CARNAVAL, carnavaluri, s. n. Perioadă care precedă postul în unele țări, când au loc petreceri populare însoțite de deghizări, care alegorice, focuri de artificii etc. ♦ Petrecere populară din această perioadă – Din fr. carnaval (< it.).

carnaval s. n., pl. carnavaluri

CARNAVAL ~uri n. 1) (în unele țări) Perioadă care precedă postul când au loc petreceri populare cu deghizări și focuri de artificii. 2) Petrecere populară cu deghizări, dansuri, jocuri distractive etc. care are loc cu diferite ocazii. /<fr. carnaval, it. carnavale

CARNAVALESC ~escă (~ești) rar Care ține de carnaval; propriu carnavalului. /<fr. carnavalesque

CONFETI f. pl. Hârtie multicoloră, în formă de cerculețe sau de fâșii lungi, pe care participanții la baluri și la carnavaluri și le aruncă unii altora. /<it., fr. confetti

MASCĂ măști f. 1) Obiect dintr-un material rigid (stofă, carton etc.) reprezentând o față de om sau figura unui animal, cu care se acoperă fața pentru a-și schimba aspectul natural. ~ de carnaval. ◊ A-și scoate (a-și arunca, a-și lepăda) ~a a-și da pe față firea sau intențiile. 2) Persoană mascată. 3) Strat de fard de pe fața celui machiat; machiaj. 4) Ansamblu de procedee menite să sustragă vederii inamicului un obiectiv militar. /<fr. masque, germ. Maske

FROTOLA s.f. Vechi cîntec italian pe mai multe voci, cîntat de obicei la carnavaluri și în reprezentații teatrale. [< it. frotola].

CARNAVAL s.n. 1. (Bis.) Perioadă care precedă postul, în care au loc de obicei petreceri, jocuri etc.; cîșlegi. 2. Petrecere populară cu jocuri mimice, deghizări, focuri de artificii etc. [Pl. -luri, -le. / < fr. carnaval, cf. it. carnevale < lat. carne levare – a priva de carne].

CARNAVALESC, -Ă adj. (Liv.) De carnaval. [< fr. carnavalesque].

FOLIA s.f. 1. (Muz.) Dans vechi de carnaval, de origine portugheză, în tempo rapid, care se dansează cu acompaniament de castaniete; melodia acestui dans. 2. Piesă muzicală pentru variații instrumentale sau vocale, dezvoltată în sec. XVIII; folie. [< it. follia, cf. port., sp. folia].

carne (cărnuri), s. f. – 1. Țesut muscular al corpului omenesc sau al animalelor. – 2. La fructe, pulpă. – Mr. cară, carne, megl. carni, istr. cǫrne. Lat. carnem (Pușcariu 295; Candrea-Dens., 266; REW 1706; DAR); cf. it., sp., port. carne, prov., cat. carn, fr. chair. Cele două forme ale mr. se explică prin păstrarea nom. caro alături de acuz. carnem. – Der. cărnărie, s. f. (cantitate de carne); cărnicios, adj. (cărnos); cărniu, adj. (de culoarea cărnii); cărnui, vb. (a descărna); cărnos, adj. (care are multă carne); cf. mr. cărnos, cuvînt care poate fi der. cu suf. -os, sau reprezentant direct al lat. carnosus (Pușcariu 296; Candrea-Dens., 268; REW 1704; DAR), cf. prov., cat. carnos, sp., port. carnoso; cîrnosi (var. cărnosi), vb. (a descărna; a toca mărunt carnea; a îngrijora, a chinui), a cărui der. este neclară, și care se datorează fără îndoială unei contaminări cu sb. krnjiti „a face bucățele”. – Compară cîrneleagă, s. f. (marțea săptămînii antepenultime din dulcele Crăciunului; carnaval); mr. cărleagă, al cărui al doilea element este liga, de la ligāre (Pușcariu 376; cf. Candrea-Dens., 270; REW 5024; DAR), cu sensul de „interzicere”, propriu rom. a lega (cf. carnaval, de la carnem levare, sp. carnestolendas, vicent. carlassare) – Der. neol. carnație, s. f., din fr.; carnasier, carnivor, adj.; carnificare, s. f.; carnozitate, s. f.

caș (cașuri), s. n. – 1. Produs alimentar din lapte închegat. – 2. Secreție bucală la copii și la puii de pasăre. – 3. (Trans. de Sud) Bucată, fragment. – Mr., megl. caș, istr. cǫș. Lat. caseus (Pușcariu 303; Candrea-Dens., 275; REW 1738; DAR); cf. it. cacio (sard. casu), sp. quoeso, port. queijo. – Der. cășar, s. m. (tipar pentru brînză); cășerie, s. f. (parte a stînei unde se prepară cașul); cășos, adj. (care seamănă cu cașul). – Compară cîșlegi, s. f. pl. (carnaval), mr. cășleadze, cîșleagă, de la caș cu vb. a lega sau mai probabil de la un caseum ligare (Pușcariu 376; DAR; Candrea-Dens., 288), cf. lat. med. casleu „mensis November” în glosele de la Silos 67 și cîrneleagă. De la pl. cașuri provine tc. kașer „caș” (Meyer, Türk. St., I, 56). De la cășar, pe care Pușcariu 304 îl deriva direct din lat. casearius (ipoteză abandonată în DAR), ngr. ϰασσιάρα (Meyer, Neugr. St., II, 75).

cherc (-curi), s. n. – (Trans.) Reuniune de tineri, cu jocuri și focuri, în ajun de carnaval. Mag. kerék „roată, cerc” (Pușcariu, Dacor., IV, 679). – Der. chercui, vb. (a se distra).

cucă (cuci), s. f. – Horn de cămin. Bg. kuk (DAR). Trebuie să fie cuvînt identic cu cuc, s. n. (extremitatea inferioară a burlanului și a conductelor în general), cf. Cihac, II, 85; și cu cuc, s. m. (mască, paiață care colindă casele în timpul sărbătorilor de Carnaval).

fărșang (-guri), s. n. – (Trans.) Carnaval. Mag. farsang, din germ. Fasching (DAR; Gáldi, Dict., 126). – Der. fărșăngar, s. m. (mască, paiață).

CARNAVAL s. n. 1. perioadă care precedă postul, în unele țări, în care au loc petreceri, jocuri etc. 2. petrecere populară cu jocuri mimice, deghizări, focuri de artificii. (< fr. carnaval)

CARNAVALESC, -Ă adj. de carnaval; grotesc. (< fr. carnavalesque)

FOLIA s. f. 1. vechi dans portughez de carnaval, cu mișcare rapidă, cu acompaniament de castaniete; melodia corespunzătoare. 2. piesă muzicală pentru variații instrumentale sau vocale. (< port., sp. folia)

FROTTOLA s. f. vechi cântec italian pe mai multe voci, cântat la carnavaluri și în reprezentații teatrale. (< it. frottola)

MORESCĂ s. f. vechi dans de carnaval, în ritm vioi, introdus în Pen. Iberică de mauri; melodia corespunzătoare. (< it. moresca)

TRAVESTI² vb. I. tr., refl. a (se) deghiza (pentru un carnaval, un bal mascat). II. refl. (despre actori) a interpreta mai multe roluri în una și aceeași piesă. (< fr. travestir, it. travestire)

frupt (frupturi), s. n. – 1. Produs lactat. – 2. În general, produse lactate și carne, alimente interzise în zilele de post. – 3. Zi de frupt. – 4. Carnaval. – Istr. frupt. Lat. fructus, cu sensul general de „produs” (Șeineanu, Semasiol., 182; Pușcariu 660; Candrea-Dens., 664; REW 3537; DAR), cf. alb. früt (Meyer 111; Philippide, II, 643), it. frutto, prov. fruch, fr. fruit, cat. fruyt ^[1], v. sp. frucho^[2], port. fruto. Cf. și dubletul neol. fruct. Der. înfrupta, vb. refl. (a mînca în zilele de post carne; a gusta, a savura).

lăsa (las, lăsat), vb. – 1. A părăsi, a da drumul unui lucru, a se îndepărta de ceva. – 2. A face să rămînă. – 3. A da din mînă, a da drumul, a pune în libertate. – 4. A permite, a consimți. – 5. A abandona, a renunța la ceva. – 6. A părăsi, a se despărți, a divorța. – 7. A omite, a exclude, a trece cu vederea. – 8. A reduce, a scădea (un preț sau o pretenție). – 9. (Înv.) A ierta, a scuti. – 10. A amîna (se construiește cu prep. pe). – 11. A părăsi, a abandona un loc. – 12. A trînti la examen, a declara căzut la examen pe cineva. – 13. A rămîne în urmă, a imprima dîre, urme. – 14. A dispune, a porunci cu limbă de moarte. – 15. (Despre Dumnezeu) A porunci, a ordona, a stabili. – 16. A însărcina, a încredința. – 17. A numi, a desemna. – 18. A slobozi, a produce, a emana. – 19. A produce, a renta. – 20. (Refl.) A se destinde, a se înmuia. – 21. (Refl.) A ceda, a renunța, a se da convins. – 22. (Refl.) A ceda, a admite, a consimți, a permite. – 23. (Refl.) A se înfrîna, a se abține (se construiește cu prep. de). – 24. (Refl.) A se încrede, a se sprijini, a avea încredere (se construiește cu prep. în sau pe). – 25. (Refl.) A ceda, a șovăi, a se mlădia, a se potoli, a se domoli. – 26. (Refl.) A cădea, a se culca. – 27. (Refl.) A coborî, a scădea. – 28. (Refl., Trans. de S.) A descăleca; a se face noapte. – 29. (Refl.) A surveni, a se apropia o intemperie. – 30. (Refl.) A amenința, a făgădui (Arg., se construiește cu prep. cu). – Mr. (a)las, megl. las, istr. lǫsu. Lat. laxāre (Diez, I, 243; Pușcariu 945; Candrea-Dens., 953; REW 4955; DAR), cf. it. lasciare, prov. laissar, fr. laisser, alb. lëšoń (Philippide, II, 646). – Der. lăsător, adj. (neglijent); lăsătoare, s. f. (cărare de oi); lăsiu, adj. (neglijent); lăsat, s. n. (abandon; părăsire; carnaval); lăsătură, s. f. (lăsare; omisiune; deprimare); lăsăciune, s. f. (iertare; separare; divorț, înv.); lăsămînt, s. n. (Trans., legat, testament, moștenire).

ALECSANDRI, 1. Vasile A. (1818 sau 1821-1890, n. Bacău), scriitor și om politic român. Acad. (1867). Participant la revoluția din 1848, promotor al luptei pentru Unirea Principatelor, sprijinitor al Războiului de Independență. A îndeplinit numeroase misiuni diplomatice. Ministru de Externe a Moldovei (1858-1859) și cel dîntîi ministru de Externe a Principatelor Unite (1859-1860) și al României la Paris (1885-1890). Director al Teatrului Național din Iași (1840-1842), împreună cu Mihail Kogălniceanu și C. Negruzzi. A condus revista „România literară” (1855). A contribuit la fondarea și la dezvoltarea a numeroase specii literare și a publicat prima mare culegere de poezie populară românească, „Poezii poporale”, care au jucat un rol decisiv în orientarea literaturii române spre izvoarele ei naționale, ca și în stimularea folcloristicii. Balade („Cîntice bătrînești”), 1852-1853. Influențat de folclor („Doine și lăcrimioare”). A evocat în ample poeme trecutul eroic și mitologia națională („Legende”), a ilustrat feptele de vitejie din Războiul de Independență („Ostașii noștri”), a celebrat viața rustică și mișcarea ciclică a anotimpurilor („Pasteluri”). Creația dramatică însumează monologuri („Cînticele comice”), comedii satirizînd atmosfera și moravurile epocii („Iorgu de la Sadagura”, „Iașii în carnaval”, ciclul „Chirițelor” ș.a.), drame cu subiecte din istoria națională sau antică („Despot-Vod”, „Fîntîna Blanduziei”, „Ovidiu”) și o feerie („Sînziana și Pepelea”). Proza sa cuprinde jurnale de călătorie („O plimbare la munți”, „Călătorie în Africa”), nuvele romantice („Buchetiere de la Florența”) și satirice („Istoria unui galbîn și a unei parale”). Schițe și povestiri cu tentă autobiografică („Vasile Porojan”); încercări de roman („Dridri”, „Mărgărita”). Prin seninătate, armonie și simplitate, opera sa rămîne expresia unei personalități de structură clasică. Premiul „Felibrilor”. 2. Iancu (Ioan) A. (1826-1884, n. Iași), diplomat român. Frate cu A. (1). Conducător al agenției diplomatice a Principatelor Unite la Paris și Londra (1860-1866).

