. ♦ Refl. A se sinucide. 2. Tranz. Fig. A distruge, a nimici. ◊ Expr. A-și omorî foamea = a-și potoli (pentru scurt timp) foamea. A-și omorî timpul = a-și folosi timpul cu ocupații fără importanță; a-și pierde vremea. 3. Tranz. Fig. A pricinui cuiva o suferință (fizică sau morală), o durere; a chinui. ♦ A sâcâi, a plictisi pe cineva cu ceva. 4. Refl. Fig. A-și cheltui toate puterile, a se epuiza, a se consuma făcând ceva. ◊ Expr. A se omorî de râs = a râde foarte tare, a se prăpădi de râs. A se omorî cu firea = a face eforturi mari pentru a realiza ceva, a se strădui foarte mult. – Din sl. umoriti.

OMORÎ, omor, vb. IV. 1. Tranz. A pricinui moartea cuiva, a lua viața cuiva; a ucide, a răpune, a asasina. Și-i mai trîntiră în cap cu bolovani și cu ce au apucat, pînă-l omorîră de tot. CREANGĂ, P. 33. Strîngîndu-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I 80. De aș ști că mă vei și omorî, nu pot să tac. NEGRUZZI, S. I 147. Aoleo, măi hoț de dor, N-am topor să te omor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 93. ◊ Expr. A omorî (pe cineva) cu zile = a pricinui moartea cuiva înainte de vreme; (prin exagerare) a învenina cuiva viața, a-i produce supărări în mod continuu. Au să mă omoare cu zile nepoatele acestea. C. PETRESCU, C. V. 202. A omorî (pe cineva) în bătaie = a bate zdravăn; a snopi în bătaie. (Familiar) Nu mă omorî, exclamație folosită cînd se spun lucruri de necrezut, care uimesc, minunează; nu mă înnebuni. ◊ Refl. A se sinucide. Acela ce se omoară de deznădejde, ar fi putut face mult bine, puindu-și viața în primejdie pentru oameni. BĂLCESCU, O. I 353. 2. Tranz. Fig. A distruge, a nimici, a face să dispară, să-și piardă puterea. Cu alte cuvinte, medicamentele digitalice pot omori initna, dar nu vasele. DANIELOPOLU, F. N. II 36. Valurile de apă care cad peste sulurile de oțel să omoare temperatura, se ridică pînă sus. SAHIA, N. 33. ◊ Expr. A-și omorî foamea = a-și potoli foamea. A-și omorî timpul = a-și întrebuința timpul cu ocupații fără importanță, a-și căuta de lucru, a face ceva pentru ca timpul să treacă mai repede. Lucrează de mult perne de etamină ca să-și omoare timpul. CĂLINESCU, E. O. I 56. 3. Tranz. Fig. A pricinui durere, a chinui. Înnoptez... pintre ponoară Că doar oi uita degrabă dorul care mă omoară. CONACHI, P. 103. ◊ Absol. Căci ca vîntul ea nu zboară, Nici ca paserea ușoară, Dar ca dorul ce omoară. ALECSANDRI, P. I 28. ♦ A forța, a constrînge. Io-i spun cu frumosul că nu pot și el mă omoară să mai zic. REBREANU, I. 17. 4. Refl. A-și cheltui toate puterile făcînd ceva, a se epuiza, a se consuma. S-adună cucii din țară Și cîntă de se omoară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 182. ◊ Expr.A se omorî de rîs = a rîde foarte tare; a se prăpădi de rîs. A se omorî cu firea = a face eforturi mari pentru a realiza ceva, a se strădui foarte mult.

TIMP, timpuri, s. n., și (IV și, învechit, II) timpi, s. m. I. (Fil.) Formă obiectivă de existență a materiei în continuă dezvoltare. Am început să studiez filozofia... și mai ales problema spațiului și timpului. CAMIL PETRESCU, U. N. 24. ◊ (Personificat) Ceasornicele-n casă au început să fugă Și inima timpului începe să grăbească. D. BOTEZ, P. O. 105. Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie. EMINESCU, O. I 133. Astfel ziceau, și timpul un pas a mai făcut. ALEXANDRESCU, M. 12. II. (În concurență cu vreme) 1. Durata unei acțiuni sau a unui eveniment; scurgere succesivă de momente; interval, răstimp, răgaz. Întîlnim după un timp o casă pe stînga. CAMIL PETRESCU, U. N. 264. Mult timp în mînă l-a-nvîrtit. De patruzeci de ani purta Cu el acest cuțit. COȘBUC, P. I 231. Vizitiul lui... stătu de pază o bună bucată de timp. ISPIRESCU, L. 109. Se strecurase atîta timp, se petrecuseră atîtea întîmplări. NEGRUZZI, S. I 68. ◊ (Cu determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») În tot timpul războiului n-am văzut o furnică. SAHIA, N. 61. Învățătorul chiar adormise îmbrăcat în timpul convorbirii. REBREANU, I. 35 ◊ Timp mort v. mort (6). ◊ Loc. adv. Cu timpul = cu încetul, cu vremea, treptat. Cîtva timp v. cîtva. La (sau din) timp = la momentul potrivit, pînă cînd nu este prea tîrziu. Depeșează-mi îndată: cu ce tren, la ce gară și oră sosește – să pot pleca d-aci la timp. CARAGIALE, O. VII 15. De la un timp sau (rar) dintr-un timp = (începînd de) la un moment dat. Dintr-un timp și vîntul tace; Satul doarme ca-n mormînt. COȘBUC, P. I 48. Din timp în timp = din cînd în cînd, la anumite intervale, uneori, cîteodată. Din timp în timp tresăreau ca de spasmuri. VLAHUȚĂ, O. A. 137. (În) tot timpul = fără întrerupere, într-una, neîncetat. Stăpînită de teamă a stat tot timpul cît doctorul a făcut cusătura. BART, E. 382. Președintele... a fost în tot timpul poetul Iancu Văcărescu. GHICA, S. A. 149. În același timp = deodată, simultan; de asemenea. Mănăstirea de la Sf. Sava poate fi socotită în același timp și la marginea Bucureștilor, prin căsuțele țărănești din jurul ei. CAMIL PETRESCU, O. I 197. Între timp v. între² (2). ◊ Loc. conj. Cît timp = în tot timpul în care... ◊ Expr. A avea timp, a-și omorî timpul, a pierde timpul v. c. (Toate) la timpul lor = cînd e momentul potrivit. A fi timp (sau timpul) = a fi momentul potrivit pentru o acțiune. Acum nu-i timp să te bocești; Tu vii cu mine-acasă. COȘBUC, P. I 71. Bun! zise el în gîndul său. Ia acu mi-e timpul. CREANGĂ, P. 21. O! Despot, nu e timpul de zis aste cuvinte. Suceava, te gîndește, e plină de morminte. ALECSANDRI, T. II 180. A fi (sau a sosi) timpul cuiva = a sosi pentru cineva momentul potrivit (și așteptat). Mie timpul mi-a sosit, Timpul de căsătorit. ALECSANDRI, P. P. 27. ♦ (Învechit) Anotimp. Haydn scria în Viena oratoriul «Celor patru timpuri». ODOBESCU, S. III 95. Timpul domnitor al acestii cîmpii era numai primăvara. GORJAN, H. I 113. 2. Perioadă determinată istoric; epocă, secol. Numai revoluțiile, spuse Mitică Filipescu, te fac să revii pe linia progresului și mai ales revoluțiile sînt singurul mijloc prin care popoarele pot înfrînge timpul, îl pot supune și folosi cu adevărat. CAMIL PETRESCU, O. I 313. În calea timpilor ce vin, O stea s-ar fi aprins. EMINESCU, O. I 191. Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator? ALECSANDRI, P. II 6. ◊ Expr. Pe timpuri = demult, mai demult, odinioară. ♦ (La pl.) Împrejurări. Să ne folosim de timpuri cînd alții de noi se tem. HASDEU, R. V. 149. III. Ansamblul stărilor meteorologice ale atmosferei într-o regiune dată și într-un interval de timp dat. ◊ Timpul probabil v. probabil. IV. 1. Fiecare dintre fazele unei mișcări, ale unei operații, ale unei acțiuni etc. În cîți timpi se strînge vela superioară? CAMIL PETRESCU, T. II 196. ◊ Expr. În doi timpi și trei mișcări v. doi. 2. (Muz.) Fiecare dintre părțile egale ca durată, dar diferite ca intensitate, care alcătuiesc o măsură; bătaie. 3. Fiecare dintre fazele ciclului termodinamic al unei mașini termice cu piston (motor cu aburi, cu ardere internă), care corespunde unei curse a acestuia. Motor în patru timpi. V. Categorie gramaticală cu ajutorul căreia se exprimă momentul în care se petrece acțiunea unui verb; formă verbală care corespunde acestei categorii gramaticale. ◊ Consecuția timpurilor v. consecuție. Timp compus v. compus. Concordanța timpurilor v. concordanță.

vreme s.f. I (în concurență cu „timp”) 1 Dimensiune a Universului care reprezintă succesiunea (și simultaneitatea) fenomenelor, evenimentelor etc.; derulare ireversibilă, considerată în mod absolut, a fenomenelor și a evenimentelor în succesiunea lor, a existențelor în schimbarea lor; succesiune (și simultaneitate) a proceselor realității obiective; timp. Altul caută în lume și în vreme adevăr, De pe galbenele file el adună mii de coji (EMIN.). ◊ expr. Roata vremii v. roată. 2 (de obicei urmat de determ. în gen. sau precedate de prep. „de”) Interval (oarecare) de timp limitat de două evenimente, întîmplări, acțiuni etc. sau definit în raport cu unitățile sale de măsură (secunde, minute, ore, zile, luni, ani etc.); durată, perioadă (măsurată în ore, zile, luni, ani etc.) în care are loc un fenomen, un eveniment, o acțiune etc.; succesiune de momente care corespunde desfășurării, evoluției unui fenomen, unui eveniment, unei acțiuni etc.; interval, perioadă, răstimp; timp. Ea nu va ști și va bea numai apă în vremea luptei cu tine (EMIN.). ◊ (cu determ. adj.) Destulă vreme răbdasem răutățile lui (CAR.). ◊ Loc.adv. (În) toată vremea = în fiecare clipă, tot timpul; în permanență; continuu, întruna, fără întrerupere, mereu. Titu Herdelea se simțea de prisos, cum se simțise toată vremea (REBR.). Cu vremea = treptat, pe măsură ce trece timpul; după un timp oarecare; odată și odată. Tabla roșie a acoperișului se decolorase cu vremea (PHIL.). Din vreme sau (înv., reg.) de cu (bună) vreme = de timpuriu; mai înainte; cu un timp oarecare înainte de momentul prezent, obișnuit, prevăzut, așteptat; înainte de a fi prea tîrziu. Noul argat adusese, de cu vreme, brațe de despicături în casă (AGÂR.). Din vreme în vreme = uneori; din cînd în cînd; din timp în timp. Din vreme-n vreme, numai de dincolo de dealuri Părea c-auz un sunet, un uiet depărtat (ALEX.). În ultima vreme sau în vremea din urmă = în intervalul de timp care precedă momentul de față sau în care este cuprins acesta. În special în ultima vreme, studiul formării cuvintelor se bucură, la noi, de o atenție deosebită (HR.). ◊ Loc.conj. În vreme ce (sau, înv., în vremea cînd) = a) (introduce o prop. temp., adesea cu nuanță cauz. sau de opoz.) în timp ce, pe cînd, atunci cînd. Soțul consumă mulțumit, în vreme ce pierde la cărți (ARGH.); b) (introduce o prop. cauz.) fiindcă, deoarece, întrucît. În vreme ce... ard în pară, De ce să nu fiu o piatră din lume scoasă afară? (CON.); c) (introduce o prop. opoz.) (pe) cînd. Ea be putere, în vreme ce dușmanul ei numai apă (EMIN.). Cîtă vreme = a) (introduce o prop. temp.) cît timp, în toată perioada în care... Cîtă vreme avu oarecare trecere la Ministerul de Externe, fu luat în deriziune de aristrocrație (CĂL.); b) (introduce o prop. cond.) dacă. Cîtă vreme nu se ridică nici o pretenție asupră-i, el n-are voie să ia nici o măsură (CAR.). Pe cîtă vreme = a) (introduce o prop. temp.) cît timp, atîta timp cît, în toată perioada în care... Lasă pe unul să-ți ție locul, pe cîtă vreme vei lipsi din el (EMIN.); b) (introduce o prop. opoz.) în timp ce. Toate celelalte sufăr numai de căldură și de sete, pe cîtă vreme dumneaei sufere pe lîngă astea și de foame (CAR.). Atîta vreme cît = (introduce o prop. opoz., cu nuanță cond.) cît timp. Rezultă că atîta vreme cît sunt folosite mijloacele materiale, existențialiștii au deplină dreptate și condiția umană e deznădăjduită (STEINH.). ◊ expr. O vreme = o perioadă de timp. O vreme ne-am lăsat în derivă, așteptînd să ne ducă oceanul spre ele (TUD.). A-și pierde (sau a-și trece, a-și omorî) vremea = a-și irosi timpul în zadar; a lenevi. a) a-și irosi timpul, a-și pierde vremea; b) a-și petrece timpul mai ușor, mai repede; a-și omorî timpul Iar vă pierdeți vremea cu cîinele ăsta de pripas? (VOIC.). A-și petrece (sau a-și trece, a-și omorî, a omorî) vremea (cu ceva) = a-și ocupa timpul într-un anumit fel, a-și petrece timpul (cu...); a face să treacă timpul mai ușor (cu lucruri neimportante). Trecură din tindă în grădină, ca doi oameni fără grabă, care vor să-și omoare vremea (SADOV.). Fără a (mai) pierde vreme (sau vremea) = repede, neîntîrziat, imediat. Fără a pierde vreme, începu a se găti spre a se porni la oaste (BĂLC.). (Că sau doar) n-a intrat vremea în sac v. intra. Nu-i vreme de numărare v. numărare. Nu e vremea trecută v. trece. ♦ (mai ales în legătură cu vb. „a avea”) Timp liber, disponibil (pentru a face ceva); răgaz (acordat cuiva sau solicitat de cineva). D-ta spune că, de-i avea vreme să te duci mai pe urmă, bine-de-bine, iară de nu, să te ierte (CR.). ♦ (înv.) Răstimp de viețuire, durată a vieții omului; viață. Vreamea lui Izmail aceasta e 137de ani (P. OR). ◊ expr. (În sau la) vremea mea (ori a ta, a lui etc.) = (în) tinerețe, (în) floarea vîrstei. Ehei, dumneata nu știi ce număr a fost soacră-mea la vremea ei (VIN.). Acum mi-i (sau ți-i etc.) vremea = aceasta este vîrsta cînd trebuie să mă bucur (ori să te bucuri etc.). Aveți dreptate, băieți, acum vi-i vremea (CR.). ♦ (înv., reg.) An. Ficioară nevastă, nevastă ficioară, Peste șese vremi roada să-i coboară (CANT.). ◊ expr. (A fi) nins de vreme v. nins. ♦ (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”, care precizează sensul) Timp anume din cursul zilei, al serii sau al nopții; restr. ceas, oră. Singur, pe vremea-nnoptării, M-opresc pe-o colină și cînt (COȘB.). ♦ (relig.) Vremea de apoi sau, înv., pop., vremea cea de apoi = perioada de timp (nedefinită) în care va fi sfîrșitul lumii; existența de după moarte; judecata de apoi. 3 (urmat de determ. gen. sau precedate de prep. „de”) (Interval de) timp delimitat în funcție de anumite practici, obligații, cerințe etc., care este destinat, consacrat (și obligatoriu) pentru desfășurarea unei activități, a unei acțiuni etc. Vremea pescuitului întîrzia (VOIC.). 4 (de obicei constr. cu vb. ca „a veni”, „a găsi”, „a fi”) Timp (considerat) prielnic, favorabil etc. pentru desfășurarea unei acțiuni, a unei activități, pentru luarea unei decizii etc.; prilej, ocazie; moment. Veni vremea să plec la Socola (CR.). ◊ Loc.adv. La vreme = la momentul potrivit, oportun. Poetul, dacă n-are toate bucuriile vieții la vreme, e lipsit de avînt și închipuire (CĂL.) La vreme de... = a) în timpul..., pe timp de...; b) cînd se întîmplă, cînd e nevoie. Într-o vreme = la un moment dat, cîndva. La vremea asta = într-un moment (nepotrivit) al zilei sau al anului. Pînă la o vreme = pînă la un moment dat. A mers această împestrițare pînă la o vreme (HEL.). La o vreme = la un moment dat; într-un tîrziu. Dintr-o vreme sau de la o vreme (încoace) = începînd de la un moment dat, după un timp, într-un tîrziu. De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot galeș, trist și dus pe gînduri (ISP.). ◊ Loc.adj., adv. Fără (de) (sau înainte de) vreme = de timpuriu, înainte de termen; prematur. Astă născare fără vreme cam supără pre tata (c. NEGR.). Ne supără, ne îmbătrînesc fără vreme (CAR). ◊ Loc.conj. De vreme ce = din moment ce; fiindcă, deoarece. Trebuie să fie ceva neînțeles de mintea noastră, de vreme ce a făcut lucruri peste puterea omenească! (CR.). De vreme ce vouă vi se cuvine această cinste..., hotărîți (SADOV.). ◊ expr. La vremea sa (sau a ei, a lui, a lor) = la momentul potrivit. Fă tot lucrul la vremea lui (c. NEGR.). A apuca (sau a prinde) (pe cineva) vremea = a fi, a se găsi într-o situație oarecare la un moment dat. Nu știi (sau mai știi) cum vine (sau veni) vremea ori așa vine vremea, se spune pentru a evidenția caracterul imprevizibil sau accidental al unor situații sau întîmplări la un moment dat Era și vremea, se spune atunci cînd intervine, în ultimul moment, o schimbare (în bine), un eveniment favorabil, așteptat. (înv., reg.) Vreme cu prilej = ocazie potrivită; moment potrivit, favorabil. Turcii căutau vreme cu prilej ca să-și scoată din capete (ISP.). Am venit în preajma Iașilor, așezîndu-mă la pîndă și așteptînd vreme cu prilej (SADOV.). 5 (adesea la pl. cu val. de sg.; de obicei urmat de determ. în gen. care precizează felul) Perioadă (lungă) de timp (determinată cronologic) marcată de un eveniment istoric, cultural, științific etc. important, de o personalitate (excepțională) ori de o trăsătură dominantă privind stări, situații, fapte etc.; totalitatea evenimentelor, a faptelor, situațiilor etc. care caracterizează această perioadă; veac, epocă, secol. A istoriei minune, Vremea lui Ștefan cel Mare (EMIN.). ◊ Loc.adv. După vremuri = în decursul veacurilor. Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod (EMIN.). Pe (sau în) vremea aceea (sau acea vreme) = (pe) atunci. Ion Negru era pe vremea aceea omul cel mai avut din sat (AGÂR.). Pe vremuri = odinioară, cîndva, în trecut. Pe vremuri, nici nu așteptai să exprim o dorință, o ghiceai și mi-o îndeplineai (CA. PETR.). (Mai) înainte vreme = odinioară; (de) mai demult. Înainte vreme..., domnia Moldovei era teacă fîră sabie (SADOV.). ◊ Loc.adj., adv. Din (sau de pe) vremuri = (care este) din timpurile vechi, din străbuni. Făcea oamenilor semn să intre în lan, așa cum apucase dumnealui din vremuri (ANG.). ◊ expr. În negura vremii = în trecutul îndepărtat. Vremea trecută (ori veche, de demult) = trecutul (îndepărtat). În vremea veche trăia un împărat întunecat și gînditor ca meazănoaptea (EMIN.). 6 (la pl.) Stare de lucruri; împrejurări, circumstanțe. O carte cu scoarțe străvechi... stătea de mărturie atîtor vremi nesigure, povestind viața unui sfînt (ANG.). II (meteor.; adesea urmat de determ. care arată felul) Stare a atmosferei la un moment dat și într-un loc determinat, caracterizată prin totalitatea elementelor meteorologice și determinată de radiația solară, de circulația maselor de aer, de presiune etc.; ansamblul fenomenelor sau al condițiilor meteorologice la un moment dat și într-un anumit loc sau variația valorilor fenomenelor meteorologice într-un interval oarecare; timp. Era vremea cam ploioasă și oamenii au rămas pe acasă (SLAV.). ◊ expr. (pop.) Bună vreme (sau vremea) = formulă de salut, folosită la întîlnire sau la despărțire. Bună vreme, măi băiete! (EMIN.). Manta de vreme (sau vremea) rea v. manta. III (gram.; înv.) Timp. • pl. -uri, (înv.) -i. /<sl. veche врѣмѧ.

a-și omorî plictiseala / timpul / vremea expr. a-și ocupa timpul cu lucruri lipsite de importanță.

VREME, vremuri, s. f. I. 1. Timp (I). 2. Durată limitată de două întâmplări, evenimente etc. sau măsurată în ore, zile etc.; interval, perioadă, răstimp. Am stat multă vreme în ploaie. ◊ Loc. adv. Cu vremea = după un timp oarecare, cândva, odată și odată, cu timpul. Din vreme = mai înainte, înainte de a fi prea târziu. Din vreme în vreme = din când în când, uneori; din timp în timp. Toată vremea = continuu, mereu, fără întrerupere. ◊ Loc. conj. În vreme ce (sau înv. în vreme când) = în timpul în care, pe când. ◊ Expr. O vreme = o perioadă de timp. A-și pierde (sau a-și trece, a-și omorî) vremea = a-și irosi timpul în zadar, a lenevi. În (sau la) vremea mea (ori ta, lui etc.) = (în) tinerețe, (în) floarea vârstei. Acum mi-i (sau ți-i etc.) vremea = aceasta este vârsta când trebuie să mă bucur (ori să te bucuri etc.). ♦ Timp disponibil, răgaz. 3. Timp (considerat) prielnic pentru desfășurarea unei acțiuni; prilej, ocazie; moment. Era vremea mesei ◊ Loc. adv. Într-o vreme = la un moment dat, cândva. La vreme = la timpul oportun, la momentul potrivit. La vremea asta = într-un moment (nepotrivit) al zilei sau al anului. La vreme de... = a) când se întâmplă, când e nevoie; b) în timpul... pe timp de... Până (sau de) la o vreme = Până (sau de) la un moment dat. La o vreme = la un moment dat; într-un târziu. Dintr-o vreme sau de la o vreme (încoace) = începând de la un moment dat. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) vreme (sau înainte de vreme) = înainte de termen, prematur. ◊ Loc. conj. De vreme ce = din moment ce, deoarece, fiindcă. ♦ (În credințele religioase) Vremea de apoi = viața viitoare; judecata din urmă. 4. Perioadă determinată istoricește; epocă, veac, secol. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) vremea aceea (sau acea vreme) = pe atunci. Pe vremuri = odinioară, cândva, în trecut. Din vremuri = Din vremurile vechi, din străbuni. După vremuri = în cursul veacurilor. ◊ În negura vremii = în trecutul îndepărtat. ♦ (La pl.) Stare de lucruri; împrejurări, circumstanțe. II. Stare a atmosferei la un moment dat și într-un loc anumit, determinată prin totalitatea elementelor meteorologice. [Pl. și: vremi] – Din sl. vrĕmen.

VREME ~uri n. 1) Dimensiune universală după care se ordonează succesiunea ireversibilă a fenomenelor; timp. 2) Interval dintre două momente care se măsoară în secunde, minute, ore etc.; timp. 3) Perioadă cât durează ceva; durată; timp. Lecția a ținut multă ~. În ~ea lucrului. ◊ Din ~ în ~ din când în când; uneori. Din ~ de mai înainte. Cu ~ea peste o anumită perioadă; pe măsura scurgerii timpului. de ~ ce fiindcă; deoarece. În ~ ce (sau în ~ea când) atunci când. În aceeași ~ concomitent; simultan. toată ~ea mereu; neîntrerupt; în permanență. A-și pierde (sau a-și omorî) ~ea a-și irosi timpul fără nici un rost; a lenevi. Atâta amar de ~ foarte mult timp. 4) Moment oportun, împrejurare potrivită pentru o acțiune; timp; prilej; ocazie. La ~ea secerișului. ◊ De la o ~ (încoace) de la un moment dat. Până la o ~ până la un moment dat. A fi (sau a veni) ~ea a sosi momentul potrivit. Toate la ~ea lor toate la momentul potrivit. 5) Perioadă determinată istoric. Pe ~ea lui Ștefan cel Mare. ◊ Pe ~uri cândva; demult. Din ~uri de demult; din timpurile vechi. Înainte ~ în timpurile trecute. În (sau pe) ~ea mea (sau ta, lui etc.) pe când eram (sau erai, era etc.) tânăr; în tinerețe. 6) Stare meteorologică într-o perioadă dată (într-o anumită regiune); timp. Astăzi ~ea este frumoasă. [Art. vremea; G.-D. vremii; Pl. și vremi] /<sl. vrĕme

VREME, (4, 5) vremuri, s. f. I. 1. Timp (I). 2. Durată limitată de două întâmplări, evenimente etc. sau măsurată în ore, zile etc.; interval, perioadă, răstimp. Am stat multă vreme în ploaie. ◊ Loc. adv. Cu vremea = după un timp oarecare, cândva, odată și odată, cu timpul. Din vreme = mai înainte, înainte de a fi prea târziu. Din vreme în vreme = din când în când, uneori; din timp în timp. Toată vremea = continuu, mereu, fără întrerupere. ◊ Loc. conj. În vreme ce (sau înv. în vreme când) = în timpul în care, pe când. ◊ Expr. O vreme = o perioadă de timp. A-și pierde (sau a-și trece, a-și omorî) vremea = a-și irosi timpul în zadar; a lenevi. În (sau la) vremea mea (ori ta, lui etc.) = (în) tinerețe, (în) floarea vârstei. Acum mi-i (sau ți-i etc.) vremea = aceasta este vârsta când trebuie să mă bucur (ori să te bucuri etc.). ♦ Timp disponibil, răgaz. 3. Timp (considerat) prielnic pentru desfășurarea unei acțiuni; prilej, ocazie; moment. Era vremea mesei. ◊ Loc. adv. Într-o vreme = la un moment dat, cândva. La vreme = la timpul oportun, la momentul potrivit. La vremea asta = într-un moment (nepotrivit) al zilei sau al anului. La vreme de... = a) când se întâmplă, când e nevoie; b) în timpul... pe timp de... Până (sau de) la o vreme = până (sau de) la un moment dat. La o vreme = la un moment dat; într-un târziu. Dintr-o vreme sau de la o vreme (încoace) = începând de la un moment dat. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) vreme (sau înainte de vreme) = înainte de termen; prematur. ◊ Loc. conj. De vreme ce = din moment ce, deoarece, fiindcă. ♦ (În credințele religioase) Vremea de apoi = viața viitoare; judecata din urmă. 4. Perioadă determinată istoricește; epocă, veac, secol. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) vremea aceea (sau acea vreme) = pe atunci. Pe vremuri = odinioară, cândva, în trecut. Din vremuri = din timpurile vechi, din străbuni. După vremuri = în cursul veacurilor. ◊ Expr. În negura vremii = în trecutul îndepărtat. 5. (La pl.) Stare de lucruri; împrejurări, circumstanțe, ocazii. II. Stare a atmosferei la un moment dat și într-un loc anumit, determinată prin totalitatea elementelor meteorologice. [Pl. și: vremi] – Din sl. vrĕmen.

