AMIO- „degenerare musculară, slăbire a mușchilor”. ◊ gr. amyos „fără mușchi” > fr. amyo-, germ. id., engl. id., it. amio- > rom. amio-. □ ~plazie (v. -plazie), s. f., absența congenitală a dezvoltării țesutului muscular; ~stazie (v. -stazie), s. f., tremur muscular; ~stenie (v. -stenie), s. f., scădere patologică a forței musculare; ~taxie (v. -taxie), s. f., convulsie involuntară a mușchilor; ~tonie (v. -tonie), s. f., pierdere sau scădere pronunțată a tonusului muscular; ~trofie (v. -trofie), s. f., degenerare morfologică și funcțională a mușchilor.

ANTICONVULSIV, -Ă adj., s. n. (remediu) care combate convulsiile. (< fr. anticonvulsif)

ANTICONVULSIV, -Ă adj., s.n. (Remediu) propriu a calma sau preveni convulsiile. [Cf. fr. anticonvulsif].

anticonvulsiv, ~ă sn, a [At: DEX² / Pl: ~i, ~e / E: fr anticonvulsiv] 1-2 (Medicament) care calmează convulsiile.

ANTISPASMODIC, -Ă adj., s.n. (Medicament) care combate spasmele; antispasmatic, antispastic. [< fr. antispasmodique, cf. lat. anti – contra, gr. spasmos – convulsie].

aripă (-pi), s. f. – 1. Organ care servește la zbor. – 2. Simbol a tot ce străbate spațiul cu repeziciune. – 3. Ocrotire, protecție. – 4. Piesă de aparat care prezintă asemănare cu aripa păsărilor. – 5. Capăt, flanc al unei trupe dispuse în ordine de bătaie. – 6. Parte laterală a unei clădiri. – 7. Parte a unui automobil care seamănă cu o aripă. – 8. Paletă a roții unei mori de apă. – Mr. aripă, areapită, megl. (i)aripă. Lat. ālĭpēs „înaripat”, probabil aplicat la început la obiectele care prezentau vreo asemănare cu aripile păsărilor (ca de ex. paleta roții hidraulice), și apoi generalizat, în locul lat. ala. Cf. calabr. alapa, prov. aubo, arbro, fr. aube, v. cat. álep, sp. álabe, toate cu sensul spaniol, care coincide cu sensul 8; cf. și cors. álaba „oblon” și port. aba „margine”. Mai multe materiale în Corominas, I, s. v. álabe. Etimologia alipes, propusă de Densusianu, Hlr., 30, este pentru REW 310 „begrifflich unmöglich”. Evoluția semantică prezintă în mod cert dificultăți; în ciuda acestui fapt, această ipoteză pare însă mai plauzibilă decît celelalte. După Pușcariu 123, „unbekannt, obwohl im ersten Teil des Wortes ala zu erkennen ist”. Același autor, în DAR, s-a decis în favoarea lat. alapa „palmă, lovitură” (etimologie acceptată și de REW 319, explicată de Diculescu, Elementele, 435 ca un der. de la ala cu suf. -αφος sau ιφος, a cărui necesitate nu ni se pare clară); dar trecerea semantică de la „palmă” la „aripă” este mai greu de explicat decît decît pe cea pe care am sugerat-o mai sus. Celelalte ipoteze sînt mai curînd fanteziste: din mag. röp „pană, penaj” (Cihac, II, 476); din gr. ῥιπή „început, pornire” (Roesler 564); de la un der. verbal *alipare, de unde alt der. postverbal *alipa (Pascu, I, 39; Beiträge, 7; Etimologii, 17); de la ala, cu suf. -ip (Pascu, Arch. Rom., VI, 325); din fondul anterior limbilor indo-europene, în legătură cu arab. risa și cu dravidiana (Lahovary 313). Der. aripa, vb. (a înaripa, a da aripi; a speria o pasăre cu pușca); aripăriță, s. f. (oaie care merge de obicei departe de turmă); aripat, adj. (înaripat); aripi, vb. refl. (despre copii, a avea convulsii, boală atribuită, în credința populară, faptului de a fi mîncat aripi de pasăre); aripioară, s. f.; aripos, adj. (înaripat); înaripa, vb. (a da aripi, a însufleți).

aripă sf [At: PSALT. SCH. 335/5 / A: aripă / V: (înv) arapă, areapă, arepă, arpie, h~, hăr~, harpă, haripe sn / Pl: ~pi, (înv) ~pe / E: ml alapa] 1 Organ al păsărilor, insectelor și al unor mamifere care servește la zbor. 2 (D. puiul de pasăre; îe) A face (sau a prinde) ~pi A fi suficient de dezvoltat ca să zboare. 3 (D. oameni; îe) A căpăta (sau a prinde, a face, a-i crește) ~pi A căpăta independență, curaj. 4 (D. oameni; fig; îae) A se înflăcăra. 5 (D. oameni; fig; îe) A-i tăia (sau frânge) ~pile A descuraja. 6 (Fig; îe) A fi sub ~pa (cuiva) A fi protejat (de cineva). 7 (Psr; îs) ~pa oilor Locul îngrădit din stână unde stau oile în timpul nopții. 8 (Reg; îe) A sta la ~ A păzi oile pe câmp. 9 (Lpl; îvp) Boală la sugari constând din convulsii intestinale. 10 (Îc) ~pa-gâștei Fluture mic, alb, cu aripile din față despicate în două, iar cele din spate despicate în trei părți în forma unei pene de gâscă (Pterophorus pentadactvlus). 11 (Pop; îs) ~pa-satanei Duhul rău. 12 (Iht) Înotătoare. 13 Parte membranoasă a unor semințe sau fructe care face ca acestea să fie împrăștiate de vânt. 14 (Teh) Parte care seamănă cu o aripă (1). 15 Organ de sustentație la un avion. 16 (La moara de vânt și de apă) Fofează. 17 Cele două scânduri laterale care mărginesc scocul ce duce apa la moară. 18 (Țes) Fofează. 19 (La grapa articulată) Fofează. 20 Extremitățile unei construcții în raport cu partea centrală. 21 Zidurile de sprijin care pleacă de la portalul unui tunel și susțin taluzurile de la capete. 22 (Aht; îs) ~pa bisericii Streașină de la cel mai de sus turn. 23 Părțile laterale ale nasului. 24 Pulpana unei haine. 25 Fâșie de pânză care prelungește pânza inferioară a corăbiei. 26 Fiecare din cele două extreme ale fundului unui butoi Si: sfârc. 27 (La vehicule) Apărătoare de noroi așezată deasupra roții. 28 Flanc al unei armate terestre sau navale dispuse în vederea unei lupte sau aflate în marș. 29 (Spt) Jucătorii plasați în marginea terenului de sport Si: extremă. 30 (Fig) Fracțiune cu o anumită orientare politică din cadrul unei organizații, al unui partid. 31 (În Biblie; îs) ~pile pământului Extremitățile Pământului. 32 Oile de pe laturile unei turme în mers. corectat(ă)

bromoform sn [At: LTR / Pl: ? / E: fr bromoforme] Lichid incolor, volatil, preparat pe bază de brom și folosit la calmarea tusei, a spasmelor și convulsiilor.

BROMOFORM s. n. Lichid incolor, volatil, dulceag, preparat pe bază de brom^[1] și folosit pentru calmarea tusei, a spasmelor și a convulsiilor. – Din fr. bromoforme.

BROMOFORM s. n. Lichid incolor, volatil, dulceag, preparat pe bază de brom și folosit pentru calmarea tusei, a spasmelor și a convulsiilor. – Din fr. bromoforme.

bromoform s.n. (farm.) Lichid dens, cu miros dulceag, volatil și insolubil în apă, preparat pe bază de brom și folosit pentru calmarea tusei, a spasmelor și a convulsiilor sau ca anestezic. • pl. -e. /<fr. bromoforme.

CAPIE s. f. Boală a ovinelor, bovinelor, caprelor și cailor (provocată de localizarea la creier a teniei) care se manifestă prin amețeli, convulsii și mișcări repezi și dezordonate; cenuroză, căpială. ♦ Animal care suferă de această boală. – Cf. sl. kapija.

CAPIE s. f. Boală a ovinelor și bovinelor, provocată de fixarea embrionului unui vierme în centrii nervoși și care se manifestă prin amețeli, prin convulsii, prin mișcări grăbite și dezordonate. Ca prinși de capie, [boii] nu luau sama la izbituri. CAMILAR, N. II 47.

CAPIE s. f. Boală a ovinelor, bovinelor, caprelor și cailor (provocată de localizarea la creier a teniei), care se manifestă prin amețeli, convulsii și mișcări repezi și dezordonate. ♦ Animal care suferă de această boală. – Comp. v. sl. kapija.

CAPIE f. pop. (mai ales la oi) Boală a animalelor domestice, provocată de larva teniei și localizată în creier, manifestată prin amețeli, convulsii și mișcări dezordonate; cenuroză. [Sil. ca-pi-e] /<sl. capija

CAPIE s. f. Boală a ovinelor, bovinelor și caprinelor (provocată de localizarea teniei în creier) care se manifestă prin amețeli, convulsii și mișcări repezi și dezordonate; cenuroză, căpială. ♦ Animal care suferă de această boală. – Cf. sl. kapija.

CARDIO- „inimă, mușchi cardiac, aparat circulator”. ◊ gr. kardia „inimă” > fr. cardio-, it. id., engl. id., germ. kardio- > rom. cardio-. □ ~angiografie (v. angio-, v. -grafie), s. f., angiocardiografie*; ~angiologie (v. angio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază inima și aparatul circulator; ~angioscleroză (v. angio-, v. -scleroză), s. f., angiocardioscleroză*^[1]; ~carp (v. -carp), s. n., fruct în formă de inimă; ~cel (v. -cel₂), s. n., hernie a inimii; ~centeză (v. -centeză), s. f., puncție chirurgicală a inimii; ~clazie (v. -clazie), s. f., ruptură a peretelui cardiac; sin. cardiorexie; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze în formă de inimă; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de a se îmbolnăvi de inimă; ~frenie (v. -frenie), s. f., neurastenie cardiovasculară; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de formare a inimii embrionare; ~graf (v. -graf), s. n., aparat care înregistrează grafic pulsațiile inimii; ~grafie (v. -grafie), s. f., înregistrarea pulsațiilor inimii cu ajutorul cardiografului; ~gramă (v. -gramă), s. f., curbă reprezentînd bătăile inimii înregistrate la cardiograf; ~id (v. -id), adj., cordiform*; ~idă (v. -id), s. f., curbă descrisă de un punct al unui cerc care se rostogolește, fără alunecare, pe un alt cerc fix exterior și de aceeași rază; ~lit (v. -lit₁), s. n., calcul cardiac; ~liză (v. -liză), s. f., înlăturare chirurgicală a aderențelor pericardiace, după rezecția costală; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în cardiologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul anatomiei, fiziologiei și patologiei inimii și aparatului circulator; sin. cardiopatologie; ~malacie (v. -malacie), s. f., distrofie a mușchiului cardiac; ~megalie (v. -megalie), s. f., mărire patologică a inimii; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., măsurarea dimensiunilor inimii sau a forței sale de contracție; ~miopatie (v. mio-₁, v. -patie), s. f., boală a mușchiului cardiac; ~miopexie (v. mio-₁, v. -pexie), s. f., operație chirurgicală de fixare la miocard a unui lambou vascularizat; ~miotomie (v. mio-₁, v. -tomie), s. f., incizie chirurgicală a seromucoasei gastrice și esofagiene la nivelul sfincterului cardiac; ~omentopexie (v. omento-, v. -pexie), s. f., fixare chirurgicală la miocard a unui lambou pediculat din marele epiploon; ~patie (v. -patie), s. f., termen generic pentru bolile de inimă; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., cardiologie*; ~petal (v. -petal), adj., cu petale în formă de inimă; ~pexie (v. -pexie), s. f., metodă chirurgicală pentru revascularizarea miocardului în insuficiența coronariană organică; ~plastie (v. -plastie), s. f., secționare chirurgicală longitudinală și suturare transversală a musculaturii stomacului la nivelul cardiei; ~plegie (v. -plegie), s. f., paralizie a mușchilor inimii; ~pneumopexie (v. pneumo-, v. -pexie), s. f., fixare chirurgicală la miocard a unui segment pulmonar, în vederea ameliorării vascularizației; ~pteris (v. -pteris), s. m., ferigă fosilă, cu frunze ovale sau cordiforme; ~ptoză (v. -ptoză), s. f., mobilitate excesivă a inimii cu deplasarea sa în jos; ~rafie (v. -rafie), s. f., operație chirurgicală de suturare a unei plăgi cardiace; ~rexie (v. -rexie), s. f., cardioclazie*; ~scleroză (v. -scleroză), s. f., proces de indurație a mușchiului cardiac; ~scop (v. -scop), s. n., instrument cu care se examinează contracțiile inimii; ~scopie (v. -scopie), s. f., examinare a bătăilor inimii cu ajutorul cardioscopului; ~sfigmograf (v. sfigmo-, v. -graf), s. n., aparat pentru înregistrarea grafică a mușchilor inimii și a pulsului radial; ~sfigmogramă (v. sfigmo-, v. -gramă), s. f., reprezentare grafică obținută la cardiosfigmograf; ~spasm (v. -spasm), s. n., 1. Convulsie a inimii. 2. Mișcare spastică a cardiei, orificiu superior al stomacului; ~stenoză (v. -stenoză), s. f., strîmtarea orificiilor cardiace; ~stomie (v. -stomie), s. f., operație medicală de deschidere a cordului; ~tahometru (v. taho-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru măsurarea continuă a frecvenței contracțiilor cardiace; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratamentul bolilor cardiace; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. Deschidere chirurgicală a cavității cardiace. 2. Secționarea stratului musculos la nivelul orificiului superior al stomacului; ~tonic (v. -tonic), adj., s. n., (medicament) care stimulează acțiunea inimii; ~topografie (v. topo-, v. -grafie), s. f., anatomie topografică a inimii; ~topometrie (v. topo-, v. -metrie₁), s. f., măsurarea ariei opacității cardiace; ~trofie (v. -trofie), s. f., nutriție a inimii; ~valvulotomie (v. valvulo-, v. -tomie), s. f., secționare chirurgicală a valvulei mitrale.

