PANOPTIC, panoptice, s. n. 1. Clădire astfel construită încât interiorul ei (cu aspecte sau materiale documentare) să poată fi cuprins dintr-o singură privire. 2. Expoziție sau colecție de figuri făcute din ceară; panoramă. [Acc. și: panoptic] – Din fr. panoptique, germ. Panoptikum.

PANORAMĂ, panorame, s. f. 1. Priveliște din natură cu orizont larg, văzută de departe și de la înălțime. ♦ Fig. Privire de ansamblu consacrată unui domeniu, unei probleme etc. Panorama literaturii române. 2. Tablou de proporții mari desfășurat de jur împrejurul unei încăperi circulare și iluminat de sus numai pe anumite sectoare, astfel încât spectatorul aflat în mijlocul încăperii, în semiobscuritate, să aibă iluzia unei imagini reale; p. ext. clădire circulară în care se află un asemenea tablou. 3. Spectacol popular de bâlci cu scamatorii, acrobații, expoziție de animale exotice etc.; p. ext. baracă, construcție, amenajare în care se poate vedea un astfel de spectacol. 4. Panoptic (2). [Var.: (reg.) panaramă s. f.] – Din fr. panorama, germ. Panorama, it. panorama.

FRESCĂ s. v. panoramă.

PANOPTIC s. panoramă. (Expoziția de figuri de ceară se numește ~.)

PANORAMĂ s. 1. v. panoptic. *2. (fig.) frescă. (Scriitorul ne oferă o vastă ~ a societății.)

panorama vb., ind. prez. 1 sg. panoramez, 3 sg. și pl. panoramează

panoramă s. f. (sil. mf. pan-), g.-d. art. panoramei; pl. panorame

PANOPTIC ~ce n. 1) Încăpere construită în așa mod încât interiorul ei poate fi cuprins dintr-o singură privire. 2) Expoziție a figurilor de ceară; panoramă. 3) Muzeu unde este prezentată o asemenea expoziție. /<fr. panoptique, germ. Panoptikum

PANORAMĂ ~e f. 1) Priveliște vastă, care poate fi contemplată din depărtare și de la înălțime; vedere circulară. 2) fig. Viziune de ansamblu. ~a istoriei literare. 3) Tablou de mari dimensiuni cu obiecte în relief în prim-plan, executat pe peretele unei încăperi circulare, iluminat într-un anumit fel și destinat a fi privit din centru. 4) Clădire circulară în care este expus un asemenea tablou. 5) Spectacol de bâlci cu participarea scamatorilor, acrobaților și a animalelor exotice. 6) Expoziție a figurilor de ceară; panoptic. /<fr. panorama, germ. Panorama

PANORAMIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de panoramă; propriu panoramei. Priveliște ~că. 2) Care are aspect de panoramă; asemănător cu o panoramă; de mare vizibilitate. ◊ Ecran ~ ecran cinematografic de formă semicirculară, având lățimea mult mai mare decât înălțimea. /<fr. panoramique

SPLENDID ~dă (~zi, ~de) și adverbial 1) Care impresionează prin calități deosebite; magnific; superb. Poezie ~dă. 2) Care este de o frumusețe uimitoare; celest. Panoramă ~dă. /<fr. splendide, lat. splendidus

PANORAMA vb. I. tr. (Cinem.) A face o panoramă prin mișcarea aparatului de filmat în sens orizontal sau vertical. [Cf. germ. panoramieren].

PANARAMĂ s.f. v. panoramă.

PANORAMĂ s.f. 1. Priveliște naturală (văzută din depărtare, de la înălțime). ♦ (Fig.) Prezentare de ansamblu a unui complex de evenimente; frescă. 2. Tablou mare aplicat pe peretele unei încăperi rotunde, care primește lumina de sus, dînd spectatorului aflat în mijlocul încăperii iluzia unei imagini reale; (p. ext.) clădire în care există un asemenea tablou. 3. Spectacol de bîlci cu scamatorii, acrobații etc. [Var. panaramă s.f. / < fr. panorama, cf. gr. pas – tot, horama – vedere].

PANORAMIC, -Ă adj. De panoramă, care redă o panoramă. ♦ Cinematograf panoramic = cinematograf bazat pe un procedeu constînd în a face să pivoteze aparatul de filmat pe un ax orizontal sau vertical în timpul luării vederilor; ecran panoramic = ecran de cinematograf semicircular, cu lățimea mult mai mare față de înălțime; fotografie panoramică = fotografie care cuprinde un peisaj extins prin rotirea circulară a aparatului. [< fr. panoramique].

BELVEDERE s. f. pavilion, terasă pe un loc ridicat care permite o largă panoramă. (< fr. belvédère, it. belvedere)

PANOPTIC s. n. 1. muzeu al cărui interior poate fi cuprins dintr-o singură privire. 2. expoziție de figuri din ceară; panoramă (5). (< fr. panoptique, germ. Panoptikum)

PANORAMA vb. tr. 1. (cinem.) a face o panoramă prin mișcarea aparatului de filmat în sens orizontal sau vertical. 2. a descrie pe larg, a face o prezentare generală asupra unui fenomen, unui complex de evenimente. (< germ. panoramieren)

PANORAMĂ s. f. 1. priveliște de natură cu orizont larg, văzută din depărtare și de la înălțime. 2. (fig.) expunere generală a unui subiect vast; frescă. 3. tablou mare aplicat pe peretele unei încăperi rotunde, care primește lumina de sus, dând spectatorului aflat în mijlocul încăperii iluzia unei imagini reale; (p. ext.) clădirea însăși. 4. spectacol de bâlci cu scamatorii; acrobații etc. 5. panoptic (2). (< fr. panorama, germ. Panorama)

PANORAMIC, -Ă I. adj. referitor la panoramă, care redă o panoramă. ♦ cinematograf ~ = cinematograf bazat pe un procedeu constând în a face să pivoteze aparatul de filmat pe un ax orizontal sau vertical în timpul luării vederilor; ecran ~ = ecran semicircular, cu lățimea mult mai mare față de înălțime. II. s. n. cadru larg în film sau televiziune. (< fr. panoramique)

RAF s. n. (cinem.) mișcare rapidă de panoramare a aparatului de filmat. (< germ. Raff)

vedea (-văd, văzut), vb. – 1. A percepe cu ajutorul văzului. – 2. A observa, a privi, a recunoaște. – 3. A vizita, a trata, a frecventa. – 4. A experimenta, a cerceta. – 5. A tatona, a sonda. – 6. A consulta un medic pe pacientul său. – 7. A fi judecată o cauză de către judecător. – 8. A se informa, a ancheta. – 9. A trata, a proba. – 10. A medita, a reflecta, a-și reaminti. – 11. A considera, a aprecia, a estima. – 12. A îngriji. – 13. (Cu prep. de) A se ocupa de, a nu se interesa decît de. – 14. (Arg.) A avea bani. – 15. (Refl.) A fi vizibil. – 16. (Refl.) A avea lumină, a fi ziuă. – 17. (Refl.) A se manifesta, a-și face apariția. – 18. (Refl.) A se afla, a se întîlni. – Mr. ved, vidzui, vidzută, videare; megl. ved, vizui, vizut; istr. vedu, vezut. Lat. vĭdēre (Pușcariu 1850; REW 9391), cf. vegl. vedar, it. vedere, prov. vezer, fr. voir, cat. veer, sp., port. ver. La pers. I văd, se zice și văz, prin analogie cu tu vezi, cf. crede, cădea etc. Expresia văzînd și făcînd pare traducea ngr. βλέποντας ϰαì ϰάνοντας. Der. văz, s. n. (organul vederii); vază, s. f. (vedere; considerație, reputație); văzător, adj. (care vede); atotvăzător, adj. (care vede tot, atribut al divinității); nevăzut, adj. (invizibil); vedeală s. f. (vedere; publicitate), cu suf. -eală, ca iveală < ivi, socoteală < socoti etc., poate cu influența sl. vidĕlo „lumina zilei” (Tiktin); vedera, vb. refl. (Trans., a lumina); vedere, s. f. (percepere a imaginilor cu ajutorul văzului; vizită; întrevedere; vizita unui holtei la casa fetei cu care vrea să se însoare; peisaj, panoramă; viziune, intenție, proiect; concepție, idee); vederos, adj. (arătos; considerabil, important, distins); revedea, vb. (a vedea din nou; a revizui), var. rară revedui, din fr. revoir și var. din germ. revidieren; revizui, vb. (a revedea, a cerceta din nou); revizor, s. m., din fr. réviseur; prevedea, vb. (a transpărea), probabil de la un lat. popular pervĭdēre (Drăganu, Dacor., V, 370); prevedea, vb., din fr. prévoir; prevăzător, adj. (prudent, precaut; econom); neprevăzător, adj. (imprudent); neprevăzut, adj. (imprevizibil); străvedea, vb. (a transpărea; a vedea în zare); străvăzător, adj. (transparent); întrevedea, vb. (a se zări; refl., a se întîlni, a vea o întrevedere), din fr. entrevoir.

BACONSKI, A(natol) E. (1925-1977, n. Cofe, Basarabia), scriitor român. Lirică existențială, reflexivă și elegiacă („Fluxul memoriei”, „Cadavre în vid”, „Corabia lui Sebastian”), tinzînd programatic spre demetaforizare; proză lirică-fantastică („Echinoxul nebunilor”), un roman parabolic („Biserica Neagră”). Eseuri, note de călătorie („Meridiane”, „Remember”). Traduceri („Panorama poeziei universale contemporane”).

BARBU, Eugen (1924-1993, n. București), scriitor și ziarist român. M. coresp. al Acad. (1974). Sensibil la insolit și pitoresc, dar și la tragic, realizează romanul periferiei bucureștene de altădată („Groapa”), abordează romanul politic al clasei muncitoare și al personajului comunist („Șoseaua Nordului”, „Facerea lumii”) și romanul parabolic, de inspirație istorică („Principele”, „Săptămîna nebunilor”). Nuvele de atmosferă („Prînzul de duminică”). Jurnale, eseuri, piese de teatru („Să nu-ți faci prăvălie cu scară”), o panoramă a poeziei contemporane, scenarii de film. Premiul „Herder” (1978).

BĂNUȚĂ, Ion (1914-1987, n. Siliștea, jud. Argeș), poet român. Lirică socială și un ciclu de „Panorame”, încercînd surprinderea ipostazelor lumii și ale omului („Panorama efemeridelor”, „Panorama duhului meu”).