VREME, vremuri și vremi, s. f. (în concurență cu timp) I. 1. Timp (I 1). Clopotul din turn cînd geme, Cheamă vreme, ’ngroapă vreme. LESNEA, I. 10. Cu valul vremilor ce curg Atîtea cîntece s-au dus, Și valul vremilor ce curg Atîtea cîntece-a răpus. GOGA, P. 22. Unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaște Și vremea-ncearcă în zadar Din goluri a se naște. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. N-a intrat vremea-n sac v. intra (II 2). 2. Durată limitată între două întîmplări, evenimente etc. sau măsurată în ore, zile etc.; interval, perioadă, răstimp. Au stat multă vreme în ploaie. DUMITRIU, N. 155. Mai era vreme pînă la ziuă. SADOVEANU, O. I 501. De atîta vreme, de cînd nu ne-ai mai dat obraz. ALECSANDRI, T. I 41 ◊ Loc. adv. Cu vremea (sau, învechit, cu vreme) = după un timp oarecare, cîndva, odată și odată, cu timpul. Binele pe om îl scapă Cu vremea de foc și apă. PANN, la CADE. Cu vreme putea să-i aducă prilej de folos. DRĂGHICI, R. 143. Din vreme = mai înainte, înainte de a fi prea tîrziu, de timpuriu. Pe lîngă crucea din răspîntie scîrțîie roatele căruțelor ce pleacă din vreme, să nu le ajungă zăduful pe drum. CARAGIALE, O. I 320. De cu bună vreme v. bun⁴ (VI 4). Din vreme în vreme = din cînd în cînd, uneori, la intervale; din timp în timp. Din vreme în vreme birja dădea într-un hop. SADOVEANU, O. IV 7. Cînd amintirile-n trecut încearcă să mă cheme, Pe drumul lung și cunoscut Mai trec din vreme-n vreme. EMINESCU, O. I 186. Din vreme-n vreme numai, lungi șiruri de cucoare Sub bolta albăstrie zbor tainic, călătoare. ALECSANDRI, O. 190. Înainte vreme v. înainte (II 1). Loc. conj. În vreme ce (sau, învechit, în vreme cînd) = în timpul în care, pe cînd, pe de altă parte. Ștefan Văcărescu era spătar mare, în vreme ce fiul său... servea ca ispravnic. ODOBESCU, S. I 261. Tu dormi, în vreme cînd toți ciialalți varsă sudori de moarte muncind. DRĂGHICI, R. 10. ◊ Expr. O vreme = o bucată de timp, un timp. Se mai auzi o vreme murmurul greu de glasuri. DUMITRIU, N. 57. Forțele vii ale unui neam pot fi stînjenite o vreme; cînd le vine însă ceasul, înmuguresc și înfloresc cu putere irezistibilă. SADOVEANU, E. 67. Toată vremea = continuu, mereu, fără întrerupere. Titu Herdelea se simțea de prisos, cum se simțise toată vremea. REBREANU, R. II 17. Se ținea de farse toată vremea. CARAGIALE, O. III 10. A-și pierde (a-și trece sau a-și omorî) vremea = a-și irosi timpul fără a face nimic de seamă; a lenevi. În vremea mea (ta, lui etc.) = în tinerețe, în floarea vîrstei, în plinătatea puterii. Baba care-o vezi acuma fost-a mîndră-n vremea ei. EFTIMIU, Î. 92. Cînd eram în vremea mea Zburam ca o păsărea. BIBICESCU, P. P. 382. Acum mi-i (ți-i etc.) vremea = aceasta este vîrstă de care trebuie să mă bucur (să te bucuri etc.). Aveți dreptate, băieți; acum i vremea. CREANGĂ, A. 97. ♦ Timp. disponibil, răgaz. Pe tătari i-a zdrobit Groza... – Tătarii se vor face la loc... – Să zicem că da, dar le trebuie vreme. DELAVRANCEA, O. III 244. ◊ Expr. A avea vreme v. avea (I 2). A afla vreme v. afla (2). ♦ Fig. An. Ea e-naltă și ușoară... Și de-abia pe la Sîn-Petru Umple optsprăzece vremuri. COȘBUC, P. I 95. 3. (De obicei cu determinări la genitiv sau introduse prin prep. «de») Timp prielnic pentru desfășurarea unei acțiuni; moment; prilej, ocazie. Pînă la vremea plecării toți ofițerii trecem pe chei. BART, S. M. 13. Nevoia de a se mișca îl făcu să se uite pe ceas, era aproape vremea mesei. VLAHUȚĂ, O. A., III 66. Oameni... care-și prefac sufletul și portul după vreme. NEGRUZZI, S. I 71. Prietenul la vreme de nevoie se cunoaște. ◊ Loc. adv. Într-o vreme = la un moment dat, într-o anumită epocă. Într-o vreme, ia cu arendă moșia Dornești. CĂLINESCU, E. 19. Într-o vreme... vînătoarea a făcut popas. SADOVEANU, D. P. 137. Cetitul care-ntr-o vreme răsipea a mele gînduri. CONACHI, P. 104. La vreme, la timpul oportun, la momentul potrivit. Părinții i s-au prăpădit la vreme: ca să nu le mai otrăvească sufletul purtările fiului lor iubit. SADOVEANU, E. 93. Pentru ce n-ai pedepsit-o la vreme? DELAVRANCEA, O. II 234. Se-nțelege că Niță n-a lipsit a se înființa la vreme. CARAGIALE, O. II 244. La vremea asta = într-un moment (nepotrivit) al zilei sau al anului. Încotro mergeți dumneavoastră la vremea asta și pe locurile aistea, domnișorule? HOGAȘ, M. N. 66. Pînă la o vreme = pînă la un moment dat. Pînă la o vreme treburile i-au mers bine. La o vreme = la un moment dat; într-un tîrziu. Nu știu dacă faci bine... a zis doctorul la o vreme. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 20. Dintr-o vreme sau de la o vreme (încoace) = începînd de la un anumit moment. Dintr-o vreme Gemea, bătut d-un gînd. COȘBUC, P. I 100. De la o vreme încoace... nu știu ce avea. ISPIRESCU, L. 2. De la o vreme valea s-a sfîrșit și s-a început un deal. CREANGĂ, P. 41. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) vreme (sau înainte de vreme) = (care se întîmplă) înainte de termen; prematur. Boala și mizeria l-au doborît înainte de vreme. SADOVEANU, E. 83. Ne-ați venit apoi... Vestejiți fără devreme. EMINESCU, O. I 151. Astă naștere fără vreme cam supără pe tata. NEGRUZZI, S. I 247. ◊ Loc. conj. De vreme ce = din moment ce, deoarece, fiindcă. El putea mai lesne s-o facă, de vreme ce toți se supuneau la porunca lui. ISPIRESCU, L. 31. Trebuie să fie ceva neînțeles de mintea noastră, de vreme ce a făcut lucruri peste puterea omenească. CREANGĂ, P. 87. Haide, intrați, de vreme ce ați venit. NEGRUZZI, S. I 94. ◊ Expr. A căuta (sau a pîndi) vreme cu prilej v. prilej (1). A i se apropia (cuiva) vremea v. apropia (II 1). Vremea de apoi = viața viitoare, judecata din urmă. 4. (Adesea la pl., cu aceeași valoare ca la sg.) Perioadă determinată istoricește; epocă; veac, secol. Sînt poetul vremilor ce vin. BENIUC, M. 54. Îmi aminteam de vremi trecute. IOSIF, PATR. 76. Mă bucur nădăjduind că negreșit va veni vreme, întru care patria mea... să sămuiască întocmai cu orașele cele mari ce am văzut. GOLESCU, Î. 148 ◊ Expr. În negura vremii = în trecutul îndepărtat. Aici a fost odată... scaunul vestiților bani ai Severinului, a căror obîrșie se pierde în negurile vremii. VLAHUȚĂ, R. P. 8. ◊ (Cu determinări la genitiv sau introduse prin prep. «de») Vremea mișcărilor naționale s-a trecut și a venit vremea luptelor de clasă. IONESCU-RION, C. 29. Vremile de răzbunare au trecut. RUSSO, O. 67. ◊ Loc. adv. Pe vremea aceea (pe acea vreme sau în acele vremuri) = pe atunci. Pe vremea aceea stăpînea în Crîngu un boier mare. MIRONESCU, S. A. 87. Pe vremea aceea era bine să fii harabagiu în Tîrgul-Neamțului. CREANGĂ, P. 109. În vremea aceea = în acel timp, pe cînd... Dar ce făcuse oare în vremea aceea Ileana împărăteasa? EMINESCU, N. 27. Pe vremuri = odinioară, cîndva, în trecut. Dar nici mînia lui nu era ca pe vremuri. DUMITRIU, P. F. 66. Aici locuia pe vremuri, demult, tare demult, un bun prieten. STANCU, U.R.S.S. 87. Pe vremuri, cît a fost profesor de limba greacă, n-a știut altă cale. BASSARABESCU, S. N. 14. Din vremuri = din timpurile vechi, din străbuni. Mîine-i anul nou, știi bine, Și-obicei din vremuri este Ca-ntr-această zi să fie Sărbătoare. COȘBUC, P. I 71. După vremuri = în cursul veacurilor. După vremuri mulți veniră... Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod. EMINESCU, O. I 147. ♦ (Numai la pl.) Stare de lucruri; împrejurări; timpuri. Ce vremuri!- Alte vremuri! DELAVRANCEA, O. II 136. Am văzut, mînați de soartea Vremurilor, bieți sărmani Alergînd pe la dușmani, Ca să-și afle moartea. COȘBUC, P. I 262. II. Situație meteorologică cuprinzînd totalitatea stărilor atmosferice. După grelele vînturi și viscoliri vine iar vremea bună, cu soare, cu cer limpede. SADOVEANU, O. VII 337. Nu știi cum vine vremea în pădure; cînd pleci la drum, nu-i rău să te îngrijești de toate. HOGAȘ, M. N. 135. Și de-i vremea bună, rea. Mie-mi curge Dunărea. EMINESCU, O. I 124. ◊ (În formule de salut) Bună vremea, măi băiete! – Mulțămim, voinic străin. EMINESCU, O. I 84.

HOLOFERN, general al regelui babilonian Nabucodonosor. Potrivit „Vechiului Testament”, a fost omorât în somn de Iudita, în timpul asediului cetății Bethulia.

*CALOMNIE sf. Învinuire nedreaptă, mincinoasă, adusă cuiva că ar fi comis o faptă necinstită: nu mai sîntem în timpul lui Basilio. pe cînd calomnia putea omor! I. -GH. [fr.].

OMORÎ (-or) 1. vb. tr. 1 A lua viața cuiva lovindu-l, rănindu-l de moarte, a ucide: ~ cu toporul, cu un glonte, cu pietre ¶ 2 A lua viața cuiva din întîmplare, a pricinui moartea cuiva, a-l lăsa să moară din lipsă de îngrijire: doctorii l-au omorît ¶ 3 Ⓕ A prăpădi, a istovi: munca îI omoară ¶ 2 4 Ⓕ ~ vremea, a căuta să-i treacă timpul în așa fel încît să nu-i pară prea lung: ca să mai omoare vremea... femeile se pun dis dimineață să încondeieze... ouă (LUNG.) ¶ 5 ~ mustul, a lua mustului putința de a fermenta, turnînd peste el o căldare de must fiert în clocote (CIAUȘ.). II. vb. refl. A-și lua viața, a-și face seama, a se sinucide [vsl. umoriti].

ou, ouă, s.n. – 1. Bulgăre. 2. Cocoloș. ♦ (top.) Ou, deal în loc. Gârdani (Codru). „Dealul Ou, numit astfel pentru forma sa, ascunde în pântecele său o mare taină, după cum povestesc bunicii noștri. Ei își amintesc de spusele moșilor lor că acest deal a fost ridicat de către iobagi, care au fost obligați să care pământ cu cățânele din malul Someșului, care curge prin apropiere, drept pedeapsă pentru moartea unei persoane importante (pământul din deal este nisipos, așezat peste sol argilos). Nu degeaba baronul Blomberg și-a construit alături de această movilă o criptă unde să-și îngroape morții. O altă legendă povestită de bătrâni spune că în timpul stăpânirilor străine vătafii acestui sat ar fi omorât mulți săteni care nu au vrut să se supună și le-au îngropat cadavrele în pământ până ce s-a ajuns la această formă de relief” (Gârdani, 2007: 127-128). ♦ (onom.) Ou, poreclă și supranume în satul Văleni (com. Călinești). – Lat. ovum „ou” (Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).

asasin a. și m. care omoară, ucigaș; fier asasin. ║ pl. asasini, sectă muzulmană din timpul cruciatelor, cari săvârșiau tot felul de crime, îmbătându-se cu băutură amețitoare hașiș (de unde și numele).

CRIMĂ s. f. 1. violare a legii penale, care se pedepsește cu detenție riguroasă, muncă silnică, temniță grea, moarte etc.; omor. ♦ ~ de război = acțiune săvârșită de membrii unor forțe armate în timp de război nesocotind normele dreptului internațional care reglementează legile războiului; ~ contra umanității = atrocități recunoscute pe plan internațional ca violând legile elementare ale umanității. 2. nelegiuire, fărădelege. ◊ păcat. (< fr. crime)

RĂPUNE, răpun, vb. III. (Astăzi mai ales popular) 1. Tranz. A lua cuiva viața, a ucide, a omorî; (sens atenuat) a doborî, a distruge, a înfrînge. În scurt timp e răpus de o congestie pulmonară. SADOVEANU, E. 231. N-ai putut răpune Destinul ce-ți pîndi făptura. ARGHEZI, V. 117. Cu valul vremilor ce curg Atîtea cîntece s-au dus, Și valul vremilor ce curg Atîtea cîntece-a răpus. GOGA, P. 22. Să vie la ocnă și să spuie: eu am răpus pe taica. CARAGIALE, O. I 266. ◊ (Cu complementul «capul», «viața», «zilele», fig. «inima») Păgînii au răpus capul lui Ion-vodă. SADOVEANU, O. I 489. Frigurile bălții și oftica răpuneau tot vieți fragede. I. BOTEZ, ȘC. 86. Că cu cine-am petrecut Mi s-a dus, măre, s-a dus, Inimioara mi-a răpus. ANT. LIT. POP. I 134. Copilaș cu cal de foc! Oprește negrul pe loc Că-i pică potcoavele Și-ți răpune zilele. ALECSANDRI, P. P. 107. ♦ Refl. A-și pierde viața, a-și găsi moartea. Inima-i zvîcnește tare, viața-i parcă se răpune. EMINESCU, O. I 84. Radu-vodă... se răpusese de o groaznică și cumplită boală. ODOBESCU, S. I 70. Pe Cerna-n sus mulți voinici s-au dus... Și toți s-au răpus. TEODORESCU, P. P. 415. ◊ Refl. reciproc. Bizantinii se ucideau, mama pe fiul, fiul pe tată... dar nicicînd nu se răpuneau fără sfînta împărtășanie. DELAVRANCEA, O. II 160. ♦ A învinge într-o luptă de idei; a convinge. A avut mult bucluc și vorbă cu oamenii; dar, cum i-i obiceiul lui, i-a răpus pe toți și i-a împăcat. SADOVEANU, B. 37. 2. Refl. (Rar) A se sinucide. Sărăcuț de maica mea!... S-a răpus domnul [inginer]. ODOBESCU, S. III 189. – Forme gramaticale: perf. s. răpusei, part. răpus. – Prez. ind. și: răpui (SADOVEANU, O. VIII 218, DELAVRANCEA, O. II 121, TEODORESCU, P. P. 315).

vreme sf [At: PSALT. HUR. 60^r/22 / Pl: ~muri, (îvp) ~mi / E: vsl врѣмѧ] 1 Timp (1). 2 (Îe) A nu-l prinde pe cineva ~a în loc A fi mereu activ. 3 (Îe) N-a intrat ~a în sac! Este timp suficient. 4 (Reg; îe) A fi ~a între rotile A avea foarte puțin timp la dispoziție. 5 (Udp „de” sau de determinări în genitiv) Interval de timp (1) limitat de două evenimente Si: timp. 6 (Udp „de” sau de determinări în genitiv) Interval de timp definit în raport cu unitățile sale de măsură (secunde, minute, ore, zile, ani etc.) Si: timp. 7 Perioadă în care are loc un fenomen, un eveniment, o acțiune sau în care se desfășoară o fază dintr-un anumit proces Si: durată (1), timp. 8 Succesiune de momente care corespunde desfășurării unui eveniment, unui fenomen, unei acțiuni Si: timp. 9 (Îvr; în practicile creștine; îs) Dulce (sau bună) ~ Interval de timp în care este îngăduit orice aliment. 10 (Îlav) În (sau, înv, pe) toată ~a ori, îvr, în toată ~, în toate ~mi Tot timpul. 11 (Îlav) Cu ~a (sau, îvp ~, îvr, ~mi) Treptat. 12 (Îlav) După un timp oarecare. 13 (Îlav) Odată și odată. 14 (Îlav) Din ~ sau (îrg) de (ori din) cu (bună) ~ De timpuriu. 15 (Îla) Înainte de a fi prea târziu. 16 (Îlav) Din ~ în ~ sau, înv, din vremuri în vremuri Din când în când Si: uneori. 17 (Îal) La anumite intervale (regulate). 18 (Îlav) Într-o ~ Într-o perioadă neprecizată din trecut Si: cândva, odată. 19 (Îlav) În (sau, înv, într-) aceeași ~ Concomitent (2). 20 (Îlav) Pe ~a când Atunci când. 21 (Îlav) În ultima ~ sau în ~a din urmă În intervalul de timp care precedă momentul de față. 22 (Înv; îlav) Curândă ~ sau (îvr) într-o mică de ~ În scurt timp. 23 (Înv; îlav) În (sau prin) multe ~mi Adesea (1). 24 (Îlav) Pe o ~ Pentru un timp limitat. 25 (Îvr; îlav) În ~ de veac Niciodată. 26 (Îlc) În ~ ce sau, înv, în ~ când, în ~ că, în ~a ce, pe ~a ce În timp ce. 27 (Îlc) În ~ ce sau, înv, în ~ că Deoarece. 28 (Îlc) În ~ ce sau, înv, în ~ că, în ~ când (Pe) când. 29 (Îlc) În ~ ce sau, înv, în ~ când Dacă. 30 (Îlc) Câtă ~ Cât timp ... 31 (Îal) Dacă. 32 (Îal) Deoarece. 33 (Îlc) Pe (sau, înv, în) câtă ~ Cât timp ... 34 (Îlc) Pe câtă ~ În timp ce. 35 (Îlc) Atâta ~ cât ... Cât timp. 36 (Îs) O ~ O perioadă (nedeterminată) de timp. 37 (Îe) A(-și) pierde (sau, fam, a prăpădi, înv, a cheltui) ~a sau (înv) a pierde ~ A(-și) irosi timpul. 38 (Îe) A-și petrece (sau a-și trece, a-și omorî, a omorî) ~a (cu ceva) sau a-și trece fin ~ A-și ocupa timpul într-un anumit fel (pentru a avea senzația că trece mai repede). 39 (Îlav) Fără a (mai) pierde ~ (sau ~a) Imediat. 40 (Pop; îe) A încurca ~a A stânjeni pe cei din jur. 41 (Olt; îe) (A muri) cu ~a înainte (A muri) în floarea vârstei. 42 (Trs; îe) Nu-i ~ de numărare Nu este timp de pierdut. 43 (Îc) Pierde-~a Persoană care își irosește timpul. 44 (Îac) Om fără căpătâi. 45 (De obicei precedat de pp „în”, „la”; udp „de”) Interval de timp nedefinit, considerat în raport cu evenimentele, faptele, situațiile care îl caracterizează. 46 (Îe) A avea ~ A avea timp liber. 47 (Îae) A avea un răgaz. 48 (Rel; îs) ~a (sau ~mile) de apoi, (îvp) ~a cea de apoi (Perioadă de timp în care va avea loc) Judecata de Apoi. 49 (Înv) Viață (113). 50 (Înv) Vârstă (1). 51 (Mar; îla; d. oameni) În ~ Tânăr. 52 (Mar; îal) Sprinten. 53 (Îe) (În sau la, pe) ~a mea (sau ta, lui etc.) (În) tinerețe. 54 (Îae) (Într-o) perioadă optimă din viața cuiva. 55 (Îe) Acum mi-i (sau ți-i) ~a Aceasta este vârsta când trebuie să mă bucur (sau să te bucuri) de viață. 56 (Îe) A-i trece cuiva ~a A depăși vârsta potrivită pentru ceva. 57 (Îae) A îmbătrâni. 58 (Îrg) Anotimp. 59 (Îrg) An¹ (1). 60 Perioadă a anului caracterizată prin apariția anumitor fenomene determinate de specificul anotimpului. 61 (Udp „de”) Timp anume din cursul zilei, al serii sau al nopții. 62 (Prc) Oră. 63 (Îlav) Pe la o (sau cu bună) ~ Pe la apusul soarelui. 64 (Olt; îlav) La orice ~ La miezul nopții. 65 (Îvr) Veac (49). 66 (Grm; îvr) Durată a unei vocale. 67 (Grm; îvr) Durată a unei silabe. 68 (Udp „de” sau de determinări genitivale) Interval de timp determinat (stabilit în funcție de anumite obiceiuri, cerințe etc.), potrivit pentru desfășurarea unei acțiuni sau a unei activități. 69 (De obicei în legătură cu verbe ca „a veni”, „a găsi”, „a fi”, înv, „a păzi”, „a pândi”) Moment favorabil pentru desfășurarea unor acțiuni Si: ocazie, prilej. 70-71 (Îlav și, rar, îla) La (sau, îrg, în) ~ (Care se face) la momentul potrivit. 72-73 (Îal) (Care se produce) în timp util. 74 (Trs; îlav) La (sau, îrg, în) ~ Se poate întâmpla să ... 75 (Trs; îal) Nu cumva … 76 (Reg; îlav) În ~ Devreme (1). 77 (Îlav) Fără (de) ~ sau înainte de ~, (înv) înainte ~, ainte de ~ Înainte de termen. 78 (Îal) La timp nepotrivit. 79 (Îrg; îla) Fără (de) ~ Care este prematur. 80 (Îrg; îal) Care este inoportun. 81 (Trs; îla; d. ouă) Care nu are găoace. 82-83 (Înv; îljv) Fără (de) ~ (Care se produce) continuu. 84 (Îlav) De (la) o ~ încoace sau dintr-o ~ De câtva timp. 85 (Îlav) Până la o ~ Până la un moment dat. 86 (Îlav) La ~a asta Într-un moment nepotrivit al zilei, al nopții sau al anului. 87 (Îlav) La o ~ La un moment dat. 88 (Îal) Într-un târziu. 89 (Îlc) De ~ ce (sau, înv, că) Dacă. 90 (Îlc; și, îvr, îlc dacă ~ ce) Din moment ce. 91 (Îe) La (sau, înv, în) ~a sa (sau ei, lui, lor) La momentul potrivit. 92 (Îe) A apuca (sau a prinde) pe cineva ~a A se găsi într-o situație oarecare la un moment dat. 93 (Îe) Era și ~a Se spune atunci când intervine, cu puțin timp înainte de a fi prea târziu, un eveniment favorabil, așteptat. 94 (Îrg; îs) ~ cu prilej Ocazie favorabilă. 95 (Îe) A fi în ~ A fi în siuația corespunzătoare pentru ... 96 (Reg; îe) La ~a ~mii Când va fi momentul potrivit. 97 (Îe) Vine ~a că ... Poate că ... 98 (Înv; șîs ~ cu soroc) Interval de timp în cuprinsul sau la sfârșitul căruia se săvârșește o acțiune (planificată). 99 (Și îas) Termen fixat pentru săvârșirea unei acțiuni sau pentru îndeplinirea unei obligații. 100 Epocă (1). 101 Totalitatea evenimentelor care caracterizează o epocă (1). 102 (Îs) ~a trecută (ori veche) sau ~murile (ori ~mile) vechi (sau trecute) Trecutul (îndepărtat). 103 (Îs) ~a (sau ~murile) de acum Epoca actuală, din punctul de vedere al vorbitorului. 104 (Îs) ~a (sau ~murile, ~mile) viitoare, (înv) ~mile cele viitoare Viitorul (14). 105 (Îlav) Pe (sau, rar, în) ~muri (ori, îrg, ~mi) Odinioară. 106-107 (Îljv) (Mai) înainte (sau de înainte, dinainte, îrg, nainte) ~ (sau, reg, înainte ~muri) (Care a fost) cândva. 108 (Îlav) Pe ~a aceea sau pe acea ~, pe acele ~muri, (înv) pe ~mile acelea, (reg) pe ~a aia, pe ~murile alea Într-o perioadă anterioară de care este vorba Si: pe atunci. 109-110 (Îljv) În (sau din) ~murile (ori ~mi, reg, ~a, ~mile) de demult sau (îvr) în ~mile de apoi În (sau din) trecutul îndepărtat. 111 (Îlav) După ~muri (sau, îrg, ~, ~mi) În cursul timpului. 112-113 (Îljv) De pe (sau din) ~muri (și, înv, îla, de pe ~mi) (Care a existat) în trecutul îndepărtat. 114 (Pex; lsg) Societatea dintr-o anumită perioadă istorică. 115 (Pex; lsg) Ceea ce este specific societății dintr-o anumită perioadă istorică. 116 (Lpl) Stare de lucruri caracteristice unei anumite perioade istorice Si: împrejurări. 117 (Urmat de un aps sau de determinări pronominale în cazul genitiv) Perioadă de timp raportată la o generație. 118 (Lpl) Stările de lucruri caracteristice vremii (117). 119 (Rar) Eră geologică. 120 (Fig) Proces obiectiv de dezvoltare a fenomenelor naturii și societății Si: istorie. 121 Stare a atmosferei la un moment dat și într-un anumit loc, caracterizată prin totalitatea elementelor meteorologice și determinată de radiația solară, de circulația maselor de aer, de presiune etc. 122 (Adesea lpl) Ansamblul fenomenelor sau al condițiilor meteorologice la un moment dat și într-un anumit loc. 123 (Trs; îs) ~ mare Zloată. 124 (Trs; îas; șîs ~uri mari) Furtună (4). 125 (Trs; îs) ~ seacă Secetă. 126 (Îls) Manta de ~ (sau ~a) rea Persoană care este luată în seamă numai când este nevoie de ea. 127 (Pop; îe) Bună ~ (sau ~a)! Formulă de salut, folosită la întâlnire sau la despărțire. 128 (Reg; d. oamneni; îe) A se face ~ rea A se înfuria. 129 (Reg; d. oameni; îe) (A fi) ~ grea (sau rea) (A fi) voinic și viteaz. 130 (Reg; îe) A trage a ~ (rea) Se spune când sunt semne care prevestesc schimbarea stării atmosferice. 131 (Mun; îe) A se așterne (sau a se pune, a se așeza) pe ~ A se face vreme (121) urâtă. 132 (Grm; înv) Timp. 133 (Grm; înv) Fiecare dintre formele flexionare ale verbului prin care se exprimă categoria gramaticală a timpului.

CRIMĂ s.f. Violare a legii penale, care se pedepsește cu detențiune riguroasă, muncă silnică, temniță grea, moarte etc.; omor. ◊ Crimă de război = acțiune săvîrșită de membrii unor forțe armate în timp de război, împotriva normelor dreptului internațional care reglementează legile războiului. ◊ Crimă contra umanității = atrocități recunoscute pe plan internațional ca violînd legile elementare ale umanității. [< fr. crime, cf. lat. crimen – acuzare].

SÉTIF (STIF), oraș în N Algeriei, situat la poalele m-ților Atlasul Mic (Tell Atlas), la 1100 m lat., pe Wadi Bou Sellan, la 97 km VSV de Constantine; centrul ad-tiv al villayatului omonim; 211,8 mii loc. (1998). Nod de comunicații. Centru comercial. Piață agricolă pentru cereale și animale. Ind. textilă (covoare, țesături din lână), pielăriei, de prelucr. a lemnului, și alim. Universitate (1978). Ruinele unei fortărețe bizantine. Necropolă romană. Colonie romană (97 d. Hr.) cu numele Sitifis și centrul ad-tiv al prov. romane Mauretania Sitifensis, creată în 297. Important oraș în timpul Imp. Bizantin. Aici a avut loc o revoltă antifranceză (1945), când au fost omorâți peste 100 de europeni, iar ca replică au fost masacrați între 6000 și 8000 de musulmani.

ACHITA, achit, vb. I. Tranz. 1. A declara nevinovat pe cineva printr-o hotărîre judecătorească. Tribunalul a achitat pe inculpat. 2. (Cu privire la o datorie bănească, la o obligație morală sau materială etc.) A plăti, a lichida. A achitat la timp datoria. ◊ Refl. M-am împrumutat ca s-o cumpăr... și încă n-am plătit-o.. Dar într-o lună-două m-am achitat. DUMITRIU, N. 264. ◊ Expr. A se achita de ceva = a-și îndeplini o obligație, a duce la bun sfîrșit o sarcină. Gospodăriile colective s-au achitat cu cinste de sarcina trasată de partid de a fi în fruntea întrecerii patriotice pentru terminarea la timp și în bune condiții a campaniei însămînțărilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 346, 1/6. 3. (Familiar) A omorî, a ucide.

PIERDE, pierd, vb. III. I. 1. Tranz. A nu mai ști unde se află, unde a pus, unde a rătăcit (un bun material). ◊ Expr. A(-și) pierde șirul = a se încurca, a se zăpăci; a nu mai avea continuitate (în vorbire). 2. Tranz. A nu mai cunoaște sau a nu mai găsi drumul, locul etc. căutat; a greși direcția. ◊ Expr. A(-i) pierde (cuiva) urma = a nu mai ști unde se află, unde poate fi găsit. A-și pierde (sau, refl., a i se pierde) urma (ori urmele) = a nu mai putea fi găsit; a dispărea. ♦ Refl. A se rătăci de grupul în care se afla. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de ceva, a se cufunda în... 4. Refl. Fig. A fi cuprins, copleșit de un sentiment, de o emoție; a nu mai ști ce să facă. II. Tranz. 1. A fi deposedat de..., a rămâne fără..., a nu mai avea; spec. a irosi, a risipi. ◊ Expr. A pierde din mână = a scăpa un prilej favorabil. A pierde pământul de sub picioare = a) a nu-și mai putea păstra echilibrul din cauza unei proaste stări fizice, a unui pas greșit etc.; b) a fi pe punctul de a pierde o anumită situație materială sau socială. A-și pierde viața = a muri; a fi omorât. A-și pierde cunoștința (sau simțirea) = a leșina. A-și pierde cumpătul (sau răbdarea) = a nu se mai putea stăpâni, a se enerva. ♦ A rămâne fără o parte a corpului, fără un organ, fără o facultate fizică sau intelectuală, a nu se mai putea folosi de o parte a corpului, de o facultate. ◊ Expr. A pierde sânge = a avea hemoragie. A pierde laptele = (despre femelele unor mamifere) a le scădea sau a le înceta secreția laptelui (într-o perioadă când aceasta ar trebui să fie normală). A-și pierde mințile = a înnebuni. ♦ (Despre plante) A i se usca (și a-i cădea) frunzele, rodul etc. 2. (Pop.; despre femei) A avorta. 3. A fi lipsit (pentru totdeauna) de o ființă dragă; a rupe relațiile (de prietenie) cu cineva, a fi părăsit. 4. A fi învins într-un război, într-o întrecere; a nu câștiga un proces etc. 5. A sosi prea târziu, a nu ajunge sau a nu face ceva la timp. 6. A folosi timpul în mod nerațional, irosindu-l sau profitând insuficient de el. ◊ Expr. Fără a (mai) pierde vremea = imediat, repede, neîntârziat. ◊ Compus: pierde-vară s. m. și f. = om care își irosește timpul, care nu muncește și umblă fără niciun rost. III. 1. Tranz. (Pop.) A ucide, a omorî. ♦ Refl. A muri. ♦ Tranz. și refl. A(-și) cauza un mare rău, neajuns etc.; a pune sau a se afla într-o situație extrem de grea. 2. Tranz. (Înv. și pop.) A distruge, a nimici (popoare, țări, așezări, bunuri materiale etc.). 3. Tranz. (Pop.) A face să dispară, să piară; p. ext. a compromite. 4. Refl. A ieși din câmpul vizual, a nu se mai vedea; a dispărea. ♦ Fig. A trece neobservat, neluat în considerație. ♦ Tranz. A nu mai putea urmări cu privirea pe cineva sau ceva, a nu mai vedea. ◊ Expr. A pierde (pe cineva) din ochi = a iubi foarte mult. 5. Refl. (Despre sunete, voci, zgomote) A-și diminua treptat intensitatea, a deveni din ce în ce mai slab; a se stinge. – Lat. perdere.