CENUROZĂ f. (mai ales la oi) Boală a animalelor domestice, provocată de cenuri și localizată în creier, manifestată prin amețeli, convulsii și mișcări dezordonate; capie. /<fr. cénurose

chirci [At: ALECSANDRI / Pzi: ~cesc / E: vsl кьркь] (Pop) 1 vr A se strânge la un loc. 2 vr A se face mic. 3 (Spc) vr A se strânge din cauza convulsiilor. 4 vi A stagna în creștere, în dezvoltare (din cauza bolilor, a necazurilor, a hranei insuficiente sau inadecvate). 5 vr A se pipernici. 6 vr A se degenera. 7 vt (Nob; factitiv) A face să rămână nedezvoltat.

chircit, ~ă a [At: ALECSANDRI, T. 1199 / Pl: ~iți, ~e / E: chirci] 1 (D. oameni) Cu corpul ghemuit. 2 (D. oameni) Cu trupul încovoiat (în convulsii). 3 (Mls d. membrele corpului) Strâmb. 4 (D. piele) Uscat. 5 (Mls d. membrele corpului) Paralizat. 6 (D. oameni și, în special, d. animale și plante) Care nu se dezvoltă bine Si: pipernicit. 7 Degenerat. 8 Păcătos. 9 (Pop; îs) Pădure ~ă Pădure rară. 10 (Îas) Pădure cu copaci strâmbi. 11 (D. coaja fructelor, legumelor) Zbârcit.

CLONIC, -Ă adj. (despre convulsii și contracții musculare) involuntar și de mare amplitudine. (< fr. clonique)

-CLONIE „convulsie, contracție”. ◊ gr. klonos „agitație, tumult” > fr. -clonie, it. -clonia, germ. -klonie > rom. -clonie.

CLONISM s.n. Stare patologică cu manifestări de convulsii clonice. [< fr. clonisme].

clonism sn [At: DN³ / Pl: ~e / E: fr clonisme] Stare patologică manifestată prin convulsii clonice.

CLONISM s. n. stare patologică cu manifestări de convulsii clonice. (< fr. clonisme)

CLONO-₁ „agitație, convulsie”. ◊ gr. klonos „agitație, tumult” > fr. clono-, engl. id., germ. klono- > rom. clono-. □ ~graf (v. -graf), s. n., aparat pentru înregistrarea grafică a mișcărilor produse în timpul unui spasm clonic.

CLONUS s.n. (Med.) Serie de convulsii (1), denotînd existența unei leziuni a centrilor nervoși motori superiori; clonie. [< fr. clonus, cf. gr. klonos – agitație].

clonus sn [At: DN³ / E: fr clonus] Serie de convulsii asociate unei leziuni a centrilor nervoși motori superiori Si: (rar) clonie.

CLONUS s. n. serie de convulsii (1) denotând existența unei leziuni a centrilor nervoși motori superiori. (< fr. clonus, gr. klonus)

CONVULSIE s.f. 1. Contractare involuntară, bruscă și repetată a mușchilor; spasm. 2. (Fig.) Zvîrcolire; frămîntare, încordare. [Gen. -iei, var. convulsiune s.f. / cf. fr. convulsion, lat. convulsio].

CONVULSIE, convulsii, s. f. 1. Contracție bruscă, involuntară și repetată a mușchilor. 2. Fig. Frămîntare, zvîrcolire. [Var. : convulsiune s. f.] – Fr. convulsion (lat. lit. convulsio, -onis).

convulsie

convulsie (desp. -si-e) s. f., art. convulsia (desp. -si-a), g.-d. art. convulsiei; pl. convulsii, art. convulsiile (desp. -si-i-)

CONVULSIE s. f. 1. contracție involuntară, bruscă și repetată a mușchilor; spasm. 2. (fig.) frământare, zvârcolire. (< fr. convulsion, lat. convulsio)

convulsie (-si-e) s. f., art. convulsia (-si-a), g.-d. art. convulsiei; pl. convulsii, art. convulsiile (-si-i-)

convulsie sf [At: ALEXANDRESCU, M. 58 / V: (înv) ~iune, (Mol; Trs) ~lzie / Pl: ~ii / E: fr convulsion] 1 Contracție bruscă, involuntară și prelungită a musculaturii unui segment corporal sau a întregului corp Si: spasm. 2 (Fig) Frământare. 3 Zvârcolire. 4 Încordare.

CONVULSIE s. (MED.) spasm, (înv.) săltătoare, strînsoare. (~ la epileptici.)

CONVULSIE, convulsii, s. f. (Și în forma convulsiune) 1. Contracție bruscă, involuntară și repetată, cuprinzînd aproape toți mușchii corpului. V. spasm. Tot corpul îi e încleștat, dar stăpînit ca într-o convulsie de tetanos, sub mușcătura umilinței în amintire. CAMIL PETRESCU, T. II 242. [Trupurile] se saltă automat la convulsiunile tusei. SAHIA, N. 117. Convulsiile îl apucară și un leșin... îi îngheță trupul. NEGRUZZI, S. I 159. 2. Fig. Frămîntare, zvîrcolire. La glasu-ți, la privirea-ți simț inima-mi izbită, Luptîndu-se-n convulsii cum nu-ți închipuiești. ALEXANDRESCU, M. 58. – Pronunțat: -si-e. – Variantă: convulsiune s. f.

CONVULSIE s. (MED.) spasm, (înv.) săltătoare, strânsoare. (~ la epileptici.)

convulsie s. f. (sil. -si-e), art. convulsia (sil. -si-a), g.-d. art. convulsiei; pl. convulsii, art. convulsiile (sil. -si-i-)

CONVULSIE ~i f. Contracție violentă, involuntară și sacadată a mușchilor; spasm; crampă. 2) fig. Agitație violentă; tulburare bruscă. [Art. convulsia; G.-D. convulsiei; Sil. -si-e] /<fr. convulsion, lat. convulsio, ~onis

CONVULSIONA vb. I. refl. A avea convulsii; a se zvîrcoli; a se încorda; a se convulsa. [Pron. -si-o-. / < fr. convulsionner].

CONVULSIONA, convulsionez, vb. I. Refl. A avea convulsiei. [Pr.: -si-o-] – Fr. convulsionner.

convulsiona vr [At: DA ms / P: ~si-o~ / Pzi: ~nez / E: fr convulsionner] 1 A avea convulsii (1) Si: convulsa. 2 (Fig) A se frământa. 3 (Fig) A se zvârcoli. 4 A se încorda.

CONVULSIONA, convulsionez, vb. I. Refl. A avea convulsii, spasme; a se zvârcoli, a se încorda. [Pr.: -si-o-] – Din fr. convulsionner.

CONVULSIONA, convulsionez, vb. I. Refl. A avea convulsii. Tot trupul i se convulsionă. – Pronunțat: -si-o-.

A SE CONVULSIONA mă ~ez intranz. A fi cuprins de convulsii; a avea convulsii. [Sil. -si-o-] /<fr. convulsionner

CONVULSIONA vb. refl. a avea convulsii; a se convulsa. (< fr. convulsionner)

CONVULSIONA, convulsionez, vb. I. Refl. A avea convulsii, spasme; a se zvârcoli, a se încorda, a se convulsa. [Pr.: -si-o-] – Din fr. convulsionner.

convulsionar, ~ă a [At: DICȚ. / P: ~si-o~ / Pl: ~i, ~e / E: fr convulsionnaire] (Rar) Care are convulsii (1).

CONVULSIONAT, -Ă, convulsionați, -te, adj. Cuprins de convulsii, căzut pradă convulsiilor. Cînd intră în cameră și văzu ziarele mototolite, scrumul din pipă scuturat pe marginea mescioarei de toaletă și chipul convulsionat al lui frate-său, Vasile înțelese ce-l așteaptă. C. PETRESCU, A. 382. ◊ Fig. [Roșia-Montana] E o localitate înconjurată de munți convulsionați, înăuntrul cărora oamenii sfredelesc fără încetare. BOGZA, Ț. 55. – Pronunțat: -si-o-.

convulsionat, ~ă a [At: ARDELEANU, P. 56 / P: ~si-o~ / Pl: ~ați, ~e / E: convulsiona] 1 Cuprins de convulsii (1). 2 (Fig) Frământat. 3 (Fig) Încordat. 4 (Imp; rar) Congestionat.

CONVULSIONAT, -Ă, convulsionați, -te, adj. Cuprins de convulsiei. [Pr.: -si-o-] – V. convulsiona.

CONVULSIOTERAPIE s. f. metodă terapeutică de șoc în a provoca intenționat apariția de convulsii. (< fr. convulsiothérapie)

CONVULSIOTERAPIE s.f. (Med.) Metodă terapeutică de șoc constînd în a provoca intenționat apariția de convulsii. [Et. incertă].

convulsioterapie sf [At: DN³ / P: ~si-o~ / Pl: ~ii / E: convulsie + terapie] (Med) Metodă terapeutică de șoc constând în provocarea intenționată a convulsiilor (1). corectat(ă)

convulsiune sf vz convulsie

CONVULSIUNE s. f. v. convulsie.

CONVULSIUNE s.f. v. convulsie.

CONVULSIV ~ă (~i, ~e) 1) Care produce convulsii; caracterizat prin convulsii; spasmodic. Maladie ~ă. Tuse ~ă. 2) Care are caracter de convulsie. Agitație ~ă. Mișcare ~ă. Râs ~. Gest ~. /<fr. convulsif

convulsiv, ~ă a [At: VLAHUȚĂ, D. 200 / V: ~lziv / Pl: ~i, ~e / E: fr convulsif] 1 Care se referă la convulsii (1). 2 Specific convulsiei (1). 3 Care provine de la convulsii (1). 4 Care aparține convulsiei (1). 5 Care provoacă convulsii. 6 Caracterizat prin convulsii. 7 Însoțit de convulsii (1). 8 (Îs) Tuse ~ă Boală contagioasă, frecventă la copii, caracterizată prin accese de tuse spasmodică, de o mare violență.

CONVULSIV, -Ă adj. care produce, care se manifestă prin convulsii. ♦ tuse ~ă = boală infecțioasă la copii care se manifestă prin tuse puternică cu convulsii. (< fr. convulsif)

CONVULSIV, -Ă, convulsivi, -e, adj. Caracterizat prin convulsii, însoțit de convulsii. V. spasmodic. Tremura de un rîs convulsiv. VLAHUȚĂ, O. AL. II 120. ◊ (Adverbial) Dinu Dorcea se frînse convulsiv și, nemaiputîndu-se stăpîni, scînci ca un copil. CAMIL PETRESCU, N. 9. ◊ Tuse convulsivă = boală infecțioasă, frecventă mai ales la copii, caracterizată prin accese spasmodice de o mare violență; tuse măgărească.