DELINCVENT absolvent, angrosist, bididiu, buticar, capelmaistru, carantină, carete, călifar, ciolănist, client, coldan, concertist, ilegalist, indigo, înaintaș, japcan, jighimea, marfă udă, matroz, mărginean, meseriaș, ocnă, panoramă, plimbăreț, porumbel, solist, șme, șmecher cu legitimație, vătaf, zdreanță penală.

acustică (< gr. ἀϰούω „a auzi”), știință (parte a fizicii) care studiază fenomenele de producere, propagare și receptare a oscilațiilor sonore, în funcție de caracteristicile mecanice ale mediului în care au loc. Aceste oscilații (vibrații*) se numesc sunete dacă sunt capabile să producă senzații auditive, ceea ce are loc la frecvențe cuprinse între c. 16 și 16.000 Hz*, pentru un ascultător otologic normal (ascultător cu organul auditiv sănătos, având vârsta între 18 și 25 de ani). Vibrațiile mecanice de frecvență inferioară celei care produce o senzație auditivă (16 Hz) se numesc infrasunete, iar cele cu o frecvență mai mare de 16.000 Hz, ultrasunete (v. sunet). Studiind fenomenele sonore în toate laturile sale, principalele capitole ale a. generale se referă la diferite aspecte sub care poate fi considerat sunetul: mod și condiții de producere, calități obiective și subiective, propagare în aer și în alte medii elastice, percepere, efecte fiziologice și psihologice asupra omului etc. Prin specializarea continuă a conținutului său, în raport cu scopurile urmărite și cu cerințele vieții, din a. s-au dezvoltat cu timpul mai multe ramuri particularizate: a. fizică (studiul tuturor fenomenelor legate de vibrațiile mecanice), a. arhitectonică sau a. sălilor* (asigurarea calității sonore cerute clădirilor și sălilor de concert* și de spectacole), a. fiziologică și psihologică (cercetarea mecanismului de percepere a sunetului, condițiile de emisie a vocii, acțiunea sunetului asupra organismului uman și psihicului), electroacustica (producerea, reproducerea, prelucrarea și propagarea sunetului etc. prin mijloace electrice și electronice) și a. muzicală. Dacă fiecare ramură a a. interferează în măsură mai mică sau mai mare cu celelalte, nefiind posibilă o tratare independentă a nici uneia dintre ele, a. muzicală oferă panorama cea mai cuprinzătoare a fenomenelor sonore. Toate specialitățile a. intră în joc atunci când se consideră relația univocă „vibrație mecanică – receptor uman”, caz particular al relației generale „obiectiv-subiectiv”. Obiectivul a. muzicale îl constituie fenomenele sonore aflate în relație cu muzica, în măsura în care teoria și practica lor pot contribui la fundamentarea laturii obiective (și în parte subiective) a artei sunetelor, explicând-o acolo unde este posibil și contribuind la progresul unora din elementele ei. În acest cadru de principiu, a. muzicală se ocupă de producerea sunetului la instrumentele* muzicale, de caracteristicile acestora din urmă, de calitățile fizice și psihofiziologice ale sunetelor muzicale, de studiul fizico-matematic al intervalelor* muzicale, de organizarea acestora în moduri* și game, de polistructurile melodice și armonice etc. ♦ Diferite aspecte ale a. pot fi întâlnite în mitologii și în special în cea gr. Experimental și în parte teoretic, a. își are rădăcinile în antic. îndepărtată, puctul de plecare constituindu-l cercetările legate de fenomenologia* muzicală în unele din manifestările ei cele mai tangibile (intervale, moduri, instr., estetică*, dualismul consonanță*-disonanță* etc.). În decursul milen., a. generală s-a dezvoltat împreună cu cea muzicală și uneori în întârziere. Menționând doar existența unor rezultate atinse de chinezi, indieni, sumerieni, babilonieni și egiptni, cercetările a. muzicale intră într-o etapă importantă odată cu Pitagora (sec. 6 î. Hr.) și cu discipolii săi. Aristoxenos din Tarent (sec. 4 î. Hr.) acordă o importanță mai mare muzicii decât a. Din antic. gr. s-au păstrat lucrări de teorie acustico-muzicală, întregi și mai ales în fragmente, la care pot fi adăugate capitole inserate în lucrări generale ale multor filozofi. În toate acestea ocupă un loc important considerațiile mistico-metafizice (ex.: așa-numita „armonie a sferelor cerești”, legarea notelor gamei de planete etc.). Începând cu Renașterea*, a. intră într-o altă etapă, în care cercetările se bazează tot mai mult pe experimentare și pe calcule. În sec. 19 încep a se impune subdiviziunile mai sus citate ale a. Legarea strânsă a teoriei* generale a sunetelor cu psihologia perceperii lui a permis dezvoltarea puternică a a., cu deosebire datorită lucrărilor fundamentale ale lui Helmholtz. Electroacustica (definită la început) este o creație a sec. 20. V. armonice, sunete; sistem (II); sunet.

analiză, demers muzicologic care vizează studierea și determinarea componentelor structurale – disocierea în prealabil – ale unui text muzical, informând eventual și asupra tehnicii generale a elaborării acestuia. A. poate fi înțeleasă fie ca metodă de investigare fie ca specialitate muzicologică de sine stătătoare, după cum ea se subordonează anumitor discipline (ca de ex. teoria* superioară a muzicii, etnomuzicologia*) ale căror teze este chemată să le demonstreze sau își are propriul obiect, propria finalitate și propria metodologie. În măsura în care se menține la nivelul simplei descrieri morfologice, a. interferează modalitățile didactice de abordare a tehnicii de compoziție (1, 2). Însăși nașterea ca noțiune și afirmarea ca modalitate de studiu ale a. s-au petrecut în cadre scolastice, anume în acelea ale unui tratat din sec. 17 [Burmeister, Musica poetica, 1606 – v. afectelor, teoria; figură (2)], pentru ca în sec. următor (la J. Mattheson, de pildă) a. să devină o componentă a așa-numitei Kompositionslehre („învățătura compoziției muzicale”), domeniu de care, în parte, va continua să fie legată și în decursul evoluției ulterioare. (Limitele a. muzicale ca gen s-au datorat însă, multă vreme, tocmai nedepășirii nivelului didactic în a. practicate în afara școlii). Statutul a. se diferențiază începând din sec. 19; ea apare integrată în monografii și tratate de istoria muzicii (la Ph. Spitta, F.J. Fétis, A. W. Ambros ș.a.), comportând în această calitate caracterul circumscris al unei „specialități în specialitate”; continuă, de asemenea, să slujească pedagogia compoziției (V. d’Indy); se emancipează, în fine, se constituie și se consolidează ca disciplină de sine stătătoare, fie în limitele a. de tip hermeneutic inițiată de H. Kretschmar (urmat direct de A. Schering) – a. care urmărește modul în care „poetica” muzicală se incorporează și se traduce prin structură, moment cu moment al desfășurării operei, începând cu elementul tematic și continuând cu peripețiile trasformării lui pe tot parcursul compoziției – fie ca a. de tip formal, precum aceea „reductivă” instituită de H. Schenker – a. chemată să demonstreze că mecanismul de generare a operei (tonale) rezidă în constituirea acesteia în trei „straturi” structurale de complexitate progresivă, deductibile unul din altul, pe o structură armonică profundă (relația T-D-T), subiacentă oricărui text muzical (Mittelgrund), apoi a treia, de suprafață (Vordergrund) – fie, în sfârșit, în strânsă relație cu domeniile teoriei*, esteticii*, psihologiei* muzicii; o seamă de concepte cum sunt funcție* și funcționalitate muzicală, „reprezentare sonoră” (Tonvorstellung), formă*, ritm*, armonie*, stil*, „dinamică interioară” (Innerdynamik) etc., așa cum se conturează ele în primele decenii ale sec. 20, la teoreticieni ca H. Riemann, G. Adler, E. Kurth, H. Mersmann ș.a., hotărăsc (la aceiași) și sensurile a. muzicale, asigurând acesteia o solidă bază sistematică și metodologică și ferind-o implicit de descriptivismul și riscul șablonizării ce vor deveni inerente, cu timpul, a. de tip kretschmarian (mai ales în formele ei „popularizate” prin ghidurile de concert, programele de sală etc.). Autonomia a. și corelația ei cu marile sinteze teoretice, departe de a se exclude una pe cealaltă, constituie, în toate cazurile citate, mai sus ca și în altele, aspectele complementare ale unui proces de maturizare a demersului analitic, al cărui ultim țel devine acum unul supramorfologic: fie „logica muzicală” (Riemann), fie „stilul” (Adler), fie problematica formei* muzicale (B. Asafiev, H. Degen), fie fluxul de „energie”, „dinamica interioară” (Kurth, în parte Mersmann) (v. energetism), ca principii ce definesc, dintr-o perspectivă fenomenologică (v. fenomenologie), specificitatea, esența, ce-ul ireductibil nu numai al operei ci și al gândirii muzicale înseși. (De notat că în sistemul a. riemanniene pot fi deslușite anticipări ale a. muzicale structuraliste, „logica muzicală” fiind pe de o parte logica unor „relații” ce se stabilesc în cadrul fiecărui parametru* – melodic, armonic, ritmic etc. – al structurii*, logica funcțiilor motivului* pe plan orizontal și vertical etc., iar pe de altă parte cea care face posibilă comunicarea dintre autor și ascultător). Sarcina de „a ține pasul” cu noua problematică de creație și mai ales cu diversificarea caleidoscopică a acesteia, proprii muzicii sec. 20, revine a. în perioada inter- și postbelică. Cea mai fermă angajare a a. în această direcție se produce în lucrările teoretice ale unor compozitori marcanți ai sec. (Schoenberg, Hindemith, Messiaen ș.a.), preocupați să-și definească, explice, fundamenteze propria concepție și tehinică de compoziție, propriul „sistem” de gândire muzicală. În situația în care scopul a. continuă să fie unul fenomenologic, de dezvăluire a „identității” – fie ea și de ordin formal – a operei sau a specificității unor componente de limbaj, devine evident că metodele prestabilite de a. sunt incompatibile cu extrema varietate a obiectelor analizate, că „o metodă unică sau preferențială de a. nu poate exista” (R. Stephan), că deci condițiile eficacității a. este adaptarea metodei ei la realitățile noilor tehnici de compoziție, netonale (serialismul* sau muzicii neomodale – v. mod (10) – de pildă) sau aplecarea ei aupra unor laturi formale sau/și principii formative ale unei opere sau unui corpus muzical, laturi și principii decelate în prealabil (de către analist) drept caracterizante pentru obiectul studiat (sunt edificatoare în acest sens: a. ritmului ca factor polarizant al tututor dimensiunilor structurale ale discursului, efectuată de P. Boulez în Le sacre du printemps de Stravinski; identificarea de către E. Lendvai a secțiunii de aur* ca principiu unificator al micro- și macrostructurii în opera bartokiană; în muzicologia* românească, determinarea dimensiunilor modală, eterofonică [v. eterofonie], variațională a muzicii lui Enescu). A doua jumătate a sec. 20 aduce cu sine o accentuată scientizare a a. muzicale, mai exact, o potențare a ei ca demers științific (maximizarea rigorii abordării obiectului și a exactității determinărilor lui formale) prin conexiuni interdisciplinare (procese de aceeași natură au loc în întreg arealul științelor umane și sociale în perioada postbelică). Permeabilitatea a. muzicale față de bagajul metodologic și conceptual al diferitelor discipline contemporane (lingvistică structurală, semiotică, cibernetică, subdiscipline și teorii ale matematicii moderne; informatică etc.) reprezintă o constantă a dezvoltării ei de-a lungul aproximativ ultimei treimi de sec. În tot acest răstimp, a. muzicală nu a contenit să-și intensifice, multiplice, înnoiască, atât strategiile disociative cât și pe acelea vizând studiul raportului diversitate-unitate dintre componentele structurale (morfologice / sintactice) ale textului. Lucrul s-a petrecut inițial sub impactul acelei „emergențe a structuralismului” (J.-J. Nattiez) și a „conjuncției semiotică-lingvistică” (idem) ce se produceau în anii ’70 în câmpul lingvisticii; aplicată din totdeauna structurii – „substanța [muzicii] fiind întrucâtva structură” (V. Nemoianu) – a. muzicală s-a găsit atunci în situația paradoxală de a fi desemnată structuralistă, în virtutea faptului că redefinirea concepției și instrumentarului ei s-a produs ca urmare a unor transferuri (cu adaptările necesare) din domeniile lingvisticii struturale și semioticii. Considerând realitatea struturală a operei întru-un sistem de referințe teoretice, în categorii și legi de organizare, în ultima instanță, într-un ansamblu de convenții esențialmente diferite de cele clasice, demersul analitic structuralist este – din perspectivă atât istorică cât și epistemologică – un „cap de serie” al transformărilor profunde pe care a. muzicală le parcurge în ultimele decenii ale sec. 20. ♦ Se vorbește spre finele acestui secol de modelări analitice ale domeniului muzical, a. muzicală însăși fiind concepută drept model, drept simulare a faptului muzical. Se pot depista, cu pornire din faza sa structuralistă, două asemenea tipuri de modelare a domeniului muzical: cea lingvistică și cea matematică. Primul caz include, printre altele: a) metoda paradigmatică de a. a lui N. Ruwet (pliată pe distribuționismul lingvistic american al lui Z.S. Harris și axată pe factorul melodic, urmărind modul de distribuire și variere în plan temporal-sintagmatic a unităților minimale de vocabular muzical, apartenența axei paradigmatice) și b) strategiile analitice deduse din teoria generativă a muzicii tonale, elaborată de F. Lerdahl și R. Jackendoff și centrate în principal pe muzica omofonă (teorie de influență post-chomskiană și, totodată, post-schenkeriană – același post-schenkerianism prezent în Franța la N. Meeùs, C. Deliège, și în mare vogă în S.U.A., printre alții la A. Forte). Un pas important în formalizarea matematică a a. muzicale îl constituie așa-numita teorie a claselor de înălțimi (pitch-class theory) (M. Babbit, J. Rahn, A. Forte, J.N. Straus, L. Solomon), cu derivatele sale operante în domeniul intervalicii și al ritmicii; fiind modelată prin teoria matematică a mulțimilor (sunetele sunt substituite prin numere, iar grupările de sunete sunt tratate ca mulțimi, submulțimi și familii de mulțimi, între care se stabilesc relații și se efectuează operații algebrice), teoria – împreună cu metoda sa aferentă de a. – era inițial aplicabilă exclusiv muzicii serial-dodecafonice; ulterior, ea vizează întregul câmp muzical post-tonal – la această extensie contribuind și varianta modală a teoriei, elaborată de A. Vieru. Pe un alt palier al modelării, aplicațiile cibernetice și informatice (teoria informației, a. asistată de computer) au, prin caracterul lor algebric, corelat cu acela statistic-probabilistic, rolul de a valida sau invalida rezultatele a., de a automatiza raționamentul analitic prin intermediul unor metode de cuantificare și, în final, de a algoritmiza întregul proces analitic și componistic. Datele astfel obținute sunt pertinente îndeosebi în a. și sinteza comparată a stilurilor (Lomax). Un caz special al modelării lingvistice în a. muzicală îl reprezintă semiotica* muzicală, într-o primă fază interesată de sintaxă (semiologia muzicală a lui J.-J. Nattiez), mai nou centrată pe factorii semantic-referențiali (un rol important îl joacă aici aplicarea principiilor naratologiei literare) și pragmatici ai faptului muzical conceput pe trei nivele (J. Molino): poetic, neutru, estezic. Atitudinea poststructuralistă față de a. este una esențialmente critică și, în consecință, negativă. Metadiscursul muzical postmodern, pledând pentru o viziune con- și intertextualistă, se îndepărtează din ce în ce mai mult de însăși cerințele și obiectivele a. muzicale, așa cum au fost ele concepute până acum. Tezele radicale ale relativismului și antiraționalismului contemporan aplicate în muzicol. conduc la afirmarea inoperabilității a. muzicale și, în consecință, la estomparea până la eliminare a practicării acesteia. ♦ În muzicologia românească a. apare relativ târziu (sec. 20), mai întâi ca instrument de cercetare în serviciul unor discipline ca istoriografia (G. Breazul), folcloristica (C. Brăiloiu) sau bizantologia (I.D. Petrescu), în etapa interbelică a dezvoltării acestora. Constituirea a. ca gen muzicologic autonom (prin aplecarea ei exclusivă și univocă asupra compoziției) se produce în deceniile postbelice, în contextul general al maturizării muzicol. și din necesitatea lichidării unor „datorii” ale acesteia față de activitatea de creație. Se poate spune că într-o durată istorică minimă, a. muzicală românească a atins, grație dezvoltării numerice, diversificării tipologice, varietății obiectivelor (problematicii), bunei înzestrări tehnice și teoretice, principalele etape de evoluție pe plan mondial al acestei specialități, distingându-se nu o dată, și prin contribuții originale. O panoramare a a. muzicale după criteriul naturii și extensiei obiectivelor ei evidențiază, firește, și în peisajul muzicologic autohton categorii de a. raportate la o partitură sau un corpus muzical anume, sau la laturi anume ale limbajului unui compozitor, ca și ale a. care instrumentează cercetarea unor stiluri sau studiul unor parametri, sisteme (II) sau subsisteme muzicale istoric determinate. A. precum cele consacrate cvartetelor de Beethoven (T. Ciornea), melodicii palestriniene (L. Comes), polifoniei vocale a Renașterii (M. Eisikovits), formelor muzicale ale barocului la J.S. Bach (S. Toduță), servind determinării „specificului românesc” al armoniei lui Enescu (Speranța Rădulescu) sau unor exegeze teoretice în domeniile modalului și armoniei modale (G. Firca, W.G. Berger, A. Vieru) etc. răspund (și) unor importante deziderate de sinteză muzicologică; amploarea obiectivelor acestor a. sau a studiilor care le înglobează este, de la caz la caz, conjugabilă cu amploarea orizontului și relevanței teoretice ale scrierilor în cauză. Unul dintre domeniile de cercetare care au prilejuit manifestarea din plin a capacităților sintetizatoare în studiul analitic, și astfel, accesul real al analiștilor la esența structurală a muzicii a fost cel al exegezei enesciene: surprinderea într-o serie de a. a procesualităților ciclice*, variaționale*, eterofonice, a specificului modal* etc. din muzica lui Enescu constituie mărturiile unui atare rezultat.