ANDERSON, Brigitta (Bibi Andersson ) (n. 1935), actriță suedeză. Joc plin de sensibilitate și finețe în filmele lui Ingmar Bergman („Fragii sălbatici”, „Ochiul diavolului”, „Carnaval”).

calypso, dans de salon, executat de perechi, cu poziții caracteristice ale mâinilor. Provine dintr-un dans pop. de carnaval din Jamaica.

canto carnascialesco (canti carnascialeschi) (cuv. it. [carnaʃalesco]), termen generic desemnând cântecele de factură populară care alcătuiesc suportul muzical al carnavalurilor florentine (Carnasciali), manifestări artistice caracteristice sec. 14-16. La originea acestor Carnasciali se află Saturnaliile romane și anticele ritualuri de celebrare a reînnoirii câmpenești ale lunii mai (calendimaggio = „armindeni”). Practicile folclorice toscane cuprind defilări cu măști și costume, care reprezintă pe membrii diferitelor bresle și categorii sociale (producători de ulei, zidari, curelari, morari, pelerini, văduve) și sunt însoțite atât de muzică instr. (fluiere, trp.) cât și de cântecele ale căror versuri evocă personajele amintite. În a doua jumătate a sec. 15, familia de Medici transformă aceste Carnasciali spontane și improvizate în spectacole grandioase, în care artiștii vremii contribuiau la alcătuirea carelor alegorice și a costumelor, la dispunerea grupurilor, la compunerea discursurilor și a versurilor. Cântecele de carnaval sunt piese construite conform principiilor polif. pop. toscane, la trei voci (2) – în același mod cu cântecele de dans, canzoni a ballo – cu un caracter fie grave*, sostenuto*, fie vivace giocoso. Creație acestor c., în general anonimă, s-a pierdut în cea mai mare parte; se păstreză, totuși, numele muzicienilor Alexander Agricola și Alexander Copinus. În cadrul carnavalurilor florentine apar și se cristalizează genurile vocale cultivate de compozitorii sec. 16: lauda*, frottola* și villanella*.

caracter Piesă de c., piesă scurtă instrumentală (de obicei pentru pian), al cărei titlu conține o sugestie poetică sau de atmosferă. Uneori p.c. sunt organizate în cicluri sub un nume comun (Colțul copiilor de Debussy) sau cumulate într-o piesă mare sub o idee unică (Carnavalul de Schumann). E specifică pentru pianistica romantică. Variațiune de c., în ciclul variațiunilor (3), secțiune realizată prin modificarea structurală a temei* (spre deosebire de variația ornamentală), ce vizează o expresie uneori programatică*. Dans de c., tip de dans* scenic, în general dinamic, cu caracter uneori comic sau grotesc, având la bază, spre deosebire de dansul clasic, o muzică folc. Este integrat spectacolului de balet*.

conga (cuv. sp.) 1. Cântec și dans în marș (în coloană) popular cubanez, de carnaval. Se execută în ritmul unei tobe afro-cubane, c. (2), de la care își trage numele. S-a răspândit, după al doilea război mondial, ca dans de societate. 2. Tobă* de formă lungă, subțiată la extremitatea inferioară. Grupate câte trei c. de mărimi diferite; punerea în vibrație a membranelor instr. se face cu degetele și cu podul palmei. Numele c. provine probabil din cuv. bantu kunga, care desemna un cântec de ceremonial. Adusă din Africa în Cuba, c. a devenit instr. de acompaniament* al dansului c. (1). Face parte din instrumentarium-ul muzicii de dans latino-amer. dar a pătruns și în orch. de jazz* și simf.

CARAGIALE 1. Costache C. (c. 1815-1877, n. București), actor și autor dramatic român. Animator al mișcării dramatice românești; primul director al Teatrului Mare (Național) din București. Comedii de moravuri („O repetiție moldovenească”, „O soaré la mahala”). 2. Iorgu C. (c. 1826-1894, n. București), actor și autor dramatic român. Fratele lui C. (1). Cîntece comice, tablouri dramatice („Moș Trifoi”). 3. Ion Luca C. (1852-1912, n. Haimanale, azi în municipiul Ploiești), scriitor român. Nepot al lui C. (1) și C. (2). Debut cu schițe și versuri la revista umoristică „Ghimpele”. O vreme redactor la ziarul „Timpul”, împreună cu Eminescu și Slavici. A editat publicații satirico-umoristice („Claponul”, „Calendarul Claponului”, „Moftul român”) și, împreună cu Slavici și Coșbuc, revista „Vatra”. A făcut parte din cercul „Junimea”. Temperament de ținută clasică, desăvîrșit arhitect al construcției dramatice, observator profund și minuțios al realităților sociale autohtone, creator al unor memorabile tipuri. C. a ridicat teatrul românesc la nivelul european. În comediile sale („O noapte furtunoasă”, „Conu Leonida față cu reacțiunea”, „o scrisoare pierdută”, „D-ale carnavalului”) satirizează moravuri politice și familiale, utilizînd cu remarcabil efect comicul de situație și limbaj, expresia stereotipă definitorie, umorul (inclusiv cel absurd). Instantaneele în proză, cu adresă critică („Schițe ușoare”, „Momente”, „Schițe nouă”), prelungesc și dezvoltă tipologia de mare diversitate a comediilor, țintind cu precădere orizonturile micii burghezii. Drama „Năpasta” și unele nuvele („O făclie de Paști”, „Păcat”, „În vreme de război”) analizează stări obsesive ajunse la paroxism, iar povestirile fantastice („Kir Ianulea”, „Abu Hassan”, „Hanul lui Mînjoală”) valorifică anecdoticul de sursă orientală sau folclorică. M. de onoare post-mortem al Acad. (1948). 4. Mateiu I.C. (1885-1936, n. București), scriitor român. Fiul lui C. (3). Capodopera sa, romanul „Craii de Curtea Veche”, este o somptuoasă evocare lirică, bazată pe sugestie și atmosferă, a crepusculului aristocrației din Bucureștiul semibalcanic și semioccidental de la începutul sec. 20. Proză cultivînd misterul (nuvela „Remember”), romanul neterminat („Sub pecetea tainei”) și lirică de tip parnasian („Pajere”). 5. Luca Ion C. (1893-1921, n. București), poet român. Fiul lui C. (3). Versuri moderniste („Jocul oglinzilor”, postum), un microroman al adolescenței („Nevinovățiile viclene”, în colab. cu Ioan Dobrogeanu-Gherea); traduceri.

CARAGIU. 1. Toma C. (1925-1977, n. Hrupișta, azi Argos Orestikón, Grecia), actor român. Largă disponibilitate interpretativă pentru comedie („De Pretore Vincenzo” de Eduardo de Filippo, „D-ale carnavalului” de I.L. Caragiale, „Revizorul” de Gogol) și dramă („Azilul de noapte” de Gorki, „Opera de trei parale” de B. Brecht, „Lungul drum al zilei către noapte” de O’Neill, „Domnișoara Anastasia” de G.M. Zamfirescu). Remarcabil interpret de revistă muzical-umoristică și de film („Procesul alb”, ciclul „Haiducilor”, „Actorul și sălbaticii”, „Tatăl risipitor” ș.a.) 2. Matilda C. Marioțeanu (1927-2009, n. Hrupișta, azi Argos Orestikón, Grecia), lingvistă română. Soră cu C. (1). Specialistă în dialectologie și istoria limbii române („Compendiu de dialectologie nord- și sud-dunăreană”). Editor al celui mai vechi text religios românesc („Liturghier aromânesc, manuscris anonim inedit”). 3. Georgeta C. Gheorghiță (1929-2018, n. Sarsînlar, Durostor), sculptoriță română. Soră cu C. (1 și 2). Compoziții figurative cu sens simbolic și portrete („I.L. Caragiale”). Predilecție pentru sculptura în lemn.

gen (< lat. genus „neam, rasă, fel, mod”) I. Clasă de fenomene muzicale reunite prin consensul datelor de structură și finalitate estetică. 1. Raportare a unui grup de creații la scopurile comunicării mesajului, în funcție de mijloacele utilizate (vocale – deci pe baza unui text literar – sau numai pur instr.) precum și în funcție de modul de execuție muzicală. Se disting astfel: g. operei* (numit, sub influența terminologiei fr. și g. liric), g. simfonic, g. muzicii de cameră, g. muzicii corale (v. cor), g. muzicii ușoare etc. În această accepție, g. este similar cu un anume domeniu al artei muzicale. Muzica sec. 20 cunoaște o constantă apropiere între aceste g., o ștergere a granițelor dintre ele, unele lucrări aparținând în egală măsură simfonicului și cameralului, operei și cantatei*, simfonicului și jazzului* etc. 2. Modalitatea de structurare a unei compoziții pe baza unei forme* statuate în decursul evoluției sale și ajunsă la deplina cristalizare într-o epocă istorică determinată. Se disting: g. monopartite: motetul*, madrigalul*, ricercarul*, fuga*, rondoul*, tema* cu variațiuni, uvertura*, passacaglia*, liedul* etc., ca și g. pluripartite (ciclice*): suita*, sonata*, concertul (2) (cu mai mulți soliști = concerto grosso* și cu un singur solist). În funcție de factură, teoria clasică a formelor a apelat la diviziunea g. în polifone* și omofone*. Primele fac parte, în general, din categoria monopartitelor, în timp ce pluripartitele se identifică, principial, cu omofonele. Între g. omofone pluripartite, care au dominat epoca clasicismului*, acela al sonatei este cu deosebire important, deoarece schema sa fundamentală – proprie primei părți și finalului* – și-a pus amprenta și asupra altor g., precum concertul sau uvertura*; în cuprinsul său, sonata și-a apropiat ca forme ale părților interioare g. monopartite, în special liedul, dar și variația, iar în final, rondo-ul, dar și passacaglia sau/și fuga. În funcție de ansamblul instr. cărora le sunt destinate, sonata poate da naștere unor (sub-)genuri: duo*, instr., trio (2), cvartet (2), cvintet (2), sextet (2), octet (2), nonet (2), dixtuor (2), simf. de cameră; simfonia* însăși deși (sub-)g. independent, este, din punct de vedere structural, o sonată. Desigur, anumite particularități compoziționale, precum specificul temelor*, amploarea dezvoltărilor*, în general, suprafețele mari pe care se derulează discursul acordat nu unui singur executant ci unui (mare) ansamblu, justifică aspirația spre gen independent a cvartetului sau a simf. Piesele de caracter* – numite, semnificativ și piese de g. – sunt lucrări instr. monopartite, transfigurând dansuri* pop. sau având o tentă programatică*; pot fi reunite într-o suită (ex. Kreisleriana sau Carnavalul de Schumann) sau într-un ciclu (ex. Preludiile sau Studiile de Chopin). Echilibrul dintre g. și formă devine instabil cu timpul. Astfel sonata romantică (ex. la Listz) tinde spre poemul* monopartit iar la moderni (ex. la Boulez) nu numai că are legătură cu forma, dar, prin organizarea ei serială*, se opune chiar principiului tonal* al acesteia; la rândul ei, simfonia, ca lucrare pur. instr., poate avea doar o legătură etimologică (it. sonare = „a executa instr.”) cu termenul originar (ex. Simfonii pentru 15 instr. soliste de Șt. Niculescu). 3. În folc., g. are accepțiuni apropiate definiției g. (2). El se constituie (în folc. muzical românesc) în virtutea a trei criterii: literar [ex. epic = balada (IV); cântec bătrânesc; liric = cântec (I, 1); doină*]; funcțional: g. ocazionale sau rituale (ex. colinda*, bradul*, cununa*) și neocazionale (ex. cântecul, doina, cântecele pentru copii); muzical: g. improvizatorice* (ex. doina, bocetul), g. cu formă fixă (cântecul propriu-zis, cel ritual). Echiv. it.: genere; fr. genre; germ. Gattung; engl. class. II (< gr. γένος [genos]). În teoria muzicii antice grecești*, dispunerea sunetelor din interiorul tetracordului*, din care rezultă cele trei g.: diatonic*, cromatic* și enarmonic (1) (g. octavei se obține prin „scările transpozitorii”: tonoi sau topoi). Accepția aceasta a g. a fost preluată și de muzica biz. (v. eh). În teoria medievală occid., până în sec. 17, în chiar procesul afirmării tonalității (1) major*-minore*, scările admise în procesul transpoziției* erau considerate g. (lat. genera) în timp ce modurile de do (ionic) și la (eolic) erau considerate speciale. Echiv. germ. Tongeschlecht; g. de octavă [v. mod (I, 3)].

