CĂM'ARĂ, cămări, s. f. 1. Încăpere mică în care se păstrează alimente. 2. (Înv.) Cameră, odaie. ◊ Cămară domnească = (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova): a) totalitatea veniturilor domniei, provenite din vămi, ocne și impozite indirecte, deosebite de veniturile vistieriei; b) (rar) monetărie. – Probabil lat. *camara în loc de cam(m)ara „cameră” (< gr.).

CHELBE s. f. (Pop.) Boală care constă în căderea părului de pe cap în arii rotunde, care pot fuziona; peladă; p. gener. chelie, calviție. – Et. nec.

GRAPĂ¹, grape, s. f. Unealtă agricolă formată dintr-un grătar cu dinți, cu discuri, cu roți dințate etc. sau dintr-o legătură de mărăcini, care servește la mărunțirea, afânarea și netezirea pământului arat, la acoperirea semințelor etc.; boroană. ◊ Expr. A se ține grapă de cineva = a însoți pretutindeni pe cineva. – Cf. alb. grep, gërepë „undiță, cârlig de undiță”.

GRĂPA, grăpez, vb. I. Tranz. A mărunți, a afâna și a netezi cu grapa¹ pământul arat (acoperind semințele); a boroni. – Din grapă¹.

ÎNTOARCE, întorc, vb. III. I. 1. Refl. și tranz. A se înapoia² sau a face să se înapoieze de unde a fost plecat; a reveni² sau a face să revină. ♦ Tranz. (Despre o stare afectivă sau maladivă) A-l cuprinde din nou pe cineva (abia vindecat). ♦ Refl. A se îndrepta spre un punct, schimbând radical direcția inițială. 2. (Pop.) A-și schimba sau a face pe cineva să-și schimbe părerea, a se răzgândi sau a face pe cineva să se răzgândească. ♦ Tranz. A retrage o vorbă, o promisiune etc., a reveni asupra... 3. (Pop.) A (se) transforma, a (se) modifica, a (se) preface. S-a întors ploaia în ninsoare. ◊ Expr. (Refl.) A i se întoarce (cuiva) mânia = a-i trece supărarea. A i se întoarce cuiva inima = a i se schimba dispoziția, a se îmblânzi, a se muia. ♦ Tranz. (Înv.) A traduce un text dintr-o limbă în alta; p. ext. a interpreta. II. 1. Tranz. A învârti, a suci, a răsuci (de pe o parte pe alta). ◊ Expr. Tranz. și refl. A (se) întoarce pe dos = a) a (se) nemulțumi profund; a (se) supăra foarte tare, a (se) tulbura; b) a(-și) strica buna dispoziție, a (se) bosumfla. ♦ Spec. A învârti, a răsuci resortul unui mecanism. A întoarce ceasul. ♦ Tranz. (Pop.) A jugăni (un animal). 2. Tranz. și refl. A(-și) mișca, a(-și) orienta corpul sau o parte a corpului, p. ext. privirea în altă direcție decât cea inițială. ◊ Expr. (Tranz.) A întoarce cuiva spatele = a pleca în mod ostentativ de lângă cineva; a părăsi pe cineva, a nu se mai interesa de soarta cuiva. (Refl.; fam.) A i se întoarce (cuiva) mațele sau stomacul pe dos = a i se face scârbă, greață; fig. a fi dezgustat, scârbit. III. Tranz. 1. A schimba poziția unui obiect, așezându-l invers față de poziția anterioară sau față de poziția firească ◊ Expr. A întoarce casa pe dos = a răscoli totul în casă. A (o) întoarce și pe o parte (sau față) și pe alta = a examina amănunțit, a discuta în detaliu. ♦ A da filele unei cărți, ale unui caiet etc. înainte sau înapoi; a răsfoi. ◊ Expr. A întoarce foaia = a-și schimba atitudinea devenind mai ferm, mai sever. ♦ A pune, a îmbrăca un obiect vestimentar pe dos; a preface un obiect vestimentar transformându-i dosul în față. ◊ Expr. A(-și) întoarce cojocul (pe partea cealaltă sau pe dos) = a-și schimba comportarea, atitudinea în rău față de cineva. ♦ A învârti paiele, fânul etc. astfel încât partea umedă de la pământ să ajungă deasupra. ♦ A ara din nou un ogor. 2. A da îndărăt, a restitui. ◊ Expr. A întoarce vizita = a răspunde printr-o vizită la o vizită primită anterior. ♦ Fig. A răsplăti pe cineva pentru o faptă bună sau rea. ♦ (Determinat prin „cuvânt”, „vorbă” etc.) A răspunde, a replica (cu ostentație, cu impertinență). – Lat. intorquere.

ZGÂRIA, zgârii, vb. I. 1. Tranz. și refl. A(-și) face o rană superficială pe piele cu unghiile, cu ghearele sau cu un obiect ascuțit. ♦ Tranz. A face pe un obiect o urmă superficială cu ajutorul unui corp ascuțit și dur; a râcâi. ◊ Expr. A zgâria pământul = a ara superficial. A zgâria hârtia = a scrie o literatură proastă. 2. Tranz. Fig. A produce o senzație auditivă neplăcută. ♦ A impresiona în mod neplăcut gustul, mirosul; a ustura. 3. Compuse: zgârie-brânză s. m. și f. invar. = epitet dat unui om zgârcit, avar, cărpănos; zgârie-nori s. m. invar. = clădire înaltă cu foarte multe etaje. [Pr.: ri-a] – Lat. *scaberare (< scaber).

ZGREPȚĂNA, zgreapțăn, vb. I. (Pop.) 1. Intranz. A zgâria, a râcâi (cu ghearele). ♦ Refl. (Reg.) A se scărpina. ♦ Tranz. A ara la suprafață, a zgâria pământul. 2. Refl. A se cățăra, agățându-se cu ghearele. ♦ A se agăța, a se prinde de ceva. – Et. nec.

ARĂTURĂ, arături, s. f. 1. Acțiunea de a ara; arat¹. 2. Pământ arat. – Ara + suf. -ătură.

OGORÎ, ogorăsc, vb. IV. Tranz. A pregăti un ogor sau un teren agricol pentru cultivare; spec. a ara (adânc). – Din ogor.

AR, ari, s. m. Unitate de măsură pentru suprafețele de teren, egală cu 100 m². – Din fr. are.

ARA, ar, vb. I. Tranz. A răsturna cu plugul brazde de pământ în vederea pregătirii solului pentru cultivare. – Lat. arare.

ARABIL, -Ă, arabili, -e, adj. (Despre pământ) Bun pentru arat și cultivat; arător. – Din fr. arable, lat. arabilis.

ARAT¹ s. n. Acțiunea de a ara; arătură. – V. ara.

ARAT², -Ă, arați, -te, adj. (Despre pământ) Care a fost pregătit cu plugul pentru cultivare. – V. ara.

ARĂTOR, -O'ARE, arători, -oare, adj. (Rar; despre pământ) Arabil. ♦ (Despre vite) Care se folosește la arat. – Ara + suf. -ător.

ARIE¹, arii, s. f. 1. Loc special amenajat unde se treieră cerealele; arman. 2. Suprafață de teren sau platformă pe care se așază cărămizile la uscat, se montează unele elemente de construcții, se prepară betonul etc. – Lat. area.

ARIE², arii, s. f. 1. (Mat.) Măsură a unei suprafețe (exprimată în valori numerice). Aria cercului. 2. (Suprafață, teritoriu considerat ca) zonă de răspândire a unui fenomen, a unui grup de plante sau de animale etc. ♦ Fig. Întindere, suprafață. – Din lat. area (cu sensurile după fr. aire).

ARIE³, arii, s. f. Compoziție muzicală vocală (cu acompaniament de orchestră, de pian etc.) care face parte dintr-o operă, operetă etc. ♦ Compoziție muzicală instrumentală asemănătoare cu aceea definită mai sus. – Din it. aria.

PLUG, pluguri, s. n. 1. Unealtă agricolă cu tracțiune animală sau mecanică, folosită la arat, la dezmiriștit etc. ◊ Expr. De la coarnele plugului = de la țară. ♦ Arat, plugărit. ♦ Îndeletnicirea, ocupația plugarului; plugărie¹. ◊ Expr. Acesta (sau acela) mi-i plugul = aceasta (sau aceea) îmi este meseria, ocupația. ♦ Fig. Ogor, pământ; țară. 2. (În sintagmele) Plug de cărbune = mașină de lucru prevăzută cu lame sau cuțite pentru dislocarea materialului, folosită la executarea mecanizată a operațiilor de abataj și de încărcare a cărbunilor. Plug nivelator = mașină folosită la nivelarea terenurilor și la împrăștierea unui material pe o șosea sau pe un teren. Plug pentru șanțuri = mașină de lucru cu cuțite speciale care servește la săparea șanțurilor. Plug de zăpadă = vehicul echipat cu un dispozitiv pentru curățirea zăpezii de pe o cale de comunicație. 3. Piesă metalică montată transversal pe o bandă de transport, pentru a face ca materialul transportat să cadă alături de bandă. 4. Figură de schi care constă în apropierea din mers a vârfurilor schiurilor în formă de unghi, pentru a frâna sau pentru a reduce viteza. 5. (Reg.) Plugușor (2). – Din sl. plugŭ.

PROSIE, prosii, s. f. (Pop.) Ogor arat și semănat pentru prima dată, după ce a fost necultivat doi sau trei ani. – Cf. sl. proso.

OGOR, ogoare, s. n. Bucată de pământ cultivată sau cultivabilă; țarină. ♦ Câmp semănat cu același fel de plante (de obicei cereale); lan. ♦ Teren agricol, proprietate agricolă. ♦ Teren arabil folosit ca pășune timp de un an, pentru a fi mai fertil în anii următori; pârloagă. ◊ Ogor negru = teren arat, grăpat etc., dar nesemănat timp de un an pentru a se reface. ♦ Arătură care se face cu mult înainte de lucrările de însămânțare. – Din bg., scr. ugar.

OGORÂT, ogorâturi, s. n. Acțiunea de a ogorî și rezultatul ei; arat. [Var.: ogorit s. n.] – V. ogorî.

LUCR'ARE, lucrări, s. f. 1. Acțiunea de a lucra și rezultatul ei; muncă, activitate. ◊ Expr. A pune în lucrare = a începe executarea, a pune în practică. ♦ (Înv.) Muncă, activitate, efort pentru a realiza ceva. ♦ (Concr.) Lucru realizat printr-o muncă fizică sau intelectuală. ♦ Studiu scris asupra unui anumit subiect; scriere, operă artistică sau științifică. ♦ Spec. Operație sau ansamblu de operații efectuate cu ajutorul mașinilor, utilajelor etc., precum și materialele și manopera respectivă, în vederea realizării, reparării, transformării etc.; sistem tehnic realizat printr-o astfel de operație. ◊ Lucrarea solului = ansamblul lucrărilor de arat, grăpat etc. executate în vederea creării unor condiții optime de încolțire și de creștere a plantelor. Lucrarea pământului = agricultură. 2. Înfăptuire, realizare. 3. Fig. (Rar) Lucrătură (2). – V. lucra.

NEARAT, -Ă, nearați, -te, adj. (Despre suprafețe de pământ) Care nu a fost arat. [Pr.: ne-a-] – Ne- + arat².

NETEZITO'ARE, netezitori, s. f. 1. Mistrie specială de metal, cu paleta îndoită, folosită pentru a netezi tencuiala la muchiile sau la unghiul dintre zidurile unei construcții. 2. Unealtă agricolă formată din mai multe bare paralele, legate între ele cu lanțuri, folosită la nivelarea pământului (după arat). – Netezi + suf. -toare.

DEC'AR¹, decari, s. m. Unitate de măsură pentru suprafețe de pământ, egală cu zece ari. – Deca- + ar.

RECITATIV, recitative, s. n. Gen de muzică vocală (executată de solist), cu sau fără acompaniament instrumental, care, prin intonații și prin ritmica asemănătoare vorbirii, se apropie de declamație și care, în operă, comentează acțiunea și face legătura între arii. – Din fr. récitatif.

RĂSTURNA, răstorn, vb. I. 1. Tranz. A scoate, a deplasa un corp din poziția lui normală, făcându-l să cadă într-o parte sau să ajungă cu susul în jos. ◊ Expr. A răsturna brazda = a tăia brazda cu plugul; p. ext. a ara. ♦ A întoarce (un recipient) cu fundul în sus pentru a face să cadă sau să curgă conținutul; a vărsa. ◊ Expr. A răsturna pe gât = a bea repede, pe nerăsuflate. 2. Tranz. A culca la pământ, a prăvăli, a doborî. ♦ Tranz. și refl. (Despre oameni) A face să cadă sau a cădea dintr-un scaun, dintr-un fotoliu etc. 3. Tranz. Fig. A înlătura dintr-o situație înaltă, a scoate dintr-un post de conducere, a da jos de la putere. ♦ A distruge o situație, o poziție, un plan, o concepție. 4. Refl. A sta sau a se așeza într-o poziție comodă, cu spatele sprijinit de ceva; p. ext. a se culca. – Răs- + turna.

RĂSCOLI, (I 1, II) răscolesc, (I 2) răscol, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. A face dezordine căutând pe cineva sau ceva, a cerceta cu de-amănuntul; a scotoci. ♦ Tranz. A scormoni focul, jeraticul pentru a-l înviora. ♦ Tranz. A scurma, a râcâi pământul; p. ext. a ara. ♦ Tranz. A stârni praful, valurile etc. ♦ Tranz. A face să devină acut; a reactiva. ♦ Tranz. A tulbura. 2. Tranz. A face să se răzvrătească, să se revolte; a agita. II. Tranz. (Pop.) A desface toamna stâna, alegând oile după fiecare proprietar în parte. – Din sl. raskoliti.

RĂZOR¹, răzoare, s. n. 1. Fâșie îngustă de pământ nelucrat, servind drept hotar și potecă între două ogoare; hat. 2. Loc arat; ogor. 3. Strat de flori sau de legume în grădini; brazdă. 4. Cărăruie (într-o grădină). – Din bg. razor.

DESFUNDA, desfund, vb. I. Tranz. 1. A deschide un butoi scoțându-i fundul sau dându-i cep; p. ext. a deschide o sticlă astupată, scoțându-i dopul; a destupa. ♦ Refl. (Rar; despre torente de apă) A se revărsa. 2. A curăța sau a goli un canal; o conductă, un șanț înfundat etc. 3. A face ca un drum, un teren să devină impracticabile din cauza ploii, a apei revărsate, a noroiului etc. 4. A ara adânc, a desțeleni un teren, de obicei pentru pregătirea unei plantații viticole sau pomicole. – Des¹- + [în]funda.

DESȚELENI, desțelenesc, vb. IV. 1. Tranz. A ara adânc un teren (multă vreme) necultivat sau cultivat cu plante perene, pentru a-l însămânța. 2. Refl. (Rar, despre copaci) A ieși din rădăcini (în urma unei lovituri, a unei furtuni etc.) – Des¹- + [în]țeleni.

DESȚELENIT, -Ă, desțeleniți, -te, adj. (Despre terenuri necultivate) Arat adânc în vederea însămânțării. – V. desțeleni.

DEZMIRIȘTI, dezmiriștesc, vb. IV. Tranz. A ara stratul superficial de la suprafața pământului, după recoltare. – Dez- + miriște.

STEAJĂR, steajăre, s. n. (Pop.) Par înfipt în pământ în mijlocul unei arii de treierat cu cai, în jurul căruia se înfășoară funia în timpul treieratului. [Var.: steajer s. n.] – Din sl. stežerŭ.

ARA vb. (rar) a scurma. (Tractoarele ~ pământul.)

ARARE s. v. arat.

ARAT s. arare, arătură, plug, plugărie, plugărit, (rar) plugărire. (Merg în zori la ~.)

ARĂTURĂ s. 1. arare, arat, plug, plugărie, plugărit, (rar) plugărire. (N-a ieșit azi la ~.) 2. (concr.) ogor, țarină, (pop.) răzor, (reg.) plan. (~ este terenul arat.)

OGOR s. 1. câmp, țarină, (pop. și poetic) glie, (pop.) răzor, (înv. și reg.) agru, (reg.) plan, (înv.) sat. (A ieșit pe ~, la arat.) 2. v. arătură. 3. pârloagă, (pop.) moină, (reg.) mejdină, morhoancă, morogan, moruncă, nadaz, năvăloacă, noroi, obleagă, orpie, rât, toloacă. (Pământul arabil temporar nelucrat se numește ~.) 4. v. pârloagă. 5. v. lan.

PLUG s. 1. (TEHN.) (reg.) plugniță. (Cu ~ul se ară.) 2. v. plugărit.

PLUGĂRIRE s. v. arare, arat, arătură, plug, plugărie, plugărit.

PLUGĂRIT s. (AGRIC.) arare, arat, arătură, plug, plugărie, (rar) plugărire. (Merg în zori la ~.)

POGONICI s. (reg.) plugar. (~ este băiatul care mână vitele la arat.)

SCURMA vb. v. ara, scotoci.

ar s. m., pl. ari

ara vb., ind. prez. 1 sg. ar, 2 sg. ari, 3 sg. și pl. ară

arat s. n.

arie (mat., agr., muz.) s. f. (sil. -ri-e), art. aria (sil. -ri-a), g.-d. art. ariei; pl. arii, art. ariile (sil. -ri-i-); (mat.) simb. A

A ARA ar tranz. (solul) A tăia în brazde cu plugul (în vedere cultivării). /<lat. arare

ARABIL ~ă (~i, ~e) (despre pământ) Care poate fi arat și cultivat; bun pentru arat și cultivat. /<fr. arable, alt. arabilis

ARĂTURĂ ~i f. 1) v. A ARA. ~ de toamnă. 2) Pământ arat. /a ara + suf. ~ătură

A BORONI ~esc tranz. (solul arat) A prelucra cu boroana; a grăpa. /Din boroană

BOU ~i m. 1) Taur castrat, folosit ca animal de tracțiune și, mai ales, pentru carne. * A lucra ca un ~ a lucra mult și din greu. A scoate (pe cineva) din ~ii lui a scoate (pe cineva) din fire; a enerva. ~ii ară, caii mănâncă se spune în cazul când unii muncesc, iar alții trag foloase. A-și băga (sau a-și pune) ~ii în jug (sau în plug) cu cineva a colabora cu cineva. 2) fig. depr. Bărbat prost. 3): ~-de-baltă (sau -de-apă) a) specie de broaște cu pete roșii sau galbene pe pântece; b) specie de bâtlan cu gâtul alb și cu penajul galben-verzui pe spate și negru pe cap. ~-de-mare pește marin, de talie mică, de culoare cafenie sau cenușie-închisă. ~-de-noapte bufniță. ~ul-domnului a) rădașcă; b) buburuză. [Monosilabic] /<lat. bovus

DEC'AR ~i m. 1) Unitate de măsură a suprafeței egală cu zece ari. 2) (la cărțile de joc) Carte marcată cu zece semne de aceeași culoare. /<ngr. dekári

A DESFUNDA desfund tranz. 1) (butoaie) A deschide scoțând fundul sau dând cep. 2) (sticle sau borcane închise ermetic) A deschide scoțând dopul sau capacul; a destupa. 3) (canale, conducte etc. înfundate) A curăța de depuneri (nisip, gunoi etc.); a destupa; a despotmoli. 4) (drumuri) A face să se desfunde. 5) (terenuri înțelenite) A ara adânc (în vederea unor plantații); a desțeleni. /des- + a [în]funda

A DESȚELENI ~esc tranz. (terenuri înțelenite) A ara adânc (în vederea unor plantații); a desfunda. /des- + a [în]țeleni

A DEZMIRIȘTI ~esc tranz. (pământul) A ara superficial îndată după recoltarea grânelor, răsturnând miriștea. /dez- + miriște

A FI sunt intranz. I. (cu funcție de verb predicativ) 1) A se afla în realitate; a avea ființă; a ființa; a exista. ◊ Este (sau e) ceva (la mijloc) există ceva neclar (la mijloc). Este cum este treacă-meargă. 2) A se afla de față; a se găsi într-o anumită situație. Cartea este pe masă. Am fost la lucru. ◊ A fi la putere a se afla la conducere; a guverna. A fi în joc a se afla într-o situație critică. 3) A-și avea obârșia; a se trage; a proveni. De unde ești? 4) A se afla în viață; a trăi; a viețui. El nu mai este. ◊ Cât vom fi și vom trăi până la sfârșitul vieții. 5) A avea loc; a se întâmpla; a se petrece. Ce a fost a trecut. ◊ A fost odată ca nici odată formulă cu care încep unele basme. 6) A avea o anumită valoare bănească; a costa; a valora. Cât e kilogramul de mere? II. (cu funcție de verb copulativ) 1) (urmat de un nume predicativ) El este medic. Noi suntem trei. 2) (precedat de un pronume în dativ și urmat de un determinativ) Mi-i foame. Mi-a fost greu. ◊ A-i fi oarecum (a-i fi nu știu cum) a nu îndrăzni; a se rușina. A-i fi cuiva drag de ceva (sau de cineva) a îndrăgi ceva (sau pe cineva). III. (cu funcție de verb semiauxiliar) Era s-o pățească. Îi era a cânta. IV. (cu funcție de verb auxiliar) 1) (la formarea diatezei pasive) Ogorul este arat. 2) (la formarea unor moduri și timpuri compuse) Copiii vor fi dormind. Să fi rămas. /<lat. sum, fui, fire

GRAPĂ¹ ~e f. Unealtă agricolă în formă de grătar cu dinți, folosită pentru mărunțirea, afânarea și nivelarea pământului arat; boroană. /Cuv. autoht.

A GRĂPA ~ez tranz. (pământul arat) A lucra cu grapa; a boroni. /Din grapă

A GREBLA ~ez tranz. 1) (fin, paie, gunoaie etc.) A strânge cu grebla. 2) (pământul săpat sau arat) A nivela cu grebla. 3) depr. (părul) A descâlci și aranja cu pieptenele (sau cu degetele); a pieptăna. /Din greblă

GREBLĂ ~e f. Unealtă agricolă manuală constând dintr-o bară cu dinți de metal sau de lemn, fixată într-o coadă lungă de lemn și folosită pentru a aduna ceva (paie, fân, gunoaie etc.) de pe o suprafață sau pentru a nivela pământul arat sau săpat. * ~ mecanică mașină agricolă pentru strânsul cerealelor cosite. /<bulg. greblo

HECT'AR ~e n. 1) Unitate de măsură pentru suprafețe de teren egală cu 100 de ari. 2) Suprafață de pământ de această mărime. /<fr. hectare

A MODULA ~ez 1. tranz. 1) muz. (arii, sunete, melodii etc.) A exprima prin inflexiuni ale vocii; a articula, trecând armonios de la un ton la altul. 2) fiz. A face să se moduleze. 2. intranz. muz. A emite o succesiune de sunete, schimbând tonul, înălțimea, accentul (conform regulilor armoniei). /<fr. modeler

A NĂSĂDI ~esc tranz. pop. 1) (părți ale corpului, fructe, legume etc.) A face să-și piardă integritatea sau să capete un semn (în urma unei loviri). 2) (snopi de cereale) A desface și a așeza pe arie într-un anumit fel pentru a treiera (cu ajutorul vitelor). 3) (arii) A curăța și a amenaja în vederea treieratului. /<sl. nasaditi

NETEZITO'ARE ~ori f. 1) Unealtă de zidărie folosită pentru netezirea tencuielii la colțurile și la muchiile unei construcții. 2) Unealtă agricolă pentru nivelarea pământului arat. /a netezi + suf. ~toare

OGOR ogo'are n. 1) Teren pregătit special pentru culturi agricole; glie; țarină. 2) Suprafață de pământ semănată cu același fel de plante agricole; lan. ~ de grâu. 3) Pământ arabil lăsat nelucrat (timp de un an sau doi) pentru a-i spori fertilitatea; pârloagă. ◊ ~ negru teren arat și grăpat, dar nesemănat, fiind lăsat să se refacă; țarină. 4) Proprietate agricolă. /<bulg., sb. ugar

A OGORÎ, ogorăsc tranz. (terenuri, suprafețe cultivabile) 1) A lăsa nelucrat pentru un anumit timp (cu scopul de a fertiliza). 2) A ara adânc, prefăcând în ogor (după ce o perioadă de timp a fost folosit ca pășune). /Din ogor

PLUG ~uri n. 1) Unealtă agricolă pentru arat. ~ cu cai. ~ cu cormană. ◊ ~ de zăpadă vehicul special amenajat pentru curățarea zăpezii de pe o cale de circulație. ~ de cărbune agregat folosit la tăierea și încărcarea cărbunilor în mine. ~ nivelator mașină folosită pentru nivelare în lucrările rutiere. (A fi) de la coarnele ~ului (a fi) din țărani. A trage în ~ a munci din greu (obosind peste măsură). 2) Munca aratului. Țăranii vin de la ~. 3) Procedeu de a frâna schiurile, apropiindu-le vârfurile. /<sl. plugu

POTPURIU ~ri n. 1) Piesă de muzică, mai ales instrumentală, constând din fragmente de arii, cântece și melodii cunoscute. 2) Amestec de lucruri eterogene. /<fr. pot-pourri

PRIMĂVARĂ ~eri f. 1) Anotimp al anului care cuprinde lunile martie, aprilie și mai. ◊ De ~ a) necesar pentru primăvară; b) care are loc primăvara; caracteristic primăverii. La ~ când va sosi primăvara; în timpul primăverii viitoare. Astă ~ primăvara trecută. De cu ~ încă din timpul primăverii. ~ara vieții tinerețe. 2) la pl. fig. Ani (în tinerețe) fericiți. [G.-D. primăverii] /<lat. primavera

A RĂRIȚA ~ez tranz. A ara cu rarița. /Din rariță

A RĂSTURNA răstorn tranz. 1) A face să se răstoarne. ~ mămăliga. ◊ ~ brazda a ara. ~ munți a face lucruri mari, importante. ~ pe gât a bea repede, pe nerăsuflate. 2) (conducători, guverne etc.) A da jos de la putere. 3) fig. (planuri, concepții, teorii etc.) A înlătura ca fiind lipsit de valoare. /răs- + a turna

RĂZOR ~o'are n. pop. 1) Fâșie îngustă de pământ nelucrat, care desparte localități sau terenuri de pământ; hotar; hat. 2) Fâșie îngustă de pământ mai ridicată, pe care se seamănă legume sau flori; strat; vatră. 3) pop. Loc de pe un teren arat, unde se alătură ultimele două brazde trase în sens opus. /<bulg. razor

RECITATIV ~e n. Melodie sau fragment dintr-o bucată muzicală interpretată în formă de declamație, care comentează acțiunea dintr-o operă și face legătura dintre arii. /<fr. récitatif, germ. Rezitativ

A ZGÂRIA zgârii tranz. 1) (ființe sau părți ale corpului) A răni ușor (cu unghiile, cu ghearele sau cu un obiect ascuțit). * Mâța blândă zgârie rău v. MÂȚĂ. 2) (obiecte) A tăia la suprafață lăsând o urmă; a scrijeli; a cresta. ◊ ~ pământul a ara rău. ~ hârtia a) a scrie neciteț și necaligrafic; b) a scrie literatură lipsită de valoare artistică. Zgârie-brânză calificativ dat unei persoane foarte zgârcite. Zgârie-nori clădire foarte înaltă, cu multe etaje. 3) (urechea, auzul) A supăra cu o senzație auditivă neplăcută. [Sil. -ri-a] /<lat. scaberare

A ZGREPȚĂNA zgreapțăn pop. 1. intranz. (despre animale) A zgâria un obiect cu ghearele, cu labele sau cu unghiile, producând un zgomot supărător. Mâța zgreapțănă la ușă. 2. tranz. (terenuri, pământ) A ara rău, scormonind numai la suprafață. /Orig. nec.

'ARA s.m. Specie de papagal, frumos colorat și cu coada lungă, existent în America de Sud. [< fr. ara < cuv. tupi].

ARATORIU, -IE adj. (Liv.) Care servește la arat; referitor la agricultură. [Pron. -riu. / cf. fr. aratoire, lat. aratorius].

DIVERTISMENT s.n. 1. Recreare plăcută și amuzantă; distracție. ♦ Episod distractiv, alcătuit din dansuri și arii, introdus în teatrul din sec. XVII-XVIII; mică piesă scrisă pentru teatrul de societate. 2. (Muz.) Piesă instrumentală alcătuită din mai multe părți succesive, cu caracter zglobiu, fantezist, capricios, amuzant. ♦ Suită ușoară de bucăți muzicale. ♦ Secțiunea a doua a unei fugi. ♦ Suită de diferite dansuri. [< fr. divertissement, it. divertismento].

POTPURIU s.n. Bucată muzicală compusă din fragmente din diferite arii celebre, cunoscute. ♦ (Rar; fig.) Amestecătură, confuzie. [Scris și pot-pourri, var. potpuri s.n. / cf. fr. potpourri].

SUBSOLAJ s.n. Scormonire a pămîntului, la arat, sub adîncimea la care pătrunde plugul. [Cf. fr. sous-solage].

VICARIANT, -Ă adj. (Biol.; despre specii sau varietăți) Care se substituie reciproc; care au mai multe arii de răspîndire. ♦ (Despre un organ anatomic) Capabil de a compensa insuficiența unui alt organ. [Pron. -ri-ant. / < fr. vicariant, cf. lat. vicarius – înlocuitor].

BISA vb. I. tr. 1. A cere prin strigăte de „bis” repetarea unui număr din programul artistic al unei reprezentații, reluarea unei arii etc. 2. A repeta la cererea publicului (o arie, un număr din program etc.). [< bisser].

arare adv. (reg. înv.) rareori, câteodată

CARILON s.n. Instrument muzical la care se pot executa arii cu ajutorul unor clopote sau al unor lame acordate la anumite tonuri. [Pl. -nuri. / < fr. carillon].

chirui, chiruiesc, vb. IV (reg.) a ara a doua oară, a face ogor, a întoarce locul.

chițoi s.n. (reg.) colț, petec mic, triunghi mic (rămas de arat sau de secerat).

corn'ar, corn'ari, s.m. (înv.) 1. slujbaș care strângea cornăritul (v.). 2. cel care la arat ținea coarnele plugului; cornaci, cornici. 3. plug cu un singur corn. 4. stâlpul din colțul (cornul) casei; colțar.

CULTIVATOR s.n. Mașină agricolă pentru fărîmițarea și afînarea pămîntului arat. // s.m. și f. Persoană care se ocupă cu cultura pămîntului, a plantelor etc. [Cf. fr. cultivateur].

ara (ar, arat), vb. – A răsturna cu plugul brazdele de pămînt. – Mr., megl. ar, istr. oru. Lat. arāre (Pușcariu 105; Candrea-Dens., 67; REW 508; DAR); cf. it. arare, v. prov., sp., port. arar, v fr. arer. Cf. arat, arător, arătură. Der. arat, s. n. (acțiunea de a ara, arătură). – Der. neol. arabil, adj., din fr.

aralîc (-curi), s. n. – Spațiu, interval. Tc. aralik de la ara „între” (Lokotsch 88). Sec. XVIII, înv.

aramă s. f. – 1. Cupru. – 2. Fel, soi; fire, natură. – Mr. aramă. Lat. *aramen, formă pop. asimilată de la aeramen (Diez, Gramm., I, 5; Candrea, Éléments, 61; Pușcariu 107; Candrea-Dens., 73; DAR; Rosetti, I, 65); cf. alb. rëm, it. rame (piem., engad. aram), fr. airain (< v. fr. arain), v. prov., cat. aram, v. sp. arambre, port. arame. Sensul 2 se explică prin obiceiul vechi de a bate monede de aramă, suflate cu un strat de argint sau de aur; prin folosință începea să se ivească fondul de aramă, trădînd calitatea proastă a monedei. Der. arăma, vb. (a arămi); arămar, s. m. (căldărar); arămărie, s. f. (căldărărie); arămeasă, s. f. (vas de aramă); arămi, vb. (a acoperi cu un strat de aramă); arămie, s. f. (căldare de aramă), pe care DAR îl derivă de la bg., sb. aranija „ceaun”, cuvinte care provin mai probabil din rom.; arămioară, s. f. (înv., monedă de aramă); arămiu, adj. (de culoarea aramei); arămos, adj. (bogat în cupru).

arat (arate), s. n. – Plug. Mr. aratru. Lat. ărātrum (Pușcariu, Dacor., VIII, 324; Lacea, Dacor., VI, 339). Cuvîntul este foarte rar, are circulație mică în regiunea Muscel. A fost înlocuit de plug, poate datorită confuziei cu part. de la a ara; este posibil să se păstreze, confundat cu totul cu acesta, în expresii ca a ieși la arat. Cf. ara.

arător (arăto'are), adj. – 1. Arabil, bun de arat. – 2. (S. m.) Plugar. Lat. ărātor (REW 600; DAR); cf. it. aratore, cat., sp., port. arador. S-a confundat în rom. cu lat. aratorius, care a avut același rezultat. Cf. ara.

arătură (arături), s. f. – Arat, acțiunea și rezultatul lui a ara. Lat. ărātūra (Pușcariu 110; REW 602 a; DAR); cf. it. aratura, v. fr. areüre, cat., sp., port. aradura. Cf. ara.

arie (arii), s. f. – Melodie, compoziție muzicală. It. aria (sec. XIX).

arie (arii), s. f. – 1. Loc unde se treieră, arman. – 2. Suprafață. – Var. (înv.) are. Mr. arye, megl. aryie, aryiă. Lat. ārea (Pușcariu 119; Candrea-Dens., 86; REW 626; DAR); cf. alb. arë, it. aja, prov., port. aira, fr. aire, cat., sp. era (gal. din Lubián airá). Folosirea ca termen științific se datorează contactului cu fr. aire. Der. aret, s. n. (regiune, zonă), cu var. ariet. Pronunțarea este gravă. În general suf. -et este tonic, dar există și cazuri cînd este aton, cf. bunget, prejmet, astfel încît putem considera fără nici o dificultate că este vorba de un der. normal de la arie. Dicționarele l-au confundat uneori cu arét „ajutor”.

înturlui vb. IV (reg.) a ara a doua oară.

mălăină s.f. (reg.) 1. porumbiște. 2. loc unde au rămas numai cotoarele. 3. pământ arat în fiecare an.

HECT'AR s.n. Unitate de măsură pentru suprafețele agrare, egală cu 100 de ari. [< fr. hectare].

ACOLISITURĂ s.f. (Trans. SV) Insistență. Săvai nu s-ară scula să-i dea lui pentru ce e priiaten lui, iară pentru acolisitura lui scula-se-va și-i va da. N TEST. (1648). Etimologie: acolisi + suf. -tură. Vezi și acolisi.

ogorî, ogorăsc, vb. IV (pop.) 1. a ara (prima sau a doua oară, pentru o cultură nouă), a face ogor. 2. a prăși, a săpa straturi de legume.

parini, parinesc, vb. IV (reg.) 1. a ara a doua oară înainte de semănat. 2. a dezmiriști ogorul.

pârnojie, pârnojii, s.f. (reg.) teren agricol arat de câțiva ani și lăsat necultivat.

pirui, pirui, vb. IV (reg.) a ara a doua oară (pentru a curăța locul de pir).

piruit² s.n. (reg.) arat a doua oară pentru curățirea locului de pir.

ponovi, ponovesc, vb. IV (reg.) 1. a lucra la câmp, a ara. 2. a coborî.

prăgaș, prăgași, s.m. (reg.) cel care mână boii la arat.

prelucă, preluci, s.f. (reg.) 1. poiană mică de pădure. 2. loc cultivat înconjurat de o pădure sau de un teren sterp. 3. loc nesemănat, rămas în interiorul unui loc semănat. 4. (înv.; în forma: preloacă) teren despădurit, arat și pregătit ca ogor. 5. izlaz, imaș. 6. luncă, crâng, zăvoi. 7. vale îngustă, vâlcea înfundată. 8. spărtură, despicătură, gaură; scobitură, loc prin care se scurge apa. 9. (în forma: prilucă) crestătură făcută în piciorul de sus al prispei. 10. staul pentru oi.

prosie, prosii, s.f. (pop.) 1. ogor arat și semănat pentru prima dată, după ce a fost necultivat doi sau trei ani; ogor nelucrat sau abia desțelenit. 2. (reg.; în forma: prosâie) fânaț. 3. (reg.) moșie strămoșească.

sâmbr'ar, sâmbr'ari, s.m. (reg.) asociat, tovarăș la arat sau la ciobănie; sâmbraș.

scârmocit, scârmocită, adj. (reg.) 1. scormonit, scotocit. 2. (despre pământ) arat superficial. 3. (fig.; despre oameni) neastâmpărat.

steajer, steajăre, s.n. (pop.) 1. par înfipt în pământ în mijlocul unei arii de treierat cu cai, în jurul căruia de înfășoară funia în timpul treieratului. 2. (fig.; înv.) centru. 3. (reg.; în formele: șteajer, ștejer) prăjină ascuțită la capete și înfiptă în pământ, în jurul căreia se clădesc clăile de grâu sau de fân; par. 4. (reg.; art.) steaua polară.

streme¹, streme, s.f. (înv.) unitate de măsură pentru suprafețe de pământ, echivalentă cu 10 ari.

'ARA s. m. papagal mare, viu colorat., cu coada lungă, din America de Sud. (< fr., sp. ara)

BISA vb. tr. 1. a cere din sală repetarea unui număr din programul artistic al unei reprezentații, reluarea unei arii. 2. a repeta la cererea publicului (o arie). (< fr. bisser)

CABALETĂ s. f. (muz.) încheiere ritmică, plină de dinamism, a unei arii, a unui duet. (< it. caballetta)

CARILON s. n. 1. orologiu din turnul unor catedrale dintr-un grup de clopote. 2. instrument muzical la care se pot executa arii, cu ajutorul unor clopoței sau lame acordate la anumite tonuri. 3. piesă scrisă pentru un astfel de instrument. (< fr. carillon)

DIVERTISMENT s. n. 1. recreare plăcută și amuzantă; distracție. 2. episod distractiv, compus din dansuri și arii, în teatrul din sec. XVII-XVIII; mică piesă scrisă pentru teatrul de societate. 3. (muz.) suită de piese instrumentale cu caracter diferit, asemănătoare cu partita, serenada etc. ◊ piesă cu caracter zglobiu, fantezist, capricios, amuzant. ◊ secțiune a fugii constând dintr-o alternare liberă a expozițiilor și interludiilor. 4. concert de estradă cu conținut variat. 5. suită de diferite dansuri. (< fr. divertissement)

HECT'AR s. n. unitate de măsură pentru suprafețe agrare, de 100 de ari. (< fr. hectare)

IZODINĂ s. f. linie care unește, pe un plan, totalitatea punctelor cu aceeași rezistență a solului la penetrare, la arat etc. (< fr. isodyne)

PASTICCIO s. n. (muz.) tip de operă din arii, recitative, coruri extrase din operele altor compozitori. ◊ lucrare ale cărei părți sunt scrise de compozitori diferiți. (< it. pasticcio)

SINFONIA s. f. (muz.) introducere instrumentală a unei arii; uvertură a unei opere. (< it. sinfonia)

SUBSOLAJ s. n. scormonire a pământului la arat sub adâncimea la care pătrunde plugul. (după fr. sous-solage)

iapă (iepe), s. f. – 1. Femela calului. – 2. Tălpig, la războiul de țesut. – 3. Suport pe care se trage plugul, cînd nu este folosit la arat. – 4.Grindă mică. – Mr., megl. iapă, istr. iope. Lat. equa (Pușcariu 755; Candrea-Dens., 795; REW 2883; DAR), cf. sard. ebba, prov. ego, cat., port. egua, sp. yegua. Pentru sensurile secundare, cf. cobilă. – Der. iepar, s. m. (paznic de iepe); iepilă, s. f. (manetă, levier); pare traducere a sl. kobila (Pușcariu, Dacor., VII, 468); iepesc, adj. (de iapă); iepaș, s. m. (poreclă dată de moldoveni soldaților polonezi ai lui Sobieski, care le furau caii), cf. Iorga, R. istorică, V, 266.

i'ar adv. – 1. Altă dată, din nou. – 2. La fel, de asemenea. – 3. (Conj.) Și, pe de altă parte. – 4. (Conj., înv.) Totuși, în ciuda. – 5. (Conj.) Dar, însă. – Var. iară, ar(ă). Mr. iar(ă), megl. ară. Pare să provină dintr-un lat. *era (Schuchardt, ZRPh., XV, 240; G. Paris, Rom., XX, 333; Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 495; Pușcariu 756; REW 2886; DAR; Pascu, I, 102), cf. engad. eir, prov. er(a), v. gal. ar, cu același sens; cf. și ngr. ἄρα, ἔρα. – Der. iarăși, adv. (altă dată), cu -și, ca cineși, totuși.

întuneca (întunec, întunecat), vb. – 1. A (se) face întunecos, a (se) lipsi de lumină. – 2. A (se) umori, a face să nu mai vadă. – 3. A (se) posomorî, a (se) întrista. – 4. A (se) închide la culoare. – 5. (Refl.) A se acoperi cerul de nori, a se înnora. – 6. (Refl.) A se însera, a se înnopta. – Mr. antunic(are), megl. antunic(ari). Lat. *intŭnĭcāre de la tŭnĭca (Densusianu, Rom., XXXIII, 280; Byhan 25; Weigand, Jb., III, 26; Pușcariu 895; Candrea-Dens., 892; Densusianu, GS, V, 19; Spitzer, Dacor., IV, 650; Graur, BL, V, 102), cf. it. intonicare, sp. entunicar, cu semantism diferit. Evoluția semantică a rom. nu prezintă dificultăți, cf. sp. encapotarse < capote „pelerină” și „îngrămădire de nori”, entoldarse, și celelalte ex. aduse de DAR. S-au dat alte soluții, care nu par convingătoare: din lat. *innoctĭcāre (Giuglea, Cercetări lexicografice, 10; cf. Pușcariu, Dacor., I, 413), printr-o metateză care pare dificilă; din lat. *intonĭcāre „a începe să tune” (Drăganu, RF, II, 291; REW 4504a); sau din turco-tăt. tŭnek < tün „noapte” (T. Hotnog, Arhiva, XXXIV, 206). Rămîne, totuși, o problemă care pînă acum n-a fost explicată satisfăcător, și anume legătura lui întuneca cu vb. întunerica, avînd același sens, și cu întuneric (var. întunerec, înv. (un)tune(a)ric; mr. (î)ntunearic, megl. antuneric), s. n. (negură; înv., mulțime, puzderie). Acest ultim cuvînt se consideră der. de la tenĕbrĭcus (Pușcariu 896; REW 4484; Pascu, I, 129; Iordan, Dift., 114; Löwe 56; DAR) astfel încît întunerica ar proveni de la intenĕbrĭcāre, care este atestat în texte lat. med. Pare surprinzător, în acest caz, că întunerica nu coincide decît întîmplător cu întuneca, așa cum presupun majoritatea filologilor; din aceste rațiuni, autorii Lexiconului de la Buda, Tiktin; Pascu, I, 130; și G. Ivănescu, BF, II, 143 au preferat să considere că întuneca nu este decît o formă redusă de la întunerica, prin intermediul unei haplologii a lui *întunenecare › întunerecare. Această ipoteză nu pare naturală: forma *intuneneca nu putea asimila pe r › n, întrucît se sprijinea pe altă formă neasimilată, întuneric; iar, pe de altă parte, trebuie să admitem și un tratament anormal al grupului lat. br din intenĕbrĭcāre (rezultatul său normal trebuia să fie ur). Der. întunecător, adj. (care întunecă); întunecos, adj. (lipsit de lumină; încurcat, încîlcit); întunecime, s. f. (lipsă de lumină, umbră; eclipsă; ignoranță); întunecăciune, s. f. (înv., întuneric); întunerecime (var. întunereceală), s. f. (întuneric), întunericos, adj. (întunecos).

ARĂTORIU, -IE, arătorii, adj. (Înv., despre unelte) Care servește la arat sau la alte munci agricole. – După fr. aratoire.

jug (juguri), s. n. – 1. Dispozitiv de lemn care se pune pe grumazul animalelor cornute care trag la car, la plug etc. – 2. Suprafață pe care o poate ara o pereche de vite într-o zi. – 3. Povară, tiranie, robie. – 4. Gîtar, hamut. – 5. Jujeu. – 6. Cadru la ferăstrăul acționat de forța apei. – 7. Grindă. – 8. Dispozitiv de prindere la războiul de țesut. – 9. Suport de lemn pentru năvod. – Var. (Mold.) giug. Mr. giug, megl., istr. jug. Lat. iŭgum (Pușcariu 916; Candrea-Dens., 913; DAR; REW 4610), cf. it. giogo, prov. jo, fr. joug, cat. jou, sp. yugo, port. jugo. Der. jugan, s. m. (bou; cal castrat), în sensul de „devenit bun de jug”, întrucît taurii și caii necastrați nu sînt buni ca animale de povară (după Tiktin, de la procedeul castrării, care se făcea cu ajutorul unui clește în formă de jug; însă acest uz nu pare să poată fi documentat); jugăni, vb. (a castra); jugăneală, s. f. (castrare); jugănitor, s. m. (persoană care castrează animale); jugănar, s. m. (persoană care castrează animale); jugar, adj. (bun de jug), cu suf. -ar (după Pușcariu 917, REW 4604 și Candrea-Dens., 916, din lat. iŭgārius); jugărit, s. n. (preț al lemnului pe care îl pot căra din pădure o pereche de boi înjugați); jugărel (var. jugurel, jugureț), s. m. (dumbeț, sclipeț, Teucrium Chamaedrys); jugului, vb. (a pune la jug, a înjuga); înjuga, vb. (a pune la jug, a înjuga, a subjuga, a înrobi; refl., a se dedica în exclusivitate; refl., a se uni; Arg., a fugi, a scăpa), cf. lat. iŭgāre; înjugătură, s. f. (pereche de animale înjugate); înjugător, adj. (bun de jug, bou destinat aratului); desjuga, vb. (a scoate din jug); subjuga, vb. (a oprima, a împila), format pe baza fr. subjuguer; jugastru, s. m. (arbore cu lemnul alb și tare, Acer campestre), mr. giugastru, megl. jugastru, de la jug cu suf. -astru, sau poate de la un lat. *iŭgāster (Pușcariu 918; Candrea-Dens., 917; REW 4605; DAR), deoarece se folosea la confecționarea jugurilor (este greșită der. propusă de Cihac, II, 511, din mag. javor < sl. javorŭ; după Diculescu, Elementele, 482, din gr. ζύγαστρον, de la ζυγόν „ulm”; cf. Rosetti, I, 168).

muiere (muieri), s. f. – 1. Femeie măritată. – 2. Femeie, soție. – Mr. mul{care,0c}, megl. mul{cari,0c}, istr. mulere. Lat. mŭlier (Densusianu, Hlr., 66; Pușcariu 1120; Candrea-Dens., 1162; REW 5730), cf. v it. mogliera (v. lomb. muier, logud. muglèri), v. fr. moillier, prov., port. mulher, cat. muller, sp. mujer. Pentru schimbarea accentului, cf. Rosetti, I, 59. De uz comun, are o nuanță depreciativă în limba literară. Der. muieratic, adj. (muieresc, feminin; afemeiat, desfrînat); muiercană, s. f. (femeie chipeșă); muiercea, s. m. (poreclă pentru bărbații muieratici); muierelnic, adj. (înv., muieresc); muieresc, adj. (femeie); muierește, adv. (femeiește); muieret, s. n. (adunare de femei); muieri, vb. refl. (a fi în societatea femeilor, a se efemina); muierie, s. f. (înv., menstruație, period); muieros, adj. (înv., afemeiat); muierotcă, s. f. (Banat, bărbat dominat de nevastă); muierușcă, s. f. (femeiușcă, mai ales la păsări; dozator la războiul de țesut).

năvoloacă (năvoloace), s. f. – (Mold.) Semănătură făcută fără a ara, răscolind pămîntul numai cu grebla. Rut. navolok „greblă” (Tiktin; Scriban), cf. rus. navolok „cîmp rîpos” (Cihac, II, 462). Cf. voloc.

obraț (obrațe), s. n. – (Mold.) Teren care are o prăjină lățime și patru lungime. Sl. obratu „hotar”, din obratiti „a (se) vărsa, a se răsturna” (Cihac, II, 222; Tiktin; Conev 78). Probabil bazat pe capacitatea de a ara al unei perechi de boi, ca în sp. arada. – Der. obrație, s. f. (îngrăditură, loc îngrădit); obrăți, vb. (a parcela un teren); obrățește, adv. (în parcele de un obraț fiecare).

pișca (pișc, pișcat), vb. – 1. A ciupi, a înțepa. – 2. A rupe din ceva cîte puțin. – 3. A mînca puțin, a ciuguli. – 4. A mușca, a răni. – 5. A șterpeli, a fura. – Mr. chișcu, chișcare, megl. pișc(ari). Origine îndoielnică. Probabil de la o rădăcină expresivă pičc- (Pușcariu 1304; REW 6535; cf. Corominas, III, 724), lat. *piccicare (Candrea, Rom., XXXI, 314; Philippide, II, 651; Pascu, I, 63; Tiktin), cf. alb. pitškoń, it. pizzicare, sp. pellizcar. E posibil să fi intervenit o apropiere cu pisc „cioc”, dar acest cuvînt nu ajunge pentru a explica vb. – Der. pișcura, vb. (Banat, a pișca); pișcănfloare, s. m. (grangur, Oriolus galbula), literal „ciupește florile”; pișcat, adj. (cherchelit); pișcător, adj. (înțepător; furăcios); pișcătură, s. f. (ciupitură, înțepătură; mușcătură; urmă lăsată acolo unde lipsește o parte dintr-un obiect). Piț, s. m. (pitulice), pare să aparțină aceleiași familii; der. pițiga, vb. (Trans., a pișca); pițigăia, vb. (a vorbi cu voce subțire, ascuțit), probabil prin forma care se dă buzelor; pițingău, s. m. (insectă, Calopterys splendens; filfizon, lichea, secătură); pițigoi (var. chițigoi, Trans., pițiguș, Banat pițiganie), s. m. (țiglău, Parus; Arg., lacăt); pițigoaică (var. chițigoaică), s. f. (femela pițigoiului); pițărău (var. Trans. pizărău), s. m. (Olt., Trans., colindător; colac pentru colindători; băț de colindător). Legătura lui pițigoi cu pičc- este evidentă și se explică bine prin sunetul cîntecului său (pițigăiat) sau mai probabil plecînd de la sensul de „cioc”, cu suf. augmentativ -oi, cf. cors. pizzigone, sard. pizzugrossu (Bogrea, Dacor., IV, 842). Relația cu piciu „mic” (Tiktin) sau cu ideea de a ciuguli (Scriban) pare îndoielnică. E neîndoielnic înrudit cu pisc „cioc”, cf. pițigaie, s. f. (fluier) față de piscoaie, pițigoi față de piscoi. Piță, s. f. (Banat, carne), cuvînt rar, identificat cu un lat. *pettia (Pușcariu 1326; REW 6450; Philippide, II, 651; Zauner, Rom. Forsch., XIV, 354; Wagner, 112), este probabil același cuvînt ca piț și pare să însemne „bucățică de carne”. De aici pițur(i)că, s. m. (stîrpitură, poreclă care se dă de obicei în Munt., copiilor și flăcăiandrilor), cf. ngr. πιτσουρίϰος. În sfîrșit, pănțăruș (var. panțăruș, pancearuș, parantuș), s. m. (pasăre, Troglodytes parvulus) aparține familiei expresive a lui pițigoi, pițărău și apare neîndoielnic în loc de *pi(n)țăruș (după Tiktin, din sb. caric „pitulice”); cf. panțură (var. panchiță), s. f. (prostituată), pe care Cihac, II, 242 o punea în legătură fără a fi necesar cu ceh. pančava.

plug (pluguri), s. n. – 1. Unealtă pentru arat. – 2. Obicei folcloric din ajunul Anului Nou, în care se merge pe la case, adesea cu un plug în miniatură, cîntîndu-se cîntece legate de muncile cîmpului. – 3. Vehicul de deszăpezit. – 4. Constelația Orion. – Mr., megl. plug. Sl. plugŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Miklosich, Fremdw., 118; Cihac, II, 267; Cancel 23; Conev 68; Pascu, II, 205), cf. bg., sb., cr. plug, ceh. pluh, pol. plug, rus. plugi, din germ. Pflug. – Der. plugar, s. m. (muncitor agricol; urător); plugăraș, s. m. (flăcău care umblă cu uratul în ajunul Anului Nou); plugări, vb. (a munci pămîntul, a ara; a se ocupa cu muncile cîmpului); plugărie (var. plugărit), s. f. (ocupația plugarului); plugăreasă (var. plugăriță), s. f. (țărancă); pluguleț (var. plugușor), s. n. (obicei folcloric în ajunul Anului Nou; cîntecul care se cîntă cu acest prilej).^[1]

pogon (pogoane), s. n. – Măsură agrară, egală cu 5011,79 m². – Megl. pogon. Sl. pogonŭ, de la pogoniti „a mîna boii”, însemna la început întinderea pe care o arau doi boi într-o zi, cf. sp. arada, yugada, yunta (Miklosich, Slaw. Elem., 37; Cihac, II, 124; Conev 70), cf. bg. pogon. – Der. pogonărit, s. n. (impozit pe vii, creat de Dabija în 1662, suprimat tot de el în 1664, reintrodus de Nicolae Mavrocordat (1714), și din nou desființat in 1744. În 1803 valora doi taleri de fiecare pogon; pogonar (var. pogonaș, pogonici), s. m. (Mold., ziler care lucra într-o vie); pogonesc, adj. (Mold., care formează o bucată întreagă de un pogon); pogoni, vb. (înv., a goni), din sl. pogoniti; pogonici, s. m. (Trans., persoană care mînă vitele), cf. Miklosich, Slaw. Elem., 36. Pogonici este și numele care se dă ariciului în unele cîntece de copii; după Diculescu, Elementele, 493, ar fi cuvînt diferit, din gr. πώγων „barbă”, părere nu foarte convingătoare.

răzor (răzo'are), s. f. – 1. Hotar, hat. – 2. Cărăruie între două ogoare. – 3. Loc arabil, ogor cu formă regulată și delimitat de cărări. – 4. (Înv.) Teren adaptat pentru o moară de apă. – Var. rozor. Bg., sb. razor (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 311; Conev 68), din sl. razorati „a ara”, cf. ceh. rozor, pol. rozora. Der. din lat. radiolus (Giuglea, Dacor., I, 496) este improbabilă. – Der. răzori, vb. (a face răzor; a despărți, a separa; a marca).

ridica (ridic, at), vb. – 1. A înălță, a pune un lucru mai sus. – 2. A pune în poziție dreaptă. – 3. A construi, a edifica. – 4. A crește, a forma, a educa. – 5. A duce, a transporta. – 6. A trasa un plan. – 7. A înlătura, a suprima. – 8. A recruta, a înrola. – 9. A răscula. – 10. (Refl.) A se înălța. – 11. (Refl.) A se restabili, a se însănătoși. – 12. (Refl.) A pleca, a ieși. – 13. (Refl.) A se mări, a crește. – 14. (Refl.) A prospera, a ajunge bogat. – 15. (Refl.) A surveni o intemperie. – 16. (Înv.) A declara război, a face război. – Var. rădica, rîdica, ar(i)dica. Megl. rădic, ardic(ari). Lat. ridicāre „a lega via”, cuvînt citat de Du Cange, de la ridica „arac” (Meyer-Lübke, ZRPh., XIX, 574; REW 7303), cf. sp. rodrigón (Corominas, IV, 49). Pentru a înțelege evoluția semantică trebuie să se țină cont de condițiile de cultivare a viei specifice în Romînia. Fiecare butuc trebuie să aibă un par care-i servește de arac. Butucii se apleacă în jos și se acoperă cu un strat de pămînt iarna, pentru a-i apăra de frig; iar primăvara se ridică iar pe araci – de unde confuzia dintre ideea de „a arăci” cu cea de „a ridica”. Der. de la un lat. erādῑcāre „a smulge cu rădăcini” (Tiktin; Candrea; Graur, BL, V, 111), de la *rĭgĭdicāre < rĭgĭdus (Pușcariu, În memoria lui V. Pîrvan, București, 1934, 291-95 și Dacor., VII, 477) sau din lat. *adrecticāre (Cihac, I, 83) pare puțin convingătoare. Der. ridicat, s. n. (acțiunea de a ridica, ridicare; înv., ieșire, plecare); ridicată, s. f. (angro); ridicătură, s. f. (înălțime; înv., înălțare în rang; înv., plecare); ridicător, adj. (care ridică). – Din rom. provin slov. redikat’, redikovat’, ceh. ogradikavat, pol. redikać „a pleca” (Candrea, Elemente, 402).

rumega (rumeg, rumegat), vb. – (Despre animale) A mesteca a doua oară mîncarea întoarsă din stomac. – Var. Bucov. rumuga. Mr. aroamig, aromigare, megl. rumig(ari). Lat. rŭmĭgāre (Pușcariu 1483; REW 7440), cf. it. rugumare (ven. rumegar, sard. arrumigare, versil. romicare), prov. romier, v. fr. rungier, sp., cat. rumiar, port. romiar. – Der. rumegător, adj. (care rumegă); rumegătură (var. rugumătură), s. f. (pilitură de ferăstrău); rumeguș, s. n. (Munt., particule de lemn care cad la tăiere). Din rom. provin rut. rumegaty, remenuvaty (Miklosich, Wander., 11; Candrea, Elemente, 401).

sbiera (zbier, zbierat), vb. – A mugi, a rage, a răcni, a orăcăi. – Var. zbiera. Mr. azghir(are), megl. zber(ari). Lat. *vĕrrāre, de la vĕrres „vier” (Pușcariu 1392; Tiktin; Candrea; Pușcariu, Dacor., I, 414; cf. Corominas, I, 448), cf. sp. berr(e)ar, port. berrar. Este mai puțin probabilă der. din lat. bēlāre (Cipariu, Arhiv., 82; Cihac, I, 244; Philippide, Principii, 39; Pascu, I, 49; Scriban), deși trecerea lui ē › ie nu pare posibilă. Der. sbierat (var. sbierăt, zbieret, zbierăt), s. n. (răcnet); sbierător, adj. (care zbiară); sbierătură, s. f. (țipăt).

scălda (-ald, -at), vb. – A face baie. – Mr. (a)scaldu, scladare, megl. scald(ari),istr. scǫd. Lat. excaldāre (Diez, Gramm., I, 12; Pușcariu 1537; REW 2946; Rosetti, I, 173), cf. it. scaldare, prov. escuadar, fr. échauder, sp., port. escaldar. – Der. scaldă, s. f. (baie; cadă de baie); scăldătoare, s. f. (baie; apă pregătită pentru baie; loc de scăldat); scăldătură, s. f. (acțiunea de a se scălda; apa care rămîne de la baie); scăldușcă (var. scăldușe), s. f. (Mold., baie).

schimba (-b, -at), vb. – 1. A înlocui ceva, a permuta. – 2. A modifica, a transforma. – 3. A ceda, a lăsa un obiect pentru contravaloarea lui. – 4. A înlocui, a substitui. – 5. A denatura, a altera. – 6. (Refl.) A înlocui, a substitui. – 7. (Refl.) A se primeni. – Megl. schimb(ari). – Var. înschimba. Lat. *excambiāre (Pușcariu 1548; REW 2949), cf. it. scambiare, prov. escambiar, fr. échanger. Fonetismul din rom. se explică printr-o metateză *scîmbia › *scîimba, ca în habeat › aibă, rubeum › roib, etc. Der. schimb, s. n. (mutare; înlocuire; renovare; transformare; modificare; rufe curate), postverbal; schimbăcios, adj. (instabil, inconstant, nestatornic); schimbaș, s. m. (în trecut, milițian în serviciu regulat o săptămînă pe lună); schimbător, adj. (variabil, volubil, versatil); neschimbat, adj. (fără schimbări, fără modificări, inalterat); preschimba, vb. (a schimba, a face schimb, a transforma); schimbiș, adv. (alternativ); schimboaie, s. f. (Mold., regulator la plug); schimbăciune (var. schimbătură), s. f. (înv., schimb).

sf'ară s. f. – 1. Fum, fum înecăcios. – 2. Miros greu, miros de carne sau de grăsime încinsă. – 3. (Înv.) Sacrificiu. – 4. Anunț, știre. – Var. Mold. șfară. Sl. skvara (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 337). Sensul 4, azi aproape exclusiv sfoară, în expresia „a da sf(o)ară’n țară” „a face cunoscut”, fără îndoială din sensul înv. de a comunica știrile importante prin focuri de strajă. – Der. sfarog, s. n. (obiect ars sau uscat), cu suf. -og (după Candrea, din rus. svarok; după Scriban, din sl. tvarogŭ „brînză”); sfarogi (var. sfărogi, sfîrlogi), vb. (a se face sfavog, a se scoroji), negreșit în relație expresivă cu (s)corogi; sfîrloagă, s. f. (încălțăminte uzată); sfarnic, s. n. (înv., altar pentru jertfă). – Din rom. provine țig. suvara „veste” (Graur, BL, III, 186). Cf. scradă.

sînge s. m. – 1. Substanță lichidă roșie din vene și artere. – 2. Obîrșie. – Sînge amestecat, înv. (incest). – Mr. sîndze, megl. sǫndz, istr. sănje. Lat. sanguis, *sanguem, în loc de sanguinem (Pușcariu 193; REW 7574), cf. it., port. sangue, prov., cat. sanc, fr. sang, sp. sangre. – Der. sîngera (var. însîngera), vb. (a pierde sînge; a umple de sînge; a se chinui, a suferi), mr. sîndzinedz, sîndzirare, megl. sǫndriz(ari), din lat. sanguināre (Pușcariu 1593; REW 7571); sînger (var. sîngerel, Mold. sînginel), s. m. (arbust cu ramuri roșii, Cornus sanguinea), postverbal de la sîngera (după Candrea, din lat. sanguineus); sîngerariță, s. f. (plantă nedeterminată, care se presupune că vindecă rănile); sîngerat, s. n. (boală la animale); sîngeratic, adj. (sîngeros); sîngerătură, s. f. (boală la animale); sîngerete, s. m. (cîrnat cu sînge); singeriu, adj. (de culoarea sîngelui); sîngerie, s. f. (plantă, Sanguisorba officinalis); sîngeros (var. Mold. sîngios), adj. (crud, fioros; cu mult sînge; de culoarea sîngelui); sîngeroasă, s. f. (plantă, Hieracium aurantiacum); sîngerică (var. sîngeric, din greșeală sincerică), s. f. (sorbestres, Sanguisorba officinalis); sîngeroșie, s. f. (sete de sînge); sîngerînd, adj. (formație literară artificială după fr. sanglant); consîngen, s. m. (consangvin); sanguin, adj., din fr. sanguin; sanguină, s. f., din fr. sanguine.

spînzura (-r, -at), vb. – 1. A atîrna, a agăța. – 2. A-și pune ștreangul de gît. – 3. A sta atîrnat, suspendat. – 4. A depinde. – 5. (Refl.) A se agăța, a se prinde, a se apuca de un obiect mai înalt. – 6. (Refl.) A cheltui fără rost. – Mr. (a)spindur(are), megl. spinzur(ari). Lat. pendĕre, prin intermediul unei der. mai puțin clară; *pendiāre (Pușcariu 1623), care pare dificil; *pendŭlāre (Meyer, Alb. St., IV, 74), care nu ar fi posibil; *expendĭolāre (Pascu, I, 159; Candrea; Scriban; cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 286 și Tiktin), cf. it. penzolare, care se potrivește fonetic dar pare greu de admis în lat. Uz general (ALR, I, 288). Der. spînzurat, adj. (atîrnat, agățat; s. m., poznaș, ștrengar); spînzurătoare, s. f. (instrument de spînzurat, furci).

spurca (-c, -at), vb. – 1. A păta, a mînji, a murdări. – 2. (Înv.) A silui, a viola. – 3. A atinge mîncarea de post cu ceva de dulce. – 4. A pîngări, a profana. – 5. A deschide un abces. – 6. În jocurile de copii, a greși lovitura. – 7. (Refl.) A se mînji, a se murdări, a-și evacua excrementele. – 8. (Refl.) A mînca de dulce în zi de post. – 9. (Refl.) A se corupe, a se dedulci, mai ales la lucruri interzise. – Megl. spurc(ari). Lat. spŭrcāre (Pușcariu 1637; REW 8193), cf. it. sporcare. – Der. spurc, s. n. (furuncul, abces, tumoare infecțioasă; reumatism articular), deverbal, sau din lat. spurcus (REW 8194; Candrea); spurcăciune, s. f. (murdărie, lucru spurcat, scîrnăvie; dihanie, lighioană, animal murdar, se zice în general despre animalele sălbatice a căror carne nu se mănîncă; persoană de altă religie decît cea ortodoxă; pl., bube-dulci, impetigo); spurcat, adj. (murdar, respingător; s. n., dracul). Din rom. provine mag. szpurkát (Pușcariu, Dacor., VII, 474).

suna (-n, -at), vb. – 1. A produce un sunet. – 2. A cînta la un instrument. – 3. A marca timpul (cu privire la ceas). – 4. A spune, a răsuna. – 5. A se face auzit, a umbla vorba. – 6. A apăsa pe sonerie, a chema. – 7. A insinua, a sugera. – 8. (Refl.) A se spune, a se ști, a se cunoaște. – Mr. asun(are), megl. sun(ari). Lat. sǒnāre (Cihac, I, 271; Pușcariu 1694; REW 8087), cf. vegl. sonuar, it. sonare, prov., cat., sp. sonar, fr. sonner, port. soar. – Der. sun, s. n. (înv., sunet), probabil din lat. sonus (Tiktin; Candrea; cf. REW 8090), sau deverbal; sunător, adj. (care sună, sonor; varietate de mere); sunătoare, s. f. (pojarniță, Staphylea pinnata), omonimul lui sunătoare < sănătoare; sunet, s. n., din lat. sǒnitŭs (Pușcariu 1695; REW 8089; Rosetti, I, 159), sau cu suf. -et, cf. tunet, muget, răcnet etc.; răsuna, vb., după fr. résonner; răsunător, adj. (care răsună); răsunet, s. n. (sunet puternic; bubuit; zgomot, rumoare). Der. din fr. sonată, s. f.; sonerie, s. f.; sonet, s. n.; sonor, adj.; sonoritate, s. f.; sonoriza, vb.

surpa (-p, -at), vb. – 1. A prăbuși, a prăvăli, a arunca jos. – 2. A ruina, a distruge. – 3. (Refl.) A se ruina, a se prăbuși, a se nărui. – 4. (Refl.) A suferi de hernie. – Var. înv. surupa. Mr. surpu, surpare, megl. sărup(ari), istr. surpu. Lat. *subrūpāre (Cihac, I, 371; Meyer, Alb. St., IV, 74; Pușcariu 1702; Pascu, I, 42; REW 7451), cuvînt păstrat numai în rom. (Rosetti, I, 171), sar cf., cu alte pref., it. dirupare, sp. derribar. Formele surripĭāre (Philippide, Principii, 148), subrumpĕre (Crețu 372), sau *surpĕre (Pascu, Beiträge, 12), nu sînt de preferat; der. din sb., cr. survati (Cihac, II, 381) este improbabilă. Der. surpăcios, adj. (care se surpă; abrupt); surpat (var. Olt. surupat), adj. (cu hernie); surpătură, s. f. (ruină, grămadă de moloz; aluviune, teren căzut; hernie); surpuș, s. n. (teren dărîmat); surupină (var. surupiște), s. f. (scufundare, prăbușire; lăsătură; groapă, gaură), în Olt. și Banat.

tăia (tai, tăiat), vb. – 1. A diviza ceva cu un obiect tăios. – 2. A fi ascuțit, tăios. – 3. A divide, a separa. – 4. A ciopli, a șlefui, a da formă. – 5. A despărți un grup de cărți de joc cu o altă carte. – 6. A simți nevoia defecării. – 7. A reține, a împiedica, a întrerupe. – 8. A scurta drumul. – 9. A bate cu o carte mai mare la jocurile de cărți. – 10. A amesteca cu apă, a boteza. – 11. A curăța de ramuri uscate, a emonda. – 12. A suprima. – 13. A ucide, a executa, a sacrifica. – 14. A hotărî, a stabili. – 15. A valora, a costa. – 16. (Înv.) A falsifica monedă. – 17. (Refl.) A se brînzi (laptele). – 18. (Refl.) A se încrucișa. – 19. (Refl.) A se slăbi, a i se șterge efectul. Mr. tal’u, tăl{care,0c}, megl. tal’u, tăl{cari,0c}, istr. tal’u. Lat. talĭāre (Cipariu, Gram., 33; Pușcariu 1711; REW 8542), cf. vegl. tal’uor, it. tagliare, prov., port. talhar, fr. tailler, cat. tallar, sp. tajar. Der. tăiat, s. n. (acțiunea de a tăia); tăiere, s. f. (acțiunea de a tăia; ucidere, sacrificare); tăietor, s. m. (persoană care taie ceva; pădurar, călău); tăietor, s. n. (făgaș, tăiș; buștean de tăiat lemne; stivă, magazie de lemne); tăi(e)toare, s. f. (topor, secure); tăi(e)tură, s. f. (săpătură, incizie; decupaj, retezătură; ștersătură; înțepătură, zvîcnet; curătură, teren despădurit); tăi(e)ței, s. m. pl. (paste făinoase, tocmagi); tăios, adj. (care taie, ascuțit); tăi(u)ș, s. n. (partea ascuțită a unei unelte; Arg., briceag); taimălai, s. n. (joc de copii); taie-babă (var. taie-paie, taie-fugă), s. m. (lăudăros, fanfaron); strătăia, vb. (a tăia, a întrerupe), invenție nefericită a lui Vlahuță, după fr. entrecouper (Tiktin).

treiera (-r, -at), vb. – A separa semințele cerealelor de restul plantei. – Var. treera, triera. – Mr. triγir(are), megl. trăir(ari). Lat. tribŭlāre (Densusianu, Hlr., 168; Koerting 9722; Pușcariu 1759; REW 8885), cf. it. trebbiare (sard. triulare), prov. treblar, sp. trillar, port. trilhar. – Der. treier (var. Mold. trier), s. n. (treierare, treierat); treierat, s. n. (acțiunea de a treiera); treierător, s. m. (persoană care se ocupă cu treieratul); treierătoare, s. f. (femeie care treieră; mașină de treierat); treieriș, s. n. (treierat); treierătură, s. f. (grîu treierat).

turba (turbez, turbat), vb. – 1. A se îmbolnăvi de rabie. – 2. A se mînia, a se înfuria, a-și ieși din fire. – Mr. turbu, turbedz, turbare, megl. anturb(ari), istr. turbu. Lat. turbāre (Pușcariu 1774; Philippide, II, 656; Densusianu, GS, II, 20; REW 8992), cf. it. turbare, prov., cat. torbar, sp. turbar, port. torvar, alb. tërboń. Der. din lat. torvus (Pascu, Elemente, 40) nu este probabilă. Uz general (ALR, I, 127). – Der. turbă, s. f. (rabie), popstverbal); turbăciune, s. f. (furie, mînie), cu suf. -ciune (după Candrea, din lat. turbātĭōnem); turbat, adj. (care suferă de rabie; furios, violent, sălbatic; strașnic); turbătură, s. f. (înv., rabie).

uita (-t, -at), vb. – 1. A nu ține minte. – 2. (Refl.) A privi. – 3. A ține cont, a considera. – Var. Banat, Maram., zăuita. Mr. ultu, ultare, megl. ul’t(ari), istr. utu. Lat. oblῑtăre (Cipariu, Principii, 165; Schuchardt, ZRPh., XXXII, 472; Pușcariu 1788; Skok, ZRPh., XLIII, 192; REW 6015), cf. prov., cat. oblidar, fr. oublier, sp., port. olvidar. Trecerea semantică de la „a uita” la „a privi” trebuie să se fi verificat prin intermediul sensului reflexiv a se uita pe sine, și de aici „a rămîne nemișcat”, evoluție care este identică cu a sp. fijarse. Această întrebuințare a lui „a se uita” este încă în uz; și se zice chiar cu ton familiar, s’a uita pe el, despre un copil care s-a murdărit. Totuși, mulți autori deosebesc cele două sensuri, ca și cum ar fi cuvinte diferite. Crețu 378 căuta să explice sensul de „a privi” pornind de la lat. tuitāre; și Meyer-Lübke, apud Pușcariu 1789, de la un lat. *obĭtāre, pornind de la expresia obire oculis; ambele încercări par deopotrivă nesigure. Var. cu suf. sl. za-. Der. uite (vulg. io(i)te¹), interj. (privește, vezi), în loc de uită-te, cf. iată și Procopovici, Dacor., X, 72-9; uităcios (var. uituc), adj. (care uită, care nu are memorie); uitător, adj. (uituc; care privește, spectator); uitătură, s. f. (privire); uitucie, s. f. (lipsă de memorie); neuitat, adj. (care care nu se poate uita).^[1]

urdina (urdin, urdinat), vb. – 1. (Înv.) A merge des undeva, a face un drum de repetate ori. – 2. A avea diaree. – Mr. urdin(are) „a porunci, a comanda”, megl. ordin(ari) „a ordona”. Lat. ordĭnāre (Pușcariu 1826; REW 6090). Legătura cu sl. lijati „a topi” (Cihac, II, 440) nu este posibilă. – Der. urdinare, s. f. (diaree); urdiniș, s. n. (deschizătură, gură de stup). În Mold.

vînt (-turi), s. n. – 1. Deplasare pe orizontală a unei mase de aer. – 2. Aer. – 3. Aruncătură, efort sau impuls pentru a arunca. – 4. Împingere, ghiont. – Mr. vimtu, megl. vint, istr. vintu. Lat. ventus (Pușcariu 1897; REW 9212), cf. vegl. viant, it., port. vento, prov., fr., cat. vent, sp. viento. – Der. vîntăraie, s. f. (vînt mare, vijelie); vîntos, adj. (cu vînt); vîntoasă, s. f. (vînt mare, vijelie; stafie, iele), în Mold. și Trans.; vîntoaică, s. f. (vijelie); vîntui, vb. (a înnebuni, a zăpăci; a șuiera), în Mold. datorat credinței despre puterea malefică a anumitor vînturi, cf. vîntoasă; vînturel, s. m. (gaie, Falco tinnunculus); vînturos, adj. (cu vînt, furtunos); vîntura, vb. (a alege boabele de grîu; a supune la vînt, a ventila; a împrăștia, a risipi, a ciurui, a scutura; a examina; a cutreiera, a umbla de colo colo), mr. vintur(are), der. intern. sau din lat. ventĭlāre (Diez, Gramm., I, 619), vulg. ventŭlāre (Tiktin; Pascu, I, 185; Candrea; Graur, Rom., L, 508); vîntură-lume (var. vîntură-țară), s. m. (aventurier, vagabond); vînturător, adj. (aventurier, pribeag); vînturătoare (var. Trans. vînturașcă), s. f. (mașină de treierat); svînturat(ic), s. m. (aventurier; amărît, nenorocit), la care sensul al doilea, folosit de scriitorii romantici, traduce it. sventurato (după Densusianu, Hlr., 167 și Pușcariu 1946, de la un lat. *exventŭlāre); svînta, vb. (a aerisi, a usca la vînt; a muștrului, a bate), mr. azvimtur(are), megl. izvintar(ari), der. intern sau, poate, de la un lat. *exventāre (Pușcariu 1945), cf. calabr. sbentare; avînta, vb. (a mînui, a învîrti amenințător; a repezi, a da impuls; a lansa, a zvîrli; refl., a se arunca, a se ridica, a se exalta); avînt, s. n. (impuls; însuflețire, elan), deverbal. – Din rom. provine ngr. σβουντονρίζω (Murnu 40; Ramondo, Arch. glott. it., XXXII, 82).

volba (-b, at), vb. – A veni mare, a se arunca în rîu. Megl. volb(ari). Lat. volvĕre (REW 9433). – Der. volbură, s. f. (vînt puternic, vîrtej; înv., furtună; rochița-rîndunicii, Convolvulus arvensis), poate direct din lat. volvŭla (Pușcariu 1946; Candrea-Dens., 785; REW 9447); volbura, vb. (a se învîrteji); volburos, adj. (ca volbura, învîrtejit).

ara, ar v. tr. (intl.) 1. a lovi cu cuțitul, a spinteca. 2. a tatona, a sonda terenul în vederea unui furt

arat, -ă, arați, -te, adj. (intl.) 1. spintecat. 2. tatonat, sondat în vederea unui furt.

ANDREESCU, Ioan (1850-1882, n. București), pictor român. Studii la București și, ulterior la Paris, unde s-a alăturat grupului de la Barbizon. Influențat de impresioniști, deosebindu-se de aceștia prin solida construcție a formelor și prin cromatica sobră cu tonalități grave. Complexă vocație de peisagist; profund și meditativ observator al naturii, căreia îi conferă un intens dramatism și un mare potențial poetic („La arat”, „Stejarul”, „Iarnă la Barbizon”). A mai pictat flori, naturi moarte și portre („Autoportret”, „Profil de fată”). M. de onoare post-mortem al Acad. (1948).

ARARAT (AGRI DAĞÍ [ari]), vulcan stins în E Turciei, în Pod. Armeniei format din roci bazaltice, dominat de două conuri cu alt. de 5.165 m (Marele A.) și 3.925 m (Micul. A.) acoperit de ghețuri. Potrivit tradiției aici s-a oprit arca lui Noe.

ARRAS [ará și arás], oraș în N Franței (Artois); 80,5 mii loc. (1982, cu suburbiile). Prelucr. metalelor, tapiserii, dantele (vestite în evul mediu). Monumente arhitectonice: primărie (sec. 16), catedrală (sec. 18). – Uniunea de la ~, uniune încheiată în ian. 1579 de nobilimea provinciilor din SV Țărilor de Jos. S-a pronunțat în favoarea catolicismului și a concilierii cu Spania.

A ÎNJUNGHIA a adânci, a ara, a beli, a chetorși, a cresta, a da buzunări la burți, a da cep, a-i face (cuiva) o butonieră, a găuri, a împăna, a lovi la abataj, a lua din gleznă, a lua grupa sanguină, a lua la briptă, a șănțui, a șindi, a șmenui.

A LOVI a adormi, a aldui, a anestezia, a ara, a bulăni, a buli, a cardi un vast, a căpăci, a cârmi una, a ciurui la alivanti, a da bine cu bucata, a da cuiva un Yoko, Tom și Jerry (arte marțiale), a i-o da (cuiva) din fundul triajului, a da la oglinzi, a da peste bot, a decapota, a face (cuiva) onoarea, a împăna, a îndoi (cuiva) caroseria / speteaza, a lovi la directă, a lovi sub centură (în box), a lua (cuiva) grupa sanguină, a mirui, a-i pune (cuiva) belciug, a scăi la fas (pe cineva), a scoate (cuiva) plombele, a servi la directă, a servi la îngrijire, a smardi, a-i strămuta (cuiva) căpriorii, a-i strâmba ghidonul cuiva, a șterge, a șterge mucii cuiva (în box), a-i trage (cuiva) una de adoarme în Gara de Nord / de joacă zaruri cu măselele din gură / de se plictisește în aer, a trăsni, a-i umfla (cuiva) botul.

BORG, Kim (1919-2000), bas finlandez. A evoluat pe scena operelor din Helsinki și Copenhaga. Carieră internațională; interpret al unor arii celebre de Mozart, Verdi, Mussorgski, Rossini ș.a.

BRAȘOV 1. Depresiunea ~, depr. intracarpatică, de origine tectono-erozivă, situată pe Olt, și afl. săi Bîrsa și Rîul Negru, limitată de M-ții Bodoc și Baraolt la N, de M-ții Ciucaș, Bîrsei, Bucegi și Piatra Craiului la S, de M-ții Vrancei la E și Perșani la V. Supr.: c. 1.800 km². Relief de piemonturi, șesuri, terase și lunci. Culturi de cereale, cartofi, sfeclă de zahăr etc. Creșterea animalelor. Subdiviziuni: compartimentul vestic (Țara Bîrsei), compartimentul central (Depr. Sfîntu Gheorghe) și compartimentul estic (Depr. Tîrgu Secuiesc). 2. Municipiu în depr. cu același nume, la poalele masivelor Tîmpa, Postăvaru și Piatra Mare, reșed. jud. omonim; 355.593 loc. (1991). Nod feroviar și rutier. Pr. centru politico-ad-tiv, cultural-științific, de transport și al doilea centru industrial al țării. Constr. de mașini (tractoare, autocamioane de mare tonaj, cu motor Diesel de 215 C.P., mașini unelte pentru prelucr. metalelor); întreprindere de rulmenți; ind. chimică (produse cosmetice, locul 2 pe țară, după București, articole tehnice din cauciuc, vopsele). Ind. de prelucr. petrolului, mat. de constr. (prefabricate din beton, produse refractare), de prelucr. lemnului (mobilă, placaje, furnire, cherestea), piel. și încălț., textilă (stofe, tricotaje), ind. alim. și poligrafică. Universitatea „Transilvania”, cu nouă facultăți, două colegii tehnice, teatru de stat, filarmonică, muzeu județean. Monumente istorice: turnurile și bastioanele vechilor fortificații (Turnul Alb, 1494; Turnul Negru, sec. 15; Bastionul Țesătorilor, 1425-1436 ș.a.), Biserica Sf. Bartolomeu, în stil gotic timpuriu (sec. 13, refăcută în sec. 15), Biserica Neagră, în stil gotic (c. 1385-c. 1476) cu o vastă colecție de covoare orientale, Casa Sfatului (sec. 14-18, azi muzeu), Biserica Sf. Nicolae din Șchei (sec. 18) etc. Numeroase case de locuit și biserici din sec. 16-18. Menționat documentar la 1235 (în „Catalogul Ninivensis”) sub denumirea de „Corona”, dar cu o existență anterioară. Pr. centru meșteșugăresc și comercial din S Transilvaniei, B. a întreținut strînse relații comerciale cu Țara Românească și Moldova. În sec. 16 a devenit un important centru cultural românesc (activitatea tipografică a diaconului Coresi, școala de la Biserica Sf. Nicolae din Șchei) și săsesc (umanistul J. Honterus). La B. se organizează primul liceu umanist din țară (1541). În 1546 ia ființă prima moară de hîrtie din țară. Aici au funcționat (începînd din 1788 și 1834) două școli elementare românești și un liceu înființat de Andrei Șaguna (1850) și au apărut din 1838 „Gazeta de Transilvania” și „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, care au contribuit la închegarea și dezvoltarea conștiinței naționale a poporului român. Centru al Revoluției de la 1848-1849; la 12/24 mai 1848 emigranții moldoveni la B. au elaborat, sub conducerea lui M. Kogălniceanu, programul revoluționar „Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”. Populația orașului a participat activ la evenimentele revoluționare ce au premers Marea Unire de la 1918. În perioada interbelică, B. a cunoscut o importantă dezvoltare economică și culturală. La 15 nov. 1987, în ziua în care aveau loc alegeri de deputați în Marea Adunare Națională, muncitorii uzinelor de autocamioane și de tractoare, la care s-au raliat și muncitori de la alte întreprinderi, precum și o mare parte a populației orașului, au manifestat violent împotriva condițiilor extrem de grele de viață și de muncă impuse de regimul comunist și de dictatura ceaușistă. Revolta a fost înăbușită cu brutalitate de forțele de represiune, iar liderii ei întemnițați sau exterminați. În dec. 1989, B. a fost unul dintre centrele Revoluției. Între 1950 și 1968 (cînd orașul a fost declarat municipiu), B. s-a numit Orașul Stalin. Din 1968 reședința jud. cu același nume. 3. Jud. în partea centrală a României, în interiorul arcului carpatic, pe cursul mijlociu al Oltului; 5.351 km² (2,25% din supr. țării); 685.117 loc. (1991), din care 77,0% în mediul urban; densitate: 129 loc/km². Reșed.: municipiul Brașov. Orașe: Codlea, Făgăraș (municipiu), Predeal, Rîșnov, Rupea, Săcele, Victoria, Zărnești. Comune: 43. Relief variat: în S și SE o zonă montană, cu alt. ce depășesc frecvent 2.000 m, cuprinde sectoarele M-ților Făgăraș (vf. Moldoveanu, 2.544 m – cel mai înalt din țară), Piatra Craiului, Bucegi și Ciucaș, în NV o reg. colinară reprezentată prin Pod. Hîrtibaciului (500-650 m alt.), iar spațiile central-nordice, vestice și estice sînt ocupate aît de mari arii depresionare, numite „țări” (Depr. Făgărașului sau Țara Oltului, Depr. Brașov sau Țara Bîrsei), cît și de depr. de mai mică extindere (Depr. Baraolt, Depr. Homoroadelor ș.a.). Ca unități aparte sînt M-ții Perșani, Țaga și M-ții Bîrsei, aceștia din urmă incluzînd masivele Postăvarul (1.799 m) și Piatra Mare (1.844 m). Climă temperat-continentală, moderată, cu temp. medii anuale de -2,5°C în zonele montane înalte, 7,5°C în reg. dealurilor piemontane și 8,2°C în depr. Iarna în depr. se produc frecvente inversiuni de temp. determinînd scăderi bruște (la 25 ian. 1942, la Bod, s-au înregistrat -38,5°C, minima absolută din țară). Precipitații medii între 600 și 700 mm anual. Vînturi dominante dinspre NV și V. Rețeaua hidrografică este bine organizată, majoritatea rîurilor mici fiid colectate de Olt, ce străbate jud. pe 210 km. În mare măsură cursul Oltului este regularizat, iar energia apelor lui folosită în hidrocentralele din aval de Făgăraș. Afl. pr.: Ghimbășel, Bîrsa, Șercaia, Sîmbăta, Viștea, Ucea. Resurse naturale: păduri de conifere, calcare (Codlea, Cristian, Rîșnov, Zărnești ș.a.), bazalte (Racoș, Hoghiz, Bogata Olteană), tufuri vulcanice (Cața, Drăușeni, Veneția de Jos), argile caolinoase (Cristian, Holbav), gresii (Teliu), gnaise, dolomite, nisipuri, pietrișuri etc. O bogăție aparte o reprezintă apele minerale clorosodice, iodobromurate, sulfuroase care apar sub formă de izvoare la Rodbav, Zizin, Perșani, Homorod. Economia: Industria are ca pr. ramură constr. de mașini și prelucr. metalelor (51,5% din prod. globală ind. a jud., 1989) care produce tractoare (Brașov, Codlea), autocamioane de mare tonaj, utilaj petrolier și energetic, mașini și utilaje agricole, motoare electrice, mașini-unelte pentru prelucr. metalelor, rulmenți, cabluri de oțel (Brașov), motoplanoare și elicoptere (Ghimbav), echipament electric de bord pentru autovehicule (Săcele), biciclete și motociclete (Tohanu Nou-Zărnești), scule (Rîșnov) ș.a. Celelalte ramuri ind. mai produc: energie electrică (termocentralele Brașov, Făgăraș, Victoria și hidrocentralele Făgăraș, Voila, Zărnești și Viștea), îngrășăminte chim., amoniac, acid azotic și sulfuric, vopsele și coloranți, mase plastice, articole tehnice din cauciuc, cosmetice (Brașov, Făgăraș, Victoria, Codlea, Rîșnov), celuloză și hîrtie (Zărnești, Ghimbav), mat. de constr. (prefabricate din beton, ciment, var, cărămidă, teracotă etc.) la Brașov, Hoghiz, Cristian, Racoș, Feldioara, Timișu de Jos, mobilă, furnire, placaje și cherestea (Brașov, Codlea, Săcele, Zărnești, Cristian, Șercaia, Homorod, Rupea), stofe, tricotaje, conf., covoare (Brașov, Codlea, Hărman), articole din piele (Brașov), produse alim. (preparate din carne și lapte, produse zaharoase, paste făinoase, zahăr, băuturi răcoritoare și alcoolice etc.). Agricultura se caracterizează prin predominarea sectorului zootehnic și prin cultura plantelor tehnice (sfeclă de zahăr, cartofi, in, plante furajere etc.). În 1989, din totalul terenurilor arabile (118.607 ha), 23.816 ha erau cultivate cu grîu și secară, 19.258 ha cu orz și orzoaică, 17.351 ha cu porumb, apoi ovăz, legume, cartofi, sfeclă de zahăr etc. Pomicultura, în cadrul căreia predomină prunii și merii, este mai dezvoltată în zona dealurilor din Pod. Hîrtibaciului, în apropiere de Rupea, și în zona de contact a depr. cu ramura muntoasă din sud (Lisa, Recea, Drăguș). În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 158,3 mii capete bovine, 368,6 mii capete ovine, 232,9 mii capete porcine; avicultură și apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară însumează 333 km (166 km linii electrificate), municipiul B. fiind unul dintre cele mai importante noduri feroviare din țară. Lungimea drumurilor este de 1.348 km, din care 395 km sînt modernizate. Prin jud, trec șoselele internaționale E 60 (Sighișoara-Brașov-Predeal) și E 68 (Sibiu-Brașov). Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): Universitate și două colegii tehnice, trei teatre (dramatic, muzical, de păpuși), o filarmonică („Gheorghe Dima”), 207 școli generale, 34 licee, 576 biblioteci, muzee, case memoriale etc. Turism. Jud. B. are un potențial turistic ridicat, legat de varietatea și frumusețea peisajului montan, cu numeroase trasee turistice, cabane (Trei Brazi, Diham, Susai, Gîrbova, Piatra Mare, Postăvarul etc.), mijloace de transport pe cablu și posibilități de alpinism, de nenumăratele monumente istorice și de arhitectură (cetățile de la Făgăraș, Brașov, Rîșnov, Rodbav, Rupea, Homorod, Prejmer, Feldioara, Cincșor, castelele medievale de la Bran, Hoghiz, Racoș, turnurile și bastioanele vechilor fortificații, Casa Sfatului, Biserica Neagră ș.a. din Brașov), de stațiunile climaterice și balneoclimaterice (Poaina Brașov, Predeal, Timușu de Jos, Rodbav, Sîmbăta de Jos, Zizin, Perșani), de monumentele naturii de la Dumbrava Vadului (poienile de narcise), Racoș (coloane de bazalt), Cristian (pădurea de stejari seculari) etc. Indicativ auto: BV.

depresiune, (engl.= depresion) formă de relief negativ și/sau zonă tectonică afundată în raport cu terenurile din jur, întotdeauna regiuni mai înalte. Din p.d.v. geologic principalele tipuri sunt: d. intermontane – închise de un lanț muntos și având ca fundament un așa-zis masiv median, ex.: D. Transilvaniei; d. intramontane – situate în interiorul unei arii orogene și formate ulterior momentului principal al tectogenezei, ex.: D. Petroșani și d. premontane – situate la exteriorul unei catene orogene adesea asime-trică și cu fundament mixt, tip orogen și plat. (vorland) ex.: D. Getică

guano, (engl.= guano), sediment cu compoziție complexă (fosfați de calciu, de amoniu, acid uric, oxalați de calciu și amoniu, sulfați alcalini), format prin acumularea excrementelor și oaselor vertebratelor în arii continentale (zone insulare și mediu speleean). Modificări secundare, de natură chimică, pot conduce la cimentarea sedimentului, care apare astfel concreționar, cavernos și, uneori, cu spărturi concoidale. Acumulările din mediul speleean sunt cunos- cute și sub numele de cheiropterit.

hamada, (engl.= hammada), platou înalt, stâncos, în care aflorează formațiuni geologice vechi supuse dezagregării; h. ocupă mai mult de 50% din ariile deșertice (Sahara, Australia) și constituie „arii sursă” pentru sedimentarea eoliană. V. și deșertic. Sin. harat.

mineral greu, (engl. = heavy mineral) termen convențional prin care se definește un min. cu G mai mare decât a bromoformului (G = 2,9), reprezentând cel mai comun lichid utilizat pentru separarea gravitațională a fracțiunii „ușoare” (G < 2,9) de fracțiunea grea. Ex.: aur, casiterit, ilmenit, zircon, turmalină, rutil, granat, sfen etc. M.g. formează asociații caracteristice în aluviuni recente, nisipuri, gresii, care permit stabilirea unor arii sursă sau care indică un anumit grad de maturitate al dep. respectiv. Concentrațiile de m.g. – magnetit, ilmenit, monazit, zircon -, au valoare economică. În cercetările stratigrafice, m.g. pot fi utilizate drept criteriu litologic de corelație a dep.

mofete (pl.), (engl. = mofetee) emisii reci de gaze (sub 100°C), constituite preponderent sau în exclusivitate din CO2. M. sunt considerate, în special, ca manifestări postvulcanice; ele pot apărea ca atare la supr. (m.„uscate”) sau pot mineraliza nivelurile de ape subterane întâlnite, generând ape carbogazoase. La noi în țară astfel de emisii au permis conturarea unor arii largi cu izvoare de apă carbogazoasă (Borsec, Malnaș, Covasna).

normă s.f. 1. Normă lingvistică = sistem de reguli care privește, din mai multe puncte de vedere, uzajul unei limbi date, 2. normă literară = expresie convențională, la nivelul limbii literare, a unui anumit uzaj lingvistic dominant, 3. normă areală = în concepția lui M.Bartoli, regulă prin care se postulează natura conservatoare sau inovatoare a unei arii lingvistice în funcție de o serie de caracteristici ale acesteia.

AR, ari, s. m. Unitate de măsură pentru suprafețe de teren, egală cu 100 de metri pătrați. – Fr. are.

ARA, ar, vb. I. Tranz. A tăia pămîntul cu plugul, răsturnînd brazdele, spre a-l pregăti pentru cultivare. – Lat. arare.

ARABIL, -Ă, arabili, -e, adj. (Despre pămînt) Bun pentru arat și cultivat. – Fr. arable (lat. lit. arabilis).

ARAR¹ adv. Rar, rareori. [Var.: arare adv.] – Din a³ + rar.

ARARE adv. v. arar¹.

ARAREORI adv. Rar, rareori, arar. – Din arare + ori.

ARAT¹ s. n. Acțiunea de a ara.

ARAT², -Ă, arați, -te, adj. (Despre pămînt) Lucrat, pregătit pentru cultivare. – V. ara.

act, fragment dintr-o lucrare lirică muzicală. Cuprinde, de obicei, unul sau mai multe tablouri sau scene formate – la rândul lor – din numere* (arii*, duete*, coruri (2), ansambluri solistice). Fragmentele cu caracter exclusiv instr. poartă numele de interludii* sau antracte*. Drama muzicală wagneriană și apoi opera* modernă tind să înlocuiască numerele, realizând un tot unitar până la lăsarea cortinei. Delimitarea scenelor devine astfel aproape imperceptibilă.

ARĂTOR, -O'ARE, arători, -oare, adj. (Despre pămînt) Arabil. ♦ (Despre vite) Care se întrebuințează la arat. – Lat. aratorius.

ARĂTURĂ, arături, s. f. 1. Acțiunea de a ara; arat. 2. Pămînt arat; ogor, țarină. – Lat. aratura.

ARIE¹, arii, s. f. 1. Loc neted și bătătorit unde se treieră cerealele. ♦ Bătătură (1). 2. Suprafață de teren netedă, pe care se așază cărămizile la uscat, se montează unele elemente de construcții, se prepară betonul etc. – Lat. area.

ARIE², arii, s. f. 1. (Geom.) Mărime atașată unei suprafețe finite, a cărei valoare arată de cîte ori încape în această suprafață un pătrat cu latura egală cu unitatea de lungime. Aria cercului. 2. (Suprafață, teritoriu considerat ca) zonă de răspîndire a unui fenomen, a unui grup de plante sau de animale, a unei limbi etc. ♦ Fig. Întindere. – Lat. lit. area (fr. aire).

ARIE³, arii, s. f. Compoziție vocală (cu acompaniament de orchestră, de pian etc.) care face parte dintr-o operă, operetă etc. ♦ Cîntec, melodie. Arii populare. – It. aria.

anthem (engl. veche antefn < lat. medievală antefana < gr. antiphona), gen specific bisericii anglicane, pe text în lb. engl., extras de obicei din Biblie. A apărut odată cu Reforma și a evoluat de la tipul pentru cor a cappella* apropiat motetului* (full a. la Christopher Tye Tallis, Robert White, Byrd) la forme mai ample, divizate în secțiuni corale și solistice (verse a. la Byrd, Thomas Tomkins, Gibbons) pentru a atinge, în sec. 17, proporțiile unei adevărate cantate* cu arii* și coruri ample, acomp. orch., introducere și interludii (2) instr. A. mai simple pot fi acompaniate numai de orgă (la John Blow, Purcell, Jeremiah Clarke iar, mai târziu, la Händel). Genul continuă să fie cultivat și în epoca modernă (Elgar, Ireland, Ralph Vaughan Williams, Britten, Barber etc.). V. antifon (II).

binar, -ă (< lat. binarius, „dublu”), compus din două unități. Valoare b., valoare* ce se poate împărți în două subdiviziuni (nota* întreagă în doime*, doimea în pătrime* etc.). Metru b., unitate metrică cuprinzând doi timpi (I, 2). Formă b., formă compusă din două secțiuni („A”, „B”) aflate în relație antecedent*-consecvent*. Mersul tonal este T-D (fie în simplă cedență (1), fie modulație* în tonalitatea (2) dominantei*) și D-T. Materialul tematic al celor două este înrudit. Uneori A este reluat (mai ales parțial) la sfârșit. Această formă se întâlnește în forma de lied* (arii, dansuri), în sonata* monotematică. V. diviziune (1), formă; metru; ternar.

BUXTEHUDE, Dietrich (1637-1707), organist și compozitor german. Cantate, arii, muzică de cameră, numeroase lucrări pentru orgă.

cantată (< it. și lat. cantare „a cânta”), gen muzical cristalizat din madrigalele* italiene solistice, în care vocea (1) este acompaniată de un mic grup coral și un instrument (de preferință lauta*). Termenul s-a fixat în sec. 17, desemnând o lucrare vocală însoțită de acomp. instr., cu caracter dramatic sau narativ, cântată de un singur solist*, structura sa [arii (1) și recitative*] fiind aleasă în funcție de subiectul literar. Spre deosebire de oratoriu*, c. și-a însușit treptat sfera conținutului liric. Dintre compozitorii care au abordat acest gen în sec. 17 se numără Giulio Caccini, Jacoppo Peri, Claudio Monteverdi, Giacomo Carissimi, acesta din urmă utilizând în mai mare măsură teme religioase, genul fiind integrat treptat în repertoriul de cult. Alessandro Scarlatti oferă genului o strălucire deosebită, dezvoltându-i forma prin introducerea ariei da capo și utilizând, datorită perfecționării instr. de coarde, elemente de virtuozitate în partitura* grupului de instr. Sec. 18 adaugă noi pași în evoluția c.: ariile sunt constituite din teme contrastante (pentru obținerea caracterului dramatic) începutul și finalul lucrării este conceput instr. (ritornela, v. riturnelă). Depășind granițele Italiei, genul este adoptat în Franța (Louis-Nicolas Clérambault, François Couperin, André Campra) și Germania (Georg Philipp Telemann, Johann Mattheson, Michael și Johann Christian Bach, Dietrich Buxtehude și Georg Friedrich Haendel) unde s-a dezvoltat în special c. bis. Compuse pentru soliști, cor (1) și orgă* (sau orch.), aceste creații aveau, cu necesitate, în final, forma unui coral*, intonat și de comunitate. Dar c. laică nu era definitiv expuzată din repertoriul curent, fiind compusă numai ocazional, cu prilejul festivităților publice, evenimentelor familiale. În creația lui J.S. Bach, genul ocupă un loc important, atât calitativ cât și cantitativ (295 de c., structurate în cinci cicluri), religioase în cea mai mare parte dar și laice, între acestea din urmă cele mai cunoscute fiind Cantata cafelei și Phoebus și Pann. Spre sfârșitul sec. 18, termenul de c. a fost utilizat în sens larg, cu referire la lucrări vocal-instr., incluzând solo-uri, coruri și numere* instr., cu tematică diversă de cult sau laică, dramatice sau lirice, deseori confundându-se ca formă cu oratoriul, pasiunea* sau opera*. Creații reprezentative în sec. 18 și 19 au scris: Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven, Franz Schubert, Robert Schumann, Carl Maria von Weber, Hector Berlioz, Camille Saint-Saëns; în sec. 20 Serghei Prokofiev, Dmitri Kabalevski, Ralph Vaughan Williams, Cyrill Scott. Între cele mai valoroase lucrări românești se numără: Gheorghe Doja de Constantin Palade, Cantata păcii de Zeno Vancea, Cantata victoriei de Gheorghe Dumitrescu, Cantata dramatică, 1877 de Doru Popovici, Cantata festivă de Cornel Țăranu, Cantatele I, II, III de Ștefan Niculescu, Columna de Sabin Păutza.

cavata, denumire italiană dată în sec. 18 unei scurte arii (1) de caracter, care urma după un lung recitativ*. În sec. următor, se folosește termenul de cavatină*, c. fiind cu totul dat uitării în sec. 20.