CONVULSIV, -Ă adj. Care produce, care se manifestă prin convulsii, cu convulsii. ◊ Tuse convulsivă = boală infecțioasă, care se manifestă mai ales la copii, caracterizată prin tuse puternică cu convulsii; tuse măgărească. [< fr. convulsif].

CONVULSIV, -Ă, convulsivi, -e, adj. Caracterizat prin convulsiei, însoțit de convulsii. ♦ Tuse convulsivă = boală infecțioasă, frecventă la copii, caracterizată prin accese spasmodice de o mare violență; tuse măgărească. – Fr. convulsif.

CONVULSIVANT, -Ă adj., s. n. (substanță) care provoacă convulsii. (< fr. convulsivant)

convulzie sf vz convulsie

CRAMPĂ¹ ~e f. med. 1) Contracție violentă, involuntară și sacadată a mușchilor; spasm; convulsie. 2) la pl. Durere gastrică provocată de contracția mușchilor pereților stomacali. [G.-D. crampei] /<fr. crampe

CRAMPĂ, crampe, s. f. (De obicei la pl.) Contracție a unor mușchi (mai ales la stomac și la intestine) însoțită de dureri acute. V. convulsie, spasm. Cînd o apucă crampele ei, nu se poate ști cît țin. DUMITRIU, B. F. 57. ♦ (Rar) Cîrcel. M-au apucat crampe la mînă, grăbindu-mă să termin [scrisoarea]. CARAGIALE, O. VII 202.

A SE CRISPA se ~ează intranz. (despre față, degete etc.) A se contracta involuntar (din cauza unei convulsii). /<fr. crisper, lat. crispare

curarizare sf [At: DN³ / Pl: ~zări / E: curariza] 1 Admininstrare de curara (2) la animalele folosite pentru experiențe. 2 Administrare de curara (2) ca tratament în caz de convulsii, tetanos, spasme laringiene. 3 Anesteziere.

CURARIZARE s. f. Administrare de curara la animalele folosite pentru experiență sau ca tratament la om în caz de convulsii, în tetanos, spasme laringiene etc. – Din curara.

CURARIZARE s.f. (Med.) Administrare de curara la animalele folosite pentru experiențe sau ca tratament la om în caz de convulsii, în tetanos etc. [< curariza].

eclampsie sf [At: ENC. ROM. / V: (îvr) ~msi~ / Pl: ~ii / E: fr éclampsie] 1 Sindrom întâlnit la femeile gravide la sfârșitul sarcinii sau imediat după expulzia fătului și manifestat prin pierderea cunoștinței, crampe, convulsii, comă Si: (rar) eclampsism. 2 (Îs) ~ puerilă Boală la copii datorată tulburărilor de funcționare a glandei tiroide. 3 (Îvr) Convulsie.

ELECTROȘÓC (< fr. {i}) s. n. (MED.) Metodă de tratament care constă în trecerea curentului electric prin creier, determinând pierderea cunoștinței, convulsii generalizate și modificări intense ale funcțiunilor vegetative. Se folosește în anumite boli psihice (ex. melancolia).

* EPILEPSIE sf. 🩺 Boală nervoasă, caracterizată prin pierderea subită a cunoștinței și prin convulsii; numită de popor „aboală”, „altealea”, „boala-copilor”, „ceas-rău” sau „ceasul (-cel)-rău”, „ducă-se-pe-pustii”, „năbădaie”, „pedepsie”, etc. [fr.].

EPILEPSIE, epilepsii, s. f. Boală a sistemului nervos care se manifestă prin accese de convulsii însoțite de pierderea cunoștinței (denumită impropriu și «boala copiilor»). Tatăl copilului ne arată... că acesta are accese de epilepsie cînd ia o doză mai puternică de substanță tiroidiană. PARHON, O. A. I 284.

EPILEPSIE s.f. Boală nervoasă manifestată prin accese de convulsii însoțite de pierderea cunoștinței și a sensibilității; (pop.) boala copiilor. [Gen. -iei. / < fr. épilepsie, cf. gr. epilepsia – acces].

EPILEPSIE s. f. boală nervoasă manifestată prin accese de convulsii însoțite de pierderea cunoștinței și a sensibilității, halucinații etc. (< fr. épilepsie, lat., gr. epilepsia)

epileptic, ~ă [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / Pl: ~ci, ~ce / E: fr épileptique] 1-2 smf, a (Persoană) care suferă de epilepsie (1) Si: (înv) epilepticos (1-2). 3 a (D. simptome, crize, convulsii etc.) Care este caracteristic epilepsiei (1) Si: (îvr) epilepticesc. 4-5 av, a (Fig) (În mod) asemănător cu manifestările epilepticului (1) Vz delirant.

ergotism¹ sn [At: ENC. ROM. / V: ~izm / Pl: ~e / E: fr ergotisme] Intoxicație acută sau cronică provocată de consumul de cereale (mai ales secară) contaminate cu ciuperca Claviceps purpurea sau de medicamente derivate din acestea și care se manifestă sub formă de colici abdominale, de convulsii și de cangrene etc.

EXANTEMATIC, -Ă adj. Tifos exantematic = boală molipsitoare manifestată prin febră mare, convulsii și erupții pe piele. [Pron. eg-zan-. / < fr. exanthématique].

EXANTEMATIC, exantematice, adj. n. (În expr.) Tifos exantematic = boală infecțioasă și epidemică gravă, provocată probabil de un virus filtrant care se manifestă prin temperatură foarte ridicată, convulsii și erupții pe piele. Tifosul exantematic a izbucnit cu o putere nemaipomenită. GALAN, Z. R. 115. Zi și noapte era între cei o sută de bolnavi de tifos exantematic. MIRONESCU, S. A. 124.

exantematic, ~ă [At: CORNEA, E. I, 67/6 / V: (înv) esa~ / Pl: ~ici, ~ice / E: fr exanthématique] 1-2 smf, a (Persoană) care prezintă exanteme Si: (rar) exantematos (1-2). 3 a Care poate provoca apariția exantemelor. 4 a (Îs) Tifos ~ Boală infecțioasă și epidemică gravă, care se manifestă prin temperatură foarte ridicată, convulsii și erupții pe piele. 5 a (Nob) Care este bolnav de tifos exantematic.

EXANTEMATIC adj. tifos ~ = boală infecțioasă și epidemică manifestată prin febră mare, convulsii și erupții pe piele. (< fr. exanthématique)

EXANTEMATIC, exantematice, adj. (În sintagma) Tifos exantematic = boală infecțioasă și epidemică gravă, care se manifestă prin temperatură foarte ridicată, convulsii și erupții pe piele. [Pr.: eg-zan-] – Din fr. exanthématique.

EXANTEMATIC ~că (~ci, ~ce): Tifos ~ boală infecțioasă și epidemică gravă, care se manifestă prin febră mare, convulsii și erupții pe piele. /<fr. éxanthématique

EXANTEMATIC, exantematice, adj. n. (în sintagma) Tifos exantematic = boală infecțioasă și epidemică gravă, care se manifestă prin temperatură foarte ridicată, convulsii și erupții pe piele. [Pr.: eg-zan-] – Din fr. exanthématique.

FRISON ~oane n. Succesiune de convulsii slabe, însoțite de senzația de frig, care indică, de obicei, începutul unei maladii febrile. /<fr. frisson

HAITI 1. Vechiul nume al ins. Hispaniola. 2. Republica ~ (République d’Haïti/Repiblik Dayti), stat în America Centrală insulară, în partea centrală a arh. Antilele Mari (M. Caaraibilor), cuprinzând treimea vestică a ins. Hispaniola și mai multe ins. mici din apropiere (Île de la Gonâve, Île de la Tortue, Île à Vache ș.a.); 27,8 mii km²; 7,2 mil. loc. (1995). Limbi oficiale: franceza și creola haitiană. Religia: creștină (catolici 80%, protestanți 10% ș.a.), credințe africane (voudou). Cap.: Port-au-Prince. Orașe pr.: Cap-Haïtien, Gonaïves, Les Cayes. Este împărțit în nouă departamente. Relief predominant muntos (2/3 din terit.; alt. max. în vf. Morne la Selle, 2.674 m) mai semeț în SE, calcaros, iar în rest podișuri (în centru și N) și câmpii litorale. Climă tropicală, nuanțată de relief, cu două sezoane ploioase (mai-iul. și sept.-oct.); puternice uragane afectează ma ales coasta sudică. Temp. medie anuală este de 27°C, iar precipitațiile însumează c. 2.500 mm în sezoanele ploioase și c. 500 mm în extrasezon. Vegetație tropicală în câmpii, aridă și semiaridă în munți (pădurile acoperă doar 3,7% din terit.). Lipsit practic de resurse min. (mici zăcăminte de min. de fier, cupru aur, argint, sulf, sere; cele de bauxită s-au epuizat), H. are o economie dominată de o agricultură de subzistență, ce nu asigură necesarul intern. terenurile arabile reprezintă 32,6% din supr. țării, pe care se cultivă porumb, orez, manioc, sorg, tutun, bumbac, arahide, fasole, batate (200 mii t, 1993), igname, legume; în 1993, existau plantații de mango (230 mii t), arbori de cafea (34 mii t, singura cultură comercială) și cacao, trestie de zahăr (2,6 mii t), bananieri, ananas, citrice. Creșterea animalelor (mii capete, 1993): bovine (800), porcine (200), caprine (910). Ind. produce componente electronice, material sportiv, textile și conf., jucării, ciment, cherestea, încălț., medicamente, produse alim. (zahăr, rom, conserve, țigarete, brânzeturi, uleiuri eterice). Pescuit. Cf.: 354 km. Căi rutiere: 4 mii km. Navigație pe râul Artibonite (160 km). Turism: capitala și orașele Cap-Haïtien, (ruinele palatului Paulinei Bonaparte, citadele și ruinele castelului Sanssouci al regelui Henri Christophe – 1811) și Les Cayes (fort, arsenal sec. 18-19). Moneda: 1 gourde = 100 centimes. Export: cafea, zahăr, rom, lemn prețios, mango, jucării și articole sportive, produse electronice. Import: produse alim., utilaje ind. și mijloace de transport, bunuri de larg consum, combustibili ș.a. – Istoric. Descoperită de Cristofor Columb (5 dec. 1942), care a denumit-o La Isla Española (Hispaniola) și a întemeiat aici (1943) fortul Navidad, nucleul localității Isabela, primul oraș spaniol de teritoriul american. În secolul următor a devenit una dintre principalele baze ale piraților francezi, veniți din insulele Tortuga și Cayman. În mai puțin de un secol populația băștinașă, formată din indienii arawak și tainos, a fost exterminată și înlocuită, treptat, cu sclavi negri aduși din Africa Centrală și de Vest, care erau folosiți pe plantațiile de tutun, indigo, trestie de zahăr și cafea. Prin Tratatul de la Ryswik (1697), partea de V a insulei a fost cedată de spanioli, francezilor, care au denumit-o Saint-Domingue. În sec. 18 a cunoscut o deosebită prosperitate. În preajma Revoluției Franceze, compoziția etnică era: 465.000 de negri, 30.000 de francezi și 27.000 mulatri. Încurajați de primirea drepturilor politice (1790), în 1791 sclavii negri s-au revoltat, sub conducerea lui Toussaint L’Ouverture, și au ocupat întreaga insulă. Intervenția Franței (carre, prin Tratatul de la Basel, 1795, anexase și partea spaniolă) a restabilit temporar autoritatea metropolei. O nouă răscoală, condusă de Jean Dessalines, a fost încununată de succes, trupele franceze fiind alungate. La 1 ian. 1804, întreaga insulă și-a proclamat independența, sub numele de H. (recunoscută de Franța în 1825), iar Dessalines a devenit împărat (1804-1806), sub numele de Iacob I. A urmat o perioadă de instabilitate politică, în urma căreia, partea de E a insulei s-a proclamat independentă (1844), sub denumirea de Republica Dominicană (cu populație hispanică). În 1859, partea de V a devenit și ea republică (cu o populație francofonă), rămânând însă pradă convulsiilor politice. În perioada 1915-1934, S.U.A. a ocupat H., încercând să stabilizeze situația, dar fără succes. După o perioadă de haos, în sept. 1957, François Duvalier (Papa Doc) a instaurat un regim dictatorial sângeros, sprijinit de poliția politică secretă (Tonton Macoutes), continuat după moartea lui (1971), de fiul său, Jean Claude Duvalier, în forme mai atenuate. Confruntat cu ostilitatea crescândă a populației, Jean Claude Duvalier a părăsit H. (1986), puterea fiind luată provizoriu de armată. Încercarea de a institui un regim democratic nu a izbutit, conflictele și tentativele de lovitură de stat multiplicându-se rapid și ducând la pauperizarea accentuată a țării. La 6 dec. 1990, cu o mare majoritate, a fost ales președinte preotul catolic Jean-Bertrand Aristide (primul președinte ales democratic), dar care a fost răsturnat (30 sept. 1991) printr-o lovitură de stat a armatei și obligat să părăsească țara, în care s-a instalat un regim militar. La inițiativa O.N.U. și a Organizației Statelor Americane (O.S.A.) au fost impuse sancțiuni economice și o blocadă militară, solicitându-se revenirea la un regim democratic. În urma intervențiilor Consiliului de Securitate al O.N.U. (24 nov. v1992 și 31 iul. 1994), o forță multinațională (practic, americană) a ocupat H. (18-19 sept. 1994) și l-a reinstalat pe Jean-Bertrand Aristide ca președinte. La expirarea mandatului oficial al lui Aristide (17 dec. 1995) a fost ales președinte René Préval (intrat în funcție la 7 febr. 1996), dar situația economică și tulburările interne continuă să fie o problemă. Republică prezidențială, potrivit Constituției adoptate în mart. 1987, parțial în vigoare. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral, compus din Senat și Camera Deputaților, iar cea executivă de un cabinet numit de președinte (ales pentru un mandat de cinci ani).