leitmotiv (laitmotiv) (cuv. germ. Leitmotiv „motiv conducător”), termen inventat de Hans von Wolzogen (prieten al lui R. Wagner) pentru a desemna un motiv* sau o scurtă figură (1) melodică, ritmică sau armonică ce poate caracteriza o idee, o situație, un personaj, un obiect. Folosirea unei teme*, investită cu semnificație de simbol, apare încă de pe vremea lui Bach care aduce de mai multe ori un anumit coral* într-o cantată*. Mozart reamintește unele motive pe parcursul operelor lui (ex. Cosi fan tutte). Weber (motivul lui Samiel în opera Freischütz), Schumann („dansul bunicilor” în suita Carnavalul), Berlioz („ideea fixă” în Simfonia fantastică) și, în general, romanticii au favorizat mult întrebuințarea motivelor conducătoare. Cel care a folosit însă l. ca principiu de bază al construcției în dramele sale muzicale a fost R. Wagner. Operele sale reprezintă o savantă țesătură de l., care evoluează o dată cu personajele sau situațiile dramei, suferind adesea transformări importante, rămânând însă oricând recognoscibile (ca adevărate „ghiduri” pentru ascultători). Wagner a împins până la saturație procesul dezvoltării leitmotivice, astfel că după el a urmat un fel de reacție contrară (inițiată de Debussy). Totuși folosirea l. chiar dacă nu ca sistem, și-a păstrat interesul și pentru unii dintre creatorii sec. 20, precum Berg (opera Wozzek) sau Enescu (opera Oedipe).

mascaradă (< it. mascherata), divertisment sincretic* care își are originea în carnavalurile florentine, răspândit în sec. 15-16 la curțile aristocraților din Italia și Franța. În alcătuirea m. sunt incluse: dialogurile dramatice, dansuri, episoade lirice, bufonade, muzică vocală și instr., costume, decoruri, subiectele fiind în general mitologice sau alegorice. În m. fr., la sfârșitul sec. 16 și începutul sec. 17, rolul dansului* devine preponderent, iar muzicii polifonice* i se substituie monodia* acompaniată, evoluția m. conducând la cristalizarea baletului* de curte. M. exercită o importantă influență asupra „măștilor” (masques) engl.

mascherata (cuv. it.), termen care alături de trionfo, canto carnascialesco*, desemnează o piesă vocal-instrumentală aparținând inițial carnavalurilor florentine. În sec. 15, perioadă în care carnavalurile pop. florentine cunosc o deosebită amploare, m. este integrată repertoriului muzical al acestor manifestări, comportând un text poetic specific și o scriitură polif. În veacul următor, carnavalurile generează fastuoase serbări de curte, a căror muzică este mai elaborată; textul m. își pierde specificitatea iar muzica evoluează către scriitura madrigalului*, prin substituirea polifoniei* cu omofonia* și detașarea vocii (2) superioare.

CARNAVAL, carnavaluri, s. n. Petrecere populară (care are loc în perioada dintre crăciun și postul paștilor) însoțită de deghizări, care alegorice, focuri de artificii etc. – Fr. carnaval (< it.).

CARNAVALESC, -ESCĂ, carnavalești, adj. (Rar) Care aparține carnavalului, privitor la carnaval. – Fr. carnavalesque.

vodevil (< fr. vaudeville) 1. Termen desemnând în muzica franceză din Renaștere* cântece vesele sau satirice. Inițial polif. ca și Vilanela* it., genul se simplifică, devenind spre mijlocul sec. 16 monodic* și cu un mai accentuat caracter pop. 2. Începând de la sfârșitul sec. 16, spectacolele comice în proză, cuprinzând și numere cântate de tipul v (1), pe muzică originală, preluată sau chiar parodistă. Din v. se va naște în sec. 18 opera* comică. În istoria teatrului nostru muzical, v. a fost ilustrat de Al. Flechtenmacher (Baba Hârca, Piatra din casă, Iașii în carnaval, Iorgu de la Sadagura, Arvinte și Pepelea, Chirița în Iași etc.), Eduard Caudella (Harță Răzeșul), Tudor Flondor (Rămășagul, Cinel-Cinel) ș.a.

lambada s. f. (cuv. port.) Dans ritmic brazilian ◊ „Dl. D.Z., bine cunoscut rapsod al cultului personalității și protocronist notoriu, își regăsește graiul ca să proclame [...] sfârșitul lambadei, cu alte cuvinte, al carnavalului unei democrații în ritm de lambada, în urlete, în spectacole tragic-caragialești din mini-parlament.” R.lit. 30 V 90 p. 2; v. și Macarena (cf. it. lambada; PN 1989)

*carnavál n., pl. urĭ saŭ și e (fr. carnaval, d. it. carnevale și carnovale, care la început însemna mijlocu postuluĭ, după care, la catolicĭ, nu se maĭ mînca carne. Poate carnevale să fie o metateză din carne leva, „carne rîdică”, ca rom. cîrneleagă, „carne leagă”). Cîșlegĭ. – În apusu Eŭropeĭ, carnavalu e o continuare a saturnaliilor și bacanaliilor.

cîrneleágă f., pl. egĭ (din carne-leagă, adică „oprește a mînca carne”. V. cîșlegĭ). Rar. A zecea (și a doŭă-spre-zecea) săptămînă în ainte de Paște. Cîșlegĭ, carnaval. – În Munt. numaĭ la pl. V. hîrță.

cîșlégĭ f. pl. (d. caș și a lega, ca cîrneleagă, d. carne și a lega). Carnaval, timpu de la Crăcĭun pînă la lăsatu seculuĭ de brînză (saŭ și de carne), cînd e permis a mînca carne.

RIO DE JANEIRO [ríu də jənəíru] 1. Oraș în SE Braziliei, centrul ad-tiv al statului cu același nume (din 1975), situat pe țărmul G. Guanabara al Oc. Atlantic, străjuit de masivul granitic Pão de Açúcar (404 m alt.) și de vf. Corcovado (704 m alt.); 5,9 mil. loc. (2003) (cu suburbiile ajunge la 11,2 mil. loc.). Port comercial și port turistic. Aeroporturile Galeão și Santos Dumont. Nod de comunicații. Metrou (inaugurat în 1979). Legat prin pipe-line cu Belo Horizonte și printr-un pod peste G. Guanabara (14 km lungime) cu orașul Niterói. Important centru comercial, financiar-bancar, de transport, cultural-științific, turistic (carnavalul de la Rio) și balnear (celebrele plaje Copacabana, Ipanema, Barra de Tijuca). Șantier naval. Ind. electrotehnică, chimică, a cauciucului, textilă, de prelucr. a petrolului, a lemnului (mobilă) și a tutunului, sticlăriei, hârtiei, pielăriei și încălțămintei, alim. Cinci universități. Muzeu Național de Artă; Muzeu de Artă Populară. Biblioteca națională cu peste 2 mil. vol. Teatru. 44 școli de samba, cu peste 100.000 de cursanți, care pregătesc pe cei amatori să participe la carnaval. Grădină botanică (1808), cu pește șapte mii de varietăți de plante, extinsă pe 141 ha. Parc zoologic. Monumente: mănăstirile Candelária (1775) și São Bento (sec. 17), în stil colonial, Catedrala metropolitană (1590), bisericile Carmo (1752), Nossa Senhora da Glória do Outerio (1714), São Antonio, franciscană (1773), São Francisco da Pentência (1773), Palatul Quinta da Boa Vista, în stil Empire, în care se află Muzeul Național de Științele Naturii, Palatul Tiradentes (1926) – fosta Cameră a Deputaților, Palatul Ministerului Educației (1939), clădirea Facultății de Arhitectură, construită după planurile arhitectului Oscar Niemeyer, Noua Catedrală (1976), clădirea Teatrului Municipal, replică a Operei din Paris, statuia monumentală a lui Iisus Hristos (38 m înălțime), iluminată noaptea, situată pe vf. Corcovado. Stadionul Maracana (165.000 locuri). Golful Guanabara, în care se află orașul R. de J., a fost descoperit la 1 ian. 1502 de portughezul A. Gonçalves, unul dintre membrii expediției lui Amerigo Vespucci, atribuindu-i numele de Rio de Janeiro (Râul Ianuarie), deoarece a fost descoperit în luna ianuarie. În 1555, expediția francezului Nicolas Durand de Villegaignon amplasa în această zonă primele locuințe ale unei colonii hughenote, dar în 1565, portughezii fondează orașul propriu-zis cu numele de São Sebastião de R. În 1676 sediul unui episcopat, iar din 1670 al Căpităniei Braziliei Meridionale. Importanța sa sporește începând din sec. 18, o dată cu exportul minereurilor de aur și diamante. Între 1763 și 1960, R. de J. a fost capitala Braziliei. ◊ Conferința de la ~, conferință mondială sub auspiciile O.N.U., asupra „mediului și dezvoltării”, supranumită „summitul Terrei” (iun. 1992). La lucrări au participat reprezentanți ai țărilor din întreaga lume care consacră „Carta asupra Pământului”, declarație privind drepturile și îndatoririle fundamentale privind protejarea mediului, concretizate în „Agenda 21”, pe baza principiului dezvoltării durabile. 2. Stat în SE Braziliei, cu ieșire la Oc. Atlantic, creat în 1975 prin fuziunea Districtului Federal Rio de Janeiro cu statul Guanabara; 43,7 mii km²; 14,8 mil. loc. (2003). Centrul ad-tiv: Rio de Janeiro. Cereale, cafea, plante tropicale; creșterea animalelor. Turism.

LOHINSZKI, Lorand (n. 1924, Cluj), actor maghiar din România. Roluri pe scena Teatrului Național din Târgu Mureș, secția maghiară. Interpret cu o capacitate excepțională de metamorfozare în roluri din dramaturgia universală și românească („D’ale carnavalului” de Caragiale, „Regele Lear” de Shakespeare, „Tragedia omului” de Imre Madach, „Molière” de Bulkagov).

LUCIAN, Ion (n. 1924, București), actor român. Interpret polivalent, a creat roluri de dramă, comedie, music-hall și în piese pentru copii (Jean din „Rinocerii” de E. Ionescu, Masca în „Volpone” de B. Jonson, Kulîghin din „Trei surori” de A.P. Cehov). Roluri în filme („D-ale carnavalului”, „Doi vecini”, „Titanic-vals”).

MANU, Ion (1891-1968, n. Botoșani), actor român. Virtuoz al rolurilor secundare, a strălucit în comedie prin calitățile de mim și volubilitate cuceritoare (în teatru: Agamiță Dandanache din „O scrisoare pierdută”, Rică Venturiano din „O noapte furtunoasă”, Catindatul din „D’ale carnavalului”, Leonida din „Conu’ Leonida față cu reacțiunea”; în film: „Păcală și Tândală”, „Darclée”, „Pașii spre lună”). A scris „Memoriile unui uituc”.

FROTÓLLA (cuv. it.) s. f. Vechi cântec italian pe mai multe voci, pe text liric, în special de dragoste, răspândit în sec. 15-16, cântat de obicei la carnavaluri sau în reprezentații teatrale.

MATEESCU, MIHAI (1858-1891, n. București), actor român. Numele său este legat de afirmarea pe scenă a dramaturgiei caragialiene. Creații memorabile în premieră: Cetățeanul turmentat („O scrisoare pierdută”), Rică Venturiano („O noapte furtunoasă”), Catindatul („D-ale carnavalului”), Efimița – în travesti („Conu’ Leonida față cu reacțiunea”).