concert (it. concerto < vb. concertare, „a fi împreună”, „a fi de acord”; fr., engl. concert; germ. Konzert) 1. Formă caracteristică de spectacol artistic, constând din prezentarea în public a unor lucrări muzicale, instrumentale sau vocale, fără participarea altor manifestări artistice. Pot fi executate atât lucrări special concepute pentru c. (muzică simf., de cameră* etc.) cât și lucrări de operă* sau de balet*, însă neînsoțite de joc scenic sau dans. Forma actuală a c. a început să apară relativ târziu (sec. 17) înlocuind practicile din mediul particular de tip Collegium musicum* și generalizându-se abia în sec. 19 prin înființarea unor asociații permanente, societăți de concerte, filarmonici* și constituirea unor săli destinate execuțiilor muzicale. C. publice au organizat, între primele, organismele cu caracter artistic dar și comercial: Academy of Ancient Music (1719), Castle Concerts (1724), The King’s Concerts (1776) – toate la Londra, Tonkünstler-Societät, Viena (1771), Société des enfants d’Apollon, Paris (1784), Berliner Singakademie, Berlin (1791). Numai sfârșitul sec. 19 a fost acela care a precizat formele unitare de c.: recitalul*, c. de muzică de cameră, c. simf., coral etc., până atunci majoritatea manifestărilor fiind marcate de intercalarea fragmentară a unor lucrări (dintr-o simf. eliminîndu-se, de ex., o parte sau două). ♦ Ca manifestare muzicală-interpretativă cu caracter nefuncțional (de tipul reprezentației) c. debutează pe teritoriul României în cea de-a doua jumătate a sec. 18, ca urmare a contactelor – existente sau în curs de realizare – cu cultura muzicală occid.: inițial, ele sunt mai clar configurate și mai frecvente în Transilvania, unde legăturile amintite erau consolidate, și sunt doar prefigurate – iar apoi, câtva timp, sporadice – în Muntenia și Moldova, unde formele de cultură și de viața muzicală orient. (turcească) rămân dominante până în primele decenii ale sec. 19. Manifestările care le pregătesc pe cele propriu-zis concertistice sau care reprezintă forme incipiente ale c. public modern sunt: a) practicarea de muzică apuseană la curțile domnești, în unele momente ale ceremonialului sau la petreceri (Al. Ipsilanti și N. Mavrogheni întrețin, după 1780, primele formații instr. în acest scop; inițiativa va fi preluată în 1838 la curtea lui Al. Ghica, unde va funcționa câtva timp o orch. condusă de L. Wiest); b) extinderea acestei practici (îndreptată cu precădere spre muzica de divertisment) în saloanele boierești; c) activitatea fanfarelor militare (între care, înainte de 1850, „Muzica ștabului” de la București și fanfara din Iași, conduse de L. Wiest și, respectiv, Fr. Ruzitski); d) în Transilvania și Banat, c. de orgă din bis.; de asemenea, activitatea interpretativă, preponderent camerală, susținută, în cadrul restrâns, de către ansambluri instr. sau vocal-instr. aflate în serviciul unor reprezentanți ai marii nobilimi („capelele” de la Oradea – unde activează Michael Haydn și C. Dieter von Dittersdorf – Sibiu, Timișoara, aceasta din urmă semnalată încă din 1721) sau funcționând ca asociații de iubitori ai muzicii, cu mijloace bănești proprii (ansamblurile de tip Collegium musicum înființate în 1753 la Sibiu, în casa lui Samuel Brukenthal și în 1767 la Brașov). În prima jumătate a sec. 19, c. se impun ca realitate artistică dar sunt răzlețe și tind încă să-și definească profilul social și artistic: caracterul public al manifestărilor alternează cu cel privat (serate muzicale date în case particulare, saloane etc.), componența programelor este adesea mixtă – muzicală și teatrală – cea muzicală la rândul ei fiind eterogenă (însumare de piese simf., arii de operă, piese instr. etc.), executanții se recrutează atât dintre amatori cât și dintre profesioniști. Extinsă în toate provinciile românești și prezentând uneori forme și denumiri specifice (ca de ex. la Brașov, Timișoara, Cluj, c. așa-numitele „academii muzicale”), activitatea de c. este susținută adeseori, în această perioadă (mai ales în Principate) de către artiști străini (sunt memorabile turneele întreprinse de Listz în 1846-1847 și 1876, în mai multe orașe din Transilvania și Principate) dar evidențiază și numele unor interpreți locali (ca de ex. Carol Filtsch sau, mai târziu, Carol Miculi). Viața de c. cunoaște o dezvoltare mai accentuată după 1850, în condițiile avântului cultural generat de mișcarea pașoptistă. Noua etapă se caracterizează prin desfășurarea în forme mai organizate a activității concertistice precum și printr-o lărgire a sferei acesteia, c. publice luând întru totul locul acelora în cadru închis (primii pași în această direcție se făcuseră în deceniile 4 și 5, prin organizarea de c. în cadrul unor asociații societăți muzicale din orașele transilvănene; de asemenea, prin reprezentațiile cu dublu caracter, teatral și muzical, organizate la București de către Societatea filarmonică și la Iași, în cadrul Conservatorului filarmonic-dramatic). Înființarea Conserv. din București și Iași favorizează dezvoltarea activității de c. Mișcarea corală ce ia un deosebit avânt la sfârșitul sec. trecut și începutul celui următor (mai ales la Iași, Brașov, Sibiu, Lugoj, București, impunând numele unor Musicescu, Dima, Vidu, Kiriac, Cucu) dă naștere unei forme de c. specifică vieții muzicale româneșți din acea perioadă, c. coral, care contribuie substanțial la încetățenirea în mediul autohton a acestui gen de reprezentație muzicală. Sub auspiciile Societății Filarmonica Română ia ființă în 1868 la București, cea dintâi orch. simf. permanentă, Filarmonica, alcătuită și condusă de Ed. Wachmann (cel care organizase încă din 1866, în Capitală, primul c. simf. public). Prin rolul său important în formarea și educarea publicului ca și în promovarea sau popularizarea artiștilor și a valorilor de creație românești și universale, Filarmonica din București s-a impus de-a lungul existenței ei de peste un secol ca un factor de bază al vieții noastre muzicale. De altfel, aceasta ia amploare în decursul primei jumătăți a sec. 20, prin apariția unor noi ansambluri – simf. (printre care Orch. Radiodifuziunii) sau de cameră – prin înmulțirea manifestărilor și caracterul periodic al acestora (c. săptămânale ale Filarmonicii și apoi ale Orch. Radio), prin valoarea programelor și aportul unor interpreți de prestigiu (printre cei români numărându-se G. Enescu, D. Lipatti, G. Georgescu, I. Perlea, C. Silvestri, A. Ciolan ș.a.) etc. O dominantă a mișcării muzicale din prima jumătate a acestui sec. o constituie activitatea de interpret și totodată de susținător pe multiple planuri ale vieții de c. depusă de George Enescu. Ca violonist, el realizează seriile de c. „Istoria violinei” (1915-1916) și „Istoria sonatei” (1919) și susține, în afara unei vaste activități interpretative, recitaluri*, muzică de cameră, în Capitală, numeroase turnee în orașele de provincie; este inițiatorul și conducătorul Cvartetului „Enescu” (1914); ca dirijor, realizează între altele, o seamă de c.- festivaluri, fiind un promotor al acestei formule în România, așa după cum, ca interpret în general, inițiază și cultivă formula ciclului de c. (i se datorează de ex. prezentarea integrală a cvart. și a simf. lui Beethoven). Activitatea de c. cunoaște în prezent o înflorire și o diversificare pe care le favorizează atât condițiile culturale generale, cât și factori specifici cum sunt: stimularea pe acest plan a orașelor de provincie, prin înzestrarea lor cu filarmonici și orch. simf. dintre care unele, ca acelea din Iași sau Cluj-Napoca, continuă temeinice tradiții concertistice locale și în general sporirea forțelor artistice – colective (orch., formații corale, de cameră etc., la rândul lor diversificate ca structură și specific al activității) și individuale – din domeniul interpretării muzicale; diversificarea tipurilor de c. în funcție de genul muzical abordat sau de obiectivul urmărit; în afara tradiționalelor c. de muzică de artă – simf., de cameră, corale – c. de muzică populară, ușoară, pop sau folk; de asemenea, c. educative, c.-dezbatere (acestea din urmă, organizate în cadrul Radioteleviziunii și al societății „Muzica” din București), c. de promovare a creației tinerilor compozitori (organizate în cadrul stagiunilor de c. de Orch. RTV) etc., festivalui muzicale naționale („Toamna muzicală clujeană”, „Primăvara la Timișoara”, „săptămâna muzicii românești” de la Iași, festivalul de muzică de cameră de la Brașov) și Festivalul internațional „George Enescu” de la București; în sfârșit, crearea unor săli corespunzătoare necesităților moderne (ca de ex. sala de c. a Radiodifuziunii, sala mare și cea mică ale Palatului, sala de c. a Conservatorului din București sau cea a Liceului de muzică din Timișoara). 2. Compoziție muzicală pentru un instr. solist*, cu acomp. de orch. Structura uzuală a ciclului (I, 2) cuprinde trei părți, două mișcări repezi încadrând una lentă: Allegro* (în formă de sonată) – Andante (în formă de lied*) – Allegro (în formă de rondo* sau sonată); imediat înaintea încheierii părților I și a III-a se plasează cadența (2) care, la început, era improvizată* de către solist iar, de la Beethoven încoace, este compusă și fixată în scris de către însuși autorul c. Originile cele mai îndepărtate ale c. se găsesc nu în muzica instr. ci în cea vocală. În special Școala Venețiană*, prin Gabrieli, Banchieri, Viadana, a cultivat în așa-numitele concerti sacri sau ecclasiastici un gen de compoziție polif. în care se afirmă principiul antifoniei*, stilul responsorial*. J.S. Bach își mai numea încă unele cantate* Concerti. Sub directa înfluență a școlii amintite, în muzica Europei de E, la Bortnianski și alții dintre compozitorii ruși (urmați, la noi, de Musicescu), chinonicul* (princeas[t]na) devine o piesă corală în care stilul responsorial este mai mult sau mai puțin reliefat. Îm baroc*, c. are ca sursă imediată vechiul concerto grosso*, din care treptat s-a diferențiat tipul c. solistic. Acesta din urmă a oscilat de-a lungul evoluției sale între tendința de evidențiere a virtuozității* tehnice, instr. solist revenindu-i rolul principal (Paganini, Listz, Chopin) și tendința de integrare a solistului* în ansambluri orch., realizându-se echilibrul întregului (Brahms). Mari compozitori din toate timpurile au urmărit atât reliefarea laturii de virtuozitate cât și a posibilităților expresive ale instr. solist. Instr. care dispun de o bogată literatură de c. sunt pianul*, violina* și violoncelul*. Există și c. scrise pentru doi (dublu c.*) sau mai mulți soliști precum și c. pentru orch., lucrări simf. fără soliști propriu-ziși, dar care prezintă un caracter concertant*. În sec. 20, c. cuprinde în sfera sa și alte instr. soliste decât cele tradiționale: sax., trantonium* (Hindemith), armonica de gură (Milhaud), clavecinul (De Falla), ghitara, Unde Martenot* (Jolivet) etc. Evoluția spre c. pentru orch. este însă evidentă fie sub impulsul neoclasicismului*, cu al său model reprezentat de concerto grosso (Pfitzner, Bartók, Hindemith, Stravinski) fie sub acela al integrării în discurs și în structura arhitectonică a tehnicii seriale* (Berg, Schönberg, Křenek). V. antifonie; concertino (2); Konzertstück; simf. concertantă; triplu-c. ♦ După prezența sa cu totul sporadică, la sfârșitul sec. 19, în opera lui C. Dumitrescu (autor al unei serii de c. pentru vcl. și orch.) și apoi Ed. Caudella (1913), c. reapare în componistica românească abia începând din 1920, an din care datează „poemele” (concertante) pentru vl. și orch. de Enacovici și C.C. Nottara (ca prime contribuții ale acestora în genul concertant*) precum și o Rapsodie concertantă pentru vl. și orch. de Golestan (acesta din urmă cultivând de altfel cu perseverență c., în formule ce vădesc tentativa creării unui colorit național). Perioada inter- și cea postbelică aduc o îmbogățire a repertoriului nașional de c.: sunt abordate forme diverse ale c. cu un solist unic sau cu un grup de soliști, ale c. pentru orch. sau chiar ale celui de cameră. Faptul nu este străin, într-o primă etapă, de „redescoperirea” de către compozitori – în cadrul orientării neoclasice – a artei clasice și preclasice (promotoare a unora sau a altora dintre formele menționate) dar reprezintă și o consecință a dezvoltării școlii interpretative autohtone. Un pas important este marcat în deceniul 4 prin seria c. (de diferite tipuri) ale lui Lazăr și prin lucrările concertante ale lui Lipatti (al cărui Concertino în stil clasic pentru pian și orch. de coarde reprezintă o reușită componistică pe linia unui neoclasicism de ușoară tentă românească). Concomitent cu creșterea numerică, c. cunosc, după 1940, o accentuare a diversității lor tipologice. În accepția sa clasică (și totodată de cea mai largă circulație), aceea de c. se regăsește în creația unor compozitori ca Andricu, Mihalovici, P. Constantinescu (cu un aport substanțial în literatura românească a genului, în care c. său pentru pian și orch. se înscrie ca o lucrare fundamentală, de sinteză a caracteristicilor naționale cu cele de strălucire a facturii și bravură instr., transmise de tradiția beethoviană și romantică), Drăgoi, Buicliu, Feldman, Bentoiu, Bughici, V. Gheorghiu, Vieru, D. Constantinescu, Glodeanu, C. Țăranu ș.a. După reactualizări ale formei preclasice de concerto grosso în opera unor precursori (Lazăr, C.C. Nottara), fenomenul își află o continuitate firească fie în creația de c. pentru orch. (bogat reprezentată prin lucrări de Negrea, Silvestri, Toduță, Ciortea, I. Dumitrescu, Stroe, Vieru, Varga, D. Popovici ș.a.) sau chiar pentru ansambluri de cameră (Lazăr, Concerto da camera pentru baterie și 12 instr., P. Constantinescu, C. pentru cvartet de coarde, Vancea, C. pentru orch. de cameră), fie în lucrări care implică o manieră concertantă specifică – respectând principiul grupului solistic sau cel al dialogării între grupe instr., eventual orch. (Feldman, C. pentru două orch. de coarde, celestă, pian și percuție, Th. Grigoriu, C. pentru dublă orch. de coarde și oboi, Glodeanu, C. pentru orch. de coarde și percuție, Istrate, C. Muzică stereofonică pentru două orch. de coarde), fiecare din aceste tipuri putând fi considerat o replică modernă a formei concertante tradiționale menționate. Tendința către un specific concertant (rezultat din tratare în consecință a instr., în sensul evidențierii lor solistice – mai nou, în scopul valorificării timbrelor* și efectelor specifice – al dialogului între partide etc.) a determinat în compoziție întrepătrunderi ale c. cu alte forme* și genuri (1, 2) muzicale; alături de poemul* sau rapsodia* cu caracter concertant sau de alierile c. cu muzica de cameră* deja amintite, mai apar ca lucrări cu atribut concertant (declarat sau nu) simfonia, sonata, variațiunile* (Ciortea, Variațiuni pe o temă de colind pentru pian și orch.), toccata*, burlescă*, fantezia* sau chiar „muzica de concert” (Stroe, Muzică de c. pentru pian, alămuri și percuție), uneori în concepții și tehnici de o deosebită acuitate inovatoare.

CAMPRA [cãprá], André (1660-1744), compozitor francez. Opere, balete, arii, intermezzi, divertismente muzică religioasă, realizînd o sinteză între muzica tradițională franceză și tendințele italienizante.