panoramă, panorame s. f. (intl., înv.) infractor legat cu cătușele de tavan și lăsat să atârne până când își recunoaște vina.

CASSOU [casú], Jean (1897-1986), scriitor, eseist și critic de artă francez. Scrieri despre arta modernă („Picasso”, „Situația artei moderne,” „Panorama artelor plastice contemporane”, „Ingres”); romane („Cheia viselor”), poezii („Trandafirul și vinul”).

panorama vb. I A descrie pe larg, a relata ◊ „Așteptăm să se panorameze și alte meridiane.” R.l. 12 II 67 p. 4. ◊ „Romanul său, «Jean fiul lui Ion» panoramează – cu realism – asupra vieții de familie și de uzină.” Sc. 6 X 78 p. 8; v. și R.lit. 26 VI 75 p. 24, Săpt. 2 XI 79 p. 3 (din panoramă; cf. germ. panoramieren; F; DN3)

panoramare s. f. Viziune largă ◊ „Antologia este o binevenită panoramare asupra poeziei românești contemporane [...]” R.lit. 29 XI 84 p. 8 (din panorama)

PICON [pikõ], Gaëtan (1915-1976), critic literar și eseist francez. Sinteze („Panorama noii literaturi franceze”), monografii („Lectura lui Proust”, „André Malraux”). Eseuri („Scriitorul și umbra sa”, „Admirabilul cutremur al timpului”).

SIMION, Eugen (n. 1933, Chiojdeanca, jud. Prahova), critic istoric literar și eseist român. Acad. (1991), vicepreședinte (1994-1996) și președinte (1998-2006) al Academiei Române. Rubrici permanente la „Contemporanul”, „România literară”. Fondator (1983) și director al revistei „Caiete critice”. Vaste panorame critice animate de idealul „plenitudinii și totalității” și al „rezistenței prin cultură” („Scriitori români azi”, „Fragmente critice”); monografii de mari scriitori (E. Lovinescu, M. Eliade) sau despre vârsta „aurorală” a literaturii române („Dimineața poeților”). Lucrări teoretice și aplicative privind relația operă-autor („Întoarcerea autorului”) și literatura subiectivă („Ficțiunea jurnalului intim”, „Genurile biograficului”). Jurnale intelectuale relevând un talent evocator și portretistic („Timpul trăirii, timpul mărturisirii”, „Sfidarea retoricii”). Discurs critic limpede, de o dezinvoltură și eleganță naturală, stil polemic urban, ironie fină. Susține pledoarii pentru recuperarea și apărarea valorilor naționale. Coordonează colecția „Opere fundamentale” a Editurii Univers Enciclopedic. Membru al mai multor asociații și academii străine.

*georámă f., pl. e (geo- și -oramă ca’n panorama). Hartă în relief făcută pe o scară foarte mare.

* diorámă f., pl. e (d. vgr. diá, pin, și órama, vedere, după panoramă). Tabloŭ saŭ șir de tablourĭ pictate pe pînze și expuse unuĭ joc de lumină, pe cînd spectatoriĭ staŭ în umbră.

MĂRGINEAN, Viorel (n. 1933, Cenade, jud. Alba), pictor român. Atras mai ales de peisajul subcarpatic, pe care-l recompune în panorame ale căror elemente figurative sunt redate cu migală. Interioare țărănești, naturi moarte, compoziții (ciclurile: „Cenade”, „Filipeștii de Pădure”, „Târnovo”). Ministru al Culturii (1995-1996).

MESONERO ROMANUS, Ramón de (1803-1882), eseist și publicist spaniol. Volumele sale de eseuri reconstituie, cu umor și autenticitate, viața și moravurile epocii („Panorame madrilene”, „Scene madrilene”, „Tipuri și caractere”). Scrieri autobiografice („Memoriile unui septuagenar”).

MONDADORI, casă de editură italiană întemeiată de Arnoldo Mondadori (1889-1971), în 1907, inițial cu sediul la Ostiglia, apoi la Verona (1921) și, din 1923, la Milano. Publică pentru început colecții de mare audiență („La Lampada”, „La Scie”, „Omnibus”, „La Medusa”), producția editorială îmbogățindu-se, pe parcurs, cu serii de economie („BMM”, „Orar M”), de literatură polițistă și de călătorii („Gialli”, „Urania”), de antichități clasice și moderne („I Classici”, „I Meridiani”) și cu o bogată gamă de periodice („Topolino”, „Grazia”, „Epoca”, „Panorama”). În 1991, trece în proprietatea grupului Fininvest.

*panóptic, -ă adj. (d. vgr. pánoptos, văzut de toțĭ, d. pân, tot, și optikós, optic). Care se poate vedea întreg odată: muzeŭ panoptic. S. n., pl. e. Muzeŭ (panoramă) în care-s expuse statue omeneștĭ de ceară. – Un medic Elvețian Hristófor Curtius se distra făcînd chipurĭ omeneștĭ de ceară. La 1766 se mută la Paris împreună c’o nepoată a luĭ de șase anĭ, Maria Grossholtz, și a continuat să facă acele chipurĭ. Nepoata, pin măritiș Maria Tussaud, modelă capetele celor ghilotinați de revoluțiunea de la 1789, apoĭ plecă în Anglia, unde deschise un „panoptic” obținînd mare succes.

*panorámă f., pl. e (cuvînt format de Englezu Barker [1788] d. vgr. pân, tot, și ῾órama, vedere, priveliște; ngr. panórama. V. dioramă). Mare tabloŭ desfășurat pe păretele unuĭ edificiŭ circular construit anume, luminat de sus și privit din mijloc așa în cît cele văzute par ca și naturale. Edificiu care cuprinde acest tabloŭ. Fig. Mare întindere de pămînt văzută de sus orĭ maĭ de departe: panorama Carpaților. – Vulg. panaramă (după rus.).

MUNTEANU, Basil (1897-1972, n. Brăila), istoric literar român. Stabilit în Franța (1946). M. coresp. al Acad. (1939), prof. univ. la București. Studii privind literatura franceză („Permanențe franceze. De la Descartes la Giradoux”). Intensă activitate pentru cunoașterea literaturii române în străinătate și pentru afirmarea originalității ei („Literatura românească în perspectivă europeană”, „La littérature roumaine de L’Europe”, „Panorama de la littérature roumaine contemporaine”).

păpușár și popușár m. Jucător de păpușĭ pe la bîlcĭurĭ și panorame. Fig. Șarlatan.

păpúșă și popúșă f., pl. ĭ (lat. pop. *pŭppa, cl. pûpa, fetiță, păpușă, de unde s’a făcut *pupă, *popă, apoĭ [cu suf. -ușă] popușă, păpușă. Din aceĭașĭ răd. fr. poupée, păpușă. După alțiĭ, păpușă e forma maĭ veche și ar veni d. lat. pappus, tipu bătrînuluĭ zgîrcit ridiculizat pe scenă. D. rom. vine bg. rus. papúša, păpușă de tutun. V. popușoĭ și pleoapă). Mică figură de lemn, de peticĭ, de porțelan ș. a. care imitează o fetiță și cu care se joacă fetițele. Fig. Femeĭe îmbrăcată elegant: gătită ca o păpușă (V. grafină); la cap păpușă, și la picĭoare mătușă (cînd e elegant îmbrăcată și urît încălțată). Mică figură care imitează diferite tipurĭ sociale (dintre care principalu e Vasilachi, cu nasu ca al papagaluluĭ) și care e jucată pe scenă pe la bîlcĭurĭ și panorame (fr. fantoche și marionnette, it. fantoccio). Fig. Om fără voință pe care-l jocĭ ca pe o păpușă, manechin, momîĭe. A juca păpușile, a căuta să înșelĭ, să mistificĭ. Mănuchĭ, legătură, fascicul: popușă de tutun, de sfoară. Legătură de vre-o 20 de jurubițe. Drugă, ștĭulete de popușoĭ cu pănușile luĭ (Rar). Cĭochia dogaruluĭ.