MAZATLÁN, oraș în partea de V a Mexicului (Sinaloa), pe țărmul G. Californiei; 357,6 mii loc. (1995). Port. Aeroport. Constr. navale. Ind. metalurgică, textilă și alim. (conserve, zahăr, țigarete). Pescuit. Importantă stațiune turistică și balneară. Carnaval anual.

MOISESCU, Valeriu (n. 1932, București), regizor român de teatru. Prof. univ. la București. Unul dintre inițiatorii mișcării de înnoire din teatrul românesc din anii ’60-’70. Predilecție specială pentru comedie („D-ale carnavalului” și „Cinci schițe” de Caragiale, „Vicleniile lui Scapin”, „Don Juan” și „Mizantropul” de Molière, „De pretore Vicenzo” de E. de Filippo și „Bertoldo la curte” de M. Dursi). Memorii: „Însemnări contradictorii”.

NEAGU, Fănuș (1932-2011, n. Grădiștea de Sus, Azi Grădiștea, jud. Brăila), scriitor român. M. coresp. al Acad. (1993). Director al Teatrului Național „I.L. Caragiale” (1993-1996). Proză cu virtuți metaforice (volumele de povestiri „Somnul de la amiază”, „Dincolo de nisipuri”, „Vară buimacă” și romanele „Îngerul a strigat”, „Frumoșii nebuni ai marilor orașe”), cultivând pitorescul, întâmplarea extraordinară, observația socială. Teatru („Echipa de zgomote”, „Scoica de lemn”). Publicistică („Cronici de carnaval”, „Cartea cu prieteni”). Scenarist și cronicar sportiv.

PATRICHI, Gina (1936-1994, n. București), actriță română de teatru și film. Personalitate carismatică, a întruchipat pe scenă un ideal al teatrului modern, actorul total, care îmbina expresivitatea trupului cu forța trăirilor psihice. Creații memorabile în teatru („Jocul de-a vacanța”, „D’ale carnavalului”, „Victimele datoriei”, „Azilul de noapte”, „Elisabeta I”, „Antoniu și Cleopatra”), în film („Pădurea spânzuraților”, „Felix și Otilia”, „Trecătoarele iubiri”, „Probă de microfon”, „Figuranții”) și la televiziune („Rața sălbatică”, „Micul Eyolf”, „Egmont”, „Livada cu vișini”).

PINTILIE, Lucian (n. 1933, Tarutino, jud. Cetatea Albă, Basarabia), regizor român de teatru și film; scenarist și producător. Activitate artistică în țară și străinătate. Figură proeminentă a mișcării de modernizare a teatrului românesc din anii ’60-’70, „reteatralizarea teatrului”. Spectacolele și filmele sale, îmbinând realismul naturalist cu stilizarea poetică, oferă modele de referință (în teatru: „D’ale carnavalului” de Caragiale; „Livada cu vișini” de Cehov, „Revizorul” de Gogol – spectacolul, pus în scenă în 1972, a fost interzis de autorități, după doar două reprezentații – „Rața sălbatică” de Ibsen, „Astă seară se improvizează” de Pirandello; în film: „Duminică la ora 6”, „Reconstituirea”, „Salonul nr. 6”, „De ce trag clopotele, Mitică?”, „Balanța”, „O vară de neuitat”, „Prea târziu”, „Terminus Paradis” – Marele Premiu al juriului la Festivalul de la Veneția, 1990); regie de operă („Orestia” de Anatol Vieru, „Flautul fermecat” de Mozart, „Carmen” de Bizet). Lucrări: „4 scenarii”, „Bricabrac” (memorii).

PONI, Ioan (1819-1853, n. Iași), actor și poet român. Participant la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova. Roluri din dramaturgia românească („Iașii în carnaval” de V. Alecsandri) șui universală (piese de Shakespeare, Alfieri, Hugo). Versuri de factură meditativă („O vizită la munte”); monologul dramatic „Vechiul ostaș moldovan în războaiele lui Ștefan cel Mare”. Traduceri.

fărșon, -uri, s.n. – Petrecere cu mâncare și băutură (Memoria 2004). În Maramureș din dreapta Tisei e atestat termenul fârșan „veselie” (DRT). În Transilvania circulă fărșang „carnaval”. – Din magh. farsang „carnaval” (< germ. Fasching „carnaval”).

carnaval s. n., pl. carnavaluri

carnaval n. 1. dulcele Crăciunului, timpul dinaintea postului mare; 2. serbările și petrecerile din acel timp.

saturnale f. pl. 1. serbări la Romani în onoarea lui Saturn, când domnia o mare destrăbălare: poet de saturnale AL. 2. fig. timp de desfrânare: saturnalele carnavalului; 3. excese, dezordine grave.

CARNAVAL, carnavaluri, s. n. Perioadă care precedă postul în unele țări, când au loc petreceri populare însoțite de deghizări, care alegorice, focuri de artificii etc. ♦ Petrecere populară din această perioadă – Din fr. carnaval.

BAL¹, baluri, s. n. Petrecere cu dans, organizată (seara sau noaptea) într-un local sau într-o sală pregătită în acest scop. În scara de 8 februarie... avea loc balul la teatru. PAS, L. I 112. S-a stins viața falnicei Veneții, N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri. EMINESCU, O. I 202. Adio! în astă-seară Vom veni cu toți la bal, Să-ngropăm în veselie Acest vesel carnaval! ALECSANDRI, T. I 135. Bal mascat v. mascat.

FARSĂ, farse, s. f. 1. Comedie cu conținut ușor, vesel, comicul provenind din vorbe de spirit și din situații, nu din studiul mai adînc al caracterelor. «D-ale Carnavalului» e desigur o farsă-comedie de talent. GHEREA, ST. CR. I 368. 2. Păcăleală, festă. E lîngă mine și poate chiar acuma rîde și prin somn de farsa pe care mi-o joacă. DUMITRIU, B. F. 151. Nu că nu aș putea să fiu mințit o clipă, dar după sfertul de oră de farsă pe socoteala mea, ar veni drama răfuielii. CAMIL PETRESCU, T. II 291. Curtozzi însă era un om de o veselie proverbială... vestit pentru farsele și ghidușiile lui. HOGAȘ, DR. II 196.

FLUȘTURATIC, -Ă, flușturatici, -e, adj. (Despre oameni și despre manifestările lor) Nestatornic, zvăpăiat, zvînturat, nebunatic, ușuratic. A dat pe stradă, noaptea, de o ceată de măști, care cîntau, țopăiau și chihoteau, cum are tinerimea flușturatică obiceiul în carnaval. CARAGIALE, S. N. 95. – Variantă: flușturatec, -ă (GHEREA, ST. CR. II 86, ISPIRESCU, U. 90) adj.

CARNAVAL, carnavaluri, s. n. Petrecere populară constînd din jocuri mimice, care alegorice, deghizări, focuri de artificii etc. La San Marco, înpiață, Dulce curge-n carnaval Ca un vis a noastră viață. CARAGIALE, O. VII 132. Îmi pare c-am trăit odată în Orient, și cînd, în vremea carnavalului, mă deghizez cu vreun caftan, cred a relua adevăratele mele veșminte. EMINESCU, N. 85. Baluri, ospețe, făclii, muzici, gondole, teatre, carnaval de cinci luni, iată Veneția. NEGRUZZI, S. III 406.

CARNAVALESC, -ESCĂ, carnavalești, adj. (Neobișnuit) De carnaval, privitor la carnaval. Humor carnavalesc. RUSSO, S. 166.

DEGHIZA, deghizez, vb. I. 1. Refl. A se îmbrăca în așa fel încît să nu poată fi recunoscut; a se travesti. V. costuma. În vremea carnavalului, mă deghizez cu vreun caftan. EMINESCU, N. 85. 2. Tranz. Fig. A prezenta ceva sub altă formă decît cea adevărată; a masca, a ascunde. Vanitatea ta Cu merit patriotic voiești a deghiza. BOLINTINEANU, O. 135.

DESFRÎNA, desfrînez, vb. I. Refl. (Neobișnuit) A se deda desfătărilor, petrecerilor, a duce o viață necumpătată, de plăceri ușoare. Ne desfrînam în nebunia carnavalului la Veneția. M. I. CARAGIALE, C. 55.

MASCĂ, măști, s. f. 1. Bucată de stofă, de mătase sau de dantelă, cu care își acoperă cineva fața pentru a nu fi recunoscut; bucată de carton colorat, înfățișînd o față omenească caraghioasă sau figura unui animal, care se pune pe față la balurile mascate și în timpul carnavalului. Avea barbă și mustăți tăiate rotunjit și țepos, parcă-și pusese pe jumătate de obraz o mască de arici roș. SADOVEANU, B. 96. Hainele îi erau mînjite de pămînt, iar pe față parcă purta o mască de lut. REBREANU, R. II 200. Lîngă ea sta un om cu mască. NEGRUZZI, S. I 294. ◊ (Poetic) Treptat Pe pleoape, pe obraji și pe Urechi Ni s-a cernut o mască De catifea de praf. CAMIL PETRESCU, V. 15. ♦ (În teatrul antic) Imitație a feței, făcută din lemn sau din metal cu care actorii își acopereau figura și o parte a capului. Mască comică. Mască tragică. ◊ Expr. A lepăda masca = a-și scoate masca; fig. a-și da pe față firea sau intențiile ascunse (v. demasca). Atunci Iancul lepădă masca, își dezvăli urîtid caracter. NEGRUZZI, S. I 25. A smulge (cuiva) masca = a scoate cu forța masca cuiva; fig. a arăta pe cineva sub adevăratul lui aspect (urît, nedemn), v. demasca. ♦ Persoană mascată. Masca îmi luă brațul și mă tîri prin sală. BOLINTINEANU, O. 382. În toate ulițele întîlnești măști, păpuși, irozi. ALECSANDRI, T. I 65. ◊ Fig. Fugi de zîmbetul fățarnic și de strîngerea de mînă A acestor măști, ce firea omenească o îngînă. VLAHUȚĂ, O. AL. 73. Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii, Măști cu toate de renume din comedia minciunii? EMINESCU, O.I 150. ♦ Înfățișare falsă care ascunde realitatea; figură, imagine convențională. Apologu-i arată, ca într-o oglindă, sub masca unui lup, a unei momițe, și toată lumea-i cunoaște. NEGRUZZI, S. I 336. În zadar chipu-ți poartă mîhnirea... Subt astă mască văz bucurie. ALEXANDRESCU, M. 62. ♦ Expresie neobișnuită a feței, provocată de o emoție sau de un sentiment puternic. Bătrînul arăta o mască galbenă asudată cu sînge și închise ochii, istovit. SADOVEANU, Z. C. 257. Fața ei e-o mască ce-ascunde-un infern. EMINESCU, O. IV 11. 2. Machiaj. Unii [actori] și-au făcut de o sută de ori, ba chiar de mai mult de o sută de ori, măștile. STANCU, U.R.S.S. 77. ♦ Preparat cosmetic din diferite substanțe nutritive, sau astringente, care se aplică pe față pentru întreținerea tenului. 3. (În expr.) Mască mortuară = mulaj în ghips al feței unei persoane decedate, făcut, de obicei, îndată după moarte. Bătrînul saltă capacul unei măsuțe și ne arată masca mortuară a lui Ceaikovski. STANCU, U.R.S.S. 89. 4. Dispozitiv care acoperă parțial sau total corpul unei persoane, al unui animal, un obiect, o mașină etc. pentru a le proteja, a le ascunde vederii etc. ♦ Cască avînd în partea dinainte o împletitură bombată de fire de metal, întrebuințată ca apărătoare a feței la scrimă, la albinărit sau în industria explozibilelor. ♦ (Determinat prin «de gaze») Dispozitiv care se așază pe cap și pe față, folosit ca mijloc de protecție, mai ales împotriva efectelor gazelor de luptă și a substanțelor radioactive.Lucrare menită să sustragă cercetării inamicului un obiectiv militar; (ieșit din uz) adăpost individual, săpat de fiecare luptător pe cîmpul de luptă. Radu Comșa își aprinde țigarea, cît oamenii scobesc măști. C. PETRESCU, Î. II 35.