ICTUS, ictusuri, s. n. 1. Intensificare a pronunțării în versificația antică, care marca partea cea mai reliefată a unei măsuri metrice. 2. (Muz.) Note puternic accentuate care se găsesc în primele măsuri. 3. (Med.) Stare patologică, manifestată brusc și intens, însoțită de cădere; șoc. ◊ Ictus apoplectic = apoplexie. Ictus epileptic = criză de epilepsie, manifestată prin pierderea bruscă a cunoștinței și prin convulsii. – Din lat., fr. ictus.

ictus sn [At: PARHON, B. 81 / Pl: ~uri / E: fr ictus] 1 (În versificația antică) Intensificare a pronunțării în partea cea mai reliefată a unei măsuri metrice. 2 (Muz) Note puternic accentuate, în primele măsuri ale unei piese. 3 (Med) Stare patologică de șoc, manifestată brusc și intens, însoțită de cădere. 4 (Med; îs) ~ apoplectic Apoplexie. 5 (Med; îs) ~ epileptic Criză de epilepsie manifestată prin pierderea bruscă a cunoștinței și prin convulsii.

ICTUS, ictusuri, s. n. 1. Intensificare a pronunțării în versificația antică, care marca partea cea mai reliefată a unei măsuri metrice. 2. (Muz.) Partea cea mai reliefată a unui motiv melodic, asupra căreia cade accentul. 3. (Med.) Stare patologică, manifestată brusc și intens, însoțită de căderea corpului; șoc. ◊ Ictus apoplectic = apoplexie. Ictus epileptic = criză de epilepsie, manifestată prin pierderea bruscă a cunoștinței și prin convulsii. – Din lat., fr. ictus.

ISTERIE, isterii, s. f. Boală nervoasă caracterizată prin apariția unor simptome neurologice foarte variate, nejustificate de existența unor leziuni și declanșate prin șocuri emotive (accese de râs sau de plâns, convulsii, sufocări etc.), sugestie sau autosugestie etc. – Din fr. hystérie, it. isteria.^[1]

isterie sf [At: ZAMFIRESCU, R. 96 / V: hi~ / Pl: ~ii / E: fr hystérie] (Med) Boală nervoasă caracterizată prin apariția unor simptome neurologice foarte variate, accese de râs sau de plâns, convulsii, sufocări, sugestie sau autosugestie etc., nejustificate de prezența unor leziuni și declanșate prin șocuri emotive Si: isterism (1).

ISTERIE s. f. Boală nervoasă caracterizată prin tulburări ale sensibilității, sufocări, convulsii, accese de rîs sau de plîns. V. nevricale. Penelopa fusese apucată de un acces de isterie. BART, E. 166. ◊ Fig. Împotriva isteriei și a pregătirilor de război, se ridică în țările capitaliste puternice forțe democratice și în primul rînd clasa muncitoare, a cărei unitate de acțiune crește tot mai mult. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2775.

isterie (isterii), s. f. – Boală nervoasă manifestată prin accese de rîs sau de plîns, convulsii etc. – Var. histerie. Fr. hystérie. – Der. isteric, adj., din fr. hystérique; istericos, adj. (isteric), din ngr. ὐστεριϰός, sec. XIX, înv.; isterico, s. n. (isterie), din ngr. ὐστεριϰόν (Gáldi 203); istericale, s. f. pl. (isterie), din ngr. ὐστεριϰά.

ISTERIE s.f. Boală nervoasă manifestată prin tulburări ale sensibilității, prin convulsii etc., nejustificate de existența unor leziuni. [Gen. -iei, var. histerie s.f. / cf. fr. hystérie < gr. hystera – uter].

ISTERIE ~i f. 1) Excitare nervoasă extremă manifestată printr-un comportament violent și prin pierderea controlului asupra propriei persoane. 2) med. Boală de nervi manifestată prin convulsii și prin accese de râs sau de plâns. [G.-D isteriei] /<fr. hystérie, it. isteria^[1]

încârceia, pers. 3 sg. încârceiază, vb. I (reg.) a avea cârceie (convulsii).

larmă s.f. I 1 gălăgie, hărmălaie, huiet, scandal, tărăboi, tevatură, tumult, vacarm, vuiet, zarvă, zgomot, alai, chiote (v. chiot), larmăt, strigare, <înv. și pop.> toi², vorbă, <pop. și fam.> chiloman, <pop.> vraiște, zuzet, <fam.> caterincă, hai, haloimăs, harababură, muzică, răcnet, tămbălău, vorbărie, zăpăceală, <înv. și reg.> holcă, zai¹, zurba, <reg.> chirfoseală, dăndănaie, glagomă, halagea, halcă², haraiman, harhăt, hălălaie, hărăbor, hărhălaie, hoandră, horhot, hotrocol, landră, langră, lavră, loloază, lolotă¹, rangăt, răncot, sfarogeală, tală, tălălău², toiet, toloboată, tololoi¹, vartă¹, vică, zarvăt, <înv.> cramură, dandana, dănănaie, gâlceavă, neodihnă, tulbureală, turbă³, voroavă, vreavă, <fig.; pop. și fam.> nuntă, tam-tam, <fig.; pop.> gură, horă¹, <fig.; fam.> balamuc, bâlci, circ, panaramă, teatru, <fig.; înv.> calabalâc, <fig.; deprec. sau peior.> țigănie, <fig.; peior.> show, <arg.> farandolă, halima², nasulie (v. nasuliu), șucăr. În piață era o larmă de nedescris. 2 freamăt, gălăgie, tumult, turbulență, vuiet, vuire, zgomot, <reg.> rohot. Larma străzii pătrunde prin ferestre. 3 (pop. și fam.) v. Agitație. Frământare. Tulburare. Vâlvă. Zarvă. 4 (pop.) v. Altercație. Animozitate. Ceartă. Conflict. Contențiune. Dezacord. Dezbinare. Diferend. Discordie. Discuție. Disensiune. Dispută. Divergență. Gâlceavă. Încontrare. Învrăjbire. Litigiu. Neînțelegere. Vrajbă¹. Zâzanie. 5 (înv.; adesea constr. cu vb. „a da” sau „a suna”) v. Alarmă. Alertă. II fig. agitare, agitație, excitație, frământare, îngrijorare, neastâmpăr, neliniște, zbucium, zbuciumare, <fig.> alarmă, convulsie, efervescență, furtună, trepidație, vibrare, vibrație, zbatere, zvârcolire, <fig.; livr.> ebuliție, <fig.; astăzi rar> zdruncinare, <fig.; rar> combustie, vânturare, <fig.; pop.> zdruncin. Este într-o permanentă stare de larmă interioară din cauza neajunsurilor vieții.

LEȘIN, leșinuri, s. n. 1. Pierdere subită și trecătoare a cunoștinței provocată de o anemie a creierului ca urmare a unei stări maladive sau a unei emoții puternice. Abia putu aduce puțin mîna spre gură și îndată căzu într-un leșin grozav. CREANGĂ, P. 15. Îl voi cloroforma, ca din leșin să treacă într-un somn adînc. EMINESCU, N. 77. Nu putu vorbi mai mult. Convulsiile îl apucară și un leșin grozav ca moartea îi îngheță trupul. NEGRUZZI, S. I 159. 2. (Urmat de determinări) Slăbiciune mare, lipsă de putere sau de vlagă, provocată de foame, sete, oboseală, căldură etc.; sfîrșeală. Leșinul de la stomac îi împăinjeni din nou privirea... Nu mîncase de două zile. C. PETRESCU, C. V. 129. Tremurînd din tot trupul, se rezemă de spatele ușii, căci simțea leșin la inimă. STĂNOIU, C. I. 171. Îmi vine leșin la inimă. ALECSANDRI, T. I 165. – Accentuat și: leșin.

MANDELA, Nelson Rolihlahla (1918-2013), om politic sud-african. Lider al Congresului Național African și a luptei împotriva apartheid-ului, a fost închis între 1962 și 1990. Președinte al țării (1994-1999), a devenit unul dintre promotorii procesului de reconciliere națională, reușind o tranziție de putere, fără convulsii, către un stat democratic. Premiul Nobel pentru pace (1993), împreună cu F. de Clerk.

meconină sf [At: DEX / Pl: ~ne / E: fr méconine] Alcaloid obținut prin hidrofiza narcotinei, care produce convulsii.