PIRU, Alexandru (1917-1993, n. Mărgineni, jud. Bacău), critic și istoric literar român. Prof. univ. la București și Craiova. Discipol al lui G. Călinescu. A abordat, în egală măsură, toate perioadele literaturii, cu precizie analitică, erudiție și cult pentru amănunt. Monografii („G. Ibrăileanu”, „C. Negruzzi”), sinteze („Literatura română veche”, „Literatura română premodernă”, „Panorama deceniului literar românesc 1940-1950”, „Poezie românească contemporană”, „Istoria literaturii române de la origini până la 1830”, „Istoria literaturii române de la început până azi”). Culegeri de articole („Varia”). Romanul „Cearta”.

PREZIOSI [pretsiózi], Domenico (?-1882), grafician italian. A lucrat în România, între 1868 și 1869, realizând desene, acuarele și litografii, care reprezentau vederi din București („Podul Dâmboviței”, „Bărăția”, „Panorama Bucureștiului”) și din alte regiuni ale țării, adeseori executate în colaborare cu C. Popp de Szathmáry și asemănătoare cu lucrările acestuia.

HAZLITT [hæzlit], William (1778-1830), eseist și critic literar englez. Adept al descriptivismului. Inițiatorul criticii dramatice în Anglia, urmărind în special psihologia personajelor („Panorama teatrului englez”, „Personajele din piesele lui Shakespeare”, „Creația dramatică din perioada elisabetană”, „Poeții comici englezi”). Eseuri („Prima mea întâlnire cu poeții”, „Despre teama de moarte”, „Despre gust”).

*panorama (a ~) vb., ind. prez. 3 panoramează

!panoramă s. f., g.-d. art. panorame; pl. panorame

mirific a. minunat: panorama mirifică a mării CAR.

panoramă f. 1. mare tablou circular dispus astfel încât spectatorul, așezat în centru, vede obiectele reprezentate ca și când, dintr’o înălțime, ar coprinde tot orizontul cu vederea sa; 2. vastă întindere de pământ ce se vede dintr’un loc înalt; 3. fig. tablou complex și variat: panoramă socială.

Righi n. munte în Elveția cu un drum de fier funicular până în vârf: 1850 metri. Panoramă măreață.

PANOPTIC, panoptice, s. n. 1. Clădire astfel construită încât interiorul ei (cu aspecte sau materiale documentare) să poată fi cuprins dintr-o singură privire. 2. Expoziție sau colecție de figuri făcute din ceară; panoramă. [Acc. și: panoptic. – Var.: panopticum s. n.] – Din fr. panoptique, germ. Panoptikum.

PANORAMĂ, panorame, s. f. 1. Priveliște din natură cu orizont larg, văzută de departe și de la înălțime. ♦ Fig. Privire de ansamblu consacrată unui domeniu, unei probleme etc. Panorama literaturii române. 2. Tablou de proporții mari desfășurat de jur-împrejurul unei încăperi circulare și iluminat de sus numai pe anumite sectoare, astfel încât spectatorul aflat în mijlocul încăperii, în semiobscuritate, să aibă iluzia unei imagini reale; p. ext. clădire circulară în care se află un asemenea tablou. 3. Spectacol popular de bâlci cu scamatorii, acrobații, expoziție de animale exotice etc.; p. ext. baracă, construcție, amenajare în care se poate vedea un astfel de spectacol. 4. Panoptic (2). [Var.: (reg.) panaramă s. f.] – Din fr. panorama, germ. Panorama, it. panorama.

CARUSEL, carusele, s. n. Grup de căișori de lemn care se învîrtesc în jurul unui ax și pe care încalecă copiii; călușei. La dreapta și la stînga... circuri mai mici, panorame. În fața circului, bărci și lîngă bărci, căișori, carusele. STANCU, D. 402.

CĂLIȘOR, căișori, s. m. 1. Căluț. Să ne oprim aici nițel, frate, ca să ne mai odihnim și căișorii. ISPIRESCU, L. 224. Tudorel, de le grăia, Călișor Încăleca, Într-o fugă Se ducea. TEODORESCU, P. P. 679. 2. (Numai la pl.) Călușei (2). Pe la răspîntii și în piețe – căișori, leagăne, panorame. SANDU, D. P. 30.

DESFĂȘURA, desfășor și desfășur, vb. I. 1. Tranz. A face să nu mai fie înfășurat sau ghemuit, a desface, a întinde în toată lungimea sau suprafața. Armatele... Desfășură largi steaguri de falnică paradă. ALECSANDRI, P. III 336. Desfășurînd vălul... o coperi cu el. NEGRUZZI, S. I 32. Calul iar își răpezea, Peste teancuri [de postav] el zbura, Apoi le desfășura Și le da pe la nuntași Care-n lupte sînt fruntași. ALECSANDRI, P. P. 176. ◊ (Poetic) Răsai, o dimineață!... Desfășură în aer cosița ta bălaie, Pe care flori de aur și roze strălucesc. BOLINTINEANU, O. 199. ◊ Fig. Inima-mi... Slăvește sărbătoarea Veacului, Cînd zorii desfășoară flamuri De sînge și flăcări. BENIUC, V. 64. ◊ Expr. A desfășura steagurile (sau steagul) = a porni la luptă, a începe o acțiune de mare amploare. Sub conducerea partidelor comuniste și muncitorești, oamenii muncii din toate țările desfășoară larg steagul luptei internaționaliste. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 26, 1/2. ◊ Refl. Se juca așa de frumușel, încît ghemul nici nu se desfășura. ISPIRESCU, L. 286. Turbanul nu i s-ar fi desfășurat. NEGRUZZI, S. I 21. ♦ Refl. (Despre unități militare) A trece de la o formație de marș sau premergătoare de luptă la o formație de luptă. 2. Refl. Fig. (Despre locuri și priveliști din natură) A se înfățișa în aspectele lor succesive, a se arăta în toată amploarea, a se perinda, a se succeda. Oamenilor li se desfășură înaintea ochilor o cîmpie necuprinsă, un pămînt vînăt, acoperit cu buruienile topite de geruri. CAMILAR, TEM. 47. Bărăganul tăcea, desfășurîndu-se ca o mare împietrită în necunoscutul depărtării. SADOVEANU, O. III 664. Drumul neted și larg se desfășura înaintea noastră gălbiu și lung. HOGAȘ, DR. II 3. ◊ Tranz. Munții își desfășoară fastul fără seamăn al marilor lor cetăți. BOGZA, C. O. 336. Ah, dragii mei, cît de lină a fost ziua aceea de început de toamnă și cît de măreț și de solemn își desfășura codrul valurile. SADOVEANU, O. IV 484. Cîte-o femeie... își desfășura trecătoarele umbre prin spațiul neguros. EMINESCU, N. 34. ♦ (Despre fapte, evenimente) A se înlănțui, a trece în mod succesiv prin fața spectatorului, a evolua. Ar vedea, ca într-o panoramă, desfășurîndu-se dinainte-i toate acțiunile pornite din această crudă dar bărbătească aplecare a firii omenești. ODOBESCU, S. III 51. 3. Tranz. (Cu privire la acțiuni de durată) A înfăptui în chip succesiv, pe etape și pe un plan larg. Folosind exemple concrete locale, gazeta de perete trebuie să desfășoare o largă muncă de educare a oamenilor muncii în spiritul patriotismului și internaționalismului proletar. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2689. ◊ Refl. Ce viață arzătoare, plină de clocot și de putere trebuia să să desfășoare acolo! VORNIC, P. 183.

DIORAMĂ, diorame, s. f. Tablou de dimensiuni mari sau reprezentare în relief astfel construită, îneît spectatorul are impresia că vede un peisaj real. V. panoramă. În timpul lui Caragea, veni pentru prima oară un întreprinzător de dioramă și clădi un teatru de scînduri. FILIMON, C. 193. – Pronunțat: di-o-. – Variantă: dioram (CAMIL PETRESCU, V. 83) s. n.

COMEDIE², comedii, s. f. (Învechit și popular) 1. Spectacol public (reprezentat de obicei Ia bîlciuri) cu numere de circ, panoramă, călușei etc. Ședem la o masă mai la o parte; ședem cît ședem, și începe comedia. CARAGIALE, O. I 47. Ca la (o) comedie = ca da un spectacol distractiv, hazliu. Prind oamenii a se aduna în jurul lui ca la o comedie. RETEGANUL, P. II 78. Făceam un tărăboi, de se strînsese lumea ca la comedie împrejurul nostru. CREANGĂ, A. 57. ♦ Mașinărie, mecanism. Atunci lumea-n căpățînă se-nvîrtea ca o morișcă, De simțeam, ca Galilei, că comedia se mișcă. EMINESCU, O. I 140. 2. Întîmplare ciudată și hazlie, faptă caraghioasă, poznă, drăcie, bazaconie. Un hohot izbucnește între cei din jurul lui Cărbune, iar nevestele, cînd aud, din colțul lor, despre ce-i vorba, dau buluc într-acolo, ca să vadă și ele comedia drăcosului de Buzduga. SP. POPESCU, M. G. 32. E comedie, mare comedie, Fănică, stăi să-ți spui. CARAGIALE, O. I 108. Ei, nu mai coborî ochii și zi că vrei, să se sfîrșească comedia. ALECSANDRI, T. 320. ♦ (În exclamații, exprimînd mirare, surprindere; uneori determinat prin «a dracului», «a naibii») Minune, lucru neașteptat, surprinzător. Curat comedie! poți zice că nu e așa, domnule! NEGRUZZI, S. III 368. Hei comedia dracului, în grădina-mpăratului! Cine l-o fi omorît Ș-aici la mine l-a tîrît? TEODORESCU, P. P. 129.

LEAGĂN, leagăne, s. n. 1. Pătuc de lemn sau de nuiele împletite pentru copiii mici (mai ales pentru sugaci) în care de obicei sînt legănați ca să doarmă. Toți din sat dorm, toate lămpile s-au stins numai mama veghează... Stă lîngă leagăn, pruncușorul geme, că-l arde pojarul. CAMILAR, TEM. 182. L-a rugat Haia să-i facă un leagăn mic... pentru păpușa ei. SAHIA, N. 96. O puse-n luntre, ducînd-o ca într-un leagăn. EMINESCU, N. 11. ◊ Cintec de leagăn = cîntec cu care se adoarme copilul. ♦ Fig. (Precedat adeseori de prep. «din») Început (al vieții), prima copilărie. Blanca, află că din leagăn Domnul este al tău mire. EMINESCU, O. I 65. ♦ Fig. Loc plăcut unde se poate sta sau unde se poate dezvolta ceva; cuib. Pămîntul nostru-i scump și sfînt, Că el ni-e leagăn și mormînt. COȘBUC, P. I 209. A noastră fericire Schimba întreaga lume în leagăn de iubire. ALECSANDRI, P. I 139. 2. Fig. (Urmat de determinări în genitiv) Loc unde a luat naștere sau a crescut cineva sau ceva; loc de baștină, de origine. Și-n depărtare, la stînga, bătrînii munți cenușii, leagănul strămoșilor noștri, se pierdeau în cerul strălucit. SADOVEANU, O. I 120. 3. Instituție de stat sau filantropică unde se creșteau odinioară copiii lipsiți de părinți. Am fost copil găsit Și-atunci, la leagăn dată Într-un cearșaf de cit. N-am mamă și nici tată. D. BOTEZ, F. S. 73. ♦ (Impropriu) Creșă. Pe lîngă colhoz s-au creat leagăne pentru copii, unde mama își poate lăsa copilul în timpul zilei de muncă. SAHIA, U.R.S.S. 101. 4. Bancă, scaun sau scîndură suspendată cu frînghii, pe care se așază cineva ca să se balanseze. Pe la răspîntii și în piețe căișori, leagăne, panorame. SANDU, D. P. 30. ◊ Expr. A se da în leagăn = a se legăna. Pe flori a se da-n leagăn c-o aripă ușoară... A fluturelui astfel e soarta. ALEXANDRESCU, M. 159. ♦ Scrînciob.