PIERDE, pierd, vb. III. I. 1. Tranz. A nu mai ști unde se află, unde a pus, unde a rătăcit (un bun material). ◊ Expr. A(-și) pierde șirul = a se încurca, a se zăpăci; a nu mai avea continuitate (în vorbire, scris, gândire). 2. Tranz. A nu mai cunoaște sau a nu mai găsi drumul, locul etc. căutat; a greși direcția. ◊ Expr. A(-i) pierde (cuiva) urma = a nu mai ști unde se află, unde poate fi găsit. A-și pierde (sau, refl., a i se pierde) urma (ori urmele) = a nu mai putea fi găsit; a dispărea. ♦ Refl. A se rătăci de grupul în care se afla. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de ceva, a se cufunda în... 4. Refl. Fig. A fi cuprins, copleșit de un sentiment, de o emoție; a nu mai ști ce să facă. II. Tranz. 1. A fi deposedat de..., a rămâne fără..., a nu mai avea; spec. a irosi, a risipi. ◊ Expr. A pierde din mână = a scăpa un prilej favorabil. A pierde pământul de sub picioare = a) a nu-și mai putea păstra echilibrul din cauza unei proaste stări fizice, a unui pas greșit etc.; b) a fi pe punctul de a pierde o anumită situație materială sau socială. A-și pierde viața = a muri; a fi omorât. A-și pierde cunoștința (sau simțirea) = a leșina. A-și pierde cumpătul (sau răbdarea) = a nu se mai putea stăpâni, a se enerva. ♦ A rămâne fără o parte a corpului, fără un organ, fără o facultate; a nu se mai putea folosi de o parte a corpului, de o facultate. ◊ Expr. A pierde sânge = a avea hemoragie. A pierde laptele = (despre femelele unor mamifere) a le scădea sau a le înceta secreția laptelui (într-o perioadă când aceasta ar trebui să fie normală). A-și pierde mințile = a înnebuni. ♦ (Despre plante) A i se usca (și a-i cădea) frunzele, rodul etc. 2. (Pop.; despre femei) A avorta. 3. A fi lipsit (pentru totdeauna) de o ființă dragă; a rupe relațiile (de prietenie) cu cineva, a fi părăsit. 4. A fi învins într-un război, într-o întrecere; a nu câștiga un proces etc. 5. A sosi prea târziu, a nu ajunge sau a nu face ceva la timp. 6. A folosi timpul în mod nerațional, irosindu-l sau profitând insuficient de el. ◊ Expr. Fără a (mai) pierde vremea = imediat, repede, neîntârziat. ◊ Compus: pierde-vară s. m. invar. = om care își irosește timpul, care nu muncește și umblă fără nici un rost. III. 1. Tranz. (Pop.) A ucide, a omorî. ♦ Refl. A muri. ♦ Tranz. și refl. A(-și) cauza un mare rău, neajuns etc.; a pune sau a se afla într-o situație extrem de grea. 2. Tranz. (Înv. și pop.) A distruge, a nimici (popoare, țări, așezări, bunuri materiale etc.). 3. Tranz. (Pop.) A face să dispară, să piară; p. ext. a compromite. 4. Refl. A ieși din câmpul vizual, a nu se mai vedea; a dispărea. ♦ Fig. A trece neobservat, neluat în considerație. ♦ Tranz. A nu mai putea urmări cu privirea pe cineva sau ceva, a nu mai vedea. ◊ Expr. A pierde (pe cineva) din ochi = a iubi foarte mult. 5. Refl. (Despre sunete, voci, zgomote) A-și diminua treptat intensitatea, a deveni din ce în ce mai slab; a se stinge. – Lat. perdere.

ucidere sf [At: COD. VOR. 42/12 / Pl: ~ri / E: ucide] 1 Omorâre (1). 2 (Îvr; îs) ~ de sine Sinucidere. 3 Omor în masă Si: măcel. 4 (Înv) Lovire puternică. 5 (Înv) Încăierare. 6 (Fig) Provocare a dispariției. 7 (Îs) "a timpului Petrecere a timpului cu ocupații fără importanță. 8 (Îas) Risipire a timpului fără nici un folos.

Antiope 1. Fiica lui Nycteus, regele cetății Thebae. A fost iubită de Zeus, cu care a născut doi fii, pe Amphion și pe Zethus (v. și Amphion). Persecutată de unchiul ei Lycus și de Dirce, soția acestuia, Antiope e despărțită de copiii ei și ținută mult timp prizonieră. După mulți ani ea reușește să-și reîntîlnească copiii care, ca s-o răzbune, îi omoară pe Lycus și pe Dirce. Mîniat de moartea Dircei, se spunea că Dionysus i-ar fi luat mințile Antiopei. 2. Una dintre amazoane, răpită de Theseus, cu care a avut un fiu, pe Hippolytus (sau Demopho(o)n) (v. și Theseus).

LICHIDA, lichidez, vb. I. Tranz. 1. A pune capăt, a termina, a încheia o acțiune, un fapt, o treabă. Simt că înnebunesc la gîndul că aș putea pleca fără să lichidez drama căsniciei mele. CAMIL PETRESCU, U. N. 215. Numai un minut să lichidez dosarul ăsta și sînt al d-voastră! REBREANU, R. II 80. ◊ Refl. pas. Din fericire, mîine sosește d-na Nadina și se va lichida și încurcătura cu Babaroaga. REBREANU, R. II 20. 2. A îndeplini toate formele necesare pentru ca o situație juridică sau financiară să ia sfîrșit. A lichidat contul de la Casa de economii. ◊ Expr. A lichida o datorie (sau o creanță etc.) = a plăti o datorie (o creanță etc.). ♦ (Despre un capitalist) A-și desființa întreprinderea, vînzînd toate bunurile imobile și mobile. (Absol.) Afacerile au mers un timp, după care a trebuit să lichideze. SAHIA, N. 91. 3. (Argotic, cu privire la persoane) A ucide, a omorî, a asasina.

crimă sf [At: (a. 1848) URICARIUL X, 19 / V: (ltm; iuz) ~men sn / Pl: ~me / E: lat crimin, fr crime] 1 (Jur) Infracțiune foarte gravă săvârșită contra legilor penale sau morale, pedepsită de legi Si: nelegiuire, fărădelege. 2 (Spc) Omor. 3 Faptă rea condamnată de orânduielile sociale. 4 (Îs) ~ de război Acțiune a membrilor unor forțe armate în timp de război, care violează normele dreptului internațional. 5 (Îs) ~ împotriva umanității Atrocitate practicată organizat, care violează legile fundamentale ale umanității. 6 (Îs) ~ internațională Infracțiune deosebit de gravă împotriva legilor și uzanțelor războiului, precum și împotriva păcii internaționale și umanității.

A OMORÎ omor tranz. 1) A lipsi de viață (premeditat sau din întâmplare); a supune unui omor; a ucide. ◊ ~ (pe cineva) cu zile a) a aduce în stare de disperare; b) a cauza moartea cuiva înainte de timp. 2) A distruge moralicește (printr-o veste rea etc.). ◊ Nu mă ~! exclamație prin care cel căruia i se relatează pe neașteptate ceva își exprimă uimirea. 3) A face să dispară; a lichida. ◊ A-și ~ foamea a-și potoli foamea. A-și ~ timpul (sau vremea) a-și găsi o ocupație neînsemnată ca să treacă timpul. /<sl. umoriti

scurtare¹ sf [At: ST. LEX. 224^r/2 / Pl: ~tări / E: scurta] 1 Reducere a lungimii Si: (rar) scurtat¹ (1). 2 (Teh) Tăiere a unui buștean, a unui lemn etc. în bucăți (mai scurte) Si: (rar) scurtat¹ (2). 3 Reducere a înălțimii unui obiect, a unei construcții, a unui arbore etc. Si: (rar) scurtat¹ (3) 4 Micșorare a unei distanțe ce trebuie să fie parcursă între două puncte ori până la o țintă spațială dată (de obicei luând-o pe un drum mai scurt, evitând ocolurile) Si: (rar) scurtat¹ (4). 5 Reducere a proporțiilor, a volumului unei opere literare sau științifice sau a unor părți ale lor Si: concentrare, (rar) scurtat¹ (5). 6 Exprimare în cuvinte puține a unei comunicări scrise sau orale sau a unor părți ale ei Si: (rar) scurtat¹ (6). 7 Reducere a unui interval de timp, a duratei unei activități, a unei acțiuni etc. Si: diminuare, micșorare, scădere, (rar) scurtat¹ (7). 8 (Reg; îs) ~ de (sau din) viață Omorâre.

BAI A avea bai (cu cineva) = A avea o afacere cu cineva: El avea un bai cu fratele său și nu găseau timp să se întâlnească. A avea bai cu... = A avea greutăți cu...: Aoleo, măi hoț de dor, / N-am topor să te omor, / Nici secure să te tai, / Să nu mai am nici un bai. (JARNÍK-BÎRSEANU) A da bai (cuiva) = A face vinovat (pe cineva de ceva): De frumoasă, nu-i dau bai, / Că-i cu dinții ca la cai, / De-o sută cinzeci de ai, / Nu poate roade mălai. (SIMION FLOREA MARIAN) A nu-i da bai = A nu învinovăți: Bărbatului nu-i dau niciun bai; mai degrabă ea a stricat totul. A zice baiu (reg.) = A zice nu; a se împotrivi: Dară pe cea mijlocie – mi-o căzut dragă de foc. / Și nici eu nu zice baiu, bat-o hâtrul de noroc! (MIHAI EMINESCU) Am bai cu… = Mă doare (ceva): Ea avea bai cu stomacul și cu inima. Ce bai ai? = Ce-ți lipsește?: – Ce bai mai ai acum? N-are bai (de) = Este indiferent: N-are bai de cei de acasă și toată ziua e vesel. Nu-i (niciun) bai (că…) de asta nu (mi-i) bai = Nu face nimic: Lasă, nu-i bai, mândrior, / Că m-ai lăsat să trag dor. (T. PAPAHAGI) Ai început anul fără a avea o persoană specială în viața ta? Nu-i niciun bai, la fel s-a întâmplat și cu alte sute și mii de femei din lumea întreagă. (http://www.mayra.ro/)

veleat sn [At: URECHE, L. 67 / V: (înv) ~let, văl~, vălet / Pl: ~uri / E: slv вълѣто„în anul”] 1 (Înv) An (considerat ca unitate cronologică). 2 (Înv; pex) Dată calendaristică. 3 (Pop; adesea construit cu verbe ca „a veni”, „a sosi”, „a se împlini”) Termen final Si: (pop) soroc. 4 (Pop; adesea construit cu verbe ca „a veni”, „a sosi”, „a se împlini”) Sfârșitul vieții. 5 (Pop; îe) Ne-a ieșit ~ul Se spune când de produc omoruri sau bătăi între rude apropiate. 6 (Pop; îs) ~ul de apoi Sfârșitul lumii. 7 (Pop; îe) A face (cuiva) ~ul A omorî. 8 (Pop; îe) A-i ieși ~ul A se învechi. 9 (Pop) Durată a vieții. 10 (Pop) Trai. 11 (Pop) Soartă. 12 (Înv; astăzi poetic) Perioadă determinată de timp. 13 (Înv; astăzi poetic) Epocă istorică. 14-15 (Mol; îljv) Ca-n ~ Ca într-o perioadă de mare belșug. 16 (Mun; csnp) Pecete gravată sau montată pe un inel. 17 (Pop; d. oameni; îe) A-și arăta ~ul A-și da arama pe față.

MORMÁN s. n. 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) îngrămădire de obiecte de același fel așezate (în neorînduială) unele peste altele; cantitate (mare) dintr-un material strîns la un loc; grămadă. Medelnicerii. . . aduseră pe masă In sahane de argint un morman de pilaf. OSOBESCU, S. I, 79, cf. 334. Arsese pinâ-n pămînt hanul lui Mînjoală, îngropând pe biata cocoana Marghioala . . . subt un morman uriaș de jăratic. CARAGIALE, M. 11, cf. 30. Mormane de morți se vedea pe unde trecuse el. ISPIRESCU, L. 170. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. DELAVRANCEA, T. 197, cf. id. H. T. 105. Un morman cumplit de leșuri umple cîmpul mohorît. MACEDONSKI, O. I, 105. Pustii și sparte de vremi, se mai înalță cîteva ziduri peste mormanul de ruini prăbușite-n curtea cetății, VLAHUȚĂ, O. A. II, 161. Vom face cît cerul de-nalt Mormanul cadavrelor crunte. COȘBUC, B. 161, cf. id. P. I, 458. Cu lopata în mînă, spintecau mormanele de omăt, cari înconjurau casele. N. REV. R. I, nr. 1, 40. Un morman de flori veștede aduse de vînt sta la pămînt. PETICĂ, O. 265. La doi pași de marginea mormanului de cadavre, zări trupul flăcăului zăcînd la pămînt. BUJOR, S. 170, cf. BASSARABESCU, V. 30. Din mormanul de ziare numai capul i se vedea cu ochelarii care sticleau ca niște ochi monstruoși. REBREANU, R. II, 75. Descoperii. . . un morman de mărăcini uscați. GALACTION, O. 81. Vorbind, clădi în spațiu. . . mormanul imaginar. C. PETRESCU, C. V. 23. Erau pe-aici mormane de moluz. D. BOTEZ, F. S. 55. Lăsa. . . mormane de scrum pe mobile. TEODOREANU, M. II, 99. Tot ce aveau mai bun de făcut era să se adune în jurul meu. . . și să tacă, încremeniți cu ochii la șipcile arse și la mormanul de cenușe. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II, 234. Stuful ridicat snopi era trîntit pe pămînt și risipit mormane. ARGHEZI, C. J. 229. Descoperi. . . un morman de monede de toate mărimile. CĂLINESCU, E. O. II, 161. Pe drumul acesta erau mormanele de zăpadă mai mari. PAS, Z. IV, 108. Azi e tîrg, mere multe, roșii, verze multe, mormane mari, parcă toate verzele din lume s-au adunat aici. DEMETRIUS, A. 88. ◊ (În context figurat) O, veacuri, voi, mormane de ruine, Să mai aștept eu timpul care vine. . . Cînd totul va fierbe, va arde. BENIUC, V. 64. ◊ E x p r. (Fam.) A face morman (pe cineva) = a zdrobi, a omorî (pe cineva). Dacă îi dau una, îl fac morman. PREDA, Î. 65. ♦ (Adverbial, mai ales pe lîngă verbele „a sta” și „a cădea”) în formă de morman (1). Vînătorul căzu morman de pe cal. ISPIRESCU, L. 140. Stau gunoaiele morman în bătătura pustie. SĂM. I, 81. Stăteau morman măturile cu care împlinisem dereticarea. I. BOTEZ, ȘC. 37. 2. (Regional) Mică ridicătură de pămînt pe cîmpie. V. m o v i l ă, c o li n ă, d î m b, c o l n i c. (Oprea Cîrtișoara-Făgăraș). Cf. CHEST. IV 90/170. 3. (Regional, glumeț) Mormînt (I 1). Porni drept la Stan țiganul, Fi-i-ar al dracului mormanul ! TEODORESCU, P. P. 154. – Pl.: mormane. – Etimologia necunoscută. Cf. g o r g a n.

pomelnic, pomelnice, s.n. – 1. Listă cu numele persoanelor (în viață sau decedate) pe care le pomenește preotul în timpul slujbelor. 2. Listă sau enumerare lungă de nume: „Și apoi, terminând cu povestea zânelor, începe pomelnicul a zeci și sute de ciobănei pe care i-a nenorocit și omorât Fata Pădurii” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 202). – Din vsl. poměnǐnikǔ „înmormântare” (Șăineanu, Scriban; DEX, MDA), cu disimilarea n-n > l-n, apropiat și de derivatele în -elnic (cf. îndoielnic, vremelnic etc.) (Frățilă).

pomélnic, pomelnice, s.n. 1. Listă cu numele persoanelor (în viață sau decedate) pe care le pomenește preotul în timpul slujbelor. 2. Listă sau enumerare lungă de nume: „Și apoi, terminând cu povestea zânelor, începe pomelnicul a zeci și sute de ciobănei pe care i-a nenorocit și omorât Fata Pădurii” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 202). – Din vsl. poměnǐnikǔ „înmormântare” (Scriban, DEX, MDA), cu disimilarea n-n > l-n, apropiat și de derivatele în -elnic (cf. îndoielnic, vremelnic etc.) (Frățilă).

APUS¹, apusuri, s. n. (În opoziție cu răsărit) 1. Faptul de a apune; trecerea unui astru sub orizont; apunere. Apus de soare. ◊ Ziua de 1 Mai fusese frumoasă pînă la apusul soarelui, dar de aci înainte cerul se întunecă. BOLINTINEANU, O. 413. ◊ Fig. Încă mi-aduc aminte de groaza ce simțeam, Cînd la apusul zilei scheletul lor [al ruinelor] priveam. ALEXANDRESCU, P. 149. ♦ Priveliște oferită de soare cînd apune. O fîșie de apus se deșiră peste Dunăre. SAHIA, N. 40. Puternic suflă vîntul tomnatec! Apusurile erau ca sîngele și parcă înroșeau și pămîntul. GÎRLEANU, L. 41. Curînd scăpată și soarele după cele mai de pe urmă trepte ale apusului. HOGAȘ, M. N. 168. 2. Loc pe orizont unde apune soarele (unul dintre cele patru puncte cardinale, opus răsăritului); p. ext. regiune unde apune soarele; vest. Flacără roșie... rumenește zarea-nfiorată Din răsărit pînă-n apus. BENIUC, V. 84. Steteam la colibă, pe prunduri, Privind peste mare-n apus, Năvalnice neguri de seară Veniră, urcîndu-se-n sus. IOSIF, T. 137. Din apus Se răsfira fierbînd un nor De-un rece vînt adus. COȘBUC, P. I 233. ◊ Expr. (Rar) A vorbi una de la răsărit și alta de la apus = a vorbi incoerent, fără șir. (Rar) A sta cu un picior la răsărit și cu altul la apus = a fi nestatornic, a nu avea domiciliu stabil. 3. Timpul zilei cînd apune soarele; asfințit, scăpătat. Iar cel ungurean Și cu cel vrîncean, Mări, se vorbiră, Ei se sfătuiră Pe l-apus de soare Ca să mi-l omoare Pe cel moldovan. ALECSANDRI, P. P. 1. 4. Occident. Patru veacuri de contact cu Apusul... n-a dat masei populației africane nimic bun. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 170, 11/3. 5. Fig. Declin, decădere, prăbușire. Puterea colosală a romanilor începu a se pleca spre apus. NEGRUZZI, S. I 201.

prădare sf [At: PSALT, HUR. 111^v/21 / Pl: ~dări / E: prăda] 1 Jefuire a unor țări, ținuturi, localități, locuri etc., mai ales în timp de război, devastând, distrugând etc. Si: (îvr) prădanie, prădat¹ (1). 2 Deposedare de bunuri mai ales prin mijloace violente Si: prădat¹ (2). 3 Ruinare prin acte silnice, amenzi, biruri copleșitoare etc. Si: prădat¹ (3). 4 (Îrg) Omorâre. 5 (Îrg) Sacrificare a unor animale. 6 (Îrg) Risipire a banilor, averilor, bunurilor materiale etc. 7 (Înv) Subjugare. modificată

veleat s.n. 1 (înv.) An (considerat ca unitate cronologică). ♦ ext. Termen, dată calendaristică. ♦ (pop.; mai ales constr. cu vb. „a veni”, „a sosi”, „a se împlini”) Termen final; restr. sfîrșitul vieții, moarte; soroc. Mi-a venit veleatul... O tărie mai am... să nu-mi ascunz sfîrșitul (DELAVR.). ◊ expr. A(-i) face (cuiva) veleatul = a omorî. A-i ieși veleatul = a se învechi. 2 (arh.) Durată a vieții, trai; soartă, destin. Să trăiesc în inima ta cît ți-a fi și ție veleatul pe lumea asta (CAM.). ♦ poet. Perioadă determinată de timp; epocă istorică. Lacul rău își avea tainele venite din vechi veleaturi (VOIC.). • pl. -uri. și (înv.) velet, văleat s.n. /<slav. въ лѣто „în anul”.

spânzurare sf [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / Pl: ~rări / E: spânzura] 1 Cădere liberă în jos, în timp ce (un capăt din) partea superioară rămâne fixat(ă) de ceva Si: agățare (1), agățat¹ (1), atârnare (1), atârnat¹ (5), prindere, suspendare, suspendat¹, (liv) acroșare, acroșat¹, (rar) spânzurat¹ (1), (pop) aninare (1), aninat¹ (1), aninătură, zgrepțănare, zgrepțănat¹, (înv) spânzurătură (1), (reg) împrindere, tăgârțare. 2 Omorâre a cuiva prin spânzurătoare (6) Si: spânzurătoare (2), (rar) spânzurat¹ (2), (reg) spânzurătură (2). 3 Executare a cuiva prin spânzurătoare (6), în urma unei sentințe de condamnare Si: spânzurătoare (3), (rar) spânzurat¹ (3), (reg) spânzurătură (3). 4 (Pex) Moarte prin spânzurătoare (6) Si: spânzurătoare (4), (rar) spânzurat¹ (4), (reg) spânzurătură (4). 5 (Îcs) De-a ~a De-a spânzuratul² (5). 6 Sinucidere prin strangulare cu ștreangul Si: (rar) spânzurat¹ (5), (înv) strangulare. 7 (Fam) Cheltuire fără rost a banilor Si: (rar) spânzurat¹ (6). 8 (Înv) Deprindere.

ZBURA, zbor, vb. I. 1. Intranz. (Despre păsări și insecte) A plana și a se mișca în aer cu ajutorul aripilor. ♦ A pleca în zbor, a-și lua zborul. ♦ (Despre lucruri) A pluti în aer (purtat de vânt); a trece prin aer cu viteză (fiind aruncat sau lansat cu putere). 2. Intranz. (Despre aparate de zbor) A se ridica și a se menține în văzduh, a se deplasa pe calea aerului; (despre oameni) a călători cu un astfel de aparat. 3. Intranz. Fig. A merge foarte repede, a alerga, a goni. ♦ (Despre oameni) A străbate spații mari cu repeziciune; a se repezi până undeva. ♦ (Despre timp) A trece, a se scurge repede. ♦ (Despre gânduri, idei) A se succeda cu repeziciune. 4. Tranz. Fig. A smulge de la locul său, aprăvăli, a răsturna. ◊ Expr. A zbura cuiva capul = a decapita pe cineva; a-l omorî. A-și zbura creierii = a se sinucide prin împușcare. (Fam.) A zbura (sau a face să zboare) pe cineva de undeva = a da pe cineva afară de undeva, dintr-un post; a-l concedia. (Intranz.) A zbura de undeva = a fi forțat să părăsească un loc (în special un post, o slujbă). ♦ Intranz. (Rar) A cădea, a se prăbuși, a se prăvăli. 5. Tranz. (Pop.; în expr.) A zbura laptele = a pune puțin lapte acru în lapte dulce fierbinte ca să se aleagă brânza. – Lat. *exvolare.

