ÎNDOITURĂ, îndoituri, s. f. Partea, locul îndoit al unui obiect flexibil. Așa a adormit cu obrazul îngropat în îndoitura cotului. C. PETRESCU, C. V. 275. ♦ (Rar) Cotitură. Drumul se dă după îndoiturile Oltului, schimbînd priveliștile ca într-o panoramă. VLAHUȚĂ, O. A. II 141. ♦ Adîncitură a unui teren (mai ales muntos); rîpă, prăpastie. De prin îndoiturile posomorîte și adînci ale imensului amfiteatru albăstriu al munților din dreapta, negurile albe se ridicaseră și se mistuiseră în văzduh. HOGAȘ, M. N. 57. ◊ Fig. Sînt mulți artiști cari nu pot să se afunde în toate îndoiturile și ascunzișurile unui suflet și unei inimi rele. GHEREA, ST. CR. II 150.