BONTON s. n. (Franțuzism) Cod de maniere elegante al înaltei societăți. – Din fr. bon ton.

HAILAIF s. n. Denumire dată (în trecut) înaltei societăți. ♦ (Adjectival) De elită. [Scris și: (după engl.) high-life] – Din engl. high-life.

GENTILOM ~i m. 1) (în Europa apuseană din evul mediu) Persoană din societatea înaltă; nobil; aristocrat. 2) fig. livr. Persoană care respectă cu strictețe eticheta; om cu purtare curtenitoare; gentleman. /<fr. gentilhomme

HIGH-LIFE [pr.: hai-laif] n. Societate înaltă, plină de rafinament. /Cuv. eng.

MONDEN ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de păturile privilegiate ale societății; caracteristic pentru societatea înaltă. Viață ~ă. 2) (despre persoane) Care are o deosebită preferință pentru viața societății înalte. /<fr. mondain

MONDENITATE ~ăți f. 1) Eveniment sau particularitate din viața mondenă. 2) Caracter monden; stare specifică pentru societatea înaltă. /<fr. mondanité

BUDOAR s.n. (Liv.) Salon intim de primire al unei femei (mai ales din așa-zisa înaltă societate). [Pl. -re-, -ruri. / < fr. boudoir].

HIGH-LIFE HAILAIF/ s. n. denumire dată înaltei societăți burgheze; lumea bună. ◊ (adj.) de elită. (< engl. high life)

rigaudon (rigodon), (cuv. fr. [rigodõ]), dans* de origine provensală, asemănător boureé*-ului, în mișcare vioaie, și măsură binară*, cu formă bi- sau tripartită. Secțiunea centrală a r. este un trio (3) cu caracter contrastant. Conform ipotezei J.J. Rousseau, r. a luat numele maestrului de dans parizian Rigaud, care i-a cristalizat forma coregrafică și l-a „lansat” în înalta societate. La modă la curtea lui Ludovic al XV-lea (sec. 17), r. s-a răspândit repede în Germania și Anglia. În sec. 18, a pătruns în balete*, opere* și suite* instr. (plasat între sarabandă* și gigă*). R. celebre au compus Couperin, Rameau, iar în epoca modernă Ravel.

jet-society s. (cuv. engl.) Totalitatea persoanelor care circulă cu jet-ul; societatea înaltă ◊ „Bomba trebuia să explodeze la miezul nopții, adică la sfârșitul ultimei proiecții, la spectacolul cu «ținută de seară obligatorie», proiecția rezervată pentru jet-society.” R.lit. 2 VI 77 p. 22. ◊ „Se dezvăluie fiorul iubirii, repede înecat în unda unor conveniențe, a unor prejudecăți curente în așa-zisa înaltă societate («jet-society») siciliană [...]” Sc. 4 VI 78 p. 4; v. și gerovitalizat (1974) [pron. get-sășaiăti] (DMC 1975)

SALÓN (< fr., it.) s. n. 1. Încăpere a unui apartament rezervată primirii vizitelor. ◊ Loc. De salon, specific lumii mondene. 2. S. literar = denumire dată în sec. 15 în Italia și în sec. 17-19 în Franța reuniunilor ținute în casa unor doamne din înalta societate, la care participau scriitori, pictori, filozofi și personalități politice ale epocii. Dintre cele mai celebre: s. Vittoriei Colonna din Italia, s. doamnei Récamier, s. domnișoarei de Scudéry în Franța etc. 3. Sală publică în care au loc festivități, baluri etc. ♦ Sală în care se organizează expoziții periodice de pictură, de sculptură, de cărți etc. Expoziție de lucrări de artă finanțată de autoritățile franceze. Numele vine de la Salonul lui Apollo din Palatul Luvru, locul unde se ținea expoziția. În 1667 Ludovic XIV a organizat o expunere a lucrărilor membrilor Academiei Regale de Pictură și Sculptură la Paris; după 1737 a căpătat o periodicitate anuală. Din sec. 20, manifestări artistice organizate pe segmente specializate, care au condus la scăderea prestigiului și influenței s.; p. ext. expoziția însăși. 4. Încăpere mare într-un spital, amenajată cu mai multe paturi pentru bolnavi.

SIGNORET [siñoré], Simone (pe numele adevărat Simone Henriette Charlotte Kaminker) (1921-1985), actriță franceză de teatru și film. Fascinantă prin forța cu care trăiește drama complexă a personajelor sale, femei capabile de pasiuni devastatoare în ciuda efortului lucid de a-și controla destinul („Casca de aur”, „Thèrese Raquin”, „Vrăjitoarele din Salem”, „Corabia nebunilor”, „Madame Rosa”). Premiul Oscar 1958 („Drumul spre înalta societate”).

SINATRA [siná:trə], Frank (pe numele adevărat Francis Albert Sinatra) (1915-1998), cântăreț și actor american. Personalitate de seamă a industriei muzicale americane. Voce suplă, caldă, charismatică. Cântă jazz, apoi muzică pop („Strangers in The Night”, „New York, New York”, „My Way”, „For Once In My Life”). Celebritatea dobândită este transferată pe ecran în comedii muzicale de consum, dar și în drame unde nu se sfiește să fie dur, cinic, amoral („Înalta societate”, „Amicul Joey”, „Candidatul din Manciuria”, „Expresul colonelului von Ryan”). Premiul Oscar 1953 („De aici în eternitate”).

*high-life n. (cuv. engl. care se pron. haĭlaĭf = „înaltă vĭață”, adică „înalta societate, boĭerimea”). Barb. Clasa oamenilor distinșĭ, lumea mare, societatea aleasă, elita, nobleța (fr. haute volée). V. protipendadă.

lúme f. (lat. lumen, lumină; it. pv. pg. lume, cat. llum, sp. lumbre. Rom. lume e imitat după vsl. svĕtu, care înseamnă și „lumină”, și „lume”, ca și ung. világ. V. lumină). Totalitatea lucrurilor și ființelor existente, ceru și pămîntu, universu: Dumnezeŭ a creat lumea. Planetă saŭ sistemă de planete: pluralitatea lumilor. Globu pămîntesc: a face ocolu lumiĭ. Continent, regiune întinsă: America și Oceania se numește „lumea noŭă”. Regn: lumea animală, vegetală. Neamu omenesc: banu e regele lumiĭ. Generațiunĭ de oamenĭ, societate de oamenĭ): Greciĭ și Romaniĭ îs numițĭ „lumea veche”. Vĭața seculară (în opoz. cu cea monastică): a părăsi lumea pentru mînăstire. Oamenĭ: toată lumea din teatru. Societate, grupă de oamenĭ, clasă, sectă: lumea civilă, militară, didactică, comercială, musulmană. Lumea bună, lumea mare, boĭerimea, nobilimea, societatea înaltă. Cea-laltă lume (în nord ceĭa lume), lumea celor morțĭ. A te duce pe cea-laltă lume, a muri. A-țĭ lua lumea’n cap, a fugi în lume, a pleca departe de aĭ tăĭ și a te ascunde în lume. A fugi de lume, a evita societatea. A ĭeși în lume, a apărea în societate. Venise lume după (fals de pe) lume, venise foarte multă lume. Ca vaĭ de lume, răŭ, urît, prost, în stare proastă: a cînta ca vaĭ de lume, căruța a ajuns acasă ca vaĭ de lume. Ca lumea, ca oameniĭ, cum trebuĭe, cum se cuvine: a cînta ca lumea. Cît lumea (de mult), mult, din belșug: era grîŭ cît lumea. Cît lumea saŭ cît e lumea saŭ cît e lumea și pămîntu, nicĭ-odată, nicăĭerĭ: așa frumuseță nu se maĭ găsește cît e lumea și pămîntu! De cînd lumea, de cînd există lumea, din mare vechime: calomnia e de cînd lumea. O lume întreagă, mulțĭ saŭ toțĭ: o lume’ntreagă știe asta. Cînd țĭ-e lumea maĭ dragă, cînd îțĭ place maĭ mult ceva, cînd te simțĭ maĭ fericit. Peste lume, la capătu lumiĭ, foarte departe, la dracu’n praznic: a locui la capătu lumiĭ. Gura lumiĭ, mincĭunile (calomniile) oamenilor. Om de lume, 1. om din societate (nu călugăr), 2. om de societate, ĭubitor de lume multă, lumeț. Preut de lume, preut de mir, lumesc, laic (nu călugăr). Cîntec de lume, cîntec profan (nu de biserică). V. mir 3.

HARVEY [há:vi], Laurence (pseud. lui Larry Skikne) (1928-1973), actor și regizor britanic de teatru și film, de origine lituaniană. Talentat interpret al teatrului shakespearian („Romeo și Julieta”). Se remarcă prin incisivitatea și consistența dramatică a jocului; interpretează în film personaje ardente, marcate de o vibrată spiritualitate artistică („Drumul spre înalta societate”, „Vară și fum”, „Robii”, „Darling”).

HIGH-LIFE [háilaif] (loc. engl.) s. n. Denumire dată înaltei societăți. ♦ (Adjectival) De elită.

KALINDERU 1. Nicolae K. (1835-1902, n. București), medic român. M. coresp. al Acad. (1890), prof. univ. la București. Cercetări valoroase privind tratamentul pleureziei pulmonare, leziunile tuberculoase și meningita tuberculoasă la adulți („Despre pleurezia purulentă și în particular despre tratamentul ei”, „Despre meningita tuberculoasă la adulți”). A inițiat, împreună cu V. Babeș, studii morfopatologice, bacteriologice și clinice de histologie, microbiologie, diagnostic și epidemiologie a leprei („Memoriu asupra leprei în România”, „Lepra anestezică”). A înființat primele laboratoare permanente de investigații clinice din România și a întemeiat azilul de leproși de la Răchitoasa. Colecționar de artă. 2. Ion K. (1840-1913, n. București), jurist și publicist român. Frate cu K. (1). Acad. (1893); președinte (1904-1907) al Acad. Române. Lucrări privind dreptul roman și istoria Imperiului Roman („Droit prétorien et réponse des prudents”, „Viața municipală la Pompei”, „Din viața romană. Societatea înaltă pe vremea lui Pliniu cel Tânăr”). Pe baza testamentului său, în 1916, a fost inaugurat Muzeul „Kalinderu”, în care a fost inclusă și colecția de artă a fratelui său, Nicolae.

KELLY [kéli], Grace (1929-1982), actriță americană de film. De o frumusețe rasată, dublată de un joc inteligent cu subtile tușe de umor, se remarcă în: „Amiază de foc”, „Mogambo”, „Fereastra dinspre curte”, „Înalta societate”. S-a retras din cinematografie în urma căsătoriei (1956) cu prințul Rainier III de Monaco. Premiul Oscar: 1954 („Fata de la țară”).

*societáte f., pl. ățĭ (lat. societas, -átis. V. soț). Tovărășie, traĭ la un loc; oameniĭ, albinele, furnicile trăĭesc în societate. Pătură socială a trăĭ în înalta societate. Lumea cĭoplită: a frecuenta societatea. Clasele sociale la un loc: societatea ĭa măsuri contra anarhiștilor. Tovărășie (companie, reuniune) p. afacerĭ: societate comercială. Tovărășie, asociațiune de savanțĭ orĭ de artiștĭ: societate științifică. Societate civilă, asociațiune fără scopurĭ comerciale.

lume f. 1. lumină: o potecă care s’o scoată la lume ISP. se turbură cerul, nu mai vede lume PANN; 2. diamantul unui inel: lumea inelului (cf. vechiu-rom. lumea ochiului, pupilă); ║ 1. tot ce e luminat sub soare, universul întreg, cerul și pământul: creațiunea lumii; lume albă (în basme), cea locuită de oameni, în opozițiune cu lumea neagră (sau tărâmul celălalt), unde domnește o noapte adâncă în mijlocul zilei și unde locuesc ființe dușmane omului; ceea lume, vieața d’apoi; 2. globul pământesc: a face ocolul lumii; lumea vechie, lumea nouă, continentul vechiu și cel nou; 3. planetă presupusă locuită: lumi s’află în jurul fiecării stele; 4. neamul omenesc: opiniunea e regina lumii; 5. generațiuni de oameni, societate umană: lumea vechie, lumea modernă; 6. vieață seculară, în opozițiune cu cea monastică: om de lume, cântec de lume; 7. societate înaltă: se mișcă în lumea mare; ca lumea, cum se cade: să învețe carte ca lumea CAR.; 8. oameni (luați în parte): se adunase lume multă; o lume, ceva în mare număr. [Lat. LUMEN, lumină; sensul de «univers», deja familiar celor mai vechi monumente literare, își găsește o analogie în slav. SVĬETŬ, care însemnează totdeodată lumină și lume].

societate f. 1. reunire de oameni având aceeași origine sau legi comune: omul e născut pentru societate; 2. reunire de animale cari trăiesc împreună: albinele trăiesc în societate; 3. legăturile oamenilor între dânșii: societate înaltă; 4. unire de persoane în vederea unei afaceri: societate financiară; 5. asociațiune de literați, de învățați, de artiști; 6. întruniri în saloane: a frecventa societatea.

titulatură f. mod de a se intitula. Titulatura de origină străină a suferit la noi vicisitudini din ce în ce mai înjositoare. Termeni ca jupân, chir, cocon, cari odinioară erau rezervați membiilor societății înalte, au decăzut treptat până la clasele cele mai de rând, devenind, din ilustre titluri de nobleță, niște formule banale de cele mai multe ori luate în bătaie de joc. E de observat însă că această decadență n’a atins titulatura de baștină românească (ca domn).

snob s. m. 1. Persoană care admiră, încearcă să imite și să se asocieze cu ceea ce consideră ca fiind înalta societate. 2. Persoană care are tendința să-i respingă sau să-i ignore pe cei din clasele sociale inferioare sau cu nivel de școlarizare mai scăzut. – Din engl. snob

BONTON s. n. Cod de maniere elegante al înaltei societăți. – Din fr. bon ton.

DUDUCĂ, duduci, s. f. (Înv.) Termen de politețe care se dădea fetelor și femeilor tinere de la oraș sau din înalta societate. – Cf. tc. dudu „doamnă armeancă sau grecoaică”.

HIGH-LIFE s. n. Denumire dată înaltei societăți. ♦ (Adjectival) De elită. [Pr.: haĭlaĭf] – Cuv. engl.

SOCIETATE, societăți, s. f. 1. Totalitatea oamenilor care trăiesc laolaltă, fiind legați prin anumite raporturi de producție. Societatea întreagă era împărțită în două: cei ce mureau de foame și cei ce mureau de prea multă mîncare. GALACTION, O. I 337. Organizația dinlăuntru a societății singură ne poate explica evoluțiile istorice prin care nația romînă trecu. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Orînduire social-economică. Societatea feudală. Societatea capitalistă. ♦ (În orînduirile sociale bazate pe clase antagoniste) Cerc limitat de oameni care aparțin claselor privilegiate. Era vioaie, îndrăzneață, intra fără sfială peste tot... trăise în societatea înaltă, în luxul și atmosfera palatelor de ambasadă. BART, E. 39. Vîrtejul societății, procesuri, intrigile politice mă cuprinseseră. NEGRUZZI, S. I 60. Culmele societății nu aveau conștiința de întunericul și prăpastia în care arunca neamul. RUSSO, S. 109. 2. Asociație de persoane constituită într-un anumit scop (științific, literar, sportiv etc.). La una din societățile studențești din care făcea parte, poetul-student [Eminescu] era bibliotecar. CĂLINESCU, E. 169. Reușise în cîțiva ani să organizeze o filială a societății «Dante Alighieri». BART, E. 315. 3. (În regimul capitalist) Asociație de oameni de afaceri, alcătuită pe baza unor investiții de capital și în vederea unor beneficii comune. Mă trimisese direcțiunea societății să recunosc și să măsor cîteva locuri pe care era vorba să le cumpere. GALACTION, O. I 241. Se pare că inginerii de la societățile petrolifere cîștigă acum îndestul de bine, chiar cînd sînt atît de tineri și începători. C. PETRESCU, Î. II 237. El visa o societate de navigație cu remorchere, șlepuri și elevatoare din Brăila să împînzească toată Dunărea pînă la Viena. BART, E. 63. ◊ Societate pe acțiuni = formă de organizare capitalistă a unei întreprinderi, prin asocierea mai multor acționari. Se făceau calcule financiare, se croiau planuri, vaste combinații de comerț fluvial și maritim, societăți pe acțiuni pentru vapoare, elevatoare, remorchere, șlepuri. BART, E. 26. Societate în nume colectiv = asociație între un număr limitat de persoane, care întemeiază o afacere comercială sau industrială, depunînd fiecare capital și contribuție în muncă. 4. Grup de oameni care petrec un anumit timp împreună; companie, tovărășie. Spune tu ce vei voi despre superioritatea vînătorii cu prepelicarul și despre plăcerile inteligente și alese ce resimte omul în unica societate a unui cîne dresat după regulele artei. ODOBESCU, S. III 19. Unde... sînt rediurile umbroase... Unde mai ales amabila d-voastră societate? NEGRUZZI, S. I 95. ◊ Expr. În societate = între oameni, în lume. O să te stabilești și dumneata în societate, numai să-ți vie vremea și gîndul bun. SADOVEANU, P. M. 118. De altfel, doamna comandor... era apreciată în societate ca o soție model. BART, E. 392. Ca să scape de gura lumei... și cunoscînd că trebuie în sfîrșit să-și ia un loc oarecare în societate, ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soție. NEGRUZZI, S. I 25.

CORUPȚIE s. 1. coruptibilitate, (livr.) venalitate. (~ unui magistrat.) 2. decadență, decădere, depravare, desfrînare, desfrîu, destrăbălare, dezmăț, imoralitate, perdiție, perversitate, perversiune, pervertire, pierzanie, pierzare, stricăciune, viciu, (rar) deșănțare, (înv.) aselghiciune, aselghie, desfătare, preacurvie, preacurvire, preaiubire, (fig.) descompunere, putreziciune, (rar fig.) putrefacție, (înv. fig.) putrejune. (Starea de ~ din înalta societate.) 3. corupere, pervertire, seducere, seducție. (~ unei minore.)

DECADENȚĂ s. 1. decădere, declin, regres, (înv.) descreștere, scădenie, scădere, scăpătare, (fig.) apus, crepuscul. (Înălțare și ~.) 2. corupție, decădere, depravare, desfrînare, desfrîu, destrăbălare, dezmăț, imoralitate, perdiție, perversitate, perversiune, pervertire, pierzanie, pierzare, stricăciune, viciu, (rar) deșănțare, (înv.) aselghiciune, aselghie, desfătare, preacurvie, preacurvire, preaiubire, (fig.) descompunere, putreziciune, (rar fig.) putrefacție, (înv. fig.) putrejune. (Starea de ~ din înalta societate.)

DECĂDERE s. 1. decadență, declin, regres, (înv.) descreștere, scădenie, scădere, scăpătare, (fig.) apus, crepuscul. (Înălțare și ~.) 2. declasare, degradare. (~ cuiva din cauza băuturii.) 3. corupere, depravare, pervertire, stricare, viciere, (înv.) degradație. (~ moravurilor.) 4. corupție, decadență, depravare, desfrînare, desfrîu, destrăbălare, dezmăț, imoralitate, perdiție, perversitate, perversiune, pervertire, pierzanie, pierzare, stricăciune, viciu, (rar) deșănțare, (înv.) aselghiciune, aselghie, desfătare, preacurvie, preacurvire, preaiubire, (fig.) descompunere, putreziciune, (rar fig.) putrefacție, (înv. fig.) putrejune. (Starea de ~ din înalta societate.)

DEPRAVARE s. 1. corupere, decădere, pervertire, stricare, viciere, (înv.) degradație. (~ moravurilor.) 2. corupție, decadență, decădere, desfrînare, desfrîu, destrăbălare, dezmăț, imoralitate, perdiție, perversitate, perversiune, pervertire, pierzanie, pierzare, stricăciune, viciu, (rar) deșănțare, (înv.) aselghiciune, aselghie, desfătare, preacurvie, preacurvire, preaiubire, (fig.) descompunere, putreziciune, (rar fig.) putrefacție, (înv. fig.) putrejune. (Starea de ~ din înalta societate.)

DESFRÎNARE s. corupție, decadență, decădere, depravare, desfrîu, destrăbălare, dezmăț, imoralitate, perdiție, perversitate, perversiune, pervertire, pierzanie, pierzare, stricăciune, viciu, (rar) deșănțare, (înv.) aselghiciune, aselghie, desfătare, preacurvie, preacurvire, preaiubire, (fig.) descompunere, putreziciune, (rar fig.) putrefacție, (înv. fig.) putrejune. (Starea de ~ din înalta societate.)

DESFRÎU s. 1. corupție, decadență, decădere, depravare, desfrînare, destrăbălare, dezmăț, imoralitate, perdiție, perversitate, perversiune, pervertire, pierzanie, pierzare, stricăciune, viciu, (rar) deșănțare, (înv.) aselghiciune, aselghie, desfătare, preacurvie, preacurvire, preaiubire, (fig.) descompunere, putreziciune, (rar fig.) putrefacție, (înv. fig.) putrejune. (Starea de ~ din înalta societate.) 2. dezmăț, orgie, (livr.) bacanală, libertinaj, luxură, (înv. și pop.) scîrnăvie, (înv.) rușinare, slobozenie, slobozie, zamparalîc. (Un ~ revoltător.)

DESTRĂBĂLARE s. corupție, decadență, decădere, depravare, desfrînare, desfrîu, dezmăț, moralitate, perdiție, perversitate, perversiune, pervertire, pierzanie, pierzare, stricăciune, viciu, (rar) deșănțare, (înv.) aselghiciune, aselghie, desfătare, preacurvie, preacurvire, preaiubire, (fig.) descompunere, putreziciune, (rar fig.) putrefacție, (înv. fig.) putrejune. (Starea de ~ din înalta societate.)

DEZMĂȚ s. 1. corupție, decadență, decădere, depravare, desfrînare, desfrîu, destrăbălare, imoralitate, perdiție, perversitate, perversiune, pervertire, pierzanie, pierzare, stricăciune, viciu, (rar) deșănțare, (înv.) aselghiciune, aselghie, desfătare, preacurvie, preacurvire, preaiubire, (fig.) descompunere, putreziciune, (rar fig.) putrefacție, (înv. fig.) putrejune. (Starea de ~ din înalta societate.) 2. desfrîu, orgie, (livr.) bacanală, libertinaj, luxură, (înv. și pop.) scîrnăvie, (înv.) rușinare, slobozenie, slobozie, zamparalîc. (A fost un adevărat ~.)

IMORALITATE s. 1. (rar) nemoralitate. (Moralitate și ~.) 2. corupție, decadență, decădere, depravare, desfrînare, desfrîu, destrăbălare, dezmăț, perdiție, perversitate, perversiune, pervertire, pierzanie, pierzare, stricăciune, viciu, (rar) deșănțare, (înv.) aselghiciune, aselghie, desfătare, preacurvie, preacurvire, preaiubire, (fig.) descompunere, putreziciune, (rar fig.) putrefacție, (înv. fig.) putrejune. (Starea de ~ din înalta societate.) 3. impudoare, indecență, necuviință, nerușinare, obscenitate, pornografie, scabrozitate, trivialitate, vulgaritate, (livr.) impudicitate, licență, licențiozitate, (înv. și pop.) mascara, măscară, măscăriciune, măscărie, scîrnăvie. (Un act de ~.)

PERDIȚIE s. corupție, decadență, decădere, depravare, desfrînare, desfrîu, destrăbalare, dezmăț, imoralitate, perversitate, perversiune, pervertire, pierzanie, pierzare, stricăciune, viciu, (rar) deșănțare, (înv.) aselghiciune, aselghie, desfătare, preacurvie, preacurvire, preaiubire, (fig.) descompunere, putreziciune, (rar fig.) putrefacție, (înv. fig.) putrejune. (Starea de ~ din înalta societate.)

PERVERSITATE s. corupție, decadență, decădere, depravare, desfrînare, desfrîu, destrăbălare, dezmăț, imoralitate, perdiție, perversiune, pervertire, pierzanie, pierzare, stricăciune, viciu, (rar) deșănțare, (înv.) aselghiciune, aselghie, desfătare, preacurvie, preacurvire, preaiubire, (fig.) descompunere, putreziciune, (rar fig.) putrefacție, (înv. fig.) putrejune. (Starea de ~ din înalta societate.)

PERVERSIUNE s. corupție, decadență, decădere, depravare, desfrînare, desfrîu, destrăbălare, dezmăț, imoralitate, perdiție, perversitate, pervertire, pierzanie, pierzare, stricăciune, viciu, (rar) deșănțare, (înv.) aselghiciune, aselghie, desfătare, preacurvie, preacurvire, preaiubire, (fig.) descompunere, putreziciune, (rar fig.) putrefacție, (înv. fig.) putrejune. (Starea de ~ din înalta societate.) erată

PERVERTIRE s. 1. corupere, decădere, depravare, stricare, viciere, (înv.) degradație. (~ moravurilor.) 2. corupere, corupție, seducere, seducție. (~ unei minore.) 3. corupție, decadență, decădere, depravare, desfrînare, desfrîu, destrăbălare, dezmăț, imoralitate, perditie, perversitate, perversiune, pierzanie, pierzare, stricăciune, viciu, (rar) deșănțare, (înv.) aselghiciune, aselghie, desfătare, preacurvie, preacurvire, preaiubire, (fig.) descompunere, putreziciune, (rar fig.) putrefacție, (înv. fig.) putrejune. (Starea de ~ din înalta societate.)

PIERZANIE s. corupție, decadență, decădere, depravare, desfrînare, desfrîu, destrăbălare, dezmăț, imoralitate, perdiție, perversitate, perversiune, pervertire, pierzare, stricăciune, viciu, (rar) deșănțare, (înv.) aselghiciune, aselghie, desfătare, preacurvie, preacurvire, preaiubire, (fig.) descompunere, putreziciune, (rar fig.) putrefacție, (înv. fig.) putrejune. (~ din înalta societate.)

bonton sn [At: VLAHUȚĂ, P. 136 / E: fr bonton] (Frm) Cod de maniere elegante al înaltei societăți.

STRICĂCIUNE s. 1. daună, pagubă, pierdere, prejudiciu, (înv. și pop.) pricaz, (pop.) vătămare, (înv. și reg.) smintă, sminteală, (prin Ban.) ștetă, (înv.) scădere, stricare, stricătură, vătămătură. (~i provocate de incendiu.) 2. avarie, deteriorare. (~ suferită de un sistem tehnic.) 3. corupție, decadență, decădere, depravare, desfrînare, desfrîu, destrăbălare, dezmăț, imoralitate, perdiție, perversitate, perversiune, pervertire, pierzanie, pierzare, viciu, (rar) deșănțare, (înv.) aselghiciune, aselghie, desfătare, preacurvie, preacurvire, preaiubire, (fig.) descompunere, putreziciune, (rar fig.) putrefacție, (înv. fig.) putrejune. (Starea de ~ din înalta societate.)

VICIU s. 1. cusur, defect, deficiență, imperfecțiune, insuficiență, lacună, lipsă, meteahnă, neajuns, păcat, scădere, slăbiciune, (livr.) carență, racilă, tară, (pop. și fam.) beteșug, (reg. și fam.) hibă, (reg.) madea, teahnă, (Olt., Munt. și Mold.) ponos, (înv.) greșeală, lichea, nedesăvîrșire, răutate. (Om cu numeroase ~.) 2. cusur, dar, defect, meteahnă, nărav, patimă, (pop. și fam. ) pîrțag, (pop.) învăț,(reg.) madea, natură, nărăvie, parfie, teahnă, (prin Bucov.) băsău. (Are ~ beției.) 3. nărav, pasiune, patimă, (fam.) boală. (A dat în ~ jocului de cărți.) 4. corupție, decadență, decădere, depravare, desfrînare, desfrîu, destrăbălare, dezmăț, imoralitate, perdiție, perversitate, perversiune, pervertire, pierzanie, pierzare, stricăciune, (rar) deșănțare, (înv.) aselghiciune, aselghie, desfătare, preacurvie, preacurvire, preaiubire, (fig.) descompunere, putreziciune, (rar fig.) putrefacție, (înv. fig.) putrejune. (~ din înalta societate.)

din pp [At: COD. VOR.² 1² /8 / V: deîn, den, diîn / E: de + în] 1 (Introduce un atribut care arată locul de proveniență sau de apartenență a unui element, locul unde se află cineva sau ceva) Exprimă ideea de situare într-un interior (spațial) Am adunat lucrurile din casă. Cf dintre (1), dintru (2). 2 (Introduce un complement care arată punctul de plecare) Exprimă ideea de desprindere dintr-un anumit spațiu, de pe suprafața unui anumit obiect A ieșit din casă. Și-a luat paltonul din cui. Cf despre (2), dinspre (1), dintre (2), dintru (1). 3 (În repetiții, în corelație cu prepoziția „în”) Exprimă ideea de succesiune în spațiu de la un loc la altul de același fel Sare din piatră în piatră. 4 (Introduce un complement instrumental) Exprimă ideea de emitere a unor sunete (ca rezultat al folosirii unui instrument muzical) Cântă din fluier. 5 (Introduce un complement sau un atribut care arată originea, proveniența) Exprimă ideea de obținere a unui element prin modificarea sau prepararea altui element Medicament extras din plante Si: dintru (3). 6 (Construcția prepozițională indică materia din care este făcut un lucru) Exprimă ideea de fabricare, preparare a ceva prin utilizarea unui material, unei materii etc. Casele de munte sunt făcute din bârne Si: dintru (4). 7 Exprimă ideea de încadrare retrospectivă a momentului inițial al unui fapt, al unui eveniment etc. în cursul unei alte perioade sau a unei alte circumstanțe temporale Din copilărie s-a văzut talentul lui. 8 Exprimă ideea de încadrare retrospectivă într-o unitate temporală aparținând unei serii Într-una din zile... Si: dintru (5). 9 Exprimă ideea de încadrare în interiorul unui parcurs, în timpul când se petrece o acțiune Îl strigă din mers. 10 (Introduce un complement indirect care arată obiectul unei prefaceri, al unei schimbări) Exprimă ideea de transformare a unei unități temporale într-o alta etc. Face din noapte zi. 11 Exprimă ideea de proveniență sau apartenență la un anumit mediu social Face parte din înalta societate. 12 Dinspre (3). 13 (Introduce un complement de mod) Exprimă ideea de proveniență a unei informații Știe din sursă sigură. 14 Exprimă ideea de separare în raport cu o anumită stare, atitudine etc. Se trezi din somn. 15 (Mat) Exprimă ideea de separare în raport cu descăzutul Scade 2 din 5. 16 (Introduce un complement de cauză) Exprimă o explicație în legătură cu producerea unui fapt A greșit din neatenție Si: dintru (6). 17 Exprimă ideea de recurgere la o anumită modalitate pentru obținerea unui anumit rezultat A nimerit din prima lovitură. 18 Exprimă ideea de relatare, de recunoaștere etc. a ceva Povestește din amintiri. 19 Exprimă ideea de modalitate de finanțare, de întreținere Banii provin din impozite. 20 Exprimă ideea de grad de implicare în săvârșirea unei acțiuni, în manifestarea unei stări Face asta din suflet. 21 (Cu sens partitiv) Exprimă ideea de evidențiere în cadrul unor elemente de același fel Cel mai mult din toate îi plăcea să citească Si: dintre (6), între, printre, dintru (7). 22 (Pop; introduce un complement de relație) Exprimă ideea de diferențiere în interiorul unui grup Din glume îi întrece pe toți. Si: în ce privește, în privința. 23 (Pop; îlpp) ~ jos de... Mai jos de... 24 (Îal) Dincolo de... modificată

duducă sf [At: PR. DRAM. 306 / V: (reg) dăd~ / Pl: ~uci / E: ns cf tc dudu^[1] „doamnă armeancă sau grecoaică” + -uc(ă)] 1-2 Fată sau femeie tânără de la oraș sau din înalta societate.

hailaif [At: CARAGIALE, ap. DA ms / S și: high-life / Pl: ~uri / E: eg high-life] 1 sn Societate înaltă. 2-3 sn, a (Irn) (Societate) care are pretenții de lume bună.

lansare sf [At: L. ROM. 1966, 193 / Pl: ~sări / E: fr lansa] 1 Emitere a unui decret, a unui mandat de arestare etc. Si: (rar) lansaj (2). 2 Trimitere a unui mesaj. 3 Difuzare a unei știri, opinii, teorii etc. Si: înștiințare. 4 Punere în circulație. 5 Prezentare în public a unei creații noi, a unor aspecte ori rezultate noi ale unei activități etc. 6 Oportunitate oferită unei persoane de a deveni cunoscută și recunoscută de un public larg. 7 Intrare a cuiva în înalta societate, într-un anumit mediu cultural, social. 8 Punere în evidență a calităților, meritelor, valorii etc., prin publicitate. 9 Inițiere a unei activități. 10-11 Punere (în fabricație sau) în circulație pe piață. 12 Punere în circulație a unui nou stil în modă, a unor modele vestimentare originale. 13 Angajare directă și pasionată a cuiva într-o activitate. 14 Hazardare. 15 Aruncare cu putere către o țintă îndepărtată. 16 (Spc) Trimitere dirijată spre un obiectiv. 17 (Spc) Aruncare la distanță a firului lansetei. 18 (Spc) Punere pe apă a unei nave prin alunecarea acesteia pe un plan înclinat. 19 (Spc) Propulsare prin catapultare sau cu ajutorul unor motoare puternice a unei aeronave, a unui satelit etc.

madmoazelă sf [At: FLORESCU, G. 5/7 / V: madem~, ~mazel, madma~, ~moazel / Pl: ~e / E: fr mademoiselle] (Frî) 1 Titlu de politețe folosit pentru a vorbi cu sau despre o femeie necăsătorită din înalta societate Si: domnișoară. 2-3 Termen de adresare (pentru guvernante franceze sau) pentru cameriste tinere.

bonton s.n. (adesea iron.) Ansamblu de reguli de comportament elegant, distins, specific înaltei societăți. Că-n bonton sînt pravili grele pentr-un necioplit ca tine (VLAH.). • pl. -uri. /<fr. bonton.

budoar s.n. Salon intim al unei femei din înalta societate. Ori în umbra parfumată a budoarului să vin (EMIN.). • pl. -e. /<fr. boudoir.

High life – expresie engleză, care înseamnă „viață înalță” în sensul de „înaltă societate”. Dar „înaltă” nu se referă aici decît la pătura „de sus” din regimul burghez, la lumea elegantă, cu ifose, aristocrația, la societatea pretins aleasă. Expresia a trecut în alte limbi cu înțelesul adjectival de „luxos”, de ceva „ales”, păstrînd însă și rolul substantival de „elită”, de „societate înaltă”. Astfel se spunea: „Era tot hai-laif-ul Bucureștiului”, dar se mai spunea și: „e un restaurant high-life”, „o rochie high-life” etc. Caragiale, într-o schiță intitulată High-life, face portretul unui tînăr galant „care are multe succese în saloane” și care publică sub pseudonimul Turturel, un „carnet monden” în ziarul „Vocea zimbrului”: „A tost parcă născut a fi cronicar high-life”.

*BONTON (pl. -nuri) sn. Fel de a se purta sau vorbi propriu persoanelor din lumea bună, din societatea înaltă: la teatru, ești în cel mai riguros ~ să te uiți cu binoclul la brațele goale (VLAH.); de-acum să videți ~uri și tenechele (ALECS.) [fr.].

*FRECUENTA, *FRECVENTA (-tez) vb. tr. A se duce des într’un loc, a cerceta adesea, a avea dese relațiuni cu cineva: tînărul ... găsește destulă vreme să frecuenteze societatea înaltă CAR. [lat.].

literar, -ă adj. 1 (mai ales despre scrieri) artistic, beletristic, <înv.> literal. Cercetează opera literară a scriitorului preferat. 2 scriitoricesc. Poetul se dedică exclusiv activității literare. Tânărul are un evident talent literar. 3 (despre cultură, discipline umaniste etc.) <înv.> literalicesc, literalnicesc, științific. Studiază cultura literară greacă. 4 (în opoz. cu „neîngrijit”; despre stil, exprimare, limbaj etc.) ales², aparte, deosebit, distins, elegant, elevat, îngrijit, rafinat², select, subtil, <înv. și reg.> scump, <fig.; rar> susținut, <fig.; înv.> podobnic, poleit². În înalta societate este folosit întotdeauna un limbaj literar. 5 (înv.) v. Literal. Textual.

nobil a. 1. care face parte din clasa cea mai înaltă a societății; 2. fig. care are sentimente alese: o inimă nobilă. ║ m. cel ce se trage dintr’o familie nobilă.

HAILAIF s. n. (Învechit, scris și high-life) Termen folosit în trecut pentru denumirea vîrfurilor claselor dominante din orînduirea burghezo-moșierească; societate pretins înaltă, aleasă; elită. Cu exactitate, cu patimă, la fel cu marii mei pilduitori, consemnam, în jurnalul meu, aceste perle ale high-life-ului bucureștean. GALACTION, O. I 17. ♦ (Adjectival) De elită. [Ceainăria] aia era hailaif pe lîngă asta. PAS, Z. III 168. ◊ Cronicar hailaif = ziarist specialist în cronica mondenă. Spiritualul cronicar high-life citea mai multor tineri din localitate carnetul lui: Cum se pitrece la noi. CARAGIALE, O. II 121. – Scris și: (după englezește) high-life.

carieră¹ sf [At: MARCOVICI, D. 4/1 / P: ~ri-e~ / Pl: ~re / E: fr carrière] 1 (Ant) Teren amenajat pentru cursele de cai sau întrecerile cu care² (5). 2 Profesiune. 3 Domeniu de activitate. 4 Timp cât cineva lucrează într-un anumit domeniu. 5 Etapă în ierarhia socială sau profesională. 6 (Prt) Poziție înaltă în societate. 7 (Prt; îe) A face ~ A avansa repede profesional (adesea nemeritat).

condiție sf [At: COD. ȚIV. 5/10 / P: ~ți-e / V: (înv) ~iune, ~ion sn, ~ione / Pl: ~ii / E: fr condition] 1 Stare. 2 Mod de a fi. 3-4 Fapt, împrejurare de care depinde apariția unui fenomen sau care influențează desfășurarea unei acțiuni, putând-o frâna sau stimula. 5 (Lpl) Împrejurările în care se petrece un fenomen. 6 (Îs) ~ii de mediu Totalitatea factorilor de mediu biotici și abiotici în care trăiește o ființă. 7-9 Stare socială care presupune avere, profesie importantă și rang înalt în societate. 10-12 (Îs) Om de ~ Persoană aparținând unei asemenea stări sociale. 13 (Jur) Stare civilă. 14 Lucru fundamental, de absolută necesitate Si: cerință. 15 (Îs) ~ sine qua non Clauză absolut necesară la realizarea unui lucru, a unei înțelegeri etc. 16 (Îlav) Fără ~ii Fără pretenții. 17 (Îlc) Cu ~ia să Cu obligația (să). 18 (Îal) Numai în cazul (că). 19 (Jur) Clauză obligatorie de care depinde validitatea unui act. 20 (Înv; nob) Pensiune. 21 (Spt; îs) ~ fizică Stare a unui sportiv din punct de vedere fizic și al pregătirii sale teoretice și practice.

monden, ~ă [At: VLAHUȚĂ, O. A. I, 214 / Pl: ~i, ~e / E: fr mondain] 1 a Care relatează evenimentele din cercurile înalte ale societății. 2 a Care este specific cercurilor înalte ale societății. 3 a Care aparține cercurilor înalte ale societății. 4 a Care se referă la viața cercurilor înalte ale societății. 5-6 smf, a (Persoană) căreia îi place viața de societate. 7 a (Rar) Manierat (3).

MONDEN, -Ă adj. 1. Care prezintă, relatează evenimentele din cercurile înalte ale societății (burgheze). Citește cu o interesată atenție pe iubiții săi cronicari mondeni. VLAHUȚĂ, O. A. I, 214, cf. id. d. 168. 2. Care aparține sau care este specific cercurilor înalte ale societății (burgheze), care privește viața acestor cercuri. Era evenimentul monden cel mai important. REBREANU, R. I, 253. Annie Lippan întrupa cu desăvîrșire oricare din gravurile revistelor cu pagini crețate, – oricare ducesă celebră în carnetul monden al Parisului. C. PETRESCU, C. V. 169, cf. id. O. P. I, 149. Nu te supără noțiunea aceasta mondenă, frivolă: „a face curte”. TEODOREANU, M. II, 155. Tînărul ambițios cu succese mondene și sociale o sfîrșește lamentabil. RALEA, S. T. I, 113. 3. (Adesea substantivat) (Persoană) căreia îi place viața de societate, care frecventează cu regularitate spectacolele, reuniunile, care iese mult în lume. Cf. ALEXI, W. Mergeam numai la piesele. . . despre care auzeam că sînt bune (nu la toate premierele, cum făceam mai tîrziu, cînd am devenit mondeni), CAMIL PETRESCU, U, N, 47. Pentru a ne înfățișa portretul unui monden, om care-și petrece viața în vizite și solemnități, Montesquieu folosește procedeul epitafului. LL I, 41. Este un monden al timpului. ib. 91. ♦ (Rar) Care se comportă ca un om manierat. Repartizat la compania unui căpitan înțelegător, bine crescut, adică monden. BRĂESCU, A. 244. - Pl.: mondeni, -e$. – Din fr. mondain.

civilizație sf [At: MARCOVICI, D. 470/22 / V: (înv) ~țiune, ți~ / Pl: ~ii / E: fr civilisation] 1 Nivel de dezvoltare materială și spirituală a societății dintr-o epocă dată a unui popor, a unui stat etc Si: (înv) civilitate (1), (îvr) civilizare (2). 2 Cultură (materială sau spirituală). 3 (Pex) Nivel înalt de dezvoltare a unei societăți. 4 (Fig) Societate cu un înalt grad de dezvoltare.

CIN¹, cinuri, s. n. (Înv.) 1. (În societatea medievală) Poziție socială înaltă. ♦ Stare socială. 2. Ordin preoțesc sau călugăresc; tagmă. – Din sl. cinŭ.

CIVILIZAȚIE ~i f. 1) Nivel de dezvoltare materială și spirituală, atins de o formație social-economică. ~ antică. 2) Nivel înalt de dezvoltare a societății. [Art. civilizația; G.-D. civilizației; Sil. -ți-e] /<fr. civilisation

SECRETAR¹, -Ă I. s. m. f. 1. persoană care rezolvă lucrările curente de birou într-o întreprindere, într-o instituție administrativă sau științifică. ◊ cel care redactează procesul-verbal asupra lucrărilor și discuțiilor în cadrul unei ședințe. ♦ ~ de redacție = colaborator din redacția unei publicații sau edituri care centralizează și coordonează materialul pregătit pentru tipar. ◊ cel care ține lucrările cuiva, care scrie (după dictare) corespondența cuiva. 2. persoană care face parte din conducerea unei organizații politice sau de masă și care conduce munca operativ, pe baza hotărârilor luate de organele colective respective. ♦ ~ general = înalt funcționar însărcinat cu organizarea și conducerea unor adunări, organisme, societăți etc. 3. ~ de stat = înalt funcționar care conduce un departament ministerial; (în unele țări) ministru al afacerilor externe; cardinal însărcinat cu relațiile externe ale Vaticanului. II. s. n. mobilă în care se țin scrisori, hârtii etc. (< lat. secretarius, fr. secrétaire)

SFERĂ ~e f. 1) Suprafață formată de mulțimea punctelor din spațiu egal depărtate de un punct fix, numit centru. 2) Corp geometric limitat de o astfel de suprafață. 3) Obiect de forma acestui corp geometric; glob. ◊ ~ cerească boltă cerească. 4) fig. Limită de cunoștințe sau de preocupări; cerc; domeniu. ◊ ~ de influență mediu în limitele căruia se exercită influența cuiva sau a ceva; zonă de influență. ~ele înalte cercurile guvernamentale ale unei societăți. /<ngr. sphaira, lat. sphaera, fr. sphere, germ. Sphäre

CIVILIZAȚIE s. f. 1. nivel de dezvoltare a culturii materiale și spirituale dintr-o epocă dată a unui popor, a unui stat etc.; (p. ext.) stadiu înalt de dezvoltare a unei societăți. 2. (spec.) cultură materială. (< fr. civilisation)

Drumul istoriei nu este trotuarul Perspectivei Nevski. – Cernîșevski (Opere, vol. VII): „...necontenit survin în viața civică a fiecărui om, evenimente istorice care îl silesc să renunțe la o parte din aspirațiile sale și să contribuie la realizarea altora, mai înalte și mai importante pentru societate. Drumul istoriei nu este trotuarul Perspectivei Nevski; el trece cînd pe cîmpuri prăfuite ori murdare, cînd prin mlaștini, cînd prin hățisuri. Cui îi este frică să nu-și prăfuiască ori să-și murdărească cizmele, să nu se apuce de activitate publică.” (Aici, din pricina cenzurii, Cernîșevski a evitat cuvîntul „politică”, la care de fapt se referea). Aceasta înseamnă că drumul istoriei nu este un drum neted și fără obstacole, ca trotuarul larg, drept și bine pavat al bulevardului principal din Petersburg (astăzi Leningrad, unde acest bulevard continuă a se numi: Nevski). LIT.

CONDIȚIE ~i f. 1) Factor exterior de care depind ființele sau lucrurile. 2) mai ales la pl. Concurs de împrejurări în care se produce un fenomen; context; conjunctură; circumstanță. În aceste ~i. În ~i favorabile. ◊ ~i de existență totalitate a factorilor de mediu care asigură existența oamenilor. 3) (despre acorduri, convenții etc.) Dispoziție suplimentară. ~ile unui armistițiu. ~i de pace. 4) Situație socială; loc în societate. ◊ De ~ care are calități morale înalte; nobil. 5) Situație de moment. În ~a noastră. 6) Situație juridică. ~a unei persoane. [Art. condiția; G.-D. condiției; Sil. -ți-e] /<fr. condition

peștele de la cap se împute prov. (pop.) într-o comunitate / societate corupția începe de la nivel înalt.

FORMĂ, forme, s. f. 1. (Fil.) Aspect exterior sub care se prezintă orice fenomen sau lucru din natură și societate, expresie a conținutului, cu care formează o unitate dialectică. Dacă latura materială, condițiile exterioare, existența și alte fenomene asemănătoare le numim conținut, atunci latura ideală, conștiința și alte fenomene asemănătoare le putem numi formă. De aici își trage obîrșia vestita teză materialistă: în procesul dezvoltării conținutul precede formei, forma rămîne în urma conținutului. STALIN, O. I 328. Actuala cultură rusă, ucraineană, bielorusă și celelalte sînt socialiste în conținut și naționale în formă. id. PROBL. LINGV. 20. ♦ (Geom., Fiz., Tehn.) Aspectul unei figuri în care nu se ține seama de mărimea ei. ♦ (Adesea construit cu prep. «în», «de», «sub») Înfățișare, aspect exterior. Ochii tăiați în forma migdalei. EMINESCU, N. 34. Inel de formă antică. ALEXANDRESCU, M. 374. ◊ Expr. A fi în formă = a fi, a se prezenta în cele mai bune condiții. ♦ Contururile unui corp; siluetă. Prin curte se mișcau, în întunericul serii, forme nedeslușite. DUMITRIU, B. F. 36. Formele schimbătoare ale lucrurilor se topiră și se mistuiră în noapte ca într-o mare întunecoasă și fără de margini. HOGAȘ, M. N. 168. 2. Totalitatea mijloacelor de exprimare a conținutului unei opere artistice. «Poveștile» lui Creangă sînt ale lui Creangă, nu prin subiect, prin «istoric» – care sînt ale tuturora, – ci tocmai prin forma dată de el. IBRĂILEANU, S. 150. Una din cele mai întrebuințate forme ale scrierii e desigur, forma polemicii. GHEREA, ST. CR. II 7. ◊ (Uneori urmat de determinările «artistică», «poetică» etc.) Formalismul nu numai că poartă în sine idei reacționare, nu numai că nu se mărginește să rupă arta de realitatea vie, ci distruge și forma artistică. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 332, 4/4. 3. Fel, chip, mod. Una dintre formele prin care țărănimea a luptat împotriva exploatării ei, a fost nesupunerea la lucru sau la muncă. IST. R.P.R. 146. ♦ Mod de organizare, de conducere politică, socială etc. Dezvoltarea democrației populare ca formă de trecere de la capitalism la socialism are loc în condițiile unei lupte de clasă ascuțite. REZ. HOT. I 48. Partidul își poate îndeplini rolul său conducător pentru că este înarmat cu cunoașterea legilor de dezvoltare a societății, pentru că este cea mai înaltă formă de organizare de clasă a proletariatului. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 31. Orînduirea feudală reprezintă, față de cea sclavagistă, o formă mai înaintată a societății. IST. R.P.R. 62. [Valea Lotrului] e un drum îngust și aspru, sălbatic și frumos, spre un ținut în care viața oamenilor a rămas la formele ei cele mai primitive. BOGZA, C. O. 369. ◊ Formă de stat = caracter sau mod de conducere a unui stat. [Lenin] a descoperit Puterea sovietică ca cea mai bună formă de stat a dictaturii proletariatului, folosind în acest scop experiența Comunei din Paris și a revoluției ruse. STALIN, O. X 101. ♦ Modalitate. Căutînd necontenit alte forme de trai, omul a lepădat ce nu-i mai convenea spre a încerca ceva mai bun. SADOVEANU, E. 18. 4. Dispoziție legală de procedură. După toate formele, legile și obiceiul pămîntului, lupii se cuvine a fi volnici să mănînce oi. NEGRUZZI, S. I 280. ◊ Viciu de formă = nerespectare a unei dispoziții de procedură care poate atrage anularea unui act sau a unei hotărîri judecătorești. ♦ Loc. adv. De (sau, neobișnuit, pentru) formă = de ochii lumii, pentru a salva aparențele, formal (1). Pe la școală mai dam noi așa, cîteodată, de formă. CREANGĂ, A. 104. Unul propunea să tocmească oameni... care... să iasă pe scenă pentru formă și rolul lor să se citească de un lector ad-hoc, între culise. NEGRUZZI, S. I 342. 5. (Lingv.) Complex de sunete prin care se exprimă un sens; aspectul luat de un cuvînt pentru a exprima o valoare sau o funcțiune gramaticală. Forma de plural a unui substantiv. 6. Vas, tipar, model, care servește pentru a da o anumită înfățișare, un anumit aspect exterior unor materiale. Formă în care se toarnă fonta. Formă de cozonaci. ◊ Fig. La ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă? EMINESCU, O. I 137. ♦ (Tipogr.) Pagină de zaț completată de jur împrejur cu material de albitură și închisă într-o ramă metalică, gata de introdus în mașina de tipar.

*ACADEMIC adj. De academie, de felul unei academii, ce aparține unei academii: discurs ~; societate ~ă; între ei se încinse o înaltă desbatere ~ă despre crimă și cauzele ei (CAR.) ; 📖 📝 stil ~, stil solemn, uneori și cu înțeles pejorativ, stil după regule prea învechite, rece, fără viață ; 🖋 diplomă ~ă, din partea unei școale superioare ¶ ¶ contr. NEACADEMIC [fr.].

PLIVIT², -Ă, pliviți, -te, adj. 1. (Despre terenuri cultivate și despre culturi) Curățat de buruieni. În locul straturilor plivite, cucuta crescuse naltă cît casa. CONTEMPORANUL, V_I 107. ◊ Fig. Dicționariului [Societății Academice] cel cu vorbe numai plivite, alese și mai cu seamă croite de pe curata lătinie... ODOBESCU, S. III 173. 2. (Despre pomi sau vița de vie) Curățat de lăstarii și de cîrceii de prisos.

BOIERIE ~i f. (în societatea feudală) 1) Rang de boier. 2) Situație de boier. 3) Funcție înaltă în ierarhia administrativă a statului. 4) fig. fam. Comportare ca de boier. [Art. boieria; G.-D. boieriei; Sil. bo-ie-ri-e] /boier + suf. ~ie

DREYFUS [dreifűs], Alfred (1859-1935), ofițer francez, de origine evreu. Acuzat într-un proces celebru (Afacerea D., scandal politic și judiciar care a zguduit societatea franceză) și condamnat pe nedrept pentru spionaj și înaltă trădare (1894). A fost grațiat (1899) și reintegrat în armată (1906) după o intensă campanie de revizuire a procesului, cu largi implicații sociale și politice. Decorat cu Legiunea de Onoare.

CERC (pl. -curi) sn. 1 📐 Suprafață plană limitată de circonferență (🖼 1068): suprafața ~ului ¶ 2 📐 Circonferență însăși (în mod impropriu): a face ~uri ¶ 3 Legătură de lemn sau de fier în formă de cerc cu care se înțepenesc și se strîng doagele unei buți (🖼 1069): au făcut îndată polobocul, l-au înfundat de un capăt și l-au cercuit bine, ~ lîngă ~ (SB.); (P) nici talpa casei ~ de bute, nici mojicul om de frunte ¶ 4 Legătură de lemn sau de metal cu care se strînge bine o ladă, cu care se înțepenește un cufăr, un geamantan, etc.: are un geamantan de pînză cu ~uri de tinichea (CAR.) ¶ 5 Verigă de fier cu care se îmbracă capătul butucului de la roată ¶ 6 Scheletul de cercuri de lemn peste care se pune pînza ce alcătuește coviltirul unui car: unii încărcați cu vîrf pînă la ~ul coviltirului, alții cu căruțele goale (DLVR.) ¶ 7 Cerc de lemn cu care se joacă copiii (🖼 1070) ¶ 8 CEARCĂN: ochii lui roșii erau înconjurați de două ~uri vinete (GN.) ¶ 8 Așezarea unor obiecte sau unor persoane în mod circular încît să se apropie de figura unui cerc: a așeza scaunele în ~; cîteva prietene ale cucoanei Anicuței steteau în ~ (BR.-VN.) ¶ 10 Adunare de persoane strînse în jurul cuiva: ~ul de lume se făcea tot mai mare în jurul înnecatei (S.-ALD.); la o răspîntie, vede un ~ de oameni și pe cineva la mijloc care făcea gălăgie (ISP.) ¶ 11 Asociațiune, societate ai cărei membri se adună într’un local al lor, spre a juca, spre a discuta, spre a citi ziare, etc.: ~ politic; ~ literar, ~ militar ¶ 12 Localul unde se adună membrii unei astfel de societăți ¶ 13 Societate, mediu, clasă socială: reușiră să producă în ~urile înalte un curent defavorabil amicului Manolache (CAR.) ¶ 14 Ⓕ Întindere, limite, sferă: ~ul cunoștințelor noastre; să determine în mod precis ~ul acelei acțiuni (I.-GH.) ¶ 15 Ⓕ 📖 🦉 ~ vițios, raționament defectuos, demonstrațiune bazată pe ceea ce trebue probat, sau cînd două lucruri se explică unul prin celălalt în mod reciproc, și amîndouă rămîn astfel fără explicațiune ¶ 16 🌍 Diviziune teritorială în unele țări ¶ 17 🌍💫 Cercuri polare, mici cercuri ale sferei cerești sau ale sferei pămîntești depărtate cu 66°,30' de ecuator (🖼1071) [Iat. cĭrcus].

SITUAȚIE s. 1. caz, circumstanță, condiție, conjunctură, ipostază, împrejurare, postură, poziție, stare, (înv.) încunjurare, peristas, prilejire, stat, împrejur-stare, (fig.) context. (În această ~ nu poale acționa.) 2. circumstanță, ipostază, împrejurare, moment, ocazie, prilej. (O ~ potrivită.) 3. dispoziție, stare. (În ce ~ sufletească se află ?) 4. stare, (înv.) stepenă. (~ înfloritoare.) 5. soartă, stare. (Nu știe nimic de ~ lor.) 6. etapă, fază, punct, stadiu. (În ce ~ se află lucrările începute?) 7. (concr.) raport, referat, dare de seamă, (prin Transilv.) sămădaș, (înv.) doclad, otnoșenie, tacrir, (rusism înv.) predstavlenie. (A întocmit o ~ despre...) 8. condiție, poziție, stare, (înv. și pop.) obraz, (Transilv.) prindoare. (~ socială.) 9. grad, poziție, rang, treaptă, (înv.) stepenă. (~ înaltă în ierarhia socială.) 10. loc, poziție. (Ocupă o ~ onorabilă în societate.) 11. poziție, (înv.) pusăciune. (O ~ de invidiat.) 12. rost, stare. (Avea acum și el o ~.) 13. avere, avut, avuție, bogăție, bun, mijloace (pl.), stare, (înv. și reg.) bogătate, prilej, prindere, (reg.) blagă, prinsoare, (prin Transilv.) apucătură, (Transilv.) iosag, (Olt., Ban. și Transilv.) vlagă, (înv.) bucate (pl.), periusie, (fam.) parale (pl.), (fig.) cheag, seu. (Are ceva ~.)

PATRONAJ s. 1. ajutor, ocrotire, protecție, sprijin, tutelă, (rar) tutelaj. (Azilul se bucura de ~ unei societăți filantropice.) 2. egidă, oblăduire, ocrotire, protecție, sprijin. (Asociația se bucură de înaltul ~ al...)

Habemus papam! (lat. „Avem papă!”) – Cu aceste cuvinte conclavul pontifical de la Roma anunță alegerea unui papă. Ele au fost preluate și de laici, spre a semnala, cu o nuanță ironică sau glumeață, că în sfîrșit, după lungi dezbateri, frămîntări, conciliabule etc. (ca la Vatican), s-a numit un nou șef de guvern, s-a ales un nou președinte la cutare societate sau asociație etc. În asemenea ocazii, prin similitudine cu alegerea înaltului pontif, se poate spune: „Așadar, habemus papam!” IST.

SPRIJIN s. 1. v. proptea. 2. v. reazem. 3. v. ajutor. 4. v. protecție. 5. ajutor, concurs, contribuție. (~ul lui a fost hotărâtor.) 6. ajutor, concurs, oficii (pl.), serviciu. (Vă ofer ~ul meu.) 7. protecție, (înv.) regea, regealâc, (reg. fig.) proptă. (Îi servește ca ~.) 8. apărare, ocrotire, protecție, (înv. și pop.) oblăduire, (înv.) apărământ, scuteală, scutință, scutire, (fig.) scut. (Servește ca ~ împotriva...) 9. ajutor, ocrotire, patronaj, protecție, tutelă, (rar) tutelaj. (Orfelinatul se bucură de ~ul unei societăți de binefacere.) 10. egidă, oblăduire, ocrotire, patronaj, protecție. (Asociația se bucură de înaltul ~ al...) 11. v. apărător. 12. ajutor, reazem, sprijinitor, (fig.) toiag. (Ea e ~ul bătrânețelor lui.)

treáptă f., pl. trepte (lat. trajecta [fem. d. trajectus, trecut, d. traícere, a trece], de unde s’a făcut *traicta, *traecta, *trĕcta, treaptă, ca dreaptă d. dirĕcta). Fie-care din scîndurile (petrele, frînghiile) pe care calcĭ cînd te suĭ pe scară: din treaptă’n treaptă. Fig. Strat, rang, situațiune, pozițiune (în societate saŭ în clasificarea științelor naturale: boĭeru e pe o treaptă maĭ înaltă de cît țăranu, mamiferele-s pe o treaptă maĭ înaltă de cît păsările. V. grad.

OCROTIRE s. 1. apărare, ferire, păzire, protejare, (livr.) salvgardare, (înv. și pop.) oblăduire. (~ țării de primejdii.) 2. apărare, protecție, sprijin, (înv. și pop.) oblăduire, (înv.) apărămînt, scuteală, scutință, scutire, (fig.) scut. (Servește ca ~ împotriva...) 3. protejare, sprijinire, susținere, (rar) proteguire. (~ bătrînețelor lui.) 4. ajutor, asistență, protecție, sprijin, (livr.) recurs, (înv. și pop.) ajutorință, (înv. și reg.) ajutorie, sprijoană, (înv.) sprijineală, (turcism înv.) iamac. (I-a mulțumit pentru ~ lui.) 5. grijă, protecție, (fig.) aripă, pavăză, scut. (Se află sub ~ lor.) 6. ajutor, patronaj, protecție, sprijin, tutelă, (rar) tutelaj. (Orfelinatul se bucura de ~ unei societăți de binefacere.) 7. egidă, oblăduire, patronaj, protecție, sprijin. (Asociația se bucură de înalta ~ a...)

PROTECȚIE s. 1. sprijin, (înv.) regea, regealîc, (reg. fig.) proptă. (Îi servește ca ~.) 2. apărare, ocrotire, sprijin, (înv. și pop.) oblăduire, (înv.) apărămînt, scuteală, scutință, scutire, (fig.) scut. (~ împotriva...) 3. ajutor, asistență, ocrotire, sprijin, (livr.) recurs, (înv. și pop.) ajutorință, (înv. și reg.) ajutorie, sprijoană, (înv.) sprijineală, (turcism înv.) iamac. (I-a mulțumit pentru ~ lui.) 4. grijă. ocrotire, (fig.) aripă, pavăză, scut. (Se află sub ~ lor.) 5. ajutor, ocrotire, patronaj, sprijin, tutelă, (rar) tutelaj. (Orfelinatul se bucura de ~ unei societăți de binefacere.) 6. egidă, oblăduire, ocrotire, patronaj, sprijin. (Asociația se bucură de înalta ~ a...) 7. favoare, (pop. și fam.) hatîr, (înv.) grație, lască, nazar, ovajenie, (turcism înv.) musaadea. (I-a cîștigat ~.) 8. apărare, asigurare, pază, protejare, securitate, siguranță. (Măsuri de ~.)

SPRIJIN s. 1. pop, proptea, reazem, susținere, (rar) sprijinitoare, (pop.) poprea, (reg.) pripoană, proptă, propteală, proptiș, șpraiț, (prin Munt. și Olt.) papainog, (Transilv.) șoș, (înv.) rezemătură, sprijineală, sprijoană. (~ pentru consolidarea gardului.) 2. (TEHN.) reazem, rezemătoare. (O piesă care servește ca ~.) 3. ajutor, auxiliar. (Un ~ prețios.) 4. ajutor, asistență, ocrotire, protecție, (livr.) recurs, (înv. și pop.) ajutorință, (înv. și reg.) ajutorie, sprijoană, (înv.) sprijineală, (turcism înv.) iamac. (I-a mulțumit pentru ~ lui.) 5. ajutor, concurs, contribuție. (~ lui a fost hotărîtor.) 6. ajutor, concurs, oficii (pl.), serviciu. (Vă ofer ~ meu.) 7. protecție, (înv.) regea, regealîc, (reg. fig.) proptă. (Îi servește ca ~.) 8. apărare, ocrotire, protecție, (înv. și pop.) oblăduire, (înv.) apărămînt, scuteală, scutință, scutire, (fig.) scut. (Servește ca ~ împotriva...) 9. ajutor, ocrotire, patronaj, protecție, tutelă, (rar) tutelaj. (Orfelinatul se bucură de ~ unei societăți de binefacere.) 10. egidă, oblăduire, ocrotire, patronaj, protecție. (Asociația se bucură de înaltul ~ al...) 11. apărător,ocrotitor, protector, sprijinitor, susținător, (rar) proteguitor, protejator, (înv.) arca, părtinitor, păzitor, priitor, scutitor, (fig.) reazem. (El era ~ său in zile de restriște.) 12. ajutor, reazem, sprijinitor, (fig.) toiag. (Ea e ~ bătrînețelor lui.)

Realism (< fr. réalisme, derivat din réal, real) Folosit și în filozofie, termenul realism, în literatură, denumește acea concepție artistică, literară, care are ca preocupare răsfrîngerea obiectivă, veridică, a realității, repudiind idealizarea acesteia. Caracteristice ale creației realiste sînt: obiectivitatea, sobrietatea, tendința critică, acuzatoare, a societății burgheze, trăsături ce apar în opera unor scriitori realiști de valoare, ca Balzac, Flaubert, în literatura franceză, Ch. Dickens, în literatura engleză, L. I. Tolstoi, Dostoievski, în literatura rusă. Teoretician al realismului în secolul al XlX-lea este socotit scriitorul francez Jules Husson (Champfleury), după a cărui concepție artistul trebuie să fie un observator atent al vieții, opera lui reflectînd veridic realitatea. Realismul este ilustrat și în creația unora dintre scriitorii noștri, ca I. Creangă (Amintiri din copilărie), Duiliu Zamfirescu (Tănase Scatiu), Liviu Rebreanu (Ion), Marin Preda (Moromeții) ș.a. Termenul realism mai este folosit, de asemenea, în denumirea acelei modalități artistice, dezvoltate pentru prima oară în literatura sovietică – realismul socialist, avînd ca obiect zugrăvirea realității în transformarea ei revoluționară. Scopul acestei literaturi constă în educarea oamenilor muncii în spiritul socialismului. Accesibilitatea formei este o cerință de bază. În țara noastră, înainte de 23 August, termenul apare în publicațiile literare de stînga, mai întîi pentru a defini orientarea literaturii sovietice. Apoi treptat se încarcă de un conținut programatic, predominant din anii 1948-1949, abordînd o tematică nouă. Din cauza unor interpretări dogmatice, rezultatele nu au fost cele așteptate. În prezent, aspirația comună a scriitorilor din patria noastră este de a crea o literatură realistă, care să reflecte munca eroică a poporului, care să aibă ca țel făurirea omului nou. Trăsătura dominantă este umanismul socialist. Promovarea umanismului socialist o găsim înscrisă în Programul Partidului Comunist Român: „Partidul va acționa ca înaltele principii ale umanismului socialist să se reflecte tot mai cuprinzător în societatea noastră în toate sferele vieții sociale, să pătrundă în conștiințe, însuflețind poporul în măreața operă de zidire a celei mai drepte și mai umane orînduiri din cîte a cunoscut istoria.”

ACADEMIE s.f. 1. Prima școală filozofică, înființată de Platon la Atena, care își ținea întrunirile în grădinile consacrate eroului Akademos. 2. Înaltă instituție culturală, creată pentru a ajuta la progresul științei, al artei etc.; societate a unor oameni de cultură care se ocupă cu literatura, științele etc. 3. Școală superioară de nivel universitar, neîncadrată într-o universitate sau politehnică. [Gen. -iei. / Cf. fr. académie, it. accademia, lat. academia < gr. akademia].

MILLER, Oskar von (1855-1934), inginer electrotehnician german. Contribuții în transmiterea energiei electrice de înaltă tensiune la mari distanțe. A organizat Muzeul Tehnic din München (1882). Președinte al unor mari societăți germane de distribuție a electricității.

ABUNDENȚĂ s. f. Belșug, bogăție, îndestulare. Comunismul presupune o productivitate a muncii atît de înaltă, încît să se asigure o abundență deplină de obiecte de consum, pe baza căreia societatea să. capete posibilitatea să repartizeze aceste obiecte potrivit cu nevoile membrilor săi. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 131. Cornul (sau corn al) abundenței = corn plin cu flori și fructe, simbol al belșugului. ◊ Loc. adv. Din abundență = din belșug, din plin. Țara noastră posedă din abundență zăcăminte petrolifere.

EROU s.m. 1. (Ant.) Personaj mitologic născut dintr-un muritor și o divinitate, înzestrat cu puteri supraomenești și despre care se povesteau fapte mărețe; semizeu. ♦ (P. ext.) Denumire dată de greci unor oameni deosebit de viteji, autori ai unor fapte mărețe. 2. Persoană vestită prin forța, vitejia și biruințele sale în războaie, în lupte; personalitate distinsă prin faptele sale mărețe. ♦ Ostaș căzut pe cîmpul de luptă. 3. Persoană deosebită prin calitățile sale morale și prin acțiunile sale mărețe; om care se distinge în mod special într-un anumit domeniu. ◊ (În trecut) Erou al muncii (socialiste) = titlu de înaltă distincție acordat de stat persoanelor care se deosebesc printr-o muncă de valoare excepțională pentru societate; persoană care a primit acest titlu. 4. Personaj principal al unei întîmplări. [< lat. heros, cf. fr. héros].

ACADEMIA ROMÂNĂ, cel mai înalt for științific și cultural al țării, înființat la 1 apr. 1866, în timpul locotenenței Domnești, sub numele de „Societatea literară Română”, cu scopul de a stabili ortografia și de a elabora și publica dicționarul și gramatica limbii române. Și-a inaugurat efectiv activitatea la 1 aug. 1867 cînd, o dată cu adoptarea statutelor, a devenit „Societatea Academică Română”. Era organizată în 3 secțiuni: literar-filologică, istorico-arheologică și a științelor naturale, fiecare cu cîte 12 membri titulari, 20 de corespondenți și un număr nelimitat de membri de onoare români și străini. Printre membrii societății în 1866-1867 (reprezentanți ai tututor provinciilor locuite de români): V. Alecsandri, C. Negruzzi, I. Heliade Rădulescu, A. Treboniu Laurian (Vechiul Regat), T. Cipariu, G. Barițiu (Transilvania), A. Hurmuzachi (Bucovina), I. Caragiani (Macedonia). La 29 mart. 1879 societatea este declarată, prin lege, instituție națională, devenind „Academia Română”. Sub egida ei, s-au studiat primele scrieri în limba română, s-au tipărit documente istorice, s-au publicat numeroase studii de istoriografie, de fizică, matematică, chimie, medicină, biologie, geografie etc., ediții critice, precum și cataloage și bibliografii. În perioada 1948-1965 poartă denumirea de Academia Republicii Populare Române, iar din 1965 până în 1990, aceea de Academia Republicii Socialiste Române. În ultimele decenii, A. și-a pierdut treptat autonomia, ceea ce a făcut ca activitatea ei să fie sub nivelul aceleia din perioada anterioară, cînd, pe lîngă realizările legate de ortografia, gramatica și dicționarul limbii române, a avut un rol major în promovarea și dezvoltarea științei și culturii românești. Începînd cu data de 5 ian. 1990, A. și-a recăpătat vechea denumire și funcționează în prezent cu 12 secții științifice. Pe lîngă secții au fost constituite comisii de profil, cu caracter inter- și multidisciplinar. Are patru filiale: Iași, Cluj, Timișoara și Tîrgu Mureș. În subordinea A. sînt peste 50 de institute și centre de cercetări științifice, Biblioteca A., Editura A., Fundația „Elias”, Casa Oamenilor de Știință, stațiuni experimentale și case memoriale. În A. pot fi aleși maximum 181 de membri titulari și corespondenți. Este condusă de un Prezidiu compus din președinte, cei patru vicepreședinți, președinții secțiilor și ai filialelor Academiei. Organul suprem de conducere este Adunarea Generală. A. decernează, anual, premii pentru contribuții deosebite, originale, în diferite domenii ale științei și culturii. Publică numeroase periodice generale și de specialitate, ca: „Analele Academiei Române”, Memoriile secțiilor științifice, reviste de profil ale institutelor etc., în limba române și în limbi de circulație internațională.

crúce f. (lat. crux, crŭcis; it. croce, fr. croix, pv. crosz, [sp. pg. lit. cruz], alb. krükĭ; vgerm. chruzi, ngerm. kreuz; vsl. rus. križĭ, kryžĭ; ung. korcs. V. cîrjă, crijac, crăițar, corcĭ). La Romanĭ, instrument de tortură (o grindă pe care se fixa alta transversală, de care se lega un acuzat ca să fie silit să mărturisească o vină). Grinzile pe care a fost răstignit Hristos. Semnu cruciĭ descris ducînd mîna la frunte, pept și umerĭ: fă-țĭ cruce (de frică, de mirare)! Fig. Religiunea creștinească: lupta cruciĭ cu semiluna. Răspintie, răscruce: crucea drumuluĭ. La car, lemnu’n care se prind crucĭoaĭele. Vechĭ. Grupă de 3-4 birnicĭ, dar ob. de doĭ, care plăteaŭ la un loc saŭ chear unu p. altu. (Și călărașiĭ eraŭ împărțițĭ în crucĭ, în care intra chiar unu singur cînd era bogat. Eĭ plăteaŭ bir spătaruluĭ. De acolo: cruce de voĭnic, om robust și inimos. V. mode). Companie de infanterie (Munt.). Secțiunea uneĭ bresle negustoreștĭ (Mold.). Medalie saŭ decorațiune în formă de cruce ca Trecerea Dunăriĭ (1877) orĭ Mihaĭ Viteazu (1916). Mare cruce, cel maĭ înalt grad al uneĭ decorațiunĭ. Persoana care o poartă. Crucea nopțiĭ, mezu nopțiĭ (Șez. 30, 196). Crucea roșie, o societate internațională a căreĭ emblemă e o cruce roșie cu toate brațele egale (care e și emblema sanitarilor) și care a fost înființată la 1864 pin convențiunea de la Geneva p. îngrijirea răniților din războĭ. Ziŭa Cruciĭ, o sărbătoare ortodoxă la 14 Septembre, numită și Înălțarea Cruciĭ și Hristovu viilor (al culesuluĭ viilor). Om cu crucea’n sîn, om smerit, religios, onest (ob. ironic). A-țĭ face cruce (la care se adaugă une-orĭ ironic: să nu te-apuce), 1) a-țĭ face semnu cruciĭ (rugîndu-te luĭ Dumnezeŭ), 2) a te cruci, a te mira foarte tare (cînd omu din popor asemenea îșĭ face cruce nepricepînd ce e, și invocînd ajutoru luĭ Dumnezeŭ). Pe crucea mea!, o formulă de jurămînt. Cruce de aur în casă! și Cruce, ajută!, formule de invocare a ajutoruluĭ luĭ Dumnezeŭ. A pune cruce, a renunța, a-țĭ lua speranța (după obiceĭu de a pune o cruce la morțĭ și la obĭectele destinate vînzăriĭ). Numirĭ de plante: crucea pămîntuluĭ, o plantă umbeliferă (heracléum); crucea voĭniculuĭ, o plantă ranunculacee (hepática); rostopască (Banat).

ITALIA, Republica italiană (La Repubblica Italiana), stat în S Europei, cuprinzând o parte continentală (Pen. Italică sau Apeninică) și una insulară (ins. Sicilia, Sardinia, Elba, Lipari ș.a.); 301,3 mii km²; 57,3 mil. loc. (1995). Limba oficială: italiana. Religia: catolică (95%), protestantă, ortodoxă, musulmană ș.a. Cap.: Roma. Orașe pr.: Milano, Napoli, Torino, Palermo, Genova (Genoa), Bologna, Florența (Firenze), Catania, Bari, Veneția (Venezia), Messina, Verona ș.a. Este împărțit în 103 provincii, grupate în 20 de regiuni. Relief predominant muntos; în N se desfășoară Alpii pe c. 1.200 km pe direcția V-E, ca un zid masiv, cuprinzând Alpii Graici (vf. Gran Paradiso, 4.061 m alt., alt. max. din I.), Alpii Lombarzi și Alpii Venețieni, toți străbătuți de numeroase pasuri (Brenner, Saint Gothard, Saint Bernard, Bernina). M-ții Apenini ocupă cea mai mare parte a pen. și se continuă și în Sicilia, fiind fragmentați și au alt. mai scăzute decât Alpii (vf. Gran Sasso d’Italia, 2.914 m alt. max.). Între M-ții Alpi și Apenini se află Prealpii și C. Padului. În Alpi și Prealpi se găsesc numeroase lacuri glaciare. Vulcani activi (Vezuviu, Etna, Stromboli). Climă temperat-continentală în N, cu ierni relativ reci și veri călduroase și mediteraneană în I. peninsulară, cu veri secetoase și calde și ierni blânde și ploioase. Rețea hidrografică bogată, cu râuri scurte. Vegetație și faună caracteristice zonelor temperată și mediteraneană. Țară cu economie dezvoltată (locul 5 pe glob ca volum al PNB și al rezervelor de aur și locul 6 pe glob ca volum al comerțului exterior). Ind. (locul 6 pe glob în ceea ce privește volumul producției ind.), care concentrează 1/3 din populația activă, contribuie cu 40% la realizarea PNB și înregistrează cel mai înalt ritm de creștere dintre țările membre ale Uniunii Europene. Economia este dominată de mari companii și societăți industriale transnaționale (IRI, ENI, FIAT, Montecatini-Edison, Pirelli, Olivetti, Finsider ș.a.), este foarte diversificată, bazată (80%) pe materii prime din import și mai dezvoltată în N (peste 50% din producția ind. este concentrată în triunghiul Torino-Milano-Genova) decât în S (Mezzogiorno). Expl. de lignit, petrol, gaze naturale (16,9 miliarde m³, 1992), min. de fier, mangan, plumb, zinc, argint, antimoniu, mercur, bauxită, azbest, sulf, grafit, baritină, feldspat, fluorite, pirite, săruri de potasiu, bentonit, talc, marmură (Carrara), sare. Ind. prelucrătoare produce (1993): energie electrică (211 miliarde kWh), fontă și feroaliaje (11,2 mil. t), oțel (25,8 mil. t, locul 8 pe glob), cocs metalurgic, laminate, aluminiu, cupru rafinat, cadmiu, antimoniu, magneziu, mercur, tractoare (90,8 mii buc., 1989, locul 6 pe glob), autovehicule (1,47 mil. autoturisme și 210 mii vehicule autoutilitare, locul 7 pe glob; înmatriculare de autoturisme noi 2,32 mil., locul 4 pe glob), biciclete și motorete, locomotive electrice, nave, avioane, aparate radio, televizoare (2,4 mil. buc., 1991), mașini de cusut și de scris, mașini de calculat, mașini de spălat, frigidere, instrumente de precizie, derivate petroliere (208 mil. t capacitatea de rafinare; benzină 19,45 mil. t, 1992, locul 8 pe glob), acid sulfuric, fosforic și azotic, sodă caustică, îngrășăminte azotoase și fosfatice, vopsele și coloranți, mase plastice și rășini sintetice, cauciuc sintetic, anvelope, produse farmaceutice, cherestea, hârtie și celuloză, ciment (41 mil. t, 1992, locul 7 pe glob), fire și țesături de bumbac, lână, mătase naturală, iută, articole de pielărie, încălț., covoare, ceramică și porțelanuri, sticlă, produse alim. (lapte și produse lactate, carne 4,03 mil. t, 1994, locul 8 pe glob, zahăr 1,62 mil. t, 1994, conserve de carne și pește, ulei de măsline, locul 1 pe glog, vin 62,6 mil hl, 1993, locul 2 pe glob, după Franța, bere, țigarete, uleiuri vegetale, paste făinoase). Există o veche tradiție în prod. de mobilă, de sticlărie și porțelanuri, instrumente muzicale, încălț., paste făinoase. Agricultura concentrează 12% din populația activă și contribuie cu 10% la crearea PNB și a venitului național. terenurile agricole ocupă 40,5% din terit. țării. Se cultivă (1994): cereale (19,56 mil. t), din care grâu (8,11 mil. t), porumb (7,94 mil. t, locul 10 pe glob), apoi orz, ovăz, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui (440 mii t), in, cânepă, anghinare (locul 1 pe glob), tutun, bob, legume (tomate, 5,22 mil. t, locul 4 pe glob, cartofi, fasole verde. locul 2 pe glob, ardei, locul 1 pe glob, mazăre, conopidă, varză, ceapă și usturoi ș.a.). I. este al doilea mare producător de fructe din lume: mare (2,14 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), pere (946 mii t, 1994, locul 2 pe glob), caise (locul 1 pe glob), piersici, cireșe, nuci, portocale (1,6 mil t, 1994, locul 3 pe glob), lămâi (769 mii t, locul 2 pe glob), mandarine, pepeni, măsline (2,8 mil. t, 1994, locul 1 pe glob, 40% din producția mondială), smochine, migdale (94 mii t, 1994, locul 2 pe glob), alune (locul 2 pe glob), castane (locul 1 pe glob), struguri (9,76 mil. t, locul 1 pe glob). Floricultură. Creșterea intensivă a animalelor (mil. capete, 1994): bovine (7,7), bubaline, porcine (8,2), ovine (10,3), caprine (1,3), cabaline (0,3), asini și catâri. Sericicultură. Pescuit (311 mii t pește, 1993). C. f.: 20,2 mii km(10,2 mii km linii electrificate). Căi rutiere: 303,5 mii km. Flota comercială maritimă: 7,11 mil. t. r. b. (1993). Turism foarte dezvoltat (c. 12 miliarde dolari încasări anuale); peste 40 mil. turiști străini anual. Principalele obiective: capitala și „orașele-muzeu” Veneția, Florența, Bologna, Verona, Padova, Pisa ș.a., cu vestigii și monumente mai ales medievale (cetăți, castele, palate, biserici, vile, poduri, fântâni, statui), iar uneori și romane; Napoli-Vezuviu și împrejurimile, cu vestigii romane (temple, terme, amfiteatre, bazilici, mozaicuri) la Herculaneum și Pompei și locuri de agrement (Napoli, Vezuviu, ins. Capri, Ischia, Procida); Alpii, cu stațiuni turistice și de sporturi de iarnă (Cortina d’Ampezzo, Aosta, Courmayeur, Breuil, Domodossola); stațiuni balneoclimaterice de pe țărmurile lacurilor Maggiore (Baveno, Pallanza, Stresa), Como (Bellagio, Como, Cernobbio), Garda (Limone, Toscolano, Gargnano); Riviera di Ponente și Riviera di Levante (țărmul M. Lugurice între Vertimiglia și La Spezia), cu stațiunile San Remo, Portofino, Nervi, Rapallo, Lerici, Santa Margherita Ligure; coasta M. Adriatice între Veneția și Rimini, cu stațiuni; NE Siciliei, cu vulcanul Etna și stațiunea balneoclimaterică Taormina; o serie de orașe, cu monumente, muzee, centre culturale: Milano, Cremona, Potenza, Perugia, Siena, Bari, Brindisi. Moneda: 1 liră (italiană) = 100 centesimi. Export: conf. textile, încălț. și produse din piele, produse chimice, autovehicule și piese auto, produse siderurgice și ale metalurgiei neferoase, mașini de prelucrare a metalelor, pentru ind. textilă, de scris, de telecomunicații, mecanică de precizie, produse agro-alim., avioane ș.a. Import: petrol, mașini, utilaje și echipament ind., cărbune, min. de fier, metale neferoase, bumbac, lemn, grâu ș.a. – Istoric. Terit. I. este locuit încă din Paleoliticul Inferior. În milen. 3 î.hr. apar primele influențe ale popoarelor indo-europene. În milen. 2 î. Hr. se consolidează două arii culturale omogene: una sudică, peninsulară (cultura apeninică), în contact cu marile culturi ale popoarelor mediteraneene, și una nordică, în contact cu cultura Europei Centrale. La sfârșitul milen. 2 î. Hr., ca urmare a valurilor migratoare succesive, ligurii ocupă partea de NV a I., veneții, reg. dintre Mincio și Pad, populațiile ilirice se stabilesc pe malul Mării Adriatice și în Puglia, siculii în Sicilia, latinii la S de Tibru, iar etruscii în I. centrală. În sec. 8 și 7 î. Hr., grecii întemeiază numeroase colonii pe coastele de S ale I. și în Sicilia. În sec. 6 și 5 î. Hr., triburi de gali de origine celtică se stabilesc în C. Padului. Dintre toate aceste popoare, etruscii cunosc un înalt grad de civilizație (sec. 7-6 î. Hr.). La începutul sec. 5 î. Hr., Roma o cetate din Latium, se emancipează de sub suzeranitatea etruscă, devenind, în sec. 3 î. Hr., stăpâna întregii I., și apoi hegemonul bazinului Mării Mediterane, instituind cel mai vast și mai durabil imperiu al lumii antice. După prăbușirea Imp. Roman de Apus (476), marcată de înfrângerea lui Romulus Augustulus, I. este stăpânită de heruli (476-493), de ostrogoți (493-553), apoi de Imp. Bizantin (din 553). În 569, longobarzii, conduși de Alboin, cuceresc N I., iar în 756 se întemeiază statul papal. În 774, Carol cel Mare îi înfrânge pe longobarzi, regatul acestora fiind inclus în statul franc, restul peninsulei rămânând sub dominație bizantină, cu excepția S I. și a Siciliei, care sunt ocupate (sec. 9) de arabi, eliminați (sec. 11-12) de normanzi. În timpul lui Otto I, N și centrul I. au intrat în componența Sfântului Imperiu Roman aflat (1075-1122) în conflict cu Papalitatea („lupta pentru învestitură”), care s-a încheiat prin Concordatul de la Worms. În urma cruciadelor (sec. 11-13), orașele din N și centrul I. au devenit importante centre de tranzit în comerțul dintre Orient și Occident, Milano, Veneția, Florența, Genova, Pisa, constituindu-se în republici independente și devenind (după sec. 13) înfloritoare nuclee de iradiere a ideilor umaniste și renascentiste. Tot acum au loc o serie de frământări sociale: răscoala țărănească (1304-1307), condusă de Dolcino, răscoala din Roma (1347), în frunte cu Cola di Rienzo și a lucrătorilor textiliști (ciompi) din Florența (1378). Între 1494 și 1559, I. a devenit câmpul de bătălia dintre Franța și Spania („Războaiele italiene”), conflict încheiat cu Pacea de la Château-Cambrésis, prin care Spania a anexat cea mai mare parte a peninsulei, cedată ulterior, prin tratatele de la Utrecht (1713) și Rastatt (1714), austriecilor. După 1792, terit. I. a fost unul dintre locurile de desfășurare a războaielor napoleoniene, părți din acest terit. fiind înglobate în formațiuni statale dependente de Franța sau de Austria. După izbucnirea Revoluției Franceze, ideile acesteia au pătruns și în I., materializându-se în mișcarea pentru independență și unificarea țării (Risorgimento – c. 1820-1870), care s-a realizat în jurul Regatului Piemontului. În urma războiului franco-piemontezo-austriac (1859), Lombardia se unește Piemontul, iar „cămășile roșii” ale lui Garibaldi eliberează Sicilia și I. de S (1860-1861), astfel încât Victor Emmanuel II din dinastia de Savoia se proclamă (1861) rege al I. Războiul austriaco-prusian din 1866, în care I. se raliază Prusiei, se soldează cu alipirea Veneției la Regatul italian. Unificarea I. se încheie prin cucerirea Romei (1870), care va deveni capitala țării. La sfârșitul sec. 19, I. se confruntă pe plan intern cu o gravă criză economică, mai accentuată în S, care duce la masive imigrară și mișcări insurecționale. Pe plan extern, I. se alătură Triplei Alianțe (1882) și promovează o politică de cuceriri, ocupând Eritreea și Somalia, iar, în urma Războiului italo-turc (1911-1912), Tripolitania, Cirenaica și ins. Dodecanez. I. participă la primul război mondial, alăturându-se Antantei (la 23 mai 1915). Prin tratatele de pace de la Saint-Germain (1919) și Sèvres (1920), I. obține Tirolul de Sud, Trieste, pen. Istria, ins. Dodecanez, iar, în 1924, orașul Fiume (Rijeka). Ca urmare a unei tot mai accentuate degradări a vieții sociale și politice și a unei profunde crize politice, ideile fasciste, al căror principal exponent era Benito Mussolini, câștigă tot mai mult teren, permițându-i acestuia să execute „marșul asupra Romei” (oct. 1922) și să devină prim-mim., instaurând un regim dictatorial. I. ocupă Ethiopia (1935-1936) și participă (1936-1939), alături de Hitler, la războiul civil spaniol, sprijinindu-l pe Franco. Împreună cu Hitler, Mussolini creează „Axa Berlin-Roma” (1936) și aderă la „Pactul anticomintern” (1937). După invadarea Albaniei (7 apr. 1939), I. se alătură, la 10 iun. 1940, Germaniei în cel de-al doilea război mondial, atacând Franța, Grecia, Iugoslavia și participând, din iun. 1941, cu un corp expediționar, la războiul împotriva U.R.S.S. Confruntat cu nemulțumirea crescândă a populației, regimul fascist trebuie să facă față, după 1942, unei puternice mișcări de rezistență, principala forță fiind reprezentată de Partidul Comunist Italian. După debarcarea anglo-americană din Sicilia (10 iul. 1943), Mussolini este înlăturat de la putere (25 iul. 1943) și se formează un nou guvern, condus de P. Badoglio, I. declarând la 13 sept. 1943, război Germaniei. Eliberat de un comando german, Mussolini înființează la Saló, în N țării, un stat sub tutelă germană. La 28 mart. 1945, Mussolini este capturat de partizani și împușcat. La 18 iun. 1946, I. se declară republică. Prin Tratatul de pace de la Paris (1947), Somalia italiană, Eritrea și Tripolitania trec sub tutelă O.N.U., Istria, Fiume și Zara (Zadar) revin Iugoslaviei, iar. ins. Dodecanez, Greciei; Triestul devine terit. liber (până în 1954), Tratatul italo-iugoslav din 10 nov. 1975 consfințind împărțirea acestui terit. între cele două state. După cel de-al doilea război mondial, viața politică italiană este dominată de Partidul Democrat Creștin, iar cea economică, cu ajutorul planului Marshall, cunoaște o dezvoltare deosebit de rapidă („miracolul italian”), în care se păstrează însă decalajul dintre nordul industrializat și sudul mai slab dezvoltat. Dar, după 1968, pe fundalul creșterii corupției, a puterii Mafiei și al sporirii tensiunilor sociale, are loc o degradare economică și politică a țării (în 1978 Aldo Moro este asasinat de gruparea extremistă a Brigăzilor Roșii). Și după 1993 afacerile oneroase și legăturile unor personalități politice cu Mafia provoacă o scădere dezastruoasă a popularității Democrației Creștine. După modificarea legii electorale, guvernul de tranziție al lui Carlo Azeglio Ciampi, primul prim-min. independent (în funcție de la 29 apr. 1993), pregătește alegerile parlamentare, care sunt câștigate de Forza Italia – partidul miliardarului Silvio Berlusconi, în guvernul căruia sunt incluși și 5 miniștri neofasciști. Frământările politice și implicarea lui Berlusconi în unele afaceri ilegale se soldează cu retragerea cabinetului acestuia, cu noi alegeri, câștigate de o coaliție de centru stânga, și cu formarea cabinetelor conduse de Romano Prodi (1996) și Massimo d’Alema (1998). Republică parlamentară, potrivit Constituției din 27 dec. 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Senat și Camera Deputaților), iar cea executivă, de un guvern numit de președinte.

DEMOCRAȚIE, democrații, s. f. Formă de organizare a statului în care puterea este exercitată de popor; ea este indisolubil legată de dictatura clasei în mîna căreia se găsește puterea de stat, ceea ce determină natura orînduirii respective. ◊ Democrație sovietică (sau socialistă) = formă superioară de organizare a statului (realizată în U.R.S.S.), în care puterea aparține poporului muncitor care și-o exercită prin Sovietele de deputați; ea îndeplinește funcțiile dictaturii proletariatului, conducînd masele muncitoare în lupta pentru construirea comunismului. Expresia consecventă pînă la capăt a democratismului socialist este democrația sovietică, cea mai înaltă formă a democrației, democrația întregului popor. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 526. Crearea unității politice și morale a societății sovietice constituie una din cele mai mărețe cuceriri ale democrației sovietice. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 388, 1/5. Democrație populară = formă de organizare a statului apărută într-o serie de țări din Europa și din Asia în urma victoriilor istorice ale Uniunii Sovietice în cel de-al doilea război mondial și a mișcării de eliberare a poporului; ea îndeplinește funcțiile dictaturii proletariatului în perioada de trecere de la capitalism la socialism. Regimul nostru de democrație populară dobîndește pe zi ce trece o bază tot mai trainică. El îndeplinește cu succes funcțiile dictaturii proletariatului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 308. Partidul a condus victorios pe oamenii muncii în lupta pentru răsturnarea puterii exploatatorilor, pentru făurirea regimului de democrație populară. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2757. Democrație burgheză (sau capitalistă) = formă de organizare a statului în care parlamentarismul constituie o acoperire a dominației clasei capitaliste asupra oamenilor muncii. Democrație internă de partid = principiu organizatoric al partidelor comuniste și muncitorești care asigură dreptul masei membrilor de partid de a participa efectiv la rezolvarea tuturor problemelor în legătură cu politica partidului și cu viața de partid, de a alege organele de conducere și de a controla activitatea lor, de a desfășura larg critica și autocritica și contribuie la întărirea legăturii partidului cu masele; el este o parte componentă a centralismului democratic. Democrația internă de partid creează condițiile dezvoltării activității și inițiativei organizațiilor și ale membrilor de partid, ale răspunderii lor față de soarta politicii partidului. SCÎNTEIA, 1954, nr. 3101. Democrație internă (p. ext. în sistemul de organizare al organizațiilor de masă). Critica și autocritica au contribuit la întărirea conducerii gospodăriilor colective, la întărirea democrației interne. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 624. Desfășurarea alegerilor trebuie să contribuie în același timp la întărirea și dezvoltarea la un nivel mai mare a democrației muncitorești în sindicate. SCÎNTEIA, 1949, nr. 1321.

academie, academii s. f. 1. Societate de savanți, literați, artiști etc.; instituție superioară de cultură, a cărei misiune este să contribuie la dezvoltarea științelor și artelor. ♦ Academia = școală filozofică (c. 387 î. Hr. – 529 d. Hr.) fundată de Platon la Atena. Academia domnească din București = școală superioară domnească înființată la București de Constantin Brâncoveanu în 1694 la m-rea Sf. Sava. Aici se studiau, printre altele, literatura și filozofia antică și creștină. Academia domnească din Iași = școală superioară domnească creată la Iași în 1714 de domnitorul Alexandru Mavrocordat (1711-1716), cu sprijinul patriarhului Hrisant al Ierusalimului, care era și conducătorul acestei academii. A fost reorganizată de mai multe ori și a funcționat până în 1821. Academia Vasiliană = școală superioară domnească înființată în 1640 la Iași de Vasile Lupu. A funcționat în clădirile bis. Sf. Trei Ierarhi și a avut conducător pe Sofronie Poceatki, fost rector al Academiei din Kiev. Una dintre principalele materii de învățământ era teologia. Academia duhovnicească de la Putna = instituție de învățământ înființată la m-rea Putna în 1759 de Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei, după modelul Academiei movilene de la Kiev. Se predau materii teologice și de cult, literatură bizantină ș.a. Aici a funcționat ca profesor și director arhimadritul Vartolomeu Măzăreanu. Academie Mihăileană = prima școală românească din Moldova (1835-1847), înființată la Iași sub domnia lui Mihail Sturdza, prin strădania lui Gheorghe Asachi, în cadrul căreia a funcționat și o facultate de teologie, ale cărei cursuri se țineau la Seminarul de la Socola. Academia Română = cel mai înalt for de știință și de cultură din România. Inițial a fost înființată la 1 aprilie 1866 sub denumirea de „Societatea literară română”, iar în 1879 de Academia Română. Dintre clericii români au fost aleși ca membri ai Academiei (în ordinea cronologică a alegerii): (1867-1879) membru titular: Melchisedec Ștefănescu; membri corespondenți: Sava Popovici-Barcianu, Zaharia Boiu, Gavrilă Pop, Ioan Popescu; membri de onoare: Grigore Silași, Andrei Șaguna; (1880-1918) membri titulari: Augustin Bunea, Vasile Mangra, Ioan Lupaș, Simion Florea Marian; membri corespondenți: Dimitrie Dan, Iosif Goldiș, Gheorghe Popovici; membri de onoare: Athanasie Mironescu, Ilarion Pușcariu, Iosif Gheorghian, Iosif Naniescu, Nicodim Munteanu, Pimen Georgescu, Eusebiu Popovici; (1918-1948) membri titulari: Nicolae Colan, Nicolae M. Popescu; membri de onoare: Gheorghe Ciuhandu, Vasile Gheorghiu, Iuliu Hossu, Iacov Antonovici, Miron Cristea, Nicolae Bălan, Nicolae Ivan, Roman Ciorogariu, Vladimir Vasile de Repta; (1949-1989) membri titulari: Ion Agârbiceanu, Gala Galaction (Grigore Pișculescu); (10 septembrie 1991) Dumitru Stăniloaie. 2. Școală de învățământ superior. ♦ Academia de muzică religioasă = instituție de învățământ superior, înființată în 1928 pe lângă Patriarhia Română, având ca directori, printre alții, pe Constantin Brăiloiu (1929-1935) și pr. Ioan D. Petrescu (1939-1941). A avut ca profesori pe Constantin Brăiloiu, George Breazul, Ioan Chirescu, Paul Constantinescu, Gheorghe Cucu, Dimitrie Cutava, Ion Dumitrescu, Gheorghe Folescu, Mihail Jora, pr. Ioan D. Petrescu și Ion Popescu-Pasărea. În 1941 a trecut ca secție la Academia regală de muzică și artă dramatică, sub directoratul lui Mihail Jora, și a funcționat până în 1948, când a fost desființată prin Legea de reorganizare a învățământului superior. În același an au fost desființate toate formele de învățământ muzical religios, în afară de seminariile și institutele teologice. – Din fr. académie, lat. academia.

etichetă sf [At: (a. 1829) CR, 144²/14 / V: (înv) ~chet sm / S și: etichettă / Pl: ~te / E: fr étiquette] 1 Bucată de hârtie, de carton etc. care se aplică sau se leagă de pachete, sticle etc. și pe care se indică conținutul, prețul, posesorul, destinația etc. 2 (Fig) Titlu, nume, calificativ sub care se prezintă sau figurează cineva sau ceva, ascunzând natura adevărată. 3 Ceremonial în uz la o curte monarhică, constând în norme de comportare riguros stabilite. 4 Totalitate a formelor ceremonioase folosite în relațiile dintre înalți demnitari, diplomați, persoane oficiale. 5 (Pex) Reguli convenționale de comportare (politicoasă), întrebuințate între membrii unei clase, a unei societăți etc.

POZIȚIE s. 1. atitudine, port, poză, ținută, (livr.) alură, postură, (rar) stațiune. (Are o ~ corectă a corpului.) 2. figură. (Cadrilul are numeroase ~.) 3. așezare, loc, (rar) situare, situație, (înv.) așezămînt, pusăciune, pusătură, pusoare, stat. (Prin ~ este o localitate pitorească.) 4. unghi. (Îl privește din toate ~.) 5. situație, (înv.) pusăciune. (Avea o ~ de invidiat.) 6. loc, situație. (Ocupă o ~ onorabilă în societate.) 7. condiție, situație, stare, (înv. și pop.) obraz, (Transilv.) prindoare. (~ socială.) 8. grad, rang, situație, treaptă, (înv.) stepenă. (~ cea mai înaltă în ierarhia socială.) 9. demnitate, rang, treaptă, (înv.) cin, dregătorie, ifos, orînduială, ședere, vrednicie. (Ocupă o ~ înaltă în stat.) 10. caz, circumstanță, condiție, conjunctură, ipostază, împrejurare, postură, situație, stare, (înv.) încunjurare, peristas, prilejire, stat, împrejur-stare, (fig.) context. (În această ~ nu poate acționa.) corectat(ă)

INSTRUIT, -Ă, instruiți, -te, adj. 1. Care are multe cunoștințe, învățat, cultivat, cult. Formarea unor oameni dezvoltați multilateral, cu o înaltă conștiință, culți și instruiți, militanți activi ai dezvoltării sociale, constituie una din cele trei condiții preliminare principale pentru înfăptuirea societății comuniste. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 3. Noțiunile «deal» și «munte» se confundă ușor, lucru firesc chiar pentru psihologia mai complicată a oamenilor instruiți. IORDAN, N. L. 10. Instruitul și activul nostru coleg... Esarcu. ODOBESCU, S. II 262. 2. (Despre soldați) Care și-a însușit cunoștințele de teorie și practică militară.

LAHOVARI, Gheorghe Ioan (1838-1909, n. Râmnicu Vâlcea), inginer român. M. de onoare al Acad. (1901). Președinte al Înaltei Curți de Conturi (din 1893). Ca director general al Poștelor și Telegrafelor (1871-1876), a introdus cărțile și mandatele poștale. Se numără printre fondatorii Societății Române de Geografie (1875), al cărui secretar general a fost, redactând și „Buletinul Societății”. Unul dintre conducătorii Societății pentru Învățătura Poporului Român (1866). A tipărit și a îngrijit, în colab., „Dicționarul geografic al României” și „Dicționarul geografic al Basarabiei”. Preocupări literare (povestirile „Moș Kivu”, „Săptămâna Patimilor”, „Hedwige”); traduceri.

PATRIARH ~i m. 1) (folosit și ca titlu pe lângă numele respectiv) Slujitor al cultului având cel mai înalt grad în ierarhia bisericii ortodoxe autocefale. 2) Cap al bisericii ortodoxe într-o țară. 3) Bărbatul cel mai în vârstă al unei familii din societatea gentilică. 4) Căpetenie a unei ginți. 5) fig. Persoană în etate cu multe merite și cu mulți discipoli într-un domeniu de activitate. [Sil. -tri-arh] /<sl. patrijarhu, ngr. patriárhis

IONESCU 1. Dumitru (Take) I. (1858-1922, n. Ploiești), avocat, publicist și om politic român. Orator de excepție, a dominat timp de patru decenii viața parlamentară. Inițial liberal, apoi membru al Partidului Conservator (din 1886), a fondat și condus (din 1908) Partidul Conservator-Democrat. Director (1889-1890) al cotidianului „La Liberté Roumaine”. De mai multe ori ministru; prim-min. (1921-1922). Ca ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (1891-1985), a inițiat mai multe proiecte de legi (a învățământului primar, a clerului mirean ș.a.), a subvenționat mișcarea națională din Transilvania și a susținut cauza românilor sud-dunăreni. A sprijinit reformele agrară și electorală, inițiate de liberali. Adept al intrării României în război alături de Antantă. Președinte al Consiliului Național al Unității Române (Paris, 1918). În calitate de ministru de Externe (1920-1921), a fost inițiatorul și creatorul Micii Înțelegeri. Memorii. 2. Thoma I. (1860-1926, n. Ploiești), chirurg și anatomist român. Frate cu i. (1). M. de onoare al Acad. (1925), prof. univ. la București și Paris. Fondator al școlii românești de chirurgie și de anatomie topografică. A fondat periodicele „Archives des sciences médicales” și „Revue de chirurgie” (1897). Inițiatorul și organizatorul Societății române de chirurgie din București. A introdus tehnici operatorii în diverse domenii ale medicinii (craniectomie, splenectomie, nefropexie, hernie etc.). Promotor al rahianesteziei înalte („metoda românească”, aplicată în Marea Britanie și S.U.A.). Numeroase studii și tratate de specialitate („Technique opératoire des gastrectomies pour cancer”, „Traitement chirurgical du cancer de l’utérus”). Delegat al României la sesiunile Ligii Națiunilor (1920-1921).

SPELUNCĂ, spelunci, s. f. 1. (Învechit) Peșteră, grotă. (Cu formă de plural învechită) Acest instinct a înlesnit chiar omului primele sale inspirațiuni artistice și aceasta ne-o dovedesc cu prisos figurile... de urși ai speluncelor și de alte animale dispărute. ODOBESCU, S. III 79. ◊ (Poetic) [Norii] îngropau în grămezi de arcuri înalte, de spelunci adînci, suite una peste alta, lumina. EMINESCU, N. 50. 2. Local rău famat, unde se adună oameni decăzuți moralicește, care formează drojdia societății. ♦ Loc unde se ticluiește și de unde se propagă o acțiune dușmănoasă intereselor unei colectivități. V. cuib. – Pl. și: (învechit) spelunce.

JERTFĂ, jertfe, s. f. 1. (În ritualurile religioase, mai ales în antichitate) Ceea ce se aducea ca dar divinității (în special vietăți sacrificate pe altar). Negurile albe se înălțau spre văzduhuri și-și topeau în aer creștetele lor, ca fumul ce s-ar ridica din o jertfă colosală. HOGAȘ, M. N. 151. Nu-i cere drept jertfă, pe-un altar înalt să moară. EMINESCU, O. I 160. ♦ Fig. Victimă. Acum optzeci de ani scriitorii erau de cele mai multe ori jertfe ale mizeriei într-o societate nedrept alcătuită. SADOVEANU, E. 75. Cu putere ea descrie Slaba nevinovăție, Jertfa acestor dușmani. ALEXANDRESCU, P. 32. 2. Sacrificiu, jertfire. Jertfa lui Horia, Cloșca și Crișan, ca și a celorlalți răsculați căzuți, a avut o urmare bună pentru iobagi. IST. R.P.R. 280. Gîndul meu zboară acuma pios spre mormintele voastre [eroi de la 1907]. Sîngele vostru vărsat ne rămîie de-a pururi ca pildă. Toți să fim gata de jertfă. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 103. ◊ Expr. A cădea jertfă = a fi sacrificat. Legea asigurării celor ce cad jertfă muncii este o simplă minciună, ca și toate legile burgheziei. SAHIA, N. 36.

Noblesse oblige (fr. „Noblețea obligă”), maximă de obicei citată în franțuzește. Autorul ei este Gaston de Lévis, care a scos în 1808 un volum de Maxime și cugetări despre diferite teme (Maximes et réflections sur divers sujets – a 51-a). Sensul strict al maximei este: omul care e, sau care se pretinde nobil, trebuie să se poarte ca un nobil. Sensul mai larg este că postul înalt pe care-l ocupă cineva, titlul pe care îl deține, ori cultura sa, îl obligă să aibă o comportare demnă de poziția sa în societate. LIT.

LUME¹, lumi, s. f. I. 1. Totalitatea celor existente în realitate; univers, cosmos. În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă. EMINESCU, O. I 171. Atîta-s de supărat Cumu-i ceriul înnorat... De-ar fi lumea de hîrtie, I-aș da foc într-o mînie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221. ◊ Loc. adv. De cînd (e sau îi sau cu) lumea (și pămîntul) = de (sau din) totdeauna; (mai ales însoțind un verb în construcții negative) vreodată, niciodată. Se duse și el ca toată suflarea de pe pămînt, de pare că n-a fost de cînd lumea și pămîntul. ISPIRESCU, L. 42. Vede și el ceea ce nu se mai văzuse și nu se mai auzise de cînd lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 159. Și în acea zi se vor auzi mai multe vaiete de cum s-au auzit de cînd lumea. RUSSO, O. 28. Cît (e sau îi) lumea (și pămîntul) = (mai ales însoțind un verb în construcții negative) a) veșnic. Doar n-am a trăi cît lumea. CREANGĂ, P. 186; b) (după negație) niciodată, nicăieri. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. Mîndră ca dumneata Nu-i nime cîtu-i lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 25. (Regional) Pînă-i lumea = veșnic, pentru totdeauna; (mai ales însoțind un verb în construcții negative) niciodată. Eu mă duc, mîndruță, duc... Nu mai vin pînă-i lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 114. ◊ Expr. Lumea de pe lume = totul, orice. Pentru altul n-aș face-o, să știu că mi-ar da lumea de pe lume. CREANGĂ, P. 162. Nici pentru toată lumea (sau pentru nimic în lume) = cu nici un preț. Buzduganul ista îl avem lăsat moștenire de la strămoșul nostru; și nu-l putem da nici pentru toată lumea. CREANGĂ, P. 57. Că doar nu piere lumea, se zice atunci cînd vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut, nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se zice despre cineva care este foarte fericit. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din sori, planete și planetoizi și constituind un sistem; sistem solar, sistem planetar. Întreg edificiul concepțiilor noastre asupra sistemului planetar și în genere asupra originii lumilor din univers se clatină sub riguroasele lovituri ale teoriilor contemporane. MARINESCU, P. A. 36. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos. EMINESCU, O. I 132. Tu, Ileană Cosinzană, Suflețel fără prihană Și tu, soare luminate... Ceriul să cutreierați Lumile să luminați. ALECSANDRI, P. P. 29. ◊ (Determinat prin «de stele») Cerul cu lumea lui de stele se resfrîngea în apă ca într-o oglindă neagră... BART, E. 251. Puține sînt la număr aceste lumi de stele. ALEXANDRESCU, P. 24. 3. Pămîntul, globul pămîntesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală). A început să-i făgăduiască toate bunurile din lume. ISPIRESCU, L. 2. Trec în stoluri rîndunele... Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd. EMINESCU, O. I 214. Cu tine m-aș duce în fundul lumii, dar cum să facem? ALECSANDRI, T. I 204. Mîndra mea, pe lume una cumu-i între stele luna! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 35. ♦ Loc. adv. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, oriunde, peste tot. Împăratul a dat de știre... în toată lumea. CREANGĂ, P. 77. S-a dus vestea în toată lumea. id. ib. 218. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. Din fundul lumii, mai din sus, Și din Zorit și din Apus... Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, P. I 55. ◊ Expr. A se duce (sau a fugi, a pleca) în (toată) lume(a) sau în lumea largă = a pleca departe fără să se știe unde (pentru a scăpa de un necaz, a căuta pe cineva sau ceva etc.). În sfîrșit, s-a hotărît a se duce în toată lumea, să-și caute bărbatul. CREANGĂ, P. 89. Apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Și nu ne-or ști de nume. id. ib. 176. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A(-și) lua (sau a apuca) lumea-n cap = a pleca (departe) părăsindu-și casa, locul de origine. Pînă nu se va scula încă Pepelea, să apucăm lumea-n cap și să-l lăsăm pe dînsul aice. SBIERA, P. 17. Pleacă pentru vreme lungă, fuge, lumea în cap ia. PANN, P. V. II 124. A umbla prin lume (sau a cutreiera (toată) lumea) = a călători mult și în locuri diferite, a umbla de colo-colo, a colinda. Sînt nevoit să cutreier toată lumea. ISPIRESCU, L. 2. Cînd te-i sătura tu de umblat prin lume, atunci să vii să slujești și la poarta mea. CREANGĂ, P. 300. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea, a se duce peste tot. A dormi Ca dus de pe lume = a dormi dus. II. 1. Populația globului pămîntesc, neamul omenesc, omenirea întreagă. Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul... Visînd că toată lumea îmi asculta cuvîntul. EMINESCU, O. I 88. Le pare zea Venus cînd a ieșit din unde, Ca să arate lumii frumosul ideal. ALECSANDRI, P. A. 109. Idei drepte și înalte... Vor vedea lumina zilei; și în formă de mari fapte... Lumii se vor arăta. ALEXANDRESCU, P. 139. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii practicate, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. V. societate. Lumea artiștilor. Lumea savanților. ▭ Fără prea mare cheltuială și fără să-și angajeze vechea firmă populară în lumea moașelor, pensionarilor... pregătea armele de asalt pentru un portofoliu ministerial. C. PETRESCU, C. V. 159. ◊ (Poetic) Cu Creangă, Eminescu era întors din nou în lumea moșilor sfătoși din vremea copilăriei. CĂLINESCU, E. 311. ◊ (Reflectînd concepția de clasă a burghezo-moșierimii) Lumea bună (sau mare, înaltă) = vîrfurile claselor exploatatoare. V. bun⁴ (VIII). Om (sau femeie) de lume = persoană din clasa exploatatoare considerată distinsă, manierată etc. în cadrul acestei clase. 3. Oameni, mulțime, public, societate, mediu social. A fost odată un om care toată viața lui nu s-a putut potrivi cu lumea. CARAGIALE, P. 11. Pe unde trecea, lumea din toate părțile îl înghesuia. CREANGĂ, P. 228. Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos. EMINESCU, N. 27. ◊ Loc. adv. De ochii lumii v. ochi. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cade. E vorba să se facă un pod ca lumea. SADOVEANU, M. C. 182. ◊ Expr. În rînd cu lumea = la fel cu ceilalți oameni, așezat, cu rost. Vreu... să te văd om ca toți oamenii în rînd cu lumea. CREANGĂ, P. 162. Lume(a) (toată) de pe lume = mulțime nenumărată, oameni mulți (și de pretutindeni). S-a adunat lumea de pe lume la această mare și bogată nuntă. CREANGĂ, P. 102. Lumea toată de pre lume Ne-a și pus urîte nume. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 65. O lume (toată sau întreagă) = mulți oameni, o mulțime de persoane. O lume-ntreagă mi-a rămas în urmă Cu goana ei pripită după viață. GOGA, C. P. 68. O lume se plîngea de nedreptățile ce făcea. ISPIRESCU, U. 68. O lume toată-nțelegea – Tu nu m-ai înțeles. EMINESCU, O. I 191. A purta lumea pe degete = a induce în eroare, a înșela, a-și bate joc. Să-i strîmbi gîtul oleacă, să se învețe ea de altă dată a mai purta lumea pe degete. CREANGĂ, P. 267. A ieși în lume = a se duce printre oameni, în societate, a lua contact pentru prima dată cu oameni și situații noi. Bucură-te dar și te veselește, dragă Marghioliță, că în curînd ai să ieși și tu în lume. ALECSANDRI, T. I 36. Gura lumii v. gură. A ajunge (sau a fi) de rîsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație înjositoare, degradantă; a se face de rîs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. Cîte n-am văzut și eu De atunci pe lume. COȘBUC, P. I 262. Ce mai la deal la vale? Așa e lumea asta. CREANGĂ, P. 233. Ții tu minte cîte-n lume-ai auzit? EMINESCU, O. I 134. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale, a se retrage. Pe urmă m-am dus în lumea mea cu Ioniță. Atîta am avut și eu drag pe lume, și m-am dus cu el. SADOVEANU, O. V 8. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = a) nu știe nimic din ce se întîmplă; b) e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă (sau dragă lumea) = a) a-i fi dragă viața, a-i plăcea să trăiască. Tuturor li-i dragă lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221; b) a avea multă plăcere să..., a fi foarte plăcut să... Fata împăratului se făcu un flăcău de-ți era dragă lumea să te uiți la el. ISPIRESCU, L. 30. Cînd ți-e lumea mai dragă v. drag². Zi-i lume și te mîntuie = ce mai la deal la vale; asta e, n-ai ce(-i) face. Zică cine-o zice și cum a vrea să zică, dar cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte te silești să-l ajungi... Vorba ceea: zi-i lume și te mîntuie. CREANGĂ, P. 223. ♦ Viață laică, viață care satisface necesitățile și plăcerile naturale ale omului, viață veselă, liberă. Sus, în deal, la mănăstire Plînge sora-ntr-o grădină... Dup-a lumii fericire. ALECSANDRI, P. I 15. Plecasem să mă duc la vro sehăstrie, să fug de lume. NEGRUZZI, S. I 67. De desfătările lumii poftele mele lipsite, Nu mai au nici o plăcere, nu mai au nici o pornire. CONACHI, P. 104. ◊ Cîntec de lume = poezie de dragoste însoțită de melodie. Îl plimba cu dînsul noaptea în butcă... de-i cînta cîntece de lume. GHICA, S. 56. 2. (În expr.) Lumea albă = (în basme) viață pămîntească în care trăiesc oamenii. De cînd sînteți pe lumea asta albă, voi ați îmblat cu furca, cu acul, cu războiul. ISPIRESCU, L. 12. Lumea neagră = (în basme) presupusa viață subpămînteană în care ar trăi duhurile necurate, rele, diavolii. Ca să mergi de pe lumea albă în lumea neagră, trebuie să-ți dai drumul prin fîntîna zmeilor. ȘEZ. II 202. Lumea de apoi (sau lumea cealaltă, ceea (rar cea) lume) = a) (în concepțiile mistico-religioase) presupusa viață de după moarte. Muri după ce mîncă trei oi fripte și bău o balercă de pelin, zicînd că nu trebuie să se ducă pe ceea lume flămînd și însetat. NEGRUZZI, S. I 247; b) (în basme) celălalt tărîm. După ce simțiră că fiul oii a ajuns pe cea lume și s-a scoborît din leagăn, traseră leagănul afară. RETEGANUL, P. I 65. 3. Ansamblu, totalitate, mediu, viață. Lumea vegetală. Lumea animală.

încăpea [At: CORESI, EV. 294/12 / V: (îrg) ~chepe / Pzi: încap / E: ml *incapere] 1 vi A putea fi cuprins într-un spațiu. 2 vi A se potrivi ca dimensiuni. 3- 4 vit (Pfm; îe) A nu-și (mai) ~ în piele sau a nu-l mai ~ pielea de gras A fi foarte gras. 5-6 vit (Fig; îe) A nu-și (mai) ~ în piele sau a nu-l mai ~ pielea (de bucurie) (de mândrie sau) de fericire A fi foarte (bucuros) (mândru sau) fericit. 7 vi (Pfm; îe) Nu mai încape vorbă (sau Mai încape vorbă?) Este cert. 8-9 vt A (putea) cuprinde ceva. 10 vt (Îe) A ~ cu mintea A înțelege. 11-12 vt (Pfm; îe) A nu-l (mai) ~ (pe cineva) locul (de bucurie, de veselie etc.) A fi (foarte neastâmpărat sau) foarte bucuros. 13 vi (Fam; îcn, udp „de”) A se împiedica de cineva sau de ceva care stingherește. 14 vi A pătrunde prin... 15-16 vi (Pfm; îe) A ~ pe mâna (sau mâinile) cuiva A fi (în posesia sau) la discreția cuiva. 17-18 vti (Înv; îe) A nu-l ~ (pe cineva) vremea (sau a nu ~ cu timpul) A nu avea timp suficient pentru a face ceva. 19 vi (Reg; îe) A nu-i ~ cuiva strigările A fi excedat de treburi. 20 vi (Îvp) A se simți în largul său într-un anume loc sau într-o anumită societate. 21 vi (înv) A cuceri un oraș, o cetate etc. 22 vi (Jur; înv) A avea dreptul la ceva prin moștenire. 23-24 vi (Înv) A ajunge (într-un rang înalt sau) la o stare materială bună Cf a parveni. 25 vt (Îvp; îe) Nu-l încape cămașa Este neliniștit. 26-27 vr (Șfg) A se încuiba (1).

Zeus, cel mai puternic dintre olimpieni, socotit drept stăpînul suprem al oamenilor și al zeilor. Zeus făcea parte din cea de-a doua generație divină (v. și Gaea). El era cel mai mic dintre fiii lui Cronus și ai Rheei. Ca să-l scape de urgia tatălui său, care-și înghițea rînd pe rînd copiii de îndată ce se nășteau (v. Cronus), Rhea l-a ascuns pe Zeus trimițîndu-l în Creta, unde a fost îngrijit de nimfe (v. și Amalthea). Cînd a crescut mare, Zeus a pus la cale, cu ajutorul Gaeei și al lui Metis, detronarea tatălui său. După ce l-a silit pe Cronus să-și verse înapoi copiii înghițiți, Zeus, împreună cu frații săi acum reîntorși la viață, i-a declarat război lui Cronus. În ajutorul acestuia au sosit însă frații săi, titanii. Lupta a durat zece ani încheiați și a luat sfîrșit cu victoria olimpienilor. Zeus a devenit stăpînul întregului Univers. El a dăruit Lumea subpămînteană fratelui său Hades, iar Marea lui Poseidon, păstrîndu-și pentru sine Pămîntul. Pînă să dobîndească pacea, a avut de înfruntat însă noi vrăjmași, de data asta pe giganții asmuțiți împotriva sa de către Gaea. Lupta cu Typhon (v. și Typhon) a fost cea mai grea, dar, în cele din urmă, Zeus a ieșit din nou și definitiv biruitor. Cu prima sa soție, Metis, Zeus a născut-o pe zeița Athena (asupra împrejurărilor în care s-a produs nașterea ei, v. Athena), cu Themis a avut mai multe fiice, numite Ore și Moire, cu Eurynome – Grațiile, cu titanida Dione a avut o fiică, pa zeița Aphrodite, cu altă titanidă – pe nume Mnemosyne – a avut drept fiice cele nouă Muze, cu Leto, doi copii – pe Artemis și pe Apollo, cu sora sa Demeter, pe Persephone etc. Dintre soții, cea sortită să-i fie egală și regină alături de el în Olympus a fost sora sa, Hera. Cu ea Zeus a avut trei copii: pe Ares, pe Hebe și pe Ilithyia. Zeus a zămislit numeroși copii unindu-se, în egală măsură, și cu muritoarele de rînd: Alcmene, Danaë, Io, Europa, Niobe etc. (v. numirile respective). Ca stăpîn suprem și ca deținător al puterii supreme absolute, Zeus era cel care împărțea dreptatea printre oameni și zei, el era expresia echilibrului și a ordinii din natură și din societate. Era socotit zeul luminii, al fenomenelor naturale, deținătorul fulgerelor și, mai ales, al trăsnetelor – manifestare cu precădere a forței și a mîniei sale divine. El domnea în palatul său care se afla pe crestele înalte ale Olimpului și de acolo, înconjurat de ceilalți zei, cîrmuia destinele lumii, împărțind binele și răul printre muritori și veghind asupra împlinirii destinelor lor. În mitologia romană Zeus purta numele de Iupiter (v. și Iupiter).

ISTORIOGRAFIE, istoriografii, s. f. Știință care studiază dezvoltarea cunoștințelor istorice și perfecționarea metodelor proprii de cercetare, istoria luptelor dintre diferitele curente pentru interpretarea fenomenelor sociale (ca o reflectare a luptei de clasă), prezentare evolutivă a cercetărilor pentru descoperirea legilor de dezvoltare a societății. ♦ Totalitatea scrierilor istorice dintr-o anumită țară sau perioadă de timp. Bălcescu a desfășurat o vastă activitate de cercetător al istoriei, elaborînd o serie de lucrări valoroase, prin care ridică la un nivel mai înalt istoriografia romînească. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2540. Marele luptător revoluționar și istoric N. Bălcescu (1819-1852) și în anumită măsură M. Kogălniceanu (1817-1891), au îmbogățit cu lucrări de valoare istoriografia noastră. IST. R.P.R. 4. - Pronunțat: -ri-o-.

slimline s. (cuv. engl.; tehn.) ◊ „«Slimline». Societatea britanică «Arc Concrete» a pus în fabricație conducte rezistente de beton armat cu fibre de sticlă pentru sistemele de canalizare și transportul apei la suprafață. Compoziția acestor conducte, denumite «Slimline» este de 99 la sută beton de înaltă rezistență și 1 la sută sticlă, ceea ce le face imune la mediul alcalin.” Sc. 8 X 77 p. 5 [pron. slimlain]

academie f. 1. școală filozofică întemeiată de Platon la Atena în grădina lui Academ; 2. societate de scriitori și de învățați: Academia română, înființată în 1867 și definitiv constituită în 1879, după modelul Academiei franceze, se împarte în 3 secțiuni (literară, istorică și științifică) cu 40 membri ordinari și un număr oarecare de membri onorari și corespondenți; 3. școală înaltă: Academia Mihăileană, a fost înființată la Iași în 1835; 4. loc destinat exercițiilor corpului (călărie, dans, scrimă); 5. figură întreagă pictată după un model nud. [La Greci, Academia era numele unui gimnaziu aproape de Atena, înconjurat de grădini, unde profesa filozoful Platon].

LITERATURĂ (< fr. littérature < lat. littera, literă, scriere) Într-o accepție mai largă, generalizată oarecum, literatura este o artă mediată prin cuvînt, ansamblul scrierilor cu caracter estetic scrise într-o limbă. În baza unor criterii diferite – estetice, lingvistice, bibliografice – s-a încercat a se fixa specificul termenului literatură, teoriile variind după diferitele orientări și accepții asupra funcției limbajului, căci, după R. Barthes (Rhétorique de l’image), ceea ce caracterizează literatura sînt procedeele de limbaj, ca fiind un sistem de semne. Orală în începuturile ei, apoi scrisă, literatura, privită din punctul de vedere al originii, se împarte în două ramuri: literatura populară, (v. folclor) și literatura cultă, în care se includ operele artistice ale scriitorilor, literatură fixă prin tipărire. Pe lîngă literatura populară orală (doine, balade, strigături, basme etc.), există și o literatură populară scrisă epică propriu-zisă (Alexandria, Genoveva de Brabant, Halima etc.), astrologică (Trepetnice, Rojdanice, Zodiacare etc.), etică (Esopia, Albinușa etc.) Pe baza unor criterii diferite, clasificarea literaturii include și alte ramuri: literatura națională, privită ca totalitate a producțiilor literare ale unui popor; literatura străină, prin opoziție cu cea națională, referitoare la producțiile literare ale altor popoare; literatura universală, în sens larg, cuprinzînd producțiile literare ale tuturor popoarelor, iar în sens restrîns numai acele opere literare, care, atît prin valoarea lor artistică în sine, cît și prin măsura în care sînt expresii ale sufletului națiunilor, au intrat definitiv în patrimoniul culturii umane. În cercetarea literaturii universale s-au introdus metode noi, ca, de exemplu, compararea literaturilor naționale, între care s-au produs interferențe, sub diferite aspecte: motive sau teme, modalități artistice etc. Astfel de studii au format un domeniu nou, cel al literaturii comparate. Literatura reflectă, în imagini artistice, priveliști din natură, întîmplări din viața și societatea omenească, năzuințe, sentimente, idei. Ea formează obiectul științei literaturii. Una din ramurile acesteia este teoria literaturii, care studiază creația literară (elementele ei constitutive, genurile și speciile, curentele literare, versificația etc.), și are strînse legături și cu celelalte ramuri ale științei literaturii, critica literară și istoria literaturii, cum și cu alte discipline ajutătoare: estetica, istoria artei, istoria culturii, lingvistica etc. Operele literare, indiferent de genul lor, ajută atît la cunoașterea, cît și la transformarea vieții și societății omenești, prin cele trei atribute sau caractere pe care le implică: caracterul partinic (partinitatea), caracterul național și caracterul popular. Prin partinitate se înțelege tendința fățișă a scriitorului de a oglindi realitatea potrivit concepției și intereselor uneia sau alteia dintre clasele sociale. Forma cea mai înaltă a partinității în literatura actuală este partinitatea comunistă, al cărei principiu a fost formulat de Lenin, în articolul: Organizația de partid și literatura de partid (1905), în care el cheamă pe scriitori să lupte pentru a opune literaturii fățarnic-libere, în realitate legată de burghezie, o literatură într-adevăr liberă, legată în mod deschis de proletariat. Literatura însuflețită de principiul partinității comuniste este o literatură fundamental realistă, care nu se mărginește doar la constatarea și oglindirea realității, ci participă activ la schimbarea ei și contribuie din plin la procesul însuși de transformare revoluționară și de formare a conștiinței comuniste. De asemenea, este o literatură militantă, adică „un instrument de perfecționare continuă a societății, a omului, de afirmare a dreptății și echității sociale, a modului de muncă și viață socialistă și comunistă.” (Nicolae Ceaușescu, Expunere cu privire la Programul P.C.R. pentru îmbunătățirea activității ideologice... 3 noiembrie 1971). Prin caracter național al unei opere literare se înțelege totalitatea trăsăturilor caracteristice națiunii căreia aparține scriitorul, așa cum se oglindesc ele în întîmplările, locurile, obiceiurile și oamenii din acea operă, precum și în limba folosită de autor. Caracterul popular al literaturii se referă la înfățișarea aspectelor de viață fundamentale, care interesează poporul, la idealul de viață al acestuia, la mentalitatea și filozofia lui, exprimate cu ajutorul unui limbaj artistic accesibil poporului.

*academíe f. (lat. academía și [greșit] académia, d. vgr. akadémeia și [greșit] akademía, grădina lui Academ, lîngă Atena, unde Platone îșĭ ținea cursurile; it. académia; rus. akadémiĭa). Societate de oamenĭ de litere, știință saŭ arte: Academia românească (fals română, cu toate că chear ĭa îșĭ zice așa!), Academia franceză, Academia de muzică (la Paris), Opera. Școală de pictură, de scrimă, de călărie și chear și de croitorie. Diviziune universitară în Francia, unde-s 16 academiĭ, dirijate de cîte un rector, asistat de cîte un inspector de academie de fiecare departament al circumscripțiuniĭ sale. În Germania, universitate care n’are toate facultățile. Academia de medicină, societate de medici la Paris, deosebită de institut. – Academia românească, înființată la 1867 și definitiv constituită la 1879, după modelu celeĭ franceze, are trei secțiunĭ (literară, istorică și științifică), cu 40 de membri ordinari și un număr oare-care de membri onorarĭ și corespondențĭ. Academia mihăileană a fost o școală înaltă (ceva mai mult de cît un liceŭ) înființată la Iași în 1835 supt Mihail Sturza. Academia franceză, fundată la 1634 de Richelieu (40 de membri), însărcinată cu redactarea Dicționaruluĭ. Academia de Inscripțiunĭ și Litere, fundată de Colbert la 1663 (40 de membri) care se ocupă de lucrări de erudițiune istorică saŭ arheologică. Academia de Științe morale și politice, creată de Convențiune (40 de membri), consacrîndu-se studiuluĭ chestiunilor de filosofie, economie politică, drept, istorie generală ș. a. Academia de Științe, înființată la 1666 de Colbert (65 de membri), pentru studiu chestiunilor de matematică, chimie, fizică ș. a. Academia de Arte frumoase (40 de membri), compusă din pictori, arhitecți, sculptorĭ și muzicanțĭ, ale căreĭ secțiunĭ (create pe rînd de Mazzarini și Colbert) fură unite la 1876. Toate aceste cincĭ academiĭ franceze formează Institutu.

PATRIARH, patriarhi, s. m. 1. Cleric care deține cea mai înaltă treaptă în ierarhia bisericii creștine ortodoxe dintr-o țară sau, altădată, din mai multe țăii; șeful unei patriarhii. Mitropoliții, la înscăunarea lor, luase drept obicei a cere și încuviințarea patriarhului de Constantinopol. NEGRUZZI, S. I 241. 2. Bărbat mai în vîrstă cu rol de șef al familiei în societatea gentilică. ♦ Fig. Bătrîn venerabil, cu numeroși descendenți. Fiecare, privindu-l, gîndea cu jind la viața acestui patriarh, așa de iubit și ocrotit de fii și de nepoți. ANGHEL, PR. 62. [Leul] înfrînt de greutatea unor ani de patriarh.. S-afunda în maiestatea morții sale de monarh. MACEDONSKI, O. I 118. 3. (În Vechiul Testament) Fiecare dintre capii de familie, conducători (spirituali și politici) ai poporului evreu, predecesori ai lui Moise. Patriarhul Abraham. Patriarhul Iacob. ▭ Numele patriarhilor s-au întîlnit cu meditarea și ținerea mea de minte. GALACTION, O. I 12. Chipul lui grav, cu barba de patriarh, mi-a apărut deodată în minte. BART, S. M. 43.

CONȘTIINȚĂ s.f. 1. Forma cea mai înaltă, proprie omului, de reflectare a realității obiective, produs al materiei superior organizate – creierul uman – și al vieții sociale. ♦ Ansamblu de procese psihice variate, complexe, cuprinzînd senzații, percepții, reprezentări, noțiuni, judecăți, raționamente, inclusiv procese afective și voliționale. 2. Faptul de a-și da seama; înțelegere. ◊ Conștiință socială = viața spirituală a societății ca reflectare a vieții ei materiale; conștiință de clasă = faptul de a fi conștient de apartenența la o anumită clasă, de a înțelege interesele acestei clase, rolul ei istoric. 3. Sentiment pe care omul îl are asupra moralității acțiunilor sale. ◊ Proces de conștiință = luptă sufletească generată de momente și de situații de viață deosebite, cruciale; mustrare de conștiință = remușcare. 4. Libertate de conștiință = dreptul recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filozofică etc. [Pron. -ști-in-. / < fr. conscience, cf. lat. conscientia, după știință].

societate sf [At: CALENDARIU (1733), 14/12 / P: ~ci-e~ / V: (înv) soți~, (îvr) soțieta / G-D: (înv) ~tăței / Pl: ~tăți / E: lat societas, -atis, fr société, it società] 1 Totalitatea oamenilor care trăiesc laolaltă, fiind legați de anumite relații istoric determinate. 2 Ansamblu unitar de relații între oameni, bazate pe relații economice și de schimb. 3 Formațiune social-economică Si: orânduire, regim, sistem (2). 4 (Pan) Totalitatea viețuitoarelor care trăiesc împreună. 5 Grup restrâns de persoane, pe care relațiile sociale le fac să petreacă un anumit timp împreună Si: anturaj, companie¹ (5), tovărășie, (grî) sinanstrofie. 6 (Îe) În ~ Între oameni. 7 Grup social constituit pe baza condițiilor materiale, spirituale, morale etc. 8 (De obicei determinat prin „înalt”) Grup limitat de oameni care aparțin claselor privilegiate în regimurile bazate pe clase antagoniste. 9 Grup de persoane asociate în vederea unui anumit scop (științific, cultural, sportiv etc.) Si: asociație (4), (înv) reuniune. 10 Organizație constituită cu scopul de a promova unele idei sau acțiuni de interes general. 11-12 Sediul în care se desfășoară activitatea unei societăți (9-10). 13 Întreprindere alcătuită pe baza unor investiții de capital în comun, în vederea realizării unor beneficii în raport cu capitalul depus. 14 Sediul în care se desfășoară activitatea unei societăți (13). 15 (Îs) ~ (anonimă) pe acțiuni (sau, înv, prin sau pre acții) Formă de organizare a unei întreprinderi al cărei capital este împărțit în acțiuni, acționarii respectivi nerăspunzând de datorii decât în limita sumelor subscrise în vederea alcătuirii capitalului acestuia. 16 (Îs) ~ în nume colectiv Organizare a unei întreprinderi pentru obligațiile căreia membrii săi răspund solidar și nelimitat, cu întregul patrimoniu. 17 (Înv; îs) Regula de sau regula de companie, regula ~tății ori regula însoțirii Regulă de trei compusă, care servește la calcularea părții de câștig sau de pierdere a fiecărui participant la o asociație, în raport cu fondurile depuse. 18 (Jur) Persoană juridică, care se constituie pe temeiul unui contract.

COMISÁR (< fr., rus.) s. m. 1. Persoană învestită de către o autoritate superioară cu împuternicire speciale; mandatar. ◊ Înalt c. = reprezentant diplomatic permanent care reprezintă un stat al Commonwealth-ului în oricare alt stat al acestuia (cu excepția Marii Britanii) sau care reprezintă Marea Britanie într-un stat membru al Commonwealth-ului. V. și guvernator general. ◊ C. poporului = (în U.R.S.S., între 1917 și 1946) membru al guvernului Uniunii Sovietice. ♦ (EC.) Persoană desemnată de acționarii unei societăți pe acțiuni pentru controlul conturilor societății. 2. (În vechea organizare administrativă a României) Ofițer de poliție, șef al unui comisariat.

sus, ~ă [At: PSALT. SCH. 132/13 / V: (îvr) sos / Pl: (a) suși, suse, susuri sn, (înv) suse / E: ml sursum] 1 av (Indică direcția mișcării unei ființe, a unui obiect etc. sau a unor părți ale acestora; ca determinant al unor verbe ca „a se înălța”, „a se ridica”, „a se sui”, „a se urca” etc. întărește sensul acestora; ca determinant al altor verbe de mișcare arată sensul deplasării) (De la un punct sau un loc de referință jos) (în)spre un loc ori punct (mai) înalt sau depărtat de sol, în direcție (aproximativ) verticală. 2 av În aer¹ (1). 3 (Îlav) Până ~ În locul cel mai înalt, raportat la un punct de plecare. 4-5 av, sn (Îla; îlpp) În ~(ul) (În) sens contrar cursului unei ape Si: în(spre) direcția izvorului unei ape, în amonte. 6-7 av, sn (Îal) (În)spre un loc sau un punct (mai) ridicat sau (mai) înalt Si: (în)spre vârf, la deal. 8-9 av, sn (Îal; pex) (În)spre nord. 10 av (Îe; pfm) A sări (drept) în ~ A face o mișcare bruscă (de bucurie, de spaimă, de mânie). 11 av (Îae) A izbucni. 12 av (Îae; cu valoarea unui verb al declamației) A replica prompt (și violent). 13 av (Îe) A ridica în ~ pe cineva A pune într-o stare de agitație. 14 av (Îae; pex) A da alarma (6). 15 av (Reg; îe) A se da în ~ A se sustrage (11). 16 av (Reg; îe) A pune ~ (ceva) A pune un lucru la locul lui. 17 av (Reg; îae) A pune bine. 18 av (Îae; pex) A păstra. 19 av (Indică plasarea în spațiu; de obicei îcr jos) Într-un loc, într-un punct situat într-o parte mai ridicată sau în partea superioară pe o verticală (imaginară) în raport cu alt loc, cu alt punct luat ca referință Si: la înălțime (pe verticală). 20 av (D. obiecte, d. părți ale acestora sau ale corpului ființelor; îla) De ~ (înv) din ~ Care se află în (sau prin) partea superioară ori la înălțime. 21 av (Îvp; d. porțiuni de teren, d. regiuni geografice sau d. părți ale unor țări, ale unor localități etc.; îal ) Care se află în partea mai înaltă, mai ridicată. 22 av (Îvp; îal) Care se află în partea de nord Si: superior. 23 av (Îvp; d. oameni; îal) Care locuiește în partea mai ridicată sau în partea de nord a unei regiuni goegrafice, a unei localități etc. 24 av (D. oameni; îal) Care activează în cadrul organelor de conducere (centrale) sau la centru. 25 av (Îlav) De ~ De pe un loc situat într-o parte mai ridicată sau din partea superioară pe verticala (imaginară) a unui loc Si: din sau de la înălțime (pe verticală), de deasupra. 26-27 av (Îljv) De ~ (Care emană) de la sau (care este făcut) de către organele (centrale) de conducere Si: (care provine) de la centru. 28-29 av (Îvp; îla) În ~ Care este (mai) ridicat (decât în mod obișnuit). 30-31 av (Îljv; pfm) Cu fundul (sau cu dosul, cu curul) în ~ (sn, cu ~ul în jos) (Care este) în neorânduială. 32-33 av, sn (Pfm; îlv;) A răsturna (sau a întoarce) ceva (sau totul) cu fundul (ori cu dosul, cu curul) în ~ (ori cu ~ul în jos) A răvăși. 34-35 av, sn (Fam; îe) A fi (sau a se scula) (tot) cu fundul (ori cu dosul, cu curul) în ~ (cu ~ul în jos) A fi îmbufnat. 36 sn (Pfm; îe) A-i merge (cuiva) cu ~u-n jos A-i ieși (toate) pe dos. 37 av (Îlav) Din ~ Din(spre) partea mai ridicată, mai înaltă. 38 av (Îal) De la izvor, din amonte. 39 av (Îal) Din(spre) nord. 40 av (Îlav) În ~ (șîf drept în ~) În poziție verticală. 41-42 av, sn (Îljv) În ~ (pfm cu fundul sau cu dosul în ~, sn cu ~ul în jos) (Care este) în poziție inversă decât cea normală, obișnuită. 43 av (Îlav) (Ca determinant al unor verbe de mișcare, indică modalitățile de efectuare a acesteia) Pe ~ Purtat (repede) de cineva (în cârcă, pe brațe, aproape târât etc.) cu, sau mai ales, fără voie, cu un vehicul. 44 av (Indică locul aproximativ pe verticală; îal) Prin înălțime Si: prin aer, de la (mare) înălțime, din aer. 45 av (Îal) În zbor. 46 av (Îe; înv) A fi purtat pe ~ A fi răsfățat. 47 av (Îvp) Mai (sau din) ~ de... (șîf mai în ~ de...., mai pe din ~, pe din ~, pe din ~ de...) (Cam) pe la un loc sau un punct (mai) ridicat, (mai) înalt (decât..., de...). 48 av (Îal) (Mai) pe la deal (de...). 49 av (Îal) (Mai) pe la nord (de...). 50 av (Îlpp) Mai (sau din) ~ de... (îf mai ~ de..., din ~ de...., (pop) pe din ~ de...) Deasupra (2). 51 av (Îal) Mai departe de... (pe verticală). 52 av (Îlav) De (nob din) ~ în jos În direcție verticală descendentă. 53 av (Îal; șîf de ~ până jos) De la vârful unei societăți, al unei organizații etc. (până) la baza ei. 54 av (Îlav) De jos în ~ În direcție verticală ascendentă. 55 av (Îal; șîf de jos până ~) De la baza unei societăți, a unei organizații etc. (până) în vârful ei. 56 av (Îlav) De ~ până jos (șîf de ~ și până jos) Din partea superioară până la bază. 57 av (Îal; pex) În întregime. 58 av (Îal) Din toate clasele sociale, (rar) de la stăpânii casei până la servitori. 59 av (Îe) A măsura pe cineva (cu privirea sau cu ochii) de ~ până jos (și de jos până ~) ori a privi pe cineva de ~ până jos (sau se jos în sus) ori a arunca a privire repede de ~ în jos și de jos în susu asupra cuiva A examina pe cineva cu atenție, apreciativ sau depreciativ, cu neîncredere sau, pex, cu dispreț. 60 av (Îlav) În ~ și în jos (îpp) și în ~ și în jos (înv) și ~ și jos, în jos și în ~ Încoace și încolo. 61 av (Pex; îal) Peste tot. 62 av (Îlav) Cu fața în ~ Culcat pe spate. 63 av Într-o poziție care e puțin deasupra poziției normale sau obișnuite. 64 av (Îlav) Cu fruntea (sau cu capul) ~ Cu o atitudine fermă, dârză. 65 av (Îal; pex) Mândru. 66 av (Îes; pop) A-i sta (cuiva) capul ~ A trăi. 67 av (Îe) A umbla (pop a se ține, a fi) cu nasul pe ~, (înv) a se ține cu mintea prea ~, sau a-și ține lucrul prea ~, (pop) a umbla cu capul în (ori pe) ~, a(-și) purta nasul (pe) ~, a ține (sau a purta) nasul ~, (reg) a ține (ori a fi cu) nasul în ~, (fam) a(-și) ridica nasul mai ~ decât se cuvine A fi îngâmfat. 68 av (Pex; îae) A avea pretenții prea mari. 69 av (Îlv; pop) A avea nasul (ridicat, sau întors, strâmb, cârnit) în ~, ori a fi cu nasul (sau cu nările) în ~ ori, (reg) a fi ~ de nas (sau la nări) A fi cârn (2). 70 av (Pop; îlv) A sta în ~ A sta în picioare sau (mai ales d. copii) în șezut. 71 (Pop; pex; îae) A sta drept. 72 av (Înv; îlv) A fi ~ la preț A fi scump. 73 av (Pex) În camera (sau camerele) din partea superioară a unei clădiri. 74 av (Reg; îs) Casa din ~ Cameră mare rezervată oaspeților Si: la etaj. 75 av (Înv; îs) Camera (sau casa) de ~ Camera lorzilor. 76 av Într-un loc al unei construcții sau al unei părți a acesteia situat desupra sau la mare înălțime. 77 av (Îla) De ~ (D. etaje sau d. camere, d. săli etc. ori de părți ale acestora) Care ține de sau se află în partea superioară a unei construcții. 78 av (D. personalul de serviciu dintr-o casă; îal) Care servește în apartamentele de deasupra ale stăpânului. 79 sn (Adesea figurat) Teren, loc, parte sau porțiune ridicate, înalte, superioare. 80 sn (Pex) Înălțime Si: vârf. 81 sn (Îlpp) Din ~ul (pop) din mai ~ul... Dintr-un loc (sau punct) mai ridicat sau (mai) înalt decât... Si: din(spre) vârful..., mai la deal de.... 82 sn (Pex; îal) Mai departe de... 83 sn (Pex; îal) Din afara... 84 sn (Pex; îal) Din(spre) nordul... 85 sn (Îal) (înv, de din ~ul) Din partea de deasupra, superioară, a... 86 sn (Îal) (rar, mai din ~ul...) Din(spre) direcția izvorului unei ape Si: din(spre) amonte. 87 sn (Înv; îla) De pre mai de ~ul Din înălțimea... 88 sn (Îlav) (Mai) în ~ul În(spre) partea superioară a... Si: deasupra. 89 sn (Reg; îlav) Pe din ~ul Printr-un loc sau printr-o regiune situată (mai) la nord de... 90 sn (Reg, îlv) A da (cu cineva sau cu ceva) de(a) a-n ~ul (sau ~elea, ~ili) A arunca (pe cineva sau ceva) în aer sau la (mare) înălțime. 91 a (Pop, d. locuri, d. obiecte sau d. părți ale acestora) Înalt. 92 av Într-un loc considerat sediu al divinității sau, spc, al lui Dumnezeu Si: în cer. 93 av (Pex) În rai. 94-95 av (Îljv) De ~ (care vine) din cer sau, pex, de la divinitate ori, spc, de la Dumnezeu. 96 av (Înv; îlav) În ~ Spre cer. 97 sm (Îvr) În (sau de) ~ul ori în ~e Slăvit. 98 sn (Înv; șîc cel sau cela de ~) Divinitatea, spc, Dumnezeu. 99 av (Îvr) Într-un fel sublim. 100 av (Fig) Într-o situație net superioară cantitativ sau calitativ. 101 av (Fig) Deasupra mediei pe scara valorilor sau a importanței (sociale, politice, morale etc.). 102-103 av, smf (Îla) De ~ (Om) care face parte din clasele privilegiate. 104-105 smf, av (Îal; șîf cea de ~) (Clasă, pătură etc.) Care se află în vârful ierarhiei sociale. 106 av (Îal; rar; d. manifestările oamenilor) Care aparține persoanelor din vârful ierarhiei sociale. 107 av (Reg; d. obiecte de îmbrăcăminte, în opoziție cu „de purtare”) De sărbătoare. 108 av (Îe) A lua (sau a privi pe cineva ori a se uita la cineva (cam) pe ~ A trata (pe cineva) ca pe un inferior. 109 av (Îe) A vorbi (cuiva sau cu cineva) de ~ A vorbi (cu cineva) în mod arogant, obraznic. 110 av (Rar) A pune cel mai ~ A prețui în mod deosebit. 111 av (Îvr) A merge (în) ~A se adresa unor persoane influente. 112 av (Înv) Din ~ (D. rude) Ascendent (8). 113 av (Îlav) De ~ De la clasele privilegiate. 114 av (Îc) ~-pus Care a ajuns într-un post înalt, în vârful ierarhiei sociale, cu mare influență. 115 av (D. poziția unui astru) Deasupra orizontului Si: pe cer. 116 av (Îla) De ~ De pe bolta cerului. 117 sn (Rar) Bolta cerească. 118 av (Pop) Departe (și la altitudine). 119 av (În legătură cu ceea ce a constituit obiectul unei descrieri, al unui comentariu etc. sau cu textul, cu pasajul în care a apărut descrierea sau comentariul respectiv, de obicei la comparativ de superioritate; șîla de mai ~, mai de ~ sau, înv, mai în ~, din ~) Anterior (3). 120-121 smf, a (Îc) ~-arătat, ~-citat, ~-menționat, ~-numit, ~-pomenit, ~-zis etc. (Persoană, obiect, fapt etc.) amintit (în cele spuse, scrise) mai înainte. 122 a (Îvr; d. ani) Precedent. 123 av (Înv; de obicei la gradul comparativ de superioritate, adesea urmat sau precedat de construcții numerice introduse de prepoziția „de”, indică situarea dincolo de limita vârstei, greutății, valorii etc. precizate de construcțiile numerice) Mai mult. 124 av (Sens curent; precedat de „în” și în legătură cu construcții cu sens local, temporal sau numeric introduse prin prepoziția „de la”, îvr, „din”, „de”, indică punctul de referință de unde pleacă situarea locala sau temporală, aprecierea numerica) Începând de la... 125 av (Fig; îvp; de obicei la gradul comparativ de superioritate; adesea urmat de construcții introduse prin prepoziția „de”, „decât” șîljv, mai presus, înv, pre mai ~, pre din ~, cu ceva mai ~) Care este (mai) presus (de..., decât). 126 av (Îlav) Cu un cap mai ~ Cu mult mai mult. 127 av (În legătură cu modul de a cânta sau de a vorbi) În registrul acut, înalt sau ridicat al vocii, al tonului ori al unui instrument. 128 av (Îla) De ~ (D. note) (Cel mai) înalt. 129 a (D. voce sau d. ton) Care este acut, înalt sau ridicat. 130 av (După verbe de declarație; îlav) ~ și tare În auzul tuturor. 131 av (Pex; îal) Energic (4), ferm (1). 132 i Strigăt de comandă echivalent cu „ridică-(te)!” sau „ridicați-(vă)!”, „urcă(-te)!” ori „urcați(-vă)!” etc. 133 i Strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie etc. 134 i (Spc; reg) Comandă cu care cârmaciul unei plute anunță pe ajutorul său că trebuie să vâslească astfel încât partea din față a plutei să fie îndreptată către malul opus celui în care bate firul apei.

REGHIN, municipiu în jud. Mureș, situat în E Pod. Transilvaniei, pe râul Mureș, la confl. cu râul Gurghiu; 36.773 loc. (2005). Stație de c. f. (inaugurată în 1885 și modernizată în 1968). Nod rutier. Centrală electrică și de termoficare. Turnătorie de oțel și fontă. Constr. de mașini, utilaje agricole și piese de schimb. Combinat de prelucr. a lemnului, în cadrul căruia se produc instrumente muzicale, ambarcațiuni nautice, articole sportive, plăci aglomerate din lemn etc. Fabrici de confecții, de încălțăminte, de lapte praf, bere, sucuri naturale, preparate din carne etc. Parc (6 ha); pădurea Rotundă (30 ha), folosită ca loc de agrement. Muzeu (1960), cu secții de istorie, etnografie și științele naturii (peste 1.500 specii din ornitofauna României și altor țări). Colecție de ouă încondeiate. Bibliotecă municipală, cu cărți rare și vechi. În perimetrul municipiului au fost descoperite vestigiile mai multor așezări suprapuse datând din Neolitic, Epoca Bronzului și din perioada geto-dacă. Totodată, s-a mai descoperit un tezaur monetar roman (peste 600 de piese) și vestigiile unei cetăți de pământ din sec. 8-9. În sec. 12, în R. și zonele înconjurătoare au fost colonizați sași. Prima mențiune documentară datează din 1228, cu numele Regun, iar apoi ca reșed. a unui decanat monahal (1300) și al unui capitlu (1332). Prădată și incendiată de invaziile tătare din anii 1241, 1285, 1393, așezarea s-a refăcut de fiecare dată și a fost înconjurată cu ziduri de apărare. Amintit documentar ca târg (oppidum) în 1427, R. devine în sec. 16 un important centru meșteșugăresc în care activau numeroase bresle (tăbăcari, cizmari, cojocari, croitori etc.) și comercial, cu vestite târguri anuale. În 1863, R. a fost ridicat la rangul de oraș liber, cu drept de a trimite deputați în Dieta Transilvaniei. În 1870, la R. a fost instalată o tipografie, iar în 1874 a luat ființă o secție a societății ASTRA, care a jucat un important rol cultural. După 1 dec. 1918, R. a cunoscut o dezvoltare însemnată, mai ales în domeniul ind. lemnului și alim. Declarat municipiu la 24 nov. 1994. Monumente: biserica evanghelică, începută înainte de anul 1300 ca bazilică romanică și terminată în 1330, cu unele transformări gotice din sec. 16 și 18. Renovată în 1857 (după incendiul din 1848) și restaurată în anii 1929-1930 și 1959-1961. Are un turn înalt de 47 m, prevăzut cu un ceas instalat în sec. 19; biserica de lemn Sf. Nicolae (1725 sau 1744-1748, renovată în 1760, 1857, 1957 și 1982), cu pictură de factură populară în altar și icoane pe tâmplă datând din 1857; biserica romano-catolică (1781), în stilul barocului târziu, a fost repictată în 1968; biserica sf. Treime, ctitorie din 1805 a lui Petru Maior, terminată în 1811; castel (sec. 15, refăcut în sec. 19), în localit. componentă Apalina, construit în stilul Renașterii, cu elemente baroce, situat într-un parc (15 ha) cu exemplare de frasin american, salcâm japonez, pin, tisă ș.a.

CHINA, Republica Populară Chineză, stat în Asia cuprinzînd o parte din Asia Centrală și din Asia Orientală, cu o largă ieșire la Oc. Pacific (linia țărmurilor măsoară 18 mii km); 9,6 mil. km² (locul 3 pe glob); 1,13 miliarde loc. (1989; țara cu cea mai numeroasă pop.), dintre care 93,3% chinezi (han). Limba de stat: chineza. Cap.: Beijing. Orașe pr.: Shanghai, Tianjin, Shenyang, Wuhan, Guanghzou, Chongqing, Harbin, Chengdu, Nanjing, Xian, Dalian, Taibei, Jinan, Changchun, Taiyuan, Zhengzhou, Kunming, Lanzhou, Anshan, Qiqihar, Qingdao, Hangzhou. Este împărțit în 23 de prov., cinci reg. autonome și trei orașe de subordonare republicană. În funcție de condițiile orohidrografice, de climă și vegetație poate fi împărțită în China de Est și China de Vest. În China de Est întră reg.: C. de Nord-Est, cu caracter muntos la extremități și o întinsă cîmpie interioară, climă temperată cu precipitații de 750-1.000 mm/an și ierni aspre; C. de Nord drenată de fl. Huanghe (Fl. Galben) cuprinde Marele Podiș de Loess (parțial), Cîmpia Chinei de Nord și M-ții Tzinlin; climă temperată de tranziție; C. Centrală cuprinde o vastă cîmpie vălurită, traversată de fl. Chang-Jiang (fl. Albastru), o reg. muntoasă înaltă (Alpii Sichuan au peste 7.000 m alt.) și Pod. Yunnan; climă subtropicală (media lunii ian. 6 °C, cu precipitații 750-2.000 mm/an); C. de Sud este o reg. muntoasă traversată de rîuri scurte (excepție fl. Xijiang / fl. Perlelor), în care zona litorală este bine populată; climă caldă-musonică. Ins. Taiwan și Hainan au un relief variat, predominant muntos (alt. max. 4.500-5.000 m), cu înguste cîmpii litorale. Climă tropicală musonică. În C. de Vest intră următoarele regiuni naturale: Tibet-Tsinghai (Xizang-Qinghai), cea mai întinsă și înaltă, include sectorul de N al M-ții Himalaya (alt. max.: 8.848 m în vf. Chomolungma), cel estic al M-ților Karakorum (vf. K₂ = Qogir Feng, 8.611 m), podișul Tibet (alt. medie: 5.000 m), bazinul endoreic Tsaidam (Qaidam Pendi, alt. minimă: 2.700 m) și depr. Tsinghai (alt. minimă: 3.200 m). Climă aspră cu precipitații bogate în S și reduse în NV; Xinjiang, vastă zonă endoreică în Asia Centrală, la N de M-ții Altîn Tagh, cuprinde două sectoare: Kashgaria (cu pustiul Taklimakan) și Jungaria, podiș semideșertic prin care trecea odinioară celebrul „Drum al mătăsii”. Ele sînt separate de M-ții Tian Shan (alt. max.: 6.995 m), sistem de munți lung de 2.500 km și în care unele depr. tectonice se află sub nivelul mării (Turpan – 154 m). Ultima mare reg. a C. de Vest o reprezintă Mongolia interioară ce include sectoare ale M-ților Marele Hingan, ale Marelui Podiș de Loess și ale Deșertului Gobi; climă rece, precipitații reduse. Mari zăcăminte de: cărbune, min. de fier, mangan, petrol, șisturi bituminoase, metale neferoase, prețioase și rare, sare ș.a. Ind. extractivă este bine dezvoltată: expl. de cărbuni (946,5 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), petrol (136,8 mil. t, 1988), gaze naturale (14,3 miliarde m³, 1988), min. de fier (154,4 mil. t, 1988, locul 2 pe glob), mangan, molibden, bauxită (2,4 mil. t, 1987), wolfram (18.000 t, 1987, locul 1 pe glob), cupru, nichel, vanadiu, stibiu, mercur, fosfați naturali (9 mil. t, 1987), sare (17,6 mil. t, 1987, locul 2 pe glob), jad. C. produce energie electrică (593,5 miliarde kWh, 1988), oțel (59,1 mil. t, 1988), fontă (59,1 mil. t, 1988, locul 3 pe glob), utilaje ind., mașini agricole, material feroviar, automobile și autocamioane, nave maritime și fluviale, produse electronice și electrotehnice, tractoare, aparate de precizie, produse chimice, ciment (204,4 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), celuloză și hîrtie, textile (4,52 mil. t fire de bumbac, 17,62 miliarde m țesături de bumbac, 1988, mătase naturală, țesături din lînă, covoare ș.a.), conf. și tricotaje, produse alim. (ceai, țigarete, făină, conserve, ulei, zahăr ș.a.); ind. atomică și aerospațială. Veche tradiție în prod. meșteșugărească (sticlă, porțelanuri, obiecte de artă ș.a.). Terenuri arabile reprezintă 9,7% din supr. țării, pășunile 32,2%, iar pădurile 12,2%. Se cultivă orez (179,4 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), grîu (91 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), porumb (75,8 mil. t, 1989, locul 2 pe glob), gaolean, floarea-soarelui, rapiță (5,4 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), soia (10,8 mil. t, 1989, locul 3 pe glob), cartofi (29,6 mil. t, 1989, locul 3 pe glob), batate (110,6 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), arahide (5,4 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), sfeclă de zahăr, trestie de zahăr (55,3 mil. t, 1989), bumbac (11,76 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), ceai (590 mii t, 1989, locul 2 pe glob), iută (565 mii t, 1989, locul 3 pe glob), camfor (75% din prod. mondială), cafea, cacao, tutun (2,9 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), arbori de chinină, de cauciuc, banane (2,43 mil. t, 1989), ananas ș.a. Pomicultură (inclusiv plantații de citrice), legumicultură, viticultură. Creșterea animalelor (capete 1989): bovine (77,1 mil.), ovine (102,7 mil., locul 3 pe glob), porcine (349 mil., locul 1 pe glob), caprine (77,9 mil., locul 2 pe glob), cabaline (10,7 mil., locul 1 pe glob), păsări; sericicultură, pescuit (10,36 mil. t, 1988, locul 3 pe glob), vînătoare. C. f.: 88,6 mii km (inclusiv cele forestiere și speciale). Căi rutiere: c. 1 mil. km; căi navigabile interne: 136 mii km. Flota comercială maritimă: 19,36 mil. t (1988). Moneda: 1 yuan (= renminbi) = 100 fen. Exportă textile și conf. c. 25%, produse agricole și alim., petrol și prod. chimice, piei, bumbac, fosfați, mașini și utilaje, metale ș.a. și importă mașini, utilaje și mijloace de transport (c. 1/3), semifabricate și materii prime ind., produse chimice, produse alim. ș.a. – Istoric. Pe terit. C., locuit din timpuri străvechi, leagăn al uneia dintre cele mai strălucite civilizații antice (milen. 3 î. Hr.), s-a constituit în sec. 18 î. Hr. statul Shang, care în sec. 11 î. Hr. a fost cucerit de statul Zhou; acesta din urmă s-a destrămat în mai multe formațiuni de sine stătătoare, unificate de-abia în sec. 3 î. Hr., sub dinastia Qin. În timpul dinastiei Han (206 î. Hr.-220 d. Hr.), C. a cunoscut o mare dezvoltare. Răscoala țărănească a „Turbanelor galbene” (184 d. Hr.) a slăbit statul chinez, care s-a destrămat. S-a unificat din nou în 589 sub dinastia Sui, iar din 618 pînă la începutul sec. 10 sub dinastia Tang. Între 1279 și 1368 C. a fost ocupată de mongoli. În timpul dinastiei Ming (1368-1644) a avut loc Marele Război Țărănesc (1628-1645), înăbușit cu ajutorul manciurienilor, care însă au cucerit întreaga țară, instaurînd dominația dinastiei Qing (1644-1911). În sec. 19, în urma celor două „războaie ale opiului” (1840-1842 și 1856-1860) și a încheierii unor tratate înrobitoare cu Marile Puteri, începe pătrunderea capitalului străin în C., amplificată, către sfîrșitul sec., după înăbușirea răscoalei populare I-he-tuan. Revoluția din 1911-1913, condusă de Sun Zhongshan, a răsturnat dinastia manciuriană, C. devenind republică. În timpul primului război mondial s-a intensificat lupta antiimperialistă și antifeudală. În 1921 a fost creat Partidul Comunist Chinez. În 1924-1927 s-a desfășurat primul război civil revoluționar, în care partidul Gomindan a colaborat cu P.C. Chinez împotriva forțelor conservatoare din nord. Însă, în 1927 conducătorii Gomindanului au adoptat o atitudine anticomunistă. În cursul celui de-al doilea război civil revoluționar (1927-1937), comuniștii chinezi au creat Armata Roșie Chineză și baze revoluționare la sate. În 1931, Japonia a ocupat partea de NE a Chinei, iar în 1937 a început un război pentru cucerirea întregii Chine. În timpul războiului de eliberare (1937-1945) forțele armate create și conduse de P.C. Chinez au eliberat o mare parte a terit. ocupat de japonezi. În 1946 Gomindanul a întrerupt tratativele inițiate de P.C. Chinez, în 1945, în vederea formării unui guvern de coaliție, ceea ce a provocat al treilea război civil revoluționar (1946-1949), în cursul căruia Armata Populară de Eliberare a înfrînt forțele armate gomindaniste; rămășițele acestora s-au retras în ins. Taiwan. La 1 oct. 1949 a fost proclamată Republica Populară Chineză. În 1971 au fost restabilite drepturile R.P. Chineză la O.N.U. R.P. Chineză este un stat socialist; este unui dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al O.N.U. În 1954 a fost adoptată prima constituție de tip socialist din istoria Chinei. Mao Zedung (Mao Tzedun) președintele C.C. al P.C. Chinez a fost ales președintele R.P. Chineză (1954). Încercarea de a forța dezvoltarea economică a țării („Marele salt înainte”), întreprinsă între anii 1958 și 1960, a eșuat. În 1965 a fost lansată „Marea revoluție culturală proletară”, amplu program de îndoctrinare a populației cu ideologia comunistă în varianta maoistă. „Revoluția culturală” a fost însoțită de grave excese și acte de violență împotriva celor considerați „adepți ai capitalismului” (în realitate adversarii extremismului stîngist). După moartea (1976) a lui Mao Zedong, grupul radicalilor stîngiști condus de soția sa („banda celor patru”) a fost inlăturat. Din 1982, conducătorul de fapt al țării devine Deng Xiaoping, care lansează un amplu program de reforme, menit să modernizeze structurile societății chineze în cadrul menținerii socialismului. Cererile formulate de studenți privind democratizarea vieții politice au fost însă respinse și manifestațiile acestora din Beijing reprimate dur (Piața Tiananmen, 3-4 iun. 1989). Pe plan extern, după o lungă perioadă de tensiune și confruntare cu U.R.S.S., care a culminat cu incidente de frontieră (1969), a intervenit din 1986 o destindere, care a făcut posibile vizite reciproce la cel mai înalt nivel de partid și de stat (1989, 1991). În C. are loc un amplu proces de modernizare a agriculturii, industriei, științei și tehnologiei; politica externă cunoaște o largă deschidere, prin stabilirea sau consilodarea relațiilor de cooperare politică, economică și culturală cu țările industrializate și cu cele în curs de dezvoltare. Potrivit constituției, puterea executivă este deținută de președintele republicii și de Consiliul de Stat (guvernul), iar cea legislativă de Adunarea Națională a Reprezentanților Populari (între sesiunile ei de Comitetul Permanent).

DEZVOLTARE, dezvoltări, s. f. Acțiunea de a (se) dezvolta și rezultatul ei. 1. Formă revoluționară a mișcării, de trecere de la o stare calitativă veche la alta nouă prin salturi, prin întreruperea continuității procesului evolutiv, prin transformarea cantității în calitate. Marxismul arată că istoria dezvoltării societății este în primul rînd istoria producției, istoria modurilor de producție care se succed de-a lungul veacurilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 353, 2/1. ♦ Extindere, creștere în proporții, în însemnătate, în forță. Dezvoltarea și progresul tehnicii devin problemă de bază pentru construirea socialismului și comunismului. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 337, 2/1. ♦ Formare, creștere (în sens fizic sau intelectual). Corpul ei, încă în dezvoltare, avea mlădieri ca tulpinile subțiri și înalte la adierea vîntului. IBRĂILEANU, A. 52. 2. Expunere amănunțită (a unei idei, a unui subiect). 3. Producere, emanare, degajare. Reacția dintre sodiu și apă se face cu dezvoltare de căldură.

PRINOS, prinosuri, s. n. 1. (Mai ales în antichitate) Dar oferit divinității (v. ofrandă, jertfă); p. ext. plocon dat unui stăpînitor. Și lui Apolon închină jertfiri. Numai de capre și boi lîngă marea în veci mișcătoare; Iară prinosul la cer ajungea-n rotocoale de fumuri. MURNU, I. 12. Marele vistier îi dus la vodă, cu prinosul obicinuit. – Dar știu; cu ploconul bănesc. ALECSANDRI, T. 1387. ◊ (Poetic) Din fund aleargă pîrîul, sărind peste înalte zăgazuri de stînci s-aducă Bistriței-stăpîne prinosu-i de unde. VLAHUȚĂ, O. A. 419. ◊ Fig. Mergi drept la ei, tu Despot, ca să le duci prinos, Lui vodă a ta spadă și brațu-ți credincios. ALECSANDRI, T. II 92. ♦ Fig. Sacrificiu făcut de cineva pentru o cauză socială. Unde este prinosul de muncă, de generozitate și de luptă, pe care trebuiau să-l aducă societății noastre colegii mei de-acum cincisprezece ani? GALACTION, O. I 336. Cîți oameni din prinosul propriei lor vieți caută să aducă mîngîiere celor obidiți și speranță celor slabi. VLAHUȚĂ, O. A. 434. 2. Fig. Omagiu adus cuiva în semn de devotament, admirație, recunoștință. Din mîhnirea lui singuratică să înalțe prinos de pomenire pentru acești îndepărtați robi. MIRONESCU, S. A. 129. Mă simt acum fericit că mi-a dat însuși prilejul de a-i aduce, prin aceste rînduri, cel dintîi prinos de mulțumire. ODOBESCU, S. III 315. Ea s-a închinat respectuos dinaintea lor, le-a dat prinosul cuvenit de admirare și s-a oprit deodată, precum știi, în față cu Despot Eraclidul. ALECSANDRI, T. II 47.

cruce f. 1. pedeapsă greco-romană: un fel de spânzurătoare de care se legau făcătorii de rele; 2. lemnul de care fu pironit Isus; 3. fig. religiunea creștină și simbolul ei exterior: fă-ți cruce; cu crucea în sân, om sfânt și (ironic) ipocrit; a pune cruce, a scoate la vânzare (terenuri însemnate cu o cruce) și a lăsa uitării; cruce de voinic, bărbat integru (sub raportul fizic și moral), viteaz, voinic; pe crucea mea! formulă de confirmare a unui jurământ; crucea ta! înjurătură amenințătoare (uneori și desmierdătoare): cruce de aur în casă! exclamare prezervativă la pomenirea necuratului (v. ucigă-l crucea); cruce-ajută! sinonim cu Doamneăjută; și semnul crucii tras la începutul abecedarului: bățul în care era așezată fila cu cruce-ajută CR.; 4. Tr. iubită; cruce mândră, cruce dragă, cruce ’n pământ mă bagă POP. (v. frate); 5. nume a două sărbători: Crucea mare, înălțarea Crucii (14 Sept.); Crucea mică, Tăierea capului Sf, Ioan Botezătorul (29 Aug.); 6. Crucea roșie, societate înființată prin convențiunea internațională stipulată la Geneva în 1864, spre a ușura relele inevitabile ale răsboiului; membrii săi se consideră ca neutri și poartă ca semn o cruce roșie pe un fund alb; 7. medalie de vitejie în formă de cruce: Crucea Sf. Ana, Crucea Sf. Andreiu; Crucea trecerii Dunării, medalie acordată militarilor cari au trecut în Bulgaria în răsboiul pentru independență (1877); mare Cruce, cel ce are gradul cel mai înalt în unele ordine de cavalerie; 8. dispozițiune în forma crucii: fearele puse cruciș în lumina ferestrelor, lemnul pus; cruciș pe oiștea căruței; 9. pl. a) Tr. 17 snopi de grâu (cu unul d’asupra care se numește popă); b) drept la mijloc: tocmai la amiazi când va fi soarele în cruci ISP.; a se face cruce, a se încrucișa, despre drumuri (v. răscruce); 10. odinioară regiment: toate crucile de pedestrași OD.; 11. odinioară, în Mold. V. lude; 12. nume de plante: crucea-pământului, numită și brânca ursului; crucea-voinicului, plantă cu rizomul puternic și florile de un frumos albastru (Hepatica). [Lat. CRUCEM].

STRUCTURĂ, structuri, s. f. 1. Mod de organizare internă a realității materiale, felul cum se asociază elementele componente ale unui corp sau ale unui întreg organizat; alcătuire, conformație. Cercetările... au dat la lumină structura celor două părți constitutive ale celulei: protoplasma celulară și nucleul. MARINESCU, P. A. 48. ◊ Fig. Caragiale își ridiculizează personajele și pentru structura lor sufletească grosolană. IBRĂILEANU, SP. CR. 228. ♦ (Fiz., Chim.) Dispoziția atomilor în molecula unei substanțe. ♦ (Min.) Mod de grupare a moleculelor într-un corp sau într-o substanță minerală. Prin forjare, oțelul își modifică structura. ♦ (Anat.) Mod de așezare între ele a părților corpului animalelor și plantelor sau ale țesuturilor lor. Structura sistemului nervos. ♦ Mod de construire a unui edificiu, a unui pod, a unei șosele etc.; ansamblul elementelor de rezistență ale unei construcții; schelet. Structura unui pod. ♦ Mod de alcătuire a unei opere literare. În toată structura ei, această baladă unică este așa de artistică, plină de simțire așa de înaltă pentru natura eternă, încît eu o socotesc drept cea mai nobilă manifestare poetică a neamului nostru. SADOVEANU, E. 16. ♦ Mod specific de organizare a elementelor constitutive ale unei limbi. ◊ Structură gramaticală = mod specific fiecărei limbi de a organiza cuvintele în propoziții și fraze. Originalitatea și persistența unei limbi sînt determinate de baza limbii, de structura ei gramaticală și de fondul principal de cuvinte. MACREA, F. 17. 2. Mod de organizare, de întocmire a societății din punct de vedere economic, social, politic și cultural; orînduire. Structura societății socialiste.

TREAPTĂ, trepte, s. f. 1. Element component aî unei scări, pe care se calcă în timpul parcurgerii ei; fiecare dintre suprafețele orizontale, cu lățime relativ mică, care alcătuiesc o scară de piatră, de lemn etc. S-a suit sus la rîndul al doilea, pe trepte largi. SADOVEANU, B. 76. Gara, cu treptele murdare și alunecoase, cu înghesuiala unor oameni grăbiți... BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 7. Din gang, la dreapta, o scară... cu treptele de piatră, tocite de vremuri. BASSARABESCU, S. N. 22. Niște trepte de lemn duceau în catul de sus. EMINESCU, N. 37. ◊ Fig. Veți crede anevoie că un cherestegiu ar putea să aibă gîndurile și sentimentele pe care le aveam eu, privind... printre treptele despicate ale scării Carpaților. GALACTION, O. I 63. ♦ Fiecare dintre barele (de lemn sau de fier) așezate transversal, la distanțe egale, între două bare verticale, alcătuind o scară; fuscel. Și făcu niște druguleți mici, fiecare puindu-i d-a curmezișul pe drugii cei mari, închipui treptele unei scări. ISPIRESCU, L. 59. 2. Fig. (Uneori însoțit de determinări) Grad, nivel; etapă, fază. Mersul înainte al societății, de la treptele inferioare la cele superioare, este determinat de acțiunea legilor obiective de dezvoltare a societății. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 359, 2/1. În această comedie Caragiale pune concepțiile curente ale unora, și chiar stările sufletești ale noastre ale tuturora, în gura unui tip de pe cea din urmă treaptă intelectuală. IBRĂILEANU, S. 71. ♦ Rang, situație. Înălța mai mulți dintr-înșii în treapta de nobili. BĂLCESCU, M. V. 400. Văz oameni făr’ de nici o știință, învățătură și dar, făr’ de nici o slujbă cătră patrie, într-o clipă urcați la cea mai înaltă treaptă, ci numai prin dare de bani. GOLESCU, Î. 139. 3. Fig. Categorie socială, pătură, strat. Țăran, boiernaș slujbaș, boiernaș liber și proprietar, visa pentru copiii săi o treaptă socială mai înaltă. CĂLINESCU, E. 23. Trepte osebite le-au ieșit din urna sorții. EMINESCU, O. I 130. Numai el avea trecere la treptele de jos ale națiunii. ODOBESCU, S. II 511.

VÂRF ~uri n. 1) Partea de deasupra (ascuțită) a obiectelor înalte; creastă. ~ul acoperișului. ~ul copacului. ◊ Cu ~ încărcat până sus; foarte plin. Cu ~ și îndesat mai mult decât trebuie; cu prisosință. Asta pune (sau face) ~ (la toate) asta e peste orice măsură; asta este din cale-afară. 2) Partea cea mai înaltă a unui munte sau a unui deal; culme; creastă; coamă; spinare; creștet; pisc. 3) Capătul (de obicei mai ascuțit) al unui obiect sau organ. ~ul cuțitului. ~ul degetului. ◊ Din ~ul buzelor a) de mântuială; b) cu dispreț; sfidător. 4) Punct de întretăiere a două laturi ale unei figuri geometrice. 5) fig. Moment central în desfășurarea unei activități. ~ul adunării. ◊ Ore de ~ ore cu o mare aglomerație sau cu o solicitare intensă. 6) la pl. Totalitate a persoanelor de frunte ale unei societăți, clase, organizații. /<sl. vruhu

LIMBAJ s. n. (cf. it. linguaggio, fr. langage): 1. sistem de sunete articulate apărut odată cu gândirea, dezvoltat odată cu ea într-o unitate indisolubilă și devenit învelișul material al acesteia. 2. procesul lingvistic ca atare, desfășurat în actul comunicării; este limba în acțiune, concretizarea ei, a sistemului, în comunicarea verbală dintre oameni, în vorbire. Această concretizare se realizează în nenumărate forme, de aceea limbajul (vorbirea) este domeniul invariantelor (v.). L. are mai multe aspecte: un aspect fizic (sonor), un aspect semantic (ideal), un aspect fiziologic, un aspect psihic, un aspect neliterar (mai puțin îngrijit), un aspect literar (îngrijit), un aspect oral și un aspect scris. L. este un cod de comunicare de gradul I. 3. sistem de semne de orice fel, care îndeplinește o funcție de cunoaștere și de comunicare în activitatea oamenilor, mijloc general de realizare a comunicării. După Roman Jakobson, factorii constitutivi ai limbajului sunt: locutorul (emițătorul) – cel ce se adresează; mesajul – ceea ce locutorul emite; destinatarul (receptorul) – cel ce ascultă; contextul – împrejurarea la care se referă mesajul; codul – purtătorul mesajului de la locutor fa receptor; contactul – nevoia de comunicare, de contact a omului. Locutorul pune informația în cod (o „încodează”) și transmite, sonor sau vizual, mesajul, iar destinatarul procedează în sens invers – îl receptează (îl „decodează”), transformând semnalul sonor sau vizual în informație. În actul viu al comunicării, rolurile alternează succesiv, emițătorul devenind receptor și invers, concretizându-se astfel funcția de comunicare a limbii ca funcție fundamentală. Funcțiile speciale ale l. evoluat, după Roman Jakobson, sunt următoarele: a) funcția referențială (denotativă sau cognitivă): orientează l. spre context, spre semnificativ (v. comunicare și semn); b) funcția emotivă (expresivă): exprimă atitudinea emițătorului față de conținutul mesajului transmis; c) funcția conativă: orientează mesajul spre destinatar, în vederea descifrării lui de către acesta; ea se bazează pe adresarea directă și se exprimă mai ales prin vocativ și imperativ; d) funcția fatică: verifică stabilirea comunicării, a contactului, prelungirea sau întreruperea lui; e) funcția metalinguală: orientează l. asupra lui însuși, explică interlocutorului codul folosit; f) funcția poetică: se axează pe mesaj, care devine un scop; ea asociază, într-o formă anume, semnificația cu structura sonoră a mesajului (nu trebuie confundată cu funcția emotivă sau expresivă – v.). Orice comunicare verbală implică toate aceste șase funcții speciale ale limbajului, una dintre ele fiind totuși prioritară. 4. mod de folosire a unei limbi (mai ales a lexicului ei), specific profesiunilor și grupurilor sociale. ◊ ~ mimico-gesticular: l. apărut și dezvoltat de-a lungul evoluției speciei umane și bazat pe semnificația mimicii și a gesturilor care însoțesc l. verbal ca auxiliare ale acestuia. ◊ ~ verbal (articulat): l. bazat pe un sistem de semne alcătuite din sunete articulate, specifice oamenilor, prin care aceștia își exprimă și își comunică gândurile, sentimentele și dorințele. El este forma fundamentală a l. – formă apărută într-un anumit moment istoric din evoluția omului și are două aspecte: unul oral (rostit și auzit) și altul scris (notat cu semne grafice, reprezentante ale sunetelor articulate). ◊ ~ natural: l. alcătuit din sunete naturale articulate, rezultate din evoluția speciei umane, prin care oamenii comunică între ei în mod obișnuit la nivel de trib, de popor, de națiune. ◊ ~ artificial: l. prețios, neuzual. ◊ ~ formalizat: l. artificial, creat de om, alcătuit dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi înțelese pe baza unei convenții anumite, ca de exemplu l. matematic (al simbolurilor matematice) și l. sistemelor de semnalizare. ◊ ~ oral: l. manifestat sonor printr-o succesiune de foneme (v.). ◊ ~ scris: l. manifestat grafic, printr-o suită de grafeme (v.). ◊ ~ denotativ: l. direct, obișnuit, precis, bazat pe sensurile proprii ale cuvintelor. ◊ ~ conotativ: l. indirect, neobișnuit, dependent de context, de condițiile locale și sociale, bazat pe devierea sensurilor denotative ale cuvintelor. ◊ ~ literar: aspectul cel mai îngrijit și normat al limbii, situat deasupra variantelor individuale ale acesteia; aspectul cristalizat ca normă, ca model de exprimare pentru toți membrii unei societăți, care se bucură de prestigiu în rândul vorbitorilor. ◊ ~ popular: aspectul concret al limbii, constituit din variantele individuale ale acesteia, mai mult sau mai puțin divergente; aspectul mai puțin îngrijit, necizelat, pe care îl ia limba (sistemul) în actul comunicării între membrii mai puțin instruiți ai unei colectivități. Particularitățile lui nu pot fi definite decât prin raportarea la un model care este l. literar. L. sau vorbirea populară se caracterizează prin: sferă lexicală redusă ca întindere, polisemie (determinată de numărul mic de cuvinte), simplitate și uniformitate sintactică și procedee sintactice specifice (anacolut, elipsă, repetiție etc.). ◊ ~ afectiv: l. caracterizat printr-un grad înalt de conotație emoțională și de creație spontană. ◊ ~ dialectal: l. în care termenii de circulație locală sunt preponderenți. ◊ ~ științific: l. propriu creatorilor de opere științifice; l. specific lucrărilor cu caracter științific, tuturor științelor existente în momentul de față. ◊ ~ tehnic (profesional): l. de grup social, care uzează de termenii tehnici ai diferitelor meserii (minerit, siderurgie, croitorie, cizmărie, tâmplărie etc.). ◊ ~ argotic: l. de grup social, care uzează de termenii diverselor argouri existente (v. argou). ◊ ~ de jargon: l. de grup social care uzează de termenii unui jargon (v. jargon). ◊ ~ artistic (poetic): l. propriu creatorilor de opere literare; l. specific artei scrisului și corespunzător gustului estetic. ◊ ~ vulgar: l. impregnat de vulgarisme (v.), de cuvinte și expresii grosolane, triviale, care lezează bunul simț, decența și comportamentul civilizat al individului. ◊ ~ comercial: l. de grup social, care folosește cuvinte referitoare la comerț. ◊ ~ marinăresc: l. de grup social, care folosește termeni referitori la activitatea și viața marinarilor. ◊ ~ medical: l. de grup social, care folosește termeni referitori la activitatea medicilor de toate categoriile (interniști, chirurgi, stomatologi, pediatri, homeopați, neurologi, psihiatri, balneologi etc.). ◊ ~ sportiv: l. de grup social care folosește termeni referitori la exercițiile fizice și jocurile sportive de toate tipurile. ◊ ~ gazetăresc: l. de grup social care folosește termeni specifici activității gazetarilor, redacțiilor de ziare și de reviste. ◊ ~ de conversație: l. caracterizat prin întrebări și răspunsuri, la baza căruia se află dialogul. Abundă în enunțuri care nu pot fi înțelese decât în funcție de replica precedentă, deoarece le lipsește adesea predicatul sau subiectul sau ambele părți principale de propoziție, acestea fiind rostite în replica anterioară. ◊ ~ familiar: l. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un cadru intim, care este apropiat de o exprimare obișnuită, simplă, fără pretenții. ◊ ~ didactic (pedagogic): l. specific învățământului, folosit în scopul instruirii și educării, limbaj cu tentă pedagogică, întrebuințat în circumstanțe școlare de toate gradele. Emițătorul (profesorul) comunică, în formă orală, informații provenite din surse care folosesc l. scris. ◊ ~ figurat: l. folosit cu un înțeles diferit de cel propriu, obișnuit; l. folosit în scopuri afective, expresive, artistice. ◊ ~ ideologic: l. care cuprinde termeni referitori la un sistem de idei, de noțiuni, de concepții politice, morale, juridice etc. ◊ ~ politic: l. care cuprinde termeni referitori la un sistem de concepții politice și la activitatea unui partid politic. ◊ ~ standard: l. uzual, general, comun, cu fapte și reguli lingvistice folosite în împrejurări obișnuite, neoficiale (normale, neafective) de toți vorbitorii instruiți ai unui idiom; formă particulară a limbii literare, care se opune variantelor teritoriale ale limbii și stilurilor funcționale ale limbii literare. El presupune o formă de manifestare lingvistică îngrijită, modele de exprimare bazate pe un anumit grad de cultură și de supraveghere a propriei exprimări. În cadrul limbii literare, el se situează ca o entitate neutră, reprezentând o modalitate de comunicare lingvistică îngrijită, în condițiile relațiilor neprofesionale, ale vieții cotidiene familiale și sociale. El nu prezintă particularități dialectale și nu recurge la o terminologie specifică diverselor domenii de activitate. L. standard dispune de două variante (aspecte) coexistente: una orală și alta scrisă. Preponderent utilizată este varianta orală; datorită acestui fapt, l. standard este, în primul rând, l. adresării directe, al conversației de la om la om, al dialogului sau al monologului. Frecvent folosită este însă și varianta scrisă sub forma articolelor de ziar, a conferințelor de popularizare TV și radio. Varianta orală este inovatoare. Nuanțele sunt marcate prin mijloace specifice: debit verbal, modulații ale tonului, pauze, repetiții, cuvinte și construcții incidente, ordine specifică a cuvintelor. Varianta scrisă este mai conservatoare; ea impune o mai riguroasă cenzurare a materialului oferit de limbă, pentru a fi în concordanță cu normele gramaticale, (v. și limbă standard).