MIRIFIC, -Ă, mirifici, -e, adj. (Franțuzism) Minunat, admirabil, măreț. Panorama mirifică a Sinaiei, cu simetricele ei constelații de lampioane electrice. CARAGIALE, O. II 200.

ÎNDOITURĂ, îndoituri, s. f. Partea, locul îndoit al unui obiect flexibil. Așa a adormit cu obrazul îngropat în îndoitura cotului. C. PETRESCU, C. V. 275. ♦ (Rar) Cotitură. Drumul se dă după îndoiturile Oltului, schimbînd priveliștile ca într-o panoramă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 141. ♦ Adîncitură a unui teren (mai ales muntos); rîpă, prăpastie. De prin îndoiturile posomorîte și adînci ale imensului amfiteatru albăstriu al munților din dreapta, negurile albe se ridicaseră și se mistuiseră în văzduh. HOGAȘ, M. N. 57. ◊ Fig. Sînt mulți artiști cari nu pot să se afunde în toate îndoiturile și ascunzișurile unui suflet și unei inimi rele. GHEREA, ST. CR. II 150.

PANORAMĂ, panorame, s. f. 1. Priveliște din natură cu orizont larg, văzută de obicei de departe și de la înălțime. Cînd luna-mi venea la fereastră, Orașul părea că mă cheamă Să-i văd în lumină albastră Fantastica lui panoramă. TOPÎRCEANU, B. 62. Îmbrățișă cu o privire fericită măreața panoramă a celor șapte coline. ANGHEL-IOSIF, C. L. 12. De pe înălțimi, se vedea întreaga, panoramă a. malului stîng. D. ZAMFIRESCU, R. 82. 2. Tablou de dimensiuni mari, așezat pe peretele unei încăperi rotunde și întunecoase, luminat de sus numai pe anumite sectoare, astfel încît spectatorul, aflat în semiobscuritate la mijlocul încăperii, are impresia unei imagini reale; p. ext. clădire circulară în care se află zugrăvit un astfel de tablou. Din zare ne uităm în urmă și vedem, ca-ntr-o panoramă, toată măreața zidire a Ceahlăului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. ◊ Fig. Cu ajutorul, cuvîntului, Caragiale a reușit să ne ofere o vastă panoramă a societății timpului său. L. ROM. 1953, nr. 1, 49. 3. Panoptic;. p. ext. spectacol popular cu scamatorii, acrobații, expoziție de animale exotice și de oameni anormali etc.; baracă în care se poate vedea un asemenea spectacol. Pentru lumea din mahalale s-a deschis, acolo unde era circul Suhr, o panoramă cu figuri de ceară întruchipînd ostași care bombardează Vidinul și Rusciucul. PAS, L. I 297. Stătea... visătoare ca o cadînă din panorame. REBREANU, I. 64. Nu te-am putut face, nici atunci, să intri în panoramă; d-ta ai văzut numai baba ceea... care se-nvîrtea țonțoroiul pe cerdacul panoramei. SP. POPESCU, M. G. 26. – Pl. și: (popular) panorămi (TOPÎRCEANU, B. 105). – Variantă: (regional) panaramă (SADOVEANU, N. F. 135) s. f.

PANORAMIC, -Ă, panoramici, -e, adj. De panoramă. Artist neasemănat este Eminescu în zugrăvirea vastelor perspective panoramice, a lucrurilor văzute de departe și de sus. VIANU, A. P. 107.

TURIST, -Ă, turiști, -ste, s. m. și f. Persoană care practică turismul. V. excursionist. Noi, turiștii, sîntem ținuți să cunoaștem și limbile orientale, altfel n-am putea vizita locurile unde vechea omenire a lăsat cele mai adînci și mai mărețe urme despre trecutul său. HOGAȘ, H. 93. Spuind domnitorului că acest turist avea să scrie impresiunile lui de călătorie... consulul Franciei cerea pentru călător înlesniri de transport prin țară. GHICA, S.161. Pe zidul Cetățuiei este un foișor luminat, cu trei ferestre mari, din care turistul se bucură de o minunată panoramă. RUSSO, S. 198.

SCÎRBĂ, scîrbe, s. f. 1. Aversiune mare (fizică sau morală), dezgust, repulsie, greață. silă. Dădu cu piciorul în cuțit, cu scîrbă. DUMITRIU, N. 248. Cînd văzu... pieile de bufniță tot acolo, îl apucă un cutremur de scîrbă. ISPIRESCU, L. 213. ◊ Expr. A-i fi (sau a i se face) cuiva scîrbă sau a-l prinde (ori a-l cuprinde) pe cineva o scîrbă (de ceva) = a-i fi (sau a i se face cuiva) silă (de ceva); a simți repulsie, aversiune, a se scîrbi. Mă văzui în oglindă, fără să vreau, și mi se făcu scîrbă de figura mea pălmuită, ca de fața unui laș. VLAHUȚĂ, O. A. 149. Cînd Radu a înțeles de ce e vorba, l-a prins o scîrbă nestăpînită de casa în care se afla și s-a hotărît cu orice preț să plece de acolo. id. O. A. I 91. Văzînd în capul arăpoaicei ce nu mai văzuse de cînd o făcuse mă-sa, i se făcu scîrbă și îi veni să scuipe. ISPIRESCU, L. 398. ♦ (Rar) Ceea ce provoacă silă, p. ext. spaimă, groază. (Personificat) Frații tăi au dovedit că nu au inimă într-înșii... Doar tu să fii mai viteaz, dar parcă tot nu-mi vine a crede... mi-i nu cumva să te întîlnești cu scîrba în drum și să dai și tu cinstea pe rușine. CREANGĂ, P. 193. 2. (Familiar) Ființă murdară, dezgustătoare, om josnic, mîrșav; p. ext. ființă neînsemnată, de nimic. Scîrbele din sobor au făcut iar panoramă. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 30. (Folosit ca epitet, urmat de determinări introduse prin prep «de») Ne-au dat rușii ceva, un praf... de se toarnă pe baltă și mor scîrbele de țînțari. Și ouăle le mor. DUMITRIU, N. 236. ♦ Faptă urîtă, nedemnă, reprobabilă; ticăloșie, nelegiuire. Nu! nu! copilă. De-așa scîrbă m-oi feri. Nu te dă de voie bună... Te voi cuceri! Dar să fur ce-mi este dreptul, să te fur că nu-mi ești dată, Nu! nu vreau! Această faptă pe-amîndoi ar fi o pată. DAVILA, V. V. 106. ♦ (La pl.) Vorbe murdare, triviale, obscene; ocări, înjurături. Pirgu se aprinse de o mînie grozavă, de care, ca să se ușureze, icni pe nerăsuflate un potop de scîrbe. M. I. CARAGIALE, C. 24. 3. (Regional) Întristare, mîhnire, amărăciune; dezolare. Vinul e bun și la bucurie și la scîrbă. SADOVEANU, Z. C. 5. La gîndul acesta, intra în rărunchii lui o scîrbă fără margini, în care i se topea toată vlaga și toată dorința să iasă la lumină, nepătat cum se știa. POPA, V. 80. Au rămas de-acum singur acasă, zdrobit de scîrbă, atît pentru pierderea păserii cît și pentru îndepărtarea băiețelului său. SBIERA, P. 72. ♦ Grijă, necaz, nenorocire, năpastă. Griji multe ne-au bîntuit; una singură mai aspră am avut acum cu fiul nostru: am dovedit-o și pe aceea; astăzi am pus popas scîrbelor. SADOVEANU, Z. C. 164. De aceea m-am gîndit... să vă scap din toate scîrbele și să facem o dreptate mare. C. PETRESCU, Î. II 12. Tuturor le pare bine C-au venit scîrba la mine. SEVASTOS, C. 222. 4. (Învechit și arhaizant) Mînie, furie; dușmănie. Balaban a primit poruncă... să dobîndească îndărăt, prin orice mijloace, acele cărți, scrise leșilor într-un ceas de scîrbă. SADOVEANU, Z. C. 103.

bulat, bulate, s.n. – Cuțit folosit în dogărie cu care se fac cercurile. ♦ (top.) Bulat, vârf (683 m) situat între Tăuții de Sus, Chiuzbaia și Ferneziu; panoramare spre depresiunea Baia Mare (Portase, 2000: 153). – Din ucr., rus. bulat „oțel” (DER, Șăineanu, MDA); din tc. bulat (Scriban, DLRM).

TABLOU. Subst. Tablou, cadru, pînză, reprezentare plastică, imagine, desen, pictură, icoană (înv.); ilustrație. Portret; chip; autoportret; nud. Schiță, studiu; creionaj. Natură moartă; peisaj; marină. Acuarelă; pastel; guașă; tempera; tablou (pictură, portret) în ulei. Original; copie, reproducere. Pictură murală; frescă; mozaic. Gravură; linogravură; heliogravură, heliografie (înv.); xilogravură; pirogravură; stampă; acvaforte, acvatintă. Pictogramă. Arabesc. Intarsie. Goblen. Panoramă; dioramă; diptic; triptic; medalion; miniatură; tondo. Fotografie, poză; fotoportret; fotogravură; fotogramă. Placat, pancartă, placardă. Colecție de tablouri; pinacotecă; iconografie. Adj. Pictat, desenat, zugrăvit; gravat. Pictural, imagistic, iconografic; ilustrativ, grafic; portretistic; peisagistic; fotografic. Panoramic; dioramic. Vb. A picta, a desena, a înfățișa, a prezenta, a reprezenta, a zugrăvi, a ilustra. A creiona, a contura, a schița. A copia, a reproduce. A grava, a pirograva; a stampa. A face un portret, a portretiza, a portreta (înv.). A miniaturiza. A fotografia. A aduna tablouri, a face o colecție, a colecționa. V. artă, artist, descriere, pictură.

frescă s. v. PANORAMĂ.

SEUPHOR (Fernand Louis Berckelaers, zis), Michel (1901-1999), scriitor și grafician francez de origine belgiană. După 1918 participă la manifestările contestatare din țara lui de obârșie; înființează la Anvers revista Het Overzicht (Panorama, 1921-1925), care va deveni una dintre principalele publicații ale avangardei internaționale. Stabilit la Paris în 1925, fondează revistele „Documentele spiritului nou”, 1927 și „Cerc și pătrat”, 1930, aceasta din urmă, organ al grupării întemeiate în anul precedent. În afara volumelor de versuri și a romanelor de clară orientare suprarealistă, va publica, după 1945, mai multe texte critice care îi vor consolida prestigiul unuia dintre principalii teoreticieni ai artei moderne.

PANOPTIC s. panoramă. (Expoziția de figuri de ceară se numește ~.)