RUMOARE, rumori, s. f. Zgomot confuz de voci care se aud în același timp. Din grădină se ridicau rumoarea glasurilor, zăngănitul paharelor și al tacîmurilor, chemările clienților și răspunsul chelnerilor. C. PETRESCU, A. 375. Dansurile și balurile... umplu cu rumoare de carnaval castilian drumurile. RALEA, O. 100. ◊ Expr. A (se) produce (sau stîrni) rumoare = a (se) produce murmure, comentarii în surdină, proteste de mirare sau de nemulțumire. Doamna își alesese cel mai celebru avocat al timpului în penal. Îmi aduc aminte ce rumoare stîrnise vestea. SADOVEANU, E. 160.

TRITON¹, tritoni, s. m. 1. (Mitol.) Zeitate marină greacă, închipuită cu bust de om și cu coadă de pește. Alte grinzi... alcătuiesc casete, pe al căror cîmp adîncit sînt pictați tritoni verzui. CAMIL PETRESCU, O. II 408. E carnavalul himeric al unei lumi de sirene, de tritoni, de nimfe. D. ZAMFIRESCU, la CADE. 2. Numele mai multor specii de amfibii, cu înfățișarea unor mormoloci de broască (Triton). La animalele cu organizația superioară, ca tritonii și salamandrele, un membru tăiat, nu smuls, se poate reface. MARINESCU, P. A. 44. ♦ Gen de moluște marine gasteropode.

SARABANDĂ, sarabande, s. f. Vechi dans spaniol asemănător cu menuetul; melodia după care se dansează. ♦ Fig. Mișcare amețitoare, tumultuoasă; frămîntare, vînzoleală. Flăcări plutesc pe deasupra apelor, purtate de oameni... dezlănțuiți într-o sarabandă de gesturi. BOGZA, C. O. 301. În jurul lor dănțuiește nebuna sarabandă a unui carnaval. SADOVEANU, E. 147.

VARIAȚIE, variații, s. f. (Și în forma variațiune) Faptul că un lucru se poate prezenta sub aspecte diferite (ca urmare a unor împrejurări diferite); trecere de la un aspect la altul; înfățișare deosebită sub care se poate prezenta unul și același lucru. Variație de temperatură. ▭ Aspectele și variațiile ei (= ale naturii) trebuie să fie pentru noi tot așa de interesante ca și manifestările pasiunilor omenești. SADOVEANU, E. 174. De jur împrejur, pe variația infinită a imensei perspective, se risipeau umbrele norilor. GALACTION, O. I 346. ♦ Diversitate, felurime. Nu puteam să admir destul variația de culori și de nuanțe. GALACTION, O. I 93. ◊ (Mat.) Calculul variațiilor = calculul întrebuințat în analiza infinitezimală (prin care se rezolvă anumite probleme a căror soluție nu se poate obține prin calculul diferențial). 2. (Muz.; numai în forma variațiune, mai ales la pl.) Modificare a unei teme muzicale sub raportul ritmului, măsurii, armoniei, tonalității etc., păstrîndu-se în mod obligator legătura cu tema principală. «Carnavalul de Veneția» cu variațiuni! CARAGIALE, O. I 377. – Variantă: variațiune s. f.

SEZON s. n. 1. Perioadă de timp a anului, corespunzînd aproximativ unui anotimp. O pîine la care se adaugă leguma cea mai ieftină a sezonului. BOGZA, A. Î. 606. 2. Perioadă a anului care se caracterizează prin apariția anumitor fenomene sau printr-o intensă activitate în unele domenii; timp al anului potrivit pentru a întreprinde anumite acțiuni, condiționate mai ales de caracteristicile anotimpului. A trecut de mult carnavalul și sezonul balurilor mascate. C. PETRESCU, A. R. 13. Adunătura cea mai pestriță... furnică în tot timpul sezonului de băi. GANE, N. III 191. ◊ Loc. adj. De sezon = propriu unui anumit sezon; fig. de actualitate, potrivit cu momentul sau cu situația. Femeile treceau felin în proaspete toalete de sezon. C. PETRESCU, C. V. 56. Misticismul german, trebuie s-o recunoaștem, nu prea e de sezon. MACEDONSKI, O. IV 71.

fărșon, fărșonuri, s.n. – (reg.) Petrecere cu mâncare și băutură (Memoria, 2004). În Maramureșul din dreapta Tisei e atestat termenul fârșan „veselie” (DRT). În Transilvania circulă fărșang „carnaval”. – Din magh. farsang „carnaval” (MDA, pentru var. fărșang), germ. Fasching „carnaval” (DA, Galdi, cf. DER).

ȘARJĂ, șarje, s. f. I. Încărcătură normală a unui cuptor (compusă din straturi alternative de minereu, fondant și combustibil) care se prelucrează în procesul metalurgic pentru a se obține un metal cu o anumită compoziție; metalul care se obține dintr-o astfel de încărcătură. În cea de-a treia zi de la aprindere, a fost scoasă prima șarjă, primul șuvoi de fier, născut în pîntecul furnalului. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 107, 7/4. E hotărîrea brigăzii să dăm cuptorul mai devreme cu două zile... va fi un monument în cinstea primei noastre șarje de oțel special. DAVIDOGLU, C. 35. ♦ Procesul de încărcare, prelucrare și scoatere a materialului din cuptor. Echipa a realizat o șarjă. II. 1. Atac violent al cavaleriei asupra inamicului, cu armele albe. 2. Fig. Atac prin cuvinte și caricaturi, în presă, teatru etc. Acest teatru de copii este o șarjă la adresa capitalismului, a preoților, a țarului sau a vechilor generali. SAHIA, U.R.S.S. 130. O singură comedie, [D-ale carnavalului] n-are semnificația de a fi o șarjă directă împotriva liberalismului. IBRĂILEANU, SP. CR. 227. ♦ Înfățișare caricaturală, exagerare (în redarea literară, scenică etc. a unui personaj, a unei idei). A știut să tempereze intențiile unor actori, care s-ar fi lăsat ușor antrenați pe panta șarjei. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 113, 10/1.

SCHUMANN [ʃumən] 1. Robert S. (1810-1856), compozitor german. Elev al lui F. Wieck. Reprezentant tipic al romantismului. A compus patru simfonii, două uverturi, un concert pentru pian, lucrări pentru cor și orchestră („Paradisul și Peri”, „Pelerinajul Rozei”, „Scene din Faust”), opera „Genoveva”, muzică de cameră. Temperament liric, a excelat mai ales în domeniul miniaturilor pentru pian, adesea unite în cicluri („Carnavalul”, „Kreisleriana”, „Scene din pădure”, „Scene din viața copiilor”), și în acela al liedului. 2. Clara S. Wieck (1819-1896), pianistă și compozitoare germană. Soția lui S. (1). Interpretă a lucrărilor lui Beethoven, Chopin, Listz. Un concert pentru pian, muzică de cameră, lieduri. A revizuit, împreună cu Brahms, lucrările soțului ei.

SUPEU, supeuri, s. n. (Franțuzism) Masă care se ia seara tîrziu (după ieșirea de la un spectacol). Sînt în seara asta de carnaval, în palatele venețiene, două mii de supeuri strălucite. CAMIL PETRESCU, T. II 191. Tîrît de Ana la spectacole și baluri, la curse și la recepții, la supeuri... tînjea după timpul cînd... citea seara «Universul» în papuci, la gura sobei. C. PETRESCU, C. V. 237. La supeu, d. Mialache povestește cu de-amănuntul toate peripețiile prin care a trecut. CARAGIALE, M. 174. – Scris și: (după franțuzește) soupe (ALECSANDRI, T. 740).

carnaval sn [At: ALECSANDRI, T. 307 / V: (îvr) ~nev~ / Pl: ~uri / E: fr carnaval] 1 Perioadă care precedă postul în unele țări, când au loc petreceri populare însoțite de deghizări, care alegorice, focuri de artificii etc. 2 Petrecere populară în perioada care precedă postul. 3 (Bot; reg) Crăciuniță (Bergenia crassifolia). 4 (Bot; reg) Crăciunele (Rhipsalis pachyptera).

carnavalesc, ~ească a [At: RUSSO, S. 166 / Pl: ~ești / E: fr carnavalesque] (Rar) 1 Care aparține carnavalului (1). 2 Care provine de la carnaval (1). 3 Care se referă la carnaval (1). 4 Specific carnavalului (1).

carneval sn vz carnaval

costum sn [At: STAMATI, D. / V: (înv) ~tium / Pl: ~e / E: fr costume] 1 (Șîs ~ popular) Fel de a se îmbrăca specific al locuitorilor unei regiuni sau unei țări Si: port. 2 Fel de a se îmbrăca specific unei epoci istorice. 3 Fel de a se îmbrăca al apartenenților la o clasă socială. 4 Fel de a se îmbrăca al practicanților unei profesii Si: uniformă. 5 Fel de a se îmbrăca într-o anumită ocazie Si: ținută. 6 (Pex) Îmbrăcăminte specifică unui popor. 7 (Pex) Îmbrăcăminte specifică unei epoci. 8 (Pex) Îmbrăcăminte specifică unei clase sociale. 9 (Pex) Îmbrăcăminte specifică unei profesii. 10 (Pex) Îmbrăcăminte pentru o anumită ocazie. 11 Rând de haine. 12 Îmbrăcăminte bărbătească alcătuită din pantaloni și jachetă (și vestă). 13 Îmbrăcăminte femeiască alcătuită din fustă sau pantaloni și jachetă Si: taior. 14 (Pex) Îmbrăcăminte purtată de cineva fără a corespunde cu apartenența sa la un popor, o epocă, clasă socială, profesie, sex etc., în scopul de a nu fi recunoscut (la un carnaval) sau de a juca într-o piesă Si: travesti. 15 (Gmț; îs) ~ de scânduri Coșciug.

costumație sf [At: DN² / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: costuma + -ație] 1 Fel de a se îmbrăca pentru o piesă de teatru sau un carnaval. 2 (Pex) Îmbrăcăminte pentru o piesă de teatru, un carnaval etc. 3 (Pex; rar) Fel de a se îmbrăca.

fărșang sn [At: (a. 1766) IORGA, S. D. XIII, 259 / V: fașang / E: mg farsang] (Înv; Trs) Carnaval.

fărșăngar sm [At: MARIAN, S. R. 1, 257 / V: -șin~ / Pl: ~i / E: fărșang + -ar] (Trs; la sărbătorile din ajunul postului de Paști) Om mascat și îmbrăcat în costum de carnaval, care se plimbă prin sat și face farse, bufonerii Si: (reg) fărșingoi.

frotola sf [At: DN / Pl: ~le / E: it frotola] Vechi cântec italian pe mai multe voci, cântai de obicei la carnavaluri sau în reprezentații teatrale.

motocaiță sf [At: VICIU, GL. / Pl: ? / E: nct] (Reg) Măscărici la carnaval.

INTRIGĂ (< fr. intrigue, uneltire, intrigă) Motivul ce dezlănțuie conflictele sau stările sufletești ale personajelor într-o operă literară, epică sau dramatică, în versuri sau în proză. Narațiune a unor evenimente, accentul căzînd însă pe cauzalitate, cum o definește E.M. Forster în Aspecte ale romanului. Alcătuită din mai multe elemente, numite episoade sau incidente, intriga organizează evenimentele din care rezultă o anumită structură a operei literare. Începutului intrigii, cînd se ivesc primele ciocniri între personaje, i se mai spune și nodul acțiunii. Hotărîrea lui Cațavencu de a fi ales deputat, șantajînd pe Trahanache, Tipătescu și Zoe, prin publicarea compromițătoarei scrisori, stă la baza intrigii comediei lui I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută. În Iliada lui Homer, intriga o constituie mînia lui Ahile împotriva lui Agamemnon care, în schimbul lui Hriseis, fiica lui Hrises, preotul zeului Apollon, îi luase pe cea mai frumoasă sclavă a sa, Briseis. Intriga se prezintă ca o înlănțuire, prin înnodare și deznodare de fapte și acțiuni, care presupun un conflict și din care rezultă structura operei literare. Într-o operă dramatică, ea poate lua naștere din jocul pasiunilor sau din întîmplări fortuite, ca în comediile de intrigă (D-ale Carnavalului de I.L. Caragiale; Vicleniile lui Scapin de Molière). În teatrul antic și în cel clasic francez, intriga este, de cele mai multe ori, simplă. Pentru tragedienii greci, care urmăreau efecte de ordin moral, nu era nevoie de o intrigă prea complicată. Dimpotrivă, scopul tragediei clasice fiind sugerarea impresiei de forță și măreție, cu cît intriga era mai simplă, cu atît era mai potrivită să stârnească această impresie. De aceea, desfășurarea momentelor se petrece într-un mod liniștit, linear, fără situații capricioase și surprinzătoare. În teatrul spaniol (Lope de Vega, Calderon de la Barca) și în dramaturgia modernă franceză (Beaumarchais, Scribe, Sardou etc.), intriga apare mult complicată, ea rezultînd dintr-o îmbinare intenționată a situațiilor și din combinații ingenioase. În dramaturgia modernă, țesătura intrigii apare ca o veritabilă virtuozitate, ceea ce dă pieselor de teatru o anumită strălucire și vervă (O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale; Suflete tari de Camil Petrescu; Mielul turbat de Aurel Baranga etc.).