MUNCI vb. IV. 1. T r a n z. (Învechit și popular) A supune la munci (1); a tortura, a chinui, a căzni. Legați se-i aducu întru Ier[u]s[a]l[i]m, se-i munciească. COD. VOR. 38/25. Venit-ai încoace ainte de vreame a munci [pe] noi? TETRAEV. (1574), 212. Mearse sprinșii împăratul siriianilor de-i strică și munci ei și-i prădă. CORESI, EV. 155. Să-l dați acela satanei să-i muncească trupul. id. L. 296/2. Pară de foc îmbla într-ănșii, de-i arde și munciia (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 330/20. Fu biruit Roman și prins viu și-l aduseră să-l muncească. MOXA, 398/27. Și-și vărsă veninul amar pre toți creștinii. . . de-i munciia și-i răniia. id., ap. GCR I, 60/19. Au muncit călugării de i-au arsu și i-au tăiat (a. 1622). IORGA, D. B. I, 40. Cu alte munci mari și groaznice te voiu munci. VARLAAM, C. 454. Aceaste doo prepusuri nu agiung amăndoo să facă pre giudeț să muncească pre cineva. PRAV. 64. Cela ce va svătui pre altul să ucigă pre neștine, iară el nu-l va numai ucide, ce încă dentăi-l va munci. . . , să cade să să cearte cu o moarte cumplită. ib. 307, cf. 318, 326. Să aduc și pre aceia carii era acolea legați în Ierosalim să-i muncească. N. TEST. (1648), 164^v/18. Prinse pre toți boierii cei mari. . . și-i munci cu multe munci (a. 1654). GCR I, 171/11. Scoasă pre Vichentie de-l munci cu frecături cumplite. DOSOFTEI, V. S. noiembrie, 119^r/25. După voroava ce-au avut Șerban Vodă cu Cantemir Vodă, prins-au pe Iordache postelnicul Rusăt de l-au închis și l-au muncit. NECULCE, L. 96. Muftiiul s-ascunsesă, și găsindu-l l-au muncit, de-au luat mulți bani de la dînsul, păn l-au omorît. id. ib. 167. Să muncească pre aceia carii nu cred în D[u]mnezău (a. 1700). GCR I, 339/28. L-au muncit cu hiară arsă pre piept pînă lîngă moarte (începutul sec. XVIII). MAG. IST. II, 7/14. Nu cumva, apucîndu-te împăratul, singur să te muncească pentru că n-ai grăit dupre voia inimii lui. VARLAAM-IOASAF, 134^v/6. Îl ajung cu mănii aprinse, îl izgonesc, îl muncesc și ca o batjocură a ticăloșiii îl aruncă de la un loc la altul. MOLNAR, RET. 38/25. Mii de furnici, de tricolici, De vîrcolici, Vai ! mă muncesc ! ALECSANDRI, T. I, 199. Puse de tăie. . . pe mulți boieri, muncindu-i mai întîi spre a le afla toate avuțiile. ODOBESCU, S. I, 425. Umbra lui. . . vine noaptea de muncește și chinuiește pe bieții tineri. ISPIRESCU, L. 102. Împăratul cel crud a închis-o și a început s-o muncească. PAMFILE, S. T. 153. Acum, de va fi la iad pentru păcatul ăsta, trebuie să aibă cisterne de gaz și kilometri de fitil sub cazanul în care îl vor fi muncind diavolii. I. BOTEZ, B. I, 165. Era vădit pentru toată lumea, și mai cu samă pentru preot, că în bietul om a intrat un drac și-l muncește. SADOVEANU, D. P. 120. (R e f l. p a s.) Din pricina unei năpăstuiri de furtișag ce au căzut asupra unor țigani ai noștri, care țigani, muncindu-se foarte cumplit. . . s-au spăriit și ceilalți țigani (a. 1786). URICARIUL, XIX, 27. ◊ E x p r. (Popular) A-l munci (pe cineva) dracul = a avea convulsii (epileptice). Pe una dintre fetele lui Zamfirache Ulierul din Colentina, a de s-a logodit cu Ilie Bogasierul de la Bărăție, o muncește dracul de vreo zece zile. CARAGIALE, O. II, 234. ◊ (Prin lărgirea sensului) Fiiarăle . . . ceale mai tari pre ceale slabe le muncesc și le belesc. ȚICHINDEAL, F. 191/15. Ce îi pasă păsăruicei ce muncește pe-un gîndac, Sau paiangenul ce suge capul muștei de smarald ? EMINESCU, O. IV, 228. ◊ F i g. Sînt meșteri care dintr-o coasă rea fac [una] bună de frică: o apucă mînios, o trage la tocilă, o bate, o ascute, o trage la tocilă din nou, o muncește în fel și chip. PAMFILE, C. 142. ♦ (Învechit) A pedepsi, a condamna, a osîndi. Mai vîrtos să cade să muncească pre om la uciderea cea cu otravă decît la alte morți. PRAV. MOLD. 58^v/2. D[u]mnezău munceaște păcatele ceale vremealnice cu munci veacinice (a. 1700). GCR I, 338/11. ♦ (Familiar, rar) A masa¹. Se întoarse numaidecît cu o sticlă de cogneac, pe care o vărsă mai toată în capul coanei Profire, pe cînd fiu-său o muncea pe la tîmple să-și vie în fire. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 15. 2. T r a n z. (Despre senzații, sentimente, gînduri etc.) A provoca (cuiva) suferințe (fizice sau morale); a chinui, a consuma; a preocupa în mod intens. Dzi de dzi sufletul dereptului cu fărâdeleage lucrurele munciia. COD. VOR. 172/26. O, pizmă,. . . cîți muncești ! MOXA, 371/23. Pre cel lacom și gîndurile îl muncescu (a. 1714). GCR II, 14/10. În toate zilele era muncit de gîndul lui. VARLAAM-IOASAF, 12^v/5. Tiran iaste aurul care cu mii de griji și frici munceaște inima omenească. MOLNAR, RET. 29/9. Frigul pe alții mai mult muncește. CONACHI, P. 285. Nu găsi vindecarea grijei ce-l muncea. FILIMON, O. I, 124, cf. 121, 134. O presimțire dureroasă îmi muncește sufletul de astă noapte. ALECSANDRI, T. II, 9, cf. 130. Setea începe a ne munci, fără ca să zărim cît de mic izvor împrejurul nostru. id. O. P. 346. Vino, scumpă, de privește Dorul tău cum mă muncește. EMINESCU, O. IV, 234. Mă muncește dorul cînd îmi aduc aminte De vremile trecute. CREANGĂ, A. 240. Mă muncea conștiința. CARAGIALE, O. III, 215, cf. 198. O munceau ziua gindurile, iar noaptea visurile. SLAVICI, O. I, 290. Toată ziulica îl munciră gîndurile și nu se domirea de loc. ISPIRESCU, L. 258, cf. 261, 262. Foamea. . . muncea neîndurat pe bietul Nică. CONTEMPORANUL, II, 391. În poezia lui voia să arăte pe tînărul Sabathai muncit de îndoială. VLAHUȚĂ, N. 54. O amenințare . . . muncește acum pe Leiba mai mult decît frigurile. GHEREA, ST. CR. II, 135. Moș Gheorghe era muncit de teama rușinii bieților țărani de pe scenă. SP. POPESCU, M . G. 90. Ceea ce o muncea era pîngărirea sufletească a omului care o iubea. D. ZAMFIRESCU, A. Pintea, fraged copilandru, La ciobani intrase slugă Și-l muncea într-una gîndul Cum ar face el să fugă. IOSIF, P. 70. Vor fi și ele, poate, muncite de durere. PETICĂ, O. 177. E muncit de gînduri. BASSARESCU, S. N. 13, cf. 189. Muncit de gînduri și de planuri. . . a plecat spre București. GALACTION, O. 141. O muncea un gînd, o hotărîre mereu amînată. C. PETRESCU, A. 434. Îl munceau gînduri de amărăciune. SADOVEANU, O. V, 202. Tăcură amîndoi; aceleași gînduri îi munceau. BART, S. M. 66. Mărturisesc că o clipă mă muncise un început de îndoială. CONTEMP. 1950, nr. 185, 3/3. Valeria era muncită de gînduri. V. ROM. februarie 1952, 2. ◊ A b s o l. [Păcatul] are și dulceață și scîrbă, că în puțină vreame se îndulceaști, iar întru veaci munceaște. CORESI, EV. 27. Așa e frumusețea. . . Din preajmă-i ea gonește Durerea ce muncește. ALEXANDRESCU, O. I, 96, cf. EMINESCU, N. 73. ◊ E x p r. (R e f l.) A se munci cu gîndul = a gîndi intens la ceva, a-și supune mintea la eforturi; a se frămînta. Tocmai cînd se muncește cu gîndul acesta, bagă de seamă că s-a mai urcat cineva în tramvai. REBREANU, NUV. 144. Și-și duse mîna la gură, scoborîndu-și ochii în jos, muncindu-se cu gîndul să afle ce-i de făcut. MIRONESCU, S. A. 33. 3. I n t r a n z. și r e f l. (Învechit și popular) A îndura chinuri (fizice sau morale); a pătimi, a suferi. Să muncescu în pustie și în măguri și în peșteri (cca 1550). GCR I, 1/18. Rău se chinuia și se muncia fiu-său. CORESI, EV. 79. H[risto]s derept noi se-au muncit. id. L. 411/4. Că dûn vecu se munciia ei și nu pute vede lumina (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 320/22, cf. 350/16. Face-voiu [o] cearere de la tine să mă și eu muncescu cu creștinii. COD. TOD. 206. Nice vor munci de foame, nic[e] de sete. ib. 218. Mulți se munciră pentru H[risto]s. MOXA, 363/14. Cine va asculta dînșii, acela nu va veni într-acel loc de muncă unde te muncești tu. VARLAAM, C. 286, cf. 172. Spîndzură în văzduh pre popa idolilor și mult ceas s-au muncit în văzduh și cădzu gios de să stîlci și rău muri. DOSOFTEI, V. S. septembrie, 2^r/18. Va arunca pre acei oameni nemilostivi în temnița iadului ca să se muncească acolo în veaci. CHEIA ÎN. 14^r/12. Ne băgară aice în peșteră și așa ne vom munci pană la sfîrșănia veacului. VARLAAM-IOASAF, 82^v/17. Un musulman ce a crezut curanul și pe Moamet. . . nu este cu putință a se munci în veci. . . , ci cred că. . . merge la rai în pace. VĂCĂRESCUL, IST. 249. Leul. . . se munceaște cu sufletul în gușă și trage de moarte. ȚICHINDEAL, F. 8/7. Duhul tău. . . degeaba se luptă și se muncește. CONACHI, P. 276. Fără să-l prinză somnul, toată noaptea să muncea. PANN, E. I, 49/22. Toderică . . . a mîntuit sufletele coconașilor ce se munceau din pricina lui. NEGRUZZI, S, I, 89. Ion. . . se muncește rău în somn. CARAGIALE, O. VI, 289, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 318. Au dat poroncă . . . să-i vie doftorii în clipă să facă ceva că să nu i se muncească copila. SBIERA, P. 301. 4. R e f l. și (învechit) i n t r a n z. A depune eforturi, a-și da osteneală; a se strădui, a se trudi. Se nu D[om]nul zidire casa, în deșertu munciră-se (t r u d i r ă – s e C) zidindu. PSALT. SCH. 429/4. Vecirií miei. . . muncia-se (n e v o i i a – s e a C²), cerînd sufletul mieu. PSALT. 72, cf. 122. Învățătoare, toată noaptea ne-am muncit (t r u d i t N. TEST. 1648, o s t e n i n d u – n e BIBLIA 1688), nemică n-am prins. CORESI, EV. 329. Muncește să găsească vreme să rădice sabie asupra împărățiii. IST. Ț. R. 39, cf. 21. Să muncea în tot chipul să le potolească. ib. 113. [Filozofii] în zadar se muncesc a arăta că noi sîntem numai pămînt. MARCOVICI, C. 12/16. Te vei munci să amăgești pe fratele tău și chiar pe creatorul tău. FILIMON, O. I, 311. Capul lui se muncea mereu cu ideea d-a redobîndi tronul., ODOBESCU, ap. DDRF. Așa se munci biata noră pînă după miezul nopții. CREANGĂ, P. 6. Se muncea Simina să-și aduc-aminte Cînd s-a prins la ceartă. COȘBUC, P. I, 246. Bătrînul deschidea ochii mari, se muncea să se scoale. D. ZAMFIRESCU, T. S. 16. S-a muncit vreo două ceasuri, în zadar. Ideea se zvîrcolea în sufletul lui, dar nu izbutea să se înfăptuiască pe hîrtie. REBREANU, I. 103. Țigănușul se muncea amarnic . . . să-și bage picioarele în botforii de lac. C. PETRESCU, A. R. 42. Luat din scurt, Nică Crețu se fîstîci și se vedea cum se muncește să-și caute răspunsul. MIHALE, O. 46. El se muncise într-atîta, cît îi curgea numai sudorile de pe frunte. SBIERA, P. 199. A venit o pasere și a zis: – Pînă nu mă va aduce pe mine și pe soția mea în biserica asta, nu poate s-o facă, oricît s-ar munci. ȘEZ. IV, 170. Mă muncii o vară toată Ca se fac streinul tată, Și streinul, Ca pelinul. POP., ap. GCR II, 308. ♦ R e f l. (Învechit, rar) A se lupta. Cu gadinele sălbateci m-am muncit. Ce folosu mie aceaia (a. 1569). GCR I, *13/27. ♦ R e f l (Regional) A se screme (Moișeni-Satu Mare). ALR I 121/345. 5. I n t r a n z. A desfășura o activitate (fizică sau intelectuală), a îndeplini o muncă (3); a lucra. Cela ce au muncit acolia . . ., să-și piiardză toată usteneala. PRAV. 25. Aceia ce un ceas muncește, în veci desfătare gătește (a. 1750). GCR II, 49/28. [Cei mari] n-alerg, nu ostenesc, Cei mici pentru ei muncesc. MUMULEANU, ap. GCR II, 249/14. Tu dormi, în vreme cînd toți ciilalnți varsă sudori de moarte muncind. DRĂGHICI, R. 10/26. Tot omul sănătos și cu minte poate să-și cîștige acele lucruri trebuincioase cît se poate mai bine, numai să muncească. GT (1839), 75²/21. S-a statornicit în satul acela . . . muncind ca pentru dînsul. CREANGĂ, P. 139. Muncesc, muncesc și nu s-alege nemica de mine. id. ib. 200. Ia să ne gîndim și la oamenii care muncesc o săptămînă întreagă, de dimineață pînă seara tîrziu. CARAGIALE, O. II, 211. Omule, te văz harnic, muncești de te spetești și doi în tei te văd că nu poți lega. ISPIRESCU, L. 196, cf. 62. Cît am trudit, cît am muncit Și. . . nimic n-am folosit. MACEDONSKI, O. I, 38. Muncește el, că de muncit nu-i rușine, ș-ascultă și-i supus. VLAHUȚĂ, O. A. 10. Taica pentru dînșii a muncit. REBREANU, R. I, 205, cf. 225. Cînd ai fost deprins să muncești cu mîna pe coada lopeții, e primejdios să te apuce boieria din senin. C. PETRESCU, A. 306. Muncești: ești tractoristă. D. BOTEZ, F. S. 12. Sînt o biată fată care muncesc ca să cîștig pînea. SADOVEANU, O. XIV, 323. Scarlat muncea ca un cîine. CĂLINESCU, E. O. II, 124. Muncind cu brațele nu s-adună o mie dă pogoane ! CAMIL PETRESCU, O. III, 114. În gospodăria colectivă, fiecare trebuie să muncească. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 669. A munci zi de zi în spiritul științei marxist-leniniste, constituie chezășia izbînzii în știință, literatură și artă. CONTEMP. 1953, nr. 339, 1/1. Omul care muncește are drept la toate bucuriile vieții. ib. 1954, nr. 388, 2/4. Munceau, cîntînd, electricienii. BENIUC, C. P. 40. Ultimele luni muncise pe brînci. V. ROM. aprilie 1957, 76. La sărac oi dărui, Să aibă cu ce munci ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 291. Unde toți de obște muncesc, cerșetori nu se găsesc. ZANNE, P. VIII, 373. Cu cît mai mult vei munci, atît mai mult vei dobîndi. id. ib. Mănîncă la mine și muncește la tine. id. ib. III, 629. ◊ L o c. a d j. Pe nemuncite = fără muncă, fără să muncească. Tineri osteniți pe nemuncite. VLAHUȚĂ, ap. DDRF. ◊ (Cu complement intern) Muncă ce-a muncit ? Grădin-a făcut, Flori și-a presădit. TEODORESCU, P. P. 91.* T r a n z. (Complementul indică obiectul sau felul muncii) Să li se pară dezonorant a munci pămîntul. REBREANU, R. I, 37. Stau în drum să mă gîndesc Ce s-apuc, ce să muncesc, Pînea să-mi agonisesc ? ALECSANDRI, P. P. 285. Dar cît îi fi șî-i trăi, să fii vrenic să muncești pămîntu. ȘEZ. III, 100, cf. ALRM SN I h 7. ♦ T r a n z. (Complementul indică o persoană) A osteni, a istovi; a pune la muncă (3), a da de lucru. Iată aci alăturat articolul cu pricina. . . care m-a muncit mai tare decît o comedie în trei acte. CARAGIALE, O. VII, 233. Nouă meșteri mari, Calfe de zidari. . . Că vodă-i ținea Și vodă-i muncea. TEODORESCU, P. P. 469. El muncea lumea ca la robie: îi punea de zidea la cetăți, făcea la podvezi și la drumuri lungi. ȘEZ. V, 20. ♦ Tranz. (Învechit, rar) A potoli, a domoli, a îmblînzi. Limba nimenre nu o poate de la oameni munci (p o t o l i N. TEST. 1648, d o m o l i BIBLIA 1688). COD. VOR. 124/25. – Prez. ind.: muncesc. – Și: (prin Ban.) muci vb. IV. L. COSTIN, GR. BĂN. 141, NOVACOVICIU, C. B. I, 14, ALR II 3 083/36. – Din v. sl. мѪчити (сѧ). Cf. bg. м ъ ч а с (е).

