USNĂ, usne, s. f. (Pop.) 1. Marginea de sus (de obicei răsfrântă) a unei oale sau a altui vas adânc; gură, buză. ♦ Marginea (răsfrântă) de jos a unui clopot. ♦ Marginea de sus a unei luntre. 2. Ghizd al fântânii (de la nivelul solului în sus). ♦ Parte mai largă la baza puțurilor ocnelor vechi de sare, formând un prag pe care se așază o armătură de lemn. – Din sl. ustĩna.

SPATE ~ n. 1) (la om și la animale) Parte a corpului situată de-a lungul coloanei vertebrale (de la baza gâtului până la șale); spinare. * În ~ pe partea dindărăt a corpului. Pe ~ culcat cu fața în sus. Din (sau la, pe la, de la, în) ~ din (sau în) urmă; din dos. Adus de ~ încovoiat, îndoit. A-i întoarce cuiva ~le a se supăra pe cineva. Pe la ~ (sau pe la ~le cuiva) fără știrea cuiva. A nu ști nici cu ~le a nu avea nici o idee despre ceva; a nu bănui nimic. A fi (sau a sta) cu grija (sau cu frica) în ~ a fi tot timpul neliniștit. A arunca ceva pe (sau în) ~le cuiva a) a da vina pe cineva; b) a lăsa în seama altuia anumite obligații. A avea ~ (tare) a fi protejat, susținut (de cineva). 2) Probă sportivă de înot (cu fața în sus). 3) Partea dindărăt a unui obiect; dos. În ~le casei. 4) Teritoriu aflat în urma frontului. În ~le dușmanului. /<lat. spatha

STAN, stani, s. m. (Reg.) Parte a cămășii femeiești, de la brîu în sus. ♦ Parte a cămășii femeiești, de la brîu în jos. – Bg., sb. stan.

prag n., pl. urĭ (vsl. [bg. sîrb.] pragŭ, rus. poróg. V. zaporojan). Partea de jos a cadruluĭ ușiĭ și care de ordinar e maĭ înaltă de cît pavimentu camereĭ. Loc culminat la un drum: pragu drumuluĭ de la Sărata (Buzăŭ). Fig. Început: a murit în pragu vĭețiĭ. A pune picĭoru’n prag, a nu lăsa să intre, (fig.) a te opune energic. Pragu de sus: partea opusă praguluĭ de jos: s’a lovit cu capu de pragu cel de sus și l-a văzut pe cel de jos (se zice despre un om care se mîndrește prea tare și o pățește).

beiu m. 1. titlu dat de Turci guvernatorului unei provincii sau unui oraș (mai mic decât pașă); 2. în special, titlul Domnilor Români: turcește-te, beiule, beiule, creștinule! POP.; 3. Domn în genere (mai mult ironic): dormia cât un beiu până ce asfinția soarele CR.; 4. partea scobită a arșicului ridicată în sus (partea numită în Mold. «împărat»): jocul în beiu bun. [Turc. BEY].

vârf n. 1. partea de sus, partea cea mai ridicată: vârf de munte; 2. extremitate: vârful nasului, degetelor; 3. margine: plin cu vârf. [Vechiu-rom. vrâh = slav. VRUHŬ).

*superiór, -oáră adj. (lat. superior). De sus: partea superioară. De un grad înalt (pin aluz. la coloana de mercur, care se suĭe la căldură): temperatură superioară. Fig. Maĭ mare de cît alțiĭ în talent, rang, merit, forță: om, talent, funcțiune superioară. De calitate deosebită: marfă superioară. Ofițer superior, maĭor, locotenent-colonel, colonel. A fi superior evenimentelor, a le înfrunta cu curaj. S. m. Maĭ mare în funcțiune: a te supune superiorilor tăĭ (V. subaltern). Șef de mînăstire saŭ de comunitate religioasă, stariț. Adv. În mod superior. - Nu zice a fi maĭ superior de cît altu, ci a fi superior altuĭa!

USNĂ, usne, s. f. (Pop.) 1. Marginea de sus (de obicei răsfrântă) a unei oale sau a altui vas adânc; gură, buză. ♦ Marginea (răsfrântă) de jos a unui clopot. ♦ Marginea de sus a unei luntre. 2. Ghizd al fântânii (de la nivelul solului în sus). ♦ Parte mai largă la baza puțurilor ocnelor vechi de sare, formând un prag pe care se așază o armătură de lemn. – Din sl. ustĭna.

PRAG, praguri, s. n. 1. Partea de jos, orizontală, a unui toc de ușă sau piesă de lemn, de piatră etc. așezată la intrare, de obicei mai ridicată decît suprafața de la intrare. Pe sub pragul ușii o șuviță neagră de apă, ca un șarpe, a vîrît capul. C. PETRESCU, S. 57. Iar apoi pe prag, Pe cel prag afară, în amurg de seară, Lelea Fira sta, Gheme depăna, Sfaturi înșira Pentru fată-sa. COȘBUC, P. II 142. ♦ Partea de jos a unei porți. Pe cărare-n bolți de frunze Apucînd spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale... Și sosind l-al porții prag, Vom vorbi-n întunecime. EMINESCU, O. I 55. ♦ (Determinat prin «de sus») Partea de sus, orizontală, a tocului ușii, care leagă cele două părți laterale. Ieși plecîndu-se adînc să nu se lovească cu capul de pragul de sus. REBREANU, R. I 199. ◊ Expr. A se lovi (sau a se izbi) cu capul de pragul de sus = a trage învățătură dintr-o pățanie, a cîștiga experiență. Își zicea că... băiatul se va cuminți cînd se va izbi el însuși cu capul de pragul de sus. REBREANU, R. I 50. 2. (De obicei precedat de prepoziții) Ușă, poartă; p. ext. casă, locuință. Din prag privește bătrînica Cum se tot duce mărunțel. DEȘLIU, M. 17. Fetele și nevestele din sate, pe la praguri, pe la porți, privind la noi... poate-și ziceau: frumos cal, cutezător voinic! GALACTION, O. I 78. I-a ars și casa; i-a trăsnit Deodată patru boi. Trăia la praguri și-n nevoi Că-n urm-a-nebunit. COȘBUC, P. I 229. ◊ Expr. (În legătură cu verbe de mișcare) Din prag în prag = din casă în casă. Vestea alergase ca focul din, prag în prag. SADOVEANU, O. VII 79. A călca (sau a trece) pragul casei (sau pragul cuiva) = a) a veni în casa cuiva, a vizita pe cineva. Și dac-a fost pețită des, E lucru tare cu-nțeles, Dar dintr-al prinților șirag, Cîți au trecut al casei prag, De bună seamă cel mai drag A fost ales. COȘBUC, P. I 54. I-a poruncit să nu-i mai calce pragul, că-i rupe picioarele. CARAGIALE, O. III 34; b) a ieși din casă. Și tu, bade, – așa-i gîndit, Că dacă mi-i părăsi, Eu altul n-oi mai găsi... Dar nici pragul n-am călcat Și altul mi-am căpătat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 234. A se pune prag = a se așeza în calea cuiva, a se împotrivi, a se opune. S-a găsit una cu ochii verzi și cu sprîncenele îmbinate, care s-a pus prag și nu-l lasă să treacă. SADOVEANU, B. 50. A pune piciorul în prag = a lua o atitudine hotărîtă, opunîndu-se cu dîrzenie la ceva sau somînd pe cineva să facă ceva. Alt bărbat, în locul lui, și-ar fi pierdut răbdarea și ori îi punea picioru-n prag, s-o potolească, ori o trimitea înapoi la babacă-său. CARAGIALE, O. III 33. A bate pragurile = a umbla pe la multe case, a colinda. 4 Porțiune de teren din față ușii. Noaptea strălucitoare de iulie se boltea solemnă și încremenită deasupra satului. Dormeau adînc și cîinii făcuți covrig în pragurile caselor. V. ROM. mai 1953, 119. ♦ (Rar) Temelie. Înainte vreme, în așa loc ș-așezau pragul căminului cei cari, biruiți de dorul libertății, fugeau de mincinosul trai al iobăgiei. DELAVRANCEA, S. 164. 3. Fig. Loc de intrare sau de ieșire; început sau sfîrșit. Crăpau mugurii liliecilor și mirosea în aerul mahalalei a rod. Se trecea, de fapt, pragul iernii, către tinerețea unei primăveri adevărate. SAHIA, N. 111. Numai dragostea cea vie, Zi și noapte tot învie Pe aripi de bucurie; Și s-alintă-așa cu drag Pe al tinereții prag. BELDICEANU, P. 84. Moldova este pragul întîiului meu pas. ALECSANDRI, P. A. 138. ◊ Loc. prep. În pragul... = la începutul..., în fața..., în apropierea..., în momentul cînd urmează să înceapă ceva. În pragul zilelor de mult Parcă te văd pe tine, tată. GOGA, P. 20. După atîta vreme scursă ne întîlneam iarăși acum în pragul unei noi și grele meserii. BART, S. M. 12. Natura surîdea, în pragul primăverii, cam tristă. D. ZAMFIRESCU, R. 91. 4. Ridicătură a fundului albiei unei ape curgătoare, sau banc de depuneri format din materialele transportate de apă. Pîrîul Șerpilor se rostogolește clocotind din întunecimi de pădure și saltă peste un prag, în cascadă. SADOVEANU, O. A. II 198. Sunînd din unde, se aruncă pîrîul pe praguri de stînci. VLAHUȚĂ, O. A. 414. ◊ Prag de fund = baraj mic făcut în albia unui rîu sau a unui torent, pentru, a împiedica săparea albiei de către ape; obstacol la gura unei ape pentru a opri intrarea aluviunilor. 5. Proeminență în formă de treaptă pe suprafață unei piese de lemn, care intră într-o scobitură făcută în altă piesă îmbinată cu aceasta, pentru a împiedica deplasarea celor două piese una față de alta. ♦ Discontinuitate care apare în relief pe suprafața plană sau cilindrică a unui organ de mașină sau a unui ghidaj de alunecare datorită uzurii prin frecare. 6. (Fiz.) Valoarea maximă sau minimă a unei mărimi de stare, deasupra sau dedesubtul căreia nu se mai poate petrece un anumit fenomen; limită. ♦ (Med.) Prag de excitabilitate = intensitatea minimă a unui excitant, capabilă să provoace o stare de excitație într-o celulă sau într-un complex de celule nervoase. 7. Bucățică de lemn de abanos sau de os de elefant, care se fixează perpendicular pe capătul superior al punții instrumentelor muzicale și pe care se sprijină coardele pentru a nu se atinge de această punte.

cof sn [At: LIUBA-IANA, M. 89 / Pl: ~uri / E: ns cf cofă] (Reg) 1 Albie. 2 (Pan; la boi) Adânciturile de amândouă părțile, sus la piciorul dinapoi Si: flămânzare. 3 Căpiță de fân.

prag sn [At: CORESI, L. 106/5 / V: (reg) prav / Pl: ~uri / E: slv прагъ] 1 Parte de jos, orizontală, a unui toc de ușă sau a unei porți, de obicei puțin mai ridicată față de rest, peste care se trece la intrare sau la ieșire. 2 (Șîs ~ de sus) Parte de sus, orizontală, a tocului ușii, situată între cele două părți laterale. 3 (Îe) A(-i) păși ori a(-i) trece, a(-i) călca etc. ~ul (cuiva sau a ceva) A intra la cineva sau undeva. 4 (Îae) A ieși de la cineva sau de undeva. 5 (Pex; îae) A vizita pe cineva. 6 (Îe) A (se) da (sau a se lovi, a se izbi etc.) cu capul de ~ (sau de ~ul de sus) A se convinge de unele adevăruri în urma unei experiențe personale neplăcute. 7 (Îae) A trage învățătură dintr-o întâmplare neplăcută. 8 (Îae) A câștiga experiență în urma unui insucces. 9 (Îe) A(-i) pune piciorul (sau, rar, picioarele) în (sau, rar, pe) ~ A lua o atitudine hotărâtă. 10 (Îae) A se opune în mod energic. 11 (Îae) A obliga pe cineva să facă ceva. 12 (Rar; îe) A se pune ~ A se așeza în calea cuiva, pentru a-l împiedica să treacă. 13 (Rar; fig; îae) A împiedica acțiunile cuiva. 14 (Reg; îe) A trăi la ~uri A trăi din mila altora. 15 (Reg; îae) A cerși. 16 (Îe) A fi ~ul casei A fi sprijinul, susținătorul familiei. 17 (Fam; îe) A bate ~urile A umbla de colo-colo fără rost. 18 (Fam; îae) A fi haimana. 19 (Îlav) Din ~ în ~ Din casă în casă. 20 Spațiu, porțiune din imediata apropiere a unei uși sau a unei porți. 21 Cadru al unei uși. 22 (Pex) Spațiu din cadrul unei uși. 23 Poartă. 24 (Pex) Casă. 25 (Fig) Locuință. 26 (Fig) Familie. 27 (Fig) Sediu. 28 (Rar) Temelie. 29 (Îrg; fig) Treaptă socială Si: rang. 30 (Îrg; fig) Categorie socială Si: situație, stare. 31 (Fig) Limită, margine, hotar care desparte ceva de altceva, în spațiu sau în timp. 32 (Fig) Imediată apropiere în spațiu, timp sau mod. 33 (Fig) Apropiere iminentă în timp. 34 (Fig) Început al unei situații noi. 35 (Înv; pan) Stâlp de susținere la pod¹. 36 Ridicătură naturală a fundului albiei unei ape. 37 Banc de nisip și de pietriș care se formează prin depunere pe fundul apei. 38 Banc de depuneri format din materiale transportate de apă. 39 (Îs) ~ suboceanic Treaptă mai înaltă pe fundul unui bazin oceanic sau marin, care separă două depresiuni oceanice. 40 (Îs) ~ glaciar Proeminență în profilul longitudinal al unei văi glaciare, care separă o treaptă glaciară superioară de alta inferioară. 41 (Înv; îs) ~ul mării Litoral. 42 Perete de piatră, stâncă peste care trece cursul unei ape, formând o cascadă. 43 (Pex) Cădere de apă Si: cascadă. 44 Ridicătură de teren în formă de prag (1). 45 Ridicătură de teren care barează trecerea. 46 Treaptă de stâncă mai înaltă decât cele din jur. 47 (Teh) Proeminență în formă de treaptă executată sau formată, în urma uzurii, pe suprafața ori muchia unei piese. 48 Bucățică de lemn de abanos, de fildeș etc. pe care se sprijină coardele la unele instrumente muzicale Si: (reg) prăguș. 49 Mică ridicătură ori linie de demarcație special amenajată pe unele terenuri de sport, pentru a indica limita de la care se efectuează săriturile atletice de lungime și triplu salt. 50 (Reg) Fâșie îngustă de pământ care a scăpat nearată între brazde, când plugul ia brazda prea mare Si: (reg) greș. 51 (Reg) Parte laterală a unei brazde. 52 (Atm; pop) Bazin. 53 (Atm; pop) Abdomen. 54 (Îdt; șîs osul ~ului) Cadă pubiană. 55 (Pop) Fiecare dintre dungile late, de diferite culori, care formează desenul țesăturilor învârstate Si: (reg) vârcă, vârstă. 56 (Reg; îs) Săptămâna de ~uri Săptămână care precedă postul propriu-zis al Paștilor, în care se mănâncă în unele zile de dulce și în altele de post. 57 (Reg; îs) Sâmbătă în ~uri Sâmbătă din săptămâna de praguri (56), închinată morților. 58 (Ban; Mun) Lemn, bârnă groasă, grindă, folosită la construcții. 59 (Reg; îs) ~ul lesei Grindă transversală, din lemn tare, care ține lipit, pe fundul apei, capătul dinapoi al coșului de pescuit. 60 (Reg; îs) ~ul osiei Parte a osiei care trece pe sub car sau căruță Si: (reg) oplean, perinoc, pod, scaun. 61 (Fiz) Valoare limită, minimă sau maximă, a unei mărimi, caracteristică unui fenomen, sub care sau deasupra căreia fenomenul nu se poate produce. 62 (Fzl) Valoare minimă pe care trebuie să o aibă un factor pentru a determina declanșarea și dezvoltarea unei stări. 63 (Med) Valoare minimă a unui factor, necesară pentru a declanșa apariția unui fenomen patologic. 64 (Fzl; îs) ~ de excitabilitate Intensitate minimă a unui excitant, capabilă să provoace o stare de excitație într-o celulă sau într-un complex de celule nervoase. 65 (Fzl; îs) ~ senzorial absolut Mărime minimă a unui excitant necesară pentru a provoca o reacție abia perceptibilă. 66 (Pol; îs) ~ electoral Procent minim de voturi, diferit în funcție de țară sau de sistem electoral, pe care trebuie să-l primească un partid politic pentru a fi reprezentant în parlament.

vîrf s.n. I (predomină ideea de parte înaltă, de deasupra sau de nivel superior) 1 (geomorf.) Partea cea mai de sus a unei culmi, a unor munți sau dealuri. 2 Partea cea mai de sus (ascuțită) a unui obiect înalt (casă, copac etc.). Piramidele-nvechite Urcă-n cer vîrful lor mare (EMIN.). Loc.adv. Cu vîrf = foarte mult, peste măsură. Cu vîrf și îndesat = din belșug, din abundență, cu prisosință. N-a izbutit să dobîndească nici o avansare, deși ar fi meritat cu vîrf și îndesat (REBR.). ◊ Expr. A pune (sau a face) vîrf (la ceva) = a întrece orice măsură, închipuire sau așteptare; a fi din cale-afară de... Prin multe trecuse el de cînd era om bogat; asta însă punea vîrf la toate (SLAV.). (Plin) cu vîrf sau încărcat cu vîrf = plin de tot, pînă sus. ♦ Partea cea mai ridicată față de suprafața înconjurătoare. Ședea pe vîrful grămezii de nisip. 3 Fig. Persoană, grupare, colectiv etc. care se află în fruntea unei organizații, a unui grup social etc. El, vîrful mîndru al celor ce apasă – Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut (EMIN.). ◊ Loc.adv. La vîrf = (calc după fr. „au sommet”; despre întruniri, convorbiri etc.) care presupune participarea șefilor de state, de guverne; la cel mai înalt nivel în stat. 4 Fig. Grad, intensitate maximă de manifestare sau de evoluție a unui fenomen, a unei acțiuni etc. ◊ Ore de vîrf = a) (în legătură cu mijloace de transport, magazine sau alte unități de servire a populației) ore de afluență maximă, de mare aglomerație și de solicitare intensă; b) (în legătură cu sursele de apă, de energie electrică, de gaze) ore în care consumul este foarte intens. Vîrf de consum = cantitate maximă de energie electrică necesară abonaților unei rețele electrice la anumite ore de zi sau în anumite perioade ale anului. ♦ Treaptă supremă într-o ierarhie (socială, profesională etc.); apogeu, culme. În așa vîrf ajunsese această boală a sa, Încît în toată minuta sfirșitul îi aștepta (PANN). II (predomină ideea de extremitate ascuțită) 1 Parte extremă a unui obiect, de obicei subțiată sau ascuțită (și opusă părții cu care este fixat de ceva sau de care este apucat ori manevrat); parte cu care se termină un obiect în sensul lungimii lui; capăt, extremitate. Băgă de seamă că o broască țestoasă se ține după vîrful nuielei lui (ISP.). ◊ Expr. Nici cît un vîrf de ac v. ac. 2 Extremitate a unei părți a trupului omului sau al animalelor. Sărută pe Viorica înălțîndu-se în vîrful picioarelor (PHIL.). ◊ Loc.adv. Din vîrful buzelor = a) cu superioritate, ironic, batjocoritor; b) fără convingere. E un prieten al nostru,... lămuri din vîrful buzelor Mina (SADOV.). În vîrful (sau pe vîrfurile) degetelor = (în legătură cu vb. de mișcare) tiptil, încet, cu grijă, fără zgomot, ca să nu simtă nimeni. Stinse lampa, pe vîrful degetelor trecu prin tindă (EMIN.). În vîrful (sau pe vîrfurile) picioarelor v. picior. ◊ Expr. A i se sui (cuiva) tot sîngele în vîrful capului, se spune cînd cineva se aprinde la față din cauza furiei, a rușinii etc. A vorbi în (sau din) vîrful limbii (sau buzelor) = a vorbi peltic; ext. a vorbi afectat. A umbla (sau a păși, a merge) în vîrful degetelor v. deget. A grăi în vîrful limbii v. limbă. A i se ridica (sau a i se sui) (tot) părul (în vîrful capului) v. păr. 3 (geom.) Punct de intersecție a două laturi ale unui unghi. • pl. -uri. /<sl. veche връхъ врьхъ; cf. și fr. sommet.

CAP¹ (pl. capete) sn. 1 🫀 Partea superioară a corpului omului în care se află creierii și principalele organe ale simțurilor (🖼 817): îl doare ~ul; a-și lua căciala din ~; a-și smulge părul din ~; a-și pune mîinile în ~; a da din ~; a-i fi drag ca ochii din ~; din ~ pînă ’n picioare, din creștet pînă ’n tălpi, de sus pînă jos, desăvirșit: Natalia mea ... este muzicantă din ~ pînă’n picioare NEGR. ¶ 2 De asemenea, despre partea anterioară a corpului animalelor: ~ de cal; familiar ~ de bou, om prost ¶ 3 pr. anal. Vîrf, creștet: Buba ~ nu face, pînă nu se coace PANN. ¶ 4 Fig. Minte, deșteptăciune. pricepere: are ~ bun: om cu ~, fără ~; ~ sec, prost, nepriceput: nu se mai învață minte, ~ete seci ce sînt DLVR.; e greu de ~; ușor de ~; mai cu ~, mai priceput, mai deștept; a(-și) băga în ~ 👉 BATE I. 1; a(-și) bate ~ul, a-și sparge ~ul BATE I. 10; a deschide ~ul cuiva, a-I face să priceapă; a-i intra în ~, a pricepe; a-și închipui; a (nu)-l tăia sau a (nu)-l duce ~ul, a (nu) se pricepe: apoi de, cocoane, ~ul meu nu mă duce așa departe ISP.; a-și pierde ~ul, a se zăpăci; ajuns de ~ 👉 AJUNS I. 4 ¶ 5 Fig. Viață: nu-ți pune ~ul în primejdie CRG.; a-și pune ~ul, a-și răpune viața; pr. exag. a se prinde, a pune rămășag pe viața lui; a-și risca viața, a-și pune viața în primejdie; proverb: a-și pune ~ul sănătos subt evanghelie, a se băga de bună voie în belea, într’o situațiune neplăcută; vai de ~ul lui, vai de viața lui, nu e de invidiat; o jur pe ~ul meu; a mînca ~ul cuiva, a-l prăpădi, a-l face să-și piarză viața ¶ 6 Fig. Partea de sus. partea superioară, partea dinainte a unui lucru, frunte: în ~ul mesei (în opoz. cu coada mesei), în ~ul bucatelor, în locul de cinste; în ~ul regimentului ¶ 7 Fig. Capăt, margine, căpătîiul de sus sau de jos: cum mă vede, se dă jos în ~ul scării I. -GH.; satul era înghițit, ca într’un fum spulberat, aci către un ~ al satului, aci către ceilalt DLVR.; ~ul podului; Fig.: din ~ul locului, de la început ¶ 8 Fig. Început: judecata Patriarhului iaste începătură și ~ tuturor judecăților bisericești PRV. -MB.; îți sporesc simbria la fie-care ~ de an S. -ALD.; de (la) un ~ vreme, de la o vreme încoace; stai s’o iau de la {~CAR.; pop.: ~ de post PAMF.} ¶ 9 Fig. Toiu, miez: lelea Nastasia rămăsese de bărbat, cu cinci copii, în ~ de iarnă {~RET.; ~ de noapte 👉 21 ¶ 10 Fig. Bucată, căpătîiu, capăt; sfîrșit: un ~ de ață; a o scoate la ~, a o scoate la căpătîiu; a-i da de ~, a da gata; a prăpădi: leul ... le-a făcut sfîrșitul, adică le-a dat de ~ ȚICH. ¶ 11 Fig. Persoană, individ: un ~ încoronat; am plătit cîte un leu de ~ (=de fie-care); dare pe ~, impozit personal; pop.: un ~ de om, un om; deasemenea despre animale, unitatea unui număr colectiv, bucată: ne-o perit vre-o zece capete de vită ALECS. ¶ 12 Fig. (pl. capi, ‡ capete) Căpetenie, șef; om (mai) de frunte: ~ul Statului: ~ul familiei; de vor fi unii dentrînșii mai ~ete, cum s’are zice ispravnici PRV. -MB.; Fig.: a ajuns coada ~, a ajuns cel din urmă, cel mai prost, să fie în fruntea celorlalți; -Fig. Cap de operă 👉 CAPODOPERĂ ¶ 13 Chip, mijloc, putință: Dac’am prins de-a o iubi, N’a fost ~ a o urî IK. -BRS.; nime n’are ~ să se odihnească în casa asta, de răul vostru CRG. ¶ 14 ‡ Paragraf, articol, capitol; ⚖️ titlu, punct: ~ de acuzare ¶ 15 ⚚ Capital: asigurîndu-le plata integrală, capete și dobînzi, cînd se vor vinde proprietățile I. -GH.; Fig. a-și scoate din capete, a se despăgubi, a-și scoate din pagubă ¶ 16 💫 ~DE-BOU, constelația Taurului ¶ 17 🌿 CAP-DE-COCOȘ = DULCIȘOR; -CAPUL-ARICIULUI = BUZDUGAN 4; – CAPUL-CĂLUGĂRULUI, plantă ierboasă, cu flori galbene (Leontodon autumnalis) (🖼 818) ; -CAPUL-ȘARPELUI, plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); – CAPUL-VIPEREI = IARBA-ȘARPELUI¹ ¶ 18 🐙 CAP-DE-MORT, CAP-DE-MOARTE, CAPUL-MORȚILOR, CAPUL-LUI-ADAM, insectă numită mai adesea „strigă” 👉 STRIGĂ; – CAPUL-CERBULUI – RĂDAȘCĂ ¶ 19 CAPU-’NTOARCE sm. PĂC. 🐦 = CAPÎN-TORTURĂ ¶ 20 proverb (Nici) în ruptul ~ului, odată cu ~ul, pentru nimic în lume, nici mort, cu nici un preț: zicea că odată cu ~ul nu putea el crede una ca asta ISP.; cu ~ul amînă 👉 AMÎNĂ; om numai cu ~ul, singur pe lume (fără familie); fără nici o stare; singur cu ~ul (său), singur-singurel, fără nimeni; a se bate cu ~ul de pereți (sau de toți pereții) 👉 PERETE; a da cu ~ul de pragul de sus 👉 PRAG; a umbla cu ~ul între urechi 👉 URECHE; ori cu ~ul de piatră, ori cu piatra de ~, tot una e, cel sărac, cel mai slab, e totdeauna fără noroc; nevoie de ~ 👉 NEVOIE; a-i fi de ~, a-i fi spre pierzarea capului, mai ales în blesteme: fi-le-ar de ~: de (sau din) ~ul meu, tău, său, independent, liber; din propria inițiativă, nesilit de nimeni: am rămas liberă, de ~ul meu ALECS.; spune drept, tu ai făcut-o din ~ul tău ? VLAH.; a-și face de ~ , a) a face tot ce-i place, b) a face fapte care-l duc spre pierzare; a sta, a se ținea de ~ul cuiva, a nu-i da pace, îmboldindu-l cu rugăminți; în ~ pînă la unul, deplin, tocmai: peste un an de zile în ~ , are să-l ia de bărbat CAR.; cu noaptea în ~, pe cînd e încă noapte întunecoasă; în ~ de noapte, în ~ul nopții, în miez de noapte, în toiul nopții: nu mă alunga de la casă în ~ de noapte RET.; cît păr în ~, mulțime nenumărată; a-și lua lumea în ~, a fugi fără să știe unde, încotro îl vor duce ochii; a se sparge în ~ul cuiva, a cădea asupră-i consecințele, urmările unei fapte săvîrșite de altul; a pune ~ul, a ațipi, a trage un puiu de somn; a se pune pe ~ul cuiva, a stărui mult pe lîngă cineva, a nu-i da pace; a sta, a ședea pe ~ul cuiva, a nu se deslipi de cineva, aducîndu-i supărare; pe ~ete, a) pe întrecute, care mai de care; b) ca nebunii: a (se) da peste ~, a) a (se) răsturna, a (se) rostogoli, a (se) prăvăli; b) a întrebuința toate mijloacele, a se face luntre și punte, a face tot ce e cu putință; a da paharul peste ~, a-i deșerta: a da ochii peste ~, a muri; a nu avea nici ~ nici coadă, a nu avea niciun înțeles, nici un rost; a nu avea unde să-și plece ~ul, a nu avea nici un căpătliu, a nu avea unde să șază sau să doarmă, a nu avea nimic; a nu avea ce-și face capului, a nu avea încotro, a nu putea face altfel, a fi silit să facă cum i se impune; a nu ști ce să-și facă capului, a fi în mare încurcătură, a nu ști ce să facă ca s’o scoată la capăt; a-și scoate capul în lume, a se arăta, a ieși între oameni; nu-i un ~ de lume, nu e cine știe ce lucru mare: nu te teme, dragul meu, o noapte nu-i un ~ de lume, va trece și ea RET.; a-și lua lumea în ~, a pleca în lume, a porni în lumea largă; a nu-și vedea ~ul (de trebi), a avea mult de lucru: Ce-i ea, copil? Nu-și vede ~ul de supărări, de griji, de casă VLAH.; ~ ai, minte ce-ți mai trebue?, se zice în ironie unuia care face mereu greșeli, și nu vrea să ție seamă de sfaturi; ~ul face, ~ul trage, fie-care sufere urmările greșelilor sale; ~ul plecat nu-l taie sabia, cine știe să se plece, să se umilească, scapă de primejdie; ~ul să trăească, că belele curg 👉 BELEA 1; cîte capete, atîtea și căciuli, cîți oameni, atîtea păreri; cine-și păzește limba, își păzește ~ul, cine știe să-și măsoare vorba, scapă de supărări; unde nu e ~, vai de picioare, vai de omul fără minte, vai de poporul fără buni conducători; 👉BARBĂ, PEȘTE, PICIOR [lat. caput, capĭta].

ALTIȚĂ, altițe, s. f. Porțiune ornamentată prin alesătură sau prin cusătură în partea de sus a mânecilor iilor. – Cf. scr. latica.

BETELIE, betelii, s. f. Fâșie îngustă cusută în partea de sus a pantalonilor, a fustei etc.; tivitură făcută în același loc (ca să se treacă prin ea un șiret etc.); bată; p. ext. margine tivită la gâtul sau la mânecile cămășii sau ale iei. – Din bată.

BULFEU, bulfeie, s. n. Fiecare dintre cele două speteze care leagă partea de sus a jugului de policioară. – Din magh. bélfa.

CALOTĂ, calote, s. f. 1. Fiecare dintre cele două părți obținute prin tăierea unei sfere cu un plan. 2. Boltă a cărei suprafață interioară are, în secțiune, forma unui semicerc. 3. Partea de sus a pistonului de la motoarele cu ardere internă; p. ext. piesă tehnică asemănătoare cu o calotă sferică. 4. Partea de deasupra a unei pălării, care acoperă capul și este mărginită de boruri. ♦ Tichie care acoperă creștetul capului. 5. (În sintagma) Calotă craniană = partea superioară a cutiei craniene. 6. (În sintagma) Calotă glaciară = masă de gheață care acoperă porțiuni mari în regiunile polare sau părțile superioare ale munților înalți. – Din fr. calotte.

CĂTARE¹, cătări, s. f. Piesă metalică de formă prismatică, montată pe partea de sus a țevii unei guri de foc și care, împreună cu înălțătorul, formează dispozitivul de ochire al armei. – V. căta.

HAINĂ, haine, s. f. 1. (La pl.) Termen generic pentru obiectele de îmbrăcăminte (în special) bărbătești. ◊ Un rând de haine = un costum bărbătesc complet, alcătuit din pantaloni, sacou (și vestă). ♦ (La sg.) Îmbrăcăminte bărbătească pentru partea de sus a corpului; sacou. ♦ Veșmânt lung și larg care acoperă tot trupul. ♦ Palton. ◊ Expr. A(-și) da și haina de pe el = a face sau a fi dispus să facă orice sacrificiu (pentru a obține ceea ce dorește). 2. (Biol.; în sintagma) Haină de nuntă = înfățișare deosebită pe care o capătă masculii unor pești, batracieni sau păsări în perioada împerecherii. – Din bg. halina, scr. háljina.

JACHETĂ, jachete, s. f. Haină (tricotată) femeiască încheiată în față, care acoperă partea de sus a corpului și care se poartă peste bluză sau peste rochie. ♦ Haină bărbătească de ceremonii, croită pe talie, lungă până aproape de genunchi. – Din fr. jaquette.

JERSEU, jerseuri, s. n. 1. Obiect de îmbrăcăminte tricotat sau împletit, din lână, din bumbac etc., de obicei cu mâneci lungi și deschis în față, care acoperă partea de sus a corpului. 2. Țesătură elastică tricotată, de lână, de bumbac, de mătase etc., din care se fac obiecte de îmbrăcăminte; tricot. [Pl. și: jersee. – Var.: jerse s. n.] – Din fr. jersey.

VARNIȚĂ, varnițe, s. f. Ladă de scânduri deschisă în partea de sus și îngropată pe jumătate în pământ, folosită la stingerea varului sau la prepararea manuală a mortarului pe un șantier. ♦ Groapă amenajată în pământ pentru construirea cuptoarelor de var; cuptor în care se arde piatra de var. – Din bg., scr. varnica.

ZBÂRNÂITOR, -OARE, (1) zbârnâitori, -oare, adj., (2, 3) zbârnâitori, s. f. 1. Adj. Care zbârnâie. ♦ Fig. Sensibil, delicat, vibrant. 2. S. f. Fâșie de hârtie fixată în partea de sus a zmeului, care zbârnâie în bătaia vântului. 3. S. f. Jucărie făcută dintr-o scândurică legată cu o sfoară și care, învârtită, produce un sunet specific. [Pr.: -nâ-i-] – Zbârnâi + suf. -tor.

ZIMȚ, zimți, s. m. 1. Fiecare dintre crestăturile de pe muchia unor monede. ♦ (Fam., înv., la pl.) Bani, monede; galbeni. ♦ Fiecare dintre dinții unei rotițe (dintr-un mecanism) sau ai secerii, ai pânzei de ferăstrău etc. 2. (Înv.) Fiecare dintre crestăturile situate în partea de sus a unui zid, a unui turn de cetate. – Cf. bg. zăbec, scr. zubac.

PLOSCĂ, ploști, s. f. 1. Vas de lemn, de lut ars, de metal sau de piele, cu capacitate mică, rotund și turtit, cu gâtul scurt și strâmt, în care se ține băutură și care se poartă atârnat de o curea. ◊ Expr. A umbla cu (sau a purta) plosca (cu minciuni) = a colporta minciuni, a duce vorbe, bârfeli de la unii la alții. 2. (Înv.) Vas în care vânătorul își ținea praful de pușcă. 3. Vas făcut din tablă smălțuită, sticlă, material plastic etc., cu o deschizătură largă în partea de sus, în care urinează bolnavii imobilizați la pat. – Din bg., scr. ploska.

SURTUC, surtuce, s. n. Haină bărbătească (din postav) care acoperă partea de sus a corpului și care se poartă (la țară) peste cămașă sau peste vestă. – Din ngr. surtúko, rus. siurtuk.

FRONTISPICIU, frontispicii, s. n. 1. Partea superioară a fațadei principale a unui edificiu. 2. Prima pagină a unei cărți, care, pe lângă titlu, poartă adesea numele autorului, gravuri simbolizând cuprinsul lucrării etc. ♦ Partea de sus de pe prima pagină a unui ziar, cuprinzând titlul și unele indicații. – Din fr. frontispice, lat. frontispicium.

FRUNTAR, fruntare, s. n. 1. Grindă principală care mărginește prispa în partea de sus și pe care se sprijină grinzile secundare ale casei. 2. Curea care leagă cele două părți laterale ale căpețelei și care trece peste fruntea calului. – Lat. frontale sau frunte + suf. -ar.

PATERIȚĂ, paterițe, s. f. Toiag arhieresc, cârjă episcopală împodobită în partea de sus cu două capete în formă de șerpi între care se află un glob cu o cruce. – Din ngr. pateritsa.

PÂLNIE, pâlnii, s. f. 1. Obiect de metal, de sticlă, de porțelan etc., de obicei în formă de con gol în interior, prelungit în jos printr-un tub îngust, servind la turnarea lichidelor în vase cu gura strâmtă. ◊ Expr. A-și face (sau a-și duce) palmele pâlnie (la gură sau la ureche) = a-și așeza mâinile ca o pâlnie în dreptul gurii sau al urechii pentru a fi auzit sau a auzi mai bine. A face (burta bute și) gura pâlnie = a bea mult. 2. Nume dat unor obiecte în formă de pâlnie (1), care amplifică sunetele. ◊ Pâlnia telefonului = receptor telefonic. 3. Rezervor, încăpere sau locaș, mai largi în partea de sus decât în cea de jos, amenajate pe un sistem tehnic pentru a înlesni introducerea sau evacuarea unui material. 4. Depresiune de teren de formă conică, formată în terenuri solubile. ♦ Plan înclinat care leagă galeria superioară cu cea inferioară a unui tunel în curs de excavare. ♦ Groapă făcută în pământ de un obuz sau de o bombă. 5. Locul unde se adună buștenii înainte de a fi coborâți pe jilip. 6. Tub care servește unor animale cefalopode la mișcare. – Et. nec.

PÂRNAIE, pârnăi, s. f. 1. (Reg.) Oală mare de pământ, lărgită în partea de sus, folosită în gospodăria țărănească pentru gătit sau pentru păstrat alimente. ♦ Conținutul unei asemenea oale. 2. (Arg.) Închisoare, temniță. [Pr.: -na-ie] – Et. nec.

ANTET, anteturi, s. n. Indicație tipărită în partea de sus a unei foi de hârtie sau a unui plic, cuprinzând numele, adresa etc. unei instituții sau ale unei persoane. – Din fr. en-tête.

PLATCĂ², plătci, s. f. Partea de sus a unei cămăși bărbătești, a unei rochii, a unei bluze etc., croită separat de rest și de care se prinde gulerul. – Din rus. platka.

POTURI s. m. pl. (Înv. și pop.) Pantaloni largi în partea de sus și strânși pe pulpe (cu obiele), împodobiți pe margini cu găitane, purtați astăzi de țăranii din unele regiuni, iar odinioară de arnăuți și de haiduci. ♦ Pantaloni țărănești confecționați din piele tăbăcită de oaie sau de miel. – Din tc. potur.

PRAG, praguri, s. n. 1. Partea de jos, orizontală, a unui toc de ușă sau a unei porți, puțin mai ridicată de la pământ, peste care se trece la intrare și ieșire. ◊ Expr. A călca (sau a trece, a păși) pragul (casei) = a) a ieși din casă; b) a intra în casa cuiva, a vizita pe cineva. A se pune prag = a se așeza în calea cuiva; a se împotrivi, a se opune acțiunilor cuiva. A pune piciorul în prag = a se opune cu dârzenie la ceva, a avea o atitudine intransigentă, a soma pe cineva să facă ceva. ♦ Mică ridicătură special amenajată pe terenul de sport, pentru a marca limita de la care se efectuează săriturile atletice. ♦ Partea de sus, orizontală, a tocului ușii. ◊ Expr. A da (sau a se lovi, a se izbi) cu capul de pragul de sus = a se convinge de unele adevăruri în urma unei triste experiențe. ♦ Fig. Treaptă socială, rang. 2. Ușă, poartă; p. ext. casă, locuință; cămin, familie. ◊ Expr. Din prag în prag = din casă în casă. A bate pragurile = a umbla pe la multe case, a hoinări, a colinda. ♦ Porțiune de teren din fața ușii de la ieșirea dintr-o casă. ♦ (Rar) Temelie. 3. Fig. Început al unei situații noi, limită care desparte două situații, perioade etc. diferite. În pragul verii. 4. Ridicătură naturală a fundului albiei unei ape curgătoare; banc de depuneri format de materialele transportate de apă; treaptă mai înaltă pe fundul unui bazin oceanic sau marin. ♦ Ridicătură de teren în formă de prag (1); treaptă de stâncă greu de trecut. ♦ Perete de piatră, stâncă peste care trece o apă, formând o cascadă. 5. Proeminență în formă de treaptă pe suprafața unei piese de lemn, care intră într-o scobitură făcută în altă piesă îmbinată cu aceasta, pentru a împiedica deplasarea celor două piese una față de alta. ♦ P. gener. Proeminență în formă de treaptă executată sau formată (în urma uzurii) pe suprafața unei piese. 6. (Fiz.) Valoarea maximă sau minimă a unei mărimi caracteristice unui fenomen dat, deasupra sau dedesubtul căreia fenomenul nu se mai poate petrece. ♦ (Med.) Valoare minimă a unui factor necesară pentru a determina apariția unui fenomen fiziologic sau patologic. ◊ Prag de excitabilitate = intensitatea minimă a unui excitant capabilă să provoace o stare de excitație într-o celulă sau într-un complex de celule nervoase. Prag senzorial absolut = mărime minimă a unui excitant, necesara pentru a provoca o senzație abia perceptibilă. 7. Bucățică de lemn (de abanos) sau de os de elefant care se fixează perpendicular pe capătul superior al corpului unor instrumente muzicale și pe care se sprijină coardele. – Din sl. pragŭ.

PULOVER, pulovere, s. n. Obiect de îmbrăcăminte tricotat care acoperă partea de sus a corpului și se poartă de obicei peste cămașă sau peste bluză. [Var.: pulovăr s. n.] – Din fr., engl. pull-over.

PUȘCULIȚĂ, pușculițe, s. f. 1. Diminutiv al lui pușcă. 2. Vas mic de lut, de lemn sau de metal, cu o deschizătură îngustă în partea de sus, prin care se introduc, pentru a se păstra, banii economisiți (de copii). – Pușcă + suf. -uliță.

LOITRĂ, loitre, s. f. Fiecare dintre cele două părți laterale ale căruței, constând dintr-un fel de scară, care în partea de jos se sprijină de dric, iar în partea de sus se prinde de leuci; draghină. – Din scr. lo(i)tra.

DONIȚĂ, donițe, s. f. 1. Vas făcut din doage de lemn, cu toartă (și capac), cu care se cară și în care se ține apa; cofă, botă. 2. Găleată de lemn (largă în partea de sus) în care se mulg vacile sau oile; șiștar. 3. Conținutul unei donițe (1, 2). [Pl. și: doniți] – Din scr. dojnica.

DEASUPRA adv. În partea de sus, în partea imediat superioară; sus, peste (ceva). ◊ Pe deasupra = a) peste ceva; b) în plus, în afară de...; c) fără a adânci lucrurile, superficial. ◊ (Cu valoare de prepoziție, cu determinări în genitiv) Deasupra casei. ◊ Expr. A fi deasupra nevoii = a fi scăpat de o nevoie, a fi ieșit (cu bine) dintr-un moment sau dintr-o situație (materială) grea, a se afla în afară de pericol. [Var.: (reg.) dasupra adv.] – De⁴ + asupra.

COLONCIFRĂ, coloncifre, s. f. Cifră plasată în partea de sus sau de jos a paginii unei cărți, reviste etc., care indică numărul de ordine al paginii respective în volum. – Din rus. kolonțifra (refăcut după cifră). Cf. germ. Kolumnenziffer.

RÂNCĂ, rânci, s. f. 1. Vână de bou; p. ext. cravașă. 2. Inel (de răchită) cu care se leagă partea de sus a leucii de carâmbul de sus al loitrei unui car. – Et. nec.

SIMEZĂ, simeze, s. f. 1. Panou pe care se așază sau care susține tabloul într-o galerie de pictură. 2. (Arh.) Mulură la partea de sus a unei cornișe. – Din fr. cimaise.

SUSEAN, -Ă, suseni, -e, s. m. și f. (Reg.) Locuitor din partea de sus a unui sat sau a unui ținut. ♦ (Ist.) Locuitor al Țării de Sus (jumătatea nordică a Moldovei, după o veche împărțire administrativă). – Sus + suf. -ean.

CUNUNĂ, cununi, s. f. 1. Împletitură în formă circulară, făcută din flori, frunze sau ramuri (care se pune pe cap). ◊ Expr. A sta cunună împrejurul cuiva = (despre un grup de persoane) a sta împrejurul cuiva, formând un cerc închis. Cunună de raze (sau de lumină) = aureolă. Cunună de munți (sau de dealuri, de păduri) = lanț, șir de munți sau de dealuri, de păduri, dispuse în cerc. 2. Coroană care se acorda în antichitate învingătorilor (în război și la concursurile sportive sau literare). ♦ Fig. Glorie, faimă, renume. 3. Coroană care se așază pe capul celor care se căsătoresc după ritualul religios. 4. Funie, împletitură de ceapă, de usturoi etc. 5. Grindă principală cu care se închide în partea de sus un perete de lemn și pe care se reazemă celelalte grinzi ale tavanului și ale acoperișului. – Lat. corona.

ANTET ~uri n. Indicație tipărită în partea de sus a unei foi de hârtie sau a unui plic, conținând numele și adresa unei întreprinderi sau a unei persoane. /<fr. en-tête

BATĂ bete f. 1) Fâșie îngustă de stofă, aplicată în partea de sus a fustei sau a pantalonilor (pentru ajustare); betelie. 2) mai ales la pl. Cingătoare îngustă și lungă, țesută din lână de diferite culori și împodobită cu ciucuri, mărgele și alte podoabe. [G.-D. betei] /<lat. bitta

BETELIE ~i f. 1) Fâșie îngustă de stofă, aplicată în partea de sus a fustei sau a pantalonilor (pentru ajustare); bată. 2) Tivitură făcută în partea de sus a fustei sau a pantalonilor, prin care se trece o gumă, un șiret etc. în scopul ajustării. [Art. betelia; G.-D. beteliei; Sil. -li-e] /Din bată

BULFEU ~e n. Fiecare dintre cele două chingi laterale paralele, care leagă partea de sus a jugului cu cea de jos. [Sil. bul-feu] /<ung. bélfa

CAPITEL ~uri n. arhit. Partea de sus (ornamentală) a unei coloane pe care se sprijină arhitrava. /<lat. capitellum

CĂMAȘĂ ~ăși f. 1) Îmbrăcăminte care se poartă pe piele acoperind partea de sus a corpului. ◊ A lua și ~așa de pe cineva a-i lua cuiva totul; a lăsa pe cineva fără nimic. Își dă și ~așa de pe el se spune despre cineva foarte darnic. 2) Membrană sau înveliș subțire care acoperă unele materii sau corpuri. 3) Îmbrăcăminte exterioară sau interioară a unei piese de mașină. [G.-D. cămășii] /<lat. camisia

CÂRJĂ ~e f. 1) Baston cu partea de sus bifurcată, care servește drept sprijin oamenilor cu picioarele bolnave. A umbla în ~e. 2) Baston încovoiat la capătul de sus, servind drept sprijin în mers. [G.-D. cârjei] /<sl. kruži

CIUPERCĂ ~ci f. 1) la pl. Încrengătură de plante inferioare, fără clorofilă, care se înmulțesc prin spori. 2) Plantă din această încrengătură, cu corpul cărnos, în formă de pălărie și cu picior. ~ci otrăvitoare. ~ci comestibile. ◊ ~ de fermentare microorganism în formă de ciupercă folosit ca ferment. Doar n-am mâncat ~ci doar nu mi-am ieșit din minți. A răsări ca ~cile (după ploaie) a apărea în număr mare și în timp scurt. 3) Obiect din lemn de formă specială pe care se îmbracă ciorapul când se țese sau se cârpește. 4) fig. iron. Pălărie sau căciulă veche și mototolită. 5): ~ca șinei partea de sus mai largă a unei șine de cale ferată, pe care rulează roțile trenului. [G.-D. ciupercii] /<bulg. țepurca, sb. pețurka

COLONCIFRĂ ~e f. poligr. Cifră plasată în partea de sus sau de jos a unei foi tipărite, care indică numărul de ordine al paginii în cadrul publicației date. /<fr. colonne-chiffre

COLONTITLU ~ri n. poligr. Titlu de coloană așezat, de regulă, în partea de sus a unei pagini de text și cules cu caractere mai mari, care cuprinde numele autorului și denumirea materialului. /<fr. colonne-titre

CORNIȘĂ ~e f. 1) Partea de sus a pereților unei clădiri, de obicei decorativă, care susține acoperișul și împiedică prelingerea apei de ploaie pe suprafața pereților. 2) Profil liniar decorativ care încadrează în partea superioară o ușă, o fereastră, un dulap etc. 3) Drum paralel cu marginea unei pante abrupte. [G.-D. cornișei] /<fr. corniche

FASCIE¹ ~i f. 1) mai ales la pl. (în Roma antică) Mănunchi de nuiele (de mesteacăn), legat cu o curea, avand în partea de sus o secure, purtat de lictorii care însoțeau pe unii magistrați. 2) v. FASCINĂ. [G.-D. fasciei] /<lat. fascis

FRONTAL¹ ~e n. 1) Partea din față a unui obiect. ~ul clădirii. 2) anat. Os care formează fruntea și partea de sus a orbitelor. /<fr. frontal

GABIE ~i f. Platformă orizontală circulară, fixată în partea de sus a unui catarg, servind drept post de observație sau drept loc de manevrare a pânzelor. /<it. gabbia, fr. gabie

ÎNVELITOARE ~ori f. 1) Obiect care învelește ceva sau care servește la învelit. Caietul fără ~ se murdărește. 2) Partea de sus a unei construcții care o acoperă; acoperiș. [G.-D. învelitorii] /a înveli + suf. ~toare

JGHEAB ~uri n. 1) Conductă (din lemn, din tablă sau din alt material) deschisă pe toată întinderea părții de sus, servind la scurgerea unui lichid sau a unui material pulverulent; uluc; scoc. 2) Vas făcut din scânduri ori scobit dintr-un trunchi de copac sau din piatră, folosit pentru adăpatul vitelor; adăpătoare; uluc. 3) Șănțuleț făcut pe muchia unei piese de lemn pentru a o îmbina cu ieșitura altei piese; crestătură; scobitură. [Monosilabic] /<sl. žlebu

OALĂ ~e f. 1) Vas de bucătărie (din lut ars, de metal, de faianță etc.) folosit pentru gătitul sau pentru păstrarea mâncării. ◊ S-a făcut (sau este) ~e și urcioare (sau ulcele) a murit de mult timp. A plăti ~ele sparte a răspunde pentru faptele săvârșite de alții. A lua (sau a prinde) pe cineva din ~ a prinde pe cineva fără nici o greutate. A-i da ~a în foc a-și pierde calmul; a se aprinde de mânie. 2) Conținutul unui asemenea vas. 3) Vas de lut cu toartă, lunguieț, înalt și mai îngust în partea de sus, în care se pune laptele la prins; urcior. 4) Vas de lut ars în care se plantează florile; glastră; ghiveci. 5) Vas special folosit în tehnică, industrie și în operațiile de laborator. 6) reg. Material de construcție în formă de plăci, fabricat din argilă arsă sau din ciment și folosit pentru acoperișuri; țiglă. 7) Fiecare din aceste plăci; țiglă. [G.-D. oalei] /<lat. olla

OBERLIHT ~uri n. 1) Parte de sus a unei ferestre sau a unei uși, care se deschide separat și servește la iluminarea sau la aerisirea unei încăperi. 2) Fereastră făcută în podul unei case sau în tavanul unei încăperi, pentru a permite pătrunderea luminii naturale; luminator. /<germ. Oberlicht

OCNIȚĂ ~e f. 1) Adâncitură, special făcută în pereții caselor țărănești, care servește ca loc de păstrare a obiectelor de uz casnic; cotlon; cotruță. 2) înv. Cavitate arcuită în partea de sus, făcută în peretele unei construcții, care servește ca element ornamental; firidă. 3) Adâncitură sub cuptor unde se pune ceva la încălzit. /ocnă + suf. ~iță

PALAT¹ n. anat. Partea de sus a cavității bucale, având formă de boltă; boltă palatină; cerul gurii. ◊ ~ dur partea anterioară osoasă a palatului. ~ moale (sau vălul ~ului) v. VĂL. /<lat. palatum, it. palato

PIEPT¹ ~uri n. 1) (la om și la animale) Parte a corpului cuprinsă între gât și abdomen; torace. ◊ Coșul ~ului cavitate toracică. Boală de ~ tuberculoză pulmonară. Luptă ~ la ~ luptă în care adversarii se află unul lângă altul; luptă corp la corp. Cu ~ul deschis fără frică. Cu capul în ~ cu capul în jos, aplecat. Cu mâinile (încrucișate) la ~ fără a face ceva; fără treabă. Cu mâinile pe ~ decedat. A strânge la ~ a cuprinde; a îmbrățișa. A se bate cu pumnii în ~ a se lăuda peste măsură. A ține ~ a rezista. 2) (la unele animale) Carne de pe această parte a corpului folosită în alimentație. ~ de găină. 3) la sing. Organ-pereche de secreție a laptelui la femei, dispus în partea de sus a corpului; țâță; sân; mamelă. ◊ A da ~ a alăpta. A avea ~ a avea lapte (în perioada de alăptare). 4) Coastă de deal sau de munte; versant. /<lat. pectus

PLATCĂ plătci f. Fâșie îngustă de metal, croită separat, care constituie partea de sus a unor obiecte de îmbrăcăminte (de care se prinde gulerul). /<rus. platka

POARTĂ porți f. 1) Deschizătură într-un gard sau zid care face posibilă intrarea într-un spațiu împrejmuit și ieșirea din el. 2) Panou mobil (simplu sau dublu) care închide această deschizătură. * Din ~ în ~ din casă în casă; la fiecare casă. ~-n ~ peste drum; vizavi. A se uita (sau a sta, a rămâne) ca vițelul la ~ nouă a rămâne dezorientat, uluit în fața unei situații neașteptate. A bate la toate porțile a se adresa tuturor după ajutor. 3) Loc de intrare (special amenajat) într-un oraș sau într-o cetate. 4) Cadru cuprins între două bare verticale unite în partea de sus printr-o orizontală și închis printr-o plasă, în care se trimite mingea sau pucul la unele jocuri sportive. 5) înv. Curtea sultanului turcesc. ◊ ~a Otomană Imperiul Otoman. 6) Vale îngustă între două șiruri de munți (prin care trece o apă curgătoare). [G.-D. porții] /<lat. porta

POTURI m. pl. înv. pop. 1) Pantaloni largi în partea de sus și îngustați la pulpe, purtați în trecut (de haiduci, arnăuți, surugii). 2) Pantaloni confecționați din piele de oaie, purtați în trecut de țărani. /<turc. potur

RECEPTACUL ~e n. bot. Partea de sus, dilatată, a pedunculului, de care se prind organele unei flori. /<fr. réceptacle, lat. receptaculum

REDAN ~e n. 1) înv. Fortificație simplă în formă de unghi (folosită de obicei pentru apărarea unei treceri). 2) Aliniere oblică a clădirilor de-a lungul unei străzi, astfel ca un colț al lor să iasă mai mult spre stradă. 3) Fiecare dintre treptele făcute în partea de sus a unui zid, construit pe un teren înclinat. 4) Proeminență longitudinală pe fundul unei ambarcații sau al unui hidroavion care asigură alunecarea acestora pe apă. /<fr. redan

SAC saci m. 1) Recipient deschis numai în partea de sus, făcut din diverse materiale (pânză, hârtie, piele, plastic etc.), servind la păstrarea și transportarea substanțelor pulverulente sau a obiectelor mărunte. ◊ ~ fără fund a) se spune despre cineva care mănâncă foarte mult; mâncăcios; b) care tinde mereu să obțină bunuri în cantitate cât mai mare; nesățios; c) care cere cheltuieli mari (fără a se vedea rezultatul). A da de fundul ~ului a deveni sărac; a sărăci. A prinde pe cineva cu mâța în ~ a da de cineva în momentul când săvârșește o faptă rea (mai ales când fură ceva). Cum e ~ul (așa e) și peticul (sau cârpala) se spune despre două persoane (sau lucruri) cu aceleași însușiri negative. 2) Conținutul unui astfel de recipient. Un ~ de făină. 3) Pânză specială din care se fac astfel de recipiente. 4) Geantă mare (de pânză, de piele etc.) în care se pun lucrurile necesare pentru o călătorie. ◊ ~ de dormit obiect în formă de sac prevăzut cu o glugă și cu un fermoar, folosit pentru dormit în condiții de turism. 5) Unealtă de pescuit constând dintr-o plasă fixată de jur împrejurul unui arc de lemn. 6) biol. Cavitate înconjurată de un perete membranos. ~ embrionar. 7) Stadiu intermediar între larvă și adult la furnici; nimfă de furnică. /<lat. saccus

SÂN² ~i m. Fiecare dintre cele două organe de secreție a laptelui la femei, dispus în partea de sus a corpului; piept; mamelă. * A trăi ca la ~ul mamei a huzuri de bine. /<lat. sinus

SORBESTREA ~ele f. Plantă erbacee cu tulpina erectă, ramificată în partea de sus, cu frunze zimțate și cu flori purpurii, folosite în scopuri medicinale. /cf. it. sorbastrella

SPATĂ¹ spete f. 1) (la om) Os lat triunghiular, care constituie partea posterioară a articulației umărului; omoplat. 2) Porțiune a corpului din regiunea acestui os. * Lat în spete spătos, robust. ~a-dracului varietate de ferigă cu frunze foarte dințate. 3) (la animale) Os lat care se află în partea de sus a membrelor anterioare. 4) Parte a corpului din regiunea respectivă. 5) rar Spetează a scaunului. /<lat. spatha

SUPERIOR¹ ~oară (~ori, ~oare) 1) Care se găsește în partea de sus; situat deasupra. Strat ~. ◊ Membre ~oare mâinile la om. Curs ~ al unei ape curgătoare sector care se află mai aproape de izvor decât de vărsare. 2) Care ocupă treapta cea mai înaltă într-o ierarhie; suprem; prim. Calitate ~oară. ◊ Ofițer ~ ofițer cu grad mai înalt decât al căpitanului. Animal ~ (sau plantă ~oară) animal (sau plantă) care se află pe treapta cea mai avansată a unei evoluții. 3) Care a atins un nivel înalt de evoluție; cu o evoluție avansată. Vegetație ~oară. 4) (despre persoane și despre manifestările lor) Care denotă cunoștințe, merite, forță mai mare (în raport cu alții). Spirit ~. [Sil. -ri-or] /<lat. superior, fr. supérieur

SUS² n. 1) Partea de deasupra. ◊ A răsturna (sau a întoarce) ceva (sau toate) cu ~ul în jos a face mare dezordine. 2) Partea de nord. Vânt din ~. /<lat. susum

A SUSTRAGE sustrag tranz. 1) (lucruri, bunuri străine) A lua prin viclenie și amăgeli; a-și însuși prin diferite mașinații. ~ un document. ~ bani. 2) (persoane) A face să se abată, încurcând; a distrage. ◊ ~ atenția (cuiva) a îndrepta atenția (cuiva) în altă parte. [Sil. sus-tra-] /<fr. soustraire

TAVAN ~e n. 1) Suprafață plată care formează partea de sus a unei încăperi; pod; plafon. ◊ A sta cu ochii în ~ a sta fără treabă; a trândăvi. 2) tehn. Partea superioară a unei excavații miniere subterane. /<turc. tavan

A TEȘI ~esc tranz. 1) (lemne, trunchiuri) A tăia pieziș. 2) (obiecte cu muchii, margini sau colțuri proeminente) A face să se teșească. 3) (obiecte alungite în partea de sus) A turti, strâmbând sau aplecând pe o parte. 4) fig. A culca la pământ (printr-o lovitură); a doborî; a prăvăli. /<bulg. teša

URCIOR¹ ~oare n. 1) Vas de lut cu toartă, înalt și lunguieț, strâmt în partea de sus, iar la mijloc bombat, în care se țin diferite lichide. 2) Conținutul unui astfel de vas. ~ de vin. /<lat. urceolus

VÂJÂITOARE ~ori f. Fâșie de hârtie aplicată în partea de sus a zmeului de hârtie, care vâjâie când acesta se ridică; zbârnâitoare. /a vâjâi + suf. ~toare

ZBÂRNÂITOARE ~ori f. 1) Fâșie de hârtie fixată în partea de sus a zmeului, care, în bătaia vântului, zbârnâie; vâjâitoare. 2) Jucărie constând dintr-o scândurică subțire, legată la un capăt cu o sfoară, care, în timpul rotirii, zbârnâie. [Sil. -nâ-i-] /a zbârnâi + suf. ~toare

ANTET s.n. 1. Indicație (de obicei tipărită) aflată în partea de sus a unei hîrtii sau a unui plic, conținînd numele, adresa etc. ale unei instituții sau ale unei persoane. 2. Cap de coloană al unui formular, cuprinzînd indicații asupra datelor de completat. [Pl. -turi, -te / < fr. en-tête – în frunte].

BAVETĂ s.f. 1. Partea de sus a unui șorț. ♦ Șervețel care se leagă la gîtul copiilor cînd mănîncă; bărbiță. 2. Șorț de tablă care se montează deasupra coamei la acoperiș. 3. Apărătoare de cauciuc montată la fiecare din roțile (din spate) ale autovehiculelor pentru a diminua stropirea. [< fr. bavette].

CLAIRE-VOIE s.n. (Constr.) Împrejmuire cu grilaj; grilaj cu șipci; planșeu din grinzi cu interspații. ♦ (Arhit.) Balustradă exterioară de piatră; (spec.) partea de sus a bisericilor gotice, în care ferestrele, apropiate între ele sau despărțite numai prin menouri ori colonete, formau un etaj aproape în întregime ajurat. [Pron. cler-voa. / < fr. claire-voie].

DUSINĂ s.f. Mulură cu dublă curbură, concavă la partea de sus și convexă la bază. [< fr. doucine].

MANTOU s.n. 1. Haină groasă de iarnă purtată de femei. 2. Perdea de pluș așezată în partea de sus a scenei pentru a micșora înălțimea portalului. 3. (Herald.) Ornament exterior al unei steme, format dintr-o draperie de hermină. [< fr. manteau].

PIC¹ s.n. 1. Vergă așezată oblic pe catargul de la pupă, pe care se leagă partea de sus a unei pînze. ◊ La pic scurt (despre ancoră) = cu puțin lanț la apă. 2. Compartiment etanș la extremitatea dinspre proră sau dinspre pupă a unei nave. [< fr. pic].

PURJĂ s.f. (Tehn.) Deschidere în partea de sus a celulelor unui balast la un submarin prin care iese aerul sau apa. [< fr. purge].

SUFITĂ¹ s.f. Foaie de pînză din același material cu cortina, închisă la partea de sus a arlechinului. [< it. soffitto].

SOLARIU s.n. Terasă sau acoperiș plat situat în partea de sus a unei case romane. ♦ Teren, terasă, încăpere special amenajată pentru băi de soare. [Pron. -riu. / < fr., lat. solarium].

TRIPOD s.n. 1. (Ant.) Scaun de bronz cu trei picioare, frumos arcuite, pe care ședea sibila în timpul oracolelor din templul de la Delfi, închinat zeului Apolo. ♦ Trepied. 2. (Mar.) Macara alcătuită din trei picioare reunite la partea de sus. [< fr. tripode].

ARBORET s.n. 1. Porțiune dintr-o pădure omogenă din punctul de vedere al speciei, al vîrstei și al condițiilor de vegetație. 2. s.m. (Mar.) Partea de sus a unui catarg. [Pl. -eturi, -ete, (s.m.) -eți. / < it. arboretto].

ARHIVOLTĂ s.f. (Arhit.) Ornament plastic la partea de sus a unei arcade. [< fr. archivolte, it. archivolto < lat. arcus – arc, volutus – înfășurat].

BUST¹ s.n. Partea de sus a corpului omenesc. ♦ Sculptură, pictură care reprezintă partea de sus a corpului omenesc. [Cf. fr. buste, it. busto].

ceatlău, ceatlaie, s.n. (reg.) 1. (înv.) instrument de tortură circular, care se punea pe cap. 2. bucată de lemn, băț cu care se răsucește funia sau lanțul trecut peste o sarcină de fân sau lemne. 3. prăjină adăugată la inima căruței, spre a înhăma încă un cal. 4. bucată de lemn sau cârpă cu care se înnădește ceva; înnăditură. 5. apărătoarea saniei; gănjul cu care se leagă de sanie proțapul sau tânjala. 6. șervet pus în jurul capului contra durerilor de cap. 7. lemn care prinde loitrele coșului în partea dinainte, sus, pe care se poate ședea. 8. băț gros, bâtă, ciomag. 9. lemn gros, stâlp.

fundei, fundeiuri, s.n. (reg.) 1. rămășiță dintr-o trâmbă de pânză, din care s-a tăiat o bucată. 2. rămășiță dintr-o claie de grâu, după ce s-au luat cei mai mulți snopi; așternutul de paie pe care se face stogul de grâu. 3. parte de sus a intestinului gros.

antet (-turi), s. n. – Indicație tipărită în partea de sus a unei foi de hîrtie sau a unui plic, cuprinzînd numele, adresa unei instituții sau persoane. Fr. en-tête.

FRONTISPICIU s.f. 1. Fațada, fața principală a unui edificiu, a unui monument etc. 2. Prima pagină (ilustrată uneori cu viniete) a unei cărți, care conține titlul, numele autorului etc. ♦ Partea de sus de pe pagina întîi a unui ziar, unde sunt scrise titlul și alte indicații. [Pron. -ciu, pl. -ii. / cf. fr. frontispice, lat. frontispicium < frons – frunte, inspicio – a privi].

HERME s.f.pl. (Ant.) Stîlpi de piatră care se găseau de-a lungul drumurilor, la răspîntii și la intrarea în casele grecești, avînd săpat în partea de sus capul lui Hermes. [< fr. hermés, cf. Hermes – nume grecesc al zeului comerțului, protector al călătorilor].

JACHETĂ s.f. Haină bărbătească de ceremonie croită pe talie, lungă aproape de genunchi. ♦ Haină femeiască croită pe talie, care acoperă partea de sus a corpului. [< fr. jaquette].

JERSEU s.n. 1. Țesătură elastică de lînă, de fire sintetice, de bumbac sau de mătase, din care se fac obiecte de îmbrăcăminte. 2. Obiect de îmbrăcăminte împletit din lînă sau din bumbac, care se poartă peste partea de sus a corpului. V. pulover. [Pron. -seu, pl. -euri, var. jerse s.n. / < fr. jersey].

potlânăcioară s.f. (reg.; la jug) spetează care leagă partea de sus a jugului de policioară.

prăvoi, -oaie, s.m. și f. (reg.) 1. (s.f.) bârnă care leagă între ei (în partea de sus) stâlpii unei case. 2. (s.f.) bârnă care se pune deasupra ușorilor ușii și ai ferestrei. 3. (s.m.) ușor la ușă.

pulpit, pulpite, s.n. (reg.) 1. mobilă cu partea de sus în formă de plan înclinat, folosită pentru scris, citit, desenat; pupitru. 2. bancă școlară. 3. sertar de masă. 4. suport special, cu piciorul înalt, cu suprafața înclinată, pe care se așază notele muzicale; pupitru.

OBERLIHT s.n. Porțiune din partea de sus a unei ferestre sau a unei uși, care are deschidere separată. [< germ. Oberlicht < ober – de sus, Licht – lumină].

carabă (carabe), s. f. – 1. Fluier. – 2. Tubul cimpoiului. – 3. Femur. Pare a fi vorba de un cuvînt balcanic, din fondul tracic. Coincide cu sb. karabe „fluier”, carabatak „partea de sus a pulpei de pasăre”; însă nu se poate explica prin sb. (cum susțin DAR și Scriban), deoarece este împrumut în sl. și datorită răspîndirii rom. a cuvîntului și a der. săi. În plus, este cuvînt care a proliferat și în gr., fără ca rădăcina să aparțină acestei limbi, cf. gr. ϰαραβίς „lăcustă”; ϰάραβος „gîndac” și, mai tîrziu, „navă”, care, după Boissacq 411, trebuie să fie cuvînt străin în gr.; ϰαρβατίνη „învelitoare de blană pentru picioare”, a cărui origine este necunoscută, tot după Boissacq 412; ϰαρβατιών „mașinărie de aruncat sulițe”. Toate aceste cuvinte s-ar putea explica pe baza unui cuvînt străin (probabil trac), cu sensul de „tulpină”, apoi devenit „picior”, și poate în legătură cu gr. ϰάλαμος. lat. calamus. Acest ipotetic *caraba nu poate fi gr., căci rezultatul rom. al lui b intervocalic ar fi fost diferit; și, întrucît nu este nici sl., se cuvine să-l atribuim fondului primitiv balcanic. Animalele care au primit nume derivate de la acest cuvînt, se caracterizează, toate, prin faptul că au multe picioare; ϰάραβος „navă” (lat. carabus, de unde sp., cáraba, carabela, cf. rom. corabie) se explică prin aspectul bărcii cu vîsle, care are o oarecare asemănare cu un gîndac. Trecerea semantică de la „fluier” la „os” și „picior” este firească, cf. lat. tibia, fr. flûte, rom. fluier și ciolan. Der. caraban, s. m. (nasicorn); carabană, s. f. (nasicorn; femur); cărăbăni, vb. (a o întinde, a fugi, a dispărea; a da lovituri), cuvînt pe care Pascu, Etimologii, 63, DAR și Scriban îl pun în legătură cu caravană, ipoteză imposibilă istoric și fonetic și care trebuie să se interpreteze ca „a pleca pe picioare”, cf. fr. carapater; cărăbăneală, s. f. (fugă, plecat); carabete, s. m. (larvă de țînțar sau tăune), pe care Diculescu, Elementele, 489, îl pun în legătură cu un gr. *ϰαραββίς, și care este un der. cu suf. -ete, cf. cărete. Din același grup face parte fără îndoială cărăbuș, s. m. (insectă, Melolontha vulgaris), format cu suf. -uș (mr. cărăbuș, megl. carabatšcă, cf. bg. karabacka, care trebuie să provină din rom.), și care prezintă un paralelism perfect cu gr. ϰάραβος. Pentru acest cuvînt rom. s-au sugerat numeroase etimoane. Pușcariu 286 pleacă de la lat. scarabaeus (sard. carrabusu, piem. rabastabüsa, cf. REW 1225), despre care presupune că s-a contaminat cu lat. buscus „pădure”, și propune de asemenea o legătură cu alb. karabuš „rac” (cf. Meyer 177 și Papahagi, Etimologii). REW 1671 presupune un lat. *carabus, pe care el însuși îl califică drept incert cu acest sens, și care n-ar fi dat rezultatul rom. Scriban îl leagă direct de lat. scarabaeus, și Diculescu, Elementele, 487, de un gr. *ϰάρραβος, cu finală expresivă. În sfîrșit, DAR leagă acest cuvînt cu cărăbaș, fără să fie clară rațiunea acestei apropieri. Pare mai sigur să nu îl separăm de caraban sau carabete; caz în care și alb. ar proveni din rom. Var. caradașcă, s. f. (nasicorn) indică o contaminare a lui cărăbuș cu rădașcă. ♦ Caravani, s. m. pl. (pantaloni tipic orientali), din bg. karavani (DAR) și caravei, s. n. (par, băț), folosit în Olt., par a fi în legătură cu același cuvînt primitiv, fără îndoială prin intermediul sl. ♦ Carîmb, s. m. (drug de loitră în care intră spetezele carului; parte a cizmei care îmbracă piciorul de la genunchi la gleznă, în Bucov. și Maram., băț pentru a măsura laptele muls) face parte din aceeași familie, și reprezintă același cuvînt cu infixul nazal vechi (cf. gr. ϰαράμβιος „gîndac” și glosa lui Hesiquio ϰαράμβος, citată de Capidan, LL, II, 224). Ipotezele în legătură cu originea sa sînt și mai numeroase decît în cazul lui cărăbuș; din mag. karina (Cihac, II, 487); de la carri umbo (Philippide, ZRPh., XXXI, 302); din sl. *karǫbŭ „coajă”, provenind din gr. ϰόρυμβος (Weigand, Jb, XVI, 222); din sl. korubati „a dezghioca” (Miklosich, Et. Wb., 132); din lituan. karābas (Scriban, Arhiva, 1921, p. 238); din lat. calamulus cu un b dezvoltat între consoanele rezultatului primitiv *cărîmlu (Pușcariu, Dacor., II, 596; cf. REW 1485); această ipoteză, admisă de Densusianu, GS, 363; Candrea și DAR, prezintă mari dificultăți fonetice (Cf. Graur, BL, V, 91). În sfîrșit, Capidan, LL, II, 224-7, bazîndu-se pe glosa lui Hesiquio menționată, crede că este vorba de un cuvînt anterior introducerii lat. în Dacia. – Cf. încăibăra.

spetică s.f. (reg.) mușchi de porc care acoperă partea de sus a piciorului de dinainte, destinat consumului.

spetie, spetii, s.f. 1. (înv. și reg.) mușchi care acoperă partea de sus a piciorului de dinainte al unui animal destinat consumului. 2. (reg.) numele unei plante acvatice; papură. 3. (reg.) plantă erbacee cu tulpina netedă, cu frunze lungi, țepoase; pipirig.

susănancă, susănance, s.f. (reg.) locuitoare din parte de sus a unui sat sau a unui ținut.

ROZETĂ s.f. 1. Rezedă. 2. Element decorativ în formă de roză de dimensiuni mici, care împodobește un obiect, o piatră etc. ♦ Placă rotundă în formă de nasture, purtată în trecut de către militarii din cavalerie, prinsă în partea de sus, din față a cizmei. 3. (Arhit.) Deschidere circulară cu vitralii, caracteristică pentru catedrale gotice, așezată pe fațadă; rozasă, roză (4). 4. (Tehn.) Element de legătură, de suspensie sau de protecție a unei tije, ca un guler marginal. [< fr. rosette].

SIGNET s.n. Panglică subțire care se atașează la partea de sus a cotorului unei cărți pentru a ușura găsirea paginii; semn de carte. [< fr. signet].

SIMEZĂ s.f. 1. (Arhit.) Mulură la partea de sus a unei cornișe. 2. Panou într-o galerie de tablouri. [< fr. cimaise].

SOLBANC s.n. Apărătoare de beton situată la partea de sus a ușilor sau a ferestrelor, acoperită cu tablă, făcută pentru a feri ușa sau geamul de scurgerea apei de ploaie. [Pl. -uri. / < germ. Sohlbank].

SUPERIOR, -OARĂ adj. 1. Așezat în partea de sus; deasupra, de sus. ♦ (Despre cursuri de apă) Care se află spre izvor. 2. Care are un loc înalt (într-o ordine, într-o ierarhie). 3. Care se distinge, se deosebește prin calități, prin merite deosebite; care este la un nivel mai înalt. ♦ Matematici superioare = parte a matematicii care folosește metode de cercetare foarte complexe. // s.m. și f. Cel care ocupă un loc mai important într-o ierarhie față de cei pe care îi are în subordine; cel care are un grad mai mare decît altul. [Pron. -ri-or. / cf. lat. superior, fr. supérieur].

TRICOU s.n. Obiect de îmbrăcăminte din tricot, care acoperă partea de sus a corpului, purtîndu-se pe piele. [Var. trico s.n. / < fr. tricot].

cunună (cununi), s. f. – 1. Coroană. – 2. Ansamblu de grinzi cu care se închid în partea de sus cei patru pereți ai unei case de țară. – 3. Ghizd, colac de fîntînă. – 4. Pedală, la războiul de țesut. – 5. La cai, partea de deasupra a copitei. – 6. Plantă (Coronilla varia). – 7. În general, obiect, legătură sau ansamblu de fire ce amintesc forma unei coroane. – Mr., megl. curună. Lat. corōna (Pușcariu 449; Candrea-Dens., 447; REW 2245; Rosetti, Rhotacisme, 20; DAR); cf. alb. kurorë (Meyer 200; Philippide, II, 639), it., sp. corona, fr. couronne, port. coroa, ngr. ϰορώνη, sl. korona, k(o)runa. Este dublet al lui coroană, și al lui corună, pe care Giuglea, Cercetări lexicografice, 7, propunea să fie derivate din lat. columna. Forma normală este cea din dialect, alterată posterior printr-o asimilație. – Der. cununiță, s. f. (dim. al lui cunună; icoană care în Basarabia se pune în sicriu; plante diferite: Coronilla varia, Spiraea ulmifolia, Vinca minor, Xeranthemum annuum); cununa, vb. (înv., a pune coroană; a căsători, a celebra o căsătorie, a face căsătoria religioasă), care ar putea fi un der. direct din lat. corōnāre (Pușcariu 448; Candrea-Dens., 448; REW 2246; DAR) și al cărui semantism se explică prin ritualul ceremoniei nupțiale ortodoxe, cf. cu același sens dublu gr. στεφανόνω (Sandfeld 35), alb. kurunzoń (Jokl, BA, IV, 195), bg. venčavam (cu primul sens se preferă astăzi forma încununa); cununie, s. f. (căsătorie, una din cele șapte sfinte taine ale religiei creștine; oficiere a căsătoriei, nuntă; coroană ce se așază pe capul soților, în timpul oficierii căsătoriei), cuvînt general răspîndit (ALR, 253), fără îndoială datorită influenței bisericii; necununat, adj. (care nu a fost căsătorit la biserică); încununa, vb. (a pune coroana; a împodobi; a răsplăti; a desăvîrși; înv., a căsători); descununa, vb. (a divorța, a despărți).

ANTET s. n. indicație (tipărită) în partea de sus a unei hârtii, a unui plic, conținând numele, adresa etc. ale unei instituții, întreprinderi sau persoane; header. (< fr. en-tête)

ARHIVOLTĂ s. f. mulură la partea de sus a unei arcade, a unui portal. (< fr. archivolte)

BAVETĂ s. f. 1. partea de sus a unui șorț. ◊ șervețel la gâtul copiilor când mănâncă; bărbiță. 2. șorț de tablă deasupra coamei la acoperiș. 3. apărătoare de cauciuc la roțile (din spate) ale autovehiculelor. (< fr. bavette)

BUST¹ s. n. 1. partea de sus a corpului omenesc. 2. sculptură, pictură care o reprezintă. (< fr. buste)

CLAIRE-VOIE CLER-VOA/ s. n. împrejmuire cu grilaj; grilaj cu șipci; planșeu din grinzi cu interspații. ◊ (arhit.) balustradă exterioară de piatră; partea de sus a bisericilor gotice, în care ferestrele, apropiate între ele sau despărțite numai prin menouri ori colonete, formau un etaj ajurat. (< fr. claire-voie)

DUSINĂ s. f. mulură cu dublă curbură, concavă la partea de sus și convexă la bază, la cornișe și socluri. (< fr. doucine)

FRONTISPICIU s. f. 1. partea superioară a fațadei principale a unui edificiu, monument etc. 2. prima pagină a unei cărți, care conține titlul, numele autorului etc. ◊ partea de sus de pe pagina întâi a unui ziar. (< fr. frontispice, lat. frontispicium)

HERME s. f. pl. (ant.) stâlpi de piatră de-a lungul drumurilor, la răspântii și la intrarea în casele grecești, având săpat în partea de sus capul lui Hermes. (< fr. hermès)

HOTĂ s. f. 1. partea de sus, evazată, a unei vetre. 2. construcție de zid, de metal etc. deasupra unei surse de gaze pentru a le colecta și evacua printr-un coș de ventilație. (< fr. hotte)

JACHETĂ s. f. haină bărbătească de ceremonie croită pe talie, lungă, până aproape de genunchi. ◊ haină femeiască pe talie, care acoperă partea de sus a corpului. (< fr. jaquette)

JERSEU s. n. 1. țesătură elastică de lână, de fire sintetice, bumbac sau mătase. 2. obiect de îmbrăcăminte împletit din lână sau bumbac, peste partea de sus a corpului. (< fr. jersey)

MANTOU s. n. 1. haină groasă de iarnă purtată de femei. 2. perdea de pluș în partea de sus a scenei pentru a micșora înălțimea portalului. 3. (herald.) ornament exterior al unei steme, dintr-o draperie de hermină. (< fr. manteau)

OBERLIHT s. n. porțiune din partea de sus a unei ferestre, a unei uși, cu deschidere separată. (< germ. Oberlicht)

PIC¹ s. n. 1. vergă așezată oblic pe catargul de la pupă, pe care se leagă partea de sus a unei pânze. ♦ la ~ scurt = (despre ancoră) cu puțin lanț la apă. 2. compartiment etanș la extremitatea dinspre proră sau dinspre pupă a unei nave. (< fr. pic)

REVER s. n. 1. partea răsfrântă a unei haine în prelungirea gulerului, de o parte și de alta a pieptului. 2. (tenis) lovitură executată de pe partea stângă, printr-o mișcare de jos în sus, cu partea exterioară a paletei. (< fr. revers)

ROZETĂ s. f. 1. element decorativ în formă de roză de dimensiuni mici, care împodobește un obiect, o piatră etc. ◊ placă rotundă în formă de nasture, purtată în trecut de către militarii din cavalerie, prinsă în partea de sus, din față, a cizmei. 2. ornament la încrucișarea bolților, în arhitectura gotică. ◊ ornament, disc pentru mascarea unor elemente minore. 3. (tehn.) element de legătură, de suspensie sau de protecție a unei tije, ca un guler marginal. (< fr. rosette)

SIGNET s. n. panglică subțire care se atașează la partea de sus a cotorului unei cărți pentru a ușura găsirea paginii; semn de carte. (< fr. signet)

SIMEZĂ s. f. 1. mulură la partea de sus a unei cornișe. 2. panou pentru susținerea tablourilor într-o galerie, într-o expoziție. (< fr. cimaise)

SOLARIU s. n. 1. terasă, acoperiș plat în partea de sus a unei case romane. 2. teren, terasă special amenajată pentru băi de soare. 3. loc de expunere la insolație a unor plante din grădinile botanice. (< fr., lat. solarium)

SOLBANC s. n. apărătoare de beton la partea de sus a ușilor sau a ferestrelor, acoperită cu tablă, pentru a feri ușa sau geamul de scurgerea apei de ploaie. (< germ. Sohlbank)

SUFITĂ s. f. partea superioară a scenei, amenajată pentru manevrarea dispozitivelor de iluminat, de aerisit etc.; (p. ext.) foaie de pânză din același material cu cortina, închisă la partea de sus a arlechinului. (< it. soffitta, fr. soffite)

SUPERIOR, -OARĂ I. adj. 1. așezat în partea de sus; deasupra. ◊ (despre cursuri de apă) spre izvor. 2. care are un loc înalt (într-o ierarhie). 3. care se distinge prin calități, prin merite deosebite. ◊ la un nivel mai înalt. ♦ matematici superioare = parte a matematicii care folosește metode de cercetare foarte complexe; învățământ superior = treaptă a învățământului care urmează după cel liceal; studii superioare = studii universitare. II. s. m. f. cel care ocupă un loc mai important într-o ierarhie, cel care are un grad mai mare decât altul. (< lat. superior, fr. supérieur)

TREPIED s. n. 1. scaun, suport cu trei picioare. 2. (tehn.) dispozitiv din trei picioare articulate, având la partea de sus un stativ pentru fixarea unui aparat. (< fr. trépied)

TRIPOD I. s. n. 1. (ant.) scaun de bronz cu trei picioare, frumos arcuite, pe care ședea Sibila în timpul oracolelor din templul de la Delfi, închinat zeului Apolo. ◊ trepied. 2. (mar.) macara din trei picioare reunite la partea de sus. II. adj. catarg ~ = catarg metalic cu trei picioare, pe unele bastimente moderne. (< fr. tripode) corectat(ă)

gorneac s. m. – Vînt de miază-noapte, vînt rece. – Var. gorneag. Sb., bg. gornjak (DAR; Conev 37), din sl. gornij „înalt, superior”. În Olt. Din aceeași familie fac parte gorniță, s. f. (înv., balcon), din sl. gorĭnica „etaj superior” și gorănă, s. f. (bîrnă de acoperiș), din sl. gorĭnĭ „parte de sus”.

OPREG, oprege, s. n. Fotă (avînd în partea de sus o platcă țesută, de care atîrnă fire groase de lînă în diferite culori). [Pl. și: opreguri] – Sb. opreg.

platcă (plătci), s. f. – Partea de sus a unei cămăși. Sl. platŭ „bucată de pînză”, dim., cf. rus. platka, pol. platek, sb., cr. platka (Cihac, II, 261).

ACOPERIȘ, acoperișuri, s. n. Partea de sus a unei construcții, care o acoperă și o apără de intemperii. – Din acoperi + suf. -iș.

ANTET, anteturi, s. n. Indicație tipărită în partea de sus a unei hîrtii sau a unui plic, conținînd numele, adresa etc. unei instituții sau ale unei persoane. – Fr. en-tête.

APOSTROF, apostrofuri, s. n. Semn ortografic de forma unei virgule, care se pune în partea de sus a unui cuvînt, pentru a arăta absența accidentală în rostire a unor sunete. – Fr. apostrophe (lat. lit. apostrophus).

BIPLAN avion cu două rânduri de aripi suprapuse, legate între ele cu organe rigide (montanți) și cu organe suple (hobane). Una din aripi este încastrată în partea de sus sau la cea de jos a fuzelajului. Biplanele sunt utilizate ca avioane de transport parașutiști, utilitare, sanitare sau de acrobație din cauza dezavantajelor aerodinamice. Uneori aripa inferioară are anvergura mai mică decât cea superioară.

BELVEDERE s. n. Foișor construit în partea de sus a unei clădiri sau pe un loc ridicat, de unde se poate avea o priveliște frumoasă. – Fr. belvédère.

BETELIE, betelii, s. f. Fîșie îngustă cusută în partea de sus a pantalonilor, a fustei etc.; tivitură făcută în același loc (ca să se treacă prin ea un șiret etc.); p. ext. margine tivită la gîtul sau la mînecile cămășii sau ale iei. – Din bată.

BLUZĂ, bluze, s. f. Obiect de îmbrăcăminte care îmbracă partea de sus a corpului, pînă la talie. ♦ Haină purtată vara de militari. ♦ Îmbrăcăminte de protecție purtată de muncitori în timpul lucrului. – Fr. blouse.

BULFEU, bulfeie, s. n. Fiecare dintre cele două speteze care leagă partea de sus a jugului de policioară. – Magh. bélfa.

TRUPINAR, trupinare, s. n. (Reg.) Furcă sau țăpoi cu coadă lungă folosite la clăditul părții de sus a stogului de fîn. – Din trupină + suf. -ar.

ravanastra (ravanstron), instrument popular răspândit în Orientul Îndepărtat (China, India etc.). Cele două coarde (pe care se cântă prin introducerea arcușului între ele) sunt întinse pe o tijă de lemn care pornește de la cutia de rezonanță*; aceasta din urmă este formată dintr-un cilindru de lemn scobit, de dimensiuni nu prea mari, la care una din fețe este acoperită cu o piele de șarpe. În partea de sus, cele două coarde sunt prinse în două cuie de lemn, destul de lungi față de cele obișnuite. Se presupune a fi primul dintre strămoșii instr. de coarde occid. V. viole; violină.

CALOTĂ, calote, s. f. 1. Partea de deasupra a unei pălării, care acoperă capul și este mărginită de boruri. ♦ Tichie care acoperă creștetul capului. 2. (În expr.) Calotă craniană = denumire dată oaselor care alcătuiesc partea de sus a cutiei craniene. 3. Fiecare dintre cele două părți ale unei sfere, obținute prin tăierea sferei cu un plan. 4. Boltă de tunel; partea superioară a unei excavații de teren, p. ext. a unei turele, a unei construcții (în formă de calotă (3)). 5. Partea de sus a pistonului de la motoarele cu ardere internă; p. ext. piesă tehnică asemănătoare cu o calotă (3). 6. (În expr.) Calotă glaciară = masă de gheață care acoperă regiunile polare sau părțile superioare ale munților înalți. – Fr. calotte.

antimis, antimise s. n. Pânză de in sau de mătase cu suprafața de 50 x 60 cm², pe care se află chipul lui Hristos așezat în mormânt, având cusută în partea de sus o părticică din moaștele unui sfânt; este așezat pe sfânta masă din altarul bisericii, fiind obligatoriu la săvârșirea sfintei liturghii. Pe antemis se poate săvârși liturghia și în afara bisericii. – Din sl. antemisŭ (< gr. antimision, lat. ante mensa).

CĂTARE², cătări, s. f. Piesă metalică așezată pe partea de sus a țevii unei guri de foc, aproape de gura ei, care, împreună cu înălțătorul, formează dispozitivul de ochire al armei. – V. căta.

cârjă, cârje s. f. Baston din lemn, servind de sprijin în timpul mersului; spec. baston care servește ca simbol al unei demnități. ◊ Cârjă arhierească = baston arhieresc înalt de c. 2 m, care are în partea de sus două capete de șerpi cu gurile deschise și cu privirea unul spre celălalt, având între ei un glob sau o cruce; simbolizează toiagul lui Aaron din Vechiul Testament și reprezintă autoritatea arhiereului asupra turmei sale; toiag, pateriță. – Din sl. kryžĭ „cruce”.

ZIMȚ, zimți, s. m. 1. Fiecare dintre crestăturile de pe muchia monedelor. ♦ Monedă de aur; galben. ♦ Fiecare dintre dinții unei rotițe (de ceasornic, de pinten etc.) sau ai unei pînze de ferăstrău, de seceră etc. 2. (Înv.) Crestătură în partea de sus a unui zid, a unui turn de cetate. 3. (Reg., la pl.) Tindeche. – Comp. bg. zăbec, sb. zubac.

ZBÎRNÎITOARE, zbîrnîitori, s. f. Fîșie de hîrtie fixată de partea de sus a zmeului, pentru a o face să zbîrnîie în bătaia vîntului; vîjîitoare. ♦ Jucărie făcută dintr-o scîndurică legată cu o sfoară și care, învîrtită, produce un sunet specific. – Din zbîrnîi + suf. -(i)toare.

violă (it. viola; fr. alto; germ. Bratsche, Altgeige), instrument cu coarde și arcuș*, puțin mai mare decât violina*, care alături de aceasta face parte din compartimentul instrumentelor cu coarde din orchestra* simfonică. Ca și vl., v. se ține sub bărbie, susținută cu mâna stângă, arcușul fiind mânuit cu dreapta. Tehnica utilizată, digitația* și pozițiile (2) sunt asemănătoare acelora ale vl., distanțele între sunete fiind ceva mai mari. Prin mărime, timbru* și ambitus (1), v. deține locul dintre vl. și violoncel*. Alcătuirea v. este identică cu vl., deosebirile constând în dimensiuni (lungimea totală a v. este de 400 mm, lățimea în partea de sus de 185 mm, lățimea în partea de jos de 238 mm), și în acordajul (1) celor 4 corzi. Corzile v. sunt: coarda 1 – la₁, coarda 2 – re₁, coarda 3 – sol, coarda 4 – do. Arcușul v. este asemănător arcușului vl., având alte dimensiuni lungimea totală de 72-75 cm, iar greutatea de 63-65 gr. V. se notează în cheia* do pe linia a treia a portativului* (cheia* de alto), întinderea sonoră fiind de la Do-mi₃. Pentru notarea registrului (1) acut se folosește și cheia sol. V. poate fi considerată la fel de veche ca și vl., având aceeași strămoși și aceeași evoluție, pornind din grupul violelor* vechi. Viola de braccio (2) este considerată strămoșul direct al v. moderne. V. este un instr. melodic, dar, având un timbru estompat, mai puțin strălucitor decât al vl. și un registru mai grav, deține rolul secund în orch. Este folosită în orch. simf., în orch. de cameră și obligat* în cvartetele (1) de coarde. În literatura clasică, v. apare și ca instr. solist (Simf. concertantă pentru vl., v. și orch. de W.A. Mozart). În sec. 19, v. reține mai rar atenția compozitorilor (Berlioz, Harold în Italia), revenind abia spre sfârșitul sec. (R. Strauss, Don Quijote). Datorită dezvoltării tehnicii instr. moderne, astăzi tind să ajungă pe același plan cu vl. în lucrări semnate de Bartók, E. Bloch, P. Hindemith (Muzică de concert pentru v. și orch. mare de cameră), Șostakovski. În muzica românească, pentru v. și pian Enescu a compus un Konzertstück și i-a acordat momente solistice în Rapsodiile române; totodată în literatura concertantă, întâlnim concerte pentru v. și orch. semnate de Wilhelm G. Berger, Eugen Cuteanu, Diamandi Gheciu, Myriam Marbe. Abrev. în partituri: vla.

violină (vioară) (it. violino; fr. violon; germ. Violine, Geige; engl. violin), instrument muzical construit din lemn, care produce sunetele prin vibrația coardelor la frecarea cu arcușul*. V. este alcătuită din capul v. la care sunt prinse cuiele, gâtul v. format din prăguș și limbă sau tastieră (2), corpul v. format din cutia de rezonanță* la care sunt atașate călușul*, cordarul*, bărbia. Cutia de rezonanță a v. este alcătuită din două plăci subțiri de lemn (fața și spatele) prinse lateral între ele prin alte folii de lemn numite eclise*. În interiorul cutiei de rezonanță a v. se află un bețișor scurt (numit și pop), așezat sub căluș care susține greutatea corzilor și transmite vibrația acestora în întreaga cutie, amplificând sunetele. Pe partea superioară a cutiei de rezonanță (fața v.) se află două tăieturi în forma literei f numite efuri. V. are patru corzi. Una din extremitățile acestora este prinsă de cordar, apoi corzile se întind spre limbă sprijinindu-se de căluș. Cealaltă extremitate a corzilor se fixează de cuie, după ce trece peste prăguș. Cu ajutorul cuielor, corzile pot fi întinse sau destinse, acordându-se (v. acordaj (2)) la înălțimea* sunetelor pe care trebuie să le reproducă: coarda 1, cea mai subțire, este acordată la sunetul mi₂, coarda 2 la sunetul la₁, coarda 3 la sunetul re₁ și coarda 4 la sunetul sol. Se notează în cheia* sol, de unde și denumirea de „cheie de v.” a acesteia. Dimensiunile medii ale v. sunt: lungimea totală = 357 mm, lățimea părții de sus = 168 mm iar a părții de jos 209 mm. Întinderea sonoră a v. este de la Sol – do₄. Principiul de producere a sunetelor prin frecarea corzilor cu arcușul este cunoscut din cele mai vechi timpuri, numărând chiar câteva mii de ani. Un astfel de instr. este întâlnit în India sub denumirea de ravanastra*. Prin transformări repetate și succesive, care au variat forma și dimensiunile instr., ajungându-se la marea familie a violelor*, înmulțind sau reducând numărul corzilor, s-a ajuns în sec. 16 la un instr. de tipul v. aparținând încă familiei violelor*. V. se desprinde astfel din rândul violelor, având o talie mai mică, putând fi ținută sub bărbie și având numai patru corzi (în loc de cinci) acordate din cvintă* în cvintă, care îi îmbogățesc posibilitățile tehnice și expresive. Și arcușul a suferit transformări care au vizat suplețea și flexibilitatea baghetei (1), prin formă și lungime. Prima descriere a v. este făcută de lionezul Philibert Jambe-de-Fer, în 1556. Dezvoltarea muzicii instr., paralel cu perfecționarea tehnicii instr. a v., îi conferă acesteia un rol din ce în ce mai important atât în orch. cât și ca instr. solist. Perfecțiunea la care a ajuns v. astăzi este datorată în cea mai mare parte meșterilor lutieri* it. din sec. 17-18. Calitățile sale expresive deosebite, precum și agilitatea tehnică pe care o poate desfășura i-au adus renumele de „regină a instr.”. La acest renume au contribuit atât maeștrii lutieri* it. Stradivari, Amati, Guarneri (ale căror instr. sunt foarte căutate și prețuite până în zilele noastre, constituind rarități), cât și compozitori ca: Torelli, Corelli, Vivaldi, J.S. Bach, Händel. Epoca clasică, abordând genul concertului* instr. acordă o deosebită importanță v. tocmai pentru extraordinarele sale posibilități expresive. Sunt cunoscute cele opt concerte pentru v. de W.A. Mozart, concertul pt. v. de L. van Beethoven, concertele perioadei romantice și postromantice datorate lui J. Brahms, N. Paganini, P.I. Ceaikovski, precum și cele moderne datorate lui A. Berg, Bartok, Prokofiev, Șostakovici ș.a. Școala românească contemporană de compoziție se poate mândri cu lucrări care au cucerit aprecierea mondială: concertele pentru v. și orch. de W.G. Berger, D. Capoianu, P. Bentoiu, A. Vieru ș.a. În muzica de cameră*, rolul v. este esențial, nu numai pentru faptul că instr. intră în componența majorității formațiilor* (tipică în acest sens fiind aceea a cvartetului* de coarde), dar și prin aceea că i s-au dedicat lucrări importante atât ca instr. solo* (Bach, Ysaye, Reger, Bartók), cât și ca partener în duo*-ul cu pian (Sonate de Bach, Händel, Tartini, Mozart, Beethoven, Franck, Fauré, Brahms, Enescu, Prokofiev). Abrev. în partituri* vl. și v. ♦ V. a pătruns în formațiile pop. datorită lăutarilor*. Ea deține astăzi locul prim în mai toate grupările de muzicanți pop. Pe lângă numele frecvent de vioară poate fi întâlnită și sub denumirea de ceteră (Transilvania), laută*, laptă (Banat), higheghe (Bihor), diblă (Oltenia), scripcă (Moldova), țibulc (Dobrogea) etc. Felul de execuție este cel preluat din muzica cultă, dar lăutarii pot aplica și felul lor personal de a cânta la acest instr. (digitație*, atac*, conducere a arcușului etc.). Se obișnuiește și anumite scordaturi pentru obținerea unor efecte sonore speciale. În același scop, unii meșteri lăutari au înlocuit cutia de rezonanță obișnuită cu pâlnia unei trompete* (vioară cu goarnă), realizând un nou instrument, al cărui timbru* este o rezultantă a sunetului produs de vibrația coardelor v. și amplificarea lui în pâlnia de alamă a trp.

violoncel (it., engl., germ. violoncello; fr. violoncelle), instrument cu coarde și cu arcuș*, făcând parte din familia violinei*, având funcția de bas (II). Are aceeași alcătuire ca a vl., dar dimensiuni diferite (lungimea totală de 765 mm, lățimea în partea de sus de 350 mm, lățimea în partea de jos de 440 mm) și acordaj (1) diferit. Coarda 1 -la, coarda 2 – re, coarda 3 – sol, coarda 4 – Do, adică cu o octavă suv acordajul violei*. V. are poziția verticală în timpul interpretării, ceea ce a adăugat componenței sale și un cui (picior) de sprijin al corpului instr. pe podea. Arcușul v. păstrează forma aceluia de vl., având însă alte dimensiuni (lungimea de 70 cm și greutatea de 70-75 gr.). Ambitus-ul (1) v. este de la Do – la₃ (mi₄). Factura melodică a v. susținută de dulceața timbrului* grav, de o deosebită expresivitate și intensitate* (mai puternică decât a violei) îi conferă v. atât rolul basului din orch. simf. (orch. de cameră, cvartet (1) de coarde) cât și un important rol solistic. În partiturile* simf., se notează pe un portativ* sub partida* violei, notele fiind scrise în cheia* fa, cheia do de tenor și cheia sol. Originea v. se află în sec. 16, în familia violelor* (viola da gamba*). Avea la început cinci corzi (chiar șase), cunoscându-se lucrări de Domenico Gabrielli și Leopold Mozart scrise pentru un astfel de instr. Cu timpul s-a stabilit la cele patru corzi cunoscute astăzi. Sec. 18 aduce schimbări și în poziția de susținere a instr. (până acum fusese ținut în mână, sprijinit de picior), adăugându-i-se cuiul pentru a fi susținut de podea. Această nouă poziție eliberează mâna stângă de greutatea instr. și dă posibilitate interpretului de a-și desfășura și perfecționa tehnica instr. Virtuozi ai v. se cunosc începând cu sec. 17 (Baptistini), sec. 18 (Boccherini, Jean-Luis Duport), sec. 19 (Romberg), sec. 20 (Pablo Casals). Dezvoltarea tehnicii instr. a determinat apariția unei literaturi violoncelistice bogate, de o mare expresivitate și virtuozitate. Prin cele șase Suite pentru v. solo, J.S. Bach relevă posibilitățile melodico-polif. ale instr. Între concertele clasice, se numără acelea de Haydn și Boccherini. Epoca romantică și postromantică îi îmbogățește expresivitatea în lucrări concertante pentru v. semnate de Schumann, Saint-Saëns, Ceaikovski, Brahms, Dvořak. Literatura concertantă românească contemporană dedicată v. este de asemenea bogată în lucrări care pun în valoare posibilitățile tehnice și expresive ale instr. Amintim dintre acestea Simfonia concertantă de Enescu, concertele scrise de Wilhelm G. Berger, Dumitru Bughici, Paul Constantinescu, Alfred Mendelsohn, Anatol Vieru ș.a. Abrev. în partituri: v.-cel; cello (rar).

COD¹ (< fr., lat. codex „culegere”) s. n. 1. Ansamblul unor reguli de conduită, de precepte, de prescripții; documentul ce le cuprinde. 2. (Dr.) Culegere de legi; codex (3). 3. Act normativ, cuprinzînd sistematizarea și unificarea principalelor norme dintr-o anumită ramură a dreptului (ex. c. civil, c. de procedură civilă, c. de procedură penală, c. muncii, c. penal). 4. Sistem de semnale sau de semne convenționale cu semnificații bine precizate, ale căror combinații sînt folosite pentru transmiterea unor mesaje (ex. c. Morse, c. Bodo, c. telegrafic). ◊ C. meteorologic = sistem de simboluri adoptat prin convenție internațională, pentru transmiterea concisă, rapidă și completă a mesajelor meteorologice necesare elaborării hărților sinoptice. ◊ C. de semnale = dicționar în care sînt înscrise semnificațiile combinațiilor de semnale optice, acustice sau radio, între nave și uscat. ◊ C. de pavilioane = ansamblul format din numărul minim de pavilioane, flamuri și triunghiuri necesare pe o navă pentru a semnaliza conform unui cod de semnale. 5. (INFORM.) Corespondență biunivocă între simboluri a două alfabete (în general unul este format din cifrele unui sistem de numerație), avînd drept scop trecerea de la o formă de reprezentare a informației la alta. ◊ C. ASCII (A[merican] S[tandard] C[ode] for I[nformation] I[nterchange]) = c. cu șapte cifre binare pentru alfabetul format din cifrele zecimale, literele mari și mici ale alfabetului englez, semnele de punctuație, operatorii aritmetici și logici, simbolurile pentru controlul comunicației și editare. ◊ C. binar = c. alcătuit din cifrele sistemului de numerație binar, 0 și 1. * C. mașină = c. binar în care fiecare cuvînt cu sens corespunde unui simbol al alfabetului format din operațiile pe care le poate executa o unitate centrală de prelucrare. 6. C. genetic = sistem unic în care mesajul genetic se găsește în însăși structura acizilor nucleici: ansamblul codonilor determină secvența aminoacizilor în proteine; ordinea înlănțuirii lor este dirijată de un ARNm, matrice pentru ARNt, care se atașează pe ea succesiv, conform regulii de complementaritatea bazelor nucleice (adenină, uracil, citozină); fiecărui codon din ARNm îi corespunde un ARNt care poartă un anticodon. Identificarea codonului corespunzător unui anume loc în acid se face cu ajutorul unui tabel ce rezumă c.g. universal, în care fiecare codon are, în ordine, o bază la stînga, una în partea de sus și a treia în dreapta tabelului.

*aerostát n., pl. e (d. aer 1 și vgr. statós, care stă). Aparat plin cu un gaz maĭ ușor de cît aeru și care ast-fel se poate ridica în atmosferă, în virtutea principiuluĭ descoperit și stabilit de Arhimede: „orĭ-ce corp solid, cufundat într’un fluid oare-care, e împins în sus cu o forță egală cu greutatea volumuluĭ fluiduluĭ pe care l-a dislocat”. Aerostatu, numit și balon, o aplicațiune a acestuĭ principiŭ, se înalță pînă cînd ajunge în straturĭ destul de rarificate ca diferența greutățiĭ aeruluĭ dislocat și a gazuluĭ dintr’însu să fie egală cu greutatea materialuluĭ din care e fornat. Aeronautu are o proviziune de lest, din care aruncă o parte cînd vrea să se maĭ suĭe. Ca să se scoboare, trage de o sfoară și deschide o supapă practicată în partea de sus a balonuluĭ și pin care ĭese o parte din gaz. – Aerostatele au fost imaginate de frațiĭ Montgolfier (din orașu Annonay), care făcură prima experiență la 5 Iuniŭ 1783. Armatele franceze aŭ tras marĭ foloase din baloane în bătălia de la Fleurus (1794) și la 1870-71; afară de asta, ele contribue în fie-care zi la progresu meteorologiiĭ, permițînd studiu regiunilor înalte ale atmosfereĭ. După numeroase și vane tentative, problema cîrmeĭ baloanelor (a dirigibilelor) a fost rezolvită de ofițeriĭ francejĭ Renard și Krebs, care la 1884 aŭ străbătut în 23 de minute 7 chilometri și s’aŭ întors tot acolo de unde plecase, și maĭ ales de Brazilianu Santos-Dumont, care a făcut la Paris nenumărate plimbărĭ pin aer (1904), de Francezu Lebaudy (1904) și de contele german Zeppelin. Rolu lor e împlinit azĭ în mare parte de aeroplane.

*capitél n., pl. e și urĭ (lat. capitellum, dim. d. caput, cap. V. căpețel). Partea de sus, ornată, a uneĭ coloane, a unuĭ dulap ș. a. V. bașlic.

*cardialgíe f. (vgr. kardialgía, d. kardía, inimă, și álgos, durere). Med. Durere în partea de sus a stomahuluĭ lîngă inimă.

cămáșe (vest) f., pl. ășĭ, și căméșă (est) pl. ĭ (lat. camísia, it. camiscia și camicia, fr. chemise, sp. pg. camisa). Îmbrăcăminte de pînză care acopere partea de sus a corpuluĭ și care se poartă pe pele (V. izmene). Coajă care se formează pe lichide (vin ș. a.) orĭ pe unele lucrurĭ. Placentă, căiță pelița în care se naște copilu. – Dim. -uță, pl. e, și -uĭcă, pl. ĭ.

*bust n., pl. urĭ (fr. buste, d. it. busto, care vine d. lat. bustum, loc de ars morțiĭ, monument funerar). Parte de sus a corpuluĭ omenesc (capu și peptu). Pictură, fotografie orĭ sculptură care reprezintă această parte.

corníșă f., pl. e (fr. corniche, d. it. cornice. V. corniză). Arh. Ornament compus din cĭubuce în relief în partea de sus a zidurilor, dulapurilor ș. a. Corniză.

*coronamént n., pl. e (lat. coronamentum, fr. couronement). Partea de sus a uneĭ case, a uneĭ coloane, a unuĭ dulap ornat ș. a.

*corsáj n., pl. e (fr. corsage, d. corps, corp). Talia, partea de sus a uneĭ rochiĭ.

cúlme f. (lat. culmen; it. colmo, vfr. colme, sp. cumbre, pg. cume). Partea de sus, coama: culmea îndrăzneliĭ. Asta e culmea culmilor, e ne maĭ pomenit, colosal. La culme, în cel maĭ mare grad: obraznic la culme. Prăjină așezată orizontal de care se atîrnă haĭne, velințe ș. a. în casele țăranilor: rochița de pe culme. (Teod. P. P. 305). V. sleme.

*cúpolă f., pl. e (it. cúpola [de unde fr. coupole], dim. d. cupa, cupă. V. cupulă). Dom, turn boltit și nu prea înalt, cu partea de sus emisferică. Fort. Acoperiș boltit supt care staŭ adăpostite tunurile uneĭ cetățĭ. – Ob. cupólă (după fr.). Cp. cu virgulă, célulă, pílulă, góndolă.

*epiglótă f., pl. e (vgr. epíglottís, -ídos, d. glótta, limbă; fr. épiglotte). Anat. O cartilagine în partea de sus a laringeluĭ care deschide și închide glota, oprind alimentele să intre pe căile respiratoriĭ.

*farínge n., pl. tot așa, ca și laringe și nume (vgr. phárygx, phárygkos, f.). Anat. Înghițitoarea, partea de sus a esofaguluĭ.

SINCLINÁL (< fr.; {s} sin- + gr. klinein „ a se înclina”) s. n. (GEOL.) Cută a stratelor din scoarța Pământului având aspectul unei albii cu concavitatea îndreptată în sus. În partea centrală a unui s. se găsesc roci mai tinere. În cazul reliefului conform cu structura, este legat de forme de relief negative (văi, depresiuni). Totuși, prin eroziune diferențială sau în urma unor mișcări de înălțare în bloc, s. poate să rămână în relief ca o culme înălțată față de ariile din jur, sub forma unui s. suspendat (ex. Masivul Bucegi este un vast s. suspendat).

*intabulamént n., pl. e (lat. in-, în, și tabulamentum, pardoseală, d. tábula, tablă; fr. entablement). Arh. Partea de sus și în relief a caseĭ și pe care se sprijină marginile acoperemîntuluĭ. V. cosoroabă.

íță f., pl. e (d. lat. licia pl. d. licium, firu urzeliĭ; it. liccio, sp. lizo, d. licium; pv. lissa, fr. lice și lisse, d. licia). Fir de urzeală la pînză. Fir de sfoară saŭ de funie: această funie e în patru ițe. Partea de sus a războĭuluĭ și care susține ițele. Fig. A se încurca ițele, a se încurca o afacere, a deveni maĭ grea. A încurca cuĭva ițele, a-ĭ turbura afacerile. – Tiktin, luîndu-se după o strigătură izolată (la mijlocu ițuluĭ intră capu mîțuluĭ), zice că nu există sing. iță!!! De la iț pluralu ar fi maĭ degrabă ițurