dat^2[1], ~ă [At: CAMIL PETRESCU, U. N. 232 / Pl: dați^[2], ~e / E: da³] 1 a (D. obiecte, bunuri) Pus la îndemâna, în mâna, brațele, gura etc. cuiva. 2 a (D. mâncare, băutură) Oferit. 3 a Distribuit. 4 a (Pex) Repartizat. 5 a (D. o activitate) Încredințate cuiva. 6 a Predat. 7 a Destinat. 8 a (Mai ales în determinări introduse prin prepozițiile „pe”, „pentru”, „în schimb”) Cedat pentru a primi în loc altceva. 9 a (Îvp) Așezat într-un anumit loc sau poziție. 10 a (D. ușă, poartă, îla) ~ de perete Împins în laturi. 11 a (Pex; d. ușă, poartă; îal) Larg deschis. 12 a (Îla) ~ peste cap Lucrat superficial. 13 (Pex; îal) Distrus. 14 (D. terenuri) Care se întinde până la... 15 (Cu determinări introduse prin prepoziția „cu”) Acoperit cu un strat de vopsea, ulei, metal etc. 16 (D. oameni) Uns cu un strat de cremă, ruj, pudră etc. 17 a (Pex; cu determinări introduse prin prepoziția „cu”) Stropit. 18 (D. substanțe) Întins pe ceva. 19 (D. oameni) Încredințat cuiva în vederea unui scop. 20 a (Pop; d. vite) Mânat. 21 (Îvr) Trimis. 22 (Îvr) Amânat. 23 a (Înv) Supus. 24 (Îvp; d. cetăți, armate) Predat. 25 a (D. oameni) Care se lasă atras, cuprins, copleșit de... 26 (D. știri, informații) Adus la cunoștință. 27 (Îal) ~ la ziar Publicat în ziar. 28 a (Îal) Trimis spre publicare la ziar. 29 (Îla) ~ la televizor Difuzat la televizor. 30 (Îla) ~ la lumină (sau la iveală) Descoperit. 31 (Îal) Arătat. 32 a (D. o scriere; îal) Publicat. 33 a (D. bunuri materiale) Realizat prin muncă. 34 a (Pex; d. bunuri materiale) Produs. 35 a (D. legi, documente) Elaborat și făcut cunoscut Si: emis. 36 a (D. concursuri, teze, examene) Susținut. 37 a (D. băuturi alcoolice; îla) ~ pe gât Băut lacom, dintr-o dată. 38 a Pus la dispoziție. 39 a Prezentat. 40 a (Îe) La un moment ~ Într-un anumit moment. 41 a (Îae) În clipa aceea. 42 a (Îe) În cazul ~ În acest caz. 43 a (Îlc) ~ fiind (că) Ținând seama de... 44 a (Îal) Deoarece. 45 a (D. oameni; îla) ~ dracului (sau naibii) Deștept. 46 a (D. oameni; îal) Șmecher. 47 a (Îla) ~ uitării Uitat. 48 a (Îal) Părăsit. 49 sf (Reg) Obicei. 50 sf (Îlav) (Pre)cum e ~ După cum este obiceiul. 51 sf (Mol) Una dintre părțile de câte șaisprezece prăjini ale unei fălci^[3] Si: obrațe, trunchi. corectat(ă) modificată

până¹ [At: PSALT. HUR. 48^r/10 / V: (îrg) pănă, pără, păr, pân, (înv) pană, păn, (reg) par, pânî, pâră, pene, pună / E: ml paene-ad] 1 pp Exprimă delimitarea unei întinderi sau a unei deplasări în funcție de un reper spațial mai mult sau mai puțin precis Hai până afară să discutăm. 2 pp (Îlpp) De sus ~ jos, de jos ~ sus Arată extinderea completă pe verticală a unei arii spațiale. 3 pp Planul spațial delimitativ este asociat cu punctul de localizare a unei circumstanțe Du-te până afară, unde te așteaptă el. 4 pp (Îlpp) ~ unde Exprimă un punct de localizare foarte îndepărtat al reperului de atins Mergi ~ până unde vezi cu ochii. 5 pp (Îc) ~ de Arată că delimitarea reperului final al acțiunii coincide cu punctul inițial al unei alte extinderi spațiale Mirosul se simțea ~ de unde veneam. 6 pp (Îc) ~ pe Arată că delimitarea extinderii acțiunii se face în funcție de atingerea unui plan luat ca reper Curge până pe podea. 7 pp (Îc) ~ de pe Exprimă depărtarea reperului spațial ales, care este și punctul inițial al unei extinderi Mirosul se simțea până de pe deal. 8 pp (Îc) ~ la Arată că reperul final este o destinație precisă sau un nivel atins, privit ca posibilitate maximă Au ajuns până la hotare. 9-10 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la capăt (Exprimă faptul că reperul acțiunii sau stării este precizat) de către limita finală. Am stat până la sfârșit. 11 pp (Îcr de, din) Arată că starea, acțiunea este cuprinsă complet între limitele extreme ale unei arii E ud de la cap până la picioare. 12 pp (Îc) ~ de la, ~ de pe la, ~ din Delimitează depărtarea dintre o poziție oarecare și un reper spațial al limitei inițiale a unei extinderi Vin nuntași până de (pe) la Zalău. 13 pp (Îc) ~ pe la Arată că delimitarea întinderii, deplasării este aproximată în funcție de atingerea unui nivel de extindere sau destinație A plouat până pe la Bran. 14 pp (Îc) ~ în, ~ întru Exprimă faptul că delimitarea deplasării este precizată după situarea în cuprinsul unui plan spațial, al unui interior Urcară până în turn. 15 pp (Îlpp) ~ peste, ~ dincolo de Arată că delimitarea deplasării este precizată prin depășirea unui reper spațial Du-te până dincolo de drum. 16 pp (Îlpp) ~ de peste, ~ de dincolo de Exprimă depărtarea dintre o poziție și un plan spațial plasat înaintea începutului unei distanțe precizate Au venit până de dincolo de Olt. 17 pp (Îc) ~ spre, ~ înspre, ~ către Arată că delimitarea întinderii este precizată prin perspectiva unui reper spațial Curtea se întindea până spre marginea pădurii. 18 pp (Îc) ~ dinspre, ~ despre Exprimă depărtarea dintre o poziție și un reper spațial în perspectiva căruia este plasat punctul inițial al unei extinderi Ploaia a înaintat până dinspre Cluj. 19 pp (Îc) ~ prin Arată că delimitarea deplasării se face prin intrarea în cuprinsul unui reper spațial A ajuns până prin părțile noastre. 20 (Îc) ~ de prin Arată că delimitarea se face luând ca repere spațiale mai multe puncte de demarcare a unei extinderi Vin oameni până de prin toate colțurile țării. 21 pp (Îc) ~ după, ~ pe după, ~ deasupra, ~ sub Exprimă faptul că delimitarea este precizată după diferite planuri de orientare la un reper spațial S-a ridicat până deasupra norilor. 22 pp (Îlpp) ~ aproape de, ~ alături de, ~ lângă Exprimă faptul că delimitarea se precizează față de învecinarea cu un reper spațial Veni până lângă el. 23 c (Îcr de, de la, din) Arată că delimitarea întinderii sau deplasării se face prin prezența unei circumstanțiale spațiale De la noi și până se termină lotul experimental. 24 pp (Îcr de, de la, din) Exprimă încetarea duratei acțiunii după un reper temporal de simultaneitate, posterioritate sau anterioritate la un moment oarecare al vorbirii De azi până mâine să termini. 25 pp (Îcr de, de la, din) Arată că delimitarea temporală este un reper final ce indică o zi, o parte a ei, o săptămână, un anotimp Pleacă din oraș de vineri seara și până duminică dimineața. 26 c Exprimă faptul că planul temporal delimitativ este asociat momentului desfășurării unei circumstanțiale A muncit până am venit eu. 27 c (Îlc) ~ când, ~ ce, (înv) ~ unde, (îvr) ~ când ce Exprimă faptul că momentul împlinirii unui fapt este luat ca reper final Așteaptă-mă până când mă întorc. 28 pp (Îc) ~ de Delimitează durata unei stări de fapt gândită prin raportare la contrariul ei, în intervalul dintre un anumit moment și determinarea temporală anterioară Până de curând, trăia. 29 pp (Îc) ~ pe Exprimă momentul încetării acțiunii, stării după un termen care indică o zi, o parte a ei, o săptămână, un anotimp etc. Să lăsăm până la iarnă. 30 pp (Îc) ~ la Exprimă momentul încetării acțiunii după un reper temporal care reprezintă aspectul maxim al delimitării ei A stat la oraș până la 10 ani. 31 pp (Îac) Exprimă reperul temporal al expirării duratei ca punct de orientare pentru desfășurarea unei acțiuni Sunt trei ore până la masă. 32 pp (Îac) Arată că demarcarea temporală a expirării duratei este un termen în care se crede că ar fi posibilă efectuarea unui fapt Așteaptă până la calendele grecești. 33-34 pp (Îlpp; îlav) ~ la (Arată ideea de expirare a unui interval de timp, indicată de o limită neexprimată, dar subînțeleasă ca sigură) Cât se poate de repede Până una alta, pleacă. 35-36 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la urmă, ~ la capăt, ~ la căpătâi, (înv) ~ la cumplit (Exprimă limita absolută de demarcare a expirării duratei acțiunii, stării) În cele din urmă Am stat până la sfârșit. 37 pp (Înv; îlpp) ~ la curând Arată ideea de rapiditate prin indicarea unei limite de expirare într-un viitor apropiat. 38 (Înv; îc) ~ de la Exprimă incidența cu o demarcare temporală anterioară după care se apreciază trecerea la o stare de fapt, prin raportare la contrariul ei Până de la o vreme, văzând că plouă, nu mai așteptă. 39 pp (Îc) ~ pe la Precizează momentul încetării acțiunii sau stării prin aproximarea apropierii de un reper temporal ca ultim termen al expirării Până pe la toamnă se va rezolva. 40 pp (Îc) ~ de pe la Exprimă un reper temporal față de imediata depășire a căruia este aproximată durata petrecerii unei stări de fapt, prin raportare la contrariul ei Până de pe la Crăciun a nins. 41 pp (Îc) ~ în, ~ întru Arată că momentul încetării acțiunii, stării este precizat de o demarcare temporală prin împlinirea unei durate maxime Mă judec până în pânzele albe. 42 pp (Îac) Arată că demarcarea temporală a împlinirii unei durate este privită ca reper de orientare pentru o acțiune, o stare Evoluția omenirii până în viitorul ei cel mai îndepărtat. 43 pp (Îac) Exprimă faptul că demarcarea temporală a duratei este prezentată ca termen în care are loc sau ar fi posibilă efectuarea a ceva E gata până într-o lună. 44 pp (Îlpp) ~ peste, ~ dincolo de Exprimă momentul încetării acțiunii, precizat prin depășirea unei durate Până peste o oră vin. 45 pp (Îlpp) ~ de peste, ~ de dincolo de Delimitează intervalul dintre un moment oarecare și un plan temporal de dinaintea începutului duratei precizate Aducea argumente până de dincolo de anii revoluției. 46 pp (Îc) ~ din Delimitează intervalul dintre un moment și unitatea temporală în care se încadrează momentul sau datarea inițială a ceva Până din cele mai vechi timpuri a fost ocupația lor de bază. 47 pp (Îae) Arată că momentul de datare inițială a unui fapt coincide cu momentul încetării altuia Până din anul începerii războiului, nu cunoscuse foamea. 48 pp (Îc) ~ prin, ~ spre, ~ înspre, ~ către Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este aproximat din perspectiva unui reper de orientare temporală Te aștept până spre ora zece. 49 pp (Înv; îc) ~ despre, ~ de către Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat de acela al demarării inițiale a unui reper de orientare temporală Acolo au stat până despre toamnă. 50 pp (Îc) ~ după Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat prin posterioritate față de o unitate temporală Am așteptat până după ora trei. 51 pp (Îlpp) ~ aproape de Exprimă faptul că momentul încetării acțiunii, stării este delimitat prin anterioritate față de o unitate temporală Timp urât până aproape de Paști. 52 pp (Îc) ~ între Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat prin intercalarea într-o perioadă demarcată de două unități temporale Activitatea sa s-a extins până între cele două războaie. 53 pp (Îc) ~ a Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat de durata unui fapt a cărui încheiere este limita temporală finală Plecăm până a nu răsări soarele. 54 c Arată că încetarea duratei acțiunii, stării, coincide cu momentul încetării unei alte acțiuni, stări, corelate direct Dormi până mai ai timp. 55 c Exprimă faptul că încetarea unui interval inițiat din momentul vorbirii este delimitată în funcție de durata a ceva petrecut în acest răstimp Stai un minut, până îmi iau cartea. 56 c Exprimă faptul că încetarea acțiunii, stării, este raportată la manifestarea reală sau potențială a ceva care o succede A dispărut până să mă uit la el. 57 c Arată că încetarea acțiunii, stării, este marcată prin trecerea la un stadiu, un fapt care justifică întreruperea acestora Au mers împreună până au ajuns acasă. 58 c Arată că încetarea intervalului de timp scurs din momentul vorbirii este delimitată de producerea a ceva Va trece timp până ne vom reîntâlni. 59 c (Îcn) Exprimă faptul că încetarea unei restricții, a lipsei manifestării unui fapt este condiționată de împlinirea altuia, care îl anticipează Până nu faci foc, nu iese fum. 60 pp Arată că evaluarea maximă a intensității unei stări, unei situații, fixează cu o limită locală sau temporală punctul de unde nu mai este posibilă admiterea acesteia Până aici ți-a fost! 61 pp (Îlpp) ~ unde, ~ când Evaluează în interogații retorice, momentul de încheiere a ceva ca pe o limită exagerată, abuzivă Până când te joci așa cu mine? 62 pp (Îlpp) ~ și, ~ chiar așa Evaluarea maximă a aprecierii este făcută prin evidențierea voită a caracterului aparte Până și vara ți-e frig. 63 pp (Îc) ~ de Arată că evaluarea maximă a intensității unui fapt, unei situații reiese din considerarea globală a numărului de repetări la un moment dat Poți repeta până de trei ori. 64 pp (Îc) ~ pe Exprimă faptul că evaluarea maximă a intensității unui fapt, unei stări reiese din tangența cu limita de declanșare a consecinței Iți iert multe, dar nici până pe acolo încât să minți. 65 pp (Îc) ~ la Arată că evaluarea maximă a intensității unui fapt, a unei situații reiese din considerarea modului de actualizare în corelație cu posibilitatea absolută de atins la un moment dat Crește până la cer puterea sa. 66-67 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la urmă, ~ la urma urmelor (Exprimă atingerea limitei decisive, ce permite trecerea de la o stare la alta) în cele din urmă Vei accepta până la sfârșit. 68 pp (Îc) ~ la Exprimă atingerea sau intenția de a atinge limita de epuizare a modului de manifestare sau săvârșire a ceva A plătit până la ultimul ban. 69 pp (Îlpp) ~ la un punct Arată evaluarea valabilității criteriului pentru aprecierea a ceva Are dreptate până la un anumit punct. 70 pp (Îc) ~ la Evaluează atingerea limitei infime în însușirea unor cunoștințe A învățat carte până la glezne. 71 pp (Îlav) De la mână ~ la gură Într-un timp neobișnuit de scurt. 72 pp (Îcr de la) Exprimă unanimitatea unor elemente dispuse progresiv sau regresiv într-o ierarhie sau între limite antagonice Toți s-au bucurat de la mic până la mare. 73 pp (Îc) ~ la Evaluează, prin generalizare numerică, plafonul maxim până la care se poate aproxima mărimea unei cantități Au fost până la 50 de persoane. 74 pp (Îac) Evaluează nivelul ultim în considerarea progresivă a elementelor de același fel Până la șase rude. 75 pp (Îac) Evaluează nivelul ultim atins în dispunerea prin ordonare a elementelor de același fel A încercat să intre la facultate până la a patra oară. 76 pp (Îc) ~ de Evaluează, prin măsurare, gradația maximă, în sens pozitiv sau negativ, atinsă la un moment dat A accelerat până la 150 km pe oră. 77 pp (Îc) ~ în, ~ întru Evaluează valoarea maximă a intensității de manifestare a unui fapt, a unei situații, prin îndeplinirea lor integrală Sătul până în gât. 78 pp (Îcr din) Exprimă încadrarea totală a elementelor dispuse între limite antinomice, în săvârșirea sau suportarea a ceva I-a spus totul, din fir până în păr. 79 pp (Îlav) ~ într-atât(a), ~ în așa măsură, (înv) ~ cât(ă), ~ în atât(a) (Evaluează gradul ultim al cantității, în corelație cu o consecință reală sau posibilă) În cel mai înalt grad Se enervase până în așa măsură, că nu putea vorbi. 80 pp (Îc) ~ peste Evaluează maximumul intensității unei stări, situații prin depășirea unei limite de suportabilitate sau toleranță L-am suportat până peste orice limită. 81 c Evaluează intensificarea maximă în efectuarea a ceva, prin atigerea unei limite ce nu poate fi depășită Dansează până transpiră. 82 c Evaluează imposibilitatea înfăptuirii unui lucru, prin extinderea locală sau temporală infinită Proști vor fi până e lumea.

lungi vb. IV. I (predomină ideea de situare, de așternere, de limitare sau de răspândire în lungime ori în lățime pe o suprafață) 1 refl., tr. a (se) alungi, a (se) întinde, a (se) prelungi, <rar> a (se) elonga. Mansarda se lungește mult în părțile laterale. 2 refl. (despre obiecte de îmbrăcăminte) a se alungi, a se întinde. Fusta s-a lungit după călcări repetate. 3 refl. (despre drumuri, distanțe etc.; urmat de determ. introduse prin prep. „până la”, „până în”) a continua, a se întinde, a se prelungi. Trotuarul se lungește până la fântână. Poteca se lungește până în vârful muntelui. 4 tr. (compl. indică obiecte pliante sau strânse) a desface, a întinde, <fam.> a mări. Lungește masa din sufragerie numai când are musafiri. 5 refl. (despre așezări, ținuturi, suprafețe de apă etc.) a se întinde, <pop. și fam.> a se lăți, <fig.; rar> a se răsfăța. Satul se lungește la poalele muntelui. Lacul se lungește pe o suprafață mare. 6 refl. (despre grupuri, șiruri de ființe) a se întinde, a se prelungi, a ține. Rândul de la casa de bilete se lungește pe câțiva zeci de metri. 7 tr. fig. (compl. indică soluții, băuturi, mâncăruri etc.; urmat de determ. introduse prin prep. „cu”) a dilua, a îndoi, a subția, <fig.> a alungi. Negustorul a lungit vinul cu apă. II (predomină ideea de mișcare în spațiu care pornește de la un punct spre altul) 1 tr. (compl. indică părți ale corpului ființelor) a întinde, <înv.> a tinde. Când stă în pat, își lungește picioarele. Și-a lungit gâtul, ca să vadă mai bine. 2 refl. (despre ființe sau, p. ext., despre corpul lor ori despre părți ale acestuia) a se înălța, a se întinde, a se ridica, <fig.> a se deșira. Se lungește pe vârful picioarelor pentru a ajunge la creangă. 3 refl. (despre ființe; urmat de determ. locale introduse prin prep. „pe”, „în”) a se așeza, a se așterne, a se culca, a se întinde, a se pune, <fam.> a se instala. Se lungește comod în pat. Se lungește pe nisip pentru a face plajă. 4 refl. (despre ființe) a se culca, a se întinde, a se tolăni, <fam.> a se trânti, <reg.> a se răbuni, a se răcăși, a se tologi, <înv.> a se tinde. Obosiți fiind, s-au lungit la umbra unui stejar. 5 tr. (compl. indică ființe sau obiecte aflate în poziție verticală; adesea cu determ. locale introduse prin prep. „la”, „în”) a arunca, a azvârli, a culca, a dărâma, a doborî, a întinde, a prăbuși, a prăvăli, a răsturna, a trânti, a zvârli, <rar> a abate², <înv. și pop.> a detuna, <pop. și fam.> a așterne, <pop.> a păli², a răbufni, a turna¹, <înv. și reg.> a răntuna, <reg.> a dezborî, a povârti, <înv.> a oborî, a poligni, <fig.> a secera, a zbura. L-a lungit la pământ dintr-o lovitură. Dintr-un pumn, boxerul și-a lungit adversarul în ring. 6 refl. (despre păr, unghii etc.) a crește, <fam.> a se mări. I s-a lungit bretonul. 7 refl. (bot.; pop. și fam.; despre plante, arbori etc.) v. Crește. Înălța. Ridica. Urca. 8 refl. (biol.; fam.; despre oameni, animale și păsări) v. Crește. Dezvolta. Înălța. Mări. 9 refl. fig. (fam.; glum.) <fig.; fam.; glum.> a-i cădea, a-i pica². I s-a lungit fața când și-a văzut rivalul printre invitați. III (predomină ideea de desfășurare, de prelungire în timp) 1 refl. (despre zile, nopți, anotimpuri) a se mări, a se prelungi, <înv.> a se îndelunga. Ziua se lungește după echinocțiul de primăvară. 2 refl. (despre acțiuni, activități etc.) a continua, a se întinde, a se prelungi, a ține. Ancheta poliției se lungește. 3 tr. (compl. indică mai ales activități, acțiuni) a amâna, a tărăgăna, a temporiza, a tergiversa, <reg.> a îmbalansa. Nu mai lungi începerea lucrărilor! 4 tr. (compl. indică acțiuni, lucrări, fapte) a întârzia, a tărăgăna, a tergiversa, a trena, <înv.> a prelungi. A lungit mult plata chiriei. Lipsa dovezilor concrete lungește ancheta. 5 refl. a se tărăgăna, a trena. Procesul în care este implicat se lungește de foarte mult timp. 6 refl. (despre oameni; urmat de determ. locale introduse prin prep. „la”, „prin”) a întârzia, a zăbovi, <pop.> a pregeta, <înv. și reg.> a pești, <reg.> a astăvi, a băciui, a îngădui, <înv.> a apesti, <fig.> a se încurca, <fig.; înv.> a adăsta. S-a lungit cu prietenii la discotecă. 7 tr. (înv. și pop.; compl. indică viața, zilele cuiva) v. Prelungi. 8 tr. (fam.; compl. indică documente, legitimații, autorizații etc.) v. Înnoi. Prelungi. 9 refl. fig. (urmat de determ. introduse prin prep. „cu”) a insista, a stărui, <fig.> a se întinde. Nu vrea să se mai lungească cu acest subiect.

HOMOSFERĂ s. f. (Geogr.) Strat al atmosferei care se întinde de la suprafața pământului până la aproximativ 100 km înălțime, caracterizat prin omogenitatea componenței sale. [Var.: omosferă s. f.] – Din fr. homosphère.