zi s.f. I 1 (în opoz. cu „noapte”) Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul soarelui; timpul cît soarele rămîne deasupra orizontului. Ziua scade, noaptea crește Și frunzișul mi-l rărește (EMIN.). În tot timpul zilei avusesem marea liniștită și cerul curat (BART). *Zi-muncă = unitate de măsură convențională, folosită ca etalon pentru stabilirea salariului. Zi de muncă (sau de lucru) = durata timpului în cursul căruia cineva prestează zilnic munca. Într-o zi de lucru, găsești arareori, mai ales dimineața, atîta lume la acest club (CA. PETR). ∆ expr. (pop.) A face zile de muncă = a lucra temporar, ca zilier. Zi scurtă = zi lucrătoare cu program redus. Ziua jumătate = a) parte a zilei cuprinsă între dimineață și ora 12; b) restr. amiază. Umblă în oraș pînă la ziua jumătate (BRĂT.). (înv., pop.) Zi de cale (sau de drum, de marș etc.) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. Se afla... la o zi de cale cătră asfințit, un tîrgușor cu numele Volcineț (SADOV.). Zile de meremet v. meremet. ◊ Loc.adj. De zi = a) care acționează, lucrează, se efectuează în timpul unei zile. Așa-i cu meșteșugurile de zi (SADOV.); b) din decursul unei zile. Între orele de zi și cele de noapte, mai săvîrșea cîteva operații obscure (PER). ◊ Loc.adj., adv. Cu ziua = a) (care este sau care lucrează) fară angajament permanent; temporar (pe durata unei zile); b) (plătit) după un tarif socotit pe munca prestată în timpul unei zile. ◊ Loc.adv. Nici zi, nici noapte sau nici ziua, nici noaptea = niciodată. Ele nu dorm nici zi, nici noapte (ISP.). (Și) zi și noapte (sau nopți) sau (și) ziua și noaptea, zi noapte, zile (și) nopți, toată ziua (și) toată noaptea, noaptea și ziua, nopți și zile, din (de) zi (și) pînă-n noapte (sau seară) = a) tot timpul, (aproape) continuu, fară încetare, neîntrerupt. Oamenii țineau zi și noapte zăvozii în lanțuri (VOIC.); b) fig. fără preget. Așa ostenim zi și noapte; tăcem și dau zvon numai tălăncile (SADOV.). Toată ziua (bună ziua) sau ziua toată = a) de dimineață pînă seara. Toată ziua trec mașini (H. LOV.); b) ext. mereu, continuu. Toată ziua... umple satul cu răutățile și prostiile lui. Peste zi = în cursul zilei, ziua. ◊ expr. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a) a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua. Catihetul... făcea ziua noapte și noaptea zi,jucînd stos (CR.); b) ext. a duce o viață dezordonată. Cît toate zilele (de mare) = foarte mare. A-i veni cuiva zi de plată și răsplată v. răsplată. ◊ Compus: zi-lumină = perioadă a zilei cuprinsă între răsăritul și apusul soarelui. ♦ (adv.; în formele „ziua”, „zilele”, „zile”) În timpul zilei, în fiecare zi. Ziua, stelele dorm (STANCU). 2 Lumină solară care face ca obiectele, ființele etc. să devină vizibile, clare, distincte. În curînd se va face ziuă. ◊ Albul zilei v. alb. Crăpatul zilei (sau de ziuă) v. crăpat. Revărsatul zilei sau revărsat de zi (sau de ziuă) v. revărsat. ◊ Loc.adv. (Pînă) în (sau la, înspre, spre, către, pop., despre) ziuă sau de cu ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Deunăzi, către ziuă, visasem că murisem (MACED.). Nunta se întinde... Pînă la ziuă (LAB.). Spre ziuă, a început să plouă. ◊ expr. Cu ziua-n cap = foarte devreme. (A se face) ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lîngă adj. ca „clar”) foarte clar, foarte limpede. A se crăpa de ziuă v. crăpa. A se îngîna ziua cu noaptea v. îngîna. A se lumina de ziuă v. lumina. A răsări (sau a se arăta) la lumina zilei v. lumină. A miji sau a se miji de ziuă v. miji. A se mîneca de ziuă v. mînecă. A răsări la lumina zilei v. răsări. se revărsa zori de ziuă sau a se revărsa de ziuă v. revărsa. A vedea lumina zilei v. vedea. ♦ poet. Soarele ca sursă de lumină pentru Pămînt. A zilei raze roșii în inimă-mi pătrund (EMIN.). 3 Interval de timp de 24 de ore, corespunzător unei rotații a Pămîntului în jurul axei sale; durată de 24 de ore luată ca unitate de timp; timpul care separă momentul prezent de un alt moment evaluat după această unitate; ext. durată imprecisă de timp care corespunde cu aproximație unei perioade de 24 de ore. În trei zile au serbat logodna (REBR.). ◊ (determ. noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata) Doi ani de zile au trecut de cînd ne-am văzut, tot la o conferință. ◊ Zi calendaristică (sau civilă) = interval de timp cuprins între miezurile a două nopți consecutive. ◊ Loc.adj. De toate zilele sau de toată ziua = a) de fiecare zi; cotidian. Aveau pîinea cea de toate zilele (SADOV.). ∆ Vorbire de toate zilele v. vorbire; b) ext. care se întîmplă în mod regulat; curent, obișnuit. În schimbul rugăciunilor de toate zilele, dăruiește oamenilor bucurii (REBR.). ◊ Loc.adj., adv. De zi cu zi = a) (care are loc, se petrece, se întîmplă, se face etc.) în fiecare zi; zilnic. Privind cămările din sine, De zi cu zi le află tot mai pline (LAB.); b) ext. (care se face, se întîmplă) în mod regulat; curent, obișnuit. ◊ Loc.adv. Zi de (sau cu) zi = a) zilnic, cotidian. Nu mi-a dat prin cap să țin zi cu zi socoteala (CAR.); b) ext. necontenit, continuu, perpetuu. Zi cu zi simțea însă că locul lui nu este aici (REBR); c) din ce în ce; treptat, progresiv. Vedeam cum zi de zi... se înstrăina (CA. PETR.). Din zi în zi = a) la o dată apropiată (care se schimbă mereu). Din zi în zi trebuie să-mi sosească pianul, expediat din București demult (CAR.); b) fig. fară termen precis; la infinit. Amîna din zi în zi (CR.); c) ext. pe măsură ce trece timpul; încetul cu încetul (și continuu), progresiv. Se încălzea din zi în zi mai mult,pămîntul se zbicea (AGÂR.). De la o zi la alta = a) zilnic; b) ext. repede, văzînd cu ochii. Vederea i se slăbea de la o zi la alta (CE. PETR). În toate zilele = în fiecare zi, oricînd; foarte des, mereu. O văz în toate zilele (BARO.). Într-o (bună) zi sau într-una din zile = la un moment dat; cîndva, odată. Într-o zi, privind lung înapoi..., a văzut-o (CA. PETR.). Pe (sau cu) fiecare (sau fiece) zi = din ce în ce mai mult; progresiv. (reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. ◊ expr. A trăi (sau a o duce) de pe o zi pe alta = a duce un trai nesigur, precar. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mîine; a amîna. A rămîne pentru (sau pe) zi v. rămîne. ♦ (astron.) Interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. ◊ Zi solară adevărată = interval de timp între două treceri succesive ale Soarelui la același meridian. Zi solară mijlocie = interval de timp (cu durata constantă de 24 de ore) între două treceri succesive ale unui soare fictiv la același meridian. Zi lunară v. lunar. Zi maregrafică v. maregrafic. Zi siderală v. sideral. Zi solară v. solar. II Perioadă de timp (de 12 sau 24 de ore, ori de mai lungă durată) considerată după caracterul sau evenimentele care au loc în acest interval: 1 (după aspectul vremii) Iulie... a adus zile foarte frumoase (SADOV.). 2 (după caracterul fericit sau nefericit, important sau lipsit de importanță) Urmară zile negre pentru elevele și elevii bursieri (CA. PETR.). ◊ Bună ziua sau,pop., ziua bună, formulă de salut, la întîlnire sau la despărțire, în timpul zilei. ∆ expr. Simplu ca bună ziua v. simplu. ◊ Zile grele v. greu. Zile lungi v. lung. Zi mare v. mare. Zile nefaste v. nefast. ◊ expr. A da (sau a dori, a pofti) cuiva bună ziua (sau, pop., ziua bună) = a saluta pe cineva. A-și lua bună ziua (sau ziua bună) (de la cineva sau de la ceva) = a) a-și lua rămas bun; b) (fam.) a renunța definitiv (la ceva); a socoti (ceva) drept pierdut. Bună ziua am (sau ai, a etc.) dat, belea pe cap mi-am (ori ți-ai, și-a etc.) căpătat, se spune atunci cînd intenția îți este răstălmăcită sau cînd, nevinovat, intri într-o (mică) încurcătură. A se lăsa loc de bună ziua = a se mai păstra unele relații bune cu cineva. A-și lua ziuă bună v. lua. A strînge bani albi pentru zile negre v. Ban. Aface (cuiva) zile negre v. negru. A trăi zile albe v. trăi. 3 (după caracterul religios, social sau legal) Mîine este zi de sărbătoare. ◊ (în titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Se apropie ziua femeii. ◊ (pop.) Zi-ntîi = a) prima zi a fiecărei luni sau a unui an; b) (relig.; art.) sfințire cu agheasmă pe care o face preotul la locuințele credincioșilor, la data de întîi a lunii. Zi împărătească v. împărătesc. Ziua macaveilor v. macavei. Ziua morților v. mort. Ziua moșilor v. moș. Ziua de mucenici v. mucenic. ◊ expr. La zile mari = a) la ocazii deosebite; b) ext. rar de tot, în mod excepțional. 4 (în legătură cu evenimente sociale, istorice etc.) în zilele lui Ștefan cel Mare s-au ridicat multe biserici. ◊ Zi de doliu v. doliu. ◊ expr. La (sau în) zilele lui (sau ei) = în perioada de început, de maximă eficiență. Era îmbrăcată cu o bluză ce fusese la zilele ei roșie. 5 (după semnificația zilei în mod particular; și zi aniversară) Aniversare (a zilei de naștere a cuiva). De ziua ta... nu te-am uitat (MINUL.). Își sărbătorește ziua de naștere la restaurant. Zi de naștere sau ziua nașterii v. naștere. Ziua numelui, zi de nume v. nume. Zi onomastică v. onomastic. * expr. Vine (sau a venit, va veni etc.) (și) ziua mea (sau ta, lui etc.) v. veni. III (urmat de determ. în gen. sau introduse prin prep. „de”) Indicarea (precisă a) momentului în care un eveniment a avut sau urmează să aibă loc; dată; termen, soroc. Vînătorii... s-au întrunit în congres la Sibiu în ziua de 15 iulie (SADOV.). ◊ (ca termen calendaristic) Ziua deDecembrie. Zilele babei (sau babelor) v. babă. Zilele corbului v. corb. ◊ La zi = a) loc.adj., adv. la termenul stabilit (fară întîrziere). Te pui la zi cu examenele (CE. PETR.); b) loc.adv., adj. (care este) pus la punct cu ultimele noutăți. O nouă ediție, la zi, cu sutele de completări și corectări aduse în timp (PER.); c) loc.adj. care trebuie să fie pregătit pentru ziua respectivă. Mă punea să fac cu regularitate lectura textului literar la zi (PER.); d) loc.adv. zilnic. Mustățile-i rase la zi evidențiau un nas zvîrlit în sus ca o trompetă (MIR.). IV (indică o perioadă nedeterminată de timp) 1 (la pl; urmat sau precedat de adj.dem. „acest”) Timp viitor apropiat de momentul prezent. Zilele acestea am să plec (REBR). ◊ Ziua de mîine = viitorul. Eu mă gîndesc la ziua de mîine (CA. PETR.). Ziua de astăzi (sau de azi) = perioada de timp, epoca în care trăim; prezentul. Nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii ca în ziua de astăzi (CR.). (relig.) Ziua de apoi v. apoi. ◊ expr. Nesiguranța zilei de mîine v. nesiguranță. A (nu) mai ajunge să vadă ziua de mîine v. vedea. ♦ (la sg. gen.; ca determ. al unui subst.) Perioadă actuală, prezentă, modernă. N-are curajul să înfrunte moda zilei (PER). ◊ Loc.adv. De zile = a) de mult timp. De zile, nu fac altceva decît să beau; b) de puțină vreme. Promisiunea rămîne promisiune. E o chestiune de zile (E. BAR.). Cu zilele = vreme îndelungată. Nu mai trecea pe acasă cu zilele. 2 (mai ales la pl.; cu determ. ca „vechimi”, „tinereți”) Perioadă de timp situată în trecut. Și-a adus aminte de zilele tinereții (GAL.). ◊ Ziua de ieri = trecutul. ◊ expr. A căuta ziua de ieri = a căuta ceva ce nu există. 3 (la pl.) Viață, existență, trai. Zilele îi erau numărate (PRED.). ◊ Loc.adj. Cu zile = cu viață, sănătos. Cu zile mergeți, dragii mei, Și să veniți cu zile! (ALECS.). ◊ expr. A avea zile (multe) sau a avea zile cu carul = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Cîte zile voi (sau vei, va etc.) avea = cît voi (sau vei, va etc.) trăi, tot timpul vieții. (Abia) își ține (sau își duce) zilele, se spune despre cineva care trăiește prost, greu, foarte modest. A trăi cu zile = a trăi în mizerie. A ridica (sau a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A-și pune capăt zilelor sau a-și curma zilele = a se sinucide. E mișelnic lucru singur zilele să-ți curmi (VLAH.). O să mă ierte, pentru că... nu mi-am pus capăt zilelor (H. LOV.). A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A(-și) număra zilele = a) a nu mai avea mult de trăit; b) a nu mai avea mult de răbdat, de așteptat; a fi pe punctul de a scăpa de ceva neplăcut. A-și urî zilele sau a i se urî (cuiva) cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale, lui etc.) = vai de capul meu (sau al tău, al lui etc.), vai de mine (sau de tine, de el etc.). Din (sau în) zilele mele (sau tale, sale etc.) = în timpul vieții mele (sau tale, sale etc.). A avea (sau a duce, a vedea) zi bună sau zile multe și bune (cu cineva) = a trăi în bune relații cu cineva. (A fi) vechi de (sau în) zile (ori înaintat în zile) = (a fi) bătrîn sau foarte bătrîn. A fi învechit în zile rele, se spune despre un om înrăit. (A fi) veșnic de zile = (a fi) nemuritor. (A fi) mic de zile = a) (a fi) tînăr sau prea tînăr; b) (a fi) lipsit de valoare; mediocru. Noi, epigonii... Mici de zile, mari de patimi (EMIN.). A-l ajunge pe cineva zilele v. ajunge. A face (cuiva) zile fripte v. fript. (Că sau doar) n-au intrat zilele în sac v. intra. A-și încheia zilele (undeva) v. încheia. A îngropa zilele cuiva v. îngropa. A lăsa (pe cineva) cu zile sau a-i lăsa (cuiva) zilele v. lăsa. Cu zilele în mînă v. mînă. A muri cu zilele în mînă v. mînă. A mînca cuiva (sau a-și mînca cu cineva ori cu ceva) zilele v. mînca. A mîntui pe cineva de zile v. mîntui. A nu mai avea zile multe v. mult. A nu număra zile multe v. număra. A-i rămîne cuiva zilele pe undeva v. rămîne. A rămîne cu zile v. rămîne. A răpune (cuiva) sau a-și răpune zilele v. răpune. A ridica (cuiva) zilele v. ridica. A-i fi silă (cuiva) de zile v. silă. A-i sorbi (cuiva) zilele v. sorbi. A-și ține zilele cu... v. ține. Ca vai de zilele cuiva v. vai. • pl. zile. și ziuă s.f. /lat. dīe(m).

viu, vie adj., subst. I adj. 1 (despre ființe; în opoz. cu „mort”) Care se află în viață, care trăiește; care este înzestrat cu viață. Numărul statuilor ar întrece în oraș populația vie (CĂL.). ◊ Loc.adj., adv. De viu = fiind încă în viață, trăind. Au îngropat de vii pe soldați după ce-i silise mai întîi să-și sape singuri gropile (E. LOV.). Δ expr. A jupui pe cineva (sau a lua cuiva pielea) de viu = a fi fără milă față de cineva, a cere cuiva mai mult decît poate da; a jecmăni, a jefui (pe cineva). Pe viu = (în mod) direct, nemijlocit. A constata pe viu cîte tulburătoare afinități... există între cele două limbi (PER.). ◊ expr. Viu sau mort = în orice stare s-ar afla, în viață sau mort; cu orice preț. (A fi) mai mult mort decît viu = a fi într-o stare de epuizare maximă (din cauza bolii, a fricii etc.). Cică aici ar fi adus pe un miner strivit de stîncî,... era mai mult mort decît viu (AGÂR.). A băga pe cineva (de viu) în groapă (sau în pîmînt) v. băga. 2 (bis.; despre Dumnezeu) Care este etern, nemuritor, veșnic. Să piei din casă, tălanițo, căci pe viul Dumnezeu, te omor (FIL.). II s.m., s.f. 1 Persoană care trăiește; om în viață. Straja morților, ți-a înăsprit sufletul pentru cei vii (VLAH.). ◊ Loc.adj. Între vii = (despre acte juridice) care are valabilitate, putere executorie numai în timpul vieții părților contractante. Loc.adj., adv. Pe viu = a) așa cum se prezintă în realitate, în viață, direct, nemijlocit; b) (în pictură) după natură, avînd ca model realitatea înconjurătoare. ◊ expr. Morții cu morții (și) viii cu viii, se spune în legătură cu atitudinea egoistă, nepăsătoare a cuiva care nu regretă moartea unei rude, a unui prieten etc. sau ca îmbărbătare celor care se consolează greu de moartea unei persoane dragi și ca îndemn de a se îngriji de cei rămași. Nici cu viii, nici cu morții, se spune despre cineva bolnav care nu moare, nici nu se însănătoșește. A lua (și) de pe (sau de la) viu (ori vii) și de pe (sau de la) mort (ori morți), se spune despre cei lacom, hrăpăreți. A fi mort între vii = a fi ca și mort. A ieși (sau a pieri, a se duce) dintre vii = a muri. A șterge (sau a rade) (pe cineva) dintre vii (ori din cartea viilor) = a omorî. A da cu mort peste viu v. mort. 2 (înv.) Făptură, ființă care este în viață; totalitatea viețuitoarelor de pe pămînt; spec. totalitatea oamenilor de pe pămînt. E mumă tuturor viilor (BIBLIA 1688). III adj. (despre celule, organisme, materie etc.) Care are viață prin structura sau prin esența sa; a cărui funcționare face posibilă viața. Capacitatea de expansiune și multiplicare a materiei vii fiind enormă (CĂL.). ♦ (despre plante sau despre părți ale lor) Care este în plină vegetație, care este viguros, plin de sevă, sănătos, verde. Mirosea a lemn proaspăt și viu (VOIC.).* Gard viu v. gard. Pătură vie v. pătură. IV adj. (despre părți ale corpului, organe, carne etc.) Care aparține unei ființe în viață. Trupul meu tînăr și alb, cu sînge viu și bogat (PAPAD.). ◊ Rană vie = rană a unui organism în viață care sîngerează, de pe care s-a luat pielea. Carne vie v. carne. Δ Trafic cu (sau de) carne vie v. carne. ◊ expr. A tăia (sau a da, a trage) în carne vie v. carne. V adj. Care persistă, care se menține, care dăinuie încă. Ele sînt momente încă vii ale picturii noastre monumentale (OPR.). ♦ (despre cuvinte, limbă etc.) Care este expus, comunicat oral; care este în circulație. Amintirile și poveștile lui Creangă sînt însăși limba vie a poporului (SADOV.). ◊ Limbă vie v. limbă. ◊ Loc.adv. Prin (sau cu) viu grai v. grai. ♦ (despre sufixe) Care este productiv. VI adj. (cu sens intensiv) 1 (despre ființe) Care este plin de viață, de energie, de neastîmpăr; cu mișcări iuți, vioaie; vioi, sprinten. Admiram cele patru animale subțiri și vii ca jocul de izvor (CA. PETR.). ♦ (despre ochi, privire etc.) Care denotă vioiciune, energie, inteligență; ager, vioi. Ne aștepta un bătrîn înalt și impunător, cu... niște ochi vii și însuflețiți (VOIC.). ♦ (despre gîndire, imaginație, inteligență) Care se manifestă cu promptitudine, cu rapiditate, în mod spontan. Are o inteligență vie. ♦ (despre acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) Care se produce cu repeziciune, cu intensitate, cu însuflețire; care este plin de dinamism, energic. E aplaudată... cu o vie participare la cei din salon (CA. PETR.). ◊ (adv.) Eminentul tînăr a fost viu felicitat (CAR.). 2 (despre stări sufletești, sentimente, senzații etc. ale oamenilor) Care se manifestă cu intensitate și persistență; intens, puternic. Îl cuprindea o vie îngrijorare (SLAV.). ♦ (despre discuții, comentarii, discursuri etc.) Care este animat, aprins. Mi-a răspuns într-un discurs cam viu (MAIOR.). 3 (despre creații, realizări ale oamenilor) Care este expresiv, convingător, viabil; care evocă ceva în imagini sugestive; care animă, care dinamizează. Are o replică vie, spumoasă, presărată cu accente umoristice (PER.). ◊ Tablou viu v. tablou. 4 Care este conform unui fapt real, concret, palpabil sau care este alcătuit din fapte reale; adevărat, autentic; elocvent. El... totdeauna slujise de pildă vie de cumpătare (m. I. CAR.). 5 (despre ape) Care curge repede. Izvoară vii murmură și saltă de sub piatră (EMIN.). ◊ Apă vie v. apă. 6 (despre foc) Care arde cu flăcări mari. Lelița Ileana hrănea un foc viu sub șopron (SADOV.). ◊ (adv.) Focurile ard viu (CA. PETR.). 7 (despre lumină, ext., despre surse de lumină) Care strălucește cu intensitate; care este tare, puternic, strălucitor, orbitor. Cînd intrarăm în sufragerie... ne izbi deodată lumina vie a luminărilor (SADOV.). ♦ (despre culori) Care este intens, aprins; strălucitor. ♦ (despre obiecte) Care are o culoare intensă, bătătoare la ochi. Pe jos sînt covoare țesute-n flori vii (EMIN.). 8 (despre voce, sunete, zgomote etc.) Care are o sonoritate puternică, tare; care impresionează. A prins să sune sunet viu (COȘB.). (despre muzică, melodii) Care are un ritm accelerat și antrenant. ♦ (despre ritmul unei compoziții muzicale) Care are o desfășurare rapidă. 9 (despre aer) Care este curat, proaspăt, tare. Stejarul cel drept crește pe munte în aer viu (ALECS.). 10 (despre mirosuri) Care este pătrunzător, puternic. Condurașul... trimite o aromă vie, proaspătă (IORGA). 11 (despre corpuri, elemente din natură etc.) Care se mișcă sau se deplasează într-un ritm rapid, care este mobil. A iubitei mele frunte cu vii umbre colora (ALEX.). ◊ Operă vie v. operă. ♦ (despre mișcare, deplasare) Care este iute, rapid. Era o unduire vie de sute de culori (VOIC.). 12 (despre fenomene, procese fizice sau chimice) Care se produce, se propagă cu rapiditate. Se observă o căldură vie și lumină (MARIN). 13 Care este caracteristic sau esențial pentru viață; în care rezidă viața; vital. Creaturile primesc impulsul viu (ȚOIU). VII s.n. 1 Forță vitală, viață. A-nvîrtit pumnalul-n carne să se scurgă viul tot (COȘB.). ◊ Loc.adj. În viu = (despre carne) care aparține unui animal încă nesacrificat pentru consumul alimentar. 2 (reg.; art.; predomină ideea de mijloc, de parte centrală) Viul nopții = miezul nopții. Viul focului = porțiune a focului unde acesta arde mai intens; toi. Viul codrului (sau pădurii) = mijlocul unui codru, al unei păduri. Viul apei (sau de apă) = albia unei ape curgătoare; loc în albia unui rîu unde apa este adîncă și repede. • pl. vii. /lat. vivus, -a, -um.

ZBURA, zbor, vb. I. 1. Intranz. (Despre păsări și insecte) A plana și a se mișca în aer cu ajutorul aripilor. ♦ A pleca în zbor, a-și lua zborul. ♦ (Despre lucruri) A pluti în aer (purtat de vânt); a trece prin aer cu viteză (fiind zvârlit sau lansat cu putere). 2. Intranz. (Despre aparate de zbor) A se ridica și a se menține în văzduh, a se deplasa pe calea aerului; (despre oameni) a călători cu un astfel de aparat. 3. Intranz. Fig. A merge foarte repede, a alerga, a goni. ♦ (Despre oameni) A străbate spații mari cu repeziciune; a se repezi până undeva. ♦ (Despre timp) A trece, a se scurge repede. ♦ (Despre gânduri, idei) A se succeda cu repeziciune. 4. Tranz. Fig. A smulge de la locul său, a prăvăli, a răsturna. ◊ Expr. A zbura cuiva capul = a decapita pe cineva; a-l omorî. A-și zbura creierii = a se sinucide prin împușcare. (Fam.) A zbura (sau a face să zboare) pe cineva de undeva = a da pe cineva afară de undeva, dintr-un post; a-l concedia. (Intranz.) A zbura de undeva = a fi forțat să părăsească un loc (în special un post, o slujbă). ♦ Intranz. (Rar) A cădea, a se prăbuși, a se prăvăli. 5. Tranz. (Pop.; în expr.) A zbura laptele = a pune puțin lapte acru în lapte dulce fierbinte ca să se aleagă brânza. – Lat. *exvŏlāre.

TRECE, trec, vb. III. I. 1. Intranz. A merge fără a se opri, printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau a ceva, a străbate un loc fără a se opri, a-și urma drumul, a fi în trecere pe undeva. ◊ Expr. A trecut baba cu colacii = e prea târziu, n-ai prins momentul, ai scăpat ocazia. ♦ A merge rânduri-rânduri, formând un convoi, o coloană; a se succeda, a se perinda. ◊ Expr. (Tranz.) A trece în revistă = a) a inspecta trupele adunate în acest scop (într-o anumită formație); b) a lua în considerație fapte, evenimente în succesiunea și desfășurarea lor. 2. Intranz. A merge într-o anumită direcție, spre o anumită țintă, cu un anumit scop. ♦ (Despre ape curgătoare, despre drumuri, șosele etc.) A avea cursul sau traseul prin... 3. Intranz. A se abate din drum pe undeva sau pe la cineva, a face o (scurtă) vizită cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A ocoli. ◊ Expr. A trece cu vederea = a) a nu lua în seamă (pe cineva sau ceva), a nu da importanța cuvenită, a neglija, a omite; b) a nu lua ceva în nume de rău, a nu ține seamă de...; a ierta, a uita. 5. Intranz. (Adesea fig.) A depăși, a merge mai departe de..., a lăsa în urmă. 6. Tranz. A sări, a păși peste un obstacol, peste o barieră, pentru a ajunge dincolo sau de cealaltă parte. ◊ Expr. A trece hopul = a scăpa de o greutate, de o primejdie. Nu zi hop până nu treci șanțul = nu te lăuda prea devreme cu o izbândă încă nesigură. ♦ A străbate un drum de-a curmezișul; a traversa. ♦ Intranz. A păși peste cineva sau ceva, călcând în picioare, zdrobind. ◊ Expr. A trece peste cineva = a desconsidera, a disprețui pe cineva. 7. Tranz. A transporta (dincolo de... sau peste...). 8. Tranz. A atinge un corp, un obiect cu o mișcare ușoară de alunecare pe suprafața lui. ◊ Expr. (Intranz.) A trece cu buretele peste ceva = a da uitării ceva, a ierta greșelile cuiva. 9. Tranz. A petrece prin..., peste..., pe după... 10. Intranz. A se duce într-alt loc, a merge dintr-un loc în altul; a schimba un loc cu altul. ◊ Expr. A trece la cineva sau în rândurile cuiva (sau a ceva) ori de partea cuiva = a se ralia la ceva (sau cu cineva). ♦ Fig. (Determinat prin „în cealaltă lume”, „din lume”, „din viață” etc.) A muri. ♦ A schimba o stare cu alta, o lucrare sau o acțiune cu alta. 11. Intranz. A ajunge la..., a fi transmis (din mână în mână, de la unul la altul, din om în om) până la... ♦ Tranz. A da, a transmite ceva. 12. Intranz. A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou câmp de activitate; a începe să se ocupe cu altceva, a se apuca de altceva. ◊ Expr. A trece la fapte = a acționa. 13. Tranz. A introduce, a înregistra, a înscrie (într-un registru, într-o rubrică, într-o clasificare); a repartiza pe cineva undeva. ♦ A înscrie un bun pe numele cuiva. 14. Tranz. A susține cu succes un examen; a declara reușit, admis; a fi promovat într-o clasă superioară. II. 1. Intranz. și tranz. A parcurge un drum sau un spațiu limitat, îngust. ◊ Expr. A-i trece cuiva printre degete, se spune când cineva lasă să-i scape ceva, când pierde ceva. Îi trec mulți bani prin mâini, se spune când cineva cheltuiește fără socoteală, când risipește bani mulți. ♦ Tranz. A supune unei operații de filtrare, de cernere, de strecurare. ♦ Intranz. A străbate greu un spațiu îngust, a-și face drum (cu greu) printr-un spațiu îngust; a răzbate. ◊ Expr. A trece ca un câine prin apă = a nu se alege (din viață, din școală etc.) cu nici o experiență, cu nici o învățătură. A trece prin foc și prin apă = a îndura multe nevoi și necazuri, a răzbate prin multe greutăți. (Tranz.) A trece pe cineva prin toate apele = a ponegri, a calomnia pe cineva. 2. Intranz. Fig. A avea de suferit, de îndurat; a fi supus la... 3. Intranz. A ieși de partea cealaltă (făcând o spărtură, o tăietură, o deschizătură); a străpunge. ◊ Expr. A trece (pe cineva) pe sub ascuțișul sabiei (sau sub sabie, sub paloș) = a omorî. ♦ (Rar; despre agenți fizici sau chimici; cu determinări introduse prin prep. „prin”) A pătrunde în întregime prin... 4. Tranz. (Despre anumite stări fiziologice) A cuprinde, a copleși pe cineva (fără a putea fi oprit). III. 1. Intranz. (Despre unități de timp) A se scurge, a se desfășura (apropiindu-se de sfârșit). ◊ Expr. Mai trece ce mai trece... = după o bucată de vreme..., după un timp (nu prea lung). Nu e timpul trecut (sau vremea trecută) = nu e prea târziu, mai e timp. ♦ Refl. A lua sfârșit; a nu mai fi actual. 2. Intranz. A dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). ♦ (Despre suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe, să se mai facă simțit, să mai acționeze. 3. Tranz. A petrece un timp, o epocă din viață. ◊ Expr. A-și trece vremea = a-și folosi vremea fără rost. A-și trece din vreme = a-și petrece timpul mai ușor, mai repede. ♦ Refl. (Înv.) A se întâmpla, a se petrece. 4. Intranz. A depăși o anumită vârstă, o anumită limită de timp. 5. Refl. A-și pierde vigoarea, frăgezimea tinereții; a îmbătrâni. ♦ (Despre fructe) A fi prea copt. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se stinge. 6. Refl. (Despre anumite materiale) A se consuma. IV. Intranz. A fi mai mare sau mai mult decât o anumită mărime, valoare, cantitate; a depăși. ◊ Expr. Treacă de la mine (sau de la tine etc.), se spune când se face o concesie. ♦ A ajunge până dincolo de... ♦ Tranz. (Înv. și reg.) A depăși limita obișnuită, normală. ◊ Expr. (Refl.; pop.) A se trece din pahare (sau din băut) = a bea prea mult; a se ameți de băutură. (Refl.) A se trece cu firea = a lua lucrurile prea în serios; a se emoționa. A trece măsura = a exagera. V. 1. Refl. (Pop.; în forma negativă) A nu putea fi luat în seamă; a nu avea crezare, a nu avea trecere. ♦ Tranz. A nu ierta, a nu îngădui. 2. Intranz. A fi considerat..., a fi luat drept... 3. Intranz. (Rar) A se transforma, a se preface în... – Lat. traicere.

PÉSTĂ (< fr., lat. pestis „epidemie, flagel”) s. f. 1. Boală infecțioasă acută, extrem de gravă, epidemică, transmisă la om prin bacilul Yersinia pestis, de la rozătoare, în special de la șobolani, prin intermediul puricilor; ciumă. Se manifestă prin febră, hemoragii, tumefacții ganglionare dureroase, producând o pneumonie acută, supurative și infecție aproape generalizată (p. bubonică); uneori atinge plămânii în zonele inghinale și la subțiori (p. pulmonară), iar alteori infecția generalizată duce la apariția de pete hemoragice cutanate (peteșii), cu sfârșit letal (ciuma neagră sau septicemică). O teribilă epidemie de p. neagră (marea p.) a omorât între anii 1346 și 1353 o treime din populația Europei Occidentale; adusă din Crimeea, a făcut ravagii în ținuturile mediteraneene, apoi din Franța a trecut în Anglia, Europa Centrală și de Est; teritoriul românesc a avut mult de suferit în timpul acestei epidemii. 2. Numire generică pentru un grup de boli produse de virusuri la taurine, porcine, cabaline, păsări și pești. Se caracterizează printr-o evoluție acută și răspândire foarte rapidă.