PANORAMĂ s. 1. panoptic. (Expoziția de figuri de ceară se numește ~.) 2.* (fig.) frescă. (Scriitorul ne oferă o vastă ~ a societății.)

comedie² sf [At: CANTEMIR, IST. 117 / Pl: ~ii / E: lat comoedia, ~am, fr comédie, ger Kommädie] 1 (Pfm) Întâmplare ciudată și hazlie. 2 Lucru neașteptat. 3 (Înv) Minune. 4 (Rar) Spectacol public cu numere de circ, panoramă, călușei etc. 5 Mecanism. 6 (Pop; îs) ~ de copil Copil foarte deștept. 7 (Pop; îla) Iacă ~! (sau mare ~) Extraordinar. 8 (Pop; îla) De ~ De râs.

panoramă, gen. panoramei

panoramă, -rame.

panara sf vz panoramă

panaramă sf vz panoramă

panoptic sn [At: NEGULICI / V: (liv) ~um / Pl: ~ice / E: fr panoptique, ger Panoptikum] 1-2 Sală, de obicei muzeu, construită pentru a se putea cuprinde cu ochii, din oricare punct, întreg teritoriul. 3-5 (Expoziție) (muzeu sau) colecție de figuri de ceară Si: (rar) panoramă (10-12).

panorama¹ sf vz panoramă

panorama² vt [At: DEX² / Pzi: ~mez / E: eg panoram] (Cig) A realiza un panoramic.

panoramare sf [At: DEX² / Pl: ~mări / E: panorama] (Cig) Realizare a unei panorame.

panoramă sf [At: HELIADE, D. J. 81/26 / V: (înv) ~ma (Pl: ~ale), (reg) panara (Pl: pănărăli), panar~, pănăr~ / A și: (înv) panor~ / Pl: ~me, (pop) ~rămi / E: fr panorama, ger Panorama, ngr πανόραμα] 1 Tablou de mari dimensiuni plasat de jur-împrejurul unei încăperi circulare în care spectatorul se află în centru, de unde privește imaginile luminate ale tabloului. 2 (Pex) Clădire circulară în care se află un asemenea tablou. 3-4 Vastă priveliște (circulară) din natură, văzută din depărtare sau de la înălțime. 5 (Fig) Privire de ansamblu consacrată unui domeniu, unei probleme etc. Si: frescă. 6 Spectacol de bâlci cu vizionări de panorame (1), cu scamatorii, cu reprezentații acrobatice etc. 7 (Pex) Baracă unde se dă un astfel de spectacol. 8 (Fam; îe) A (se) face de ~ A (se) face de râs. 9 (Fam) Ceartă care atrage pe curioși Si: (fam) bâlci, teatru. 10-12 (Rar) Panoptic (3-5).

panoramic, ~ă [At: VIANU, A. P. 107 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr panoramique] 1-2 a Care ține de panoramă (3-4). 3-4 a Privitor la panoramă (3-4). 5-6 a De panoramă (3-4). 7 a Care are orizont larg. 8 a (Fig) De ansamblu. 9 a (Îs) Fotografie ~ă Fotografie luată, de obicei, din avion, care cuprinde un peisaj extins. 10 a (Îs) Ecran ~ Ecran de cinematograf de formă semicirculară, cu lățimea mult mai mare în raport cu înălțimea. 11 sn (Rar) Privire de ansamblu.

pănăramă sf vz panoramă

teatru sn [At: N. TEST. (1648), 161711 / P: (îrg) te-a~ / S și: (înv) the~ / Pl: ~re, (înv) ~ri / E: lat theatrum, ngr Θεατρον, fr théâtre, ger Theater] 1 Loc unde se desfășoară o întâmplare, un eveniment. 2 (îs) ~ de operații sau ~l operațiilor Câmp de luptă. 3 Clădire special construită și utilată, care adăpostește cu regularitate spectacole de teatru (6). 4 (Pex) Instituție de cultură care organizează spectacole de teatru (6). 5 Ansamblul personalului artistic (și administrativ) al unui teatru (4). 6 Reprezentație dramatică Si: spectacol. 7 (Îla) De ~ Care se prezintă pe scenă. 8 (Îal) Care se întrebuințează în spectacol. 9 (îal) Care se ocupă cu literatura dramatică. 10 (Îal) Care este teatral (4). 11 (Îe) A face (sau a juca) ~ A se preface. 12 (Fam) Discuție aprinsă între mai multe persoane, care atrage pe curioși Si: panoramă. 13 Artă a spectacolului scenic Si: dramaturgie. 14 Profesiunea actorului. 15 Profesiunea regizorului. 16 Totalitatea lucrărilor dramatice ale unui popor sau ale unui autor Si: literatură dramatică.

vedere s.f. 1 Faptul de a vedea sau de a fi văzut; rază de acțiune a privirii; ceea ce se percepe cu ajutorul văzului; ext. cîmp vizual; percepere a imaginilor cu simțul văzului. ◊ Loc.adv. La vedere = a) în fața tuturor, în public; b) în mod vizibil, evident. Din vedere = a) (numai) privind; b) la repezeală, în mod superficial; c) (numai) după înfățișare, fără a-l fi cunoscut mai îndeaproape. ◊ Loc.prep. În vederea... = a) în fața, dinaintea, sub privirile cuiva; b) într-o manieră care permite, care pregătește un scop; în interesul, în scopul..., pentru... Avînd în vedere = datorită..., din cauză..., ținînd seama de... Din unghi de vedere = în privința..., sub raportul... Din punct de vedere... sau din punctul de vedere al... v. punct. ◊ Expr. A avea pe cineva în vedere = a avea grijă, a se gîndi la cineva (pentru un anumit scop); a se ocupa de cineva. A avea ceva în vedere = a urmări ceva, a avea un plan, o intenție; a-și propune, a viza; a intra în preocupările cuiva. A pune (cuiva) în vedere = a) a comunica cuiva o decizie; a atenționa, a avertiza pe cineva; b) a expune privirii; c) a da la iveală; a scoate în evidență. A trece cu vederea = a) a nu lua în seamă (pe cineva sau ceva), a nu da importanța cuvenită; a nesocoti, a desconsidera. Din moment ce specialiștii îl prețuiau, nu putea să-l treacă cu vederea (CĂL.); b) a lăsa la o parte, a nu se îngriji de...; a pierde din vedere; a uita. Ai trecut cu vederea și ai nesocotit vînatul numit grives (ODOB.); c) a nu ține cont de..., a nu ține seama de...; a nu lua în nume de rău; a scuza o greșeală; a omite. Își dedea silința să uite cele petrecute, să le treacă cu vederea, ca și cînd n-ar fi fost (SLAV.). Trecere cu vederea = neglijare, omitere. A pierde (sau a scăpa) pe cineva (sau ceva) din vedere = a neglija, a uita. Acest fapt nu a scăpat ulterior din vedere (PER.). Scăpare din vedere = neglijare, uitare. Unghi de vedere = aspectul sub care cineva privește o problemă sau atitudinea pe care o are față de ea; mod de a gîndi; opinie. (De) la prima vedere = a) după o primă impresie; la un prim contact; fără a exprima (ceva) în profunzime ; b) văzînd pentru prima dată; după o privire superficială; numai după înfățișare. Punct de vedere v. punct. Din punctul de vedere al cuiva v. punct. A răpune ceva din vedere v. răpune. A fi scump la vedere v. scump. ♦ (fin.; înv.) Prezentare a unei polițe, a unei cambii etc. la o instituție financiară pentru încasarea sumei înscrise. ♦ (fin.; actual) La vedere = a) Loc.adj., adv. (pe baza căruia se face restituirea banilor) la prezentarea la o instituție financiar-bancară; b) Loc.adj. (despre dobînzi) care se aplică sumelor depuse într-o instituție bancară a căror utilizare nu este condiționată de un termen fix de depozitare. ∆ Depunere la vedere v. depunere. ♦ (înv., reg.) Lumină; ext. sursă de lumină. 2 Simțul văzului; capacitatea de a percepe (ceva) cu ajutorul văzului; organul văzului, ochii. Unsei și pre orb și îi veni vederile ca mai nainte (ISP.). ◊ (întărit prin „ochilor”) Perzîndu-și vederea ochilor ei, merse la Ierusalim (MIN.). ◊ Vedere scurtă v. scurt. ◊ Expr. A avea vederea scurtă = a fi miop. A lăsa (pe cineva) fără vederi = a orbi (pe cineva). A-i fura (cuiva) vederile v. fura. A-i lua (cuiva) vederea (ori vederile) v. lua. A petrece (pe cineva sau ceva) cu vederea v. petrece. A nu scăpa (pe cineva sau ceva) din vedere v. scăpa. (A fi) scurt de vedere v. scurt. A nu (mai) slăbi (pe cineva sau ceva) din vedere v. slăbi. A fi tîmp la vedere v. tîmp. 3 Aspect exterior; chip, înfățișare. De acolo coborîndu-se, figura sa la vedere era sublimă (ARIST.). 4 Priveliște, peisaj, perspectivă. De-aici încolo... alt tablou, altă vedere ți se deschide (VLAH.). ◊ Aparat de luat vederi = cameră video. Cameră de luat vederi v. cameră. ◊ Fig. Se desface în el vederea interioară a unui paradis pierdut (CA. PETR.). ♦ Tablou, desen, fotografie etc. care înfățișează un peisaj, panorama unui oraș, a unui cartier etc.; spec. carte poștală ilustrată. 5 Faptă, acțiune capabilă de a impresiona pe cineva, de a atrage atenția; întîmplare (interesantă); scenă. Boieriipămîntului se turbură la această vedere. (BĂLC.). 6 (pop.) Întîlnire dintre două sau mai multe persoane. Părea bucuros de vederea unui prieten. ◊ Expr. La bună vedere! = la revedere! ♦ Întîlnire dintre două persoane de sex opus organizată (de rude sau de pețitori) în scopul unei căsătorii. ♦ (reg.) Vizită făcută la părinții unei fete de către viitorul ginere. ◊ Loc.adv. Pe vedere = cu scopul de a cunoaște familia, averea, casa unui tînăr în vederea unei căsătorii. ♦ Vizitare a unui obiectiv turistic, a unei localități, a unui muzeu etc. Pentru concediu a ales vederea Văii Regilor din Egipt. 7 (înv.) Vedenie. O vedere de vis arătîndu-mi-să în somn, mi-au arătat... că de o suliță de fier vei fi perit (HER.). 8 (mai ales la pl.) Ceea ce gîndește, crede sau afirmă, susține cineva asupra cuiva sau a ceva, părere, opinie; convingere; orizont de idei. Concepția expusă e în concordanță cu vederile lui Aristotel (JOJA). ◊ Schimb de vederi = consultare, împărtășire reciprocă a opiniilor, a concepțiilor referitoare la anumite probleme politice, sociale, economice etc. (litigioase) între persoane care reprezintă state, guverne, organizații etc., cu scopul de a se ajunge la un consens. ◊ Expr. A intra în vederile cuiva = a fi obiectul atenției, al preocupării cuiva. Lărgime de vederi v. lărgime. 9 Capacitatea, însușirea de a forma imagini mentale, de a-și reprezenta ceva în minte; exercitarea acestei însușiri. Un om cult, cu vederi democratice. • pl. -i. /v. vedea; cf. și fr. vue.