RUMEGĂTÓR, -OÁRE (< rumega) adj., s. f. 1. Adj. (Despre animale) Care rumegă (1). 2. S. f. (La pl.) (ZOOL.) Subordin de mamifere erbivore, de obicei biungulate, caracterizate prin prezența unui stomac format din patru compartimente (rumenul, rețeaua, foiosul și cheagul) și prin existența funcției de rumegare. Prin acest act fiziologic, executat prin contracția musculaturii rumenului și a esofagului, masa de alimente este readusă în gură, reamestecată și din nou înghițită. Rumegarea este posibilă datorită existenței unui șanț esofagian care se întinde de la cardia până la foios. În privința dentiției r. se caracterizează prin reducerea sau absența incisivilor de pe maxilarul superior și prin cheratinizarea acestei regiuni a intermaxilarelor. Incisivii inferiori (de formă lățită) servesc la ruperea plantelor. Subordinul cuprinde mai multe familii de animale terestre, răspândite pe tot globul (camelide, tragulide, cervide, antilocapride, bovide ș.a.). Dintre r. au fost domesticite taurinele, bivolii, oile, caprele, iacul, lama, renul, cămila.

da³ [At: COD. VOR. 32^v/3 / V: (îvr) dă~, de~ / Pzi: dau, 4 (reg) darem / Im: 1-4 dădeam, dam, (pop) dedeam, 6 (înv) da / Ps: 1 (îrg) dedei, (înv) dediu, dedu, (reg) detei, didei, 2 dede, dete, (înv) deade, deate, dedi, diede, 4 (reg) deterăm, 6 (îrg) deteră, (înv) deaderă, deateră, dediră, (reg) dară / Mp: 1 dădusem, desem, (reg) dedesem, detesem, 3 dăduse, dase, (înv) dădeasă, dedease, didease, didese, (reg) dedese, detese, dedusă, 4 dăduse(ră)m, dasăm, 6 (înv) dideseră / Cj: 3 (înv) dee, (reg) să deie / In: dare / Cnd: 3 dare-ar / E: ml dare] 1 vt (Fșa; d. oameni; c.i. de obicei obiecte, bunuri etc.) A pune la îndemâna sau în mâna, brațele, gura etc. cuiva Si: a încredința, a înmâna, a preda, a remite, (înv) a încrede, a porodosi, a tinde. 2 vt (Prc; fșa) A oferi de mâncat sau de băut Si: (nrc) a servi. 3-4 vtr (Îlv) A ~ gura sau (o) gură ori (o) guriță (sau gurița ori buzele) (cuiva) sau a(-și) ~ (o) sărutare (ori sărutări, săruturi sau sărutat) A (se) săruta. 5 vt (Îlv) A ~ țâță sau a ~ să sugă A alăpta. 6 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) papucii A face pe cineva să plece. 7 vt (Îae) A părăsi pe cineva. 8 vt (Îlv) A ~ o masă A invita pe cineva la masă. 9 vt (Îe) A ~ o petrecere sau un chef A organiza o petrecere sau un chef (în cinstea cuiva sau a ceva). 10 vt (Fam; îe) A ~ de băut A oferi cuiva mâncare și băutură (plătind, de obicei, consumația la un local) pentru a sărbători ceva. 11 vt A oferi mai multora câte o parte dintr-un întreg. 12 vt (Pex) A distribui. 13 vt (Pex) A repartiza. 14-15 vtrp (Îvp; îe) A (se) ~ (ceva) în două A (se) împărți în mod egal Si: a (se) înjumătăți. 16 vt (Adesea construit cu verbe la conjunctiv sau la infinitiv) A încredința cuiva îndeplinirea unei activități. 17 vt (Adesea construit cu verbe la conjunctiv sau la infinitiv) A încredința cuiva ceva spre realizare, întreținere sau prelucrare. 18 vt (Îe) A ~ (ceva) pe (sau în, înv, la) mâna (cuiva) A încredința ceva (spre păstrare). 19 vt (Fig; îae) A lăsa ceva la dispoziția, la bunul plac, în voia cuiva. 20 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) de lucru (sau de furcă) A pricinui cuiva bătaie de cap. 21 vt (Îae) A pune pe cineva în mare încurcătură. 22 vt A face ca cineva să aibă, să beneficieze de ceva. 23 vt A preda ceva cuiva. 24 vt A face cuiva rost de ceva. 25 vt (Spc) A atribui cuiva un rol, o funcție, o demnitate etc. 26 vt A repartiza cuiva o sarcină spre executare. 27 vt (Îe) A ~ (cuiva) de lucru A însărcina pe cineva cu o treabă. 28 vt (Îae) A-i găsi cuiva un loc de muncă. 29 vt (Îe) A cere cuiva un mare efort. 30 vt (Îe) A ~ în folosință sau în funcțiune, în exploatare A pune ceva la dispoziția cuiva. 31 vt (D. un magazin, o fabrică etc.; îae) A inaugura. 32 vt (Îlv) A ~ creștere (sau educație) A forma. 33 vt (Îal) A educa. 34 vt (Îe) A ~ lecții (sau meditații) A preda cuiva lecții particulare. 35 vt (Fam; fig; îe) A ~ lecții A spune cuiva ce sau cum să facă. 36 vt (Fam; fig. îe) A ~ o lecție (cuiva) A pedepsi pe cineva. 37 vt (Pop; Îlv) A da ocară A ocărî. 38 vt (Îlv) A ~ un impuls A impulsiona. 39 vt (Înv; îlv) A ~ (bună) învățătură (sau învățături, rar, învățăminte) A învăța. 40 (Înv; îal) A sfătui. 41-42 vt (Îe) A ~ (destulă sau puțină ori puțintică sau o deosebită ori o mediocră) atenție sau anu ~ (nici o ori vreo) atenție A (nu acorda (mare) importanță, preocupare, interes, grijă unui lucru. 43-44 vt (Îae) A (nu) se ocupa de ceva. 45 vt (Îe) A ~ iertare (sau, înv, iertăciune) A ridica pedeapsa pentru păcatul, vina sau greșeala cuiva Si: a ierta. 46 vt (Îae) A scuza. 47-48 vtr (Îe) A(-și) ~ întâlnire (sau rendez-vous) A(și) fixa o întâlnire. 49 vt (Îe) A(-i) ~ legătura A face (cuiva) legătura telefonică, prin satelit etc. 50 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) cuvântul A permite cuiva să vorbească într-o ședință, adunare etc. 51 vt (Îe) A ~ (cuiva) frâu liber (sau reg, slobod) A lăsa pe cineva să facă ce vrea. 52 vt (Îlv) A ~ ocazia sau prilejul A permite. 53 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) revanșa A permite cuiva să-și ia revanșa după o înfrângere. 54 vt (Îe) A ~ (cuiva) nas (sau obraz) A îngădui cuiva prea multe. 55 vt (Îlv) A ~ în arendă A arenda. 56 vt (Îlv) A ~ cu (sau în) chirie A închiria. 57 vt (Îlv) A ~ (cu) împrumut A împrumuta. 58 vt (Îe) A ~ (cuiva) un număr de ani A aprecia cu aproximație vârsta. 59 vt (Îae) A aprecia cu aproximație câți ani mai are cineva de trăit. 60 vt (Îlv) A ~ în primire A preda. 61 vt (Îal) A muri. 62 vt (Îvp) A restitui. 63 (Îe) A ~ înapoi (sau îndărăt) A înapoia. 64-65 vtr (Îe) A-și ~ acordul A fi de acord. 66 vt (Îlv) A ~ ajutor A acorda cuiva sprijin sau ajutor. 67 vt (Îlv) A ~ povață A povățui. 68 vt (Îlv) A ~ sfatul A sfătui. 69 vt (Îlv) A ~ uitării A uita. 70 vt (Îlv) A ~ răgaz A amâna. 71 vt (Îlv) A ~ o explicație A explica. 72 vt (Îlv) A ~ startul A începe. 73 (Îlv) A ~ întâietate sau prioritate A lăsa pe cineva să fie primul. 74 vt (Îlv) A ~ voie A lăsa. 75 vt(a) A face cuiva un dar Si: a dărui (1), a oferi, (îrg) a prosfora², (înv) a prosforisi. 76 vt A ~ bacșiș, șpagă A oferi o sumă necuvenită de bani chelnerilor, ospătarilor etc. 77 vt (Îlv) A ~ mită A mitui. 78 vt (Îlv) A ~ viață (sau suflarea vieții) A procrea. 79 vt (Fig.; îal) A crea. 80 vt (Fig; îal) A făuri. 81 vt (Fig; îal) A însufleți. 82 vt (Fig; îal) înviora. 83 vt (Îlv) A ~ naștere A naște. 84 vt (Fig.; îal) A produce. 85 vt (Fig.; îal) A determina. 86 vr (Îlv) A-și ~ sfârșitul (sau duhul, obștescul sfârșit) A muri. 87 vr (Îlv) A-și ~ cuvântul A promite. 88 vt (Îlv) A ~ frumusețe A înfrumuseța. 89 vt (Îlv) A ~ pe piatră A ascuți. 90 vt (Îlv) A ~ găuri A găuri. 91 vt (Îlv) A ~ formă A modela. 92 vt (Îlv) A ~ la rindea A netezi cu ajutorul rindelei. 93 vt (Reg; d. țesături; îlv) A ~ în undă A spăla. 94 vt (Reg; d. țesături; îal) A clăti. 95 vt (Îe) A ~ o telegramă A trimite o telegramă. 96 vt (Îlv) A ~ un telefon A telefona. 97 vt (Îe) A ~ greș A nu nimeri ținta. 98 vt (Îae) A eșua într-o acțiune. întreprindere etc. 99 vi (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) greș A găsi pe cineva vinovat. 100 vt (Îe) A ~ însemnătate A acorda atenție. 101 vt (Îlv) A ~ foc A aprinde. 102 vt (Îe) A ~ bici A lovi cu biciul. 103 vt (Fig; îae) A grăbi. 104 vt (Îe) A ~ la mână A pune ceva la dispoziția cuiva. 105 vt (Îae) A înmâna ceva cuiva. 106-107 vtr (Îe) A (se) ~ o luptă, o bătălie A (se) desfășura o luptă, o bătălie. 108 vt (Îe) A ~ un spectacol (sau o reprezentație) A prezenta un spectacol. 109 vr (Îe) A se ~ în spectacol A se face de râs. 110 vt (Îe) A ~ un concert A susține un concert. 111 vt (Fam; fig; îae) A face scandal, gălăgie. 112 vt (Îe) A ~ (pe cineva) dezertor A face cunoscut, în mod oficial, că cineva este dezertor. 113 vt (Îlv) A ~ gata A termina. 114 vt (Îal) A lichida. 115 vt (Fig: îal) A impresiona puternic pe cineva. 116 vt (Fig; îal) A cuceri pe cineva. 117 vt A încredința pe cineva în seama, în grija, pe mâna cuiva. 118 vt (Îe) A ~ în judecată A chema pe cineva în fața instanțelor judecătorești. 119 vt A pune pe cineva la dispoziția cuiva. 120 vt (Îe) A ~ (cuiva) fata de soție sau de nevastă ori a ~ (pe cineva) de bărbat (sau de soție) A căsători pe cineva cu... 121-122 vtr (D. părinți; îe) A(-și) ~ binecuvântarea sau consimțământul A fi de acord cu o căsătorie. 123 vt (Îe) A ~ bună ziua, bună seara etc. sau a ~ binețe A saluta. 124 vt (În formule de salut) A ura. 125 vt (Îe) A ~ onorul A saluta unele autorități, unele evenimente deosebite (fapte de arme, evenimente memoriale etc.), prezentând arma sau sunând din goarnă. 126 vt (Construit cu substantive care indică însușiri morale) A insufla (forță, fermitate, avânt etc.) Si: a îmbărbăta, a întări. 127 vt(a) (Adesea la pasiv, subiectul, exprimat sau subînțeles, este divinitatea sau o ființă supranaturală) A permite ca un eveniment să aibă loc, să se producă într-un anumit fel sau ca cineva să aibă parte de..., să fie, să se manifeste într-un anumit fel Si: a destina, a face, a hotărî, a meni, a orândui, a predestina, a rândui, a ursi, (liv) a rezerva, (rar) a predetermina, a preursi, (pop) a noroci, a soroci, a sorti¹, (înv) a hărăzi, a tocmi. 128-129 vt(a) (Îljv) Cum (sau din ce) dă Dumnezeu Sărăcăcios. 130 vt(a) (Pop; îe) (Ș-apoi) dă Doamne (bine) Se spune despre ceva (mai ales despre un ospăț, un chef) extraordinar. 131 vt (Reg; îlav) Ce-o (sau cum o) ~ târgul și norocul Cum se va nimeri. 132 vt (Îlav) (Bine că) a dat Dumnezeu În sfârșit! 133 vrim (Asr; îf negativă) A se pomeni. 134 vt(a) (Îvp; c.i. bunuri) A vinde. 135 vt(a) A achita o obligație materială Si: a plăti. 136 vt(a) A oferi bani cuiva pentru a obține ceva Si: a plăti. 137 vt(a) A oferi ca plată. 138 vt(a) A propune ca preț. 139 vt (Îlv) A ~ bir cu fugiții A dispărea. 140 vt (Îal) A fugi într-un mod laș. 141 vt (Fig; îlv) A ~ ortu’ popii sau a ~ pielea popii A muri. 142 vt (Mai ales cu determinări introduse prin prepozițiile „pe”, „pentru”, „în schimb” etc.) A înlocui cu altcineva sau cu altceva (de aceeași natură, de aceeași valoare, necesar) Si: a schimba. 143 vt (Mai ales cu determinări introduse prin prepozițiile „pe”, „pentru”, „în schimb”) A ceda pentru a primi în loc altceva (de aceeași natură, de aceeași valoare, necesar etc.) Si: a schimba. 144 vr (Fam; îe) A nu se ~ pe cineva A se considera superior cuiva. 145 vt (Fam; îe) A nu ~ (pe cineva) pe (sau pentru) altul A prețui mai mult pe unul decât pe altul. 146 vr (Fam; îe) Anu se ~ pentru mult A se prețui mult. 147 vt (Reg; îe) A ~ toate pe una A rămâne cu o singură alternativă. 148 vt A renunța la ceva de preț. 149 vt (Pex) A sacrifica. 150 vr (Îe) A-și ~ viața, sângele A muri din devotament pentru cineva sau ceva. 151 vt (Înv; îlv) A ~ jertfă A jertfi. 152 vr (Îe) Îmi ~u capul Se spune de către cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 153-154 vtr (Îvp) A (se) așeza (într-un anumit loc, într-o anumită poziție, într-un anumit mod). 155-156 vtr (Îe) A (se) ~ la (sau într-o) parte A (se) îndepărta. 157 vt (Îe) A ~ ușa, poarta etc. de perete A împinge în lături. 158 vt (Îae) A deschide larg ușa, poarta etc. 159 vr (Îe) A se ~ peste cap A se rostogoli. 160 vt (Îe) A ~ (ceva) peste cap A lucra superficial. 161 vt (Îae) A distruge. 162 vr (Reg; îlv) A se ~ la culcare A se culca. 163 vt (Rar) A petrece ochelarii, părul etc. după ureche. 164 vi (D. ferestre, uși, încăperi etc.; urmat de determinări locale introduse prin prepozițiile „în”, „spre”, „asupra”, „pe”, rar, „înspre”) A fi orientat spre... 165 vi (D. ferestre, uși, încăperi etc.; urmat de determinări locale introduse prin prepozițiile „în”, „spre”, „asupra”, „pe”, rar, „înspre”) A comunica cu... 166 vi (D. terenuri) A se întinde până la... 167 vi (D. lumină) A cădea într-o direcție. 168 vt (Cu determinări introduse prin prepoziția „cu”) A acoperi cu un strat de substanță, de vopsea, de metal Si: a spoi, a unge, a vopsi. 169-170 vtr (D. oameni) A se unge cu un strat de cremă, pudră, ruj etc. 171 vt (Pex; cu determinări introduse prin prepoziția „cu”) A stropi. 172 vt (Îlv) A ~ piper A pipera. 173 vt (Îlv) A ~ sare A săra. 174 vt (Îlv) A ~ cu poleială A polei¹. 175-176 vtr (Îlv) A (se) ~ cu săpun A (se) săpuni. 177 vt (C.i. substanțe) A întinde pe ceva. 178 vt A schimba poziția, locul etc. 179 vt (Pex) A împinge. 180 vt (C.i. oameni) A pune în anumite circumstanțe. 181 vt (C.i. oameni) A supune unei activități sau acțiuni (organizate). 182 vt (C.i. oameni) A încredința cuiva în vederea unui scop. 183 vt (Îe) A ~ (pe cineva) la școală (sau la învățătură) A înscrie pe cineva la școală. 184 vr (Îrg; îlv) A-și ~ moarte sau a se ~ morții A se sinucide. 185 vt (Înv; îlv) A ~ moarte cuiva A omorî pe cineva. 186-187 vtr (Înv; îlv) A (se) ~ vinovat A (se) învinovăți. 188 vi (Fam; îlv) A ~ de cap (la ceva) A rezolva. 189 vt (Înv; cu determinarea „prin târg”; c.i. răufăcători) A duce cu forța (sub pază), spre a fi expus privirilor oamenilor, în semn de pedeapsă. 190 vt (Pop; c.i. vite, mai ales oi) A mâna¹. 191 vt (Îvr) A trimite. 192 vt (Îvr) A amâna. 193 vt (Înv) A impune. 194 vr (Pop) A ceda. 195 vr (Pop) A se opune. 196 vr (Pop) A se lăsa. 197 vr (Îe) A nu se ~ cu una cu două A nu renunța ușor. 198 vt (Îvr) A admite. 199-200 vtr (Îvp; d. armate, cetăți, comandanți, persoane urmărite) A (se) preda. 201 vr (D. femei; construit cu dativul) A avea, de bunăvoie, relații sexuale cu cineva Si: a se dărui. 202 vr (Pop; d. animale) A se împerechea. 203-204 vri (D. oameni; construit cu dativul sau cu prepozițiile „la”, înv, „spre”, „întru”) A se lăsa atras, cuprins, copleșit de... 205-206 vri (Prc; d. oameni; construit cu dativul sau cu prepozițiile „la”, înv, „spre”, „întru”) A lua un obicei rău Si: (pop) a se nărăvi. 207-208 vr, rar, vi (Îvp) A trece în altă tabără, grupă etc. 209-210 vtr (Îe) A (se) ~ pe (sau la) brazdă A (se) acomoda. 211-212 vtr (Îae) A (se) îndrepta. 213 vt (Înv) A traduce. 214 vt (C. i., în special, știri, informații, explicații) A aduce la cunoștință Si: a anunța, (rar) a înfățișa. 215 vt (Îe) A ~ la ziar A publica ceva în ziar. 216 vt (Îae) A trimite ceva spre publicare. 217 vt (Îe) A ~ la televizor A difuza ceva la televizor. 218 vt (Îlv) A ~ la lumină (sau la iveală) A descoperi. 219 vt (Îal) A arăta. 220 vt (Îal) A publica o scriere. 221 vt (Îe) A ~ în vileag A face publică o afacere, o acțiune etc. (necurată). 222 vt (Îe) A ~ (un) exemplu A explica ceva printr-un exemplu. 223 vt (Fig; îae) A se purta astfel încât să constituie un model de urmat. 224 vr (Îe) A-și ~ cu părerea A-și spune părerea Si: a considera, a crede, a opina. 225 vr (Îlv) A-și ~ cu presupusul A presupune. 226 vt (Îlv) A ~ dovadă de... A dovedi. 227 vt (Îal) A manifesta. 228 vt (Îe) A ~ un avertisment A avertiza. 229 vt (Îlv) A ~ răspuns A răspunde. 230 vt (Îlv) A ~ raportul A raporta. 231 vt (Îlv) A ~ ordin A ordona. 232 vt (Îlv) A ~ o comandă A comanda o anumită marfă. 233 vi (Îe) A ~ (cuiva) în cărți (sau cu cărțile), în bobi (sau cu bobii), cu norocul, cu ghiocul etc. A prevesti viitorul cu ajutorul cărților de joc, al bobilor etc. 234 vi (Reg; îe) A ~ să cunoască A lăsa să se înțeleagă. 235 vt (Îe) A-și ~ în petic A-și arăta anumite cusururi. 236 vi (Îe) A ~ seamă (sau socoteală) A răspunde de ceva. 237 vr (Îe) A-și ~ seama A se lămuri. 238 vr (Îal) A înțelege. 239 vt (Îe) A ~ sfară sau sfoară în țară ori a ~ de veste A răspândi o veste. 240 vt (Îe) A ~ de știre A face cunoscut un lucru. 241 vt (Mai ales în limbajul bisericesc) A aduce laudă, mulțumire etc. 242 vr (De obicei urmat de determinări introduse prin prepozițiile „de”, „drept”) A vrea dă fie considerat, să treacă în loc de..., în calitate de... 243 vr (Îe) A-și ~ aere sau a se ~ mare, a-și ~ importanță A lua o atitudine de superioritate Si: a se făli, a se îngâmfa. 244 vr (Olt) A se destăinui. 245 vi (D. fenomene, stări, etape etc.) A începe să se arate Si: a se declanșa, a se ivi, a izbucni, a se porni. 246 vi (Pop; îe) A ~ peste (cineva) A se ivi pe neașteptate asupra cuiva. 247 vt (Îe) A-i ~ cuiva lacrimile A i se umezi cuiva ochii de lacrimi. 248 vt (Pex; îae) A începe să plângă. 249 vt (Îe) A-i ~ cuiva sângele A începe să sângereze. 250-251 vtr (Îe) A(-și) ~ inima sau duhul (din cineva) Se spune despre cineva care se sufocă din cauza efortului. 252 vi (Pop; d. vreme, fenomene, acțiuni în desfășurare) A trece. 253 vi (Pop; d. vreme, fenomene, acțiuni în desfășurare) A intra într-o nouă fază. 254 vr (Pop; cu valoare de semiauxiliar; construit cu verbe la infinitiv) A se apuca de... 255 vi (Îe) A ~ în clocot (sau în undă) A începe să fiarbă Si: a clocoti. 256 vi (Îe) A ~ în floare A înflori. 257 vi (Îe) A ~ în mugur A înmuguri. 258 vi (D. cereale; îlv) A ~ în spic A începe să facă spice. 259 vi (Îe) A ~ în copt (sau în pârg) A începe să se coacă. 260 vi (Îlv) A ~ în rod A rodi. 261-262 vt (Îe) A ~ roade sau rezultate A produce efectul dorit. 263-264 vir (Îvp; îe) A (se) ~ în vorbă cu cineva A începe o discuție. 265 vi (Cu valoare de semiauxiliar; construit cu verbe la subjonctiv) A fi pe punctul de a... 266 vi (Cu valoare de semiauxiliar; construit cu verbe la subjonctiv; pex) A încerca. 267 vi (Fam; adesea repetat sau construit cu dativul etic) A continua o acțiune. 268 vi (Fam; adesea repetat sau construit cu dativul etic) A nu se mai opri. 269 vi (Îe) A ~ cu paharul A bea mult. 270 vi (Fam; îe) Dă-i (înainte) cu... Se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 271 vi (Rar; cu valoare de interjecție) Haide! 272 vt (D. oameni sau colectivități; c.i. bunuri materiale) A realiza prin muncă. 273 vt (Prc; d. oameni sau colectivități; c.i. bunuri materiale) A produce. 274 vt (Fig; fam; îe) A ~ găuri (sau o gaură) A fura. 275 vt (C.i. venituri, câștiguri) A aduce prin tranzacții. 276 vt A furniza. 277 vt (D. oameni; c.i. scrieri, concepții) A realiza prin mijloace intelectuale (concepând, redactând). 278 vt (C.i. legi, documente etc.) A elabora și a face cunoscut Si: a emite. 279 vt (D. candidați, elevi etc.; c.i. concursuri, teze de licență, de doctorat etc.) A-și prezenta cunoștințele în scris sau oral, în cadru organizat, pentru a obține un titlu, o promovare etc. Si: a susține. 280 vt (Îe) A ~ (un) examen A susține (un) examen. 281 vt (Fig; îae) A trece cu succes printr-o încercare. 282 vt A fi pricina, cauza, mobilul a ceva Si: a cauza, a ocaziona, a pricinui, a prilejui, a produce, a provoca, (rar) a prileji, (înv) a pricini. 283 vi (Pop) A vrăji. 284 vi (Pop) A dezlega de farmece. 285 vt (D. sol) A dezvolta. 286 vi (D. plante, animale) A produce printr-un proces fiziologic. 287 vt (Îlv) A ~ un chiot, strigăt etc. A scoate un sunet, țipăt etc. 288 vi (Înv; îlv) A ~ cu blesteme A blestema. 289 vt (Pop; îe) A ~ dintr-însul (sau dintr-însa) o vorbă (ori niște vorbe) Se spune pentru a arăta admirația față de înțelepciunea sau măiestria vorbitorului. 290 vt (Pan; c.i. mirosuri, raze etc) A trimite în spațiul înconjurător Si: a degaja, a emana. 291 vi (Îvp; mai ales cu determinări care indică instrumente muzicale, introduse prin prepoziția „în”) A suna. 292 vi (Urmat de determinări introduse prin prepozițiile „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată, ritmică) conștientă sau reflexă. 293 vi (Îlv) A ~ din mâini A gesticula. 294-295 vi (Îe) A ~ din cap (afirmativ sau negativ) A confirma sau a infirma cele spuse anterior. 296 vi (Îe) A ~ din umeri A ridica din umeri în semn de neștiință, nedumerire, nepăsare etc. 297 vi (Îe) A ~ din gură A vorbi mult. 298 vr (Pop; cu determinările „în leagăn”, „în scrânciob”) A se legăna. 299 vt (Îe) A ~ pe gât sau peste cap, pe spate A bea lacom, dintr-o dată, în cantități mari (băuturi alcoolice). 300 vt A aplica cuiva cu putere lovituri cu mâna, piciorul etc. sau cu orice alt fel de obiect Si: a bate, a izbi, a lovi, a trage. 301 vt (Îlv) A ~ brânci A îmbrânci. 302 vi (Îlv) A ~ în (sau din) palme A aplauda. 303-304 vti (D. două sau mai multe persoane; îe) A-și ~ coate sau cu cotul A (se) lovi cu cotul pentru a-și atrage atenția asupra unui lucru sau a unei persoane. 305 vi (Îe) A(-i) ~ (cuiva) peste nas A pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. 306 vi (Îe) A-i ~ cu piciorul (cuiva sau la ceva) A respinge pe cineva sau ceva. 307 vi (Îae) A scăpa o ocazie favorabilă. 308 vt (Fam; îe) A ~ lovitura (sau, rar, lovituri) A reuși într-o acțiune, obținând un succes (important și neașteptat). 309 vi (Urmat de nume de instrumente introduse prin prepozițiile „cu”, rar, „din”, care indică acțiunea) A executa ceva lovind repetat, ritmic, cu ceva sau frecând cu ceva. 310 vi (Îlv) A ~ la piatră (sau pe amnar) A ascuți. 311 vi (Îe) A ~ din vâsle A vâsli. 312 vi A veni în contact. 313 vi A se lovi (atinge) de... 314 vt A freca (izbind). 315-316 vir (Urmat de determinări care indică direcția, locul sau modul) A se deplasa dintr-un loc în altul Si: a merge. 317-318 vir (Urmat de determinări care indică direcția, locul sau modul) A se pune în mișcare, părăsind ceva sau pe cineva, pentru a ajunge undeva Si: a se duce, a merge, a pleca, a porni. 319-320 vir (Îlv) A (se) ~ de-a rostogolul (sau de-a rostogoala) A (se) rostogoli. 321-322 vir (Îe) A (se) ~ la fund (sau a ~ în fund) A (se) scufunda. 323 vr (Fig; îae) A dispărea din societate Si: a se ascunde, a se retrage. 324 vt (Înv; îe) A ~ (cuiva) goană A goni pe cineva. 325 (Înv; îae) A prigoni. 326 vr (Îe) A se ~ în lături (de la...) A căuta să scape (de ceva nedorit). 327 vi (Pop; îe) A ~ de-a dreptul A merge direct la țintă. 328 vi (Pop; îe) A ~ pe ici, pe colo (sau încolo, încoace, ori pe dincolo sau la deal, la vale) A căuta (febril) o rezolvare. 329 vi (Pop; îae) A încerca mai multe alternative. 330-331 vit (Reg; îe) A nu ști încotro să dea (sau s-o deie) A nu ști ce să mai facă. 332 vi (Reg; îe) În ce ape se dă În ce ape se scaldă. 333 vt (Îe) A o ~ pe... A o schimba. 334 vt (Fam; îe) A ~ o raită A trece în grabă, (într-o recunoaștere sau verificare), pe undeva. 335 vt (Fam: îe) A ~ o fugă A se deplasa, într-o vizită scurtă, într-un anumit loc. 336 vr (Îvp; cu determinări introduse prin „pe lângă”) A se apropia de cineva. 337 (Îvp; cu determinări introduse prin „pe lângă”) A fi mereu în preajma cuiva. 338 vr (Îvp; cu determinări introduse prin „pe lângă”) A căuta compania cuiva (pentru a-i câștiga încrederea, bunăvoința, dragostea etc.). 339 vr (Fam; îe) A se ~ (la cineva) A face avansuri cuiva Si: a flirta. 340 vr (Urmat de determinări „pe gheață”, „pe derdeluș”) A se deplasa prin alunecare. 341 vr (Urmat de determinări „cu sania”, „cu patinele” etc.) A se deplasa cu sania, cu patinele etc. pe gheață. 342 vi (Înv; d. ape curgătoare; cu determinări introduse prin prepoziția „în”) A se vărsa. 343 vi (Îvr; d. ape curgătoare) A curge. 344 vr (Pop; de obicei urmat de determinări introduse prin prepoziția „la”) A se năpusti asupra cuiva. 345 vr (Pfm; îe) A se ~ în vânt (ca) să... sau după ceva ori cineva A se strădui să rezolve ceva. 346 vr (Îae) A aprecia. 347 vr (Îae) A-i plăcea foarte mult ceva sau cineva. 348 vt (Îvp) A arunca. 349 vi (Îe) A ~ cu banul A alege la întâmplare dintre două posibilități. 350 vi (Îe) A ~ cu zarul A se lăsa în voia sorții. 351 vt (Fam; îe) A ~ (pe cineva sau ceva) dracului (ori la draci, la dracul, la toți dracii, în plata Domnului) A nu se mai ocupa de cineva sau de ceva Si: a se detașa, a se dezinteresa. 352 vt (Fam; îae; șîe) a ~ pe cineva la mama dracului) A înjura. 353 vi (Pop; d. oameni; cu determinări introduse prin prepozițiile „cu” sau „din”) A trage cu o armă de foc. 354 vi (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prepozițiile „pe”, „pe la”) A se opri (în treacăt) undeva sau la cineva (părăsind drumul inițial) Si: a trece, a vizita. 355 vi (De obicei urmat de determinări introduse prin prepozițiile „de” sau „peste”) A întâlni în drum pe cineva sau ceva. 356 vi (Îe) A(-i) ~ (cuiva) de urmă A găsi pe cineva căutat. 357 vi De obicei urmat de determinări introduse prin prepozițiile „de” sau „peste”) A descoperi ceva căutând sau din întâmplare Si: a ajunge la..., a găsi. 358 vi (Pex) A ajunge într-o anumită situație. 359 vi (Îe) A ~ de fund A ajunge până la fund. 360 vi (Fam; fig; îae) A ajunge la capăt. 361 vi (Fam; fig; îe) A ~ de dracu A o păți. 362 vi (Îe) A ~ de necaz, rușine, etc. A păți o rușine, un necaz etc. 363 vi (Îe) A ~ de bine A ajunge într-o situație bună. 364 vi (D. lichide; urmat de determinările „prin afară”, „pe din afară”) A ieși din vas din cauza cantității prea mari. 365 vi (D. lichide în fierbere; îe) A ~ în foc A se umfla și a curge afară din vas. 366 vi (Îrg; îe) A ~ de cineva sau ceva că... A observa despre cineva sau ceva că... Si: a constata. 367 vi A nimeri în... 368 vi A cădea în... 369 vi (Pop; îe) A ~ peste cineva (cu mașina, cu caii, cu droșca etc.) A lovi sau a răsturna din mers pe cineva, accidentându-l (grav sau mortal). 370 vi (Îvp) A intra în ceva. 371-372 vir (Îe) A-i ~ cuiva în (sau prin) gând (ori prin minte, în sau prin cap, rar, prin cuget) sau a-și ~ cu gândul ori cu mintea A-i veni în minte o idee, un gând neașteptat Si: a se gândi. 373 vi (D. o nenorocire, un necaz etc.) A veni pe neașteptate asupra cuiva. 374 vi (Urmat de determinări locale) A merge. 375 vi (Urmat de determinări locale) A veni. 376-377 vir (Îlv) A (se) ~ îndărăt sau înapoi A (se) retrage. 378-379 vir (Îal) A (se) codi. 380-381 vir (Fig; îal) A (se) sustrage de la ceva. 382-383 vtr (Îlv) A (se) ~ jos A (se) coborî. 384 vr A se lăsa în voia cuiva. 385 vr A nu opune rezistență Si: a ceda. 386 vr (Îe) A se ~ bătut A se lăsa convins. 387 vr (Îae) A ceda. 388 vi (Îlv) A ~ cu mătura A mătura. 389 vt (Trs) A prinde de veste. 390 vt (Trs) A observa. 391 vi (D. păr) A ajunge în...^[1] corectat(ă)

PANTÉRĂ (< fr.) s. f. Numele sub care sunt cunoscute două specii de mamifere carnivore din familia felidelor, de mari dimensiuni, cu corp suplu și musculos: leopardul și jaguarul. Leopardul (Panthera pardus) trăiește în Africa și în ținuturile sudice ale Asiei; blana sa gălbuie prezintă rozete de pete de culoare negricioasă. Este foarte agil; atinge lungime de 2-2,5 m și până la 90 kg greutate. Jaguarul (Felis onca) trăiește pe un areal care se întinde din N Argentinei până în S S.U.A. Are un colorit asemănător leopardului, de care se deosebește prin modul de dispunere a petelor și prin constituția mai robustă. La ambele specii se întâlnesc ocazional exemplare melanice, numite p. negre. Deoarece în trecut p. au fost intens vânate pentru blană, sunt considerate specii periclitate, ocrotite prin lege.

ECUATOR s. n. 1. (Geogr.) Cerc imaginar pe suprafața Pământului, rezultat din intersecția cu planul care trece prin centrul lui, perpendicular pe axa polilor, împărțindu-l în două emisfere și reprezentând cercul de referință al latitudinii terestre; p. ext. zona care se întinde până la câteva grade latitudine nordică și sudică de acest cerc; zonă ecuatorială. 2. Cercul mare al unei sfere, obținut prin intersecția acesteia cu un plan perpendicular pe o axă a sferei. ◊ Ecuator ceresc = cercul mare al sferei cerești, situat într-un plan perpendicular pe linia polilor Pământului. [Pr.: -cu-a-] – Din fr. équateur, lat. aequator.

Moldova f. partea de N.-V. a regatului României, despărțită prin Prut de Basarabia; coprinde 13 districte cu cap. Iași și e împărțită în Moldova muntoasă, ce se întinde dela Carpați până la Siret, și Moldova șeasă, dela Siret până la Prut. [Numită astfel după apa Moldovei, care udă partea nord-vestică a țării].

INDOCHINA, peninsulă în SE Asiei, între Marea Chinei de Sud (la E), str. Malacca (la S), m. Andaman și G. Bengal (la V); 2,05 mil. km². În S, peninsula se îngustează în istmul Kra, prelungindu-se prin pen. Malacca până aproape de Ecuador. Relief muntos, cu alt. ce depășesc 3.00 m, de podișuri și câmpii. În V se întind M-ții Arakan (alt. max.: vf. Victoria, 3.053 m). În partea centrală sunt situate pod. Shan și Korat, între Menam și Mekong, iar în SV acestuia C. Cambodgei. În E se extinde Cordillera Annamită, lanț muntos cu aspect de podiș înalt. Climă subecuatorial-musonică, umedă și caldă, iar în pen. Malacca, ecuatorială. Temp. medii sunt de 27-30° (primăvara și vara); precipitații bogate (2.500-5.000 mm/an) vara; în E predomină ploile de toamnă. Pr. fl. sunt Mekong, Irrawaddy, Salween, Menam-Chao Phraya; lacul Tonlé Sap. Păduri tropicale umede, savane cu ierburi înalte, jungle (în zonele de câmpie) și vegetație ierboasă cu aspect stepic (în zonele de podiș). Expl. de min. de staniu și wolfram. Culturi de orez și plantații de arbori de cauciuc. Pe terit I. sunt situate următoarele state: Uniunea Myanmar, Thailanda, Laos, Cambodgea, Vietnam și Malaysia.

RAETIA (RHAETIA), provincie la S de Dunăre, ce cuprinde părți din actualele state Austria, Elveția și Germania. Populată, probabil, de descendenții ilirilor și de celți, a fost cucerită de romani (15 î. Hr.) și a devenit o importantă parte a imperiului prin poziția strategică; terit. de frecvente confruntări între trupele imperiale romane și triburile germanice invadatoare; în sec. 1 d. Hr. hotarul nordic se întindea până la râul Neckar; după mijlocul sec. 5, autoritățile romane controlau numai ținuturile alpine ale provinciei.

ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km²) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant’ Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii ’20-’30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.

AJUNGE vb. 1. a sosi, a veni, (livr.) a accede, (înv.) a merge, (grecism înv.) a proftaxi. (A ~ la timp.) 2. v. sosi. 3. a apuca, a prinde. (Se grăbește să ~ trenul.) 4. a prinde, (înv. și pop.) a sosi, (prin Olt.) a scurta. (Mergeți, vă ~ din urmă.) 5. v. întinde. 6. a da, a ieși. (Drumul ~ în sat.) 7. a-i veni, (reg.) a-i bate. (Iarba îi ~ până la mijloc.) 8. a răzbate, a răzbi, a străbate. (Strigătul ~ până la el.) 9. v. surprinde. 10. a atinge, a izbi, a lovi, a nimeri, a ochi, a pocni, (pop.) a păli, a picni, (reg.) a tâlni, (Transilv.) a tălăli. (Glonțul ~ iepurele.) 11. a deveni, (livr.) a accede, (înv.) a încăpea, a purcede, a sosi. (A ~ domn, vornic.) 12. v. veni. 13. a deveni, a ieși. (A ~ doctor.) 14. a(-și) atinge, a(-și) îndeplini, a(-și) înfăptui, a(-și) realiza. (Și-a ~ scopul.) 15. a parveni, (înv.) a prinveni. (A ~ să priceapă mai exact cele întâmplate.) 16. v. egala. 17. a intra, a încăpea. (Bunurile au ~ pe mâna lui.) 18. a ține. (Alimentele ne vor ~ două luni.) 19. v. îmbogăți. 20. v. răzbi.

merge [At: COD. VOR. 38/25 / V: (Trs) mere (Pzi: 2 meri, 3 mere, 4 merem, 5 mereți, 6 mer), (Mar) me (Pzi: 2 mei, 3 me, meie, 4 mem, meiem, 5 meți, meieți) / Pzi: merg, (Trs) meg, 2 (Trs) megi, 3 merge, 4 mergem (pop, A și: mergem), (Trs) megem, 6 (Olt) merge; Ps: 1 mersei, (reg) mergei, mergăi, mersui, (înv) merși, merșu, 3 (reg) mersu, 4 (înv) mersem Mp: 5 (îvr) mersesiți / E: ml mergere „a se cufunda”] 1 vi (D. ființe) A se mișca deplasându-se dintr-un loc în altul Si: a umbla. 2 vi (Reg; îe) A ~ de-a roata (sau de-a zbârdigoala) A se da peste cap. 3 vi (Cu determinarea „înainte”) A preceda în spațiu. 4 vi (Cu determinări ca: „în sus”, „la deal” etc.) A urca. 5 vi (Cu determinări ca: „în jos”, „la vale” etc.) A coborî. 6 vi (Mgm; reg; cu determinarea „din drum”) A-și schimba direcția de mers. 7 vt (Îrg) A străbate. 8 vi A trece dintr-un loc în altul. 9 vi (Cu determinări ca „la dreapta”, „la stânga”, „hăis”, „cea”) A coti. 10 vi (D. obiecte sau ființe) A se deplasa prin aer Si: a zbura. 11 vi (D. nave ori obiecte plutitoare) A se deplasa pe apă Si: a pluti. 12 vi (Fam, d. mâncări sau băuturi; de obicei determinat prin „pe gât”) A putea fi înghițit ușor și repede Si: a aluneca. 13 vi (Deplasarea este văzută în stadiul inițial) A se îndrepta spre... Si: a pleca, a porni, a se duce. 14 vi (Îe) A ~ înaintea cuiva sau a-i ~ (cuiva) înainte A întâmpina pe cineva. 15 vi (Pop; îe) A ~ de la... A se despărți de cineva. 16 vi (Pop; îe) A ~ (fiecare) în (sau la) treaba lui (ori sa etc.) A-și relua treburile obișnuite. 17 vi (Reg; îe) ~gi-ncolo! sau ~gi în treabă-ți! Pleacă de aici! 18 vi (Reg; îae) Nu mai spune! Si: extraordinar. 19 vi (Pop; îe) A(-i) ~ (ceva) (drept) la inimă (sau la suflet) A-i plăcea foarte mult. 20 vi A vizita. 21 vi (De obicei cu determinări ca: „la școală”, „la universitate”) A frecventa cursurile unei instituții de învățământ. 22 vi (Îrg; d. ființe sau obiecte; cu determinări care indică un spațiu delimitat) A intra. 23 vi (Înv; deplasarea este văzută în stadiul final) A ajunge. 24 vi (Îe) A ~ prea departe A trece peste limitele îngăduite. 25 vi (Pop; udp „în”, „la”) A se angaja într-un serviciu. 26 vi (Cu determinările „la armată”, „la oaste”) A se înrola. 27 vi (Udp „la”) A cere sfatul Si: a consulta. 28 vi (Udp „la”) A cere sprijinul Si: a apela. 29 vi (Udp „cu”) A însoți pe cineva. 30 vi (D. întâmplări, fenomene etc.; îe) A ~ mână în mână (cu... ) A se afla în strânsă legătură, a fi strâns legate între ele. 31 vi (Pop; d. persoane; îae) A fi înțeleși pentru săvârșirea unei nereguli, fraude etc. 32 vi (Înv; îlv) A ~ după... A urma. 33 vi (îal; îvp; d. femei) A se căsători. 34 vi (Îal) A urmări. 35 vi (Îe) A ~ după... A accepta, a urma sfaturile, învățăturile cuiva. 36 vi (Înv; îe) A ~ pe legea cuiva A accepta sau a respecta o credință. 37 vi (Reg; îlv) A ~ în urma cuiva A urmări. 38 vi (Înv; îe) A ~ în (sau la) sfatul cuiva A accepta, a urma sfaturile cuiva. 39 vi (Înv; îlv) A ~ spre nuntă (sau, reg, în cununie cu...) A se căsători. 40 vi (La unele jocuri, mai ales la jocul de cărți) A accepta miza și a participa la joc. 41 vi (D. ape curgătoare) A curge. 42 vi (Pop; d. lichide sau secreții organice) A se scurge. 43 vi (Pop; d. praf, fum, aburi etc.) A ieși din... 44 vi (Pop; d. praf, fum, aburi etc.) A se desprinde din ceva, deplasându-se în spațiu. 45 vi (În legătură cu „a bate”; îlav) De-i ~ (sau să-i meargă) fulgii (sau colbul, peticii, peticile, untul, rar, scânteile) Zdravăn. 46 vi (Trs; d. pete, murdărie etc.) A se curăța prin frecare. 47 vi (D. drumuri) A duce la..., a o lua spre... 48 vi (D. întinderi de pământ, drumuri, linii de hotar etc.) A se întinde de la... până la... 49 vi A se extinde. 50 vi (D. vești, evenimente etc.) A ajunge la cunoștința cuiva. 51 vi (Îe) ~ vorba sau vorba ~ Se vorbește peste tot. 52 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) vestea (sau numele, vorba etc.) A se spune despre el că... 53 vi (Îae) A fi renumit. 54 vt (În imprecații; îe) Meargă-i numele! Să nu se mai audă de el sau de ea decât numele. 55 vi (D. acțiuni, fenomene, evenimente etc., cu determinări modale) A se desfășura. 56 vi (Cu determinare subînțeleasă) A se desfășura destul de bine, normal. 57-58 vi (D. aparate, mecanisme, sisteme tehnice) (A fi în funcțiune sau) a putea fi pus în funcțiune Si: a funcționa. 59-60 vim (D. ființe, ccd; îe) A-i ~ bine (sau rău) A o duce (bine sau) rău. 61 vi (Cu determinarea subînțeleasă) A avea succes. 62 vi (Cu determinarea subînțeleasă; îcn) A nu avea succes. 63 vim (Cu determinări modale ca: „înainte”, „bine”, „încet”, „greu”) A progresa. 64 vi (D. oameni; cu determinări ca: „(tot)-înainte”, „mai departe”) A persevera. 65 vi (D. oameni; urmat de o determinare numerică; îe) A ~ pe... A se apropia de sau a se îndrepta spre data la care împlinește un an în plus. 66 vi (Îe) A ~ spre... (sau către...) A se apropia de un anumit stadiu de evoluție, de o anumită fază, de perioada de timp imediat următoare. 67 vim (Îe) De ce (sau, rar, pe cât) ~ sau pe zi (ori pe an) ce ~ Pe măsură ce trece timpul. 68 vi (D. ființe) A trece dintr-o situație în alta. 69 vi (D. ființe) A ajunge într-o anumită situație. 70 vi (D. materiale) A fi necesar în cantități determinate la realizarea unui produs Si: a se consuma, a se întrebuința. 71 vi (Pfm; îe) Unde ~ mia, meargă și suta Dacă s-a cheltuit atât de mult, se mai poate cheltui încă puțin. 72 vi (Pex) Fie, treacă de la mine! 73 vt (Rar, cu determinări nume de alimente introduse prin „pe”) A se hrăni. 74 vi (Îvp) A se adăuga la socoteală. 75 vi (Mat; d. numere) A se cuprinde în alt număr. 76-77 vim (Și îcn) A (nu) fi posibil, acceptabil, permis sau valabil Si: a (nu) se accepta, a (nu) se admite, a (nu) se putea. 78-79 vi (Și îcn; îlv) A (nu)-i ~ la socoteală A (nu) -i conveni. 80 vi A se potrivi. 81 vi (Jur; d. termene, clauze etc.) A intra în vigoare Si: a curge. 82 vi (Trs; d. vorbe, expresii etc.) A se putea folosi Si: a se spune, a se zice. 83 vi (Rar) A avea valoare de... Si: a face, a valora. 84 vi (D. bani, pex d. documente care conferă anumite drepturi) A fi valabil. 85 vi (D. salarii, venituri etc.) A reveni cuiva cu continuiate. 86 vi (Înv; d. bunuri materiale) A-i reveni cuiva de drept. 87 vi (îvr; d. legi) A prevedea. 88 vi A se îmbrăca într-un anumit fel Si: ci se asorta, a se purta.

GETO-DÁCI (< geți + daci) s. m. pl. Denumire dată de istoricii moderni ramurii nordice a neamurilor trace care populau în Antichitate spațiul carpato-dunărean. Ramură distinctă a tracilor, delimitată etnic și lingvistic de tracii sudici, creatoare a unei culturi materiale și spirituale originale și unitare, populația autohtonă carpato-dunăreană a fost desemnată începând cu sec. 6 î. Hr., de izvoarele grecești cu numele de geți, iar în sec. 1 î. Hr. de cele romane cu numele de daci. Întrucât geții și dacii sunt purtătorii uneia și aceleiași civilizații și, așa cum arată Strabon, vorbeau aceeași limbă, reprezentând, deci, ramuri ale aceluiași popor, istoriografia modernă a desemnat populația autohtonă din milen. 1 î. Hr. – din această zonă geografică – cu numele de g.-d. Potrivit informațiilor lui Herodot, se poate afirma că separarea g.-d. din masa triburilor trace s-a desăvârșit în decursul primei epoci a fierului (Hallstatt). Aflați din punct de vedere al organizării sociale în faza democrației militare, g.-d. erau împărțiți în triburi (apulii, burii, ratacensii, tirageții, carpii), fiecare dintre acestea era condus de un șef militar cu reședința într-un centru întărit (dava) (Argedava, Piroboridava, Tamasidava, Pelendava). În anumite împrejurări istorice, mai multe triburi înrudite și învecinate s-au organizat în mari uniuni de triburi, cum a fost aceea condusă de „regele” Dromichaites. Treptat, în cadrul societății geto-dace s-au accentuat diferențele dintre clasa nobililor (tarabostes, pilleati) și oamenii liberi de rând (comati). Sclavia la g.-d. a avut mai mult un caracter patriarhal. Ocupațiile de căpetenie a g.-d. erau agricultura și creșterea vitelor. O anumită importanță în asigurarea bazei economice a societății geto-dacice o aveau albinăritul, pomicultura, viticultura, precum și felurite meșteșuguri ca prelucrarea lemnului, olăritul, extragerea și prelucrarea metalelor. G.-d. făceau comerț intens cu lumea greco-elenistică și mai târziu cu cea romană, importând vin, untdelemn, obiecte de sticlă și bronz, ceramică superioară. Ofereau în schimb produse vegetale, animale, lemn, sare, pește, miere de albine etc. Începând din a doua jumătate a sec. 3 î. Hr. au emis monedă proprie, inspirată din cea grecească și macedoneană. Emisiunile monetare ale g.-d. au încetat în primele decenii ale sec. 1 î. Hr., când denarul roman a devenit moneda de schimb. La Tilișca (jud. Sibiu), Ludești (jud. Hunedoara), Grădiștea Muscelului (Sarmizegetusa Regia) au fost descoperite tipare monetare care copiau fidel o serie de denari romani. În același timp, în Dacia a pătruns o mare cantitate de monede romane originale, care ilustrează intensitatea schimbului practicat cu negustorii romani încă din sec. 1 î. Hr. În funcție de factorii geoclimatici, își construiau atât case de suprafață, din lemn și lut, sau bordeie (în regiunile de câmpie), cât și locuințe mai impunătoare, având mai multe încăperi cu temelii lucrate din blocuri de piatră (la Sarmizegetusa Regia) sau acoperite cu țigle și olane (Popești), acestea din urmă aparținând desigur fruntașilor politici și religioși. Civilizația materială a g.-d. a îmbrăcat de-a lungul secolelor diferite aspecte: în epoca hallstattiană complexele culturale Basarabi și Ferigile poartă deja amprenta lor, iar mai târziu, din sec. 5-4 î. Hr., sunt creatorii unei civilizații de tip La Tène, care atinge apogeul în sec. 1 î. Hr.-1 d. Hr. G.-d. practicau cu precădere ritul funerar al incinerației. Religia lor politeistă era asemănătoare religiei celorlalte populații indo-europene. De mare popularitate se bucurau zeități ca: Zalmoxis, Gebeleizis, Bendis, Cavalerul trac. Descoperirile arheologice din Munții Orăștiei sau de la Ocnița-Buridava, au demonstrat că pătura superioară a societății g.-d., în special preoțimea, cunoștea scrierea cu litere grecești și latinești. Izvoarele scrise vorbesc de existența la g.-d. și a unor cunoștințe de astronomie, medicină empirică și botanică. În cadrul ariei largi locuite de g.-d. începând cu sec. 1 î. Hr., în condițiile dezvoltării lor economice, politice și spirituale, puternicele uniuni de triburi au fost unificate de către Burebista, cel mai de seamă dintre toți regii traci, făuritorul unei „mari stăpâniri” (megali arhé, la Strabon), ale cărei hotare se întindeau din Carpații Păduroși, până la Dunărea mijlocie și M-ții Slovaciei. După moartea lui Burebista, regatul geto-dac se destramă. Perioada 44 î. Hr.-106 d. Hr. se caracterizează prin încercările urmașilor săi de a realiza reunificarea uniunilor de triburi. Astfel, în fruntea g.-d. s-au perindat o serie de regi, dintre care cei mai cunoscuți sunt: Deceneu, Comosicus, Scorilo, Duras-Diurpaneus. Perioada care a premers cuceririi unei noi părți a Daciei de către romani a însemnat, sub conducerea lui Decebal, și epoca de maximă dezvoltare a civilizației geto-dacice. Meșteșugurile, comerțul, arta s-au îmbogățit și au cunoscut forme superioare de manifestare. Acum se confecționează puternicul complex defensiv alcătuit din cetățile dacice din M-ții Orăștiei, având drept centru politic, militar și religios Sarmizegetusa Regia – capitala Daciei. Populație războinică, g.-d., aliați cu alte popoare vecine, organizau numeroase atacuri asupra teritoriilor sud-dunărene, aflate sub stăpânirea romană. La început victorioși, în cele din urmă g.-d. au fost copleșiți de forța armatei romane, superioară din punct de vedere numeric și al tehnicii de luptă. Împăratul Traian a reușit, după două campanii grele, în anii 101-102 și 105-106, să cucerească Dacia și să o transforme în provincie romană. O parte a triburilor g.-d. (carpii din Moldova și dacii liberi din Muntenia, Crișana și Maramureș) au rămas în afara provinciei Dacia, organizând dese atacuri în interiorul acesteia. Populația autohtonă, dăinuind alături de romani, a fost supusă unui puternic proces de romanizare în urma căruia a rezultat o nouă populație, daco-romanii, ce aveau să constituie elementul hotărâtor în procesul formării limbii și poporului român. V. Dacia; Războaiele daco-romane; români.

ORIZONT, orizonturi, s. n. 1. Linie care reprezintă intersecția aparentă a suprafeței Pământului cu bolta cerească; parte a cerului sau a Pământului pe care o mărginește această linie; limită până la care ajunge vederea noastră; zare. ◊ Orizont adevărat = cercul de intersecție a sferei cerești cu un plan perpendicular pe verticala locului și care trece prin centrul Pământului. ♦ Fig. Întindere, sferă a cunoștințelor, a unei activități intelectuale; perspectivă; capacitate, putere de înțelegere, de orientare; nivel intelectual. ◊ Loc. adj. Fără orizont = cu vederi înguste, cu concepții înapoiate. 2. (Geol.) Strat distinct din formația unui sol, care prezintă caracteristicile condițiilor climatologice în care s-a format acel sol. ♦ Strat sau ansamblu de straturi de aceeași origine, de aceeași vârstă, de aceeași rocă și având aceeași poziție geometrică în cuprinsul unui etaj. ♦ Totalitatea lucrărilor de exploatare dintr-o mină, situate în același plan orizontal. 3. (În artele plastice și în teatru) Fundal. [Var.: (înv.) orizon, orizonte s. n.] – Din lat. horizon, -ntis, ngr. orízon, germ. Horizont, it. orizzonte, fr. horizon.

ORIZONT, orizonturi, s. n. 1. Linie care reprezintă intersecția aparentă a suprafeței Pământului cu bolta cerească; parte a cerului sau a Pământului pe care o mărginește această linie; limită până la care ajunge vederea noastră; zare. ◊ Orizont adevărat = cercul de intersecție a sferei cerești cu un plan perpendicular pe verticala locului și care trece prin centrul Pământului. ♦ Fig. Întindere, sferă a cunoștințelor, a unei activități intelectuale; perspectivă; capacitate, putere de înțelegere, de orientare; nivel intelectual. ◊ Loc. adj. Fără orizont = cu vederi înguste, cu concepții înapoiate. 2. (Geol.; și în sintagma orizont de sol) Strat al profilului de sol, diferențiat prin anumite însușiri specifice privind culoarea, structura, compoziția chimică etc. ♦ Strat sau ansamblu de strate de aceeași origine, de aceeași vârstă, de aceeași rocă și având aceeași poziție geometrică în cuprinsul unui etaj. ♦ Totalitatea lucrărilor de exploatare dintr-o mină, situate în același plan orizontal. 3. (În artele plastice și în teatru) Fundal. [Var.: (înv.) orizon, orizonte s. n.] – Din lat. horizon, -ntis, ngr. orízon, germ. Horizont, it. orizzonte, fr. horizon.

pir² sms [At: COTEANU, PL. / E: bg пир] (Bot) 1 (Șîc ~-mic, ~-gros) Plantă erbacee din familia graminelor, cu rizom târâtor, cu frunze liniare aspre și cu flori verzi, grupate în spice, care crește prin lanuri, livezi și fânețe, împiedicând uneori dezvoltarea plantelor de cultură Si: (reg) ovăz, păiuș, pirău, răgălie (Agropyrum repens). 2 (Îc) ~-pădureț Specie de pir² (1) care ajunge până la 1 m înălțime, cu frunzele aspre, cenușii-verzui și cu spicul lung și subțire (Agropyrum caninum). 3 (Îc) ~-cristat Specie de pir² (1) care crește prin pășuni, folosită ca plantă furajeră (Agropyrum cristatum). 4 (Pop; îe) A se întinde ca ~ul A fi obraznic. 5 (Șîc ~-de-mare) Specie de pir² (1) care crește pe malul mării, formând tufe ce consolidează nisipul și adăpostesc celelalte plante (Agropyrum junceum). 6 (Îc) ~-gros sau ~-de-țelină Mică plantă erbacee din familia gramineelor, cu tulpina ramificată, frunzele păroase pe fața inferioară și florile dispuse în spice la vârful tulpinii Si: (reg) costrei, curcubeu, iarba-vântului, iarba-câinelui, iarbă-câinească, pirău (Cynodon dactylon). 7-9 (Reg; șîc ~-roșu) Rogoz (Carex arenaria, curvula și riparia). 10 (Îvr) Țăpoșică (Nardus stricta).

A DA dau 1. tranz. I. 1) A pune în posesie. ~ un caiet. ~ o bomboană. ◊ ~ bună ziua (sau bună dimineața, bună seara) cuiva a saluta pe cineva. 2) A pune la dispoziție; a oferi. ~ locul său. ◊ ~ în judecată a deferi unei instanțe judecătorești. ~ la școală a trimite să învețe. A-i ~ Dumnezeu a-i hărăzi. A dat Dumnezeu! în sfârșit; în cele din urmă. ~ cărțile a împărți cărțile. ~ fata (după cineva) a căsători fata (cu cineva). 3) A aduce în dar; a dărui, a dona. 4) A ceda în schimbul a ceva. A dat un sac de cartofi pe unul de porumb. ◊ A-și ~ viața (pentru ceva sau pentru cineva) a se jertfi. 5) (o anumită vârstă) A considera ca fiind propriu. A-i ~ 20 de ani. ◊ ~ însemnătate a acorda atenție. A-și ~ părerea a-și expune punctul de vedere. 6) A oferi drept contravaloare (pentru mărfuri, munci sau servicii prestate etc.); a plăti; a achita. 7) (însărcinări, misiuni etc.) A pune (pe cineva) să îndeplinească. 8) A crea prin muncă; a produce. Uzina a dat multă producție. 9) A îndepărta, considerând inutil; a arunca. ~ la gunoi. ◊ ~ pe gât a înghiți. ~ (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul) a renunța la cineva sau la ceva. ~ afară a) a alunga; b) a vomita. 10) A schimba dintr-un loc în altul. Dă scaunul lângă masă. 11) A întreprinde ca tentativă; a încerca. 12) A face să se producă; a pricinui; a căuza; a produce. Gripa a dat complicații la rinichi. 13) (chiote, strigăte etc.) A face să se audă. 14) (concerte, spectacole etc.) A organiza și a prezenta în fața publicului spectator. 15) A acoperi cu un strat gros sau vârtos; a unge. 16) A atinge brusc și cu putere; a lovi; a păli. ~ o palmă. II. (în îmbinări cu substantivele ce redau sensul verbului de același radical cu substantivul din îmbinare sau cu echivalentul lui semantic): ~ greș a greși. ~ ascultare a asculta. ~ o luptă a lupta. ~ foc a aprinde. ~ cu chirie a închiria. ~ (cu) împrumut a împrumuta. ~ răspuns a răspunde. ~ la tipar a tipări. ~ un sfat a sfătui. ~ dreptate a îndreptăți. ~ raportul a raporta. ~ vina a învinui. ~ crezare a crede. ~ în vileag (sau la lumină) a descoperi. ~ viață a naște. ~ la mână a înmâna. ~ pe față a demasca. 2. intranz. 1) A descărca o armă de foc. ~ cu tunul. 2) A aplica o lovitură. ~ cu pumnul. ~ cu biciul. 3) A face mișcări (repetate) conștiente (pentru a indica ceva, făcând un gest) sau reflexe. ~ din deget. ~ din cap. ◊ ~ (sau a strânge, a ridica) din umeri a face mișcarea de înălțare a umerilor ca semn al lipsei de informație, al încurcăturii sau al nepăsării. A(-și) ~ cu cotul (sau din cot) a (se) atinge cu cotul pentru a atrage atenția. 4) A se întinde până într-un anumit loc. Cărarea dă până în șosea. 5) A se opri, abătându-se din drum; a trece. Când ai să dai pe la mine? ◊ A-i ~ (sau a-i veni, a-i trece) cuiva prin gând (sau minte, cap) a-i veni o idee pe neașteptate. 6) A ajunge pe neașteptate (într-un loc); a cădea; a nimeri; a pica. ~ într-un șanț. A-i ~ lumina în ochi. ◊ ~ de dracul (sau de naiba) a o păți. 7) (despre uși, ferestre, încăperi etc.) A fi direcționat. 8) (despre nenorociri, necazuri etc.) A veni pe neașteptate, pe nepregătite; a surprinde. 9) A avea loc; a se produce. Au dat înghețurile. 10) (urmat, de obicei, de un substantiv precedat de prepoziția în) A fi pe cale (de); a începe; a porni; a prinde. ~ în clocot. ~ în floare. ◊ ~ în foc a curge afară din vas. 11) (despre stări, anotimpuri etc.) A se manifesta prin primele semne caracteristice; a începe; a porni. Dă iarna de acum. /<lat. dare

COARDĂ¹, coarde, s. f. 1. Fir elastic confecționat din metal, din intestine de animale etc., care întins pe anumite instrumente muzicale, produce, prin vibrare, sunete; strună. ◊ Expr. (Fam.) A atinge (pe cineva) la coarda sensibilă (sau simțitoare) = a se adresa cuiva punând accentul pe un fapt la care acesta este mai sensibil; a lăuda, a măguli pe cineva. A întinde coarda până se rupe (sau plesnește) sau a întinde prea tare coarda = a împinge până la extrem o situație, a depăși limitele îngăduite într-o situație dată. ♦ (La pl.) (Grup de) instrumente muzicale cu strune. ◊ Coardă vocală = fiecare dintre formațiile ligamentoase simetrice care aparțin laringelui și prin vibrarea cărora se produc sunete. Coardă dorsală = schelet intern situat în partea dorsală la cefalocordate. 2. Fir împletit de sfoară, păr etc. care ține întinse capetele unui arc. 3. (Mat.) Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe sau extremitățile unui arc de cerc. 4. Sfoară care leagă brațele ferăstrăului și care, prin răsucire cu o pană, întinde pânza metalică a uneltei. 5. (La pl.) Cele trei rânduri de frânghii întinse pe laturile ringului de box pentru a împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. 6. Frânghie sau sfoară mai groasă de care se servesc gimnaștii pentru a executa diverse exerciții; frânghie cu care se joacă copiii, sărind ritmic peste ea; frânghie folosită de alpiniști în ascensiuni. 7. Ramură (tânără și elastică) a butucului viței de vie. ♦ Fiecare dintre vițele sau nuielele unei împletituri. 8. (Pop.) Vână, nerv, mușchi, tendon, ligament (care se încordează la anumite mișcări). 9. Șuviță consistentă desprinsă dintr-o masă de sirop de zahăr care a fiert prea mult și este prea tare legat. 10. (Pop.) Bârnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei (și de care se atârnă diferite lucruri). [Pl. și: corzi] – Lat. chorda (cu unele sensuri după fr. corde).

COARDĂ¹, coarde, s. f. 1. Fir elastic confecționat din metal, din intestine de animale etc., care întins pe anumite instrumente muzicale, produce, prin vibrare, sunete; strună. ◊ Expr. (Fam.) A atinge (pe cineva) la coarda sensibilă (sau simțitoare) = a se adresa cuiva punând accentul pe un fapt la care acesta este mai sensibil; a lăuda, a măguli pe cineva. A întinde coarda până se rupe (sau plesnește) sau a întinde prea tare coarda = a împinge până la extrem o situație, a depăși limitele îngăduite într-o situație dată. ♦ (La pl.) (Grup de) instrumente muzicale cu strune. ◊ Coardă vocală = fiecare dintre formațiunile ligamentoase simetrice care aparțin laringelui și prin vibrarea cărora se produc sunete. Coardă dorsală = schelet intern situat în partea dorsală la cefalocordate. 2. Fir împletit de sfoară, păr etc. care ține întinse capetele unui arc. 3. (Mat.) Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe sau extremitățile unui arc de cerc. 4. Sfoară care leagă brațele fierăstrăului și care, prin răsucire cu o pană, întinde pânza metalică a uneltei. 5. (La pl.) Cele trei rânduri de frânghii întinse pe laturile ringului de box pentru a împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. 6. Frânghie sau sfoară mai groasă de care se servesc gimnaștii pentru a executa diverse exerciții; frânghie cu care se joacă copiii, sărind ritmic peste ea; frânghie folosită de alpiniști în ascensiuni. 7. Ramură (tânără și elastică) a butucului viței-de-vie. ♦ Fiecare dintre vițele sau nuielele unei împletituri. 8. (Pop.) Vână, nerv, mușchi, tendon, ligament (care se încordează la anumite mișcări). 9. Șuviță consistentă desprinsă dintr-o masă de sirop de zahăr care a fiert prea mult și este prea tare legat. 10. (Pop.) Bârnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei (și de care se atârnă diferite lucruri). [Pl. și: corzi] – Lat. chorda (cu unele sensuri după fr. corde).

EXPRESIE s. f. (< fr. expression, lat. expressio): 1. totalitatea elementelor de ordin fonetic care țin de forma cuvântului; înfățișare a unui cuvânt, formă a acestuia (v. și formă). E. reprezintă semnificantul unui cuvânt. Între e. și conținutul unui cuvânt (v.) există un raport de interdependență. 2. îmbinare fixă de cuvinte, care exprimă figurat o idee și formează în mod obișnuit o unitate lexicală (uneori și gramaticală, apropiindu-se foarte mult sau chiar identificându-se cu o locuțiune): negru pe alb, de bine de rău, apă de ploaie, cal de bătaie, de joi până mai apoi, de amorul artei, după chip și asemănare, cu atât mai bine, atâta și nimic mai mult, nu de alta etc. ◊ ~ idiomatică (frazeologică): e. cu structură complexă, specifică unui anumit idiom (limbă, dialect sau grai), care amintește prin întindere, de cele mai multe ori, de aspectul unei propoziții sau al unei fraze foarte sudate și care, datorită înțelesului figurat al întregii structuri, nu poate fi tradusă cuvânt cu cuvânt în alte limbi decât prin perifraze aproximative. I se mai spune și idiotism (v.). De exemplu: lat. tenere lupus de auribus („a ține lupul de urechi” = „a ieși din încurcătură”); rom. e cu ochi și cu sprâncene, nu-i sunt boii acasă, nu e nici o afacere, i-a ajuns cuțitul la os, nu-i ajungi cu prăjina la nas, s-a ales praful și pulberea, e la mare ananghie, scoate apă și din piatră seacă, nu e în apele lui, a feștelit iacaua, a pus-o de mămăligă, s-a dus pe apa Sâmbetei, i-a venit apa la moară, e la mintea cocoșului, e c-un picior în groapă și cu unul afară; a ales pân-a cules, s-amestecă unde nu-i fierbe oala, bate șaua să priceapă iapa, bate apa să s-aleagă untul, n-are nici după ce bea apă etc. V. Alecsandri a ridiculizat încercările unora de a dezmembra asemenea expresii și a le reda „ad litteram” într-o limbă străină, ca de exemplu fr. comme l’eau (care ar corespunde rom. „ca pe apă”) și tambour de livre (care ar corespunde rom. „tobă de carte”). ◊ ~ verbală: e. în structura căreia intră obligatoriu un verb (de obicei a fi) și care reprezintă fie numai o unitate lexicală (ca în cazul celor de mai jos), fie o unitate lexicală și gramaticală (ca în cazul expresiilor verbale impersonale – v. mai departe): mi-e foame, mi-e sete, mi-e dor, mi-e milă, mi-e frig, mi-e cald, mi-e necaz, mi-e teamă; e nevoie; e timpul, e cazul, e ceasul, e clipa, e momentul, e vremea etc. ◊ ~ verbală impersonală: e. verbală cu sens impersonal alcătuită din verbul copulativ a fi și un adverb, o locuțiune adverbială (de mod), un alt verb la supin sau chiar un substantiv. În cadrul propoziției reprezintă un predicat nominal, iar în cadrul frazei o propoziție regentă insuficientă, după care poate urma o subordonată subiectivă (cele două ipostaze sunt date de modul personal la care se află verbul a fi din structură, deoarece altfel întreaga structură reprezintă o parte de propoziție în cadrul unei propoziții regente): e adevărat, e bine, e rău, e faimos, e urât, e imposibil, e posibil, e sigur, e greu, e ușor, e important, e convenabil, e interesant etc. (că, să etc.); e fără importanță, e de mirare, e cu putință, e peste putință, e tot aceea etc. (că, să, dacă etc.); e de dorit, e de neconceput, e de neînțeles, e de neimaginat, e de preferat etc. (să, cum, cine etc.); e un făcut, e o întâmplare, e o ciudățenie, nu-i chip etc. (că, să etc.). ◊ ~ arhaică: e. învechită, specifică unei perioade vechi din dezvoltarea limbii, ca a (-i) fi aminte, op este („e necesar”) etc. ◊ ~ dialectală: e. care aparține unui dialect, ca dr. de comun acord, arom. pi ună parte („de aceeași părere”), tu turnată („la întoarcere”); megl. pită di ghieps („cuib de viespi”), istr. ca și uzanța nostra („după obiceiul nostru”) etc. ◊ ~ artistică: e. care presupune măiestrie, care corespunde gustului estetic și exigențelor artei (adeseori ea poate fi echivalată cu anumite figuri de stil folosite de scriitori). Astfel: lanțuri de aramă, floarea Apusului, regina nopții, vis de lumină etc. (M. Eminescu). ◊ ~ curentă: e. care circulă în mod obișnuit, uzuală, ca de florile mărului, din adâncul inimii, ca la ușa cortului, din lac în puț etc. ◊ ~ echivocă: e. neclară, confuză, ambiguă, dacă este scoasă din context, ca i-a ajuns cuțitul la os („nu mai poate răbda” sau „s-a tăiat atât de rău”?), apă de ploaie („fără importanță” sau este vorba de „apă strânsă din căderea ploilor”?) etc. ◊ ~ eliptică: e. la baza căreia stă o elipsă, ca de exemplu de când cu lupii albi („erau”, „s-a-ntâmplat”), de când lumea („există”) etc. ◊ ~ demnă: e. cu un conținut cuviincios, ales, fin, admis de simțul cultivat al limbii; expresie care nu jignește sensibilitatea interlocutorului, a cititorului sau a auditorilor, ca de exemplu face un act de dreptate, a ajuns la liman, nu știe în ce ape se scaldă etc. ◊ ~ vulgară: e. cu un conținut necuviincios, neadmis de simțul cultivat al limbii; expresie jignitoare, grosolană, ordinară, josnică, degradantă pentru cel care o folosește.

AJUNGE vb. 1. a sosi, a veni, (înv.) a merge, (grecism înv.) a proftaxi. (A ~ la timp.) 2. a sosi, (livr.) a parveni. (Nu ți-a ~ încă scrisoarea mea?) 3. a apuca, a prinde. (Se grăbește să ~ trenul.) 4. a prinde, (înv. și pop.) a sosi, (prin Olt.) a scurta. (Mergeți, vă ~ eu din urmă.) 5. a se întinde, a merge. (Cîmpia ~ pînă la poalele dealului.) 6. a da, a ieși. (Drumul ~ în sat.) 7. a-i veni, (reg.) a-i bate. (Iarba îi ~ pînă la mijloc.) 8. a răzbate, a răzbi, a străbate. (Strigătul ~ până la el.) 9. a apuca, a prinde, a surprinde. (Ploaia i-a ~ în cîmp.) 10. a atinge, a izbi, a lovi, a nimeri, a ochi, a pocni, (pop.) a păli, a picni, (reg.) a tîlni, (Transilv.) a tălăli. (Glonțul ~ iepurele.) 11. a deveni, (înv.) a încăpea, a purcede, a sosi. (A ~ domn, vornic.) 12. a veni, (reg.) a scăpa. (~ la putere.) 13. a deveni, a ieși. (A ~ doctor.) 14. a(-și) atinge, a(-și) îndeplini, a(-și) înfăptui, a(-și) realiza. (Și-a ~ scopul.) 15. a parveni, (înv.) a prinveni. (A ~ să priceapă mai exact cele întîmplate.) 16. a egala. (L-a ~ la scor.) 17. a intra, a încăpea. (Ceva a ~ pe mîna lui.) 18. a ține. (Alimentele ne vor ~ două luni.) 19. a se căpătui, a se chivernisi, a se îmbogăți, a se înavuți, a se înstări, a parveni, a se pricopsi. (S-a ~ prin mijloace necinstite.) 20. a(-l) birui, a(-l) copleși, a(-l) covîrși, a(-l) cuprinde, a(-l) înfrînge, a(-l) învinge, a(-l) podidi, a(-l) prinde, a(-l) răzbi, a(-l) toropi, (înv.) a(-l) preacovîrși, (fig.) a(-l) doborî, a(-l) lovi. (L-a ~ oboseala.)