munci [At: COD. VOR. 38/25 / V: (Ban) muci / Pzi: ~cesc / E: slv мѪчити (сѧ)] 1 vt (îvp) A supune la munci (1) Si: a tortura, a chinui, a căzni. 2 vt (Pop; îe) A-l ~ (pe cineva) dracul A avea convulsii epileptice. 3 vt (Înv) A pedepsi, a condamna. 4 vt (Fam; rar) A masa¹. 5 vt (D. senzații, sentimente, gânduri etc. A provoca cuiva suferințe fizice sau morale Si: a chinui. 6 vt (D. senzații, sentimente, gânduri etc.) A preocupa în mod intens pe cineva Si: a consuma. 7 vr (Îe) A se ~ cu gândul A se gândi intens și cu neliniște la ceva Si: a se frământa. 8 vir (Îvp) A îndura chinuri fizice sau morale Si: a pătimi, a suferi. 9 vr A depune eforturi Si: a se strădui, a se trudi. 10 vr (Îvr) A se lupta. 11 vr (Reg) A se screme. 12 vi A desfășura o activitate fizică sau intelectuală Si: a lucra. 13 (Îlav) Pe nemuncite Fără muncă. 14 vt (C. i. o persoană) A istovi. 15 vt (C. i. o persoană) A da de lucru. 16 vt (Îvr) A potoli. 17 vt A efectua lucrări agricole.

NĂVÂRLII s. f. pl. (Reg.) Convulsii epileptice; p. ext. toane, năbădăi, furii. – Cf. bg. navărleia se.

năvârlii sfp [At: HEM 1192 / V: nav~, năvăr~ / E: ns cf bg навърлея се] (Reg; în legătură cu verbele „a avea”, „a-l apuca”, „a-i veni”, „a-l găsi”) 1 Convulsii epileptice. 2 (Pex) Toane. 3 Furie.

NĂVÂRLII s. f. pl. (Reg. și fam.) Convulsii epileptice; p. ext. toane, năbădăi, furii. – Cf. bg. navărleia se.

năvârlios, ~oasă a [At: ALEXI, W. / P: ~li-os / Pl: ~oși, ~oase / E: năvârlii + -os] (Reg; d. oameni) 1 Apucat de convulsii epileptice. 2 (Pex) Furios.

NĂVÎRLII s. f. pl. (Regional; de obicei în legătură cu verbele „a avea”, „a-l apuca”, „a-i veni”, „a-l găsi”) Convulsii epileptice; p. ext. toane, furii, năbădăr (1). cf. hem 1 192, baronzi, l. 46. Femeia are năvîrlii grozave; într-una sare și joacă tontoroiul, că trebuie s-o lege. caragiale, o. ii, 236. Aș! tocmai la sfîrșit, parcă intra dracu-n gloabă, o apuca un fel de năvîrlii turbate. id. s. 42, cf. barcianu, alexi, w., candrea, f. 258, tdrg. Îl apucară curate năvîrlii, scîncea, se tăvălea pe jos. m. i. caragiale, c. 119, cf. șăineanu, d. u. Găsi-te-ar năvîrliile. h iv 159, cf. com. marian. I-a venit năvîrliile, nebuniile, bătăile. arh. Olt. xxi, 271. – Și: năvărlii (com. marian), navîrlii (alexi, w.) s. f. pl. – cf. bg. навърлея ce.

NĂVÎRLIOS, -OASĂ adj. (Regional) Apucat de convulsii epileptice; p. ext. furios. Toată lumea era... îndîrjită, furioasă, năvîrlioasă. ap. TDRG, cf. ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Asta poate că ți-o mai muia o lecuță din iuțeala ta... Că tare năvîrlios ești și tu uneori! popa, v. 133, cf. IORDAN, L.R.A. 191, RĂDULESCU-CODIN. – Pronunțat: -li-os. – Pl.: năvîrlioși, -oase. – Năvîrlii + suf. -os.

OTRĂVIT², -Ă, otrăviți, -te, adj. 1. Căruia i s-a dat otravă, intoxicat sau omorît cu otravă. (Substantivat) Otrăvitul se zbuciuma în convulsii. NEGRUZZI, S. I 164. 2. Care conține otravă, în care s-a pus otravă; otrăvitor, veninos. Nu cumva... să te ițești ta dînsul, că are un ochi otrăvit. CREANGĂ, P. 225. Te calc în picioare Ca pe-un șarpe otrăvit. ALECSANDRI, P. P. 260. ◊ Fig. Cu săgeata-i otrăvită A sosit ca să mă certe Fiul cerului albastru Și-al iluziei deșerte. EMINESCU, O. I 236. Voi, al căror corp e putred și suflarea otrăvită, Ascultare mie-mi dați! BOLINTINEANU, O. 123. ♦ Fig. Dăunător, vătămător; dușmănos. Negurile otrăvite ale fascismului vor fi risipite. SAHIA, U.R.S.S. 165. 3. Fig. Supărat, amărît, necăjit tare, înveninat. Mă uitam cu suflet otrăvit la omul acela. SADOVEANU, O. VII 367. Își mușcă buzele cărnoase și dădu din cap otrăvit. CAMIL PETRESCU, O. II 130.

PENTICOSTALISM s. n. sectă religioasă care acordă o importanță doctrinară centrală botezului cu Duhul Sfânt și ai cărei membri, prin asceză și prin alți stimuli psihici, își produc o stare de extaz și de convulsii. (< penticostal + -ism)