panorama (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. panoramez, 3 panoramează; conj. prez. 1 sg. să panoramez, 3 să panorameze

panoramă s. f., g.-d. art. panoramei; pl. panorame

MINUNE s. f. 1. Fenomen supranatural fapt extraordinar atribuit forței divine, m i r a c o l, (învechit) c i u d ă, c i u d e s ă, d i v ă; p. e x t. lucru ieșit din comun, curios, inexplicabil, m i n u n ă ț i e (1), c i u d ă ț e n i e. Că mirure feace Domnul. PSALT. 202, cf. 76, 138. Că pentru noi multe și mari minuni fapt-au făcătoriul și Dumnezeul nostru. CORESI, EV. 64, cf. 84, GCR I, 84. Cu acea minune ne învață pre noi H[risto]s care oameni arată către alți oameni iubire striini oaspeților, călătorilor, streinilor, săracilor lor. CHEIA ÎN. 20^v/14, cf. 90^v/29, GCR I, 140/21. Minunea sf[î]ntului Neculae (a. 1675). GCR I 223/30. Și întinzînd mîna mea, voiu lovi pre eghipteani în toate minunile meale. BIBLIA (1 688). GCR I, 41²⁴ /24. Iară Ștefan plin de credință și de puteare făcea minuni și seamne mari întru norod (a. 1688). GCR I, 283/38, cf. 258/17. Dumnezeu iaste carele prin sfinții săi le face minunile (a. 1 775). id. ib, II 108/3. Cum poci socoti că Dumnezeu va face minuni? MARCOVICI, D. 11/14. Ce văzură?. . . Minune înspâimîntată ! Că suflînd o dată boarea Au căzut jos toată floarea. B[RAC, ap. GCR II, 174/32. Moartea [este]. . . minune, care vestește, a ceriului îngrijire. CONACHI, P. 292. Cunoscînd deci din minunea aceasta și. . . înfățișarea Mîntuitorului, se sculă de la masă, ca un nevrednic de-a mînca în asemine companie sfîntă. NEGRUZZI, S. I, 83. Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face, Dar că vorbea odată lemne și dobitoace, Nu rămîne-ndoială. ALEXANDRESCU, O. I, 195. Văd trecînd în zbor fantastic a poveștilor minuni. ALECSANDRI, P. III, 19. Hiperion,. . . Nu cere semne și minuni Care n-au chip și nume. EMINESCU, O. I, 177. Lumea. . . alerga să vadă, ce minune poate să fie? CREANGĂ, P. 229. Icoană făcătoare de minuni. id. A. 73. Acea fantastică ființă a posomoritelor visuri păgîne, printr-o minune cerească, se prefăcu în blîndul și cuviosul episcop. ODOBESCU, S. III, 55. Tu ești sfînt, așa se spune, Faci minuni. COȘBUC, P. I, 71. Minunea sfîntului arhanghel Mihail. PAMFILE, S. T. 46. Mărie, a grăit el, minunile sînt ale nopții și, la lumina zilei, se dovedesc a nu mai fi minuni. SADOVEANU, N. P. 42. Oamenii de știință nu vor să recunoască minunile. id. O. IX, 463. Cînd bătea vîntul turbai, Cu zăpadă mestecat, Fluierul minuni făcea, Gerul că mi-l alunga ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 511. Un crai de prin locurile acele auzise și el de o așa minunie. I. CR. II, 176. ◊ (În construcții exclamative care exprimă uimire, neîncredere, de obicei însoțit de determinări) Mai știi, minunea dracului? BARONZI, L. 48. Minunea dracului, fă! n-ați auzit ce spunea inspectorul? Spunea că vezi ca-ntr-o panoramă. SP. POPESCU, M. G. 25. Ei, mare ți-e minunea ta, Doamne! PMAFILE, J. II, 154. ◊ L o c. a d v. (Ca) prin minune = în mod inexplicabil, uimitor, pe neașteptate, dintr-o dată; ca prin farmec. Și atunci ca prin minune, se și trezește Ivan la poarta raiului. CREANGĂ, P. 307. Un oraș nou răsare ca prin minune pe apă, alături de cel vechi de pe uscat. BART, E. 330. Niște buruieni oarecare, păstrate ca prin minune pe marginea drumurilor. GALAN, B. I, 84. Oboseala îi pieri ca prin minune. PREDA, D. 225. ◊ E x p r. E minune (sau ce minune) = e de mirare (că...). Mutară hotarul și munții apostolii, nu e minune. CORESI, EV. 277. E minune oare că pentru el visul era o viață? EMINESCU, N. 36. 2. Lucru, fapt, fenomen etc. extraordinar, care trezește admirație, minunăție (2); p. g e n e r. lucru excepțional. Cît nu era nuntă, și era minune. NECULCE, L. 69. Azi minune mult mai mare o femeie ni arată. ASACHI, S. L. I, 143. Nu simțiți că-n proaste lucruri voi vedeți numai minuni? EMINESCU, O. I, 157. Și-n apa lor [a giuvaierelor] râspîndit-am minunea tinereții. MACEDONSKI, O. I, 3. Minunile făcute însă de om – în curs de două, trei mii de ani. . . mă miră, dar nu mă amețesc. IONESCU-RION, C. 49. Da – trebuie să fie frumos, tată ! – spune ea mai departe – cum că nu vedem și noi așa minune? SP. POPESCU, M. G. 25. Ducînd în inimi cîntec și-nchinare Călătoresc în sfînt convoi pioșii. În drum i-adastă codrii vechi, pletoșii, Doinind minuni din vremuri legendare. CERNA, P. 35. Privește-n jurul tău – e marea vieței; pleacă și o-nfruntă, Îmbată-ți ochii-n contemplarea Minunilor ce te așteaptă. DENSUSIANU, L. A. 14. Un psihologism și o sociologie moderate, o detașare sceptică de propriile-ți idealuri. . . și un simț artistic extrem pot dărui minunea unei opere de artă perfectă. IBRĂILEANU, S. L. 64. Cîntăreț al suferinței, al minunilor trecute, Într-a îngerilor lume liniștit acuma du-te. EFTIMIU, Î. 178. Soarele și omul înfrățiți Din lumini vor împleti minuni. BENIUC, M. 42. Noi știm că-n lume i-o putere ce schimbă oameni și destin, Dezvăluind privirii noastre Minunea vremilor ce vin. FRUNZĂ, Z. 45. Din cîntece pierdute pînă astăzi Și din puterea visului vînjos Ai închegat, cu palme bătucite, Minunea de la Argeș mai în jos. LABIȘ, P. 19. Strada lui cea mare, cu minunea mulțimii îngrămădite și gălăgioase . . . îl amețise. BARBU, Ș. N. 9. ◊ Cele șapte minuni (ale lumii sau, rar, din lume) = nume sub care sînt cunoscute șapte monumente antice (majoritatea dispărute azi) impresionante prin dimensiune și prin realizare tehnică și artistică. Au fost rădicat un stîlp de piatră înaltu și minunat soarelui, carele să chiamă Colos, și acela-i unul din ceale 7 minuni din lume. N. TEST. (1648), 267^v/31. Una din cele 7 minuni,. . . Peste care stelele vechi, blestemate se sting. BOUREANU, S. P. 10. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Lumea privea pe postelnicul Zimbolici ca pe un model de bărbat, și pe dînsa ca pe o minune de soție. NEGRUZZI, S. I, 73. Vasîlca a născut o minune de fată. PAMFILE, J. II, 154. Un sătean. . . avea o singură fată frumoasă, frumoasă, minune de frumoasă. RĂDULESCU-CODIN, L. 19. ◊ F i g. Dar mai gingașă minune decît tine, poezie, Este a copilăriei alintată bucurie. BELDICEANU, P. 124. ◊ Minunea minunilor, formulă care exprimă superlativul calității. Ține-te zdravăn, stăpîne că iar am să zbor . . . la crăiasa zînelor, Minunea minunilor Din ostrovul florilor. CREANGĂ, P. 221. Împăratul nu mai putu de bucurie, cînd văzu că fiul său îi aduce în casă minunea minunilor. ISPIRESCU, L. 38. ◊ E x p r. Mare minune sau minune mare v. m a r e¹ (VI 1). Mare minune să (nu). . . v. m a r e¹ (VI 1). ♦ Persoană care se distinge prin calități deosebite, întruchipare a perfecțiunii, a frumuseții. Tu să mori, dulce minune! ALECSANDRI, P. I, 16, cf. 125, 209, III, 5, 20. Tot mereu gîndesc cum ne iubirăm, Minune cu ochi mari și mînă rece. EMINESCU, O. I, 120, cf. 55. Iacă, colo-n mijloc, o minune mîndră și mlădioasă, un chip frumos de femeie. REBREANU, N. 35. ♦ (Prin Bucov. și Maram.; prin antiteză) Lucru deosebit de rău; pacoste. Cf. ALR I 1 405/370, ALR II 3 116/362 , 3 542/386. ♦ (Regional, art.) Dracul (Filea-Reghin). Cf. COMAN, GL. 3. (Astăzi rar) Mirare (1), uimire. Nu numai Petru și Andrei prinse-i minune, ce și pre cei ce era cu unșii. CORESI, EV. 331, cf. 332. Îngerii sănt cuprinși de spaimă și de minune. VARLAAM, C. 70. Să mirară cu minune mare. N. TEST. (1648), 47^v/1. Sufletele lor în greutate Să topiia biați de răutate, Că-și ieșiră și di-nțălepciune, De te lua de dînșii minune. DOSOFTEI, PS. 376/8, cf. 30/14. Minune cuprinse pre cei adevărați. BIBLIA (1688), 370²/7. Cît de cu lesne. . . în nimica s-au întors, a toți muritorilor minune aduce. CANTEMIR, IST. 269. Frumos lucru și cu minuni era tuturor a privi atunce împărat creștin aice la noi. MUSTE, LET. III, 51/16. Văzură pe voinicul acela cu piatra de gît spînzurată și cum au văzut, cîte trei călugării, de mare minune, au rămas fără de glas (a. 1747). GCR II, 41/41. Să se întîmple aceasta oamenilor celor cu evlavie și carii au viață mai mult dreaptă decît slobodă, aceasta adevărat mă umple de minune. MAIOR, P. 35/6. Cu mirare și minune Precum au văzut tot spune. BĂRAC, A. 24/21. Trăia, spre minunea tuturor, numai prin puterea unei dorințe. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 21. ♦ De minune = a) l o c. a d j. admirabil, minunat extraordinar. Și bînd mult cu acel pahar, s-au îmbătat și fiind beți, au stricat un lucru scumpu domnescu și de minune ca acela. NECULCE, L. 9. S-au descoperit într-un rîu al ghianii o floare de o frumusețe de minune. CR (1838), 8³/6. De cîte ori fudulia, amoriul și uriciune Au născut fapte înalte de laudă, de minune. CONACHI, P. 283. Nu tăgăduiesc că în sara aceea ea era de minune. NEGRUZZI, S. I, 64, cf. 40. Zugrăvea. . . cîte o bibliotecă de minune. FILIMON, O. I, 122. Cum ai petrecut noaptea ? – . . . Cît se poate de bine . . . mai ales că am avut un vis de minune. ALECSANDRI, T. I, 199, cf. id. P. II, 176; b) l o c. a d v. în mod excepțional, grozav. Trebșoarele tale o să-ți meargă de minune. FILIMON, O. I, 130. Ieși în curînd, schimbată în hainele ei de totdeauna, și învălită într-o scurteică blănită, care-o prindea de minune. EMINESCU, G. P. 71. Îi picase lui moș Nichifor două iepușoare, care mergeau de minune la drum. CREANGĂ, P. 109. Ghetele sînt gata și-mi vin de minune; foarte potrivite. CARAGIALE, O. II, 137. Vîntul bate de minune ! ODOBESCU, S. III, 87. Privirea, gesturile, toată ființa ei aveau un aer ștrengăresc, care-o prindea de minune. VLAHUȚĂ, O. A. III, 34. La curte se petrecea de minune. MIRONESCU, S. A. 23. Toate-au avut preț și s-au vîndut de minune. GALACTION, O. 261. Haina albastră a tîmplarilor mecanici, cu guler soldățesc și mînecuțe de piele, mi-ar fi stat de minune. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I, 281. (Glumeț) O na- diceancă pe dricuri care scutura de minune, cu roțile galbene, coșul verde și capra neagră. GANE, N. II, 145. (Învechit; ca determinant al unui adjectiv, dă acestuia valoare de superlativ) Locul e frumos de minune. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 74. ◊ L o c. a d j. și a d v. (Învechit) Cu minune = (în chip) uimitor. Acesta iaste lucru mai cu minune. iOASAF, 165^r/12. Cu o nimfă să-ntălneaște care fuge cu minune. BĂRAC, A. 74/15. (Învechit) A minune = în mod uimitor, Îi tăiară și capul și-i a minune. DOSOFTEI, V. S. septembrie. cf. noiembrie 134^v/19. (Regional) D-a minune = numai așa, ca să vedem ce-o să se întîmple, din curiozitate, (familiar) ca chestie. Ia spune-mi d-a minune, ce are bărbatul meu, de este ziua porc și noaptea. . . este om? ISPIRESCU, L. 54, cf. 46. Urmărea și ea lucrurile, să vază d-a minune: unde are să ducă norocul pe cioban? RĂDULESCU-CODIN Î. 163, cf. 186, 203. ◊ E x p r. (Regional) A fi (sau a face pe cineva) de minune (sau de minunea lumii) = a fi (sau a face pe cineva) de rîs. Chiar azi am să-l reclam. . . De minunea lumii am să-l fac ! REBREANU, I. 361. Tu-i fi catană în țară, I-oiu fi fată de ocară, Tu-i fi cătană în lume, I-oiu fi fată de minune. MÎNDRESCU, L. P. 61. Mulți ostași s-auza Blăstămîndu-și mamele Pîn'ce i-a făcut în lume, De necaz ;i de minune. RETEGANUL, TR. 73. Fire-ai de minunea lumii să fii, blestematule ! MAT. DIALECT. I. 181. (Regional) A se duce minune = a se duce vestea. De la școală apoi, fiind june, și de vitejie Bătu în lobonți, cît să duse minune. BUDAI-DELEANU, T. V. 36. ♦ (Învechit) Admirație. Vreadnic de minune iaste cel lăudat neam al mării tale. BIBLIA (1688) [prefață] 7/20. - Pl.: minuni și (rar) minuniuri (BL III, 129). – Și: (învechit) minúine, (regional) minunie, menúne (DENSUSIANU, Ț. H. 25, BL V. 137) s. f. – Lat. * mirio, -onis.