TRECE, trec, vb. III. I. 1. Intranz. A merge fără a se opri, printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau a ceva, a străbate un loc fără a se opri, a-și urma drumul, a fi în trecere pe undeva. ◊ Expr. A trecut baba cu colacii = e prea târziu, n-ai prins momentul, ai scăpat ocazia. ♦ A merge rânduri-rânduri, formând un convoi, o coloană; a se succeda, a se perinda. ◊ Expr. (Tranz.) A trece în revistă = a) a inspecta trupele adunate în acest scop (într-o anumită formație); b) a lua în considerație fapte, evenimente în succesiunea și desfășurarea lor. 2. Intranz. A merge într-o anumită direcție, spre o anumită țintă, cu un anumit scop. ♦ (Despre ape curgătoare, despre drumuri, șosele etc.) A avea cursul sau traseul prin... 3. Intranz. A se abate din drum pe undeva sau pe la cineva, a face o (scurtă) vizită cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A ocoli. ◊ Expr. A trece cu vederea = a) a nu lua în seamă (pe cineva sau ceva), a nu da importanța cuvenită, a neglija, a omite; b) a nu lua ceva în nume de rău, a nu ține seamă de...; a ierta, a uita. 5. Intranz. (Adesea fig.) A depăși, a merge mai departe de..., a lăsa în urmă. 6. Tranz. A sări, a păși peste un obstacol, peste o barieră, pentru a ajunge dincolo sau de cealaltă parte. ◊ Expr. A trece hopul = a scăpa de o greutate, de o primejdie. Nu zi hop până nu treci șanțul = nu te lăuda prea devreme cu o izbândă încă nesigură. ♦ A străbate un drum de-a curmezișul; a traversa. ♦ Intranz. A păși peste cineva sau ceva, călcând în picioare, zdrobind. ◊ Expr. A trece peste cineva = a desconsidera, a disprețui pe cineva. 7. Tranz. A transporta (dincolo de... sau peste...). 8. Tranz. A atinge un corp, un obiect cu o mișcare ușoară de alunecare pe suprafața lui. ◊ Expr. (Intranz.) A trece cu buretele peste ceva = a da uitării ceva, a ierta greșelile cuiva. 9. Tranz. A petrece prin..., peste..., pe după... 10. Intranz. A se duce într-alt loc, a merge dintr-un loc în altul; a schimba un loc cu altul. ◊ Expr. A trece la cineva sau în rândurile cuiva (sau a ceva) ori de partea cuiva = a se ralia la ceva (sau cu cineva). ♦ Fig. (Determinat prin „în cealaltă lume”, „din lume”, „din viață” etc.) A muri. ♦ A schimba o stare cu alta, o lucrare sau o acțiune cu alta. 11. Intranz. A ajunge la..., a fi transmis (din mână în mână, de la unul la altul, din om în om) până la... ♦ Tranz. A da, a transmite ceva. 12. Intranz. A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou câmp de activitate; a începe să se ocupe cu altceva, a se apuca de altceva. ◊ Expr. A trece la fapte = a acționa. 13. Tranz. A introduce, a înregistra, a înscrie (într-un registru, într-o rubrică, într-o clasificare); a repartiza pe cineva undeva. ♦ A înscrie un bun pe numele cuiva. 14. Tranz. A susține cu succes un examen; a declara reușit, admis; a fi promovat într-o clasă superioară. II. 1. Intranz. și tranz. A parcurge un drum sau un spațiu limitat, îngust. ◊ Expr. A-i trece cuiva printre degete, se spune când cineva lasă să-i scape ceva, când pierde ceva. Îi trec mulți bani prin mâini, se spune când cineva cheltuiește fără socoteală, când risipește bani mulți. ♦ Tranz. A supune unei operații de filtrare, de cernere, de strecurare. ♦ Intranz. A străbate greu un spațiu îngust, a-și face drum (cu greu) printr-un spațiu îngust; a răzbate. ◊ Expr. A trece ca un câine prin apă = a nu se alege (din viață, din școală etc.) cu nicio experiență, cu nicio învățătură. A trece prin foc și prin apă = a îndura multe nevoi și necazuri, a răzbate prin multe greutăți. (Tranz.) A trece pe cineva prin toate apele = a ponegri, a calomnia pe cineva. 2. Intranz. Fig. A avea de suferit, de îndurat; a fi supus la... 3. Intranz. A ieși de partea cealaltă (făcând o spărtură, o tăietură, o deschizătură); a străpunge. ◊ Expr. A trece (pe cineva) pe sub ascuțișul sabiei (sau sub sabie, sub paloș) = a omorî. ♦ (Rar; despre agenți fizici sau chimici; cu determinări introduse prin prep. „prin”) A pătrunde în întregime prin... 4. Tranz. (Despre anumite stări fiziologice) A cuprinde, a copleși pe cineva (fără a putea fi oprit). III. 1. Intranz. (Despre unități de timp) A se scurge, a se desfășura (apropiindu-se de sfârșit). ◊ Expr. Mai trece ce mai trece... = după o bucată de vreme..., după un timp (nu prea lung). Nu e timpul trecut (sau vremea trecută) = nu e prea târziu, mai e timp. ♦ Refl. A lua sfârșit; a nu mai fi actual. 2. Intranz. A dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). ♦ (Despre suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe, să se mai facă simțit, să mai acționeze. 3. Tranz. A petrece un timp, o epocă din viață. ◊ Expr. A-și trece vremea = a-și folosi vremea fără rost. A-și trece din vreme = a-și petrece timpul mai ușor, mai repede. ♦ Refl. (Înv.) A se întâmpla, a se petrece. 4. Intranz. A depăși o anumită vârstă, o anumită limită de timp. 5. Refl. A-și pierde vigoarea, frăgezimea tinereții; a îmbătrâni. ♦ (Despre fructe) A fi prea copt. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se stinge. 6. Refl. (Despre anumite materiale) A se consuma. IV. Intranz. A fi mai mare sau mai mult decât o anumită mărime, valoare, cantitate; a depăși. ◊ Expr. Treacă de la mine (sau de la tine etc.), se spune când se face o concesie. ♦ A ajunge până dincolo de... ♦ Tranz. (Înv. și reg.) A depăși limita obișnuită, normală. ◊ Expr. (Refl.; pop.) A se trece din pahare (sau din băut) = a bea prea mult; a se ameți de băutură. (Refl.) A se trece cu firea = a lua lucrurile prea în serios; a se emoționa. A trece măsura = a exagera. V. 1. Refl. (Pop.; în forma negativă) A nu putea fi luat în seamă; a nu avea crezare, a nu avea trecere. ♦ Tranz. A nu ierta, a nu îngădui. 2. Intranz. A fi considerat..., a fi luat drept... 3. Intranz. (Rar) A se transforma, a se preface în... – Lat. traicere.

JERTFI, jertfesc, vb. IV. Tranz. 1. A aduce (o) jertfă (1). Nu e mort ca să-l jelești Și bucate să-i jertfești. PĂSCULESCU, L. P. 201. 2. A sacrifica. (Ironic) Risipitor cu timpul său, jertfește mult mai multă vreme jocului de cărți decît patriei sale. BOLINTINEANU, O. 251. El a jertfit amorul său. NEGRUZZI, S. I 56. ◊ Refl. Făgăduim chiar a ne jertfi, dacă aceasta va putea să-ți aline oarecum mîhnirile. ISPIRESCU, L. 12. ♦ A omorî. Purice mustră întîi pe boierul vînător pentru că jertfește ființe nevinovate din cîmpii și păduri. SADOVEANU, E. 260.

CRĂPA, crăp, vb. I. 1. Intranz. și refl. (Despre obiecte) A se despica în mod brusc (și adesea cu zgomot), a se desface în mai multe bucăți; a se căsca (din cauza gerului, a unei lovituri puternice etc.). Cînd voi izbi o dată eu cu barda, Această stîncă are să se crape. BENIUC, V. 7. În anii în care ouăle ciorilor crapă de ger, începe să prindă și apa mării o pojghiță de gheață de-a lungul coastei. BART, E. 309. ◊ Expr. Unde dai și unde crapă, se zice atunci cînd se obțin cu totul alte rezultate decît cele așteptate. (E un ger de) crapă lemnele (sau pietrele sau, rar, pentru efecte stilistice, inima) = e un ger strașnic, e foarte frig. Fără haine nu sînt bun de nimic la iarnă. Pe ger mare, crapă inima în mine. SADOVEANU, P. M. Era un pui de ger în dimineața aceea, de crăpau lemnele. CREANGĂ, A. 23. ♦ Intranz. (Rar) A se transforma (în altceva). Furtuna nu crăpa de loc în ploaie sănătoasă, ci se oțerea în spinarea gorunilor. GALACTION, O. I 48. 2. Tranz. A despica. A crăpa lemne pentru foc. ▭ Mușchiul o roade [piatra], timpul o crapă. MACEDONSKI, O. I 20. Crăpînd-a [o nucă de cocos], au aflat miezul ei dulce și bun, ca de migdale. DRĂGHICI, R. 51. ◊ (Poetic) Lopata cununată cu condeiul... Crapă cremenea și sparge steiul. DEȘLIU, G. 24. ◊ Expr. A crăpa capul cuiva= a omorî pe cineva dintr-o lovitură. 3. Intranz. și refl. (Despre un lucru subțire și elastic) A se rupe (fiind prea tare întins), a plesni; (despre piele) a deveni aspră, cu crăpături. [Omul era] strîns la piept, de sta să-i crape sucmanul cel zdrențuit de pe dînsul. ISPIRESCU, L. 177. Atunci Ivan dezlegă turbinca... și luînd cîte pe un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea. CREANGĂ, P. 306. Cu fata de bogat Totdeauna ești mustrat: Să-i cumperi cizme de capră, Că altele se tot crapă, Și de oaie Se tot moaie, Și de țap îi sar în cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 437. ◊ Expr. A-i crăpa (sau plesni) cuiva obrazul de rușine = a nu mai putea de rușine. Să nu mai știe cineva, că-mi crapă obrazul de rușine. DAVIDOGLU, M. 70. 4. Tranz. A întredeschide. Lazăr Lungu sări de la fereastră la ușa grajdului și-o crăpă puțin. MIHALE, O. 507. Se apropie amîndoi de ușă și izbutesc să sucească cheia. Dar cum crapă ușa, o și închid la iuțeală. STĂNOIU, C. I. 137. ◊ Refl. Fig. La răsărit se crăpa zarea, lăsînd să pătrundă focul zorilor. SADOVEANU, O. VI 20. (Expr.) A se crăpa de ziuă (sau, într-o figură poetică) a se crăpa zorii = a se face ziuă, a se lumina. Cu mii de cai-putere Se crăpă zorii unei alte ere! BENIUC, V. 91. Cînd se crăpă de ziuă, se sculă înaintea lui Gheorghe, se îmbrăcă și ieși. VLAHUȚĂ, O. A. 124. Cînd răsărea luna, de era două ceasuri pîn-a se crăpa de ziuă, curtea era plină de vînători. GHICA, S. 283. Cînd se crăpa de ziuă, izbiră fără de veste turcii pe ai noștri. BĂLCESCU, O. II 76. 5. Intranz. (Despre animale și, rar, cu o nuanță de ironie sau răutate, despre oameni) A muri. Dînd boală rea, După nunta mea Oile-au crăpat. MARIAN, S. 44. De-ar crăpa o dată să crape și tarabagiul care v-au adus. CREANGĂ, P. 110. Dușmanul a găsit tot pustiu în drumul său, incit, ajungînd la Cotnar, nu găsea să mănînce decît poamele copacilor; ba încă [căpitanul Turculeț] a pus prin bălți și niște ierburi veninoase de care, cum bea, crăpa. NEGRUZZI, S. I 171. ◊ (Poetic) Uraganu-acum aleargă pîn’ce caii lui îi crapă. EMINESCU, O. I 45. ◊ (Familiar, urmat de determinări introduse prin prep. «de», arată că o senzație sau un sentiment e foarte intens) Elvira se ridică în capul oaselor și zise prin întuneric:... Crăpi de invidie! Și te răzbuni. DUMITRIU, B. F. 46. Trage la mine numai cu coada ochiului șă vadă cum îs îmbrăcată și crapă de ciudă. SADOVEANU, B. 219. Știi că are haz și asta! Voi... să huzuriți de căldură, iară eu să crăp de frig. CREANGĂ, P. 252. Setilă striga... cît ce putea că crapă de sete și zvîrlea cu doage și cu funduri de poloboc în toate părțile ca un nebun. CREANGĂ, P. 261. Și-o dată și-ncepe dracul a boscorodi din gură și a descînta, că nu știu ce face, de-i pocnește lui Dănilă un ochi din cap!... Dănilă crăpa de durere. CREANGĂ, P. 58. Crapă de ciudă cucoana. ALECSANDRI, T. I 32. 6. Intranz. A mînca foarte mult, cu lăcomie (ca un animal). Vezi că-i mămăliga pe masă, învălită în prosop, și oala cu lapte pe vatră! Du-te și crapă pînă-i plesni. REBREANU, R. II 30. – Variantă: (regional) crepa (CONTEMPORANUL, VI_II 292, RETEGANUL, P. IV 6) vb. I.

MULȚIME, mulțimi, s. f. 1. (Urmat de obicei de determinări în genitiv sau în acuzativ cu prep. «de» care indică natura obiectelor) Cantitate mare, număr mare de ființe sau lucruri. Într-un ceas ne spune o mulțime de lucruri, ne trece pe dinaintea ochilor o mulțime de icoane vechi și afumate. SADOVEANU, O. VII 201. Să trec peste dînsele, am să omor o mulțime [de furnici]. CREANGĂ, P. 237. O mulțime de noțiuni istorice, de povățuiri înțelepte și de fapte interesante. ODOBESCU, S. III 11. Mulțime de corăbii cu pînzele-nvălite Stau, umbre uriașe, fantasme neclintite Pe luciul Bosfor. ALECSANDRI, O. 75. ◊ (În legătură cu noțiuni de timp) Este o mulțime de vreme de cînd n-am venit la d-ta. NEGRUZZI, S. I 47. 2. Lume multă strînsă laolaltă, grămadă de oameni (de obicei adunați într-un scop comun); gloată. Mulțimea împresura zidurile curții. SADOVEANU, O. VII 73. Grupul actorilor principali se detașează din mulțime. VIANU, S. 143. Înțelese că mulțimea e împotriva lui. REBREANU, R. I 194. ♦ Colectivitate, masă. Instabilitatea dovedește că nici mulțimea nu mai are încredere în guvernele burgheze. C. PETRESCU, A. 320. Începînd la talpa însăși a mulțimii omenești Și suind în susul scării pîn’ la frunțile crăiești. EMINESCU, O. I 133. Soartă-mi cu a mulțimii aș vrea să o unesc. ALEXANDRESCU, P. 79.

ZI zile f. 1) Interval de timp dintre răsăritul și apusul soarelui. ◊ La ~ la ziua fixată. Pe ~, peste ~ în cursul zilei. ~ de ~, ~ cu ~ a) în fiecare zi; b) necontenit; mereu; c) din ce în ce; treptat. Din ~ în ~ a) de azi pe mâine; b) din ce în ce. De la o ~ la alta a) zilnic; b) în scurt timp; repede. De cu ~ încă din timpul zilei. Despre (sau către) ziuă puțin înainte de a se lumina. În faptul (sau zorii) zilei, în zori de ~ dis-de-dimineață. În toiul zilei, în plină ~ în amiaza zilei. De toate zilele, de toată ziua a) de fiecare zi; b) obișnuit. ~ și noapte în permanență; necontenit. Cât toate zilele foarte mare. Cale de o ~ distanță care poate fi parcursă pe jos în timp de o zi. Cu ziua cu plata pentru fiecare zi muncită. ~ liberă zi când cineva se odihnește drept recompensă pentru o muncă prestată suplimentar. A se crăpa (sau a se miji) de ziuă, a se face ziuă a se lumina. A se face (sau a fi) ziuă albă a se lumina complet. Clar ca bună ziua, limpede ca lumina zilei foarte clar. A face din noapte ~, a schimba ziua cu noaptea a lucra noaptea și a dormi ziua. Bună ziua formulă de salut folosită de la sfârșitul dimineții până la începutul serii. A da bună ziua a saluta pe cineva. A-și lua ziua bună a) a se despărți de cineva sau de ceva; b) a saluta la despărțire de cei rămași. 2) Perioadă corespunzătoare unei rotații a Pământului în jurul axei sale; intervalul de timp egal cu 24 de ore. * ~ solară interval de timp dintre două treceri consecutive ale Soarelui la meridian. ~ muncă a) număr de ore de muncă în timp de 24 de ore; b) unitate de măsură a muncii prestată de membrii unei colectivități. Zile numărate timp puțin. 3) Dată în care a avut loc sau urmează să aibă loc ceva. Ziua de naștere. Ziua victoriei. ◊ La zile mari a) în zile de sărbătoare; la ocazii deosebite; b) foarte rar. 4) la pl. Existență a unei ființe; viață; trai. * A avea zile a mai avea de trăit. A avea zile bune cu cineva a se împăca cu cineva; a trăi bine cu cineva. A fi cu zilele în mână (sau în mâini) a se afla într-o mare primejdie; a fi aproape de moarte. A rămâne (sau a scăpa) cu zile a rămâne în viață. A lăsa pe cineva cu zile a cruța cuiva viața. A curma (sau a lua) cuiva zilele a omorî pe cineva. A muri cu zile a muri în urma unei boli ce putea fi tratată sau în împrejurări neprevăzute. A-i mânca cuiva zilele, a face cuiva zile fripte (sau negre, amare) a chinui tare pe cineva. 5) mai ales la pl. Interval de timp caracterizat prin anumite evenimente; perioadă. ◊ În ziua (sau zilele) de azi în vremea în care trăim; în prezent. Din zilele noastre din vremea în care trăim. Ziua de ieri trecutul. Ziua de mâine viitorul. [Art. ziua; G.-D. zilei] /<lat. dies

ZI, zile, s. f. 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul Soarelui; timpul cât Soarele rămâne deasupra orizontului; p. ext. lumină solară; interval de timp de 24 de ore, corespunzător unei rotații a Pământului în jurul axei sale; (Astron.) interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. ◊ (Determinând noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile. ◊ Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit, comun. De zi cu zi = zilnic. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic; b) la ziua, la data cerută; fără întârziere. Zi de (sau cu) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu; b) din ce în ce; progresiv, treptat. Din zi în zi = a) de azi pe mâine; fără termen precis, la infinit. Amâna plecarea din zi în zi; b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzând cu ochii. În toate zilele = în fiecare zi, oricând. (Reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. De (sau despre, către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Până în (sau la) ziuă sau de cu ziuă = până a nu se lumina; foarte devreme; dis-de-dimineață. Cu ziua-n cap = foarte devreme. La ziuă = în zori. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Zi și noapte sau (adverbial) ziua și noaptea = tot timpul, fără încetare; fără odihnă. Nici zi, nici noapte sau (adverbial) nici ziua, nici noaptea = niciodată. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață până seara; p. ext. mereu, continuu. ◊ Expr. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Bună ziua, formulă de salut, la întâlnire sau la despărțire, în timpul zilei. A da (sau a dori, a pofti cuiva) bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. (Pop.) A-și lua ziua bună = a-și lua rămas bun. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lângă adjective ca „limpede”, „clar”) foarte clar, foarte limpede. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată, cândva. Cât toate zilele (de mare) = foarte mare. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a trăi în bune relații cu cineva. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mâine; a amâna. La zile mari = la ocazii deosebite; p. ext. rar de tot, în mod excepțional. ◊ (Compus) Zi-lumină = perioadă a zilei (1) cuprinsă între răsăritul și apusul Soarelui. Zi-muncă = unitate de măsură convențională care servește drept etalon pentru stabilirea salariului. ♦ (Adverbial, în formele ziua, zilele, zile) în timpul zilei, în fiecare zi. Ziua umbla, noaptea se odihnea. ◊ (În sintagme și loc., ca unitate de măsură sau de calcul) Zi de muncă = durata timpului în cursul căruia lucrătorul prestează zilnic muncă. Cu ziua = cu plata socotită după zilele muncite; fără angajament permanent. Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. ♦ (Articulat; urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. „de”) Data, momentul în care s-a întâmplat sau urmează să se întâmple ceva; termen, soroc. ◊ Ziua de astăzi = perioada de timp, epoca în care trăim, prezentul. Ziua de mâine = viitorul. Ziua de ieri = trecutul. (În unele credințe religioase) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui Dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. (Pop.) Zi-ntâi = prima zi a fiecărei luni. ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii. ◊ Zi aniversară sau ziua nașterii (sau de naștere) = aniversare (a zilei de naștere a cuiva). Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. 2. (La pl.) Viață, existență, trai. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Câte zile voi (sau vei, va etc.) avea = cât voi (sau vei, va etc.) trăi, tot timpul vieții. Abia își ține zilele, se spune despre cineva care trăiește prost, greu, foarte modest. (Pop.) Cu zilele în mână = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte; b) înfricoșat, înspăimântat. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale etc.) = vai de capul meu (sau al tău etc.), vai de mine (sau de tine etc.). De (sau în) zilele mele (sau ale tale etc.) = în timpul vieții mele (sau tale etc.). 3. (La pl.; cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme, epocă. Zilele tinereții. ◊ Expr. Mic de zile = tânăr. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vârstă, bătrân. (Rar) Veșnic de zile = nemuritor. (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit. [Var.: ziuă s. f.] – Lat. dies.

ZI, zile, s. f. 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul Soarelui; timpul cât Soarele rămâne deasupra orizontului; p. ext. lumină solară; interval de timp de 24 de ore, corespunzător unei rotații a Pământului în jurul axei sale; (Astron.) interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. ◊ (Determinând noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile. ◊ Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit, comun. De zi cu zi = zilnic. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic; b) la ziua, la data cerută; fără întârziere. Zi de (sau cu) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu; b) din ce în ce; progresiv, treptat. Din zi în zi = a) de azi pe mâine; fără termen precis, la infinit. Amâna plecarea din zi în zi; b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzând cu ochii. În toate zilele = în fiecare zi, oricând. (Reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. De (sau despre, către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Până în (sau la) ziuă sau de cu ziuă = până a nu se lumina; foarte devreme; dis-de-dimineață. Cu ziua-n cap = foarte devreme. La ziuă = în zori. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Zi și noapte sau (adverbial) ziua și noaptea = tot timpul, fără încetare; fără odihnă. Nici zi, nici noapte sau (adverbial) nici ziua, nici noaptea = niciodată. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață până seara; p. ext. mereu, continuu. ◊ Expr. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Bună ziua, formulă de salut, la întâlnire sau la despărțire, în timpul zilei. A da (sau a dori, a pofti cuiva) bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. (Pop.) A-și lua ziua bună = a-și lua rămas bun. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lângă adjective ca „limpede”, „clar”) foarte clar, foarte limpede. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată, cândva. Cât toate zilele (de mare) = foarte mare. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a trăi în bune relații cu cineva. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mâine; a amâna. La zile mari = la ocazii deosebite; p. ext. rar de tot, în mod excepțional. ◊ (Compus) Zi-lumină = perioadă a zilei (1) cuprinsă între răsăritul și apusul Soarelui. Zi-muncă = unitate de măsură convențională care servește drept etalon pentru stabilirea salariului. ♦ (Adverbial, în formele ziua, zilele, zile) în timpul zilei, în fiecare zi. Ziua umbla, noaptea se odihnea. ◊ (În sintagme și loc., ca unitate de măsură sau de calcul) Zi de muncă = numărul de ore în care salariații își desfășoară activitatea în cursul unei zile la locul de muncă. Cu ziua = cu plata socotită după zilele muncite; fără angajament permanent. Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. ♦ (Articulat; urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. „de”) Dată la care s-a petrecut sau urmează să se petreacă ceva; termen, soroc. ◊ Ziua de astăzi = perioada de timp, epoca în care trăim, prezentul. Ziua de mâine = viitorul. Ziua de ieri = trecutul. (În religia creștină) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui Dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. (Pop.) Zi-ntâi = prima zi a fiecărei luni. ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii. ◊ Zi aniversară sau ziua nașterii (sau de naștere) = aniversare (a zilei de naștere a cuiva). Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. 2. (La pl.) Viață, existență, trai. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Câte zile voi (sau vei, va etc.) avea = cât voi (sau vei, va etc.) trăi, tot timpul vieții. Abia își ține zilele, se spune despre cineva care trăiește prost, greu, foarte modest. (Pop.) Cu zilele în mână = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte; b) înfricoșat, înspăimântat. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale etc.) = vai de capul meu (sau al tău etc.), vai de mine (sau de tine etc.). De (sau în) zilele mele (sau ale tale etc.) = în timpul vieții mele (sau tale etc.). 3. (La pl.; cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme, epocă. Zilele tinereții. ◊ Expr. Mic de zile = tânăr. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vârstă, bătrân. (Rar) Veșnic de zile = nemuritor. (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit. [Var.: ziuă s. f.] – Lat. dies.

ameți (-țesc, -it), vb. – 1. a se zăpăci. – 2. A-și pierde capul. – 3. A se îmbăta (ușor), a se chercheli. – 4. (Fam.) A face ceva de mîntuială, a da rasol. Lat. *ammatteāre, de la *mattea „băț, par”; cf. it. ammazare „a omorî”, sp. mazar, port. maçar. Sensul primar a fost „a lovi, a bate pînă la pierderea cunoștinței”, de unde mai tîrziu în it. „a omorî”, și în rom. „a lăsa, a rămîne fără cunoștință”. Schimbarea de conjug. este firească la vb. incoative. După Pușcariu, ZRPh., XXXII, 717 și DAR, din lat. *ammatῑre, de la *mattus, de unde it. matto „nebun”, ammattire „a înnebuni” (cf. REW 5401 și 5428); însă în rom. nu este atestat *mattus, în timp ce *mattea s-a păstrat, cf. măciucă; în plus, evoluția semantică pare mai convingătoare. Hasdeu 1062 se gîndea la ammitĕre, cf. Densusianu, Rom.,XXXIII, 273; iar Körting 591 la *amentio, imposibil din punct de vedere fonetic. – Der. amețeală, s. f. (zăpăceală, vertij, tulburare; Arg., plictiseală, lucru searbăd); amețitor, adj. (care provoacă amețeala).

vîna vb. I. tr. 1 (compl. indică păsări sau animale sălbatice) A pîndi, a urmări și a captura sau a ucide. Am vînat dihănii fel de fel și paseri felurite (SADOV.). 2 A pescui (pești mari). Vînau păstrăvi și îi mîncau acolo (VOIC.). 3 (bis.) A determina pe cineva să adopte o anumită convingere (religioasă); a converti. Nu socotesc cu alt cu nimic ca să-i poată vîna, fără numai cu învățătura și cu cuvîntul (ANTIM). 4 Fig. A urmări un om pentru a-l prinde sau pentru a-l omorî; a hăitui. Polițiștii l-au vînat pe hoț cîteva săptămîni. 5 Fig. (fam.; compl. indică posturi, situații greu de obținut etc.; adesea peior.) A urmări (ceva sau pe cineva) cu aviditate, cu stăruință, cu consecvență. Fidelitatea față de pușcărie a acestor oameni, care vînează o situație, leneș compusă în timp, miră (ARGH.). ♦ (fam.; compl. indică obiecte, bunuri materiale) A pune mîna pe...; a face rost. • prez.ind. -ez. /lat. *venare = venari.

ZBURA, zbor, vb. I. 1. Intranz. (Despre păsări și insecte) A se mișca în aer cu ajutorul aripilor. ♦ A pleca în zbor, a-și lua zborul. ♦ (Despre lucruri) A pluti în aer (purtat de vînt); a trece prin aer cu viteză (fiind azvîrlit sau lansat cu putere). 2. Intranz. (Despre aparate de zbor) A se ridica și a se menține în văzduh, a se deplasa pe calea aerului; (despre oameni) a călători cu un astfel de aparat. 3. Intranz. Fig. A merge foarte iute, a alerga, a goni. Caii au prins a zbura prin omăt (SADOVEANU). ♦ (Despre oameni) A străbate spații mari cu repeziciune; a se repezi pînă undeva. Să pot zbura pe trei zile la Iași, tare-aș veni (VLAHUȚĂ). ♦ (Despre timp) A trece, a se scurge repede. ♦ (Despre gînduri, idei) A se succeda cu repeziciune. 4. Tranz. Fig. A smulge de la locul său, a prăvăli, a răsturna. Se așeză iar, de frică să nu-l zboare din barcă un val (DUMITRIU). ◊ Expr. A zbura cuiva capul = a decapita pe cineva; a-l omorî. A-și zbura creierii = a se sinucide prin împușcare. (Fam.) A zbura (sau a face să zboare) pe cineva de undeva = a da pe cineva afară de undeva, dintr-un post; a-l concedia. (Intranz.) A zbura de undeva = a fi forțat să părăsească un loc (în special un post, o slujbă). ♦ Intranz. (Rar) A cădea, a se prăbuși, a se prăvăli. 5. Tranz. (Pop., în expr.) A zbura laptele = a pune puțin lapte acru în lapte dulce fierbinte, ca să se aleagă brînza. – Lat. *exvolare.

CĂRARE, cărări, s. f. 1. Drum îngust, bătătorit de oameni, pe care se poate umbla numai cu piciorul; p. ext. drum în general. V. potecă. Dis-de-dimineață, prin negură, primele plutoane plecară spre cărările întortocheate și prăpăstioase ale munților. DUMITRIU, V. L., 67. Ocolești pe după moară... și umbli așa pe o cărare. pe lîngă stuh. SADOVEANU, N. F. 54. Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară. COȘBUC, P. I 191. Printre crengi scînteie stele, Farmec dînd cărării strimte. EMINESCU, O. I 209. ◊ Fig. În gîrla nisipoasă și galbenă, apa limpede de la uzină tăia în curmeziș, de la malul celălalt spre noi, o cărare albă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 44. Luna iese-ntreagă, se înalț-așa bălaie Și din țărm în țărm durează o cărare de văpaie. EMINESCU, O. I 154. Cînd cu gene ostenite sara suflu-n luminare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare. EMINESCU, O. I 130. ◊ Expr. A tăia (sau a închide) cuiva cărarea (sau cărările) = a închide cuiva calea; a opri pe cineva din drum, a-l sili să se întoarcă. Mare lucru să fie de nu ți s-or tăia și ție cărările. CREANGĂ, P. 187. A-i scurta cuiva cărările = a omorî (pe cineva). Prin locurile iestea e cam greu de călătorit singur; nu cumva să-ți iasă vro dihanie, ceva, înainte și să-ți scurteze cărările. CREANGĂ, P. 199. A-și îndrepta cărările (într-o direcție) = a porni, a apuca (într-o direcție). Într-acolo deci și dînsul își îndreptă cărările pentru care se ostenise atîta mare de vreme. ISPIRESCU, L. 215. Pe toate cărările = în tot locul, pretutindeni, la tot pasul. Dac-ar sta cineva să-și facă samă de toate cele... apoi atunci ar trebui să vezi tot oameni morți, pe toate cărările. CREANGĂ, P. 235. A umbla pe două cărări = a umbla clătinîndu-se, a fi beat. Nu-l vedeai umblînd pe două cărări. DELAVRANCEA, S. 25. 2. Dunga sau linia obținută prin despărțirea în două a părului de pe cap. Cu părul lins și cu cărarea aleasă drept în creștetul capului. DELAVRANCEA, la TDRG.