ENESCU, George (1881-1955, n. Liveni, azi com. George Enescu, jud. Botoșani), compozitor, violonist, dirijor și pianist român. Acad. (1932). Prof. la Paris, Siena și Univ. Illinois și Harvard. Membru a numeroase academii și societăți cultural-artistice străine. Studii la Viena cu Hellmesberger și la Paris cu A. Thomas, Gédalge, Massenet și Fauré. În 1898, i se cântă la Paris, în primă audiție, „Poema română”. Desfășoară, în paralel, o strălucitoare carieră internațională de violonist concertist – arta sa interpretativă fiind caracterizată printr-o viziune unică, de mare noblețe – dar își continuă și activitatea componistică. Muzician complet, cu multiple daruri de compozitor, interpret și pedagog (printre elevii săi celebri se află Yehudi Menuhin), realizează prin creația sa o genială sinteză între esența transfigurată a melosului folclorului românesc și marile tradiții muzicale europene. Utilizează o scriitură îndrăzneață, ce ajunge la maturitate la un înalt grad de rafinament. Pornind de la orientarea postromantică și de la cuceririle simfonismului francez, în creațiile din ultima parte a vieții atinge o autentică originalitate componistică, provenit în mare parte dintr-o subtilă transfigurare a folclorului românesc. Două rapsodii române pentru orchestră, trei simfonii, trei suite de orchestră (a III-a „Săteasca”), simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră, trei sonate pentru vioară și pian (a III-a „în caracter popular românesc”), suita pentru vioară și pian „Impresii din copilărie”, două sonate și trei suite pentru pian, două cvartete de coarde, două cvartete cu pian, un cvintet cu pian, un dixtuor pentru instrumente de suflat, o simfonie de cameră, opera „Oedip” ș.a. Președinte de onoare al Societății Compozitorilor Români și inițiatorul premiului de compoziție (1912), care-i poartă numele.

orgă (< gr. ὄργανον, „unealtă”, „instrument”, „instrument muzical”; lat. organum; fr. orgue; germ. Orgel; engl. organ; it. organo), instrument de suflat complex, bazat pe un sistem de tuburi sonore. Sunetul o. se produce prin introducerea aerului sub presiune în tuburi o dată cu acționarea manualului* (manualelor), a pedalierului (1) și a sistemului de acționare a registrelor (III, 1, 2). Mărimea o. (în funcție de numărul tuburilor) diferă de la un instr. la altul. Fiind un unicat, fiecare o. este proiectată de obicei de către un specialist (în cele mai multe cazuri un organist*), care face „dispoziția registrelor” [alege registrele (II, 1)] care vor intra în componența instr., le distribuie diferitelor manuale și pedalierului, iar constructorul de o. „realizează” dispoziția acestora. De fapt, cele mai multe o., acelea care au două sau mai multe manuale, nu sunt instr. simple, ci sunt compuse din două, trei sau mai multe „orgi” de sine stătătoare, fiecare având un manual propriu, independent, pe care se poate cânta atât separat cât și împreună. Cele trei părți principale ale instr. sunt: tuburile sonore, grupate în rânduri de registre; mecanica de suflat („suflăria”) împreună cu magazia de vânt și mecanismul de acționare a ventilelor de admisie: consolă, claviaturi* (manuale) tractură, pârghii pentru registre (II, 2). ♦ A. Tuburile sonore pot fi grupate ținându-se seamă de anumite criterii: a. după felul de atac (2): tuburi labiale și tuburi linguale; b. după felul materialului din care sunt confecționate: tuburi din metal și tuburi din lemn, carton, porțelan etc.; c. după lungime; tuburi de 32′, 16′, 8′, 4′, 2′, 1′ – v. picior (2) etc., precum și după alte criterii. Tuburile labiale au forma și principiile de construcție ale unui flaut drept* sau fluier pop. Parte inferioară a tubului este conică iar cea superioară cilindrică. În locul unde se întâlnesc, se află deschiderea interlabială cu 2 muchii: labia superioară și cea inferioară. Vântul, care intră prin ajutajul de admisie, aflat la piciorul tubului, este comprimat în partea conică, pătrunde apoi prin ajutajul linear (germ. Kernspalte) în corpul central al tubului, unde pune în mișcare aerul, astfel încât coloana de aer a tubului întră în vibrație. Dacă tubul este lung, coloana de aer a tubului intră în vibrație. Dacă tubul este lung, coloana de aer oscilând rar sunetul va fi grav, iar dacă este scurt, sunetul va fi proporțional mai acut. Deci, de lungimea părții superioare depinde înălțimea (2) sunetului. Cam 80% din totalul tuburilor unei o. sunt labiale (doar la o. de tip fr., câteodată întâlnim relativ ceva mai multe registre linguale). Dacă tubul este închis el va emite octava* inferioară, în comparație cu un tub de aceeași lungime. Tuburile linguale produc sunetul cu ajutorul unei ancii* metalice (ca la armoniu*, acordeon*, muzicuță*). Admisia vântului este aproape la fel ca la tubul labial, dar aici vântul pune în vibrație și ancia (a cărei grosime are influență asupra timbrului*). Tubul lingual poate să aibă și o parte superioră, un pavilion*, în vederea amplificării sunetului. Forma pavilionului, cilindrică, conică, de mensură egală largă sau îngustă, are o influență hotărâtoare asupra timbrului. Anciile sunt de două feluri: batante (ca la cl., sax.) și libere (ca la acordeon, armoniu). Tuburile sunt grupate în rânduri de registre. Fiecare registru reprezintă un rând complet de tuburi; fiecărei clape a claviaturii îi corespunde un tub. Ele se deosebesc prin înălțime (de 8′, 4′, 2′), timbru („principal”, „flaut”, „oboi”, vox humana) și intensitate (2). Există registre de 8′ (ca. 30 cm), unde do măsoară c. 2,38 m, de 8′, de 4′ care, apăsând pe aceeași clapă, sună cu o octavă mai sus, de 2′ (cu 2 octave mai sus), 16′ (cu o octavă mai jos), 32′, 64′. Registrele sunt grupate și ele la rândul lor în registru de bază, de fond (fr. jeu de fonds, germ. Grundstimmen), cele de 16′, 8′, 4′ (la o. fr.) și cele 16′, 8′ (la o. germ.) aflate în manualul principal; cele de 8′ și 4′ se află în positiv*. Registre de aliquote (3) (fr. jeux de mutation, germ. Aliquoten) sunt registre care reprezintă armonicile* superioare. Registrul de 2^2/3,, sună cu o duodecimă* mai sus decât este notat, reg. de 2′ cu 2 octave mai sus, 1^3/5,, ca terță* deasupra octavei secunde, 1^1/3,, cvinta* deasupra octavei secunde, 1^1/7,, ca septimă* mică deasupra octavei secunde, 1′ cu trei octave mai sus etc. Registre mixte, mixturile (2) (fr. jeux composés, fourniture; germ. Gemischte Stimmen, Mixturen), de două voci (2) (de ex. o combinație între cvinta 2^2/3, și terța 1^3/5,), de 3′, de 5′, de 7′. Registrele mixte folosesc tuburi labiale. Timbrul, culoarea registrelor se obține prin mensura [germ. Mensur – v. diapazon (2)], lărgimea tubului. Fiecare orgă dispune de corul principalelor (fr. jeux de fonds) (16′, 8′, 4′, cu mensura medie și largă), corul flautelor (registre de 16′, 8′, 4′, 2′, 1′, aliquote, cu mensura largă), registre care imită alte instr. (viola, violino, violoncello), cu mensura îngustă (toate aceste registre folosesc tuburi linguale) și corul registrelor cu ancii, unele din ele de asemenea imitatoare ale unor instr. sau ale vocii umane (oboi, trompetă, trombon, vox humana). Registrele cu ancii se despart în două grupe, una folosind tuburi cu pavilionul normal (trompetă, oboi) celelalte cu pavilionul scurt (vox humana, racket*, regal*). Numărul tuburilor folosite diferă de la un instr. la altul. O o. medie de 25 registre are c. 1900 tuburi. Cea mai mare o. din țara noastră, cea din studioul de concerte al Societății Radio din București, are, de ex., c. 8000 de tuburi sonore, împărțite pe 4 manuale și pedalier. B. Mecanica de suflat produce vântul cu ajutorul unui sistem de foale, acționate manual sau pedal. În decursul timpului au fost folosite mai multe tipuri de foale, care aveau o caracteristică comună: comprimarea aerului aspirat. Important este ca presiunea să rămână constantă. Presiunea se măsoară în mm (de ex. 75 mm „presiune de vânt” ridică o coloană de apă într-un tub-eprubetă la 75 mm). La o. vechi se folosea o presiune de vânt de la 50-75 mm. Mai târziu, în sec. 19, au fost preferate presiuni mai mari, ce atingeau 120 mm, din cauza utilizării anumitor registre cu 300 mm, așa-numitele registre de „presiune înaltă”, la care, între timp, s-a renunțat (orga Bisericii luterane din Sibiu are asemenea registre). Printr-o conductă, vântul este adus spre magazia de vânt, iar de acolo, acționat de organist, cu ajutorul mecanismului de tractură, spre tuburile sonore plasate pe magazia de vânt prevăzută cu ventile de admisie, când este apăsată clapa legată cu tubul respectiv, permite intrarea vântului în tub. Au fost folosite mai multe tipuri de magazii și diferite sisteme de ventile. Cele mai eficiente în vederea obținerii unei sonorități cât mai clare, a unor sunete mai curate, a posibilităților de combinare a registrelor și a unui atac cât mai precis, s-au dovedit a fi sistemele Schleifladen și Springladen, folosite în epoca barocului*. Începând din sec. 20, mai toate o. noi folosesc din nou aceste sisteme de construcție. c. Mecanismul de acționare a ventilelor de admisie. Legătura între claviatură și tuburi este realizată cu ajutorul tracturii. Există o consolă (masă de comandă), pe care sunt plasate manualele (de la 1-5), cu clapele respective. Do-sol³ [la³] (56-57 de clape), și pedalierul, Do-fa¹ [sol¹] (30-31 de clape). Legătura între clapă și ventil se poate realiza cu ajutorul diferitelor sisteme. Cel mecanic, bazat pe un complex de pârghii care, acționând precis, face însă ca în momentul folosirii tuturor registrelor clapele să „meargă” foarte greu, nepermițând o agilitate prea mare în tempo(2)-urile rapide. În anul 1832 Barker inventează un sistem de pârghii care acționează mecanismul de tractură spre ventil cu ajutorul vântului, ușurându-se astfel mult atacul clapelor. Sistemul rămâne însă mecanic. În sec. 19 apare un nou sistem de tractură, cel pneumatic, unde legătura între clapă și ventil este realizată cu ajutorul unei conducte înguste de plumb și o magazie de vânt montată în consolă. Apăsându-se pe clapă, vântul intră în conductă și deschide ventilul de admisie a tubului sonor. Sistemul pneumatic este mai simplu, mai ieftin, dar atacul imprecis, iar sunetul întârzie, în funcție de distanță între consolă și tub. Mai nou se folosește sistemul electric în care, cu ajutorul unor electromagneți, se deschide ventilul de admisie a tubului sonor. Cu toate neajunsurile sale, cea mai bună tractură s-a dovedit însă a fi totuși cea mecanică. În zilele noastre constructorii de o. revin din ce în ce mai mult la aceasta. Pe consolă sunt montate părghiile pentru registre. Am văzut că tuburile sunt grupate pe rânduri de registre. Ele pot primi „vânt” doar când pârghia registrului e „trasă”, astfel, cu toate că se apasă pe clapă și se deschide ventilul admisie, tubul nu sună pentru faptul că nu există vânt în magazia registrului respectiv. Și aceste pârghii pot fi acționate mecanic, pneumatic sau electric. ♦ O. este un instr. cunoscut deja în antic. În sec. 2 î. Hr. (170) un anume Ktesibios construiește o o. hidraulică (hydraulis, organum hydraulicum) având tuburi, un fel de claviatură și foale. Comprimarea aerului se realiza cu ajutorul apei. La Roma și la Bizanț, o. era utilizată mai ales în teatru. În Europa apuseană a ev. med., prima o. apare în anul 757, când împăratul bizantin Constantin Kopronymos face cadou o o. regelui Peppin. Acele instr. extrem de mici, dispuneau de 8-15 tuburi, 1-2 octave diatonice (do-do¹). În jurul anului 980 se găsea la Winchester o orgă cu 400 de tuburi și două manuale. În sec. 12, tuburile sunt împărțite în registre; în sec. 14 se inventează, în Germania, pedalierul, iar în sec. 15, tuburile linguale. În țara noastră (Transilvania), construcția de o. a început relativ devreme. Primul nume de organist și constructor, care apare într-un document (1429), este cel al lui Johannes Teutonicus din Feldioara (Marienburg). Desigur s-au construit și înaintea acestei date o. în diferite orașe. Cea mai veche o. păstrată în forma ei originară este probabil cea din Biserica luterană din Rupea (1726), iar cel mai valoros instr. se află la Biserica Neagră din Brașov, construit de către Carl August Buchholz, Berlin (1836-1839); are 76 de registre (63 sunătoare). V. regal; orga di legno; positiv.

MANIERĂ s. f. 1. (De obicei cu determinări care precizează domeniul) Fel, chip, mod, procedeu; modalitate. Maniera după care spaniolii spălă lîna. MN (1836), 42. Două numere să pot compărui în două maniere. ASACHI, E. I, 112/6, cf. III, 310/21. Puțina cunoștință ce are autorul despre maniera de a trata vocea de tenor. FILIMON, O. II, 256. Maniera omului de a se exprima. MAIORESCU, CR. III, 410, cf. I, 91. Asta e maniera lui de a lucra. COSTINESCU. Compoziția din găvănoșel, nu știe Didina cum s-o întrebuințeze. . . scrie-i cum să și-o aplice". nu știe exact doza și maniera. CARAGIALE, O. VII, 5. Faptele se petrec într-un mediu orășănesc și între persoane aproape caragialiane, tratate însă în manieră de roman. IBRĂILEANU, S. 4. ◊ L o c. adv. (Franțuzism) De (o) manieră sau de așa manieră = în (așa) chip, : în (așa) fel. Exprimă toată situația de o manieră cu totul nouă. ap. IORDAN, L. R. A. 259. Prezintă lucrurile de așa manieră, încît te convinge. ap. IORDAN, L. R. A. 259. 2. (La pl.) Mod de a se comporta sau de a se prezenta (în societate); comportare, ținută. Manierile sale cele simple. PLEȘOIANU, T. III, 87/1. Subgiugasă toate inimile, nu numai prin talenturile și manierile sale, ce încă și prin făptura lui cea interesantă. ASACHI, S. L. II, 13, cf. 53. Găsind în bărbatul său un om cu maniere nobile. NEGRUZZI, S. I, 73. Atrăgea asupră-și, prin maniere și învățătură, admirațiunea curtezanilor celor mai rafinați. HASDEI, I. V. 99. Era la înălțimea spiritului, inimii, manierelor postelnicului. BOLINTiNEANU, o. 454. Prin manierele lui. . . dobîndi amicia și încrederea tuturor căpitanilor. FILIMON, O. I, 270, cf. 104, II, 132. Cu desăvîrșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea. CARAGIALE, O. III, 4, cf. I, 230. Vrai să zici că această femeie cu maniere așa de alese. . . ar merge, în rătăcirea ei, pînă a-și uita cele mai înalte datorii! I. NEGRUZZI, S. III, 227. Eu nu știu ce maniere învață copila asta. C. PETRESCU, C. V. 94. După plecarea lui Simion, Aglaie își schimbă deodată manierele. CĂLINESCU, E. O. ii, 55. Se folosea acum numai de manierele diplomatice. CAMIL PETRESCU, O. II, 528. Cunoaște manierele de la curte, vînează, joacă șah. LL I, 91. ◊ Codul manierelor elegante v. c o d. ♦ (La sg.) Politețe, amabilitate; bunăcuviință. V. r e s p e c t. Feliul cum se purta bătrînul cu musafirii săi și maniera. . . cu care-i slujea. . . făcea mai mult decît vinul. CONTEMPORANUL, VI₁, 385. Îmbrăcămintea îi era destul de bună și maniera destul de vădită, ca să creadă fiecare că e cineva. ARDELEANU, S. 55, cf. SEBASTIAN, T. 123. 3. Totalitatea procedeelor (tehnice) care alcătuiesc stilul particular al unui artist. Acest haracter al [stilului] scrierii se numește manieră a autorului. HELIADE, O. II, 25, cf. 43. ♦ Folosire mecanică a unor procedee stilistice datorită cărora se ajunge la artificialitate. Între stil și manieră este aceeași deosebire ca între organismul necesar al ființei vii și structura voită a lucrului artificial. CARAGIALE, O. III, 61. ◊ Loc. adj. De manieră = (despre lucrări de artă) manierist. Acestei greșeli datorim potopul producerilor de manieră în arte și-n litere. CARAGIALE, O. III, 80. – Pronunțat: -ni-e-. – Pl.: maniere și (învechit) manieri. – Din fr. manière.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

MĂDULÁR s. n. 1. (Învechit și popular, mai ales la pl.) Fiecare dintre membrele unei ființe ; p. g ener. fiecare dintre părțile sau organele din care este alcătuită o ființă. Au nu-s de acicea di în dulceațele voastre cele ce voinicescu întru mădularele voastre? COD. VOR. 128/3, cf. 124/8. Așa limba, despuindu-se întru mădularele noastre spurcă tot trupul. CORESI, ap. GCR I, *10/1. Întăreaște mădularele trupului mieu (cca 1 633). GCR I, 81/4. Să-i vearse plumb topit în gură, să-i pogoară pre grumadzi la inimă, pentru că pre aceastea mădulare au ieșit de la inima ei toate îndemnăturile featei. PRAV. 172. Limba mic mădulariu și cu mari să făleaște. N. TEST. (1648), 178^r/19. Toate mădulările trupului goale să tăvălesc (a. 1 669). GCR I, 184/26. Tocmi bucățealele toate careaș la loc și la-ncheietură, toate mădulările. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 117^r/12, cf. 119^r/27. Mîinile și picioarele și alte mădulări ale noastre care au făcut păcate. CHEIA ÎN. 13^v/14, cf. 29^r/15, 76^r/32. Clătescu-mă cu toate mădulările pentru că știu că nevinovat nu mă vei lăsa. BIBLIA (1 688), 367¹/39. Bătîndu-i toate mădulările. MINEIUL (1 776), 40^r2/19. O parte de mădulările mele să văd și o parte sînt acoperite (a. 1779). GCR II, 119/13. Otrava. . . au străbătut pînă la mădulările ceale mai primejduitoare. AETHIOPICA, 40^r/10, cf. 79^v/13. Nu se văd printre dînșii paralitici, orbi, șchiopi, nici străcați la vreun mădulariu. IST. AM. 80^r/16. Așea se întîmplă la bieții bolnavi carii sînt în stratul morții, nice pot vorbi, nice gîndi, fără numai de necazul ce simt întru mădulările sale. MAIOR, P. 11/28. Răceala biruise toate mădulările mele. KOTZEBUE, U. 20^v/4. Trupul nostru au priimit. . . unele mădulări îndoite. CALENDARIU (1 814), 102/18. Mi-au mai rămas puțin sînge în mădulările meale. BELDIMAN, N. P. I, 105/7, cf. 17/1, 185/2. Au dăruit firea pre albini cu așa plasă de unealte și mădulări, cu care dînsăle nu numai drept, bine, curat și frumos, ci și preste fire iute, datorințele sale pot să plinească. TOMICI, C. A. 23/2. Ale sale mădulare-și vede în bucăți sărind. HELIADE, O. I, 101, cf. 103. Împotriva cîrceilor la mîini și la picioare este foarte de folos ca să se frece acest mădulari cu flanelă sau cu altceva de lînă cu oțet tare de camfor. cr (1 831), 142¹/30. Încălzindu-și slăbitele mădulări la razele soarelui. NEGRUZZI, S. I, 293. Își desțepeni mădularele întinzînd brațele în laturi și bătînd în pămînt cu picioarele amorțite. SADOVEANU, O. I, 490. Focul arde vioi în sobă, o căldură leneșă îți umple toate mădularele. id. ib. VII, 334, cf. 65, 164, IX, 419, X, 7, id. M. C. 102, id. F. J. 466, id. P. M. 243. Se dau în lături să nu se mai aleagă și cu mădularele retezate. PAS, Z. II, 205, cf. IV, 86. Îi trecuse prin mădulare un fluid leneș, plăcut, de voluptate. VORNIC, P. 160. M-a luat așa, o căldură plăcută prin toate mădularele. V. ROM. ianuarie 1 954, 79, cf. ALR II/I MN 82, 2222/172, 250, 279, 514, 682. ◊ F i g. [Orașul] ce zace la picioarele tale beat de vuiet, Culcat pe costișa lui, ca să-și odihnească mădulările cele de granit. NEGRUZZI, S. I, 270. Traian Buciu parcă turna din clocotul vieții sale nestăvilite sînge aprins în mădularele motorului. MIHALE, O. 170. ◊ E x p r. (Învechit) A-i împrăștia (cuiva) trupul mădulări = a-l rupe (pe cineva) în bucăți. Auzînd pre-mpăratul lăudîndu-să că-i va împrăștia trupul mădulări. DOSOFTEI, V. S. octombrie 73^v/29. ♦ P. r e s t r. Organ genital bărbătesc. Pruncul acela carele nu-i va fi tăiată pelița mădulariului, acela va peri din oamenii săi. VARLAAM, C. 404. I-au legat cu o ață mădularul și i-au cusut și șăzutul. AMIRAS, LET. III,133/4. Teodor Pusnicul și-a scos mădularele. STĂNOIU, I. 176. ♦ P. r e s t r. (Regional, la pl.) Ganglionii de la gît (Petreștii de Jos-Turda). ALR II/I MN 82, 2222/250. ♦ (Învechit, la pl.) Oseminte. Vădzu pre părinții săi așa căzniț, le luă de gios sf[i]ntele mădulări de le sărută. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 111^r/24. Altarul de piatră pe care stau întinse Mădulare de sfinți. ALEXANDRESCU, M. 94. 2. (Învechit) Membru (al unei societăți, al unei organizații, al unui grup etc.) ; element (al unui grup). Toți sfinții lui se-ți fie frați de la un tată feciori, mădulare lui H[risto]s (a. 1619). CUV. D. BĂTR. II, 122/14. Iarăși ne împreunăm întru beseareca lui, adecă întru mădularele lui ce le iaste cap măriia sa. VARLAAM, C. 35, cf. GCR I, 115/15. țeara noastră este mâdularea crăimei Ungariei. ȘINCAI, HR. II, 111/18, cf. id. ib. III, 21/34. Să aibă divanul fără întîrziere a alege pre acele. . . două mădulări dintre boierii cii mai ispitiți. AR (1 829), 42¹/4. Al doile mădulariu al comitetului însemnat aice. . . este ales. dumnealui boieriul Constantin Cantacuzino Pașcanu. ib. 42¹/35. La fieștecare cinci ani mădularele senaturilor să primenesc. CR (1829), 152¹/31, cf. ib. (1 833), 25¹/30. Ca un mădular al soțietății, fii cetățean vrednic. MARCOVICI, C. 88/19, cf. id. D. 5/4, 131/25. Duhurile cele mai înalte, mădulari a Academiei, ar fi crezul. KOGĂLNICEANU, în PR. DRAM. 432, cf. id. S. 196. Vrea să-l facă mădulariu de sfat. BĂRAC, T. 25/4. Capelele oștirilor erau din drept mădulari ai svatului domnesc. BĂLCESCU, M. V. 597. Academia . . . îl alese curînd de mădular al seu. NEGRUZZI, S. II, 144. Îi mulțămi isprava făcută de la 1 813 de Asachi „patriotul nostru, mădular Academiei din Roma”. IORGA, L. II, 519. Fost mădular fruntaș al Adunării Obștești. CAMIL PETRESCU, O. II, 388, cf. 497. ♦ Funcționar, slujbaș al unei instituții. Cf. PRAV. 71. Voi încă sînteți mădulările crăimei acesteia. . . și acum încă slujiți cu mare credință. ȘINCAI, HR. II, 85/9. Carii din mădulari nu să vor supune la această poruncă. . . li să amerințează pedeapsă.GT (1 838), 28¹/29. Departamentul credinței la care fu mădular. ALEXANDRESCU, M. 210. Ești un mădular al poliției? ALECSANDRI, T. III, 1096. 3. (Regional) Parte a căruței (DDRF, H II 50, 62, 101, 118, 221, X 500, XI 283, 312); (la pl.) cuiele (de lemn) care leagă dricul cu osiile și inima căruței sau care țin în cerc obezile roții (CDDE, LIUBA-IANA, M. 106, H II 132, IV 254, XI 395). ♦ (Ban., la pl.) Icuri cu care se strîng doagele. Cf. LIUBA-IANA, M. 128. 4. (Regional) Sfredel de dimensiuni mari. V. b u t e l n i c, ș p i ț e l n i c. Mădularul dă găuri pînă la 2 cm diametru. PAMFILE, I. C. 124. – Pl.: mădulare și (învechit și popular) mădulări, (2) mădulari. - – Și: (învechit, rar) măduláre s. f. ; (regional) medular (LIUBA-IANA, m. 128) s. n. ; mădurări (GEORGESCU-TISTU, B. 62) subst. pl. ; madaláră s. f. – Lat. medullaris.