culegere de folclor. Preocupările pentru culegerea folclorului* se manifestă încă din sec. 16 în câteva țări europene (Franța, Spania, Norvegia) doar sporadic, curentul de cercetare devenind însă general începând cu sec. 18. O importanță considerabilă pentru impulsionarea c. o deține voluminoasa colecție, publicată în 1723, a promotorilor curentului poporanist din Anglia, Percy Thomas și W. Scott (Relicve din vechea poezie engleză) ca și volumul lui Herder, apărut în 1779 (Glasurile popoarelor în cântece). În Europa răsăriteană, ideile lui Herder și c. de cântece epice sârbești și croate ale abatelui Albert Fortas și ale lui Karadžić au avut un puternic ecou și în România. În realitate, interesul pentru folclor s-a născut în același timp cu procesul de făurire a statelor naționale și, pe plan artistic, odată cu formarea școlilor naționale. La noi, culegerea producțiilor spirituale ale poporului este o consecință a luptei împotriva feudalismului și a mișcării naționale de eliberare de sub jugul otoman. Primele cercetări sunt realizate de corifeii Școlii latiniste și continuatorii lor (Samuil Micu, Gh. Șincai, Ion Budai-Deleanu, dr. Vasile Pop, 1817), în scopul dovedirii latinității poporului și a limbii românești. Ei culeg date numeroase despre obiceiurile și genurile pop. (colind*, cântec* = „hore”; bocet* și cântec ceremonial funebru, de nuntă și de primăvară, dans, instrumente*) care confirmă originalitatea producțiilor spirituale ale românilor și continuitatea lor neîntreruptă, iar prin compararea celor cinci melodii culese de Eftimie Murgu cu melodiile sârbești se lărgește domeniul de cercetare și la repertoriul muzical. Conștienți de valoarea documentară, națională și artistică a folc., intelectualii vremii lansează apeluri pentru culegerea lui, indicând și sumare principii metodologice (Gh. Bariț, Titus Cerne etc.), inițiază culegeri masive de poezii pop. și paralel, dar mult mai sumare, de melodii. În ce privește metodele de investigație, definirea conceptului de folc., scopul și domeniul de cercetare, se disting patru etape: de la sfârșitul sec. 18, până în jurul anului 1848; după 1848 până în deceniul al doilea al secolului 20; perioada dintre cele două războaie mondiale; perioada de după cel de al doilea război mondial. Dacă primele culegeri de literatură și muzică pop. au un scop practic imediat, sunt efectuate de amatori, fără o metodă științifică (conceptul de folc. nefiind clarificat), de unde terminologia variată și neprecisă (poezie pop., poporană sau poporală, arii naționale, cântece sătene și orășene, melodii române etc.), atitudinea subiectivă în alegerea pieselor și limitarea domeniului de cercetare, preferința pentru interpreții-creatori din mediul urban, îndeosebi lăutari*, „corectarea” și însoțirea acestora cu acompaniament* de pian (pentru a le face „mai frumoase”, pe gustul publicului orășean), colecțiile publicate (sau rămase în manuscris) ne dau o imagine precisă asupra repertoriului cu largă circulație, la modă, în orașele mari. Ele au o incontestabilă valoare artistică și documentară. Spre deosebire de Anton Pann și Gh. Ucenescu care își scriu melodiile în notație (IV) psaltică – cunoscută într-un cerc restrâns din lumea satelor și orașelor – toți ceilalți culegători de melodii pop. utilizează notația (1) apuseană (Rujițki, J. Andreas Wachmann, Erhlich), la care adaugă un acompaniament de pian. După apariția colecțiilor lui Alecsandri culegerile de cântece pop. se înmulțesc (Miculi, A. Berdescu, D. Vulpian etc.), dar metoda rămâne încă un deziderat, deoarece, cu toate declarațiile din prefața volumelor care relevă tendința cercetărtorilor de a respecta principiul obiectivității, de a nu „schimba nemică nici în melodie nici în acompaniament” (Ehrlich) sau „melodii aranjate în adevăratul lor stil și întocmai precum se execută de lăutarii români...” (Berdescu), autorii lor nu sunt consecvenți. T.T. Burada și D. Kiriac, „părintele științei folclorice românești” (Brăiloiu) aduc contribuții valoroase la definirea termenului de folc., prin schițarea unei metode științifice bazată pe principii moderne în ce privește: atitudinea obiectivă față de documentul folcloric, delimitarea genurilor (I, 3) folclorice, lărgirea domeniului de cercetare la diferite medii sociale din toate provinciile țării și cercetarea exhaustivă a tututor genurilor legate de condițiile care le-au generat, notarea textului poetic sub melodii, înregistrarea*, pe cât posibil, a melodiilor cu aparatele vremii (fonograful Edison), neintervenția în melodica și ritmul pieselor, obligația consemnării datelor auxiliare care să explice geneza, viața reală a pieselor, numele și vârsta interpretului, localitatea unde s-a efectuat c. etc. La cristalizarea metodei științifice de c. și interpretare a producțiilor spirituale ale poporului au contribuit mai mulți factori: influența activității folclorice a lui D. Kiriac și O. Densusianu, continuitatea publicațiilor inițiate de Academia Română, în urma unor concursuri cu prilejul cărora, în discuțiile pentru premiere, se lămuresc și se propagă udeile călăuzitoare ale unei metode științifice, apariția primei metode de folc. muzical a lui C. Brăiloiu (București-Paris, 1931), activitatea intensă de culegere a urmașilor lui Densusianu, cea datorată lui Bartók, Brediceanu, Drăgoi ș.a., înființarea celor două Arhive de folclor: Arhiva fonogramică de pe lângă Ministerul Cultelor și Artelor condusă de G. Breazul (1927) și Arhiva de Folclor, condusă de C. Brăiloiu (1928), adunarea unui material voluminos prin intermediul concursurilor Societății Compozitorilor Români (1925 și 1928), propunerea unei culegeri sistematice de pe tot întinsul țării cu ajutorul unor cadre specializate formate de Brăiloiu, la Conservatorul de Muzică din Capitală. Ultima etapă, după al doilea război mondial, se remarcă prin perfecționarea metodei lui Kiriac și Brăiloiu și adaptarea acesteia la noile condiții de viață și la posibilitățile ample de lucru, în cadrul unui institut la care colaborează cadrele formate de Brăiloiu la care se alătură elemente noi (Institutul de Folclor din București cu o filială la Cluj). Aici principiile metodologice ale înaintașilor sunt adoptate și aplicate, în cadrul unor colective de specialiști, după un plan sistematic de cercetare, în multe zone ale țării, cu scopul redactării unor complexe monografii zonale și tematice. La tehnica de culegere cunoscută din etapele anterioare se adaugă noi tehnici de lucru și se realizează studii valoroase, preliminare ale Marelui Corpus al folclorului românesc, ale cărui jaloane au fost fixate în urma unor discuții adâncite în cadrul Institutului de folclor, devenit mai târziu Institutul de etnografie și folclor. Numărul impresionant de melodii înregistrate cu fonograful și cu magnetofonul (după 1949), însoțite de un bogat material documentar (texte poetice, descrieri de obiceiuri, de instr., fotografii, filme) sunt o dovadă indubitabilă a bogăției inestimabile a folc. românesc și a capacității de cercetare a specialiștilor după metodele științifice moderne.

diatonie, dispunere naturală a tonurilor și semitonurilor*, într-o structură muzicală. Într-o octavă* divizată în șapte trepte* există două semitonuri naturale despărțite de grupe de două sau trei tonuri; la rândul lor, tetracordurile* unei game*, ale unui mod (I) conțin câte un semiton, cu excepția tetracordului lidic, format numai din tonuri. Această compartimentare a spațiului diatonic, aproape generalizată în cele mai diferite arii geografice, corespunde unei necesități ordonatoare a auzului, care împarte – în virtutea unor legi rămase încă obscure – „continuum”-ul frecvențelor* în entități discrete. Intervalele „mai mari” ale d. au situat încă în antic. elină (v. greacă, muzică) d. în opoziție cu cromatica [v. cromatism; gen (II)] și enormonica*. În concepția armonică, succesiunea diatonică a intervalelor conferă atât melodiei* cât și armoniei (III, 1, 2) relief și forță, ceea ce este valabil și pentru acorduri*. Orientată spre d. modală (cultă sau pop.). muzica sec. 20 a pus un nou accent pe d. (ex. în arta lui Stravinski, Bartók, Hindemith, Orff), opunându-se pe de altă parte, cromatizării post-romantice de tip tonal și raportându-se, pe de alta, la o cromatică de tip nou, ea însăși de sorginte modală. Dodecafonia* a anulat, dimpotrivă, granițele dintre d. și cromatism.

diminuare 1. În notație*, în general, reducerea proporțională a valorii* notelor unei teme sau motiv. 2. Ca procedeu polif., o versiune a temei* în valori mai mici decât acelea ale originalului. 3. În muzica proporțională [v. notație (III)], d. înseamnă de obicei reducerea la jumătate a valorii notelor și este indicată printr-o bară verticală care traversează semnul de măsură. V. alla breve: ¢. 4. Ca procedeu de ornamentare* (v. și ornamente): divizarea liberă a unei note* (valori); în sec. 17 și 18, astfel de d., numite și fredono, nu sunt scrise ci lăsate, la voia interpretului, și pot fi făcute, de pildă, la repriza* unei piese lente sau la al doilea cuplet (1, 2) al unei arii (1.). Ant.: augmentare*.

double (cuv. fr. „dublu”), vechi termen pentru variație (2); reluare ornamentată (v. ornamentare) a unei fraze* muzicale, procedeu întrebuințat în muzica vocală și instr. fr. din sec. 16-18 (Le Roy și Ballard, Tiers liure de tabulature de guitarre, 1552). ♦ În Germania, d. desemnează variația unei fraze dintr-un dans*, în timp ce pentru variația unei arii (1) se folosea termenul de variatio. V.: diminuare (4); proportio.

duet (it. duetto; germ. Duett; engl. duet) 1. Piesă vocală pentru două voci (1) cu sau fără acomp. La origine stă o formă contrapunctică neacomp. numită bicinium* sau diphonon (sec. 15-17). În sec. 17-18, ia o mare înflorire d. de cam. (Stradella, A. Scarlatti, Frescobaldi), care e o cantată* acomp.; d. da chiesa (de biserică), asemănător unei arii (1) da capo sau arii de concert (Stabat Mater de Perlogesi) și aria la 2 voci, devenit în sec. 19 lied* la două voci (Mendelssohn, Schubert, Brahms etc.). Preluat în sec. 18 de creația de operă*, devine un număr* important, dar fără o formă prestabilită, structurat în funcție de necesitățile dram. Poate fi construit în dialog, din două linii melodice simultane sau succesive sau ca dublă melodie de formă închisă sau deschisă (d.-scenă). 2. Formație vocală care execută un d. (1.) V. duo.

ecou (< gr. ἠχώ, de la numele nimfei Echo, „[ră]sunet”) I. Efect acustic produs de sunetul* reflectat de un obstacol (suprafață, zid, stâncă, margine de pădure) și perceput cu o mică întârziere de către emițătorul sunetului direct. Întârzierea trebuie să fie de cel puțin 0,1 s pentru ca perceperea să fie clară. Deoarece viteza sunetului este de c. 340 m/s, rezultă că unda sonoră trebuie să parcurgă în total minimum 34 m dus-întors, astfel că distanța dintre emițătorul-receptor și obstacol trebuie să fie de cel puțin 17 m. II. Manual* al orgii* dotat cu un registru (1) de sunete dulci și și care face e. registrelor acționate de alte manuale. III. (it. eco; fr. écho; engl. echo; germ. Echo; sp. echo) Procedeu componistic care constă în repetarea unei scurte teme* sau a unui motiv* muzical la o intensitate* sonoră mai scăzută. A fost mult folosit încă din sec. 15 și 16 în muzica vocală polif. de către compozitori ca Josquin Desprez, Luca Marenzio și Orlando di Lasso (în celebra vilanelă*, Ecoul, 1581), ca tehnică imitativă specială. În sec. 17 prima etapă a dezvoltării operei*, aduce o avalanșă de subiecte pastorale în care, de multe ori, este zugrăvită figura mitologică a lui Eco plângându-și iubirea neîmpărtășită; de aici nenumărate arii* în această perioadă folosesc procedeul de e., procedeu care se va extinde însă și în opere care nu au o legătură cu legenda. Rămânând un efect muzical de sine stătător, e. va fi cultivat și în scriitura instr., întreaga epocă a barocului* fiind dominată de această manieră de repetare în piano* a unei fraze* mai înainte enunțată în forte*. Procedeu este preluat în lucrări de factură concertantă sau responsorială, ca efect special (Stamitz, Simfonia in eco a 2 chori; Mozart, Notturno pentru 4 orch.; Chabrier, España; Rimski-Korsakov, Capriciul spaniol; Strauss, Ariadna la Naxos), sau ca principiu general al compoziției (Hindemith, Echo pentru flaut și pian), vizând uneori stereofonia*.

CAREY [kéri], William (1761-1834), misionar și lingvist englez. Predicator baptist. A tradus „Biblia” în limbile bengali, ari, marathi, hindi, assameză, sanscrită și parțial, în alte 29 de limbi. Gramatici și dicționare bengali, marathi, sanscrită.

gamă (< gr. γάμμα, [gamma]*), în general, succesiune treptată de sunete* sau de intervale* a cărei structură constituie baza unui sistem muzical. ♦ După unele tratate de teorie, g. se definește restrictiv numai ca o „imagine” săracă, „pe hârtie”, a unei realități muzicale infinit mai bogate, mai nuanțate, comportând formațiuni ca tonalitate (1-2), mod*, sistem (II) etc. (de unde și denumirea sin. de scară*). Grafismul g. nu este incompatibil totuși cu intervalica amintitelor structuri, cu tonurile de referință (tonică*, finalis*; dominantă*, repercussa*, confinalis* etc.) din cadrul acestora, tonuri ce determină liniile de forță, funcțiile* armonice sau melodice. Departe de a constitui doar un mijloc mnemotehnic de însușire a intervalelor și de fixare a intonației (I, 1) prin solfegiere*, g. este un mijloc eficare de legare a grafiei (prin diferite sisteme de notație*) cu realitatea sonoră. ♦ Caracteristică oricărei exprimări muzicale culte sau pop., structura g. a fost modelată în funcție de exigențele proprii ale diferitelor tradiții etnice specifice și de asemenea a cunoscut, în interiorul unei arii culturale omogene, modificări profunde în cursul istoriei. Astfel, orice g. existentă trebuie considerată ca stadiul actual al unei îndelungate evoluții, reflectând în același timp stadiul actual al evoluției sistemului muzical din care derivă și pe care îl reprezintă. Preferința pentru o anumită structură sonoră (intervalică) este legată de concepții estetice specifice diferitelor grupuri umane și de aceea numărul și tipurile gamelor este nelimitat. ♦ Actualul sistem muzical occidental se bazează pe două tipuri de g., îmbrățișând, în sens ascendent sau descendent, întinderea unei octave*: g. diatonică* (7 sunete) și g. cromatică* (12 sunete). G. diatonică cuprinde 5 tonuri* și 2 semitonuri*, despărțite prin două sau trei tonuri. Poziția semitonurilor pe treptele g. diatonice determină modul acesteia, care poate fi major* (terță mare* pe treapta 1) și minor* (terță mică* pe aceeași treaptă). Aceste moduri, modificate prin alterații suitoare sau coborâtoare ale unor trepte, dau naștere la alte formații modale (melodică, armonică etc.). G. formată pe tonica do este g. tip a tonalității* moderne. G. cromatică este formată din succesiunea ascendentă sau descendentă a 12 semitonuri diatonice și cromatice cuprinse în octavă. În sistemul egal temperat* toate semitonurile g. cromatice sunt egale, astfel că pe oricare din cele 12 sunete se poate forma orice tip de g. (principiul transpunerii* tonale). ♦ Prezintă interes unele g. dintre multele tipuri existente, în afara celor citate. G. hexatonică* sau g. prin tonuri (întregi) este formată din șase sunete aflate consecutiv la interval de ton întreg și a fost utilizată de unii compozitori (Glinka, Debussy, Puccini ș.a.). G. pentatonică* (cinci sunete în octavă) poate fi anhemitonică (fără semitonuri) constituită din tonuri întregi și două terțe* mici nealăturate (ex.: do-re-mi-sol-la-do) sau hemitonică (cu semitonuri), constituită din intervale alternante de semiton, ton și terță mare (ex.: la-si-do-mi-fa-la). Este mai puțin folosită decât g. pentatonică anhemitonică, această din urmă întâlnită în muzica multor popoare de pe glob și a unor compozitori. ♦ Sistemul fundamental al muzicii chineze este alcătuit din g. pentatonică anhemitonică (preferată în S) și din g. heptatonică (preferată în N); ele coexistă de circa 30 de sec. Scara sonoră japoneză este formată teoretic din 12 trepte egale în octavă, din care sunt întrebuințate în practică cinci, după vechiul model chinez, însă în structura hemitonică (do-re-mi bemol-sol-la bemol-do). Pentru noi ea sună min., pe când cea chineză, maj. Sistemul muzical indian se bazează din cele mai vechi timpuri pe diviziunea teoretică a octavei în 22 de śruti, intervale ceva mai mari decât sfertul nostru de ton. G. clasică indiană se compune din șapte note (sa-ra-ga-ma-pa-da-ni) și este de două tipuri, după numărul de sruti din care sunt formate intervalele consecutive. În sistemul muzical al arabilor octava este divizată în 17 trepte, cu intervale deci ceva mai mari decât o treime de ton. Din aceste intervale s-au constituit 12 g. principale heptatonice și alte 24 secundare (derivate). Aceleași g. au fost preluate de persani. ♦ (ist.) G. diatonică are o vechime imemorială și se poate spune că este un sistem universal. Nu numai că nu s-a putut stabili, cât de aproximativ, perioada și regiunea în care s-a născut, dar nici nu s-a putut găsi o explicație acustică sau estetică a structurii ei (de ce cinci tonuri + două semitonuri în octavă și nu altfel?). Cele mai vechi înformații privind g., greu de separat de legende, provin din China: acum peste 46 de sec., împăratul Huang-ti ar fi stabilit o octavă alcătuită din 12 sunete (liu*), din care s-au ales cele cinci cu care s-a format o g. pentatonică anhemitonică de tipul do-re-mi-sol-la-do. Peste c. 16 sec. avea să i se alăture o g. heptatonică, inițial de proveniență mongolă. În Europa, școala pitagoreică (sec. 6 î. Hr.) a dat forma teoretică unor sisteme modale diatonice practicate anterior cu un număr neprecizabil de sec. și a descoperit procedeul de construcție a scării diatonice din cvinte ascendente (fa-do-sol-re-la-mi-si; v. cercul cvintelor), care duce în final la o g. netemperată având în octavă șapte sunete (inițial cinci). Cele opt moduri (I, 1) ale antic. eline au fost preluate de cântul catolic și, modificate în unele caracteristici de teoreticienii ev. med., au ajuns la un moment dat la un număr de 12 (Glareanus, 1547), prin adăugarea a încă patru altele practicate în muzica profană. Printr-un îndelung proces de contopire a modurilor (I, 3) med., din acestea au rezultat cele două moduri (II) de bază a g. diatonice naturale*: do maj., corespunzând cu ionicul do al lui Glareanus, și la min., corespunzând cu eolicul la. Aceste două moduri s-au impus definitiv în practica muzicală din a două jumătate a sec. 17, paralel cu dezvoltarea sistemului tonalității (1) moderne, consolidat definitiv în prin introducerea temperării egale, la începutul sec. 18. Prin aceasta, g. diatonică și cea cromatică au putut fi transpuse pe orice tonică din octavă. În acest sistem a fost compusă muzica în ultimul sfert de mil. Utilizarea relativ rară în sec. nostru a g. bazate pe microintervale* nu permite deocamdată să se poată vorbi despre o adevărată lărgire sistematică a sistemului tonal clasic.