Definiția cu ID-ul 1181699:

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

INTRIGĂ (< fr. intrigue, uneltire, intrigă) Motivul ce dezlănțuie conflictele sau stările sufletești ale personajelor într-o operă literară, epică sau dramatică, în versuri sau în proză. Narațiune a unor evenimente, accentul căzînd însă pe cauzalitate, cum o definește E.M. Forster în Aspecte ale romanului. Alcătuită din mai multe elemente, numite episoade sau incidente, intriga organizează evenimentele din care rezultă o anumită structură a operei literare. Începutului intrigii, cînd se ivesc primele ciocniri între personaje, i se mai spune și nodul acțiunii. Hotărîrea lui Cațavencu de a fi ales deputat, șantajînd pe Trahanache, Tipătescu și Zoe, prin publicarea compromițătoarei scrisori, stă la baza intrigii comediei lui I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută. În Iliada lui Homer, intriga o constituie mînia lui Ahile împotriva lui Agamemnon care, în schimbul lui Hriseis, fiica lui Hrises, preotul zeului Apollon, îi luase pe cea mai frumoasă sclavă a sa, Briseis. Intriga se prezintă ca o înlănțuire, prin înnodare și deznodare de fapte și acțiuni, care presupun un conflict și din care rezultă structura operei literare. Într-o operă dramatică, ea poate lua naștere din jocul pasiunilor sau din întîmplări fortuite, ca în comediile de intrigă (D-ale Carnavalului de I.L. Caragiale; Vicleniile lui Scapin de Molière). În teatrul antic și în cel clasic francez, intriga este, de cele mai multe ori, simplă. Pentru tragedienii greci, care urmăreau efecte de ordin moral, nu era nevoie de o intrigă prea complicată. Dimpotrivă, scopul tragediei clasice fiind sugerarea impresiei de forță și măreție, cu cît intriga era mai simplă, cu atît era mai potrivită să stârnească această impresie. De aceea, desfășurarea momentelor se petrece într-un mod liniștit, linear, fără situații capricioase și surprinzătoare. În teatrul spaniol (Lope de Vega, Calderon de la Barca) și în dramaturgia modernă franceză (Beaumarchais, Scribe, Sardou etc.), intriga apare mult complicată, ea rezultînd dintr-o îmbinare intenționată a situațiilor și din combinații ingenioase. În dramaturgia modernă, țesătura intrigii apare ca o veritabilă virtuozitate, ceea ce dă pieselor de teatru o anumită strălucire și vervă (O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale; Suflete tari de Camil Petrescu; Mielul turbat de Aurel Baranga etc.).