SPAȚIU s. f. 1. formă fundamentală de existență a materiei, inseparabilă de aceasta, având aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni și care exprimă ordinea în care sunt dispuse obiectele și procesele. 2. întindere nemărginită care cuprinde corpurile cerești; văzduh. ♦ ~ aerian = spațiul de deasupra unui stat, supus suveranității acestuia; ~ cosmic = spațiul în afara stratosferei Pământului; ~ maritim = spațiu geografic cuprinzând apele mărilor și oceanelor, fundul și subsolul acestora. 3. loc, suprafață, întindere limitată. ♦ (mil.) ~ de siguranță = distanță minimă până la care se pot apropia trupele proprii de obiectivul asupra căruia se trage fără a risca să fie lovite de focul propriu; ~ mort = porțiune de teren dinapoia unei creste sau a unui obstacol în care un obiectiv nu poate fi lovit prin trageri directe. 4. loc între două obiecte; distanță, interval. ♦ ~ verde = teren plantat, în perimetrul unei așezări. ◊ distanță cuprinsă între două linii orizontale ale portativului. ◊ (poligr.) interval alb lăsat între cuvintele sau rândurile culese; (p. ext.) instrument care servește la obținerea acestei spațieri. 5. (mat.) mulțime de elemente (puncte) având anumite proprietăți. ◊ (cib.) totalitatea semnelor acceptate la intrarea sau produse la ieșirea unui element de sistem. (< lat. spatium, după fr. espace)

coardă¹ sf [At: VARLAAM, C. 222/2 / V: (îvr) cordă / Pl: ~de, corzi / E: ml chorda] 1 Fir elastic din metal (din intestine de animale etc.) care, întins pe anumite instrumente muzicale, produce, prin vibrare, sunete Si: strună. 2 (Înv; fig; îs) ~a (sau ~dele) inimii Sensibilitate. 3 (Fam; îe) A atinge la ~da sensibilă (sau, înv, simțitoare ori subțire) A pune accentul într-o discuție pe un fapt la care interlocutorul este sensibil Si: (înv) a vorbi pe placul cuiva. 4 (Fam; îe) A întinde ~da până se rupe (sau plesnește) sau a întinde prea tare ~da A depăși limitele îngăduite într-o anumită situație. 5 (Îvr) Mijloc de impresionare a unei persoane. 6 (Înv; îe) A începe (sau a da) pe altă ~ A încerca alte mijloace (de convingere). 7 (Înv; îe) A lucra pe ~da sa A nu se amesteca în afacerile altuia. 8 (Înv; îe) A (o) lăsa în (sau pe ori pre) ~da de (mai) jos sau a muia ~da A (mai) reduce din pretenții. 9 (Înv; îe) A (o) ține în ~da de sus A avea pretenții mari. 10 (Înv; îe) A mișca toată ~da A face tot posibilul pentru a izbuti. 11 (Îlav) Ca o ~ (întinsă) Foarte încordat. 12 (Îvr; îe) Lăutarul ~de vede, ~de visează Fiecare vede viața prin prisma nevoilor lui. 13-14 (Lpl) (Grup de) instrumente muzicale cu coarde (1). 15 (Îs) ~ vocală Fiecare dintre formațiile ligamentoase simetrice care aparțin laringelui și care prin vibrare produc sunete. 16 (Îs) ~ dorsală Schelet intern situat în partea dorsală la cefalopode. 17 Fir împletit de sfoară, păr etc. care ține întinse capetele unui arc. 18 (Îvp; șfg; îe) A ține (drumul) ~ A merge (drept) înainte. 19 (Mat) Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe sau extremitățile unui arc de cerc. 20 (Îvr; la biliard) Linia trasă prin cele două puncte fixate, peste care nu poate pune bila cel care începe jocul. 21 (Bot; reg; îc) ~ de găină Scânteuță (Anagallis arvensis). 22 (Bot; reg; îc) ~da ielelor Silnic (Glechoma hederaceum). 23 (Bot; reg; îae) Silnic (Glechoma hirsutum). 24 (Reg; îc) ~-(h)ălor-din-vânt Planta Salaginella helvetica. 25 (Bot; reg; îc) ~da-vântorului Buruiană nedefinită mai îndeaproape. 26 (Bot; reg; îf ~de) Fluturei (Gaillardia picta). 27 Sfoară care leagă brațele unui ferăstrău și care, prin întindere cu o pană, întinde lama ferăstrăului. 28 Ramură (tânără și elastică) a butucului de viță-de-vie. 29 Fiecare dintre vițele sau nuielele unei împletituri. 30 (Îvp) Funie de ceapă. 31 (Lpl) Cele trei rânduri de frânghii întinse pe laturile ringului de box pentru a-i împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. 32 Frânghie sau sfoară mai groasă de care se folosesc gimnaștii pentru diverse exerciții. 33 Frânghie folosită la exerciții sportive sau jocuri de copii, peste care se sare ritmic. 34 Frânghie folosită de alpiniști în ascensiuni. 35 Funie, frânghie sau sârmă pe care merg acrobații. 36 (Spt) Partea interioară a curbei unei piste de alergări. 37 Funie sau sfoară cu care legi sau încingi ceva. 38-39 (Înv) Funie (sau lanț) petrecută peste încărcătura unei căruțe sau sănii, care se strânge prin răsucirea unei prăjini. 40 Dispozitiv din lemne sau nuiele care fixează lemnele plutei. 41 (D. cai; îe) A da la ~ A alerga în cerc un cal legat de gât cu o frânghie. 42 Sfoară cu care se aliniază ceva. 43 Sfoară cu care se întind diferite părți ale uneltelor de pescuit. 44 (Țes) Firele care formează urzeala. 45 (Pop) Vână, nerv, mușhi, tendon, ligament (care se încordează la anumite mișcări). 46 (Pop; spc) Ligament de la gâtul animalelor mari. 47 (Pop) Partea de la umeri la coadă la animale. 48 (Pop) Vinele de la burta calului. 49 (Pop) Rădăcină aeriană. 50 (Reg; la minele de aur; îs) ~ stearpă Partea de steril a unei vâne. 51 (Reg) Fân adunat într-un șir lung Si: vândălag. 52 (Pop) Bârnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei (și de care se atârnă diferite lucruri). 53 (Înv; îs) ~ de boltă Arcuirea unei boite. 54 Arc de oțel. 55 (Pop) Muchia de sus a fierului de la coasă. 56 (Reg) Legăturile de dedesubt ale căruței sau carului. 57 (Reg) Bârsa plugului. 58 (Îvp) Arcul ce ține despărțite cele două picioare ale compasului. 59 (Reg) Funie care leagă proțapul de sanie. 60 (Reg; pex) Lemne de care este prinsă coarda (59). 61 (Reg) Lemnele care formează laturile scocului. 62 (Reg) Lemnele orizontale care fixează podul coșului de la moară. 63 (Înv) Șuviță desprinsă dintr-o masă de sirop de zahăr care a fiert prea mult și e prea vâscos. 64 (Îrg) Scândurică la coșul vetrei. 65 (Îrg) Om leneș. 66 (Arg) Tânără (ușuratică). 67 (Arg) Prostituată.

SEMENIC-CHEILE CARAȘULUI, parc național (36.665 ha) din jud. Caraș-Severin, care cuprinde partea centrală a m-ților Semenic și o mare parte din m-ții Aninei, întinzându-se în E până la cumpăna de ape dintre Nera și Timiș iar în V până la limita cu localitățile Anina, Gârliște, Carașova și Doman. Include și rezervațiile naturale Izvoarele Nerei, Izvoarele Carașului, Cheile Carașului și Cheile Gârliștei, ca și o serie de peșteri, dintre care sunt declarate rezervații speologice peșterile Comarnic (prin care trece pârâul Ponicova), Buhui, Popovăț și Peștera Răsuflătoarei. Vegetație abundentă, îndeosebi frumoase păduri de fag sau de fag cu brad iar în chei și pe micile masive calcaroase din m-ții Aninei tufărișuri de cărpiniță, liliac, mojdrean și scumpie și vegetație, de stâncărie cuprinzând și o serie de rarități floristice.

RETEZAT, Munții ~, masiv muntos în V Carpaților Meridionali, situat între depr. Hațeg-Pui (la N,) depr. Petroșani (ESE), valea Râului Mare (V) și m-ții Vâlcan, de care este despărțit prin Valea Soarbele, Paltina și Lăpușnicu Mare (S). M-ții R. sunt alcătuiți din granite, granodiorite, șisturi cristaline și petice de calcar (în S), unde apar frecvente forme carstice. Prezintă vaste platforme de eroziune, etajate, precum și versanți abrupți și piscuri semețe. M-ții R. au peste 20 de vârfuri care depășesc 2.000 m alt., printre care: Peleaga (2.509 m), Custura (2.457 m), Bucura (2.433 m) ș.a. În m-ții R. se găsesc cele mai multe și mai evidente urme ale glaciației cuaternare din Carpații românești, care le conferă o înfățișare tipic alpină, cu circuri și văi glaciare, custuri dantelate, morene, câmpuri de grohotișuri, peste 80 de lacuri glaciare (Bucura, Zănoaga, Galeșu, Tău Negru, Tău Mare, Ana, Lia, Viorica ș.a.). Partea sudică, calcaroasă (numită și R. Mic) cuprinde masivele Piule – Piatra Iorgovanului, foarte spectaculoase, dominând prin abrupturi stâncoase în cursul superior al Jiului. Prezintă chei (ale Butei, Scorotei), peșteri, avene. Partea de est (între Râu Bărbat și Jiul de E), mai joasă (alt. max. 1.792 m) este cunoscută și sub numele de Tulișa. R. reprezintă unul dintre cele mai frecventate obiective turistice ale țării, fiind accesibili dinspre depr. Hațeg și Petroșani. Masivul R. este un important nod orohidrografic din care pornește o densă rețea de râuri cu debite bogate și potențial hidroenergetic ridicat (Râu Mare, Nucșoara, Valea Rea, Râu Bărbat ș.a.). Versanții sunt bine împăduriți. La peste 1.800 m alt. se află domeniile tufărișurilor subalpine și ale pășunilor alpine, unde se dezvoltă țăpoșica (Nardus stricta), păiușul (Festuca airoides), iarba vântului (Agrotis rupestris) ș.a. În v m-ților R., în bazinetul numit Gura Apelor, pe Râu Mare s-a construit cel mai mare baraj de pe râurile interioare ale țării. În partea centrală și sudică a m-ților R. se află Parcul Național Retezat (54.400 ha), înființat în 1935 din inițiativa și prin eforturile savanților Emil Racoviță și Alexandru Borza și inclus (1980) în rețeaua mondială a rezervațiilor biosferei. În interiorul lui (în zona lacul Gemenele – Tău Negru – Valea Dobrunului), o supr. de 1.629,4 ha este declarată o rezervație științifică, aici nefiind permis accesul turiștilor sau a altor persoane decât cu avizul Comisiei Monumentelor Naturii. Vegetația din cadrul Parcului Național este foarte puțin modificată de intervenția omului, ea cuprinzând peste 1.200 specii, etajate pe versanți, din care c. 15% sunt endemite carpatice (unele specii doar masivului R.), iar altele sunt declarate monumente ale naturii. Începând de la poale spre înălțimi, în locurile mai adăpostite există arboret de gorun cu carpen în care diseminat apar teiul (Tilia cordata) și nucul (Juglans regia), care urcă până la c. 600 m alt. ș.a. Urmează o zonă compactă cu păduri de fag, care depășesc uneori alt. de 1.400 mm și apoi una de molidișuri (local în amestec cu zâmbrul) ce ajung până la 1.800 m. La peste 1.800 m alt., peisajul subalpin este dominat de întinse jnepenișuri (Pinus mugo) și, răzleț, zâmbru (Pinus cembra), de scoruș de munte (Sorbus aucuparia) și tufișuri alcătuite de smârdar (Rhododenndron myrtifolium), ienupăr pitic (Juniperus sibirica) ș.a. O caracteristică a florei Parcului Național o constituie marea variabilitate a genului Hieracium (vulturica), reprezentat prin 27 de specii cu 51 de varietăți, multe dintre ele endemice, masivul R. fiind un adevărat centru genetic al acestui gen. Printre plantele declarate monumente ale naturii se evidențiază floarea de colți (Leontopodium alpinum), sângele voinicului (Nigritella rubra), strugurii ursului (Arctostaphyllos uva ursi), gențiană (Gentiana punctata) ș.a. Fauna Parcului Național este reprezentată prin aproape toate speciile caracteristice Carpaților: urs, mistreț, jder de copac, râs, cerb, căprior, pisică sălbatică, capră neagră (declarată monument al naturii), ocrotită de lege, cocoș de munte, ieruncă ș.a. În trecut R. era renumit ca loc de cuibărit al unor păsări răpitoare mari: zăganul, vulturul pleșuv sur, vulturul negru (astăzi dispărute din zonă) și acvila de munte (acum foarte rară). Sunt încă prezente răpitoare mici ca șoarecarul, diverse specii de uliu, șoimul și vânturelul, iar dintre răpitoarele de noapte huhurezul. Sunt abundenți amfibienii (tritonii, diferite specii de broască) și șerpii. Recent a fost colonizată marmota. Numeroase specii de fluturi, printre care unele endemite și elemente sudice. În cadrul Parcului Național existe trei puncte de observații (Gura Zlatna, la 795 m, Rotunda, la 1.100 m și Pietrele, la 1.487 m), care controlează intrarea și ieșirea turiștilor, o cabană a paznicilor (la Gura Zlatna) și un laborator de cercetare științifică (inaugurat în 1965), situat la 1.770 m alt., pe malul râului Rovina.

suci³ [At: ANON. CAR. / V: (reg) șu~ / Pzi: sucesc, (reg) suc, suci; 2 și (reg) suci, 3 și (reg) suce / E: vsl соучы, соукати] 1-2 vt(a) (C.i. fire, fibre textile etc.) A determina o mișcare de rotație în jurul lui însuși sau în jurul altuia, printr-o acțiune continuă și în același sens, pentru a-l face mai rezistent, mai gros etc. sau pentru a confecționa anumite obiecte Si: a răsuci. 3 vt (C.i. vârfurile mustăților) A învârti pentru a da o anumită formă Si: a răsuci. 4-5 vtr A produce o mișcare de rotație sau a se roti în jurul cuiva sau a ceva făcând să ia sau luând formă de cerc sau de colac Si: a (se) încârliga, a (se) încolăci, a (se) încovriga, a (se) înfășura, a (se) învălătuci, a (se) răsuci, (reg) a (se) covriga (1), a (se) încolătăci, (înv) a (se) învălui Vz: ghemui. 6 vrp (Înv; d. ramuri) A se învârti în jurul lui însuși (pentru a pocni învelișul). 7 vt (Îvp) A împleti. 8 vt (Ban; Trs; c.i. rufe) A stoarce. 9 vt A avea crampe (la stomac). 10 vt (Pop) A lega strâns. 11 vt (Reg; c.i. rufe) A călca cu ajutorul măngălăului. 12-13 vtr A (se) mișca (continuu) în cerc, în spirală, de jur-împrejur. 14-15 vtr A(-și) imprima o mișcare de rotație Si: a (se) întoarce, a (se) învârti, a (se) răsuci, a (se) roti, (reg) a (se) rotila. 16 vt (Îe) A ~ (cuiva) șurubul A umbla cu viclenii. 17 vt (C.i. dansuri) A dansa (în cerc). 18 vr (Însoțit de v „a se răsuci”, „a se învârti”) A se mișca încoace și încolo. 19 vr (Însoțit de v „a se răsuci”, „a se învârti”) A umbla fără rost. 20 vr (Însoțit de v „a se răsuci”, „a se învârti”) A se foi¹ (7). 21 vt (C.i. vehicule sau animale de călărie sau de tracțiune etc.) A schimba direcția în care merge sau spre care este orientat, îndreptându-l mai la dreapta, mai la stânga sau întorcându-l în partea opusă Si: a cârmi (5), a coti² (10). 22 vr (Urmat de determinările „de colo până colo”, „încoace și încolo”) A se întoarce brusc pe loc, schimbându-și direcția (într-un spațiu îngust). 23 vr (Reg) A se înapoia. 24 vi (Pop; d. ființe; urmat de determinări introduse prin pp „cu” sau „din”) A face, din reflex, o mișcare (repetată). 25 vt (Rar; c.i. arme albe) A răsuci. 26 vt (Trs; Ban; șfg) A întinde foaia de aluat (cu sucitorul). 27 vt (C.i. obiecte din materiale flexibile) A strânge, a înfășura dând forma unui sul Si: a învârti, a răsuci, (pop) a sucăli (2), (reg) a tecărui. 28 vt (C.i. foița în care s-a pus tutun) A înfășura cu mâna, pentru a face o țigară. 29 vt (Îrg; c.i. obiecte de îmbrăcăminte) A sufleca (1). 30 vr (D. frunzele plantelor) A se face ca un sul din cauza secetei, a arșiței etc. 31 vt(a) (De obicei îcr a învârti sau a răsuci) A întoarce pe o parte și pe alta. 32 vt(a) (De obicei îcr a învârti sau a răsuci) A întoarce pe toate părțile (pentru a examina mai bine). 33 vt(a) (De obicei îcr a învârti sau a răsuci) A frământa (7). 34 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) în ciur fără văcălie A purta (pe cineva) cu vorba după bunul plac. 35 vr (Fig) A se strădui, a-și frământa mintea (pentru a scăpa dintr-o încurcătură). 36 vr (Fig) A se agita (4). 37 vt (Reg; complementul este pologul de fân) A răscoli (pentru a se usca pe toate părțile). 38 vt (Reg) A ara⁴. 39 vt (Reg) A pritoci. 40 vr (D. ființe sau d. corpul lor ori părți ale acestuia) A se întoarce (repetat) în altă direcție decât cea precedentă. 41 vr (D. ființe sau d. corpul lor ori părți ale acestuia) A-și întoarce capul sau o parte a corpului într-o parte și în alta Si: a se răsuci. 42 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) capul (ori mintea sau mințile) A face pe cineva să nu mai judece normal Si: a prosti, a zăpăci (pe cineva). 43 vr A se întoarce continuu (în așternut) de pe o parte pe alta (din cauza unei stări fizice sau psihice chinuitoare) Si: a se foi¹ (7), a se pârpăli, a se răsuci, a se zvârcoli, (reg) a se scârciumi. 44-45 vtr (Pfm) A (se) luxa. 46 vt (C.i. membrele superioare) A supune unei torsiuni Si: a contorsiona (1), a răsuci, a strâmba. 47 vt(a) (C.i. oameni) A învârti sau a smuci cu violență pentru a tortura. 48 vt (C.i. gâtul, capul etc. unei ființe) A întoarce cu o mișcare violentă pentru a ucide V strâmba. 49 vr (Buc; îf șuci) A înnebuni. 50 vr A prezenta neregularități, abateri etc. de la forma normală sau avută inițial V schimonosi, strâmba. 51 vt (Îe) A ~ vorba sau a o ~ A da alt curs sau alt înțeles conversației. 52 vt (Îae) A devia în mod conștient de la subiect pentru a-și ascunde gândurile, a ocoli adevărul. 53 vt (Înv) A deforma (15). 54 vt (Înv) A modifica. 55 vt (Trs.; Olt.; spc; c.i. animale) A castra.

DELTAPLAN aparat de zbor având forma literei grecești „Δ” (delta), construit dintr-un schelet metalic din țevi de duraluminiu peste care se întinde o voalură din material sintetic, având o greutate de 16-20 kg. Pilotul stă fixat sub aripă cu ajutorul unui sistem format din chingi, sprijinindu-se cu mâinile de bara de comandă. Pilotarea se face prin schimbarea centrului de greutate al aparatului prin acționarea cu forța brațelor a barei de comandă. Decolarea se face de pe înălțimi (alergându-se până la desprindere cu deltaplanul în spate) sau pe teren șes prin remorcare. Deltaplanul motorizat sau deltaplanul cu motor, este o aripă delta căreia i s-a atașat un motor clasic de putere mică.

DUNĂREA (DONAU, DUNA, DUNAI, DUNAJ sau DUNAV), fl. în Europa, al doilea ca dimensiuni și debit (după Volga); 2.860 km. Bazinul hidrografic are o supr. de 817 mii km², din care 221,7 mii km² (27%) pe terit. României. Izv. din M-ții Pădurea Neagră (Schwartzwald) prin pâraiele Breg și Brigach care confl. la Donaueschingen, străbate de la V la E partea de S a Germaniei, traversează apoi reg. de NE a Austriei, după care formează, pe o porțiune, granița cu Ungaria. În această zonă se află în construcție barajul hidrocentralei Gabacikova, între Hrušov (Slovacia) și Dunakiliti (Ungaria). După ce separă M-ții Borzsöny de M-ții Pilis prin defileul Porțile Višegrád-ului la N Ungariei, își schimbă brusc cursul către S (la Vác), drenând partea central-vestică a Ungariei, apoi formează granița dintre Croația și Iugoslavia și intră în România la Baziaș. În continuare, face graniță cu Iugoslavia până la râul Timok, iar de aici, până în dreptul localit. Silistra, formează hotarul cu Bulgaria. De la Silistra până la confl. cu Prutul, D. curge numai pe terit. României, iar de aici până la gura brațului Chilia, formează granița cu Rep. Moldova și Ucraina. Sectorul superior (de la izvoare până la Viena) este tipic montan, cu o vale îngustă și adâncă, cu pante abrupte. Lățimea D. până la Ulm oscilează între 20 și 100 m, de la Ulm la Viena între 100 și 350 m, iar viteza de curgere este de 1-2,8 m/s. Sectorul mijlociu (de la Viena la Baziaș) ocupă câmpia slab accidentată a Panoniei. Valea este largă, cu albie meandrată și luncă bine dezvoltată. Viteza curgere este 0,3-1,1 m/s, cu excepția zonei defileului Porțile Višegrad-ului, unde valea se îngustează până la 0,6-1,5 km, iar viteza curentului crește la 2,2-4,7 m/s. Sectorul inferior, românesc (de la Baziaș până la vărsare), în lungime de 1.075 km, începe cu un defileu lung de 144 km, care străbate Carpații, având, pe o porțiune numită Cazane, caracter de vale transversală cu versanți calcaroși abrupți. În sectorul Porțile de Fier, între localit. Gura Văii și Šip, s-a construit (1964-1971), în colaborare cu Iugoslavia, nodul hidroenergetic și de navigare Porțile de Fier I, care cuprinde și o mare hidrocentrală cu o putere instalată de 2.100 MW (hidrocentrala de pe malul românesc are 1.050 MW). În aval de aceasta, tot ca urmare a colaborării între România și Iugoslavia, a fost dată în folosință, în 1985, hidrocentrala Porțile de Fier II (8 grupuri energetice cu o putere instalată totală de 216 MW) amplasată în dreptul localit. Ostrovu Mare, jud. Mehedinți și Mihailovac (Iugoslavia). În zona com. Gogoșu se află în construcție o hidrocentrală adițională (54 MW), aparținând numai României. Între Drobeta-Turnu Severin și Călărași, D. se lărgește, lunca, populată cu lacuri, dezvoltându-se și ea, mai ales pe malul stg. În cadrul albiei există și ostroave vechi, neinundabile. De la S de Călărași și până la Hârșova, între brațul Borcea la V și D. Veche la E, se întinde Balta Ialomiței (zonă în care, în 1987, a fost dat în folosință un complex de poduri feroviare și rutiere, precum și un sector de autostradă, ce leagă Muntenia de Dobrogea pe o rută mult mai scurtă; tot în această reg., la Cernavodă, D. e legată de Marea Neagră prin Canalul Dunăre-Marea Neagră). De la N de Hârșova și până la Brăila, între D. și D. Veche se află Balta Brăilei (azi asanată). În dreptul com. Giurgeni a fost dat în folosință (22 dec. 1970) un pod rutier ce asigură legătura între București și Constanța. De la Brăila până la primul ceatal (ceatalul Chiliei), unde se desparte în brațele Chilia și Tulcea, D. curge pe o singură albie, cu coturi mari (Cotul Pisicii) care favorizează formarea zăpoarelor. Ad. ei atinge 24 m, iar fundul coboară sub nivelul mării. În aval de municipiul Tulcea, brațul Tulcea se desparte din nou la al doilea ceatal (ceatalul Sf. Gheorghe) formând brațele Sulina și Sf. Gheorghe, astfel încât D. se varsă în Marea Neagră prin trei guri pr. (Chilia, Sulina și Sf. Gheorghe), care formează Delta Dunării. Regimul hidrologic al D.este complex. Anual D. aduce în Marea Neagră în medie un debit de apă de 6,5 mii m³/s și 66,5 mil. t aluviuni. Pe anumite porțiuni D. îngheață, în iernile aspre. Are peste 300 de afl., dintre care cei mai importanți sunt: Inn, Morava, Váh, Hron, Drava, Sava, Tisa, Timiș, Jiu, Olt, Argeș, Ialomița, Siret, Prut ș.a. Este navigabilă de la Ulm (Germania) și până la vărsare în Marea Neagră. Canalele Rin-Main-Dunăre (dat în folosință la 25 sept. 1992) și Dunăre-Marea Neagră (26 mai 1984) asigură legătura navigabilă între Marea Nordului și Marea Neagră (3.500 km). Porturi pr.: Ulm, Linz, Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad, Drobeta-Turnu Severin, Giurgiu, Călărași, Brăila, Galați, Tulcea. Denumiri antice: Danubius, Istros, Donaris (denumirea geto-dacă). V. Comisura Dunării.