UCIDE, ucid și (regional) ucig, vb. III. 1. Tranz. A omorî. V. asasina. Puteam prea bine să-l ucid. Dar l-am lăsat... Prea era frumos și tînăr. EFTIMIU, Î. 98. Calul zbură, fără să miște din aripi, drept spre oștirile dușmanilor, care veneau ucigînd lumea și arzînd satele. VISSARION, B. 43. Cade copacul peste car de-l sfarmă și peste boi de-i ucide. CREANGĂ, P. 46. Nu mișcă... L-am ucis!... M-am dezbărat de el. ALECSANDRI, T. I 450. (Refl. reciproc) Să-i facă să se bată pînă s-or ucide. CREANGĂ, P. 144. ◊ (Poetic) [Iarnă] în zadar îngheți pămîntul, Ucizi florile și stupii. ALECSANDRI, P. III 22. ◊ (În imprecații) Ucide-l-ar pietrile de schimonosit! GORJAN, H. IV 173. Ucigă-te crucea, drace! Ce nu dai babelor pace? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 466. ◊ (Prin exagerare) Viața de curte îl ucidea ca scriitor, îi fura tot timpul. STANCU, U.R.S.S. 144. Nu cumva ți-ai pus în gînd să mă ucizi cu o mărturisire? REBREANU, I. 104. Nu-i ucidea chinul, cît doru-i ucidea. COȘBUC, P. II 201. Muierușcă din Brașău, Mură-albastră-i ochiul tău, Care mă ucide rău. ALECSANDRI, P. P. 53. ♦ Fig. A distruge, a nimici, a zdrobi. V. omorî (2). Împotriva războiului care înăbușă și ucide elanul creator, ucide activitatea în slujba omului, pentru apărarea culturii, s-au ridicat intelectualii cinstiți din toate colțurile lumii capitaliste. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 360, 1/5. S-a dus să-și ucidă neastîmpărul... prin cele păduri cu fiare de vînat. GALACTION, O. I 71. Răsare luna... Oameni veniți să-și ucidă urîtul... cătară hipnotic la ascensiunea domoală a luminii. C. PETRESCU, Î. I 16. 2. Refl. (Astăzi rar) A se sinucide. Spun parcă toți cireșii o poveste Cu-o zînă albă care s-a ucis. D. BOTEZ, P. O. 22. Ce-mi mai rămîne de făcut?... Dacă m-aș ucide!... GANE, N. I 177. Cînd ar ști Stănică că eu sînt aici, sînt sigură că s-ar ucide. BOLINTINEANU, O. 403. 3. Tranz. (Regional) A bate, a lovi rău. După ce m-au pălit cu vîslele în cap, m-au doborît la mal și m-au ucis cît au poftit. SADOVEANU, O. A. II 127. ♦ A sfărîma, a zdrobi. După ce a strivit toate spicele, ucide... și paiele. PAMFILE, A. R. 200. Voia la d-voastră, domnișorule, răspunse moșneagul, scoțînd din niște desagi... o căpiță de usturoi și pregătindu-se a-i ucide cățeii într-o scăfiță de lemn. HOGAȘ, M. N. 66.

LAVĂ s. f. Masă minerală în stare lichidă incandescentă, revărsată la suprafața pămîntului de către un vulcan în timpul erupției și care, prin răcire, dă naștere la diverse roci vulcanice. În interiorul acestor munți vulcanici... s-au așezat unul peste altul straturile de lavă fierbinte, incandescentă. BOGZA, Ț. 10. În dreapta, pe-ntuneric, se-nalț-un negru munte, Vulcanul bătrîn Etna cu lava stinsă-n frunte. ALECSANDRI, P. III 74. ◊ (Poetic) Sînt lava care arde și omoară. NECULUȚĂ, Ț. D. 24. ♦ Fig. Masă metalică topită, arzătoare. S-au întins grabnic grinzi și scări de lemn peste lava arzătoare [de metal]. SAHIA, N. 34. Sfărmați palate, temple, ce crimele ascund, Zvîrliți statui de tirani în foc, să curgă lavă. EMINESCU, O. I 60.

GHEORGHE, Sf. ~, martir și sfânt creștin, protector al Angliei. Comandant de oaste în timpul lui Dioclețian. Martirizat (Lidda, Palestina antică) pentru că a luat apărarea creștinilor persecutați. Începând din sec. 14, emblema lui (o cruce roșie pe fond alb) a fost purtată de soldații englezi, mai târziu fiind introdusă în steagul Angliei. În iconografie (potrivit celei mai cunoscute legende asupra vieții și faptelor sale) este prezentat călare pe un cal alb omorând balaurul. Moaștele sale se află la Lidda și la Roma. Prăznuit la 23 aprilie.

Gheorghe, sfânt, mare mucenic, n. în Beirut. A fost comandant de oaste în timpul domniei lui Dioclețian, în fața căruia a luat apărarea creștinilor persecutați, pentru care a fost martirizat în anul 303 d. Hr. Moaștele sale se află în orașul Lida, într-o bis. construită în cinstea marelui martir, iar o parte a acestora au fost aduse la Roma, în bis. cu hramul său. Iconografia îl reprezintă călare pe un cal alb, omorând un balaur. Era pictat pe toate steagurile lui Ștefan cel Mare. Este sărbătorit la 23 aprilie.

bătaie s.f. I 1 Lovitură repetată dată de cineva cuiva cu mîna, cu un băț etc.; spec. pedeapsă corporală, prin lovire. I-a dat o bătaie zdravănă. ◊ Bătaie la tălpi = (în trecut) lovituri date la tălpi ca pedeapsă. Bătaie la palmă = (în trecut) lovituri date la palmă (cu linia) elevilor ca pedeapsă. Bătaie de moarte (sau soră cu moartea) = bătaie strașnică. ◊ Loc.vb. A (se) lua la bătaie = a (se) bate. ◊ Expr. A mînca (o) bătaie = a) a primi bătaie de la cineva, a fi bătut; b) a fi învins (într-o competiție, într-o luptă, într-o acțiune etc.). A stinge (sau a snopi, a zvînta) în bătaie (sau în bătăi) (pe cineva) = a bate (pe cineva) foarte tare, foarte rău. A da bătaie (sau bătăi) = a face ceva foarte repede; a grăbi, a zori. Bătaie de joc = batjocură, luare în rîs; ext. faptă urîtă. A lua (pe cineva) în bătaie de joc = a lua (pe cineva) în batjocură, în rîs. A administra cuiva o bătaie v. administra. Cal de bătaie v. cal. Bătaie de cap v. cap. O mamă de bătaie v. mamă. A mîntuipe cineva în bătaie v. mîntui. A omorî (pe cineva) în bătaie v. omorî. A răzbi (pe cineva) cu bătaia (sau în bătaie, în bătăi) v. răzbi. A face (pe cineva) tobă de bătaie v. tobă. A-i da (sau a-i trage) (cuiva) un toc de bătaie v. toc. ** Totalitatea loviturilor reciproce pe care și le dau între ele două sau mai multe persoane. Bătaia dintre ei n-a durat mult timp. 2 (pop.) Bătălie, luptă; război. Urlă cîmpul și de tropot și de strigăt de bătaie (EMIN.). ♦ (înv.) Bombardament; asalt. Tot sfatul hotărî bătaia Tîrgoviștei (BĂLC.). 3 Înfrîngere, eșec. Echipa a suferit prima bătaie pe teren propriu. 4 Expr. A pune ceva la bătaie = a) a oferi ceva, spre a fi consumat, cheltuit etc.; b) a risca (ceva). 5 (biol.) Fecundarea icrelor. Bătaia peștilor. 6 (Perioadă de) împerechere, împreunare a unor animale sau păsări. Bătaia cocoșilor-de-munte. 7 (pop.) Lătrat scurt și ritmic al dinilor. II 1 Lovire (repetată) a unui obiect (de sau cu altul). ◊ Bătaia porumbului = lovire repetată a cocenilor de porumb cu un băț, pentru desfacerea boabelor. 2 Lovitură dată într-un obiect; bocăneală, ciocănit. Se aud bătăi în ușă. ◊ 3 Lovitură a vatalei la războiul de țesut ♦ (țes.) Băteală, bătătură. 4 Stîrnire a peștelui prin lovirea apei (cu un băț). 5 Goană, hăituială a vînatului. 6 Bătaie de aripă (sau de aripi) = fîlfîit. 7 (med.) Fiecare dintre contracțiile cardiace; pulsație. 8 Zgomot (ritmic) produs de un mecanism în funcțiune, de un motor etc. Bătaia pendulei. 9 Fenomen dăunător care apare la mișcarea de rotație a unui corp solid cînd axa lui geometrică nu coincide cu axa de rotație. Rulmenții au o bătaie. 10 Zgomot anormal, periodic, determinat de funcționarea defectuoasă a unui element dintr-un mecanism. Bătaia planetarelor. 11 Distanță pînă la care poate ajunge un proiectil, o săgeată etc. sau pînă la care poate acționa o instalație emițătoare ori de aruncare. Bătaia unui radio-emițător. ◊ Expr. În bătaia puștii (sau a gloanțelor) = în sfera de acțiune a puștii (sau a gloanțelor); ext. într-o zonă periculoasă. ♦ Fel în care o armă trimite proiectilul; traiectoria unui proiectil. 12 Distanță pînă la care poate vedea cineva; rază vizuală. 13 Adiere. Bătaia vîntului. 14 Cădere a ploii, a grindinei etc. Stătea zgribulit în bătaia ploii. 15 Arșiță, dogoreală. Cerul se dogorește, ca de bătaia unei flăcări (VLAH.). 16 Lumină. În bătaia farului, peisajul era splendid. 17 (muz.) Indicare a măsurii, într-un anumit tempo, prin mișcări ale mîinii sau ale baghetei. 18 (sport) Zonă în care sînt aliniați jucătorii la oină. 19 (sport) Loc optim pe care îl alege un sportiv pentru o săritură. • pl. -ăi. g.-d. -ăii. /lat. batt(u)alia.

JUCA, joc, vb. I. 1. Refl. (Mai des despre copii) A-și petrece timpul amuzîndu-se (cu diferite jocuri), a se distra. Cîțiva copii se jucau într-o curte. VLAHUȚĂ, O. AL. 143. Cînd bătea ceasul la trii, Ne jucam ca doi copii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 300. ◊ Expr. (Familiar) Așa nu mă mai joc = nu sînt dispus să continuu în felul acesta. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», «în», «cu» și arătînd felul jocului) Se joacă de-a baba-oarba. ▭ Pe o măsuță, paginile scrise de Vaniușa, cuburile cu care s-a jucat. STANCU, U.R.S.S. 42. Jucam în bumbi. SADOVEANU, O. VII 274. 2. Refl. A glumi, a-și bate joc, a nu lua în serios. Vino! Joacă-te cu mine... cu norocul meu. EMINESCU, O. I 154. A! voi vă jucați cu mine! Afară boaite! Ieșiți că pre toți vă omor! NEGRUZZI, S. I 161. ◊ Expr. A se juca cu sănătatea (sau cu viața) = a nu-și îngriji sănătatea. (Eliptic) Nu te juca, soro, boala n-alege. CARAGIALE, N. S. 63. (Tranz.) A juca festa (sau renghiul) cuiva = a păcăli pe cineva, a face cuiva o farsă. Se temură să nu le fi jucat iarăși vrun renghi. ISPIRESCU, L. 249. 3. Intranz. A-și petrece timpul cu jocuri de noroc sau de societate. Trageți toți cîte-o carte: domnule, ești cu mine. Șezi mă rog împotrivă, și vezi de joacă bine. ALEXANDRESCU, M. 265. ◊ Tranz. (Cu complement intern) Alteța-sa... nu învoiește supușilor săi să joace jocuri de hazard. NEGRUZZI, S. I 326. ♦ Tranz. (Cu privire la o carte de joc, un număr etc.) A pune în joc, a miza pe... Am crezut mereu că la ruletă e bine să joci numere în plin. CAMIL PETRESCU, U. N. 403. ◊ Expr. A juca la bursă v. bursă. 4. Intranz. A participa ca jucător la o competiție sportivă. Echipele noastre sportive au jucat în cadrul Festivalului. ♦ Tranz. A practica un anumit sport. Joacă volei. 5. Intranz. A dansa. Satu-i strîns în bătătură, Cîntă, joacă, chefuiește. IOSIF, PATR. 25. Și-un prinț la anul! blînd și mic, Să crească mare și voinic, Iar noi să mai jucăm un pic Și la botez! COȘBUC, P. I 59. Se prinseră în horă și jucară. ISPIRESCU, L. 39. ◊ Fig. Spicele jucau în vînt Ca-n horă dup-un vesel cînt. COȘBUC, P. I 176. ◊ Tranz.(Complementul indică dansul) Domnule Dan trebuie să joci cu noi un cadril. VLAHUȚĂ, O. AL. II 10. (Complementul indică fata cu care se dansează) Tu s-o joci, dar mai așa! Liniștit, cum joci pe-o soră. COȘBUC, P. I 136. M-a mînat maica la joc. Cremene și foc! Să joc fata cea frumoasă, Cremene și iască! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 361. ♦ Tranz. fact. (Cu privire la unele animale) A face să execute anumite mișcări ritmice. Arabii toți răsar din cort, Să-mi vadă roibul cînd îl port Și-l joc în frîu și-l las în trap! COȘBUC, P. I 109. Mai bine jucam ursul la porțile străine. BOLINTINEANU, O. 198. ♦ Tranz. A păcăli pe cineva, a-și bate joc de cineva. Lască-mi pică ei în mînă... și am să-i joc și eu cum se cuvine. REBREANU, I. 60. [Pot] a vă spune în față curat cine sînt și cum v-am îmbrobodit și v-am jucat. GHICA, A. 690. 6. Intranz. (Despre lucruri văzute în mișcare) A se mișca (sau a da impresia că se mișcă) repede și tremurat. Toate îi joacă pe dinaintea ochilor într-o amețeală plăcută. C. PETRESCU, A. 294. Umbra lui juca pe perete și peretele parcă se clătina. REBREANU, R. I 206. Îi jucau literele sub ochi și se împiedica la fiecare cuvînt. BART, E. 23. Vedea jucînd pe cer trei luni în loc de una. CARAGIALE, O. III 58. ◊ (Poetic) Joacă soarele-n ferești. FRUNZĂ, S. 13. Apusul joacă într-un potop de pară. IOSIF, P. 33. P-a ei frunte juca luna Și-i juca prin dezmierdare soarele pe chipul ei. COȘBUC, P. II 137. (Refl.) Soarele, bătîndu-i drept în față, i se juca pe obraz. V. ROM. noiembrie 1953, 188. Răcoroase, mari livezi Prin care soarele se joacă. D. BOTEZ, F. S. 7. ◊ Fig. Pe toate fețele însă juca o întrebare... care aștepta un răspuns. REBREANU, R. II 18. Juca un zîmbet de lumină pe fruntea lui brăzdată-n crețe. GOGA, C. P. 8. În lan erau feciori și fete, Și ei cîntau o doină-n cor, Juca viața-n ochii lor. COȘBUC, P. I 176. ◊ Expr. A-i juca (cuiva) ochii (în cap), se spune despre o persoană care are scînteieri de inteligență în priviri sau despre cel viclean, care privește în lături, ca să nu-și trădeze gîndurile. Ochii îi jucau în cap, vioi și tineri. STANCU, U.R.S.S. 94. Năstase Blîndu ne vorbea liniștit, dar ochii căprii îi jucau necontenit în cap. SADOVEANU, O. VI 352. Ochii îi jucară în toate părțile. DELAVRANCEA, H. T. 21. Un puișor de fată, căreia îi jucau ochii în cap, ca la o șerpoaică. CREANGĂ, P. 167. 7. Tranz. A mișca încoace și încolo, a sălta ușor, prin mișcări repetate. Joacă în palme un cărbune luat cu mîna ca să-și aprindă țigara. CAMIL PETRESCU, O. I 299. Emil Sava, stînjenit, juca între degete un lanț cu chei prinse în verigă. C. PETRESCU, R. DR. 209. Din scutece copilul Cînd plînge... Te duci și-l joci pe brațe Și-l culci apoi pe sîn. COȘBUC, P. I 215. Vornicelul intră jucînd sita cu darurile miresei. SEVASTOS, N. 125. 8. Intranz. (Despre actori) A interpreta un rol, într-o piesă sau într-un film; (despre trupe de teatru) a da reprezentație. Trupa... jucă toată vara. CĂLINESCU, E. 86. ◊ Tranz. (Complementul indică piesa reprezentată) O noapte furtunoasă a fost jucată în 1869, ca și Conu Leonida față cu reacțiunea. IBRĂILEANU, S. 38. (Refl. pas.) Vodevil... ce s-a jucat la teatrul Iașilor. NEGRUZZI, S. I 69. La 25 ale lunii februarie s-a jucat pentru întîia oară: «Provincialul de la Teatrul Național». RUSSO, O. 137. (Fig.) Așa dar a jucat o comedie, ca să mă pedepsească. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. (Expr.) A juca un rol = a avea însemnătate. Un rol însemnat în pregătirea cadrelor de critici de artă este chemată să-l joace presa. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 390, 1/2. Un rol mare în dezvoltarea culturii naționale în Moldova l-a jucat Gh. Asachi. IST. R.P.R. 287. 9. Intranz. A nu sta bine fixat, a se mișca; (despre piesele unei mașini, ale unui angrenaj etc.) a se mișca ușor într-un spațiu restrîns. Trebuie să-i bată leațurile care s-au uscat și joacă. C. PETRESCU, Î. II 205. Și așa a slăbit Sandu... în cîteva luni de zile, că-i juca inelul... pe deget. MIRONESCU, S. A. 60.

istorie, istorii s. f. 1. Proces de dezvoltare a fenomenelor din natură și din societate. 2. Știință care studiază dezvoltarea societății omenești în întreaga ei complexitate ca un proces unitar, desfășurat pe baza unor legi obiective. ♦ Scriere conținând evenimente și fapte care se încadrează în această știință; p. ext. obiectul de învățământ respectiv. ♦ Istoria Susanei = carte anaghinoscomena (necanonică) a Vechiului Testament, care formează cap. 13 (64 de versete) ca adaos la cartea canonică a lui Daniel. Cartea are un caracter instructiv și moral, punând în lumină credința neclintită a omului în Dumnezeu. ♦ Istoria omorârii balaururlui și a sfărâmării lui Bel = carte anaghinoscomena (necanonică) a Vechiului Testament care, în traducerea grecească a Septuagintei, formează cap. 14 al cărții canonice a lui Daniel. Este alcătuită dintr-un singur cap. (50 de versete), în care se arată, printre altele, cum Daniel a omorât un balaur considerat sacru în Babilon, fapt pentru care a fost aruncat într-o groapă cu lei flămânzi, de unde a ieșit nevătămat după șapte zile. ♦ Istoria bisericii universale = știință care expune dezvoltarea Bisericii de la întemeierea ei și până astăzi pe tot globul pământesc și în toate direcțiile vieții sale. ♦ Istoria Bisericii Ortodoxe Române = disciplină teologică și istorică în același timp, care cercetează critic viața creștină la români și dezvoltarea Bis. române în decursul veacurilor în toate locurile patriei noastre, precum și raporturile ei cu celelalte confesiuni creștine. – Din lat. historia.

Atreus, fiul lui Pelops și al Hippodamiei și frate cu Thyestes. Cu concursul mamei lor, Atreus și Thyestes l-au ucis pe Chrysippus, fratele lor vitreg, atrăgîndu-și prin această crimă mînia și blestemul tatălui lor. Izgoniți de Pelops din Pisa, ei s-au refugiat la curtea lui Eurystheus, regele din Mycenae. După moartea acestuia, Atreus, căsătorit între timp cu Aërope, fiica lui Eurystheus, i-a urmat la tron. Aflînd că Thyestes îi necinstește casa, deoarece este amantul soției sale, Atreus se gîndește să se răzbune: mai întîi îl izgonește, apoi, prefăcîndu-se că l-a iertat, îl recheamă și-l poftește la un banchet, unde-l ospătează cu carnea propriilor lui copii, pe care-i ucisese între timp. Descoperind adevărul, Thyestes fuge îngrozit la curtea lui Thesprotus. Acolo, supunîndu-se poruncii unui oracol, el săvîrșește un incest cu propria lui fiică – Pelopia. În urma acestui incest, Pelopia – fără să știe că tatăl fiului ei este de fapt propriul ei tată – dă naștere lui Aegisthus. Între timp, Atreus, blestemat de către zei împreună cu întregul neam al atrizilor (v. și Agamemnon) pentru fapta lui criminală, pornește în căutarea lui Thyestes pentru a-l aduce înapoi. Ajunge la Thesprotus, se căsătorește cu Pelopia, pe care o ia drept fiica acestuia și îl înfiază pe Aegisthus fără să știe al cui fiu este. După trecerea anilor, Atreus îl îndeamnă pe Aegisthus să-și ucidă tatăl. Aegisthus îl omoară însă pe Atreus și-l înscăunează în locul lui pe Thyestes.

toca¹ [At: VARLAAM, C. 435 / Pzi: toc, (îvr) tochez / E: ml *toccare] 1 vi A bate toaca (1). 2 vi (Reg; îlav) Unde popa nu toacă Foarte departe. 3 vi (Pop; șîe a ~ din gură sau a-i ~ (cuiva) gura (ca o moară sau ca melițoiul, ca o râșniță etc.) A vorbi într-una Si: (pfm) a flecări, a sporovăi. 4 vt (Pop; îe) A ~ (la) verzi și uscate sau a ~ câte-n lună și-n soare A spune fel de fel de nimicuri. 5-6 vti (Pop; îe) A-i ~ (cuiva) la ureche (sau la cap) ori a ~ (pe cineva) la (sau în) cap sau a ~ capul (cuiva) A sâcâi pe cineva cu același lucm. 7 vi (Reg; îe) A ~ pe vătrai A sta degeaba. 8 vi (Mun; îe) A ~ pe vatră A duce viață grea, plină de lipsuri. 9 vi (Olt; îe) Toacă pe vătrai Se spune despre un om care a sărăcit. 10 vt (Îc) Toacă-gură Persoană care vorbește mult Si: guraliv, limbut. 11 vi (Reg) A lovi în ceva. 12 vi (Reg) A ciocăni. 13 vi (D. berze) A produce un zgomot caracteristic prin lovirea deasă și repetată a celor două părți ale ciocului. 14 vi (D. mitraliere) A produce sunete scurte și dese în timpul tragerii. 15 vt A tăia un material în bucăți foarte mărunte (transformându-l în pastă), prin lovituri repetate, cu un instrument tăios sau cu ajutorul unor mașini speciale Si: (reg) a tocăla¹ (2), a tocăni (5). 16 vt (Reg; îe) A-i ~ gura bureți A vorbi repede, spunând lucruri neînsemnate. 17 vt (Reg; îe) A ~ la bureți (sau la castraveți, la varză) A tremura foarte tare (de frig). 18 vt (Reg; c. i. pământ) A mărunți. 19 vt (Reg) A sparge lemne pentru foc. 20 vt (Îrg) A omorî (tăind în bucăți) Si: a nimici. 21 vt (Fam; fig) A risipi bani, avere etc. 22 vt (Reg; fig) A (o) ~ la papuc A risipi averea (la petreceri și la jocuri de noroc). 23 vt (Fam; fig) A sărăci pe cineva. 24 vr (D. păr) A se despica. 25 vr (D. țesături) A se destrăma din cauza folosirii îndelungate. 26 vt (Subiectul indică molii) A deteriora o țesătură.

ZI, zile, s. f. 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul soarelui; timpul cît soarele rămîne deasupra orizontului; p. ext. lumina solară; interval de timp de 24 de ore, dintre două miezuri de noapte consecutive; (Astron.) interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. ◊ (Determinînd noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile trec ca o părere (SADOVEANU). ◊ Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit. De zi cu zi = zilnic. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic; b) la ziua, la data cerută; fără întîrziere. Zi de (sau cu) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu; b) din ce în ce; progresiv, treptat. Cresc zi cu zi plictiseala și urîtul (SADOVEANU). Din zi în zi = a) de azi pe mîine; fig. la infinit. Amîna din zi în zi (CREANGĂ); b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. Observa din zi în zi surprins deosebirea dintre vacanțele de pînă atunci (VORNIC). De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzînd cu ochii. În toate zilele = în fiecare zi, oricînd. (Reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. De (sau despre, către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Pînă în (sau la) ziuă = pînă a nu se lumina; dis-de-dimineață. De cu ziuă (sau, rar, ziua) = foarte devreme, dis-de-dimineață. Cu ziua-n cap = foarte devreme. La ziuă = în zori. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Zi (și) noapte (sau ziua și noaptea) = tot timpul, fără încetare; fig. fără preget, fără odihnă. Nici zi, nici noapte sau nici ziua, nici noaptea = niciodată. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață pînă seara; p. ext. mereu, continuu. ◊ Expr. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Bună ziua = formulă de salut. A da (sau a dori, a pofti cuiva) bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. A-și lua ziua bună = a-și lua rămas bun. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lîngă adjective ca „limpede”, „clar”) desăvîrșit, perfect. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată. Pe zi ce trece (sau merge) = cu cît trece timpul, din ce în ce mai mult, progresiv. Cît toate zilele (de mare) = foarte mare. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a trăi în bune relații cu cineva. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mîine; a amîna. La zile mari = la ocazii deosebite; p. ext. rar de tot. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. „de”) Zi de lucru (sau lucrătoare) = a) zi în care se execută programul de lucru obișnuit; b) (înv.) zi de corvadă obligatorie în folosul boierului sau al statului. Zi de repaus (sau de odihnă) = zi în care nu se lucrează, care este destinată odihnei. ♦ (Adverbial, în formele ziua, zilele, zile) În timpul zilei, în fiecare zi. Ziua umbla, noaptea se odihnea (CARAGIALE). ♦ (În expr., ca unitate de măsură sau de calcul) Zi de muncă = numărul ceasurilor de muncă efectuate în interval de 24 de ore. Zi-muncă = unitate de măsură a muncii celor care lucrează în gospodării agricole colective, pe baza căreia se stabilește plata cuvenită. Cu ziua = cu plata socotită după zilele muncite; fără angajament durabil. Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. ♦ (Articulat, urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. „de”) Data, momentul la care s-a întîmplat sau urmează să se întîmple ceva; termen, soroc. ◊ Expr. Ziua de astăzi = timpul, vremea în care trăim. Ziua de mîine = viitorul. Ziua de ieri = trecutul. (În credința creștină) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. (Expr.) Zi-ntîi = prima zi a fiecărei luni. Ne dusese... la un zi-ntîi mai, tocmai la Socola (HOGAȘ). ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii. ♦ Zi aniversară sau ziua nașterii (sau de naștere) = aniversare. Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. 2. (La pl.) Viață, existență, trai. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Cîte zile va avea = cît va trăi. A-și ține zilele = a se hrăni, a-și întreține viața. Cu zilele în mînă = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte; b) înfricoșat, înspăimîntat. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale etc.) = vai de capul meu (sau al tău etc.), vai de mine (sau de tine etc.). De (sau în) zilele mele (sau ale tale etc.) = în toată viața mea (sau a ta etc.). 3. (La pl., cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme. Și-o adus aminte de zilele tinereții (GALACTION). ◊ Expr. Mic de zile = tînăr. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vîrstă, bătrîn. (Rar) Veșnic de zile = nemuritor. O, mag de zile veșnic, la tine am venit (EMINESCU). (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit. [Var.: ziuă s. f.] – Lat. dies.

muta [At: PSALT. HUR. 44^r/11 / Pzi: mut / E: ml mutare] 1-2 vtr (Îvp) A (se) mișca. 3-4 vtr (Îvp) A (se) urni din loc. 5-6 vtr (îvp) A (se) clătina. 7 vr (Trs; d. membrele corpului) A ieși din încheietură Si: a se luxa, a se scrânti. 8 vr (Pex) A pleca. 9 vr (Pex) A merge, apropiindu-se sau depărtându-se de un punct. 10-11 vtr A (se) mișca din locul în care se găsește și a (se) așeza în alt loc Si: a (se) deplasa, a (se) transfera, (pop) a (se) strămuta. 12 vt (Fam; îe) A-i ~ (cuiva) fălcile (sau căpriorii) A bate pe cineva tare, lovindu-l peste obraz. 13 vta Termen folosit pentru a îndemna un animal să schimbe piciorul în timp ce este muls, potcovit etc. 14 vt A transfera pe cineva cu serviciul în altă parte. 15 vt (Îvr) A alunga. 16 vt (Jur; înv) A transmite. 17 vr (Trs; Ban; d. boli) A fi contagios. 18 vt (Îvr; fig; udp „la”) A pune pe seama cuiva Si: a atribui. 19 vr (Îvr) A se referi. 20 vt (Reg) A pritoci vinul. 21 vt A schimba locul unei piese pe tabla de șah. 22 vt (Îvp; fig; cu determinări ca: „din viață”, „dintre cei vii”, „din această lume” etc.) A omorî. 23 vr (Îvp; fig) A muri¹. 24 vr (Udp „în”, „la”, „pe”) A se așeza cu locuința în alt loc, a-și schimba domiciliul sau sediul. 25 vt (Fig; înv) A traduce. 26 vt (Îrg) A amâna. 27 vt (Îvp) A înlocui, a schimba cu altceva sau altcineva. 28 vr (Îvp) A se reîncarna. 29 vt (Îvp) A da altă direcție Si: a schimba. 30 vt (Îe) A(-și) ~ gândul A renunța la o idee, la un proiect etc. 31 vt (Îae) A se răzgândi. 32 vt (Îe) A ~ vorba (sau cuvântul) A da o interpretare greșită celor spuse de cineva Si: a răstălmăci. 33-34 vtr (Înv) A (se) transforma.

prăda [At: PSALT. HUR. 116^v/4 / Pzi: prad, ~dez, (reg) prăd / E: ml praedare] 1 vt (Fșa) A jefui țări, ținuturi, localități, locuri etc., mai ales în timp de război, de obicei devastând, distrugând etc. Si: (îrg) a plenui. 2 vt (Fșa) A deposeda pe cineva de bunuri, de obicei prin mijloace violente Si: a fura. 3 vt (Pex) A ruina, a sărăci prin acte silnice, prin biruri, amenzi etc. excesive, copleșitoare Si: (îrg) a plenui, a pleșcui. 4 vt (C. i. bunuri, obiecte posedate de cineva) A lua cuiva cu forța, prin violență, pe furiș pentru a-și însuși. 5 vt (Îvr; d. focuri, incendii) A distruge un bun al cuiva prin ardere. 6 vt (Reg) A omorî pe cineva. 7 vt (Îvr) A sacrifica animale. 8 vt (Îrg) A risipi averi, bani, bunuri materiale etc. Si: a irosi. 9 vt (Pgn) A cheltui. 10 vt (D. animale sălbatice carnivore sau păsări răpitoare) A-și procura hrana vie Si: a prinde, a vâna. 11 vt (Înv) A subjuga. 12 vt (în textele bisericești, c. i. „iadul”) A înfrânge.