POLI- „mult, complex, numeros, supranumerar”. ◊ gr. polys „mult, numeros, abundent” > fr. poly-, engl. id., germ. id., it. poli- > rom. poli-. □ ~acant (v. -acant), adj., cu spini numeroși; ~adelf (v. -adelf), adj., cu staminele reunite în fascicule prin filamentele lor; sin. poliadelfic^[1]; ~aden (v. -aden), adj., cu glande numeroase; ~adenie (v. -adenie), s. f., hipertrofie simultană a mai multor ganglioni limfatici; ~andrie (v. -andrie), s. f., 1. Formă istorică de organizare a familiei, în care o femeie era căsătorită în același timp cu mai mulți bărbați. 2. Stare a unei flori poliandre; ~andru (v. -andru), adj., cu stamine numeroase; ~arhie (v. -arhie₁), s. f., formă de guvernămînt în care puterea este exercitată concomitent de mai multe persoane; ~artropatie (v. artro-, v. -patie), s. f., afecțiune constînd în mai multe artropatii; ~artroză (v. -artroză), s. f., reumatism cronic deformat al mai multor articulații; ~auxotrofic (v. auxo-, v. -trofic), adj., (despre organisme) care are nevoie de mai mulți factori de creștere; ~blast (v. -blast), s. n., spor multiseptat, prezent la licheni; ~blefarie (v. -blefarie), s. f., prezență de pleoape supranumerare; ~cariocit (v. cario-₁, v. -cit), s. n., celulă polinucleată din măduva osoasă; ~carp (v. -carp), s. n., fruct compus și indehiscent, format din mai multe carpele; ~carpoforie (v. carpo-₁, v. -forie), s. f., formare a mai multor capsule la vîrful ramificațiilor mușchilor frunzoși; ~caziu (v. -caziu), s. n., pleiocaziu*; ~cefal (v. -cefal), adj., 1. Cu mai multe capete. 2. (Despre plante) Cu mai multe capitule florale. 3. (Despre rădăcini) Cu mai multe îngroșări terminale; ~centric (v. -centric), adj., (despre cromozomi) cu mai mulți centromeri; ~cer (v. -cer₁), adj., cu mai multe tentacule sau coarne; ~cheirie (v. -cheirie), s. f., anomalie constînd în prezența de mîini supranumerare; ~chete (v. -chete), s. n. pl., clasă de anelide marine prevăzute cu numeroși perișori chitinoși; ~ciclic (v. -ciclic), adj., 1. Care prezintă mai multe fenomene periodice de frecvență diferită. 2. (Despre substanțe) Care conține mai multe cicluri formate din lanțuri închise de atomi. 3. (Despre flori) Cu mai multe verticile; ~cistografie (v. cisto-, v. -grafie), s. f., metodă de diagnostic constînd în expuneri radiologice, pe același film, ale umplerii și golirii vezicii urinare; ~cit (v. -cit), s. n., granulocit neutrofil de dimensiuni normale cu nucleul foarte segmentat; ~citemie (v. -cit, v. -emie), s. f., poliglobulie*; ~clad (v. -clad), adj., cu numeroși lăstari; ~cladie (v. -cladie), s. f., prezența unui număr mai mare de ramuri decît cel normal; ~clonie (v. -clonie), s. f., serie de convulsii succesive de ordin nevrotic; ~colie (v. -colie₁), s. f., producere de fiere în cantitate excesivă; ~conte (v. -cont), s. n. pl., organisme inferioare care posedă mai mulți cili sau flageli; ~corie₁ (v. -corie₁), s. f., anomalie congenitală constînd în prezența mai multor orificii pupilare; ~corie₂ (polichorie) (v. -corie₂), s. f., răspîndire a fructelor, semințelor și sporilor pe căi variate ca: apa, vîntul, animalele etc.; ~crom (v. -crom), adj., (despre picturi) executat în mai multe culori; ~cromatofil (v. cromato-, v. -fil₁), adj., (despre celule) care se colorează ușor în nuanțe variate; ~cromatofilie (v. cromato-, v. -filie₁), s. f., stare caracterizată prin prezența de globule roșii cu afinitate atît pentru coloranții acizi, cît și pentru cei bazici sau neutri; ~cromie (v. -cromie), s. f., 1. Procedeu de imprimare a gravurilor în culori. 2. (Despre plante) Variație de culori la aceeași corolă; ~cronic (v. -cronic), adj., petrecut în timpuri sau în faze diferite; ~cultură (v. -cultură), s. f., sistem agricol cuprinzînd cultivarea mai multor soiuri de plante; ~dactil (v. -dactil), adj., 1. Cu mai multe degete. 2. (Despre frunze) Cu mai multe diviziuni sau fascicule în forme de deget; ~dactilie (v. -dactilie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin existența de degete supranumerare la mîini sau la picioare; ~derm (v. -derm), s. n., țesut protector al cilindrului central, format din straturi alternative de celule endodermice și parenchimatice; ~dipsie (v. -dipsie), s. f., sete excesivă manifestată în diabet și în unele boli psihice; ~edru (v. -edru), s. n., corp geometric mărginit de mai multe fețe plane poligonale; ~embrionie (v. -embrionie), s. f., dezvoltare a mai multor embrioni din același zigot sau din aceeași celulă-ou; ~estezie (v. -estezie), s. f., tulburare de sensibilitate în care o excitație unică determină senzații multiple; ~fag (v. -fag), adj., 1. (Despre animale) Care utilizează hrană variată, vegetală sau animală. 2. (Despre paraziți) Care atacă mai multe plante-gazdă; ~fagie (v. -fagie), s. f., 1. Ingestie exagerată și patologică de alimente. 2. Mod de nutriție al organismelor polifage. 3. Proprietate a unor paraziți de a ataca viețuitoare-gazdă din specii și familii diferite; ~falangie (v. -falangie), s. f., prezența falangelor supranumerare la un deget; ~fazie (v. -fazie), s. f., prezența în același loc a mai multor varietăți distincte ale unei specii vegetale; ~fenie (v. -fenie), s. f., totalitatea caracterelor controlate de o singură genă pleiotropă; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze numeroase; ~filetic (v. -filetic), adj., (despre descendenți) care coboară din mai multe forme ancestrale comune; ~filie₁ (v. -filie₁), s. f., origine din mai multe tipuri ancestrale; ~filie₂ (v. -filie₂), s. f., mărire anormală a numărului de frunze dintr-un verticil; ~filogenie (v. filo-₂, v. -genie₁), s. f., filogenie din mai multe linii de descendență; ~flor (v. -flor), adj., (despre miere) care provine de la mai multe specii de flori; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., 1. Știință muzicală care studiază suprapunerea coordonată a mai multor linii melodice independente, care se află în relații armonice. 2. Halucinație auditivă constînd în perceperea simultană a mai multor voci inexistente; ~fotic (v. -fotic), adj., (despre plancton) aflat în zona apelor cu lumină abundentă; ~frazie (v. -frazie), s. f., locvacitate patologică; ~galactie (v. -galactie), s. f., secreție excesivă de lapte; ~gam (v. -gam), adj., s. m., 1. adj., (Despre plante) Cu flori hermafrodite și unisexuate pe același individ. 2. s. m., Bărbat însurat cu mai multe femei în același timp; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Situația unui bărbat poligam. 2. Stare a florilor hermafrodite și unisexuate pe același individ; ~gastrografie (v. gastro-, v. -grafie), s. f., metodă de diagnostic constînd în expuneri radiologice multiple ale stomacului opacizat cu bariu, pentru analizarea cineticii acestuia; ~genetic (v. -genetic), adj., 1. Derivat din mai multe linii de descendență. 2. Care dă culori diferite după mordanții care i se asociază; ~geneză (v. -geneză), s. f., 1. Concepție potrivit căreia fenomenele biologice, sociale, lingvistice etc. nu derivă dintr-un izvor comun, ci au origini multiple. 2. Descendență din mai multe linii parentale; ~genic (v. -genic), adj., (despre o caracteristică ereditară) care este controlat de două sau mai multe gene; ~genie (v. -genie₁), s. f., doctrină potrivit căreia diferitele rase umane au apărut în același timp în mai multe puncte de pe glob; sin. poligenism^[2]; ~gin (v. -gin), adj., (despre flori) care prezintă mai multe pistile; ~ginie (v. -ginie), s. f., prezență a mai multor pistile în fiecare floare; ~girie (v. -girie), s. f., existență a mai multor circumvoluții supranumerare pe suprafața creierului; ~globulie (v. -globulie), s. f., creștere a numărului de hematii din sînge; sin. policitemie; ~glot (v. -glot), adj., s. m. și f., 1. adj., s. m. și f., (Persoană) care vorbește mai multe limbi. 2. adj., Care este scris în mai multe limbi; ~gon (v. -gon₂), s. n., figură geometrică formată dintr-o linie frîntă închisă; ~graf (v. -graf), s. m. și n., 1. s. m., Autor care a scris opere aparținînd unor genuri variate. 2. s. n., Aparat pentru reproducerea unui manuscris în mai multe exemplare; ~halin (v. halin), adj., (despre bazine acvatice) cu un conținut de clorură de sodiu de 10-17‰; ~haploid (v. haplo-, v. -id), adj., cu un număr de cromozomi redus la jumătate față de numărul inițial; ~heteroxen (v. hetero-, v. -xen), adj., (despre ciclul evolutiv al unor paraziți) care în dezvoltarea sa necesită mai multe gazde; ~mastie (v. mastie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin existența de mamele supranumerare; sin. politelie; ~melie (v. -melie), s. f., prezența unui număr mai mare de membre decît cel normal; ~menoree (v. meno-, v. -ree), s. f., apariție a ciclului menstrual la intervale mai scurte decît cele normale; ~mer (v. -mer), adj., s. m., 1. adj., Format din mai multe părți sau diviziuni. 2. s. m., Substanță ale cărei molecule sînt constituite din reunirea mai multor molecule de monomer; ~merie (v. -merie), s. f., 1. Stare a unui corp polimer. 2. Condiționare a unui caracter de mai mulți factori genetici echivalenți; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., suprapunere simultană a două sau a mai multe măsuri în care timpii tari inițiali nu coincid întotdeauna; ~mialgie (v. mi/o-₁, v. -algie), s. f., afecțiune dureroasă simultană a mai multor mușchi; ~morf (v. -morf), adj., 1. Care se prezintă sub mai multe forme. 2. (Despre specii animale) Cu variabilitate mare; ~morfie (v. -morfie), s. f., proprietate a unor substanțe chimice de a se prezenta sub mai multe forme cristaline; sin. polimorfism^[3], pleomorfism^[4]; ~nezie (v. -nezie), s. f., înmulțire exagerată a insulelor pancreatice; ~nitrofil (v. nitro-, v. -fil₁), adj., (despre bacterii) care preferă azotul combinat; ~nom (v. -nom₂), s. n., expresie algebrică formată din mai multe monoame; ~odă (v. -odă), s. f., tub electronic cu mai mulți electrozi; ~odont (v. -odont), adj., cu dinți numeroși; ~odontie (v. -odontie), s. f., prezența de dinți supranumerari; ~oecie (v. -oecie), s. f., prezența concomitentă în cadrul aceleiași specii a unor indivizi de sexualitate diferită; ~onichie (v. -onichie), s. f., malformație caracterizată prin prezența de unghii supranumerare la degete; ~onim (v. -onim), s. n., nume taxonomic cu semnificație nesigură, confuză; ~onimie (v. -onimie), s. f., caracteristică a unei limbi în care același obiect are mai multe denumiri; ~opie (v. -opie), s. f., percepție multiplicată a unui obiect; sin. poliopsie; ~opsie (v. -opsie), s. f., poliopie*; ~orexie (v. -orexie), s. f., foame excesivă; ~orhidie (v. -orhidie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin existența de testicule supranumerare; ~otie (v. -otie), s. f., anomalie congenitală constînd în prezența de pavilioane supranumerare la același individ; ~pag (v. -pag), s. m., monstru monocefalian cu două coloane vertebrale complete și independente avînd și o mandibulă dublă; ~patie (v. -patie), s. f., stare a unei persoane atinse, simultan, de mai multe boli; ~petal (v. -petal), adj., (despre corolă) cu mai multe petale; ~petalie (v. -petalie), s. f., stare a unei corole cu petale supranumerare; ~piren (v. -piren), adj., cu nuclei sau sîmburi numeroși; ~plastic (v. -plastic), adj., (despre țesuturi organice) care conține mai multe plastide; ~plectic (v. -plectic), adj., care poate produce mai multe combinații de gene; ~pnee (v. -pnee), s. f., respirație cu frecvență mărită; ~pod (v. -pod), adj., s. m., 1. adj., Care are mai multe picioare. 2. s. m., Făt teratologic avînd mai multe picioare decît normal; ~podie (v. -podie), s. f., malformație congenitală constînd în prezența unui număr de picioare supranumerare; ~por (v. -por), s. m., ciupercă cu numeroși pori, din clasa bazidiomicetelor, care crește pe arbori; ~pter (v. -pter), adj., cu mai multe aripioare; ~ritmie (v. -ritmie), s. f., suprapunere de linii melodice cu structuri ritmice diferite care evoluează simultan; ~riz (v. -riz), adj., (despre plante) cu mai multe rădăcini; ~saprobii (v. sapro-, v. -bie), s. f. pl., forme vegetale și animale utilizate ca indicatori biologici în sistemul saprobiilor pentru determinarea zonelor de poluare intensă a apelor; ~sarcă (v. -sarcă), s. f., dezvoltare anormală a unei plante, datorită excesului de suc nutritiv; ~semie (v. -semie), s. f., 1. Pluralitate de semnificații conținute de un cuvînt sau de o unitate frazeologică. 2. Proprietate a operei de artă de a avea pentru contemplator mai multe sensuri, care se dezvăluie succesiv, în funcție de contextul social-politic și istoric în care este receptată; ~sialie (v. -sialie), s. f., salivație excesivă; ~sperm (v. -sperm), adj., 1. Care prezintă polispermie. 2. (Despre fructe) Cu semințe numeroase; ~spermie (v. -spermie), s. f., proces de producere a unui zigot prin fecundarea unor ovule de către mai mulți spermatozoizi; ~spor (v. -spor), adj., s. m., 1. adj., Care conține mai mulți spori. 2. s. m., Celulă reproductivă care se divide în mai mult de patru spori; ~stel (v. -stel), adj., (despre rădăcini) care posedă mai mulți cilindri centrali; ~stelie (v. -stelie), s. f., prezență a mai multor cilindri centrali în rădăcină; ~stemon (v. -stemon), adj., 1. (Despre androceu) Care are stamine de două ori mai mult decît petale. 2. Cu mai multe serii de stamine; ~stih (v. -stih), adj., (despre organe vegetale) dispus pe mai multe șiruri, serii sau verticile; ~stom (v. -stom), adj., cu mai multe orificii sau haustorii; ~telie (v. -telie), s. f., polimastie*; ~tenie (v. -tenie), s. f., multiplicare a cromatidelor în interiorul fiecărui cromozom; ~tipic (v. -tipic), adj., (despre specii) care cuprinde mai multe categorii sistematice inferioare; ~tom (v. -tom), adj., s. n., 1. adj., (Despre organe vegetale) Divizat sau ramificat în mai multe părți. 2. s. n., Tip de tomograf cu trei tipuri de deplasare a tubului; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. Diviziune în mai multe părți, grupe sau specii. 2. Ramificare a vîrfului axei principale a tulpinii sau inflorescenței în mai mult de două ramuri secundare; ~topic (v. -topic), adj., (despre specii vegetale) format pe areale diferite; ~topie (v. -topie), s. f., 1. Localizare în mai multe organe sau țesuturi a unei boli. 2. Acțiune a unei substanțe față de mai multe țesuturi organice. 3. Posibilitate a formării unor soiuri, biotipuri sau ecotipuri polifiletice cu puține caractere diferențiale, pe areale separate; ~trih (v. -trih), adj., cu mai mulți peri, cili sau flageli; ~trof (v. -trof), adj., cu capacitate de adaptare la nutriție diferențiată, pe substraturi variate; sin. politrofic; ~trofic (v. -trofic), adj., politrof*; ~trofie (v. -trofie), s. f., 1. Exces în procesul de nutriție. 2. Nutriție pe mai multe plante-gazdă; ~trop (v. -trop), adj., s. f., 1. adj., (Despre transformări ale sistemelor fizico-chimice fluide) Care se efectuează în așa fel încît căldura specifică rămîne constantă. 2. s. f., Curbă care reprezintă o transformare politropă; ~urie (v. -urie), s. f., eliminare abundentă de urină; ~valent (v. -valent), adj., (despre substanțe) care se poate prezenta în compușii săi în diferite stări de valență; ~xen (v. -xen), adj., s. n., 1. adj., (Despre paraziți) Care poate trăi pe mai multe gazde. 2. s. n., Amestec natural de platină și fier; ~zoare (v. -zoar), s. n. pl., clasă de animale microscopice unicelulare care trăiesc în colonii și al căror corp este acoperit cu o crustă calcaroasă; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., complex activ rezultat din sinteza proteinelor și constituit din mai mulți ribozomi uniți printr-o moleculă de ARN; sin. poliribozom^[5]; ~zomie (~somie) (v. -zomie), s. f., prezență de cromozomi supranumerari.

postcomunist, -ă adj. (pol.) De după căderea comunismului ◊ „Un simpozion de referință pentru România, pentru țările post-comuniste” R.l. 28 III 91 p. 1. ◊ „Convulsii post-comuniste” D. 141/95 p. 7. ◊ „Stigmatul post-comunist” ◊ Rev. 22 6/96 p. 16 (din post- + comunist)

primeală, primeli și primele, s.f. (înv.) 1. primire ospitalieră. 2. prinos, ofrandă. 3. (reg.) acces de furie, de nebunie (cu convulsii).

primeală sf [At: ANTIM, O. 262 / Pl: ~eli, ~ele / E: primi + -eală] 1 (Îvr) Primire (19). 2 Prinos. 3 (Reg) Acces de furie. 4 (Reg) Acces de nebunie. 5 (Reg) Acces care însoțește unele boli manifestate prin convulsii.