MIRÍFIC, -Ă adj. (Livresc) Măreț, minunat. Cu cît suie, cu atît se desfășoară la picioarele drumeților panorama mirifică a Sinaiei, cu simetrecile ei constelații de lampioane electrice. CARAGIALE, O. II, 7, cf. III, 73. Orașul răsare între văi, el pare colosal, mirific, și nu e în realitate decît un tîrg ticălos. CĂLINESCU, I. C. 5, cf. SADOVEANU, O. IX, 209. În decorul mirific, scăldat în multicolore lumini. . . se desfășura. . . înșelătoarea poveste de dragoste. CONTEMP. 1948, nr. 112, 15/3. Această cifră încetează să mai fie un simbol rece și secret, ci relevă o realitate mirifică și încîntătoare. GL 1961, nr. 5, 1/3. ◊ (Adverbial) Coastele cu vii se răsfrîngeau așa de mirific. I. BOTEZ, B. I, 71. Cofrajele se înălțară din nou pe marginea lacului, de astă dată mirific. CĂLINESCU, S. 211, cf. 854. - Pl.: mirifici, -ce. – Din fr. mirifique.

lămurit, -ă adj., adv. I adj. (predomină ideea de explicitare, de înțelegere) 1 (în opoz. cu „confuz”, „încurcat”; despre idei, informații, concepții, argumente, reprezentări de fapte etc.) clar, coerent, comprehensibil, comprehensiv, deslușit, explicit, expres², inteligibil, limpede, net², precis, răspicat, <înv.> apriat, dezvelit, luminos, transparent, <fig.; rar> neted, <fig.; înv.> luminat². Are o reprezentare lămurită a întregului proiect. 2 (despre gânduri, păreri, informații, reprezentări de fapte etc.) clarificat, elucidat, limpezit². Informațiile lămurite i-au impus o altă rezolvare a cazului. 3 (despre situații sau chestiuni confuze ori neclare, probleme complicate, ascunse, obscure etc.) clarificat, descurcat, deslușit, elucidat, limpezit², <fig.> descâlcit, descifrat, deznodat. Împrejurările lămurite ale producerii crimei i-au permis să ia o decizie corectă. 4 (despre oameni) clarificat, dumirit, edificat, <fig.> luminat². Lămurit, a întrerupt orice legătură cu el. II adj. (predomină ideea de percepere cu ajutorul văzului) 1 (în opoz. cu „nedeslușit”; despre peisaje, contururi, panorame, imagini etc.) clar, deslușit, distinct, evident, limpede, precis, <înv.> apriat, chiar, <fig.> curat. După ridicarea ceții, în față, apare imaginea lămurită a muntelui. 2 (în opoz. cu „ascuns”, „invizibil”; înv.; despre senzații, sentimente, stări sufletești, atitudini etc. ale oamenilor) v. Clar. Deslușit. Evident. Fățiș. Limpede. Manifest. Vădit. Vizibil. III adj. (tehn.; predomină ideea de curățare, de purificare, de selectare etc. dintr-un amestec; despre metale, soluții, amestecuri etc.; înv.) v. Curățat². Purificat. IV adv. (modal) 1 (în legătură cu vb. ale percepției, ale distingerii) bine, clar, deslușit, distinct, limpede, <pop.> luminat², <reg.> răzvedit. Vede lămurit la distanță. Aude lămurit cel mai fin zgomot. 2 aievea, clar, deslușit, explicit, expres², limpede, răspicat, <reg.> lișteav, nilvan, pur², <înv.> apriat, chiar, <fig.> curat. I-a repetat lămurit cum trebuie să procedeze.

limpede adj., adv. I adj. 1 (în opoz. cu „nedeslușit”; despre peisaje, contururi, panorame, imagini etc.) clar, deslușit, distinct, evident, lămurit, precis, <înv.> apriat, chiar, <fig.> curat. După ridicarea ceții, în față, apare imaginea limpede a muntelui. 2 (în opoz. cu „întunecat”, „cețos”, „noros”; despre cer, zare, atmosferă etc.) albastru, clar, curat, înseninat, pur², senin, străveziu, <livr.> limpid, <rar> lucid, <înv. și pop.> viu, <reg.> despăienjenit, liber, tistaș, <înv.> luciu², seninat², seninos, <poetic> dalb, lin², <fig.> spălat². Cerul a devenit limpede după furtună. 3 (despre lumină sau despre surse de lumină) clar, lucitor, scânteietor, sclipitor, strălucit, strălucitor, străluciu, <înv. și reg.> sticlit, strălucios, vederos, sclipos, <reg.> stelos, <înv.> scânteind, scânteios, sclipit², străluminat. Farul împrăștie o lumină limpede. 4 (despre stări atmosferice, zile sau momente ale zilei etc.) luminos, senin, <înv. și reg.> luced, <poetic> dalb, <fig.> alb. Când s-a trezit, era o zi limpede. Zorii se revarsă limpezi peste oraș. 5 (în opoz. cu „tulbure”; despre lichide, fluide vâscoase, cursuri sau acumulări de apă etc.) clar, cristalin, curat, netulburat, pur², transparent, <rar> lamur, limpetos, pelucid, <înv. și pop.> viu, <pop.> vioară¹, <reg.> rouros, tistaș, viorintă, <înv.> chiar, lichid, limpeziu. Din stâncă iese un izvor cu apa limpede. 6 (despre culori sau, p. ext., despre ceea ce este colorat) clar, deschis, luminos, <înv.> limpeziu. În această dimineață cerul este de un albastru limpede. 7 (despre ochi, privire) clar, luminos, pur², <fig.> curat, senin. Fetița are ochii mari și limpezi. 8 (în opoz. cu „răgușit”, „voalat”; despre sunete, voce) clar, nealterat, pur², <poetic> viu, <fig.> argintiu, argintos, cristalin, curat, <fig.; rar> senin. Soprana are vocea limpede. 9 (despre acțiuni, stări, situații etc.) clar, evident, flagrant, incontestabil, indiscutabil, izbitor, învederat, manifest, neîndoielnic, neîndoios, netăgăduit, pregnant, reliefant, vădit, vizibil, <livr.> obvios, <rar> direct, ostensibil, <fig.> marcat², străveziu. Dă semne limpezi de oboseală. Starea proastă a sănătății lui era limpede. 10 (în opoz. cu „ascuns”, „invizibil”; mai ales fig.; despre senzații, sentimente, stări sufletești, atitudini etc. ale oamenilor) clar, deslușit, evident, fățiș, manifest, vădit, vizibil, <rar> aparent, <înv.> lămurit, vegheat², <fig.> conturat. Supărarea lui este limpede. Afișează o bucurie limpede că afacerile îi merg bine. 11 fig. (despre modul de viață al oamenilor, despre momente din viața lor etc.) bun, calm², lin², liniștit, netulburat, pașnic, plăcut, tihnit, <fig.> senin, <fig.; înv.> seninos. Toți își doresc o bătrânețe limpede, fără griji. 12 fig. (în opoz. cu „ilizibil”, „indescifrabil”; înv.; despre scrisul de mână sau, p. ext., despre manuscrise, texte) v. Citeț. Clar. Deslușit. Lizibil. II adj. (adesea fig.) 1 (în opoz. cu „confuz”, „încurcat”; despre idei, informații, concepții, argumente, reprezentări de fapte etc.) clar, coerent, comprehensibil, comprehensiv, deslușit, explicit, expres², inteligibil, lămurit, net², precis, răspicat, <înv.> apriat, dezvelit, <fig.> luminos, transparent, <fig.; rar> neted, <fig.; înv.> luminat². Are o reprezentare limpede a întregului proiect. 2 (în opoz. cu „greoi”, „obtuz”; despre mintea, gândirea etc. oamenilor) clar, lucid, pătrunzător, profund, rațional, <fig.> luminos, subțire, treaz. Este considerat un om cu mintea limpede. 3 (despre afirmații, idei, teorii, opinii etc. ale oamenilor) clar, evident, incontestabil, indiscutabil, indubitabil, necontestabil, necontestat, nediscutabil, neîndoielnic, neîndoios, netăgăduit, sigur, solid, vădit, vizibil, <rar> direct, <fig.> palpabil. Mărturiile martorilor au fost limpezi pentru judecători în luarea deciziei finale. 4 (despre oameni) clar, coerent, deslușit. Trebuie să fim foarte limpezi când facem o demonstrație. III adv. (modal) 1 (în legătură cu vb. ale percepției, ale distingerii) bine, clar, deslușit, distinct, lămurit, <pop.> luminat², <reg.> răzvedit. Aude limpede cel mai fin zgomot. 2 (în legătură cu vb. ca „a judeca”, „a gândi”,„a socoti”⁷) clar, lucid, rațional. Judecă limpede faptele când trebuie să ia o hotărâre. 3 (în legătură cu vb. ca „a ști”, „a pricepe”, „a se încredința” etc.) exact, precis, <fig.> perfect. Știe limpede ce trebuie să facă. 4 clar, evident, vădit, <înv. și reg.> acurat. În această chestiune are limpede dreptate. 5 aievea, clar, deslușit, explicit, expres², lămurit, răspicat, <reg.> lișteav, nilvan, pur², <înv.> apriat, chiar, <fig.> curat. I-a repetat limpede cum trebuie să procedeze.

limpezime s.f. I 1 claritate, curățenie, limpezeală, puritate, transparență, <livr.> limpiditate, <rar> limpeziciune, <înv.> limpejune. De pe puntea vaporului se vede limpezimea apei mării. 2 claritate, <rar> deslușire. După ridicarea ceții, admiră limpezimea panoramei. 3 albastru, albăstrime, azur, claritate, senin, seninătate, <rar> limpeziș, luciditate, <pop.> vineție (v. vinețiu), <înv. și reg.> seninat¹, <reg.> sineală, <înv.> limpezeală, senineală, senineață, seninime, <fig.> peruzea. Stătea întins pe iarbă și privea limpezimea cerului. 4 claritate, puritate. Limpezimea vocii sopranei a impresionat publicul. 5 (înv. și reg.) v. Netezime. Neteziș. II (adesea fig.) 1 claritate, inteligibilitate, <livr.> limpiditate, <rar> explicitate, <pop.> limpezeală, limpeziciune, <fig.> transparență. Profesorul este apreciat de studenți pentru limpezimea expunerilor sale. 2 (rar) v. Clarificare. Deslușire. Dezlegare. Elucidare. Lămurire. Limpezire. III fig. luciditate, <fig.; livr.> limpiditate, <fig.; rar> limpeziciune, <fig.; înv. și pop.> limpezeală. Nimic nu-i întunecă limpezimea minții. Judecă situația cu limpezime.

COMEDIE², comedii, s. f. (Pop.) 1. Spectacol public cu numere de circ, cu panoramă, cu călușei etc. ♦ Mecanism, mașinărie. 2. Întîmplare ciudată și hazlie; poznă, bazaconie. ♦ Lucru neașteptat, surprinzător; minune. – Tc. komedya (<it.).