CIRCUMSTANȚIALĂ s. f. (< adj. circumstanțial, -ă, cf. fr. circonstanciel): propoziție subordonată cu funcție de complement circumstanțial pe lângă verbul, locuțiunea verbală sau interjecția predicativă determinată din propoziția regentă. ◊ ~ de loc (locală): c. care arată locul de desfășurare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de loc. Este introdusă prin adverbele relative unde (precedat sau nu de prepozițiile de, pe, de pe sau până), încotro, dincotro, oriunde și oriîncotro: „...unde nu e lege, nu e nici slobozenie” (Al. Russo); „... și să apuci încotro -i vedea cu ochii” (Ion Creangă); „Du-mă-ncet cu mâinile la piept, / Adormit, oriunde vei socoate” (Șt. O. Iosif); „Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu” (N. Bălcescu). ◊ ~ de timp (temporală): c. care arată timpul de desfășurare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de timp. Poate exprima un raport temporal de anterioritate (marcat cu ajutorul conjuncției subordonatoare până și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare până ce și până să), un raport temporal de simultaneitate (marcat cu ajutorul conjuncției subordonatoare cum „în timp ce”, și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare pe când, în timp ce, în vreme ce) și un raport temporal de posterioritate (marcat cu ajutorul conjuncției subordonatoare cum „imediat ce” și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare de cum, după ce, imediat ce și îndată ce). Pe lângă elementele amintite mai sus, c. de timp mai este introdusă și prin adverbele relative când (precedat sau nu de prepozițiile de sau până) și oricând și de locuțiunea adverbială relativă de câte ori (transformată uneori în locuțiunea conjuncțională subordonatoare ori de câte ori): „Când a înnoptat, l-a dus la unul din palate” (E. Camilar); „...și de câte ori pronunța cuvântul «entuziast», îl dansa cu surâsuri” (Camil Petrescu); „...și n-a lăsat sapa din mână până n-a căzut ruptă de oboseală” (B. Șt. Delavrancea); „...să nu cumva să deschideți până ce nu-ți auzi glasul meu” (Ion Creangă); „Tot neamul Basarabilor, până să nu prinză de veste, trecuse Dunărea” (Al. Odobescu); „Și pe când spahiii lui tremurau tupilați prin bălării, din tabăra românilor se înalță... cântece de biruință” (A. Vlahuță); „Dar în vreme ce mă adânceam atât în baltă cât și în gânduri, rămăsei încremenit” (V. Alecsandri); „După ce paturile arseră... împărăteasa adună cenușa” (I. Slavici); „Imediat ce vei primi scrisoarea mea, suie-te în tren și vino aici” (I. L. Caragiale); „Cum însera, înhăma căluțul la polobocul pe două roate” (E. Camilar). ◊ ~ de mod (modală): c. care arată modul de desfășurare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală, felul însușirii unui adjectiv sau al caracteristicii unui adverb din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, pe lângă un adjectiv sau pe lângă un adverb, funcția unui complement circumstanțial de mod. Poate exprima o circumstanță modală propriu-zisă (marcată cu ajutorul adverbelor relative cum, cât și precum și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare așa cum, așa precum, astfel cum, fără să și după cum), o circumstanță modală cantitativă (marcată cu ajutorul adverbelor relative cât și oricât), o circumstanță modală comparativă – reală sau ireală (marcată cu ajutorul adverbelor relative cum și precum și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare (față) de cum, decât să, după cum, ca și cum, ca și când și de parcă) și o circumstanță modală de măsură progresivă (marcată cu ajutorul locuțiunilor conjuncționale subordonatoare cu cât, de ce, pe cât și pe măsură ce): „...cum va zice judecata, așa să rămâie” (Ion Creangă); „Caii aleargă cât le apucă picioarele” (V. Alecsandri); „Și cu paharul plin în mâini, / Precum e felul din bătrâni... /El a-nchinat” (G. Coșbuc); „Calul se clatină încet la dreapta ori la stânga, după cum pune femeia piatra” (I. Agârbiceanu); „Fără să vrea, Felix raportă totul la moș Costache însuși” (G. Călinescu); „Muncește cât poate”; „Să oprești pentru tine oricât dorești”; „Cănuță oftă adânc, ca și cum ar fi răsuflat întâia oară” (I. L. Caragiale); „Toți aveau de spus câte ceva, ca și când ceilalți n-ar fi știut nimic” (L. Rebreanu); „...și cu cât mai mult joacă, cu atât mai vârtos se simte a da înainte” (I. Slavici); „...dar de ce umblau, de aceea se înfundau mai tare” (I. Pop-Reteganul). ◊ ~ de cauză (cauzală): c. care arată cauza desfășurării acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de cauză. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, deoarece, căci, întrucât, fiindcă, cum („pentru că”), unde („pentru că”) și dacă („pentru că”) și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare din cauză că, din pricină că, pentru că, odată ce, de vreme ce și din moment ce: „Aș vrea să plâng de fericit, / că pot să văd ce-ai plăsmuit!” (G. Coșbuc); „Nu puteau toți să ia același drum... fiindcă drumurile erau multe” (G. Galaction); „Și cum luna se ascunsese într-un nor, rugă pe licurici să-i lumineze calea” (Em. Gârleanu); „Vezi, Patrocle, dacă nu le dai pace, ele te mușcă” (M. Sadoveanu); „Pesemne ți s-a făcut urât unde am tot spus anume toate soiurile de paseri și de jivine” (Al. Odobescu); „Un entuziasm poetic ne-a pătruns pe toți... căci priveliștea era vrednică de a încânta sufletele” (V. Alecsandri); „...dete o pungă de bani grădinarului, pentru că -i făcuse o grădină” (P. Ispirescu); „Și amândoi bătrânii aceștia erau... posomorâți... din pricină că nu aveau copii” (Ion Creangă); „... de vreme ce nu puteam să nu mă gândesc la ea în restul zilei, cel puțin în anumite ore din zi să încerc să mi-o fac absentă” (Camil Petrescu). ◊ ~ de scop (finală): c. care arată scopul desfășurării acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de scop. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare să, ca să și de („să”) și prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare pentru ca să (pentru ca... să): „Și mam’mare se hotărăște să stea în coridor... să păzească pe Goe” (I. L. Caragiale); „Ca să te vindeci pentru totdeauna, / Ridică-te și vino după mine” (G. Topârceanu); „Duceți-vă de muriți mai bine slobozi, decât să trăiți în robie” (Al. Russo); „Iscălesc pentru ca fiii oamenilor să nu mai piară în război” (Z. Stancu). ◊ ~ de consecință (consecutivă): c. care arată consecința sau rezultatul desfășurării acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă sau al intensificării însușirii unui obiect și al caracteristicii unei acțiuni, îndeplinind pe lângă verb (locuțiune verbală), adjectiv sau adverb funcția de complement circumstanțial consecutiv. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare încât, că, de, să, ca să (ultimele patru cu sensul de „încât”) și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare așa că și așa încât: „...și asemenea vuiet s-a stârnit... încât gâdea a fost cuprins de sfială” (M. Sadoveanu); „...era așa de frumos și de cald afară, că -ți venea să te scalzi pe uscat ca găinile” (Ion Creangă); „...urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap” (P. Ispirescu); „...vă spui eu c-o să tragă o sfântă de ploaie de un ceas, să rupă pământul” (I. Al. Brătescu-Voinești); „... și socoteau că se împrietenise de ajuns, ca să poată găsi la dânsul un sprijin” (L. Rebreanu); „Și bogotanii... nu-i plăteau tot, așa că Fefeleaga avea rămășițe mari pe la toți” (I. Agârbiceanu); „Drumurile erau nespus de grele, așa încât caii începură a îngenunchea” (M. Sadoveanu). ◊ ~ de condiție (condițională): c. care arată condiția reală sau ipoteza în virtutea îndeplinirii căreia se poate realiza acțiunea exprimată de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă (de aici și felurile condiționalei: reală și ipotetică sau ireală). Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial condițional pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare dacă, de, să și când („dacă”) și prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare în caz că: „Fiii voștri vor ascunde a lor frunte în țărână, / Dacă voi acum veți pierde marea cauză română” (Gr. Alexandrescu); „De mi-i da o sărutare, nime-n lume n-a s-o știe” (M. Eminescu); „Să -l văd venind, / Aș mai trăi o viață” (G. Coșbuc); „Când aș ști că-mi vei fi de ajutor... mai-mai că aș face așa precum zici tu” (P. Ispirescu); „În caz că vremea se strică, nu mai plecăm în excursie”. ◊ ~ de concesie (concesivă): c. care arată o împrejurare (fie reală, fie ipotetică sau ireală) ce ar fi putut împiedica acțiunea exprimată de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă, dar care n-o împiedică (de aici și felurile concesivei: reală și ipotetică sau ireală). Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial concesiv pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare deși, dacă, de și să, prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare cu toate că, măcar că, măcar de, măcar să, chit că, chiar dacă, chiar de, chiar să și fără (ca) să, prin pronumele și adjectivele nehotărâte relative orice, oricare, oricât, oricâtă, oricâți și oricâte și prin adverbele nehotărâte relative oricât și oricum: „Deși mulți au zis-o, eu tot o mai zic” (Gr. Alexandrescu); „Dacă (”deși„) în multe privințe erau deosebiți unul de altul, în altele se asemănau” (I. Slavici); „De piatră de -ai fi fost, nu se putea să nu-ți salte inima de bucurie” (Ion Creangă); „Să știu de bine că mă duc la mănăstire, pâine și sare nu mai mănânc cu el!” (I. L. Caragiale); „Cu toate că duceam de câteva zile o viață idilică..., totuși ne mulțumirăm deocamdată cu umbra rară... a unui tânăr brad” (C. Hogaș); „...chiar de -aș ști că voi pieri, tot nu mă voi lăsa” (P. Ispirescu); „...măcar că era prea înțeleaptă, își pierdea și dânsa răbdarea uneori” (I. L. Caragiale); „Orice gând ai, împărate, și oricum vei fi sosit, / Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!” (M. Eminescu); „Dar oricât s-ar fi lipit, între ele tot ar fi rămas o fisură” (Geo Bogza). ◊ ~ de instrument (instrumentală): c. care arată instrumentul sau mijlocul de realizare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă. Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial instrumental pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin pronumele relative ce și ceea ce sau prin adjectivele nehotărâte relative cât și câtă, precedate de prepoziția cu: „Dar cu ce are ea, cu ce ai dumneata... puteți să trăiți o viață...” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Cu ceea ce îi mai vine din arenda pământului, de-abia dacă își plătește datoriile” (G. Galaction); „Și cu câtă carte știu... pot s-ajung dichiu la vreun mitoc” (Ion Creangă). ◊ ~ de asociere (sociativă): c. care arată cine însoțește subiectul sau obiectul direct din propoziția regentă în săvârșirea acțiunii exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală din aceeași regentă. Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial sociativ pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin pronumele relative cine și ce și prin adjectivele nehotărâte relative cât, câtă, câți, câte, precedate de prepoziția cu sau de locuțiunea prepozițională împreună cu: „S-o pornim cu ce om apuca” (B. Șt. Delavrancea); „Zamoysky dete poruncă hatmanului Zatkiewsky de a se duce în grabă cu câte oști va putea să adune mai curând” (N. Bălcescu); „Aide, pleacă acasă... cu cine mi te-a trimis” (L. Rebreanu). ◊ ~ de opoziție (opozițională): c. care arată o opoziție față de conținutul propoziției regente și care îndeplinește funcția de complement circumstanțial opozițional pe lângă această propoziție. Datorită mai ales elementelor introductive, ea poate avea nuanțe diferite (condițională, temporală, locală sau finală). Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare dacă și unde („dacă”) și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare în loc să, (pe) câtă vreme, în timp ce, în vreme ce, pe când și pentru ca să: „Paraschiv în loc să se bucure că grâul ieșise..., arăta mereu posomorât” (M. Preda); „...dacă glontele putea fi o glumă, apoi incendiul e un râs sinistru” (M. Sadoveanu); „...toate celelalte sufăr numai de căldură și de sete, pe câtă vreme dumneaei sufere... și de foame” (I. L. Caragiale); „Atunci, acela vede lumea cu ochiul liber, în vreme ce eu o văd cu o lunetă puternică” (G. Călinescu); „Unde până aci era bilșugul în casa lor, acum ajunseră negustori grei ca fulgul pe apă” (P. Ispirescu); „Ne depărtăm în grabă de acest spectacol înfiorător..., pentru ca să dăm peste altul și mai crunt!” (V. Alecsartdri). ◊ ~ de cumul (cumulativă): c. căreia i se adaugă conținutul propoziției regente și care îndeplinește funcția de complement circumstanțial cumulativ pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă. Este introdusă prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare pe lângă că, după ce, după ce că, plus că, lasă că, necum să, nu numai că, în afară că: „Pe lângă că suntem meșteri lemnari, apoi am și ajuns la o vreme de cărunteță” (M. Sadoveanu); „După ce că ești chior, nici n-auzi bine” (M. Preda); „Și în afară că era micuță, mai era și supraîncărcată de mobilă” (Z. Stancu); „Nici oleacă de mâncare nu mi-a dat, necum să-mi dea ceva simbrie” (L. Rebreanu); „Lasă că era tânără..., dar apoi toate mișcările ei... aveau un ce mai deosebit” (V. Alecsandri). ◊ ~ de relație (relațională): c. care arată la ce se referă acțiunea verbului sau a locuțiunii verbale din propoziția regentă sau calitatea unui obiect din aceeași propoziție. Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial de relație pe lângă verbul, locuțiunea verbală sau adjectivul din regentă și este introdusă prin conjuncția subordonatoare de sau prin pronumele relative cine și ce precedate de locuțiunea prepozițională în legătură cu: „Treci la badea peste drum / Să cercăm vinul de -i bun” (Jarnik-Bârseanu); „În legătură cu cine a venit ieri nu există obiecții”; „În legătură cu ce s-a spus acolo avem și noi observații”. ◊ ~ de excepție: c. care arată un raport de excepție față de propoziția regentă și care îndeplinește funcția de complement circumstanțial de excepție pe lângă aceasta. Este introdusă prin adverbul subordonator decât și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare în afară că și decât să: „Boierul e un om care toată ziua nu lucră altceva decât mănâncă, bea..., se culcă” (M. Sadoveanu); „...alt chip nu e, decât să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeș-împărat” (P. Ispirescu); „În afară că s-a dus acolo, n-a mai făcut nimic altceva”. (Pentru clasificarea complementelor și a subordonatelor v. criteriu).

coace [At: (a. 1560) CUV. D. BĂTR. I, 10 /II / Pzi: coc / E: ml cocere] 1-2 vtr A (se) supune un aliment acțiunii căldurii (în cuptor) pentru a-l face bun de mâncat. 3 vt (Trs) A prăji alimente date prin pesmet. 4-5 (Îe) A i-o ~ sau, înv, a-i ~ turta A pregăti cuiva o neplăcere sau pieirea. 6 (Îae) A încerca să-i facă rău cuiva. 7 (Îae) A-i întinde cuiva o cursă. 8 (Înv; îe) A " pe cineva A pândi pe cineva pentru a se răzbuna. 9 (Înv; îe) A ~ pe cineva la inimă A dori răul cuiva. 10 (Înv; îe) A aștepta (sau a lăsa) până se ~ pietroiul A nu mai rămâne nici o speranță. 11 vta (Înv; îe) A mai gusta până s-o ~ A avea răbdare. 12 vr (D. alimente) A deveni bun de mâncat sub acțiunea căldurii (din cuptor). 13 vr (D. fructe, plante etc.) A ajunge la maturitate (devenind bun de mâncat) sub acțiunea soarelui. 14 vr (D. plante) A ajunge să aibă sămânța formată. 15 vr (Îrg; îe) Se ~-pălește A se pârgui. 16 vt (C.i. soarele sau căldura) A face ca fructele, plantele etc. să ajungă la maturitate. 17 vr (Fig; d. oameni) A se maturiza. 18 vr (Fig; d. oameni) A se forma din punct de vedere intelectual, psihic etc. 19 vr (Fig; d. oameni) A îmbătrâni. 20 vr (Fig; d. ființe) A se înnăbuși de căldură. 21-22 vtr (D. bube, inflamații, pex, d. părți ale corpului) A (se) face puroi. 23-24 vtr (D. cărămidă) A (se) arde. 25-26 vtr (D. tort) A (se) opări. 27 vt (C.i. focul) A arde ceva. 28 vt (Fig; c.i. senzații) A chinui. 29 vta (Fig) A plănui (în mod răuvoitor). 30 vt (Pex; fig) A urzi. 31 vr (Îrg; d. gândaci) A ajunge la maturitate. 32 vr (îrg; d. porci) A se îngrășa peste măsură. 33 vi (Reg) A dormi foarte mult. 34 vr (D. oameni) A lenevi la soare. 35 vr (D. sâni) A se inflama în lipsa alăptării. 36 vr (Îvp; d. oi) A se îmbolnăvi de plămâni. 37 vr (D. materiale) A se deteriora sub acțiunea soarelui, a timpului, intemperiilor etc.

harfă (harpă) (it. arpa; fr. harpe; germ. Harfe; engl. harp; rus. арфа), instrument cordofon fără tastieră cu coardele ciupite, de origine străveche, cunoscut de mai multe popoare, sub diferite numiri; magadis (1) la greci [μάγαδις], nablium la romani, trigonon la sirieni [τρίγωνον], kinnor la evrei, lebed la popoarele din Asia Centrală etc. Primele instr. aveau forma unui arc, formă prin care este redată și de hieroglifele și basoreliefurile egiptene. H. „eoliană” populară în Elada, de formă pătrată, montată în aer liber, emitea la atingerea brizei sunetele armonice* ale fundamentalelor respectivelor coarde. În Europa, h. apare probabil pentru prima oară la popoarele nordice. În sec 1 î. Hr., istoricul roman Diodor din Sicilia pomenește de h. „gotică”. Un alt tip clarsach este cunoscut de celți în sec. 9. Denumiri ca chitarra anglica, h. „nordică”, h. „irlandeză” justifică de asemenea presupunerile referitoare la originea nordică a h. pe continentul nostru. Aceste instr. aveau deja trei părți esențiale: cutia de rezonanță* (așezată în partea inferioară a instr.), consola și coloana de susținere, care le unește sub forma unui triunghi. Între cutia de rezonanță și consolă sunt montate un număr oarecare de coarde, accesibile din ambele părți ale instr. În procesul de evoluție a h., în sec. 13, apare, pentru o scurtă perioadă, un tip denumit psalterion (cuv. lat. provenit din gr. ψαλτήριον; it. arpanetta, arpa doppia; germ. Spitzharfe, Doppelharfe, Harfenett, Rotta, Rotte), având cutia de rezonanță plată, așezată vertical, coardele fiind întinse pe ambele părți ale acesteia. Acordajul (1-2) h., indiferent de numărul coardelor, era diatonic*, rămas ca atare până în zilele noastre. Pentru a putea utiliza h. în diverse tonalități (2), în sec. 17 s-a construit un tip numit Hakenharfe (germ.) h. cu „cârlige”, cu ajutorul cărora coardele puteau fi scurtate cu un semiton*. În sec. 18, Christian Hochbrucker construiește o h., la care același efect se poate obține prin utilizarea a 7 pedale (1). Georges Cousineau și Sebástien Érard perfecționează acest mecanism în așa fel încât coardele pot fi scurtate cu două semitonuri. Acest instr., denumit h. cu două crestături, are 47 de coarde și o întindere între do bemol² – sol diez⁴. Fixând cele 7 pedale în prima crestătură, acordajul inițial de do bemol major se schimbă în do major. Fixarea pedalelor în a doua crestătură transformă acordajul în do diez major. Astfel, la h. contemporană se pot executa lucrări în toate tonalitățile. Pedalele sunt unite cu mecanismul de scurtare a coardelor prin sârme de oțel care trec prin interiorul coloanei de susținere. Fiecare pedală acționează simultan asupra tuturor coardelor acordate identic. Prin fixarea potrivită a pedalelor, cordele învecinate pot fi acordate și enarmonic (2), cu excepția sunetelor re, sol, la (de. ex. do diez – re bemol, mi diez – fa, sol, la diez – si bemol). Coardele sunt acordate (2) cu ajutorul unei chei de acordaj. În Franța s-au construit și harpe cromatice (cu 80 de coarde) și un tip mai mic denumit harpe-luth, care nu s-au impus. Începând cu Berlioz și Listz, h. este tot mai frecvent utilizată în orch. simf. și de operă. Romanticii au folosit-o ca instr. de acomp., impresioniștii și îndeosebi compozitorii contemporani utilizează toate posibilitățile instr. (flageolete [1], glissando*-uri, ciupirea coardelor pe lângă cutia de rezonanță, „sunete fluide” etc.).

simfonie (< gr. συμφωνία; it. sinfonia; fr., engl. symphonie; germ. Symphonie; Sinfonie), specie a genului (I, 1) simfonic cristalizată în perioada clasicismului*, reprezentând transpunerea ciclului (I, 2) sonatei* și a formei de sonată în scritura pentru orchestră*. Termenul s. dobândește sensul de muzică instr. colectivă începând cu sec. 17 (v. sinfonia (II)). Influențată, până către 1750, de sinfonia de operă*, s. se dezvoltă de la această dată autonom, angrenată într-un amplu proces evolutiv, ce cuprinde: a) perfecționarea tehnicii instr.; b) dezvoltarea aparatului orch.; c) substituirea – în muzica orch. – a scriiturii contrapunctice* de tip baroc prin monodia (2) acompaniată; d) conturarea formei de sonată simultan în muzica de cameră* și în lucrările pentru orch. S. ajunge să desemneze o lucrare orch. de mare întindere, structurată într-un ciclu de trei sau patru mișcări (3) – prima având obligatoriu formă de sonată – în etapa premergătoare clasicismului vienez. Menționăm câteva contribuții aduse de compozitori aparținând școlii de la Mannheim*, școlii preclasice vieneze*, școlii it., fiilor lui Bach. Stamitz și Cannabich instaurează bi-tematismul și consacră menuetul* ca parte a treia a ciclului simf.; vienezul G.M. Monn scrie, în 1740, prima s. în patru mișcări; it. Sammartini utilizează resurse contrapunctice în scriitura omofonă; C. Ph. E. Bach amplifică dezvoltarea tematică; fr. Gossec accentuează opoziția tematică și echilibrează expoziția* printr-o repriză* integrală. Tiparul ciclului simfonic este fixat de Joseph Haydn: introducere lentă; I. Allegro – în formă de sonată; II. Andante în formă de lied* sau temă* cu variațiuni*. III. Menuet în formă de lied tripartit compus (menuet – trio (3) – menuet). IV. Allegro (Presto) în formă de rondo* sau sonată. În construcția primei mișcări este caracteristică pentru Haydn utilizarea unor teme de factură pop.; lipsa unui contrast tematic evident (uneori, același material tematic, transpus în tonalitatea (2) dominantei*, îndeplinește funcția de idee secundă), dezvoltări* reduse. W.A. Mozart dă mai mare amploare fiecărei părți a ciclului simf. iar în cadrul formei de sonată aduce un grup tematic secund în tonalitatea dominantei, construiește dezvoltările pe baza materialului tematic din expoziție și atinge tonalitatea reprizei prin secvențe (II, 2) modulatorii cromatice*. În creația lui L. von Beethoven, s. ajunge la o structură complexă și dramatică, dezvoltându-se a) în planul construcției ciclului simfonic, b) în direcția amplificării formei de sonată și c) în planul orchestrației*, astfel: a) în alcătuirea ciclului simfoniei, Beethoven substituie Menuetul prin Scherzo*, operează salturi la tonalități îndepărtate de la o mișcare la alta, tratează cu mai mare libertate partea a doua (în Simf. a VIII-a – Allegretto scherzando), introduce corul în finalul Simf. a IX-a, impregnează cu elemente ale formei de sonată celelalte structuri, obținând forme hibride de tipul lied-sonată sau rondo-sonată; b) în cadrul formei de sonată, expoziția cuprinde un grup tematic secund amplu (în general divizat în patru secțiuni: I. desfășurare melodică, II. ascensiune dinamică, III. punct culminant și IV. concluzie), dezvoltarea, amplificată și mai intens elaborată, conține uneori o temă proprie iar repriza* adiționează adesea o Coda* în care sunt reluate procese dezvoltatoare („dezvoltare terminală”); c) sonoritatea orch. este îmbogățită prin introducerea unor instr. cu timbru* particular, coloristic – c. fag., fl. piccolo, triunghi*, talgere*, tobă* mare – printr-o mai mare mobilitate conferită corzilor grave, prin înglobarea trb. și acordarea unor funcții melodice alămurilor (utilizate anterior doar în susținerea arm.) și, în general, printr-o mare solicitare a resurselor tehnice ale instrumentiștilor. În sec. 19, genul simfonic cunoaște o deosebită înflorire, s. dezvoltându-se în paralel cu alte specii simf. (Poemul* simfonic, rapsodia, uvertura* de concert*) de la care asimilează elemente specifice (program literar, teme folclorice). Se manifestă o nouă concepție asupra ciclului simf., privit nu ca o suită de unități independente ci ca un întreg, unificat fie printr-un program literar (v. programatică, muzică) (ex. Berlioz, Simf. fantastică; Listz, Simf. „Faust” și Simf. „Dante”; Ceaikovski, Simf. „Manfred”), fie prin intermediul unor teme ciclice* (C. Frank, Simf. în re minor; Ceaikovski, Simf. a V-a; Berlioz, Simf. „Fantastica”), fie prin atmosfera unitară pe care o conferă structurile melodice și formulele ritmice variate provenite din muzica folclorică și încorporate scriiturii simf. de F. Mendelssohn-Bartholdy și compozitorii școlilor naționale (B. Smetana, A. Dvorák, N. Rimsky-Korsakov ș.a.). Chiar atunci când tiparele clasice ale ciclului simf. și formei de sonată sunt nealterate, ideile muzicale se desfășoară pe suprafețe ample, antrenând dilatarea dimensiunilor temporale ale părților și sonorității orch. puternice, care să le susțină (de ex. s. compozitorilor Fr. Schubert, R. Schumann, J. Brahms, G. Mahler). Orch. simf. utilizată de romantici atinge proporții impresionante. Ponderea o dețin în continuare instr. de coarde, al căror număr se mărește considerabil; celelalte compartimente timbrale se îmbogățesc prin includerea unor instr. care completează familiile coloristice existente (de ex. în afara cl. în la sau si bemol este introdus cl. mic în mi bemol sau cl. bas., etc.); crește rolul acordat instr. de alamă (Berlioz, Bruckner, Mahler, cultivă cu predilecție sonoritățile puternice ale fanfarelor) și al instr. de percuție*. Exemple notabile de ansambluri vocal-instr. gigantice sunt reunirea a patru coruri și a patru orch. pentru intonarea Recviem-ului de Berlioz, sau Simf. a VIII-a de G. Mahler, compusă pentru opt soliști, două coruri mixte, un cor de copii și o amplă orch. simf. – supranumită „Simf. celor o mie”. Dintre modalitățile de abordare a s. proprii compozitorilor sec. 20, merită menționate două: a) respectarea structurilor ciclului simfonic și a formei de sonată într-o concepție totală lărgită și o scriitură sobră omofon-polifonă, atitudine specifică autorilor neoclasici (Hindemith, Honegger ș.a.); b) introducerea unor procedee noi de organizare a vocabularului sonor ca și o accepțiune diferită a ciclului simf. (devenit fie „frescă” simfonică – simf. „Turangalila” de O. Messiaen – fie suită de piese independente – „Simf. psalmilor” de Stravinski) menținându-se din forma de sonată ideea opoziției unor structuri diferite care generează un proces dezvoltător, transformațional.