COMEDIE (< fr. comédie, < lat. comoedia) Specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, cu acțiune și deznodămînt vesel. Originea comediei este pusă de Aristotel în strînsă legătură cu serbările rustice, dionisiace, în cinstea zeului Dionisos. Ca producție literară aparte, comedia apare pe la începutul secolului al V-lea. î.e.n., la Atena. Reprezentant al vechii comedii grecești este Aristofan (Norii, Lysistrata, Păsările etc.). Cu un pronunțat caracter satiric, politic și uneori bufon, vechea comedie greacă avea o acțiune simplă, subordonată parabazei, o parte lirică, cu referiri glumețe la unele evenimente publice sau anumite personaje. Tributară comediei grecești (Menandru), comedia la romani este ilustrată de Plautus (Aulularia, Amphytrion, Soldatul lăudăros). Comedia latină – comedia palliata, după îmbrăcămintea actorilor (pallium, vestmînt grec) constituia principalul fond al teatrului latin, locul ei luîndu-1 mai tîrziu comedia togata, de inspirație romană. În secolul al XVI-lea, o mare dezvoltare o ia în Italia Comedia dellarte, influențată de comedia populară italiană, cu personaje tipice ca Pantalone, Arlechino, Pulcinela etc., acestea întruchipînd tipuri umane, ca servitorul isteț, fata naivă, bătrînul îndrăgostit. În comedie se observă tendința de a reduce personajele la scheme morale, abstracte, adică numai la funcționalitatea comică. Comedia este socotită ca un gen a cărui definiție rezultă din opoziția cu creații dramatice mai grave, ca tragedia și drama. Felul cum se desfășoară acțiunea, ca și acela al rezolvării conflictului denotă subordonarea comediei categoriei estetice a comicului, sub variatele lui forme: comic buf, caracterizat prin rîsul spontan al spectatorilor stîrnit de mișcările dezarticulate ale unor personaje (bufon, măscărici, arlechin etc.), ca și stilului nelipsit adesea de vulgaritate, comicul burlesc, rezultat din imitarea caricaturală a unor fapte, personaje; comicul tragic sau tragi-comic, împletire de comic și tragic; comicul grotesc, folosit în farse; comicul umoristic, implicînd compasiune; comicul sarcastic, necruțător, incisiv ș.a. Sorgintea comicului constă în discordanța dintre aparență și esență, dintre conținut și formă, dintre ceea ce unii vor să pară și ceea ce sînt în realitate. Opus tragicului, comicul rezidă în aceste contradicții ale obiectului comic, dar se nuanțează, căpătînd aspecte felurite, și prin sensibilitatea subiectului care le percepe în virtutea unor disponibilități de contemplare. Datorită acestor manifestări, comicul se înfățișează sub diferite forme ca ironia, sarcasmul, persiflarea etc., care se întîlnesc în teatru și în schițe, în nuvele și romane. Comicul, în esența și integritatea sa, îl conține comedia, fiind exprimat prin mijloace proprii acestei specii a genului dramatic. Nu se poate vorbi însă de o puritate a comicului, datorită interferențelor cu tragicul, comicul alunecă în tragic și tragicul în comic (Avarul de Molière). Moravurile, caracterele, situațiile în care sînt puse personajele, limbajul acestora, onomastica sînt mijloace de realizare a comicului, izvoarele lui materiale. După prezența acestor elemente în operă, comicul se particularizează, ilustrînd stilul unui singur scriitor, de unde și formulele: comic molieresc, caragialesc etc. Comedia poate fi: de caracter (Hagi Tudose de B.Șt. Delavrancea, Avarul de Molière); de moravuri (O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale), de intrigă (D-ale Carnavalului de I.L. Caragiale).

QUIPROQUO (lat. quid pro quo; un lucru pentru alt lucru) Procedeu folosit îndeosebi în comedii, în vodeviluri, farse și care constă în confundarea identității personale, aceasta ducînd la situații confuze și încurcături. Folosit în farsele medievale, în vodeviluri, comediile de situație, în realizarea unui comic ușor. Quiproquo-ul este folosit și de I.L. Caragiale în comediile sale (ex. în O noapte furtunoasă, confuzia pe care o face Rică Venturiano între Veta și Zița; eroarea lui Leonida, care este convins că-l urmărește reacțiunea, în Conu Leonida fața cu reacțiunea ; numeroasele confuzii între personajele din D-ale Carnavalului).

FĂRȘANG s. n. (Trans. SV) Carnaval, cîșlegi. Îi lungă vremea și scurt fărșangul. OG, 383; cf. OG, 388, 391. Etimologie: magh. farsang (< germ. Fasching).

MASCÁT¹, -Ă adj. 1. (Despre oameni) Care poartă mască¹ (I 1), cu fața acoperită de mască. Peste cîteva minute veni însoțită de două dame și doi cavaleri mascați. ROM. LIT. 414¹/31. Mă duc drept la el. .. Dar dacă o fi mascat? CARAGIALE, O. I, 209. Din curțile albăstrite de înserare, ieșeau și intrau fantome mascate, purtînd în palme daruri și lucruri. KLOPSTOCK, F. 145. Ai ieșit la braț cu mica dona Diata, mascată și ea. CAMIL PETRESCU, T. II, 242. La crăciun, în sărbători, se făcea horă în care se prindea și brezaia, care era om sau femeie mascat. H IV 67. ◊ Bal mascat = bal la care participanții poartă mască și, uneori, sînt deghizați. Cf. HELIADE, J. 176/6. El nu s-a îmbrăcat ciobănește pentru bal mascat. GHEREA, ST. CR. III, 361. Mulți și-au înfățișat războiul ca o bătaie de flori și confeti la șosea, ca un bal mascat în uniformă. ARGHEZI, P. T. 69. A trecut de mult carnavalul și sezonul balurilor mascate. C. PETRESCU, A. R. 13. ◊ (Substantivat) Unii din oameni – bărbați, femei si copii-. . . se transformă în mascați; adică pun pe ochi, față, o mască pe care o cumpără înadins din oraș. I. CR. II, 186, cf. ALR II/I MN 81, 2 689/537, 682, A V 26. 2. Care este ascuns privirilor; camuflat. O ușă mascată. . . acoperită toată cu catifea roșie brodată. CAMIL PETRESCU, O. II, 409. 4 Care ascunde realitatea sub o aparență înșelătoare ; disimulat. Nicolaie Golescu, văzând că poate să iasă ceartă, din nou diplomat, propune și aci un fel de amînare mascată. CAMIL PETRESCU, O. II, 635, cf. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2 951. – Pl.: mascați, -te. – V. masca.

carnaval s. n., pl. carnavaluri (și: D-ale carnavalului)

BLOJ, BLOAJĂ I. adj. și sm. f. Băn. Murdar, neîngrijit: tocmai ești cu dreptul bloj și mojic (ȚICH.); te-ai făcut bloajă (PĂC.). II. BLOJ sm. 1 Sperietoare, momîie (pentru alungat păsările) (RV.-CRG.) ¶ 2 Persoană mascată (în jocul călușarilor, în carnaval) (PAMF.).

❍FĂRȘANG (pl. -guri) sn. Trans. Cîșlegi, carnaval [ung. < germ. Fasching].

MOTOCÁIȚĂ s. f. (Regional) Măscărici (la carnaval) (Tisa-Brad). VICIU, GL. – Pl.: ? – Etimologia necunoscută.

FLUȘTURATEC, -ATIC adj. Fluturatec: țopăiau și chihoteau, cum avea tinerimea flușturatecă obiceiul în carnaval CAR..

*CARNAVAL (pl. -aluri) sn. ⛪ Cîșlegii de iarnă, dulcele Crăciunului, timpul și petrecerile de la Bobotează pînă la începerea postului mare [fr.].

fărșón, fărșonuri, s.n. (reg.) Petrecere cu mâncare și băutură. ■ În Maram. din dreapta Tisei e atestată var. fârșan „veselie”; în Trans. circulă var. fărșang „carnaval”. – Din germ. Fasching „carnaval” (DA, Galdi, după DER).

CHIHOTI (-tesc) vb. intr. A da chiote, a chiui: țopăiau și chihoteau, cum are tinerimea... obiceiul în carnaval (CAR.).