SĂLTĂTOARE s. v. convulsie, leagăn, spasm.

săltătoare s. v. CONVULSIE. LEAGĂN. SPASM.

SPASM (< fr., lat.; {s} gr. spasmos „contracție”) s. n. Contracție involuntară puternică, de scurtă durată (s. clonic) sau prelungită (s. tonic), a unui mușchi ori a unui grup de mușchi striați sau netezi; convulsie. În cazul în care afectează mușchii care închid un orificiu (ex. s. piloric) sau pereților arterelor, se produce îngustarea bruscă a acestora, uneori cu consecințe grave (s. cerebral).

spasm [At: MEȘT. DOFT. I 34^v/19 / V: (înv) ~asmos, ~azm, ~azmos, (reg) ~ă sf / Pl: ~e, ~uri, (îvr) ~i sm / E: fr spasme, ngr σπασμός] 1 sn Contracție involuntară, bruscă și puternică a unuia sau a mai multor mușchi, provocată de iritația unor terminații nervoase sau de leziunea centrilor nervoși Si: convulsie (1), (înv) săltătoarea, strânsoare Vz crispare, tremur. 2 sn (Îvr; îs) Spazmul cel mare Tetanos. 3 sn Scuturătură (7). 4 sf (Mtp; îf ~ă) Numele unor boli (mai ales la copii) cu manifestări diverse, grave, considerate a fi provocate de samcă Si: (pop) samcă. 5 sf (Reg; îf ~ă) Epilepsie (1).

SPASM ~e n. Contracție bruscă, involuntară și violentă a mușchilor; convulsie. /<fr. spasme

SPASM, spasme, s. n. Contracție bruscă și involuntară (adesea violentă) a unui mușchi sau a unui nerv; convulsie. V. crampă. Avea un spasm de plîns, pe care-l înghiți îndată. SADOVEANU, B. 79. Adormeam cînd și cînd, adese deșteptat de cîte un spasm sau de cîte un vis rău. BOLINTINEANU, O. 362. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I. 165. ♦ Grimasă. Gura, cu buzele cărnoase, era strînsă într-un spasm dureros, tremurător. REBREANU, P. S. 14. – Pl. și: spasmuri (HOGAȘ, DR. II 136, VLAHUȚĂ, O. A. 162).

SPASM s. n. contracție bruscă și involuntară a unui mușchi sau a unui nerv; convulsie. (< fr. spasme)

SPASM s.n. 1. Contracție bruscă a unui mușchi sau a unui nerv; convulsie. 2. Grimasă. // (În forma spasmo-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „spasm”, „(referitor la) spasme”, „spasmodic”. // (-spasm) Element secund de compunere savantă cu semnificația „convulsiv”, „spasm”. [Pl. -me, -muri. / < fr. spasme, cf. gr. spasmos – contracție].

-SPASM „contracție, convulsie”. ◊ gr. spasmos „convulsie, contracție” > fr. -spasme, engl. -spasm, it. -spasmo > rom. -spasm.

SPASM s. (MED.) 1. convulsie, (înv.) săltătoare, strînsoare. (~ la epileptici.) 2. colică, crampă, (reg.) apucat, apucătură, matrinchină, matrice, strîns, strînsoare, strînsură, vătămătură. (~ biliar.)

SPASM s. (MED.) 1. v. convulsie. 2. v. colică.

spasmatic, spasmatică, adj. (înv.) spasmodic (specific spasmului, care se manifestă prin spasme, convulsii), convulsiv.

SPASMO- „convulsie, contracție”. ◊ gr. spasmos „contracție” > fr. spasmo-, germ. id., engl. id. > rom. spasmo-. □ ~femie (v. -femie), s. f., tulburare spasmodică a ritmului și a fluenței vorbirii; ~filie (v. -filie₁), s. f., predispoziție la convulsii datorită unei excitabilități exagerate a sistemului nervos muscular; ~gen (v. -gen₁), adj., care provoacă spasme; ~litic (v. -litic₂), adj., s. n., (medicament) care reduce tonusul și spasmul mușchilor; sin. antispastic.

SPASMOFILIE s.f. Stare patologică caracterizată prin faptul că sistemul nervos și cel muscular răspund la orice infecție prin convulsii. [Gen. -iei. / < fr. spasmophilie, cf. gr. spasmos – contracție, philos – prieten].

SPASMOFILIE (< fr. {i}; {s} gr. spasmos „spasm” + philos „iubitor”) s. f. Sindrom caracterizat prin hiperexcitabilitatea mecanică și electrică neuromusculară cronică, episodic producându-se crize de tetanie (spasme și convulsii, senzație de paralizie a extremităților); se consideră că ar putea fi cauzată de insuficiența glandelor paratiroide, de botulism, de carențe alimentare, lipsă de calciu sau magneziu etc.

SPASMOFILIE s. f. predispoziție la convulsii prin hiperexcitabilitate neuromusculară. (< fr. spasmophilie)

spasmologic, spasmologică, adj. (înv.) care se manifestă prin spasme, prin convulsii; spasmodic, convulsiv.

spasmos, -oasă, adj. (înv.) care se manifestă prin spasme, prin convulsii; spasmodic, convulsiv.

-SPASTIE „convulsie, contracție”. ◊ gr. spastia „chircire, încovoiere” > fr. -spastie, germ. id., it. -spastia > rom. -spastie.

STRÂNSOARE s. v. agoniseală, agonisire, agonisită, asuprire, calvar, canon, caznă, chin, colică, constrângere, contractare, contracție, convulsie, crampă, dificultate, dispoziție, durere, economie, exploatare, forță, hotărâre, impas, îmbrățișare, îmbrățișat, împilare, încleștare, încurcătură, îngustime, înlănțuire, năpăstuire, opresiune, oprimare, ordin, patimă, pedeapsă, persecutare, persecuție, poruncă, prigoană, prigonire, recoltă, rod, sancțiune, schingiuire, schingiuit, silă, silnicie, spasm, strângere, strâns, suferință, supliciu, tetanie, tortură, urgisire, violență, zgârcire.

strînsoare s. v. AGONISEALĂ. AGONISIRE. AGONISITĂ. ASUPRIRE. CALVAR. CANON. CAZNĂ. CHIN. COLICĂ. CONSTRÎNGERE. CONTRACTARE. CONTRACȚIE. CONVULSIE. CRAMPĂ. DIFICULTATE. DISPOZIȚIE. DURERE. ECONOMIE. EXPLOATARE. FORȚĂ. HOTĂRÎRE. IMPAS. ÎMBRĂȚIȘARE. ÎMBRĂȚIȘAT. ÎMPILARE. ÎNCLEȘTARE. ÎNCURCĂTURĂ. ÎNGUSTIME. ÎNLĂNȚUIRE. NĂPĂSTUIRE. OPRESIUNE. OPRIMARE. ORDIN. PATIMĂ. PEDEAPSĂ. PERSECUTARE. PERSECUȚIE. PORUNCĂ. PRIGOANĂ. PRIGONIRE. RECOLTĂ. ROD. SANCȚIUNE. SCHINGIUIRE. SCHINGIUIT. SILĂ. SILNICIE. SPASM. STRÎNGERE. STRÎNS. SUFERINȚĂ. SUPLICIU. TETANIE. TORTURĂ. URGISIRE. VIOLENȚĂ. ZGÎRCIRE.

TETANOS s. n. Boală infecțioasă cu caracter grav, provocată de un bacil care se găsește în pămînt, caracterizată printr-o contracție permanentă și foarte dureroasă a mușchilor; (popular) fălcariță. Bacilul tetanosului aparține grupului microbilor care nu se răspîndesc în corpul animalelor, ci rămîne localizat în plaga prin care a intrat. BABEȘ, O. A. I 525. Tot corpul îi e încleștat, dar stăpînit ca într-o convulsie de tetanos, sub mușcătura umilinței în amintire. CAMIL PETRESCU, T. II 242.

TURBARE ~ări f. 1) Boală cauzată de o infecție virotică la animale, transmisibilă și omului, care se manifestă prin afecțiuni ale sistemului nervos central (paralizie, convulsii); rabie. 2) fig. Mânie nestăpânită; furie. ◊ ~ de cap zăpăceală; confuzie. [G.-D. turbării] /v. a turba

zbuciuma vb. I. 1 refl. (despre oameni) A-și pierde liniștea, a se frămînta sufletește; a se zvîrcoli, a se chinui. Eu pot alege: Să tac ori să mă zbucium în deșert (LAB.). ◊ Fig. Se zbuciumă sărmana floare (GOGA). ♦ (refl., intr.) A depune eforturi deosebite, chinuitoare (pentru a face ceva); a se căzni, a se chinui. Ianco se zbuciumă să fugă (DAVID.). 2 refl., tr. A (se) mișca cu neastîmpăr (de durere sau pentru a scăpa, a se elibera), cu neliniște; a (se) agita, a se zbate. Otrăvitul se zbuciuma în convulsii (C. NEGR.). ◊ (refl.; despre elemente ale naturii) Vîntul se zbuciumă, izbindu-se puternic de ziduri. ◊ Fig. Meniri necunoscute se zbuciumă în mine (GAL.). ♦ (tr.) A răscoli din temelie, a deranja. Mii de brațe... zbuciumau natura (PER.). • prez.ind. zbucium. /z- + buciuma.

ZBUCIUMA, zbucium, vb. I. Refl. 1. A fi într-o stare de neliniște sufletească, a, se frămînta, a se chinui. Ceasuri întregi de cînd se zbuciumă inspectorul comunal să-și sfîrșească discursul, pe care l-a ținut din ordin de sus. SP. POPESCU, M. G. 21. Oamenii, văzindu-le zbuciumîndu-se așa, au început care dincotro să le mîngîie. CREANGĂ, P. 175. Fără grijă, tu dormi bine, Eu mă zbucium, vai de mine. SEVASTOS, C. 156. 2. A se mișca cu neastîmpăr; a se agita eu violență, a se zbate, a se zvîrcoli. Inima ei aprinsă se zbuciuma în coșul pieptului, ca un porumbel ce bate din aripi. VLAHUȚĂ, O. A. 119. Unde-i mumă-ta? – De cînd ai venit se zbuciumă în piua în care-ai încuiat-o tu. EMINESCU, N. 9. Cînd mă zbuciumam să-mi scot picioarele, am auzit o detunătură, CONTEMPORANUL, III 828. Mări, omule, nu te zbuciuma așa, că-mi rupi coastele. ALECSANDRI, T. I 99. Durerile creșteau: Otrăvitul se zbuciuma în convulsii. NEGRUZZI, S. I 164. ◊ Tranz. (Poetic) Iar sub alun M-apuc să sun Din bucium. înalții munți, Din tălpi la frunți, Îi zbucium. MACEDONSKI, O. I 34. Vîntul zbuciuma frunzișul și, prin stînci, la cotituri, Fioros scotea-n durere muget cu-nzecite guri. COȘBUC, P. I 317.