MENZÍL subst. (Învechit) 1. S. n. Nume dat în țările române, înainte de introducerea căilor ferate, serviciului de transport pentru călători și pentru corespondență ; olac, poștă. Antonie-vodâ ține menzilul din Ștefănești păn-în Camenită. NECULCE L. 67. Menzilurile țărei. . . sînt neapărat de trebuință spre săvîrșirea de poronci împărătești (a. 1 814). URICARIUL, I, 202. Au fost apărați. . . dă orice alte potvezi și angarii, ca niște trebuincioși ce sînt nelipsiți la minziluri (a. 1 814). DOC. EC. 164. Țădulă pentru rânduirea postelnicului Mavrogheni asupra mezelurilor (a. 1 814). CAT. MAN. I, 5. Pe la 1739 . . . se văd existînd menziluri sau oficii poștale . . . care se desemnă mai tîrziu cu denumirea de poște. N. A. BOGDAN, C. M. 148, cf. 79. Era un han cuprinzător. . . cu căruțe de poștă și potcovăria nelipsită de orice conac al menzilului. CAMIL PETRESCU, O. II, 139. Contraciii otcupului poștelor – ai menzilului – aveau obiceiul să facă pentru căpitanii de poștă felurite semne. V. ROM. decembrie 1954,114. ♦ Stație de poștă (unde se schimbau caii) ; (Învechit) menzilhanea. Cu călărașii carii să întâmplă acolo, în menzil, vin la Moldova. GHEORGACHI, CER. (1 762), 264. La Putna, menzâluri, la Tecuci magazalile (a.1786). IORGA, S. D. VI, 189. Porunci de la vistierie. . . pentru fînu i orzu menzilurilor (a. 1 814). DOC. EC. 163. Să să așăze menzălurile după acea de acum trebuință (a. 1814). URICARIUL, I, 188. Să fie îngrijire [a] se afla prin menzâluri deplinu suma cailor hotărită și a surugiilor și căruceri (a. 1 814). ib. 202, cf. 204, I. BRĂESCU, M. 68. ◊ Menzil-câpitan = căpitan de poștă. Urmîndu-să de cătră țiitorii menziluri-căpitani și alții chipuri de catachris, urmează cătră locuitori greutăți și asuprele (a. 1814). URICARIUL, I, 202. Menzil-embru v. e m b r u. Menzilferman v. f e r m a n. 2. S. n. Căruță de poștă, diligență. L-au și pornit de-au venit în menzil la Ieși. NECULCE, L. 203. Domnii veniia călări pînă la Dunăre, încă unii din domni au venit și în menzîl. GHEORGACHI, CER. (1762), 267, cf. LET. III, 291/33. Toți acii ce vor umbla prin menziluri, afară de 30 bani de cal pre un ceas. . . vor mai da și cîte 9 bani de tot calul pe un ceas (a. 1814). URICARIUL, I, 206. După dînșii și viteazul de la Piatră au purces. În mezil cu mare grabă, au venit întins la Ieși. BELDIMAN, E. 7/6, cf. 87/21. S-au auzit un menzil viind în fuga cailor. DRĂGHICI, ap. ȘIO II₂, 79. ◊ Expr. Cu mare menzil = în mare grabă, repede. Au plecat cu mare mezil, la țarigrad, crâpînd două perechi de telegari până în Galați (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 229/31. 3. S. m. Curier, ștafetă ; olăcar. Nu mai zăbovi, ci trimite, acum numaidecît menzil cu vestirea. GORJAN, H. II, 154/20. Întîlnirăm un mezil prin care mă înștiința tatăl meu cum că e foarte bolnav. id. ib., IV, 35/10. 4. S. n. Act oficial sau înștiințare scrisă. Menzilurile cu pecetea gospodu . . . să fie iscălite de cătră d-lui boierul naziru (a. 1814). URICARIUL, I, 205. Menzăl pecetluit cu domneasca pecete (a. 1814). ib. 208. Au dat știre. . . cum că au murit, iar peste trei ceasuri au scos alt mezil, cum că s-au trezit (sfîrsitul sec. XVIII). LET. III, 193/36. – Pl.: menziluri. – Și: menzăl, mezil, mezél, minzíl, mizíl (POLIZU, PONTBRIANT, D., CIHAC, II, 595, LM, DDRF) subst. – Din tc. menzil.

PARC (< fr.) s. n. 1. Grădină publică mare sau grădină plantată cu arbori, flori etc. în jurul unei proprietăți mari, amenajată cu alei, peluze etc. Vegetația poate fi combinată cu oglinzi de apă, cu forme de relief (terase, cascade, peșteri etc.), cu statui, chioșcuri, pavilioane. Vegetația este lăsată să se dezvolte liber sau este aranjată după reguli precise de armonizare a speciilor, dimensiunilor, formei, cromaticii etc. ori în funcție de traseele (aleile) de parcurs. ◊ P. dendrologic (arboretum) = p. care cuprinde o mare varietate de specii autohtone și exotice de arbori și arbuști, prezentând o deosebită valoare științifică și educațională. Printre cele mai valoroase p.d. din România se numără cele de la Simeria (jud. Hunedoara), Mihăești (jud. Argeș), Văleni (jud. Neamț), Dofteana și Hemeiuș (jud. Bacău). ◊ P. industrial = areal bine delimitat (având de regulă cel puțin 10 ha), administrat de o societate comercială care deține infrastructura necesară, dotări tehnice și sisteme de conectare la utilitățile din exteriorul parcului și în care se desfășoară activități economice, de cercetare științifică prin care este valorificat potențialul uman și material din zonă. Constituirea și funcționarea p. i. se bazează pe colaborarea dintre autoritățile administrației publice, agenți economici, unitățile de învățământ superior, de cercetare-dezvoltare și alți parteneri. Activitatea economică se realizează pe bază de contracte comerciale între societățile care administrează p. i. și diverși agenți economici interesați să utilizeze dotările de care dispune p. i. ◊ P. național = arie naturală protejată, de mare întindere, care conservă ecosisteme reprezentative, foarte puțin modificate de om, cu valoare științifică și peisagistică deosebită, oferind posibilitatea vizitării în scopuri științifice, educative, recreative și turistice, cu respectarea unor reguli stricte de ocrotire. Sunt excluse orice forme de exploatare a resurselor naturale și de utilizare a terenurilor care pot duce la modificarea mediului; este interzisă construcția de locuințe, iar dotările turistice sunt cantonate în zona limitrofă (zona preparc). Pentru conservarea elementelor de mare interes științific sau foarte vulnerabile în cadrul parcului se delimitează rezervații științifice integrale (cu regim strict de ocrotire), în care accesul publicului nu este permis. Primul p. n. din lume a fost instituit în 1872 în S.U.A. (p. n. Yellowstone). În România, primul p. n. a fost înființat în 1935, în masivul Retezat. Recent au mai fost declarate o serie de p. n., limitele teritoriale și modul lor de administrare fiind stabilite prin H.G. 230/2003, urmând ca suprafața exactă și zonarea interioară a lor să fie precizată ulterior. Aceste p. n. sunt: Domogled-Valea Cernei (care cuprinde aproape în întregime bazinul Cernei și partea superioară a bazinului Motrului, inclusiv Piatra Cloșanilor); Cheile Nerei-Beușnița (care cuprinde partea de S a m-ților Aninei și capătul nordic al m-ților Locvei); m-ții Rodnei; Cheile Bicazului-Hășmaș (care se întinde din bazinul Bicazului până în valea Oltului, la Bălan); Ceahlău; Călimani; Cozia (care cuprinde cea mai mare parte a masivului Cozia, un sector al defileului Oltului și părțile estice ale m-ților Căpățânii și Lotrului); Piatra-Craiului; Semenic-Cheile Carașului (în m-ții Semenic și n M-ților Aninei); m-ții Măcinului (inclusiv rezervația Valea Fagilor-Luncavița). P. n. Retezat și p. n. Rodnei au fost desemnate ca și rezervații ale biosferei (alături de Rezervația biosferei Delta Dunării). ◊ P. natural = arie naturală protejată, care conservă ecosisteme reprezentative, dar în oarecare măsură modificate de om, și care oferă posibilități de recreere, turism, activități științifice și educaționale. În general, p. n., sunt arii în care interacțiunea omului cu natura a creat ansambluri peisagistice originale, cu o biodiversitate ridicată și în care se mai păstrează numeroase elemente de interes științific. În cadrul lor există așezări omenești (în general de mici dimensiuni); sunt admise și chiar încurajate activitățile antropice tradiționale, dar sunt oprite implantările industriale și modificările radicale ale folosinței terenurilor. În această categorie sunt incluse unele arii de mare interes, dar care nu pot obține statutul de p. național (conform normelor Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii) datorită ponderii prea mari a terenurilor modificate antropic (p. n. Bucegi, Balta Mică a Brăilei desemnat și ca zonă umedă de importanță internațională în cadrul convenției Ramsar; p. n. Porțile de Fier, p. n. al m-ților Apuseni, p. n. Grădiștea Muncelului-Cioclovina, p. n. Vânători-Neamț). Corespunde categoriei UICN „arie protejată administrată în principal pentru conservarea peisajului și recreere”. V. rezervație. ◊ P. de vânătoare = teren împrejmuit unde este crescut vânatul. 2. Suprafață de teren parcelată pentru locuințe, cu numeroase spații verzi. 3. P. sportiv = complex cu mai multe terenuri sportive sau săli, care au împrejurul lor spații verzi pentru odihnă și recreere. 4. Loc de staționare a vehiculelor sau de depozitare a utilajului unei instituții. ♦ P. de vehicule = totalitatea vehiculelor unei întreprinderi (de transport). 5. Totalitatea instalațiilor de pe un teren unde se fac extracții de minereuri sau de țiței.

SAXONILOR, Ducatul ~, ducat al triburilor saxone din N Germaniei constituit, în condițiile împărțirii Imp. Carolingian, pe terit. Regatului francilor de E (viitoarea Germanie). A avut ca prim titular pe ducele Liudolf (?-866). Henric I Păsărarul, duce al s. (912-936) din familia Liudolfingilor, a devenit rege al Germaniei (din 919), întemeind Dinastia Saxonă de regi (912-1024) și împărați (din 962) ai Germaniei. Cel mai de seamă conducător al acestei formațiuni statale a fost ducele Otto I (936-961), rege al Germaniei, ca Otto I cel Mare (936-973), rege al Italiei (din 1951) și împărat (962-973); el a repurtat o strălucită biruință asupra maghiarilor la Lechfeld (955) și, în urma a numeroase campanii de cuceriri victorioase, a pus bazele unui întins imperiu, numit Sfântul Imperiu Roman; Otto I a delegat, în 961, puterea în ducat markgrafului Hermann Billung, ai cărui urmași au cârmuit aici până în 1106. Încercării regelui german Henric IV de Franconia (1056-1106) de a îngrădi libertățile s. și de a transforma ducatul în domeniu regal, țăranii și seniorii din Saxonia și Thuringia, în frunte cu Otto de Northeim, s-au răsculat (1073-1075); după ce regele a fost constrâns să accepte condițiile răsculaților prin compromisul de la Gerstungen, pe râul Werra (2 febr. 1074), în cele din urmă răscoala a fost înfrântă prin victoria regelui la Homburg (9 iun. 1075). În 1180, după ce puternicul duce Henric III Leul (1142-1180) a fost înfrânt și depus de împăratul Frederic I Barbarossa, Ducatul s. s-a destrămat. Din stăpânirile sale, reg. istorică Ostfalen, sub numele de Ducatul s., a revenit lui Bernhard III (1180-1212) din familia Askaniană. La moartea askanianului Albrecht I (1260), Ducatul s. stăpânit de el s-a împărțit în Saxonia – Lauenburg (ținutul dintre cursul inferior al Waserului și cursul inferior al Elbei, cu centrul în Lanenburg) și Saxonia-Wittenberg (ținutul din partea dreaptă a cursului mijlociu al Elbei, cu centrul în Wittenberg). În 1423, ca răsplată pentru participarea la Războaiele husite, Frederic I cel Viteaz, markgraf de Meissen (ca Frederic IV, din 1407), a primit o mare parte din ducatul s. (Saxonia-Wittenberg), împreună cu titlul de principe-elector (6 ian. 1423). Din ce în ce mai mult, din această vreme, asupra acestei stăpâniri se va fixa denumirea de Saxonia.

Carol I (principe de Hohenzollern) m. regele României, născut în 8 Aprilie 1839 la Sigmaringen, ca fiu al Principelui Carol Anton de Hohenzollern (m. 1885) și al Josefinei, principesă de Baden (m. 1854). Ales prin plebiscitul din 8 Aprilie 1866 ca Domn ereditar al Principatelor române, principele Carol intră în București la 10 Maiu 1866, fu recunoscut de Puteri în 12 Octomvrie 1866 și proclamat Rege ai României prin votul unanim al reprezentanților națiunii (14 Martie 1881). În primul an al domniei sale se votă Constituțiunea (1 Iulie 1866) și se începu (dela 1868) construirea unei întinse rețele de căi ferate. Sub El țara se declară independentă (10 Maiu 1877) și fu înălțată la rangul de regat (10 Maiu 1881), în urma victoriilor strălucite repurtate sub înalta sa conducere de armatele române pe câmpiile Bulgariei (Grivița, Rahova, Plevna, Smârdan, Vidin). A doua trecere a armatei române în Bulgaria, August 1913, înaintând până la Sofia, avu drept rezultat câștigarea Cadrilaterului danubian și încheierea păcii din București între Serbo-Greci și Bulgaria. V. Hohenzollern. Dela 15 Noemvrie 1869 căsătorit cu principesa EliSabeta de Wied (ca poetă, cunoscută și sub numele de Carmen Sylva), femeie superioară prin talente literare și artistice. V. Elisabeta. Regele Carol I muri la 27 Sept. 1914, urmându-i pe tron nepotul său Ferdinand de Hohenzollern (v. acest nume).

frecvență (< lat. lit., frequentia; fr. fréquence; it. frequenza; germ. Frequenz; engl. frequency) (Fiz.), numărul de perioade* sau numărul de oscilații complete (dus-întors) efectuate într-o secundă de un corp care vibrează (ex.: coarda la a vl. vibrează cu f. de 440 oscilații complete pe secundă). Unitatea de f. este hertzul* (simbol Hz), de la numele marelui Fizician german H. Hertz (1857-1894): 1 Hz = 1 oscilație completă/s. În unele lucrări vechi, mai ales străine (fr. etc.), f. este dată în cicli/secundă (c/s) sau în perioade/secundă (per/s) și chiar în vibrații/secundă; de asemenea, prin oscilație (vibrație) se subînțelege acolo nu o oscilație în sensul arătat, ci numai jumătate (oscilație simplă). În acest fel, f. cu care vibrează diapazonul (5) se consideră a fi 880 c/s, în loc de 440. ♦ Factorului obiectiv „f. unui sunet” îi corespunde factorul subiectiv „senzația de înălțime” a sunetului respectiv. Astfel, sunetele scării muzicale suitoare sunt corespondentele psiho-fiziol. ale unor f. crescătoare. Unei anumite f. îi corespunde un sunet pe care urechea îl percepe totdeauna de aceeași înălțime*: „grav” dacă f. este mică, „înalt” (acut) dacă este mare. Senzația de înălțime este influențată de timbru* și de intensitatea* de emisie a sunetului (un același sunet pare urechii mai jos dacă este puternic). Numeroase date statistice au arătat că domeniul sunetelor audibile se întinde în câmpul de f. de c. 16-16.000 Hz (10 octave*), pentru un ascultător otologic normal (persoană sănătoasă, în vârstă de 18-25 de ani, cu auzul normal). Din infinitatea de sunete a acestui vast câmp sonor (considerând și f. exprimate prin numere zecimale), muzica tradițională utilizează numai 109, pe care le poate emite orga* mare modernă (v. și electronică, muzică). Sunetele acestea formează scara completă a sunetelor muzicale, de la cel mai grav (do = 16,35 Hz în scar temperată*) și până la cel mai acut (do = 8.372 Hz, id.). În acest diapazon (5) de 9 octave [v. octavă (3)] se înscriu – ocupând porțiuni mai restrânse sau mai largi în diferite zone ale scării – întinderile tuturor celorlalte instr. muzicale, inclusiv vocea (1) umană. ♦ Noțiunea de f. nu a fost cunoscută în antic. și ev. med. Vreme de aproape 3 mil., înălțimea sunetelor s-a determinat prin comparație cu sunetele date de porțiuni de lungime diferită a coardei de monocord* (sonometru), instr. a cărui invenție și largă utilizare sunt atribuite lui Pitagora. În 1638, G. Galilei scrie că numărul de vibrații este corelativul fizic al înălțimii sunetelor; el definește raportul a 2 vibrații diferite drept caracteristică (măsură) a înălțimii relative a 2 sunete și arată în ce fel depinde vibrația unei coarde de lungimea, tensiunea și masa ei. Fostul său discipol, M. Mersenne, i se datorează prima determinare absolută a unor f., publicată în 1636. După apariția în 1729 a lucrării lui Euler (v. bibliogr.), f. a devenit baza generală de determinare a înălțimii sunetelor. Astăzi există diferite aparate pentru măsurarea cu precizie a f.

instrumente muzicale (< lat. instrumentum, „unealtă, aparat”), obiecte, dar mai ales, aparate special confecționate cu ajutorul cărora se produc sunete muzicale. Această definiție exclude din sfera conceptului i. sonore ale căror sunete se utilizează sporadic în muzică (ex. sirenă*, fluiere de semnalizare, clopote*). Din punct de vedere fizic și vocea (1) umană face parte din categoria i., dar terminologia tradițională o consideră, dimpotrivă, un concept antonimic al i. (v. instrumentală, muzică; vocală, muzică). Nu se consideră i. nici părțile corpului uman sau ale îmbrăcăminții care, prin lovire, produc sunete (ex. palmele, pieptul, carâmbul cizmei), deși aceste sunete pot avea o largă utilizare în practicile muzicale primitive și folc. Într-un sens mai larg al conceptului, sunt cuprinse în categoria i. și obiecte de altă destinație inițială, folosite drept i. (ex. frunza* și solzul de pește*, lingurile și bețele de lovit); pentru desemnarea mai exactă a acestora s-a creat termenul de pseudo-i. (T. Alexandru, Instrumentele muzicale ale poporului român, 1956). În muzicologie*, enumerarea, descrierea, clasificarea și istoria i. constituie obiectul organologiei. Organologia sistematică clasifică i. conform caracteristicilor morfologice și de funcționare. Criteriul de clasificare al chinezilor din antic. era materia primă din care s-au confecționat i., respectiv partea lor considerată cea mai importantă: metalul, piatra, pământul ars, pielea, mătasea, lemnul, dovleacul, bambusul. Clasificarea clasică a hindușilor distingea patru grupuri, după caracteristici de construcție și de mânuire: ghana (lovite – idiofone), avanaddha (acoperite – membranofone), tata (frecate cu arcuș) și sushire (de suflat). În ev. med. europ. se distingeau trei grupuri: instrumenta chordata (de coarde), pneumatica (de suflat) și pulsatilia (de percuție); această clasificare mai este prezentă și azi în gruparea i. orchestrei* simf. La sfârșitul sec. 19, în urma progreselor înregistrate în acustică*, în parte și sub influența etnologiei, s-au pus bazele organologiei sistematice moderne. Pionierul disciplinei, belgianul V.-Ch. Mahillon a creat, în Essai de classification (1880), o clasificare care, cu unele îmbunătățiri de detaliu aduse de E.M. von Hornbostel și C. Sachs (Systematik der Musikinstrumente, 1914), a rămas valabilă până în zilele noastre. Mahillon a stabilit patru clase: i. autofone (numite azi și idiofone), membranofone, cordofone și aerofone. I. idiofone produc sunetele prin vibrațiile proprii ale corpului i., confecționat din lemn, piatră, metal sau sticlă. Subclasele grupează i. conform producerii punctului prin lovire (ex. castagnete*, xilofon*, gong*), ciupire (ex. drâmba*), frecare prin arcuș (ex. Nagelgeige*) sau suflare (de ex. i. chinezesc ku tang). I. membranofone produc sunetele prin punerea în vibrație a unei membrane întinse care poate fi lovită (ex. tobele*), frecată (ex. buhai*) sau acționată prin intermediul unei coloane de aer (ex. mirliton*). I. cordofone produc sunetele prin punerea în vibrație a corzii întinse, acționată prin lovire (ex. pian*), ciupire (ex. chitară*, clavecin*), frecare (ex. toate i. cu arcuș) sau suflare (ex. harfa* eoliană); după criterii de construcție se disting i. cordofone simple (ex. țițeră*, țambal*, pian) și compuse (ex. chitară, i. cu arcuș, harfă*). Grupa percuției din orch. simf. cuprinde, în principal, i. membranofone și idiofone dar, într-o viziune mai nouă, și i. cordofone acționate prin lovire (pian, țambal). În i. aerofone mediul vibrator este coloana de aer acționată prin buzele instrumentistului întinse pe muștiuc* (ex. trompeta*), dirijarea coloanei de aer spre o muchie ascuțită (ex. flaut*, flaut drept*) sau vibrațiile unei (respectiv două) lamele de trestie, lemn sau metal (ex. oboi*, cimpoi*, muzicuță*). Orga*, i. complex, întrunește un număr variabil de i. aerofone diferite. La această clasificare tradițională se adaugă azi clasa i. electrofone* care întrunește atât i. cu generator mecanic, în care numai prelucrarea, amplificarea și emiterea sunetului sunt electronice (ex. chitara electronică), cât și i. cu generator electronic (ex. trautonium, orga electronică*, sintetizator*). Clasificări ale i. mai mult sau mai puțin diferite față de aceasta au mai creat S. Schaeffner (Projet d’une classification nouvelle des instruments de musique, 1931), H.H. Dräger (Prinzip einer Systamatik der Musikinstrumente, 1958). ♦ I. populare, i. muzicale proprii culturilor folclorice*. În accepțiunea restrânsă a a conceptului, i. pot fi considerate numai i. muzicale create de instrumentiștii pop. înșiși sau de meseriași care trăiesc în mediul folc. respectiv (ex. drâmbă*, toacă*, buhai*, bucium*, nai*, fluiere*, cobză*), în sens larg însă se acceptă drept i. și i. de fabrică încetățenite în cultura pop. (ex. clarinet*, taragot*, acordeon*, trompetă*, țambal*). Delimitarea celor două categorii este dificilă, dat fiind faptul că unele i. (ex. vioara*) în anumite zone sunt produse de artizanat țărănesc, în altele nu. Pentru cea de a doua accepțiune pledează și faptul că poporul, preluând de la muzicanți orășeni i. noi, de fabrică, le-au asimilat prin elaborarea și cultivarea unor modalități de execuție proprii folc. din zona respectivă. Sistematizarea i. se face pe baza criteriilor organologiei generale.