NEBUN, -Ă adj., subst. I. adj. 1. (Învechit și popular) Negativ al lui bun; care nu este bun, rău; spec. păcătos; îndărătnic; leneș; stricat; nemernic (3), netrebnic. Fărădelegea cugetă într-așternutul său, pristani tuturoru cailoru nebure (calea rea psalt. 65), pizmi nu ogodi. psalt. hur. 30^r/19. Și-mi zis[e] îngerul: acela nuor de focu iaste a oamenilor nebuni, ceia ce se mestecă împreună în rugăciunea periților (cca 1550). gcr i, 2/22, cf. cuv. d. bătr. ii, 420/20. Neblagodareniia... dîrji și nebuni i face. coresi, ev. 422, cf. 305. Fii nebuni simt și fără înțel[e]sătură, mîndri simt a fac[e] rău (a. 1600-1650). gcr i, 141/27. Cum au înțeles că nu-i Antohi Vodă domnu și-i Neculai Vodă s-au și spăriet de faptele lor cele nebune ce făcusă. neculce, l. 193, cf. 65. Pomeneaște la anul 520 precum, cu nebună paza slujitorilor carii era la Dunăre, gothii au trecut în Misia. cantemir, hr. 207. Rușinăm nebună înțelepciunea neînțelepților înțelepți ai lumii aceștiia (a. 1703). gcr i, 348/13. La Brașov... era toți nebunii boiarii țării strînși (începutul sec. XVIII), mag. ist. iv, 61/31. Înțelepciunea elinească nebună a fi o ai arătat. mineiul (1776), 49^r1/31, cf. lb, cihac, ii, 22. La elenii aceia, zeii cei buni ca și cei nebuni... toți fierbeau într-o oală, cum se zice. ispirescu, u. 4, cf. bul. Fil. v, 228. Doar ne-ați dat o călăuză nebună, Ne-a dus pe calea ce n-a fost bună Prin gropiș, Prin răsturniș. teodorescu, p. p. 180, cf. alr i 1 560/40, alr ii 3 597/886, 3 672/172, 551, 3 739/250, 791. Casă năbună. alr ii/i h 256/29. Vinul îl bei de bun, Și el te face nebun. zanne, p. iv, 182. ◊ (Cu determinări, complemente de relație) Nebun de cap. dr. iv,1 053. ♦ (Substantivat) Neome și nebune, nu te temi, nu te rușinezi, ce încă iubire de oameni acmu ți-aduci aminte și de miluire și de mingîiare ? coresi, ev. 368. Sfaturile și socoteala acestor 2 nebuni, Dumitrașco și Toma, i-au făcut dă se-au rușinat și biruința au pierdut. n. greceanu, cm ii, 183. ♦ (Învechit, rar; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Care nu este vrednic, demn (de...). Bogații în ce chip grăiesc așa și fac și nesătui arătîndu-se și nebuni de darul Domnului nostru Dumnezeu. coresi, ev. 399. ♦ (Regional; despre ciuperci) Care nu este comestibil; otrăvitor. cf. n rv 71. Nu vorbi tot minuni, Dor n-ai mîncat bureți nebuni. marian, nu. 415, cf. gr. s. v, 45. Bureț d-ăi nebuni. alr ii 6 405/182. Vribe nebune. ib. 6 405/346. ♦ (Regional) Mere nebune = numele unei specii de mere nedefinite mai de aproape. cf. grecescu, fl. 222, bianu, d. s. ◊ Muiere nebună = vrăjitoare. cf. alr i 1 397/315. ♦ (Regional; substantivat, m.) Drac (Brusturi-Oradea). cf. alr i 616/302. 2. (Mai ales despre oameni; în opoziție cu cuminte, înțelept) Lipsit de judecată dreaptă, de rațiune, fără minte, nesocotit (3), necugetat, (învechit și popular) nebunatic (1); p. ext. slab de minte, prost, netot (I 2), (regional) pater¹. Că așa iaste voia lu Dumnedzeu, binrefăcătorilor se înfrănre nesciința oameniloru celora nebunrilor (oamenilor celor fără minte biblia 1688). cod. vor. 148/24. Cinci [fete] era din cele înțeleapte și cinci nebune. tetraev. (1574), 244. Dară de vrea fi cerșut și capul tău, o nebune Iroade, acea fără de rușine jucătoare, fi-ți-l vreai dat ei? coresi, ev. 546. Ca pre un dobitoc nebun mînă-l diavolul să pască porcii în holdele sale. varlaam, c. 17, cf. 445. Cine dintru oameni are hi atâta de nebun să-ș dea ochii săi să-i scoață neștine pentru bani? id. ib. 161. Giudețul să îndeamnă a mai micșura certarea celui vinovat, de cum spune pravila, când cel vinovat iaste surd sau mut; de vreame ce unul de aceștia iaste ca și un prunc micșor și ca unul de cei fără minte, nebun. prav. 293. O nebuni galateani, cine vă amegi să nu îngăduiți dereptăției? n. test. (1648), 252^v/24, cf. 206^v/34. De aceea nu fiți nebuni, ci să pricepeți ce este voia lui Dumnezeu! neagoe, înv. 18/1. Împăratul este cam nebun, lipsit de minte și celea ce nu să cade a face, acelea face. ist. ț. r. 102, cf. anon. car. Cine-ș lasă lucrul pentru altul, nebun esti (a. 1779). gcr ii, 121/14, cf. 83/27. O găină clocea niște oao de șarpe cu toată osîrdiia. Iară o rîndurea dintr-un copaci o văzu și-i zisă: oh, nebună ce ești tu, pentru ce clocești aceaste oao? (a. 1812). id. ib. 211/31. Doamna Mariiai este frumoasă, prea frumoasă, dar ce să-i fac că este nebună, prea nebună. kotzebue, u. 4^v/16, cf. lb. [Omul este] uneori cuminte foarte, alte dăți nebun mai mare. conachi, p. 275. Cine-a fi nebun ca mine, Tot ca mine să pățească! alecsandri, poezii, 366, cf. lm. Baba, cînd vede că și-a bătut găina joc de dînsa, o prinde ș-o bale, ș-o bate pîn-o omoară în bătaie! Și așa, baba cea zgîrcită și nebună a rămas de tot săracă. creangă, o. 24. Nu sînt oamenii așa de nebuni cum crede lumea la oraș! rebreanu, r. ii, 46. Cine-a făcut crîșma-n drum, N-a făcut-o de nebun; Oamenii-s cu gînduri multe, Merg în crîșmă să le uite. jarnîk-bîrseanu, d. 385. Are muierea asta tri copii, și capu-i tăt nebun. alr ii 2 960/250. Omul bătrîn și nebun, leagă-l de gard și-i dă fîn, se spune despre cel care a îmbătrînit și tot fără minte a rămas. Cf. zanne, p. ii 489. Nu e nebun cel ce mănîncă șepte mălaie, ci e nebun cel ce i le dă. id. ib. iii, 601, cf. iv, 43, 80. ◊ (Substantivat) Ințeleageți acmu fără de mente întru oameri și neburii. psalt. 196. Nebune! ce veri tu semîna nu va învie (a. 1569-1575). gcr i, *13/34. Nebunele își luară lumânările lor și nu luară cu eale unt în vasele lor. tetraev. (1574), 244. Iară nebunii ce nu înțeleg a lu Dumnezeu mîndrie șf tocmeala... pre Dumnezeu fac vinovat sau pre oameni de al lor rău. coresi, ev. 60, cf. 397. Fie cine veade că înțelepții încă mor, împreună nebunul și neînțeleptul pier (a. 1651). gcr i, 155/18. Și încă amăgeșt[i] și pruncii nebunilor a nu să-nchina dumnedzăilor. dosoftei, v. s. septembrie 6^r/3. Cinsteaște mai vrătos pre cel bun și înțelept decăt pre cei răi și nebuni. fl. d. (1680), 14^v/14. O, nebunule și deșertule de minte! cum că amăgitoare și mincinoasă să fiu dzici. cantemir, ap. gcr i, 324/21. Cum iaste soarele de întunearec, așa iaste deosebită și viața înțeleptului de a nebunului. c. cantacuzino, cm i, 64. Nebunule întru această noapte vor să ceară sufletul tău de la tine (a. 1785). gcr ii, 149/4. O, nebunul eu, cum am îndrăznit pînă într-atîta să vă mîhnesc ! drăghici, r. 10/5, cf. 86/3. Crezi tu că vom putea noi singuri secerași strînge atîta amar de grîu...? Ce nebun ai crede tu c-ar fi acela? creangă, p. 156, cf. 259. Sînteți cochete, ușuratice, vanitoase, căutați să treziți în noi amor, să ne sfîșiați inima și apoi să rîdeți de noi, nebunii. f (1900), 548. Nebunul are inima lui în gură și înțeleptul are limba lui în inimă. antim , ap. gcr ii, 5/39. Cel înțelept cînd tace mai mult spune decît cel nebun cînd vorbește. golescu, ap. DDRF. Un nebun aruncă o piatră-n baltă și zece cuminți să năcăjesc s-o scoată. șez. i, 218, cf. pamfile, j. ii, 156, zanne, p. viii, 663. Înțeleptul făgăduiește, nebunul trage nădejde. negruzzi, s. i, 248, cf. zanne, p. vi, 668. Vai de cel ce a nemerit la ușă de nebun. zanne, p. viii, 663. Nebunii cheltuiesc și înțelepții dobîndesc. id. ib. 664. (Expr.) A prinde șarpele cu mîna nebunului = a scăpa dintr-o primejdie sau dintr-o încurcătură, băgînd pe altul mai prost în ea. cf. id. ib. i, 657. ♦ (Despre manifestările oamenilor) Care denotă lipsă de judecată, de rațiune, nechibzuit, prostesc, nebunesc (2); care nu este întemeiat, deșert. O, necredință nebună ce avea fariseii, că vedea orbul cu ochi mărturisind și spuind adevărat și nu credea. varlaam, c. 125. Cu nebune și nesocotite făgăduieli pe țarul îndemnînd, fără de vreame acea sumă dă oaste dentru ale sale oști au dăspărțit. R. greceanu, cm ii, 183. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că zău, nu știu ce se poate întîmpla. negruzzi, s. i, 146. Nebunele lui fapte. lm. Pînă cînd să ni se spună Același vechi cuvînt nebun, Că viața-i rea? demetrescu, o. 80. Se petrecu... un eveniment care întări credința nebună a sectarilor despre venirea lui Antichrist. f (1906), 20. Răpus de-un gînd nebun pe semne, Uitat-am pilda lui Isop, Vîrtejului să nu mă-ndemne. goga, p. 35. Niște nebune cuvinte pe care le-ar fi rostit după multă băutură de vin Ciogolea spatar, într-o adunare de boieri. sadoveanu, o. xi, 323, cf. v, 702. Joc amețitor, nebun, fără astîmpăr. bArt, s. m. 15. Eu am prins gînduri nebune Să mă duc cu mîndra-n lume. jarnik-bîrseanu, d. 56. ♦ (Învechit; despre oameni) Care este simplu, care nu este învățat, cultivat. (Substantivat) Din săraci și de ruda proasta și necărtulari alease Hristos apostolii săi... Pentr-aceea grăiaște și Pavel apostol de dzice că Dumnedzău aleasă pre cei nebuni din lume, ca să rușineadze pre cei înțelepți. varlaam, c. 156. ♦ (Regional) Năuc (2). cf. alrm i/i h 193. 3. (Despre ființe) Vioi, zglobiu, zburdalnic, nebunatic (2); zvăpăiat, neastîmpărat (2), năzbîtios; nestăpînit, nestăvilit. cf. polizu, cihac, ii, 22. Deși pleca spre bătrînețe, aceasta muiere e încă... nebună. lm. Ce frumoasă, ce nebună e albastra-mi dulce floare! eminescu, o. i, 55. O, dragii mei prieteni! Luptați, cîntați, iubiți... Rămîneți pururi veseli, nebuni și fericiți. cerna, p. 61, cf. 42. Ah, iar sînt copilul nebun de-altădată! O floare, un flutur m-oprește din mers. iosif, v. 64. Era veselă, era nebună așa cum nimeni nu o cunoscuse pînă atunci. ardeleanu, d. 133. În cinstea ta, Cea mai frumoasă și mai nebună dintre fete, Voi scri trei ode. minulescu, v. 38. Fusese o fătuță nebună și fără griji. t. popovici, se. 16. Mi-e murgul cam nebun Și de fugă numai bun. alecsandri, p. p. 72. Ei, Ioneasă Cîrciumăreasă, Ai grajd bun De un cal nebun? corcea, b. 62. I năbun că pîncă nu stă locului. alr i 1 517/295. ◊ Fig. N-avu parte De suflete ce cîntă împreună, De viața care colcăie nebună. cerna, p. 38. Pe infinita depărtare De azuriu... Nebune, Îmbătate Se-aleargă razele de soare. camil petrescu, v. 98. A trebuit să-mi pun Căluș pe coardă, Pe-a inimii, că prea era nebună. beniuc, v. 93. ◊ (Substantivat) Aș dori mult să văd pe aceste nebune, zise Elena. Mai ales pe Zoe Șeni, deși nu aprob purtarea lor în timpul carnavalului. bolintineanu, o. 417. Poate să mai doarmă cineva de răul nebunelor istor de privighetori? creangă, p. 131. Mimi – o nebună, Ce știind ca să-ndrăgească, de nimica nu e bună. macedonski, o. i, 82. Iepurii, nebunii... Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. coșbuc, p. ii, 19. Mîine-poimîine e și nebuna cealaltă de măritat. rebreanu, i. 88. Cînd văzu baba Ioana că porcul, în loc să soarbă, mai mult se hîlborește, îi luă ceaunul mormăind: văd că te-ai săturat și-ți arde de joacă, nebunule. id. R. i, 147. ♦ (Transilv.) Care nu este serios, care este flecar; de nimic. cf. lb, lm, alr ii/i h 30. 4. Care suferă de o boală mintală, dezechilibrat mintal; dement, alienat, (popular) smintit, (învechit și regional) nerod (I 2). Cela ce să va face și să va arăta cum iaste nebun... iară el nu iaste cu adevărat nebun, acela să va certa deplin, după pravilă. prav. 267, cf. 245, st. lex. 171^vl/18. Portariul s-au gîndit că iaste nebun și zis[e]: du-te în calea ta (a. 1692). gcr i, 297/30. Negreșit că mă socotea nebun. negruzzi, s. i, 66. Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun? Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun! eminescu, o. i, 158, cf. id. n. 7. Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit, sermanul! Pe de o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. creangă, p. 243, cf. 157. Vecinii îl credeau nebun, căci ochii lui cenușii luceau straniu sub fruntea-i palidă. f (1900), 607. Ce vă tot uitați la mine? Nu-s nebună! eftimiu, i. 122. Înaltă, despletită, albă ca de var Mi se părea Ofelia nebună. bacovia, o. 78, cf. 38, 181. Ce nebun profet mai vine să ne spună că-i trimisul Celui ce făcu pămîntul din nimic? minulescu, v. 53. S-a întors din război nebun. sahia, n. 58. Cazna ridicolă a unui împărat nebun care a bătut marea cu nuiele ca să-i potolească furtuna. arghezi, t. c. 82, cf. alrm i/i h 192, alrm ii/i h 161, alr ii 3 670/250. Omul nebun, cînd vorbește, din mîini și din picere nici cum contenește, că cu toate grăiește. zanne, p. viii, 663. ◊ Expr. (Familiar) Ești nebun?, se spune pentru a arăta dezaprobare sau mirare, surpriză față de faptele sau de afirmațiile cuiva. cf. călinescu, e. o. ii, 47; barbu, ș. n. 8. ◊ (Substantivat) Cela ce va vinde otravă omului necunoscut sau nebunului... să să cearte. prav. 109, cf. ST. lex. 171^V1/17 . Nebunii și ucigașii... N-au năzăritură de cinste cu-nțelepție? conachi, p. 285. Gardul, în copilărie, Vecinic l-am asemănat C-un nebun care-a plecat Razna pe cîmpie. coșbuc, f. 125. Am intrat pe poarta ospiciului... Nebunii se plimbau în halaturi albe. c. petrescu, s. 193. Într-o grădină publică, tăcută, Pe un nebun l-am auzit răcnind. bacovia, o. 50. Cît despre icrele de crap, eu le pun deasupra celor de știucă... numai cît, asemenea salată trebuie cu rînduială făcută, după altă vorbă înțeleaptă: adică să toarne undelemnul un chior, să picure alămîia un zgîrcit și să le bată un nebun. sadoveanu, o. ix, 443. Se uită la el mirat, sau poate chiar altfel, cum te uiți la un nebun. tudoran, p. 15. Copiii, nebunii și omul beat vorbesc adevărul. zanne, p. ii, 70. De nebun și de muierea rea, fiece înțelept fuge. id. ib. 290. Nebunul de la Răstoacă, Tot el cîntă, tot el joacă, se spune despre cel care vorbește fără să fie ascultat. id. ib. vi, 274. Cînd grăiești cu cel nebun, aibi ciomagul lîngă tine. id. ib. viii, 663. Nu te pune cu nebunul și cu cel prost de minte. id. ib. 665, cf. 663, iii, 118. Nebunul n-asudă nici la deal, nici la vale și prostului nici să-i faci, nici să-ți facă. negruzzi, s. i, 248. (Ca termen de comparație) Atuncea ca o nebună, aleargă. conachi, p. 86, cf. 264, 278. Vîntul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văicărau, pietrele țipau. creangă, p. 240. Setilă... zvîrlea cu doage și cu funduri de poloboc în toate părțile, ca un nebun. id. ib. 261, cf. 141, 247, 252. Aici mi-ai fost ascuns, Ianulică?... și eu te căutam ca o nebună. caragiale, o. ii, 241. Petre alerga ca un nebun, agitînd barda. rebreanu, r. ii, 204. Mi s-a făcut părul măciucă. M-am ridicat și am fugit ca un nebun. v. rom. februarie 1955, 151. ◊ Casă de nebuni v. casă. Săptămîna nebunilor v. săptămînă. (Regional) Trif nebun = numele unei sărbători băbești neprecizate ca dată. Cf ALR II/I mn 113, 2850/228. ◊ Expr. A (o) face pe nebunul = a-și acorda o importanță exagerată, a fi mereu mîndru, cu nasul pe sus, nemulțumit. cf. alexi, w., barbu, ș. n. 73. ♦ Fig. (Cu valoare de superlativ) Extrem de repede, de tare, de violent; care se face cu disperare. Vîntul... fuge nebun Printre tufe-nțepătoare și nuiele de alun. alecsandri, poezii, 146. Lumea toată, aflînd că vine grozăvia, pornește să fugă nebună. caragiale, o. iv, 135. Aleargă nebun. ddrf. Românii... s-au bătut nebuni. coșbuc, b. 83. Nebun să fug departe de tot ce-aveam mai drag. cerna, p. 69, cf. 96. Se temea de toate umbrele, și totuși alerga nebun după umbre. rebreanu, n. 38. Trenul fugea nebun. mironescu, s. a. 132. Pînza sfîșiată, ca o aripă rănită, se zbătea nebună în suflarea vîntului. bart, s. m. 51. M-oi repezi nebun în soare. beniuc, v. 12. (Adverbial) Nebun s-aruncă dînsa, din tot al ei avînt, Dar lunecă și cade. coșbuc, p. ii, 189. ◊ Expr. A umbla (sau a fi) nebun după cineva (sau după ceva) = a fi extrem de îndrăgostit, extrem de pasionat de cineva sau de ceva, a-i plăcea peste măsură de mult cineva sau ceva. Aceste domnițe... erau nebune după joc și pe fiecare noapte rupeau cîte o pereche de conduri de mătase albă, dănțuind. ispirescu, l. 232. Cînd eram fată, ...știi, Mărie, că umblam nebună după el. davidoglu, m. 43. ♦ (Familiar; adesea substantivat și ca termen de apostrofare) (Om) descreierat, smintit, țicnit, zănatic. Vărul tău Leonil îi un nebun și un obraznic și dacă l-oi mai videa pe-aici, am să-i rup urechile. alecsandri, t. 330. Baba cloanța cea nebună, Care-aleargă descîntînd. id. p. i, 12. Pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele pînă aicea; cîțiva nebuni carii s-au încumes a o face, de-abia au ajuns pînă la cîmpia unde ai văzut oasele cele multe. ispirescu, l. 5. Te pomenești că nebunul ăsta nu mai vine mîine. sahia, n. 103. Mă duc să mă omor. Mă arunc pe linie... – E nebună rău. sebastian, t. 243. Iți repet: ești nebun și nu-nțeleg să-mi faci asemenea scene. baranga, r. f. 7. ◊ (Prin lărgirea sensului) Bată-te Dumnezeu, cocoș nebun! murmură bătrînul. rebreanu, i. 43. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Scos din minți, înnebunit; buimac, năuc (2), zăpăcit, aiurit. În loc... să leie copiii sfintei Dumineci cum i-a lăut fata moșneagului..., ea i-a opărit pe toți de țipau și fugeau nebuni de usturime și de durere. creangă, p. 292. Era nebun de bucurie. ispirescu, l. 226. Mica Rosalba privea nebună de bucurie. vlahuță, o. a. 137. ◊ Expr. A fi nebun de carte, se spune despre cineva care a învățat foarte mult. cf. zanne, p. v, 148. 6. Care denotă nebunie (4), care e propriu nebuniei, dement; p. ext. fantasmagoric, bizar. Stilul... ajunge exagerat, necorect, plin de comparații bizare, aproape nebune. gherea, st. cr. ii, 119. Un glas întunecat îmi sună la ureche și graiul lui nebun Și groaznic ca blestemul mă-ndeamnă să le spun. petică, o. 179. Cascadele-n noapte rîdeau Șoptindu-și povestea nebună. densusianu, l. a. 25. Dacă mi-am schimbat portul, am făcut-o ca să nu întoarcă lumea ochii după mine și să nu mă ia a doua oară drept un maniac, cum m-a mai socotit pe vremea cînd umblam cu Oarță după comorile mele nebune. c. petrescu, a. 324. Melodia... se stingea într-o aiurare nebună. sadoveanu, o. i, 56. 7. Care nu are limite, margini, măsură (atît e de intens, de tare, de mare etc.); p. ext. enorm, extraordinar; groaznic, cumplit; halucinant. Toată nebuna lui mirare cînd David îi arată petecul din veșmîntul lui. heliade, o. n, 131. Spaimă nebună. lm. Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere, Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor. eminescu, o. i, 20, cf. iv, 40. Acești miliardari duc o viață de somptuozitate, de un lux nebun. gherea, st. cr. ii, 316. Lasă-ți patima nebună care sufletu-ți zdrobește, Vino-n codru unde numai vecinic liniște domnește. f (1897), 196. Unde avea să mă ducă pasiunea asta nebună și nesocotită? ib. (1900), 570. Parcă-i văd ș-acuma în faptul dimineții, C-un strigăt de izbîndă, dînd zbor nebun săgeții. cerna, p. 17, cf. 67. Boierul strigă din caleașcă: „Hei! cine vrea această pungă? Voinicul ăla s-o ajungă!” O goană de ogari nebună, Toți se răped, că toți o vor. iosif, v. 27, cf. 34. Și într-un moment de nebună mîndrie am plecat repede înainte fără un cuvînt, fără un gest. petică, o. 328. Apusul se îneca... în nourii de praf pe care Harap îi ridica din fuga lui nebună. galaction, o. 78. Mă uit la tine și indignat mă mir De unde-ți vin aceste instincte de vampir, Această-nverșunare nebună, fără scop? topîrceanu, p. o. 16, cf. id. b. 33. Muncitorii aproape goi, cu șiruri de sudoare pe spate și piept..., creau un aspect de muncă într-o încordare nebună. sahia, n. 33. Își repezi calul într-un avînt nebun. sadoveanu, o. i, 159, cf. 297. Vasul in goana lui nebună de pasăre de noapte... își moaie parcă vîrful aripelor desfăcute în negrul apei. bart, s. m. 15, cf. 40. Cum alergam ca furtuna In fugă nebună, pe bețe! Hi! cal năzdrăvan. beniuc, v. 23. II. Subst. 1. s. m. Numele unei piese la jocul de șah. Cade-n șahul de pe masă și răstoarnă pe covor Doi nebuni peste un rege. alecsandri, poezii, 87. 2. s. m. (Rar) Măscărici, bufon (la curțile suveranilor sau nobililor). Un rege al Franței... avea și el nebunul sau mucalitul său, ca toți regii cei vechi și ca toți cei mari. bolliac, o. 236. Despot avea pe lîngă el un soi de caraghioz... într-o zi... nebunul scoase săbia și se făcu că se răstește asupra comesenilor lui Despot. xenopol, i. r. v, 76. ♦ Personaj imaginar, invocat ca sperietoare pentru copiii mici. Pentru copiii mărunți, tot în ceata ființelor acestea intră și țiganul, țiganca, baba, ...turcul, nebunul ș. a., care vin cu traista în spinare și intră din casă în casă, adunînd pe copiii care plîng. pamfile, dușm. 275. 3. s. f. (Bot.; regional) Ciumăfaie (Datura stramonium). Ciumafaiul se mai numește: laur, turbare, ciuma-fetei, cimăfoaie, bolandariță, porc, nebună, buruian. șez. xv, 150. 4. s. f. art. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. cf. VARONE, D., com. din PLENIȚA-BĂILEȘTI. – pl.: nebuni, -e. – Și: (regional) neabun, -ă (alrm ii/i h 161/386), năbun, -ă adj., subst. – pref. ne- + bun.