ARTICULARE s. f. (< articula < fr. articuler, cf. lat. articulare): 1. pronunțare sau rostire deslușită a unui sunet sau cuvânt cu ajutorul organelor vorbirii. 2. atașare la un substantiv sau la un adjectiv a articolului hotărât enclitic. Astfel, atașând articolele l, le și a la substantivele copil, pește și mapă am realizat a. acestora: copilul, peștele, mapa. A. este proprie substantivului. O întâlnim însă și la adjectiv, dar numai atunci când acesta precedă substantivul: harnicul băiat, isteața fată. 3. (în lingvistica structurală) trăsătură care caracterizează efectiv toate limbile și care se manifestă pe două planuri diferite: planul primei articulări și planul celei de-a doua articulări (André Martinet). Prima a. se bazează pe un șir de unități lingvistice – moneme -, reprezentate prin cuvinte (lexeme) și morfeme, înzestrate fiecare cu o formă vocală (fonică) și cu un înțeles, neanalizabile în alte unități succesive mai mici care să posede înțelesuri. Unitățile lingvistice dezvăluite de prima a. sunt semne minimale, din moment ce nu pot fi analizate într-o succesiune de alte semne. Cu aceste unități lingvistice formulăm enunțuri prin care facem cunoscute semenilor faptele de experiență și nevoile umane. Ele nu se pot confunda cu strigătele – semnale neanalizabile care nu constituie o comunicare lingvistică. Varietatea nesfârșită a faptelor de experiență, a nevoilor și a situațiilor face imposibilă folosirea unui număr atât de mare de strigăte distincte, deoarece memoria nu le-ar putea înmagazina. Prin folosirea cuvintelor și a morfemelor (monemelor), limitate la câteva mii și întâlnite parțial în orice context, în nenumărate combinații, se comunică infinit mai multe lucruri decât prin milioane de strigăte diferite nearticulate și în aceasta constă economia primei a. A doua a. se bazează pe alt șir de unități lingvistice (foneme), reprezentate prin și deduse din forma vocală (fonică) a primelor unități, care au rolul de a deosebi cuvintele între ele. Deoarece fiecărei unități semnificative minimale (fiecărui cuvânt sau morfem) nu-i corespunde un produs vocal specific și neanalizabil, posibilitățile articulatorii și sensibilitatea auzului uman fiind cu totul limitate, limbile folosesc doar câteva zeci de produse fonice care se combină pentru alcătuirea formei vocale (fonice) a unităților din prima a. și în aceasta constă economia celei de-a doua a. Orice limbă se manifestă deci sub forma lineară a enunțurilor, numită în mod obișnuit lanțul vorbirii. Această formă lineară a limbajului omenesc e derivată în ultimă analiză din caracterul vocal (fonic) al enunțurilor (acestea se desfășoară în timp și sunt percepute ca o succesiune). Caracterul linear al enunțurilor explică succesivitatea cuvintelor, a morfemelor (monemelor) și a fonemelor. În această succesiune, ordinea fonemelor are o valoare distinctivă la fel ca și alegerea acestora. Astfel, semnul lingvistic alt are aceleași foneme ca și semnele lat și tal, fără a se confunda între ele; la fel, alte în raport cu tale și late. Nu același lucru se întâmplă însă cu termenii (monemele) din unele enunțuri: schimbându-le locul, se schimbă sau nu se schimbă semnificația enunțurilor („Pădurarul omoară mistrețul” nu e același lucru cu „Mistrețul omoară pădurarul”, dar „El s-a dus acolo” e cam același lucru cu „El acolo s-a dus” sau „Acolo s-a dus el”, între ele nefiind diferențe esențiale); în mod obișnuit, lexemele își anexează morfeme care le ajută să exprime funcția sau rapodurile acestora cu alte semne și să ocupe diferite poziții în lanțul vorbirii, fără a afecta prea mult înțelesul ansamblului („Îi scriu mamei” față de „Mamei îi scriu”; „umbrele turnurilor” față de „ale turnurilor umbre” etc.). Numai economia care rezultă din cele două a. amintite permite obținerea unui instrument de comunicare pentru toți vorbitorii, capabil să transmită o cantitate atât de mare de informație cu o cheltuială atât de mică. Pe lângă economie, cea de-a doua a. favorizează independența formei semnificantului (a structurii fonice) corespunzător, asigurând astfel o mai mare stabilitate formei lingvistice și înțelegerea între vorbitori. Toate limbile recurg la cele două a., toate se deosebesc însă prin felul în care vorbitorii fiecăreia din ele analizează datele experienței și prin modul în care pun la contribuție posibilitățile oferite de organul vorbirii. Altfel spus, fiecare limbă articulează în felul ei atât enunțurile, cât și semnificanții.