PÂNZĂ ~e f. 1) Țesătură obținută din fibre naturale (de bumbac, cânepă, in etc.), de obicei albă, folosită, mai ales, la confecționarea albiturilor. ◊ ~ de casă pânză țesută la stative. ~ tare pânză rară, mult scrobită, folosită în croitorie. ~ de păianjen păienjeniș. A zări (sau a vedea) ca prin ~ a vedea nedeslușit; a vedea ca prin ceață. A i se lua (sau a i se ridica, a-i cădea) ~a de pe ochi a) a începe să vadă mai bine; b) a începe să privească lucrurile cum trebuie. A țese ~ele a urzi intrigi. A prinde (sau a lega) gura ~ei a) a face noduri la capetele urzelii după terminarea țesutului; b) a scăpa de greutăți; a o duce mai bine. Până-n ~ele albe până la extrem. 2) fig. Suprafață continuă și netedă; întindere. ~a cerului. ◊ ~ de apă subterană strat de apă aflat în interiorul solului. 3) mai ales la pl. Bucată mare de țesătură rezistentă, fixată de catargul unui vas, care, fiind întinsă de vânt, provoacă propulsarea vasului; velă. Iaht cu ~e. ◊ A întinde ~ele a) a desface pânzele pe un vas; b) a iniția o acțiune; a întreprinde ceva. 4) Pictură executată pe o bucată de țesătură; tablou. ~ele încântătoare ale lui Picasso. 5) Împletitură din diferite fire (textile, metalice etc.) folosită în scopuri tehnice. 6) Lamă dințată pe care se produce procesul de șariaj. [G.-D. pânzei] /Orig. nec.

episcopie, episcopii s. f. Teritoriu de sub jurisdicția unui episcop; eparhie. ♦ Reședința unui episcop; episcopat. – Din gr. episkopia. ◊ Episcopia Alba-Iulia, episcopie înființată în 1975, primul titular fiind Emilian Birdaș. Aici a funcționat vechea reședință a mitropoliților ortodocși între 1571 și 1701 și tot aici Episcopia Armatei între 1921 și 1948, primul episcop fiind Iustinian Teculescu (†1932). ◊ Episcopia Aradului, episcopie înființată în 1706, fiind urmașa Episcopiei Ienopolei-Lipovei, care a funcționat între 1563 și 1706. Ultimul Episcop al acesteia, Isaia Diacovici (†1708), a mutat sediul de la Ienopole la Arad. ◊ Episcopia Argeșului, episcopie cu sediul la Curtea de Argeș, depinzând de Mitropolia Ungrovlahiei, al cărei prin episcop a fost Iosif Sevastias, de origine română și mare cărturar, n. în com. Mălaia, jud. Vâlcea (†1820). Sufragană a Mitropoliei Olteniei, a funcționat până în 1949, când s-a contopit cu Episcopia Râmnicului. A fost reînființată în 1990, episcop fiind ales Calinic Argatu. ◊ Episcopia Baia Mare, episcopie unită, înființată prin Concordatul din 1927 și bula papală din 1930. Primul episcop a fost Alexandru Rusu (†1963). ◊ Episcopia Blajului, episcopie unită, înființată în 1701 de guvernul de la Viena pentru românii ortodocși care s-au unit cu Bis. Romei, având sediul la Alba-Iulia. Primul episcop a fost Atanasie Anghel (†1713), fost mitropolit ortodox. În 1716 guvernul de la Viena îi mută sediul la Făgăraș, iar în 1737 se stabilește la Blaj. În 1853 este ridicată la rangul de mitropolie, primul mitropolit fiind Alexandru Sterca-Șuluțiu (†1867). ◊ Episcopia Buzăului, episcopie înființată în 1503, cu sediul la Buzău, unde se află și acum. Primul episcop atestat (1525) este Paisie. ◊ Episcopia Caransebeșului, episcopie înființată în 1865, primul episcop fiind Ioan Popasu (†1889). În 1949 a fost încorporată la Arhiepiscopia Timișoarei. De la începutul sec. 16 a funcționat ca episcopie a Vârșețului și Caransebeșului până în 1695, având sediul la Vârșeț, apoi la Caransebeș până la 1774 și din nou la Vârșeț până în 1865, când s-a înființat Episcopia română a Caransebeșului. ◊ Episcopia Dunării de Jos, episcopie înființată în 1864 cu sediul la Ismail, apoi la Galați din 1878, primul episcop fiind Melchidesec Ștefănescu. În 1975 a fost ridicată la rangul de arhiepiscopie cu titlul „a Tomisului și a Dunării de Jos”. În 1949 își întinde jurisdicția și asupra Episcopiei Tomisului, care se desființează, până în 1990, când s-a reînființat ca arhiepiscopie. ◊ Episcopia Gherlei, episcopie unită, înființată în 1853 cu sediul la Gherla, primul episcop fiind Ioan Alexi (†1863). În 1930 sediul ei a fost mutat la Cluj. ◊ Episcopia Hușilor, episcopie înființată în 1598, cu sediul la Huși, având ca prim titular pe episcopul Ioan, ultimul fiind Grigorie Leu (†1949). A depins de Mitropolia Moldovei și a funcționat până în 1949, când s-a contopit cu Episcopia Romanului. ◊ Episcopia Lugojului, episcopie unită, înființată prin bula papală din 1853. Primul episcop a fost Alexandru Dobra (†1870). ◊ Episcopia Maramureșului și Sătmarului, episcopie înființată în 1937, primul episcop fiind Vasile Stan (†1945). Este urmașa episcopiei Muncaciului și Maramureșului, care a ființat între c. 1485 și 1739. Și-a încetat activitatea în 1950, prin contopirea cu Arhiepiscopia Iașilor. A fost reînființată în 1990, fiind ales episcop Iustinian Chira. ◊ Episcopia Muncaciului și Maramureșului, episcopie înființată în sec. 15 la m-rea Sf. Nicolae din Muncaci, primul episcop fiind Luca, iar ultimul Gavriil din Bârsana (1739). Episcopia Oradiei, episcopie cu reședința la Oradea, ființând de la sfârșitul sec. 17. În 1920 a fost reînființată oficial în cadrul Bis. Ortodoxe Române, primul episcop fiind Roman Ciorogariu (†1936). ◊ Episcopia Oradiei, episcopie unită, înființată în 1777, primul episcop fiind Moise Dragoș (†1877). ◊ Episcopia Rădăuților, episcopie cu sediul la Rădăuți, ființând din prima jumătate a sec. 15, primul episcop atestat (1472) fiind Ioanichie (†1504). A suferit în decursul timpului numeroase modificări în denumire și teritorii. În 1873 devine Mitropolia Bucovinei, în 1947 Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, iar în 1948 își încetează existența prin contopirea ei cu Arhiepiscopia Iașilor. În 1991 se reînființează ca Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, cu sediul la Suceava. ◊ Episcopia Râmnicului-Noul Severin, episcopie cu sediul la Râmnicu-Vâlcea, înființată în 1503, primul episcop atestat (1523) fiind Leontie. Este continuatoarea Mitropoliei Severinului, care a funcționat la Turnu-Severin între 1370 și c. 1403, având ca jurisdicție cele cinci județe din dreapta Oltului. În 1939 și-a încetat existența prin înființarea Mitropoliei Olteniei. În 1945 s-a reînființat, prin desființarea acestei mitropolii. În 1949, prin contopirea cu Episcopia Argeșului, ia denumirea de Episcopia Râmnicului și Argeșului și cedează trei județe (Dolj, Gorj și Mehedinți) Mitropoliei Olteniei, căreia îi devine sufragană. În 1990, prin reînființarea Episcopiei Argeșului, rămâne cu două județe (Vâlcea și Olt). ◊ Episcopia Romanului, episcopie cu sediul în orașul Roman, întemeiată de domnitorul Alexandru cel Bun în jurul anului 1408. Primul episcop atestat documentar (1445) a fost Calist. Din 1949, când s-a contopit cu Episcopia Hușilor, poartă denumirea de Episcopia Romanului și Hușilor. ◊ Episcopia Tomisului, episcopie cu sediul la Tomis (Constanța) atestată documentar în anul 369 d. Hr., primul episcop fiind Vetranion (Betranion). Își încetează existența la mijlocul sec. 6, ultimul episcop fiind Valentinian. Se reînființează în 1923, cu reședința la Constanța, primul episcop fiind Ilarie Teodorescu (†1925). Își încetează existența în 1949, când se contopește cu Episcopia Dunării de Jos. V. și Arhiepiscopia Tomisului. ◊ Episcopia Vadului, Feleacului și Clujului, episcopie cu reședința la Cluj, înființată în 1921, primul titular fiind episcopul Nicolae Ivan (†1936). În 1973 a fost ridicată la rangul de arhiepiscopie, titular fiind Teofil Herineanu, fost preot greco-catolic, revenit la ortodoxie în 1948.

AȚĂ, ațe, s. f. 1. Fir subțire (de bumbac, de in, de cânepă etc.) folosit la cusut, la fabricarea țesăturilor etc. ◊ Expr. Cusut cu ață albă, se spune despre ceva evident fals, mincinos. A întinde ața = a depăși (prin comportare) limita îngăduită. A se ține sau a sta (numai) în ață sau într-un (ori de un) fir de ață = a) a fi pe punctul de a se rupe; b) a fi în mare primejdie; (despre viață) a fi aproape de sfârșit. A-l trage ața (la ceva) = a fi mânat de un imbold irezistibil (spre o țintă). Mai multă ață decât față, se spune despre un obiect zdrențuit. Nici un cap(ăt) de ață = absolut nimic. Până-ntr-un cap(ăt) sau până la un cap de ață = absolut tot. ♦ (La pl.) Îmbrăcăminte zdrențuită. 2. Fir care seamănă cu ața (1) sau care are întrebuințările ei. ◊ Ața zidarului = bucată de sfoară cu plumb la capăt, servind ca indicator al direcției verticale. ♦ Fibră extrasă din tulpina anumitor plante (textile). ♦ Fibră care se desprinde de păstaia unor plante leguminoase (fasole, mazăre). ♦ (Adverbial) Fără să se abată din drum, drept, direct la... Merge ață. ♦ (Pop.) Ața limbii = membrana care unește fața inferioară a limbii cu mucoasa gurii. 3. Fâșie de metal subțire, formată în urma ascuțirii pe tocilă a unor unelte. 4. Compus: ață-de-mare = a) plantă acvatică cu tulpina scurtă și foarte ramificată și cu flori verzui (Ruppia rostellata); b) peștișor marin cu corpul filiform, cu o singură înotătoare (Nerophis ophidion). – Lat. acia.

cobză Rubedeniile sale de altădată pot fi văzute în picturile murale ale mai multor mănăstiri și biserici, începând din sec. 16. Foarte răspândită până nu demult, mai ales în Muntenia, Moldova și Bucovina, în zilele noastre este din ce în ce mai rară. Prin excelență instr. lăutăresc de acomp., se compune dintr-o cutie de rezonanță* adâncă, formată din mai multe „doage” din lemn de nuc și paltin, numită „burduf” sau „bârdan”, o „față” dintr-o scânduriță de molift și un „gât” scurt și larg din lemn tare, cu „cuierul” răsfrânt înspre spate. Strunele sunt legate de un cordar* din lemn de brad fixat pe partea inferioară a „feței” și întinse cu ajutorul unor „cuie” de lemn tare. O c. are între 8 și 12 coarde, orânduite în patru coruri din câte două sau trei. În orice grup de coarde poate fi una mai groasă. Cele groase, numite de obicei „burdoaie”, sunt acordate cu o octavă mai jos față de cele subțiri. Strunele sunt călcate cu toate degetele mâinii și ciupite cu o pană de gâscă.

lua vb. I. A I (predomină ideea de apucare, de ridicare, de manipulare sau depunere, de agățare, de atașare) 1 tr. (compl. indică ființe, obiecte, lucruri etc.) a apuca, a înhăța, a înșfăca, a prinde, <pop. și fam.> a căpui, <pop.> a încăibăra, <reg.> a agâmba, a găbji, a găbui, a gâmba, a încăpui, <grec.; înv.> a proftaxi, <fig.; fam.> a căptuși, a umfla. Câinele ia osul care i-a fost aruncat. Înfuriat, l-a luat de guler și l-a dat afară. 2 tr. (compl. indică ființe, obiecte, lucruri etc.; urmat de determ. introduse prin prep. „de”) a apuca, a prinde, <înv. și reg.> a sprijini, <reg.> a agâmba, <înv.> a împrinde. Fetița a luat-o de mână pe mama sa când s-a împiedicat. 3 tr. (compl. indică mai ales obiecte) a așeza, a pune. Și-a luat un șal pe umeri. 4 tr. (compl. indică obiecte de îmbrăcăminte) a îmbrăca, a pune, <înv.> a revesti. Și-a luat cel mai bun costum pentru ceremonie. 5 tr. (compl. indică obiecte de încălțăminte) a încălța, a pune, a trage. Își ia cizmele și iese. 6 refl. (despre ființe; urmat de determ. introduse prin prep. „de”) a se agăța, a se apuca, a se atârna, a se prinde, a se ține, <pop.> a se anina, a se zgrepțăna, <reg.> a se tăgârța. Când a alunecat, s-a luat de ramurile copacului ca să nu cadă. tr. (compl. indică obiecte, ființe etc.) a ridica, a sălta, a sui, a urca. Bărbatul a luat un sac de ciment pe umeri. Tatăl își ia fetița pe genunchi. 8 tr. (compl. indică obiecte împrăștiate, răspândite, risipite) a aduna, a culege, a ridica, a strânge, <reg.> a tulduza. În fiecare zi ia hainele copiilor împrăștiate peste tot în cameră. 9 tr. (rar; compl. indică părți ale corpului) v. Înălța. Ridica. Sălta. 10 tr. (înv. și pop.; compl. indică recolte, roade etc.) v. Aduna. Culege. Recolta. Strânge. 11 tr. (fam.; compl. indică obiecte de îmbrăcăminte) v. Îmbrăca. Pune. Trage. 12 tr. (înv.; compl. indică pânzele unei ambarcațiuni) v. Înălța. Ridica. II (predomină ideea de înlăturare, de scoatere, de distanțare) 1 tr. (compl. indică obiecte de îmbrăcăminte sau de podoabă) a scoate. Își ia pălăria de pe cap când intră în casă. Își ia lanțul de la gât înainte de a se culca. 2 tr. (compl. indică obiecte sau părți ale lor care acoperă ceva) a îndepărta, a înlătura, a ridica, <reg.> a dezridica. Mireasa și-a luat vălul de pe față când a ajuns în fața altarului. Cortina este luată la începerea spectacolului. 3 tr. (compl. indică lichide aflate într-un spațiu închis sau circumscris, în recipiente) a extrage, a scoate, <înv.> a detrage. A luat vin din butoi. 4 tr. (compl. indică lucruri agățate, suspendate, legate etc.; adesea urmat de determ. introduse prin prep. „din”, „de la”, „de pe”) a desprinde, <rar> a dezgăța. Și-a luat lanțul cu chei de la curea. A luat tabloul din cui pentru a-i repara rama. 5 tr. (compl. indică lucruri înfipte, fixate în ceva; urmat de determ. introduse prin prep. „din”, „de pe”) a scoate, a smulge. A luat câțiva bulbi de crizantemă din pământ. 6 tr. a scoate. Ia-ți mâinile din buzunar! 7 tr. (mai ales în formă neg.; compl. indică privirea, ochii) <fig.> a desprinde, a dezlipi. Nu-și poate lua privirea de la tablou. 8 tr. (compl. indică obiecte, colete poștale, scrisori, acte etc.) a ridica, a scoate. S-a dus la poștă să ia un colet. 9 tr. (compl. indică sume de bani depozitate în conturi) a retrage, a scoate, <pop.> a trage. A luat din cont banii de care avea nevoie. 10 tr. (compl. indică timpul pe care îl are cineva la dispoziție sau care este alocat pentru realizarea unei acțiuni) <fig.> a acapara. Lucrul la noua carte îi ia tot timpul. 11 refl. (în opoz. cu „a răsări”; înv. și pop.; despre aștri) v. Apune. Asfinți. Coborî. Dispărea. Lăsa. Pieri. Pleca. 12 refl. (înv. și pop.; despre unități temporale, perioade de timp, anotimpuri etc.) v. Duce². Încheia. Sfârși. Termina. Trece. 13 tr. (înv. și pop.; compl. indică ființe; de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „din”) v. Alunga. Depărta. Goni. Izgoni. Îndepărta. Scoate. 14 tr. (pop.; compl. indică părți ale corpului ființelor, în special membre) v. Reteza. Tăia. 15 tr. (pop.) v. Bărbieri. Rade. 16 tr. (med., med. vet.; pop.; compl. indică ființe, corpul lor sau părți ale corpului lor) v. Paraliza. 17 tr. (tehn.; fam.; compl. indică legături, comunicații între două conducte sau circuite etc.) v. Debranșa. Întrerupe. Suprima. 18 tr. (mat.; înv.; compl. indică numere, mulțimi etc.) v. Scădea. III tr. (predomină ideea dobândirii prin bună înțelegere sau legal) 1 (compl. indică produse, materiale, obiecte de artă, valori imobiliare etc.) a achiziționa, a cumpăra, a dobândi, a obține, a procura, <înv. și pop.> a neguța, a târgui, <reg.> a închipui, a surzui, <înv.> a scumpăra, <grec.; înv.> a proftaxi. A luat un teren la un preț convenabil. 2 (compl. indică obiecte, acte, informații etc.) a obține, a procura. A luat de la notar toate actele necesare vânzării. A luat de la secretariat datele necesare înscrierii la concurs. 3 (compl. indică bunuri, drepturi etc.) a căpăta, a primi. Și-a luat casa care îi fusese naționalizată. Și-a luat răsplata pentru fapta sa. 4 (compl. indică diplome, titluri de studii, calificări etc.) a obține. Și-a luat diploma de bacalaureat. 5 (compl. indică titluri, premii, note, calificative etc.) a obține, a primi. A luat Premiul Nobel pentru pace. 6 (compl. indică cicluri de studii, ani de învățământ, examene etc.) a promova, a trece. A luat examenul de licență. 7 (compl. indică sume de bani) a încasa, a primi. După ce și-a luat salariul, și-a plătit datoriile. 8 (fin.; compl. indică taxe, impozite, comisioane, vamă etc.) a încasa, a percepe, a strânge, <pop. și fam.> a ridica, <înv.> a scoate. Primăria ia taxe de la persoanele fizice și juridice. Statul ia impozite pe proprietăți. 9 (compl. indică sume de bani sau bunuri necuvenite) a primi. A luat mită ca sâ-i rezolve problema. Chelnerul și-a luat bacșișul. 10 (jur.; compl. indică bunuri) a confisca, a sechestra, <înv.> a zeberi. Bunurile obținute ilicit i-au fost luate. 11 (compl. indică mai ales sume de bani) a se împrumuta, a se îndatora, <înv.> a se îndemâna. A luat de la un prieten o sumă de bani până la salariu. 12 (înv. și pop.; compl. indică chinuri, dureri, necazuri, neplăceri fizice sau morale etc.) v. Îndura. Pătimi. Păți. Răbda. Suferi. Suporta. Trăi. 13 (înv.; compl. indică scrisori, reviste etc.) v. Primi. IV tr. (predomină ideea obținerii cu forța sau prin viclenie) 1 (compl. indică obiecte, materiale etc.) a fura, a sustrage, <astăzi rar> a zeciui, <rar> a hoți, a înstrăina, <pop. și fam.> a cărăbăni, <pop.> a găbji, <fam.> a achiziționa, a ciordi, a dili, a dispărea, a ghibirdisi, a opera, a sfeterisi, a subtiliza, a șparli, a șterpeli, <fam.; glum.> a împrumuta, <înv. și reg.> a fulăi, <reg.> a bojogări, a ciorti, a ciușdi, a fâșni, a hărșni, a huiji, a linge, a pili¹, a poghirci, a pucului, a șpilui, a șuchea², a șuchiri, a șupi², <peior.> a dijmui, <fig.; fam.> a șterge, <arg.> a aporta, a apreta, a bali, a buli, a caramangi, a cardi, a căduli, a cânta, a coti, a gioli, a horșchi, a îmbrățișa, a juli, a mangli, a panghi, a pașii, a răcui, a șmenui, a șucări, a șuti, a trosni, a ușchi, a zuli. Au fost prinși când luau fier vechi. 2 (compl. indică obiecte, bani etc. care aparțin altcuiva) a fura, a-și însuși¹, a sustrage, <fam.> a ciordi, a palma, a șparli, a șterpeli, <fam.; glum.> a confisca, a împrumuta, <reg.> a cotârji, <fig.; fam.> a ciupi, a pișca, a volatiliza, <fig.; fam.; glum.> a sălta, <fig.; reg.> a ciupeli, <arg.> a aporta, a bali, a buli, a cardi, a extrage, a furgăsi, a furlua, a gioli, a hali, a panacota, a servi, a speria, a șuti, a tria, a umfla, a ușchi. I-a luat portofelul cu bani. I-a luat cârdul. 3 (milit.; compl. indică orașe, fortărețe, puncte strategice etc.) a cuceri, a ocupa, <înv.> a cuprinde, a dobândi, a prinde, a stăpâni. După un asediu de câteva săptămâni, au reușit să ia orașul. 4 (milit.; compl. indică teritorii, state etc.) a cuceri, a ocupa, a subjuga, a supune, <pop.> a pleca, <înv.> a hăpui, a pobedi, a prididi, a reduce. Traian a luat Dacia și a colonizat-o. 5 (milit.; compl. indică trupe inamice, puncte strategice, persoane care aparțin unor unități militare etc.) a captura, <înv.> a apuca, a cuprinde, a stăpâni. Trupele de gherilă au luat rafinăria orașului. 6 (compl. indică ființe) a răpi, <fig.; fam.> a șterge. Un necunoscut a luat copilul unui influent om de afaceri pentru a-l șantaja. 7 (compl. indică oameni) a aresta¹, <fig.> a ridica, <fig.; fam.> a sălta, a umfla. Mulți opozanți ai regimului erau luați noaptea. 8 (compl. indică ființe) a cuprinde, <fig.> a fura. Căzuse în apă și curentul l-a luat tărându-l la vale. 9 (sport) a deposeda. Jucătorului i-a fost luată mingea. 10 (compl. indică acte, documente etc.) a reține, <fam.> a ridica, <fig.; fam.> a sălta. Polițistul i-a luat permisul de conducere pentru că nu a oprit la culoarea roșie a semaforului. 11 (despre necazuri, griji etc.; compl. indică oameni) a copleși, a covârși, a cuprinde, a năpădi, a răzbi, <pop.> a prididi, <reg.> a poticăli, <înv.> a supune, <fig.> a apăsa, a doborî, a împovăra, a încărca, a încolți, a învălui, a nimici, a răpune, a umple, <fig.; livr.> a ecrasa, <fig.; pop.> a păli². Grija zilei de mâine o ia. V 1 tr. (compl. indică oameni) a angaja, a încadra, a numi, a primi, <înv. și pop.> a năimi, <pop. și fam.> a băga, <reg.> a pogodi, <înv.> a înnăimi. L-a luat ca economist în firmă. 2 tr., refl. recipr. (înv. și pop.) <înv. și pop.> a (se) prinde. S-au luat frați de cruce. 3 tr. (compl. indică oameni; adesea cu determ. „în gazdă”) a primi. A luat în gazdă două studente. 4 tr. (compl. indică lovituri) a primi, <fig.; fam.> a încasa. A luat o lovitură în plină figură. 5 tr. (sport; fam.; compl. indică goluri, coșuri etc.) v. Primi. 6 refl. recipr. (pop.; despre oameni) v. Căsători. Uni². VI 1 tr. (compl. indică mâncăruri, băuturi etc.) <impr.> a servi. A luat o felie de tort. 2 tr. (compl. indică droguri) a consuma¹. A ajuns să ia heroină. 3 tr. (med., med. vet.; compl. indică boli contagioase) a căpăta, a contracta, a face, <pop.> a prinde. A luat o viroză. 4 refl. (despre boli) a se răspândi, a se transmite. Unele boli se iau în anumite sezoane ale anului. 5 tr., refl. (compl. sau sub. indică vopsele, culori) a (se) șterge. Vopseaua de pe ușă s-a luat. Își ia oja de pe unghii cu acetonă. 6 tr. (compl. indică manifestări, atitudini ale oamenilor; cu determ. care indică aspectul, comportarea, felul de a fi al cuiva) a adopta, a alege. Nu știe ce atitudine să ia în această situație. 7 tr. (compl. indică obiceiuri, elemente de cultură materială, idei, imagini etc. sau, p. ext., nume, porecle etc.) a-și însuși¹, <fig.> a împrumuta. A luat de la ea deprinderea de a bea cafeaua cu lapte. Și-a luat un nou nume de scenă. 8 tr. (rar, compl. indică autori, pictori, muzicieni, idei, texte, opere de artă etc.) v. Copia. Plagia. 9 tr. (rar, compl. indică tutun, droguri sub formă de pulbere etc.) v. Priza¹. Trage. 10 tr. (pop.; despre recipiente) v. Cuprinde. 11 tr. (fam.; compl. indică alimente, medicamente etc.) v. Ingera. Ingurgita. Înghiți. VII (predomină ideea deplasării în spațiu, a începerii unei acțiuni) 1 intr. (constr. cu pron. pers. „o” cu val. neutră) a pleca, a porni, <înv.> a clăti, a purcede. Văzând pericolul, a luat-o la goană. 2 intr. (constr. cu pron. pers. „o” cu val. neutră; despre ființe; cu determ. locale introduse prin prep. „către”, „spre”) a apuca, a se îndrepta, a merge, a păși, a pleca, a porni, <rar> a se îndruma, a se orienta, <pop.> a purcede, a se purta, <înv. și reg.> a năzui, <reg.> a arădui, <fig.; pop.> a se întinde. O luăm pe drumul cel mai scurt către casă. 3 intr. (constr. cu pron. pers. „o” cu val. neutră; despre ființe, vehicule, cursuri de apă etc.) a coti, a merge, <rar> a oblica, <fam.> a face, <înv.> a șovăi¹. Fluviul o ia la stânga. 4 refl. (despre ființe; cu determ. introduse prin prep. „după”) a merge, a se ține, a veni. Multă lume se ia după cortegiu. Câinele se ia după stăpân. 5 tr. (despre vehicule; compl. indică ființe) a duce², a purta, a transporta. Taxiul i-a luat până la gară. 6 tr. (înv. și pop.; compl. indică activități, acțiuni etc.; compl. indică activități, acțiuni etc. urmat de un vb. la inf.) v. Începe. Porni. 7 tr. (pop.; compl. indică spații, distanțe) v. Măsura. Parcurge. Străbate. VIII 1 tr. (compl. indică oameni; cu determ. modale) a trata. Pe un copil trebuie să-l iei cu vorbe bune pentru a fi cooperant. 2 tr. (compl. indică ființe; adesea urmat de determ. introduse prin prep. „drept”) a asemăna, a asemui, a confunda, a semui, <rar> a confuziona. L-a salutat, luându-l drept altcineva. 3 tr. (compl. indică persoane) a alege, a prefera, a vrea. Ce profesor îți iei la matematică pentru pregătirea olimpiadei? 4 tr. (compl. indică temperatura corpului) a măsura. Având frisoane, își ia temperatura. 5 tr. (milit.; înv. și pop.; compl. indică unități sau subunități militare) v. Ataca. Izbi. Lovi. 6 tr. (înv. și pop.; compl. indică oameni; de obicei cu determ. care indică instrumentul, felul, obiectul agresiunii) v. Agresa. Agresiona. Ataca. 7 refl. (recipr.) (pop.; despre oameni; adesea cu determ. „la harță³”) v. Certa. Învrăjbi. Supăra. B (la imper., pers. 2 sg. ia!; cu val. de interj.; exprimă un îndemn; folosit mai ales când se oferă cuiva ceva) poftim!, ține!, <fam.> na! Ia! Și nu îmi mai cere! Ia! Sunt bani de buzunar!