CÎRNELEAGĂ, CÎRNILEAGĂ (pl. -egi) sf. 📆 1 Mold. Bucov. Săptămîna cărnii, săptămîna mistreață, vîrstată, împestrițată sau de praguri: cîrnileaga cade a treia săptămînă înainte de lăsatul de brînză (VOR.) ¶ 2 pl. Munt. și Trans. Cîșlegii de iarnă, carnavalul [lat. carnemlĭgat].

CÎȘLEGI sf. pl. ⛪ Perioadă de timp în care nu se postește. Se deosebesc patru perioade de acestea peste an: 1 ~le Crăciunului sau ~le de iarnă, dulcele Crăciunului, timpul de la Crăciun pînă la Postul mare, carnaval; 2 ~le Paștilor, ține 8 săptămîni, dela Duminica Paștilor pînă la Duminica tuturor sfinților; 3 ~le Sînpietrului, de la 29 Iunie pînă la 1 August; 4 ~le de toamnă, de la 15 August pînă la 15 Noemvrie; ‼ și sg. CÎȘLEGIU: în toiul cîșlegiu (CAR.) [lat. caseum lĭgat].

MUȚUNĂ s. f. (Grecism învechit) Mască¹ (I 1). Poartă coif . . . carele are săpat pre dînsul chiar față de om ca și muțunile. AETHIOPICA, 57^r/3. Prințipii din sîngele crăiesc îș coperea fețile cu niște hîde muțune. IST. AM. 46^r/12. ♦ Persoană care poartă o mască¹ (I 1). Carnavalul nu să sfîrșise și muțunile alerga încă. CRITIL, 87/6. – Pl.: muțune și muțuni. – Din ngr. μουτζοῦνα.