MAI¹ adv. (Precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte pe care îl determină ) A. I. (Învechit, de obicei purtînd accentul în frază și urmat de un termen de comparație introdus prin prep. „de” sau „decît”) Mai mult, mai tare; mai degrabă. La-mă-veri și mai decît neaoa înrălbimă-voiu. PSALT. HUR. 43^r/20. Rrostulu mieu mai lăudă-te. ib. 51 ^v/19. Mai înrălță-se-se decît a Livanului rroada lui. ib. 62^r/8. Se nu defaime mișeii la băseareci, ce mai se-și vatăme-se. COD. VOR. 109/19. Mai (c a m a i D) suie-se de Livanul semînța lui. PSALT. 142, cf. CORESI, PS. 190/4. Mai micșurămu-ne de toate limbile și sem smeriți prespre tot pămîntul. CORESI, PS. 432/13, cf. 74/6. Sunetele armelor și râsunul coardelor de arc mai iubiia decît glas de alăute. MOXA, 395/11. Mai iubăsc întunearecul decît lumina. VARLAAM, C. 177. Mai creade-să-va vraciul decît mărturiile. PRAV. 129. Urît-au toate ciiale lumești, mai cinstind pre domnul H[risto]s. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 144^r/21. Din toate i-au mai plăcut mănăstirea Golîie. NECULCE, L. 226. Mai iubiia viața bărbatului decît a frâțîne-său. CANTEMiR, HR. 143. Se sculă... cu războiu, ca să-i ia împărăția, cu cuvînt că-i mai cuvine lui. VĂCĂRESCUL, IST. 259. Și numele de țînțari... mai cuvine-se grecilor decît românilor. MAIOR, IST. 215/14, cf. 15/5. Da mai crezi tu gurilor străine decît crezi măicuții tale care te-a făcut... ? MERA, L. B. 94, cf. 29. ♦ Mai bine, mai potrivit. Să nu îndrăznească a pune pe cineva purtătoriu de grije în comitaturile acelea de... nu-l vor alege popoarele, după cum li se va mai părea. ȘINCAI, HR. I, 253/14. ♦ (Transilv., Ban., în legătură cu verbele „a plăcea” sau, rar, „a voi”, cărora le dă înțelesul de „a prefera”) Tuturor le-au mai plăcut pacea. ȘINCAI, HR. II, 20/10, cf. 19/35, I, 232/24. Și mai voiesc viiața să-și piiardă decît numele cel de omenie. ȚICHINDEAL, F. 252/2, cf. LB, BARCIANU. I-a spus verde-n față că-i mai place Lina! COȘBUC, F. 99. Ședințele acestea-i mai plăceau decît orice oră de cursuri. AGÎRBICEANU, L. T. 60. II.(Cu sens cumulativ) 1. Încă, și. Nu amînat el mai suflă protivnicu vîntu. COD. VOR. 86/30. Cînd va mărturisi moașea... , o vom creade. .., de are fi mai fost cu moașea doo muieri. PRAV. 206. Pre cît agonisești ce n-ai, pre atîta să mai aibi rîvnești. M. COSTIN, O. 316. Și cu dînsul s-au mai luat un copil de turcu, iar sărac, din ostrovul Chiprului. NECULCE, L. 24. Îndrăznesc să mai mă rog.. ., ca să mi se dea voie. . . (a. 1833). DOC. EC. 527. N-am ce să mai pierz. MARCOVICI, C. 8/12. Ce întâmplare oare să-l fi mai lovit! DRĂGHICI, R. 161/8. Ce simțire să aibă și ce gust să le mai vie, Cînd nu ești, dragă Zulnio?... CONACHI, P. 104. Pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă. CREANGĂ, P. 5. Hotărîră să mai facă o încercare. ISPIRESCU, L. 20. Vru să mai adauge ceva. C. PETRESCU, S. 129. Las-să moară la pustii, Că mai am eu bidivii, Și mai am pe vînătul, Care-mi poartă sufletul. JARNlK-BÎRSEANU, D. 505, cf. 408. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23^Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v_1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23^Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v_1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Drumul... înaintează vesel, neted, mai ascunzîndu-se printre fagii tineri... , mai poposind puțin la Cișmeaua Mortului. REBREANU I. 9. Se tot învîrtea pe lîngă noi, mai schimbînd cîte un cuvînt cu chirigiul, mai spunîndu-ne și nouă cîte ceva, mai strîngîndu-și cureaua pe deasupra brîului. MOROIANU, S. 22. Merg cătanele tot rînd, Mai cîntînd și mai plîngînd! JARNIK-BÎRSEANU, D. 313. (Precedat de „și”) Ei merseră deci cum putură, încetul cu încetul, și mai călări și mai pe jos, și mai în căruță. GANE, N. I, 218. ◊ E x p r. Mai una, mai alta v. unul. III. (Cu sens durativ) Mai departe, în continuare ; încă. Cf. VARLAAM, C. 37. De la Poartă i-au venit râspunsu să mai aștepte. NECULCE, L. 207. Încetează dar de a te mai plînge. MARCOVICI, D. 10/21, cf. DRĂGHICI, R. 53/23. A mai trăi în lume nu voi. CONACHI, P. 86, cf. 272. Lacrimele mă opresc de a-ți mai scrie. NEGRUZZI, S. I, 62. Vin-în lumea fericită Cu voinicul ce te cheamă, Căci cu dînsul nu e teamă De-a mai fi călugăriță. ALECSANDRI, P. I, 18. Apoi, mai stînd acolo în fund, pe scară. . . , zice. CREANGĂ, P. 205. Nu. . . era chip a mai sta așa îngălate la nuntă. ISPIRESCU, L. 40, cf. 10. Acolo încă nu-i iarnă, și oile mai găsesc verdeață în bahnă. SADOVEANU, B 59. Ar muri și nu se-ndură, C-ar mai roade la prescură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 468, cf. 99. Aș măi sta, da trăbă să mă duc. A III 17. ◊ (Învechit și popular, așezat între verbul copulativ și numele predicativ) Dacă zboară porombița, Ce ți-i mai bună lădița? POP., AP. GCR II, 368. ◊ (Întărit prin „tot” sau „încă”) Cu întîrzierea, tot mai poți să mă pedepsești. MARCOVICI, C. 20/5. încă mai avem de ascultat. DRĂGHICI,. R. 14/26. Tot însă mai rămăsese o școală. NEGRUZZI, S. I, 3. Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii...? EMINESCU, O. I, 140. A ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă. CREANGĂ, P. 279, cf. 90, ALR II 3046/2. ◊ (Durata acțiunii exprimate de verb este indicată printr-o determinare) Mai șede el acolo puțin. CREANGĂ, P. 205, cf. 214. Poți să mai rămîi puțin, dacă dorești. CAMIL PETRESCU, U. N. 156. M-am socotit Să mai iubesc pîn-la toamnă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 44. ◊ (Durata acțiunii exprimate de un verb repetat și determinat prin „ce mai” sau „cît mai” rămîne nedeterminată) Se frămîntă el cu mintea cît se mai frămîntă. CREANGĂ, P. 158, cf. 226, 275. Mai trecu ce mai trecu. ISPIRESCU, L. 14. ◊ (Ca determinant al unui verb al cărui regent este verbul „a putea” sau „a trebui”, trece înaintea regentului) Văzîndu-l împăratul că nu-l mai poate încuiba, l-au izgonit. DOSOFTEI, V. S. decembrie 246^r/3. Oh, eu nu-l mai pot suferi! DRĂGHICI, R. 73/10. Tu știi. .. De mai pot trăi, Zulnio, măcar cîtu-i o clipeală! CONACHI, P. 103. Mai pot eu să am nădejde in voi? CREANGĂ, P. 146. Cîntecul nu se mai poate Să lunece-n valuri vrăjite. LABIȘ, P. 50. Ar sta In loc și s-ar mira, Cum mai pociu călca iarba! JARNIK-BÎRSEANU, D. 219, cf. ALR II 3163/2. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv sau a formei scurte a pronumelui personal care însoțește verbul) Nu mai mă cunosc. CARAGIALE, O. VI, 424. Nu mai te țin minte. MACEDONSKI, O. III, 112. ◊ (Învechit și regional, așezat între verbul auxiliar și participiu sau între copulă și numele predicativ) Adormite întru desfătarea dragostei frățești, făr-de a fi mai turburate. MARCOVICI, C. 37/15. Răbdai multe supărare, Cum m-am depărtat de tare Și cînd eram mai la tine, Nu mă vreai primi pre mine. BĂRAC, A. 82/21. Plîngi și tu cum plîng și eu, Ce-am iubit nu-i mai al meu. HODOȘ, C. 39. ◊ (De obicei în legătură cu un cuvînt cu înțeles restrictiv, întărește înțelesul verbului „a rămîne” și dă verbelor „a fi” și „a avea” sensul de „a rămîne”) Și încă mai iaste datori să plătească moartea rudei lor. PRAV. 90. Curierul franțuzesc înștiințează... că ar fi mai rămas numai cîteva persoane. AR (1829), 240748. Ah! garafa pîntecoasâ, doar de sfeșnic mai e bună. EMINESCU, N. 42. Mult ai avut de răbdat și puțin mai ai. CREANGĂ, P. 222. Mai erau cîteva ceasuri pînă în dimineața de 11 februarie. CARAGIALE, O. III, 142. De mîncat îmi aducea Lapte acru-ntr-o mărgea, Mîncam și-mi mai rămânea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ Expr. Mai e vorbă? = nu încape discuție !, sigur ! Adevărat să fie. ..? – Mai e vorbă? răspunse el. ISPIRESCU, L. 274, cf. CARAGIALE, O. I, 165. ◊ (În construcții negative, arată încetarea unei acțiuni de durată sau înlocuirea unei stări cunoscute prin opusul ei) De va fi rob, să nu-i dea alt dar, numai să-l slobodzească, să nu mai fie rob. PRAV. 78. Acela de nemică nu mai jeluiește. M. COSTIN, O. 327. Nu mă mai tem de tine. MARCOVICI, C. 20/2. Ș-au întors fața, ca să nu mai vadă. DRĂGHICI, R. 159/23. În orașele cele nouă a tale... nu se mai aude de vitejie. RUSSO, S. 147. Îți mărturisesc că nu mai simt acel foc. NEGRUZZI, S. I, 47. Are un ochi otrăvit și cînd l-a pironi spre tine, nu mai trăiești. CREANGĂ, P. 225. Nu-mi mai place nimica din cîte îmi plăceau odinioară. CARAGIALE, O. VI, 392. Părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani. ISPIRESCU, L. 8. I se părea că nu mai este cum era la plecare, id. ib. 30. Nu mai râmîn, nici dacă mă rugați. SEBASTIAN, T. 127. Dorul ei să nu-l mai duc, Că, de cînd dor am purtat, Ca scîndura m-am uscat! JARNIK-BÎRSEANU, D. 91. Nu ma au. ALR II/791. ◊ (În forme compuse, așezat între prefixul „ne” și un gerunziu, participiu sau supin) Sorii, stelele... nemaifiind cumpenite de-a altor sfere putere.conachi, p. 271. Nemaiputîndu-mâ lupta, am scris să-mi vie pasportul. NEGRUZZI, S. I, 61. Harap Alb și ceilalți, nemaiavînd ce zice, pleacă capul rușinați. CREANGĂ, P. 269. Smochinul se uscă de tot, nemairămîind decît un buștean pîrlit. ISPIRESCU, L. 190. Frunză de răchită, Boală nemaiisprăvită. JARNIK-BÎRSEANU, D. 208. IV. (Arată repetarea acțiunii exprimate de verbul pe care îl determină) 1. Din nou, încă (o dată), iar, iarăși. După ce să vor fi împărțit cu besearica... , nu iaste loc de-a să mai împreunare. PRAV. 151. Au poroncitu pașa lui Antonie vodă de l-au pus hatman și să nu afle câ-l mai schimbă din hătmănie. NECULCE, L. 61. Nici aveam vreme, nici îmi este drag să le mai aud. ANTIM, P. XXVI. Îi veni în gînd să se mai întoarcă. GORJAN, H. I, 3/18. P-a Dîmboviții vale oștiri de s-or ivi, Ai luptelor cumplite părtași ei vor mai fi. ALEXANDRESCU, M. 9. Și, mai aruncîndu-și căutătura la broască, văzu ochii ei pare că străluceau de un foc. ISPIRESCU, L. 35. Ș-am strigat, ș-om mai striga, Deacă nu v-eți supăra! JARNIK-BÎRSEANU, D. 472, cf. ȘEZ. V, 105. Mai vine murga la traistă sau (o) mai ajunge Drăguș la căuș, se spune la adresa cuiva care te caută numai la nevoie și pe care, pentru acest motiv, nu ești dispus să-l mai ajuți. Cf. ZANNE, P. III, 92, 409. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui) Dafinul n-a voit să mai mă primească. FUNDESCU, L. P. 26. ◊ (Întărit prin „iar” sau „iarăși”) Mulțămește, Apoi iarăși mai pornește. BĂRAC, A. 40/10. [Cerbul] începe a bea hîlpav la apă rece; apoi.. . iar mai bea cîte-un răstimp. CREANGĂ, P. 225. Se duseră, se duseră și iară se mai duseră. ISPIRESCU, L. 6. ◊ (Ideea de repetiție este întărită de complementul verbului, exprimat de obicei printr-o locuțiune adverbială de repetiție) Să-și mai ia o dată ziua bună. GORJAN, H. I, 3/19. Îi mai sărută de cîteva ori pe amîndoi. CREANGĂ, P. 199. Cînd era să iasă, își mai aruncă ochii o dată prin grajd. ISPIRESCU, L. 3. Eu am mai fost și-n alte seri la dumneata. SADOVEANU, E. 106. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mâ-n deal o dată. JARNIK-BÎRSEANU, D. 314. Cine o face nesărată Nu o mai face altădată (= după ce greșește o dată, omul se învață minte). ZANNE, P. IV, 3. ◊ (În construcții negative care au sens pozitiv) Și unde nu mai zboară și a treia oară. CREANGĂ, P. 196. ♦ Vreodată, cîndva (în trecut sau în viitor). Care rar domnu au fost ș-a mai hi ca Antioh vodă. NECULCE, L.182. Poate să ne mai întîlnim la vrun capăt de lume. CREANGĂ, P. 192. Cine dracu-a mai văzut Iepure vara cosind...! JARNIK-BÎRSEANU, D. 415. ♦ (Uneori întărit prin „și” sau „încă”) în altă împrejurare, înainte de asta; deja. Aceastea nunte să vor despărți, cum am și mai dzis. prav. 218. Au mai domnit aice în țara Românească... , cînd s-au fost... călcat țara du peste Olt. ZILOT, CRON. 65. Dama (precum am mai spus) era... frumoasă. NEGRUZZI, S. I, 37.Așa paseri desfrânate Mai văzut-ați încă voi? ALECSANDRI, P. I, 206. Am, mai îmbiat eu c-o mulțime de cucoane. CREANGĂ, P. 115. Am mai umblat pe-aici. . . , dar sînt Amar de. ani, amar! COȘBUC, F. 71. ** (În construcții negative, arată că o acțiune sau o stare din trecut nu se reia, nu revine) Iată, sănătos ești, de acmu să nu mai greșești! CORESI, EV. 58. Cînd să vor face mari... , să nu mai facă acest lucru. PRAV. 219. Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; Ceale ce trec nu mai vin, nici sâ-ntorc iară. M. COSTIN, O. 320. Cei fără de leage să nu-mi mai cuteadze. DOSOFTEI, PS. 23/16. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune! NEGRUZZI, S. I, 146. Cînd vrun om aproape a merge a cutezat, El la lumina zilei nu s-a mai arătat. ALEXANDRESCU, M. 11. Duce-m-aș și m-aș tot duce, Dor să nu mă mai apuce! ALECSANDRI, P. II, 103. Pe culmi, în sărbători, Nimeni nu mai merge! COȘBUC, P. I, 260. De cînd ați plecat, Nu s-a mai secerat, Cuptoarele s-au stins. ARGHEZI, VERS. 186. De cînd, mîndră, mi te-ai dus, Peană verde n-am mai pus. JARNIK-BÎRSEANU, D. 116. Nu mai be mîța oțet! (= nu mă mai las înșelat!). Cf. ZANNE, P. IV, 32. ◊ (Complementul verbului indică intervalul de timp care a trecut de cînd s-a întrerupt acțiunea) Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. C. PETRESCU, C. V. 107. ♦ Niciodată. Acești frați nu mai avuse prilej a se întîlni amândoi. CREANGĂ, P. 183. Flori, de care nu mai văzuse ea. ISPIRESCU, L. 17. Ce-am pierdut n-oi mai găsi! JARNIK-BÎRSEANU, D. 151. Mart din post nu mai lipsește. NEGRUZZI, S. I, 251. ◊ (Întărit prin adverbele „niciodată”, „în veci” sau prin echivalente ale acestora) Nu se va îndrepta mai în veci. AXINTE URICARIUL, LET. II, 123/10. N-oi mai veni, Ivane, cîte zilișoare-oi avea eu. CREANGĂ, P. 306. Apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată. ISPIRESCU, L. 8. ◊ (În compuse, așezat între prefixul „ne” și un participiu) O diată nemaipomenită pînă atunci. CREANGĂ, P. 12. Cu un curajiu nemaiauzit se repede asupra mistrețului. ISPIRESCU, L. 371. Mi-a făcut un rău nemaipomenit. CAMILAR, N. I, 95. Ceva perfect, nemaiatins. DEMETRIUS, A. 82. Pădurețul se miră de această minune nemaivăzută. MERA, L. B. 144. 2. (De obicei în construcții negative, arată că acțiunea exprimată de verb a fost proiectată, dorită, începută etc.) De aici înainte. Nice tu una nu poate să să mai cunune acesta, PRAV. 182. Văzîndu-l. . . că starea lui cerea liniștire, nu-l mai supără. GORJAN, H. i, 4/23. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ți-l leagă, Încit să n-o mai poți uita Viața ta întreagă. EMINESCU, O. I, 189. Parcă-mi vine s-o sorb cu ochii, de dragă ce-mi e; dacă n-a... fi asta, apoi nu mă mai însor niciodată. CREANGĂ, P. 167. Aici vor veni în șirag să s-adape Una cîte una căprioarele... Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii, Frumoasă jertfă a pădurii mele! LABIȘ, P. 27. Nu te mai poci uita! JARNIK-BÎRSEANU, D. 9. ** (În construcții negative, arată că o acțiune dorită, proiectată întîrzie să se realizeze) Tot, încă; o dată. Nu te-ai mai părăsit? MINEIUL (1776), 162^v2/14. Vădzînd... că nu le mai vini agiutor, au închinat cetatea. NECULCE, L. 341. Dar nu mai tăceți, măi? CREANGĂ, P. 254. Și tare-i târziu, Și n-am mai murit. BACOVIA, O. 10. Da suspin că nu mi-e bine, Că bădița nu mai vine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 98. De cînd lumea caută să se însoare și nu mai poate. ȘEZ. V, 139. ◊ (În construcții negative, în legătură cu timpurile trecute ale verbului, arată că o acțiune începută sau proiectată nu a fost îndeplinită) N-au apucat să mai dreagă sinețele. M. COSTIN, O. 313. La inimă m-am muiat Și nu l-am mai înecat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 393. V. (Dă valoare intensivă ideii exprimate în frază) 1. (Precedă verbul; accentul propoziției sau al frazei cade asupra verbului, iar în construcții negative, asupra negației care însoțește verbul) Nu mai înceată turburînd pre noi. COREZI, EV. 56. De strînsoare nu să mai satură. VARLAAM, C. 68. Începutu-s-au atunce și omor în vite, cît nu mai biruie oamenii să le despoaie. NECULCE, l. 206. Cît era ziulica de mare, nu-și mai strîngea picioarele. CREANGĂ, P. 284. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. Deprinde-te și tu a fi domol ca întinderile astea, de nu le mai vezi sfîrșitul. SADOVEANU, M. C. 125. Da mai lasă, măi bărbate, Las-acum și nu mă bate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 184. Nu să mai sățuie. ALR I 783/846. L-o mai sătura țălina, se spune despre oamenii lacomi. ZANNE, P. IV, 144. (E x p r.) Mai rămîneți cu bine (sau cu sănătate), formulă familiară de salut, la plecare. Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai rămîneți cu bine! CREANGĂ, P. 20. Ei, măi Ștefane și Smărănducă, mai rămîneți cu sănătate, că eu m-am dusu-m-am. id. A. 23. ◊ (În legătură cu verbul „a ști”, în formule care exprimă nedumerire, îndoială) Te văd că ești un băiet isteț și, mai știi păcatul? poate și harnic. CREANGĂ, P. 152. Drumul îi era... Dumnezeu mai știe pe unde. ISPIRESCU, L. 104. Mai știu și eu? Așa, i-a fost menit. COȘBUC, F. 73. O fi curs tot vinul? ... – Apoi dă, nevastă, nici nu m-am uitat; mai știu? o fi curs! ȘEZ. V, 132. ◊ (Accentul propoziției sau al frazei cade pe un adjectiv sau pe un adverb precedent ) Unde mai ești acum oare? CONACHI, P. 102. Pârul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede. EMINESCU ,O. I, 209. Multă vorbă, mult rîs și mare nedumerire se mai făcuse. CREANGĂ, P. 84. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi! ISPIRESCU, L. 15. Dară grea palmă mai ai! id. ib. 47. Mîndră maic-am mai avut! JARNIK-BÎRSEANU, D. 362. Amar măi suflă vîntu! ALR II 3121/172. Oala dogită în zadar o mai legi. ZANNE, P. IV, 6, cf. III, 139. 2. (Urmînd după „ce” exclamativ, precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte care poartă accentul propoziției) Ce mai vremi acele! NEGRUZZI, S. I, 246. Ce mai galicism! MAIORESCU, CR. II, 84. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMiNESCU, O. I, 147. Olio, tu leică, ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, B. 80. Ce mai cherestea ești! Cf. ZANNE, P. III, 103. ◊ E x p r. Ce mai.. .? =a) ce rost are ?, la ce bun ? Ce mai atîta vorbă lungă? Dintr-o păreche de boi m-am ales c-o pungă. CREANGĂ, P. 45. Mă rog, ce mai la deal, la vale? Așa e lumea asta. id. ib. 223 ; b) (întrebuințat absolut) inutil să mai discutăm ! Ce mai ? . .. Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Ce mai de... ! sau ce de(-a mai) v. c e. II. (De obicei purtînd accentul în frază, exprimă ideea de aproximație) Aproape.(Determină verbe sau, de obicei urmat de conjuncția „că”, propoziții) Filipic mai soseaște la Țarigrad. MOXA, 378/33. Au purces... cu mare frică, mai se lăsasă și de viață. AXINTE URICARIUL, LET. II, 125/20. Mai îș dezbâtusă țara, c-au îmblat vro doi, trei ai pen țara Ungurească. NECULCE, L. 160. Să scăpăta din picioare, de măi cădea. MINEIUL (1776), 17^v2/27. Lovindu-se cu oștile nemicilor, pre ele le-au învins și mai le-au stins. ȘINCAI, HR. I, 99/22. El mai agiunsăse la lăcuința lui. DRĂGHICI, R. 167/13. La pămînt mai că ajunge al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 85. Mai că-mi vine să zic și eu ca omul ceala. CREANGĂ, P. 128, cf. 160, 162, 203. Dacă nu era binele ce mi-ai făcut. . . mai că te mîncam. ISPIRESCU, L. 90, cf. 16. Mai că m-aș duce. PAMFILE, J. II, 152. Dorul ei mai mă omoară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31. Mai era să se aprindă. ȘEZ. V, 84. Că de doru lui mai mor! ALEXICI, L. P. 18. L-o bătut, pînă l-o mai omorît. ALR II 3598/349. ◊ (Întărit prin repetiție) Cu a tuturor tăcere mai mai a Corbului siloghizm... se mărturisea. CANTEMiR, IST. 61. Ș-așa bine că fugea, Mai că mai îl agiungea. ALECSANDRI, P. P. 151. ◊ (În construcții negative, restrînge valoarea negației) Găineli mai nu era în țară. NECULCE, L. 84. În a momițelor țară (Ce mai nu are hotarâ). DONICI, F. I, 18/4. Ei mai nu simțiră intrarea noastră. EMINESCU, G. P. 59, cf. id. O. IV, 112. Mai nu-l prindea somnul, de harnic ce era. CREANGĂ, P. 140, cf. 12,275. Mai nici nu dormea și mai nici nu ospăta. SBIERA, P. 88. Mai nu mai erau pești în Dunăre. RETEGANUL, P. V, 45. Mai nu mai aveau parte de somn. ȘEZ. II, 67. Mai nu are saț (= e mîncăcios). ALR I 783/542. ♦ (În construcții negative, uneori întărind pe „numai”) Doar că nu... , numai cît nu. . . Pînă mai numai că nu-i prindea Petrea. SBIERA, P. 24. Acela mai că nu căzu jos de frică. RETEGANUL, P. III, 28. Mai că nu l-o călcat caru. ALR II 3130/346. ♦ (În legătură cu verbe la modul conjunctiv) Pe punctul. . . , gata... , cît pe ce. Strîngîndu-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I, 80. Numai iată ce dă de un cuptiori nelipit și mai să se risipească. CREANGĂ, P. 287. * (Regional, folosit pleonastic pe lîngă „cît pe ce”) Era mai cît pe ce să pun mina pe dînsul. Com. MARIAN. ◊ (Întărit prin repetare) Sîngele închegat... era mai-mai să umple groapa. CREANGĂ, P. 227. Mai-mai era să-și iasă din minți. ISPIRESCU, L. 74. Era mai-mai Să zboare precum zboar-un pai. COȘBUC, P. II, 230. Întinse picioarele pînă în dreptul necunoscutului, mai-mai să-l atingă. CONV. LIT. XLIII, 405. Mai-mai sî fac o prostii. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. (Determină alte părți de vorbire) Mai în toate limbile vedem că au acest izvod. N. TEST. (1648), [prefață] 5^v/9. Cinstea bunătății lui era mai peste toată lumea. BIBLIA (1688), [prefață] 7/22. Au arsu tîrgu mai giumătate. NECULCE, L. 84. După multă vreame ce stătu spînzurat, pogorîndu-l mai mort, l-au băgat în temniță. MINEIUL (1776), 186^v2/25. Mai toate sărbătorile lor stau în mîncări. IST. AM. 89^v/5. Și da arendă cît vrea ei pe ele, mai nimic. DIONISIE, C. 163. Mai morți de frică, au început a-ș frînge mînile. DRĂGHICI, R. 10/8. Zmei... cu chip mai de om. GORJAN, H. IV, 140/10. Cele cu neputință chiar, ea poate să le facă. Și mai pe acest cer, cîndva, la pămînt jos îl pleacă. PANN, E. III, 51/20. Gîndul meu.. . mai nimic nu găsește să fi rămas nesmintit. CONACHI, P. 212. Îi uciseră mai pe toți. BĂLCESCU, M. V. 392. Inamicii pierdeau miie de oameni, iar ai noștri rămîneau mai intacți. HASDEU, I. V. 123. Mantaua sa lungă și ruptă, ce ajungea mai până la picioare. EMINESCU, G. P. 48. Ce garduri streșinite cu spini, de mai nici vîntul nu putea răzbate printre ele! CREANGĂ, P. 153, cf. 304. Înainte de termenul mutării, mai în fiecare familie începe regulat o interesantă dezbatere. CARAGIALE, O. IV, 10. Hainele de pe dînsa. . . se muceziseră și se putreziseră, rămîind mai goală. ISPIRESCU, L. 144. Limba română. .. are același început, mai acea materie și mai acea gramatică [cu limba italiană]. ap. ODOBESCU, S. I, 244. Mai un hotar tot a fost plin De mese. COȘBUC, P. I, 57. Cînd îmi ridic ochii, el într-un stejar; plin de zăpadă și mai degerat. LUC. III, 105. Brînză, smîntînă și ouă proaspete... avea mai totdeauna cucoana Mărioara la cămară. HOGAȘ, DR. II, 103. Închizînd mai de tot genele tremurătoare, privi lung-lung în zarea întunecată. MIRONESCU, S. A. 70. Citea mai toată ziua cronici și scrieri istorice. CĂLINESCU, E. 417. Dară carnea era mai crudă. „Ce este... nu-i fiartă” SBIERA, P. 82. Unde pleci, frate, Cu dragostele mai toate? TEODORESCU, P. P. 321. (Întărit prin repetiție) Numindu-l mai-mai un al doilea Alexandru Machedon, primea drept recunoștință... bani! HASDEU, I. V. 241. ◊ (Regional, urmat de „că”) Mai că totdeauna mintea asupră-i putere n-are. CONACHI, P. 281. Era încă mult de lucru, deși era mai că miezul nopții. JUN. LIT. iI 50. Măi că tot la un an și jumătate făcea cîte un copi. SBIERA, P. 187. 3. (Cu sensul atenuat, în propoziții care constituie răspunsuri afirmative) Nu-i așa? – Mai așa! . . . Decît un singur lucru ne stingherește pe-amîndoi. ALECSANDRI, T. 905. Carul dumitale parcă merge singur. – D-apoi... mai singur, nu-l vezi? creangă, p. 40. Așa-i că ți-a căzut cu tronc la inimă? – Mai așa, măi Chirică! id. ib. 166. Îi împușcat [bursucul]? – Mai împușcat! N. A. BOGDAN, ap. TDRG. ◊ (Urmat de adverbele „ca” sau „cît”, uneori repetat, exprimă o comparație relativă) Aproape (ca). Mai ca de două ori de cumu-i curtea, așa era acel ocol. NECULCE, L. 232, cf. N. COSTIN, LET. II, 38/20. Ești un cheag zbîrcit mai ca și mine și iată ce-ți urlă prin cap. CREANGĂ, P. 127. Se gîndeau la... Licsandra, pe care o știau mai, mai cît cei doi frați de voinică. CAMIL PETRESCU, O. II, 452. Luminau mai ca ziua. ȘEZ. III, 184. ♦ (Determină numerale) Aproximativ, cam, vreo, în jur de.. . , la.. . , circa. Au trecut mai trei luni până au purces. AXiNTE URICARIUL, lLET. II, 153/33. L-au ținut rob mai doisprezece ani. ȘINCAI, HR. II, 70/34, cf. 164/8. Gospodarul... va căpăta mai 1000 lei. I. IONESCU, C. 42/23. Eu aveam un curs de carte extraordinar, și cîștigam mai două mii de fișe. BOLINTINEANU, O. 367. ◊ (Întărit prin „la” adverbial) S-au tînguit mai la un ceas. PANN, E. III, 92/8. C. (Atenuează ideea exprimată de cuvîntul determinat) În parte, puțin, oarecum, într-o oarecare măsură, întrucîtva. 1. (Determină verbe) Până să va mai lăsa și să va mai domoli firea bărbatului cea sireapă. PRAV. 155, cf. 177. Așijdere și feredeul l-au mai tocmit. NECULCE, L. 308. Lipsit... de tot cel ce putea să-l mai mîngîie. MARCOVICI, C. 4/8. Din norocire atunce au început și turbatile valuri a să mai alina. DRĂGHICI, R. 12/6. Hotărîi să-mi răzbun și ideea asta mă mai liniști. NEGRUZZI, S. I, 7, cf. 63. Te-ai mai încălzit? ALECSANDRI, t. i, 460. Îl botezase cu numele de Agatocle..., ca să mai acopere. . . grosolănia numelui de Leuștean. GANE, N. III, 156. Ninsoarea mai încetase. CREANGĂ, A. 32. Tînăra nevastă, văzîndu-și bărbățelul, mai uită din cele năcazuri! id. P. 7, cf. 5, 33, 253. Vîntul s-a mai potolit. CARAGIALE, O. I, 144. Nu știau ce voie să-i facă, ca să-l mai înveselească. ISPIRESCU, l. 11. Focul mi-oi mai alina. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 132, 414. A intrat nora-n blide, pînă ce se mai deprinde. ZANNE, P. III, 479. (E x p r.) Așa (sau acum) mai vii de acasă, se spune cuiva care revine asupra unei erori, care adoptă o atitudine mai conciliantă, mai înțeleaptă. Cf. ALECSANDRI, T. 902. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv) Parcă mai m-am ușurat și simțesc cum mă tot însănătoșez! SBIERA, P. 30. ◊ (Cu sensul întărit de complementul verbului) Ploaia și furtuna au mai contenit puțin. DRĂGHICI, R. 73/29, cf. 27/17. Se mai ușurâ nițel de mâhnirea ce îi sfîșia rărunchii. GORJAN, H. I, 5/27. Harap Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă. CREANGĂ, P. 212. ♦ (Arată că acțiunea exprimată de verb se desfășoară sporadic, întîmplător, nesusținut) Cîteodată, uneori. Vezi că pe-atunci nu erau cluburi, presă, bulevard și grădini cu cîntări și încîntări; mai scriau oamenii și de urît. GHICA, S. 86. Prin satul adormit, Doar vrun cîne-n somn mai latră Răgușit. COȘBUC, P. I, 48. Nu te, maică, supăra Că mai mor voinici așa! JARNIK-BÎRSEANU, D. 320. ◊ (Urmat de adverbul „și”) Opreau pentru ei mușchii, pe care-i păstrau sărați la butoaie, mai și vînzînd din ei. MOROIANU, S. 26. Încheagă brînză, umple putinica, mănîncâ toată iarna, mai și vinde. STANCU, D. 97. Cetera mai și greșește. . . Gura mea le potrivește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 357. ◊ (Regional, în legătură cu verbul „a se duce” și precedat de „cam”, exprimă prin restricție intensificarea acțiunii) De-a binelea; întins. V. c a m a i. Face o săritură înapoi și una înainte, și se cam mai duc la împărăție. CREANGĂ, P. 199, cf. 41. Și să te cam mai duci la fugă spre răsărit. MARIAN, T. 45. 2. (Determină diferite alte părți de vorbire) De va fi slugă, ce să dzice om mai de gios. . . , să-l poarte de coadele cailor. PRAV. 36. Acesta obiceaiu iaste de curund în pravilele ceaste mai noi. ib. 109, cf. 125. Galeria era ticsită de dame frumoase, frumușele și mai sluțișoare. NEGRUZZI, S. I, 36. Boieriul acela avea o păreche de case, mai de-o parte, în care se zice că locuia necuratul. CREANGĂ, P. 301. Ioana dădea demîncare purcelului mai în fundul ogrăzii. REBREANU, R. I, 147. * (Precedă cuvinte sau grupuri de cuvinte care exprimă noțiuni temporale subliniind caracterul lor vag, imprecis) Ceale meare luminate ce le-ai pus în patu-ți mai acmu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 15^r/4. Pentru acee ș-au agonisit... nume de viteaz de la turci, precum își scosese și Cantemir vodă mai în trecuți ani. NECULCE, l. 287. Mai în trecutele zile... era vreme bună. DRĂGHICI, R. 35/12. Mai apoi însă. . . primi. BĂLCESCU, M. V. 412. Mai dăunăzi, înainte de topirea gheții, o femeie..., vrînd să-și spele picioarele, s-a rupt gheața cu dînsa. CR (1836), 44¹/11. Hai de acum să dormim, mai acuș să ne trezim. CREANGĂ, P. 255. Totul rămânea ca mai nainte. ISPIRESCU L. 34, cf. ODOBESCU, S. III, 9. Mai spre amiazi... Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași. COȘBUC, B. 21, cf. 10. Mai ad’int’e. ALR I 327/270. ◊ Loc. prep. (Învechit) Mai apoi de... = după. Mai apoi de izgnaniia învățătoriului. DOSOFTEI, V. S. octombrie 44^v/27. E x p r. Mai an = anul trecut (ALR SN III h 779); cu cîțiva ani în urmă (ALR I 1977/251, 790, ALR II/284). Mai an, capitala noastră era în picioare. GHICA, S. 654. Un miel furat mai an din stînă. GANE, N. I, 129. S-a sculat mai an Bădica Troian. TEODORESCU, P. P. 145. (Regional) Mai anțărț = acum doi ani. Că mai anțerțu ne-au dzis noao, tuturor leșilor, craiul Șfedului să ne gătim. NECULCE, L. 254. (Regional) Mai alaltăieri = răsalaltăieri. Cf. ALR II 2393 ter/260, 316, 514, 791, 876. Mai ieri (-alaltăieri) sau mai alaltăieri = de puțină vreme, de curînd. Mai alaltăieri am trecut pe aici. ISPIRESCU, L. 9. Pe foile albastre Ce aduceau mai ieri Vestiri de bucurie, Dorm literele moarte. DENSUSIANU, L. A. 29. Nu știu cine cîntă Despre toate cîte-au fost mai ieri. LESNEA, P. E. 143. ◊ (Restrînge sensul lui „mult” și al lui „puțin”) Venrără la dînsulu mai mulți întru a striiriloru preimitoare. COD. VOR. 104/1. Mai multe să fac [călugărițe] cu de-a sila. PRAV. 197. Vrăjmașii vor voi a-l ține mai multă vreme înpresurat. DRĂGHICI, R. 165/7. Oamenii sînt mai de multe ori ei singuri pricina suferințelor lor! BOLINTiNEANU, O. 362. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenții cad zdrobite. BĂLCESCU, M. V. 8. Prin ușe, se văd mai mulți alegători plimbîndu-se în sus și-n jos. CARAGIALE, O. VI, 137. Sînt de mai multe zile cu voi. ISPIRESCU, L. 8. Unde-or fi oameni mai mulți, La mine să nu te uiți; Unde-or fi mai puținei, Ochii tăi să fie-ai mei. JARNIK-BÎRSEANU, D. 245, cf. ALR II 2968. (E x p r.) Mai mult sau mai puțin v. mult. ◊ (În legătură cu corelativele „cînd.. . cînd. . . ”, „și. . . și. .. ”, exprimă varietatea prin alternanța dintre contrarii) În multe rînduri s-au dus la groapă. .. și mai de noapte, și mai cătră dzuă. VARLAAM, C. 105. Stelele pe cer derază și mai mari, și mai mărunte. CONACHi, P. 264. Erau acolo o mulțime de oameni, și mai învățați, și mai proști. SADOVEANU, E. 112. Prind cucoșii a cînta.. . Cînd mai gros, cînd mai subțire. JARNIK-BÎRSEANU, D. 163. E x p r. Mai așa = nu tocmai bun, nu chiar așa cum ar trebui. Nu-i vorbă, tot atîta se toarce și c-o furcă mai așa, dar parcă-ți umblă mîna mai ușor pe-o sculă frumoasă. VLAHUȚĂ, ap. TDRG. Tuturor le spune că Simina-i fată Mai așa și-altminteri. COȘBUC, P. I, 247. Mai altfel = nu chiar așa (de rău) cum se prezintă. Eu te socoteam mai altfel, dară văz că ai de gînd să-ți cei iertăciune de la mine ca toți fricoșii. ISPIRESCU, L. 42. ◊ (Restricția este folosită pentru a accentua prin contrast calitatea) Numai în grădina ursului... se află sălăți de-aceste, și mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. Dragu meu, mai puțini oamini ca dumneata! ALR II 3093/520, cf. 3093/682, 812, 928. (E x p r.) (Cam) mai ba v. b a. D. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului de superioritate și a superlativului relativ). I. (Formează comparativul) 1. (Termenii comparației sînt exprimați în frază și se leagă prin „decît”, prin „ca” și, învechit sau atunci cînd al doilea termen al comparației este un numeral, prin „de”) Și lăcui într-unșii mai multe de dzeace dzile. COD. VOR. 66/13. Mult mai cinstită de aurul. ib. 140/13, cf. 50/1, 52/27, 60/14. Întru înțeleptu și sufletu... semerea tatălui, în dzeire mai mic de tatăl după omerie. PSALT. 336. Sudalma ce să va face în tîrg iaste mai mare decît aceaia ce s-are face la sat. PRAV. 230, cf. 108, 158, 173, 224. Ceia ce sîmt mai mici de 25 de ani. ib. 259. Să neguțitorească cu dînsa mai bine decît cu aurul și decît fiece altă aveare. BIBLIA (1688), [prefață] 3/47. Și poate să vie o vreme să trebuiască și să slujască împărățiii mai mult prețul decît trii mii de pungi de bani, îndzăcit decît giuruiescu ei. NECULCE, L. 20. Am făcut planuri de fericire mai ciudate decît visurile. MARCOVICI, C. 15/3. Îl iubea mai mult decît ochii. DRĂGHICI, R. 3/17. Zulnia, cea mai frumoasă decît zorile la față. CONACHI, P. 82. Mai mult de șaptezeci cetăți. BĂLCESCU, M. V. 6. Mai bine-mi place s-aud sunînd Un răcnet aspru de răzbunare Decît oftare De amor blînd. ALECSANDRI, P. II, 79. Ea este mai rea decît soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. A pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I, 54. Încearcă, fii mai fericit ca mine. DEMSUSIANU, L. A. 58. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, 8, cf. 90, 411. Măi mare ca mine. A III 17. Mai degrabă știe satul decît bărbatul, se spune în ironie la adresa bărbaților care nu știu că sînt înșelați. Cf. ZANNE, P. IV, 257. Mai scumpă ața decît fața, se spune atunci cînd cineva, după multă muncă, nu se alege cu nimic. Cf. id. ib. III, 12. ◊ (E x p r.) Unul (sau una) mai... decît altul (sau alta) sau care (mai) de care mai..., care mai de care, se spune cînd vrem să arătăm că într-un grup de ființe, de obiecte etc., fiecare în parte excelează în privința unei anumite calități. Graiuri care mai de care păcălitoare. ISPIRESCU, L. 36. Pietre nestemate, una mai frumoasă decît alta, una mai mare decît alta. id. ib. 191. Care mai de care mai fermecătoare. H IV 61. ◊ (Întărit prin adv. „și”) La Țarigrad și la unguri și în Crîm, și mai cu preț decît aice era bucatele toate. NECULCE, L. 379. ◊ (Comparativul aflîndu-se în raport sintactic adversativ cu pozitivul, termenii comparației nu mai necesită elementul de legătură) Rele-s, bade, frigurile, Da-s mai rele dragostele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 7. Amară-i frunza de nuc, Mai amar doru ce-l duc. id. ib. 90. (întărit prin adv. „și”) Milă mi-e de haina lui, dar de cămașa mea și mai tare. Cf. ZANNE, P. III, 179. ◊ (Cu termenul de comparație „toți” sau un echivalent semantic al acestuia, comparativul capătă sens de superlativ) Te știu că ești mai înțelept de toți iudeii. COD. VOR. 74/12. Urîtu. .. și mai hicleanu de tot pămîntul. PSALT. 327. Mai micul și mai apoi de toți și ticălosul. MOXA, 399/32. Va rămânea fără de cinste, care lucru iaste mai rău de toate. PRAV. 248. Să fie mai apoi de toți. N. TEST. (1648), 53^r/27. Să fii tu mai sus decît toate limbile. BIBLIA (1688), 145¹/25. * Expr. (Învechit) Mai apoi de toate = în cele din urmă, la sfîrșit. Și ieșind întreg íl deaderă herilor să-l mănînce, mai apoi de toate îi spintecară pîntecele cu ostie și cu aceasta-l premeniră din viață. DOSOFTEi, V. S. septembrie 2^v/22. 2. (Al doilea termen al comparației este subînțeles) Mai bunru e cela ce dă bunrătate. COD. VOR. 128/22, cf. 20/22, 122/24, 152/27. Lumina mai mare să slujască zuoei [= zilei] și lumina mai mică să slujască nopției. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Mai mare iaste răpitura, cînd va fi cu soții multe. PRAV. 184. Nu era cu putință să lase mai folositoare învățătură. BIBLIA (1688), [prefață] 3/13. Îmi va da ceea ce-mi va fi mai de folos. MARCOVICI, D. 2/17. Din aceste [oase] au ales el care era mai tari și mai ascuțite. DRĂGHICI, R. 58/10. A tale scrisori duioase,.. Mă cufund în întuneric de gînduri mai amărîte! CONACHI, P. 104. Aș vrea să văz ziua pămîntului vestită, Să respir un aer mai liber, mai curat. ALEXANDRESCU, M. 7. Toarce baba mai turbată! ALECSANDRI, P. I, 8. Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce Îi pare legea de a iubi. EMINESCU, O. IV, 12. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. De ce nu ești mai blînd, Dragomire? CARAGIALE, O. VI, 257. Își aruncă ochii la dînsa mai cu băgare de seamă. ISPIRESCU, L. 35. Alții poate vor vorbi mai bine și mai complet despre meritele prietenului nostru. IONESCU-RION, C. 129. Din fundul lumii, mai din sus. . . , Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, B. 18. Simțea că i-e mai dragă Ileana. REBREANU, NUV. 108. Ascultă aci, că e mai extraordinar! CAMIL PETRESCU, T. III, 363. Dar aici, fărâ-ndoială, Noi sîntem mai cu greșeală. DEȘLIU, M. 44. Cînd gîndești să te umbrești, Mai tare te dogorești! JARNIK-BÎRSEANU, D. 179. De-i mai mic, e mai voinic. id. ib. 310. Vorbesc măi tare: ALR II/I h 27. Bucatele de la masa altuia sînt mai cu gust, se spune în batjocură la adresa celor zgîrciți. Cf. ZANNE, P. III, 495. ◊ (Învechit și popular, cînd termenul determinat este într-o construcție prepozițională, „mai” trece înaintea prepoziției) Mai în mare păcate-l va arunca și mai în grei păzitori va hi ținut. VARLAAM, C. 208. Dzice că mai pre mare ploi să băte ei cu șfedzii. neculce, l. 244. Îl aprinde mai cu strașnică pornire. CONACHI, P. 84. Lacomi la găzdășie, Mai la mare sărăcie. DOINE, 38. ◊ (Întărit prin „și” sau „și. . . încă”, cu accentul propoziției sau al frazei pe „și”, exprimă o gradație intensivă a calității) Vei câștiga și mai multă bucurie a sufletului. DRĂGHICI, r. 48/17. Și mai rău, și mai mult încă. CONACHI, P. 83, cf. 260, 267, 277. O nație și mai barbară, și mai puternic. BĂLCESCU, M. V. 8. Cu asta a voit spînul... să facă pe Harap Alb ca să-i ieie și mai mult frica. CREANGĂ, P. 208. Merse. . . merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, l. 5. Cînd gîndești să scapi de-un rău, Vine altul și mai greu! JARNIK-BÎRSEANU, D. 222. ◊ (Loc. adj. și adv.) (Încă) și mai (și) (decît) = și mai mult, și mai grozav. Tată-său în picioare, ba încă și mai și. . . CREANGĂ, P. 250. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos și mai și decît Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 6. Oricît ar fi de frumoase, tot ar voi să fie și mai. CONTEMPORANUL, VI₂, 201. ◊ (Termenii între care se stabilește proporția sau gradația sînt introduși prin „de ce.. . de aceea”, „cu cît. . . cu atît”, „pe cît. . . pe atît”) Mintea, cu cătu-i tare, cu atîta mai mult lucrează. CONACHI, P. 278. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2, cf. 41. Trandafirul, cu cît mai frumos, cu atît mai puțin ține. ZANNE, P. I, 297. ◊ (În legătură cu „tot”, „din ce în ce” sau cu un echivalent al acestora, exprimă o gradație continuă) Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe. EMINESCU, O. I, 95. Umbra morții se întinde tot mai mare. id. ib. 148, cf. 97, 103. Înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. ◊ (În construcții negative, comparativul de superioritate exprimă egalitatea) Întru această Troiță nece urul nu iaste mai vechi și nece mai apoi, nece mai mare, nece mai mic. PSALT. 337. Să să bucure... cu acest binre, până cînd să vor împlea doodzeci de ai.. . , iară nu mai mult. PRAV. 49. Nu mai puțîn și maica sa... îi zicea. DRĂGHICI, R. 5/14. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. Și doar nu era vreun om mai arătos sau mai deosebit Petrea Dascălul. GANE, N. III, 133. Cin-poftește traiul meu, Să i-l deie Dumnezeu, Nici mai bine, nici mai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 127. ◊ Expr. (Și) mai multe nu v. m u l t. Nici mai mult nici mai puțin v. m u l t. 3. (Învechit și regional, de obicei accentuat pe „mai”, comparativul concurează din punct de vedere semantic cu superlativul relativ sau cu cel absolut, după cum este sau nu urmat de o determinare introdusă prin „între” sau „dintre”) Mic era întru frații miei și mai tărăru întru casa tatălui mieu. PSALT. 309. Dintr-alalți au fost mai drag ucenic lui H[risto]s. N. TEST. (1648), 104 ^v/4. Au fost și David mai mic între frații și în casa tătîne-său. ANTIM, P. 4. Era, de nu toți, mai mare parte români. ȘINCAI, HR. I, 56/23. Era mai mic dintre toți. GANE, N. II, 145. Că prînzu cînd e mai dulce, El ia cartea și citește, Prînz pe masă se răcește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75. Du-mă, Doamne, și mă pune, Unde mi-i mai drag pe lume. id. ib. 145. Cînd era zîna mai în focul jocului. SBIERA, P. 38. [Oița] mergea tot înaintea turmii și era ca un păcurar care-i mai harnic! RETEGANUL, P. III, 57. Și cînd era șărpoaica mai aproape de ei, Crăișorul făcu din nevastă-sa moară pe o apă mare. MERA, L. B. 36. 4. (Comparativul anumitor adjective, adverbe și locuțiuni capătă valori semantice în care nu se mai simte sensul pozitivului și este folosit ca locuțiune) Mai ales v. a l e s. Mai bine v. b i n e. Mai bine de... v. b i n e. Mai cu deosebire v. d e o s e b i r e. Mai dihai v. d i h a i. Mai mult v. m u l t. Mai pe deasupra v. d e a s u p r a. Mai prejos v. p r e j o s. Mai presus v. p r e s u s. Mai cu seamă v. s e a m ă. Mai vîrtos v. v î r t o s. II. (Formează superlativul) 1. (Precedat de „cel, cea” sau, regional, de „ăl, a”, formează superlativul relativ al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale pe lingă care stă) Cumu și întâii preuți (p o p a cel mai mare N. TEST. 1648, a r c h i e r e u l BIBLIA 1688) mărrturisescu-mi. COD. VOR. 38. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dăscăli dzic. PRAV. 213. Spre cea mai multă parte. BIBLIA (1688), [prefață] 3/27. Cel mai mic sunet ce auze îl înspăimînta. DRĂGHICI. R. 40/4. Cele mai bune și înțelepte purtări. GORJAN, H. I, 2/4. Din toți muritorii lumei cel mai în nenorocire Și dintre toți pătimașii cel mai mult în osîndire. CONACHI, P. 99. Sînt cel mai mare dintre frați. CREANGĂ, P. 184. Grajdurile... unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția. ISPIRESCU, L. 3. Brațul și-l întinde, Pe cea mai dragă o cuprinde. COȘBUC, P. I, 88. Busuioc roșu răsare, Unul mic și altul mare;... Cel mai mare mi-i drag tare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 22. Ali mai multe muieri. ALR II 3014/2. Ion îi hăl măi nalt. A III 17. 2. (Precedat de adverbul „cît” sau, învechit și regional, de „cum”, indică superlativul absolut al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale determinate) Cumu-i mai de sîrg să slobodzi pre cei 3 oameni. VARLAAM, C. 394. Să o îndzestreadze și să o și mărite cum mai de sîrg. PRAV. 204. Iaste minciunos și om cumu-i mai rău. ib. 234. Să aibă. . . cît va pute mai multe poame și stridii. DRĂGHICI, R. 165/13. Se dichisi și el cum știu mai bine. ISPIRESCU, L. 33. Vinișor de nouă ai, Cum e mai bun pentru trai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. III. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului sau a superlativului substantivelor și al altor părți de vorbire al căror conținut poate fi asimilat cu însușirile) Nu știu ce vină or hi dat bieților tîrgoveți de Hotin, a o samă ce au fost mai fruntea, de i-au înpens din cetate de pe zid. M. COSTIN, O. 77. Era mai om decît toți. NECULCE, L. 110. Noi am trăit în lume... In mai îmbilșugare decît trăim acum. NEGRUZZI, S. II, 177. Mai liniște ce avem! VLAHUȚĂ, D. 297. Mai legămînt decît cuvîntul omului de cinste, se poate? CONV. LIT. XLIV₂, 76. Tot îți place ție Brașovul – mai Brașov ca Lipsca nu găsești. CARAGIALE, O. VII, 450. Judeci ca cea mai femeie dintre femei! C. PETRESCU, Î. I, 9. Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. – Și: (regional) măi, ma adv. – Lat. magis.

SĂ conj. I. (Ca semn al conjunctivului) Să fii cuminte. II. (Semn al conjunctivului și, în același timp, conjuncție subordonatoare) 1. (Introduce o propoziție subiectivă) E bine să pleci. 2. (Introduce o propoziție predicativă) Pare să fie un om cumsecade. 3. (Introduce o propoziție atributivă) Nu-i mândră să-mi fie dragă. 4. (Introduce o propoziție completivă directă sau indirectă) Puteam chiar să nu mai fiu acuma. 5. (Introduce o propoziție finală) A ieșit să-i întâmpine. 6. (Introduce o propoziție consecutivă) Am râs să leșin. 7. (Introduce o propoziție condițională) Ar fi fost prins să nu fi fugit. III. (În loc. conj.) Măcar să... (introduce o propoziție concesivă) Nu mă duc, măcar să mă omori. Numai să... (introduce o propoziție condiționată) Îți poate fi de folos, numai să vrea. Până să... (introduce o propoziție temporală) Până să ajungă el, fata ajunsese acasă. Pentru ca să... = a) (introduce o propoziție finală) Învăț temeinic pentru ca să reușesc la examen; b) (cu valoare copulativă) A plecat mulțumit, pentru ca să se întoarcă peste o oră din nou nedumerit. Fără să... = a) (introduce o propoziție modală) A plecat fără să verse o lacrimă; b) (introduce o propoziție concesivă) Fără să-mi fi spus cineva, am bănuit adevărul. – Lat. si.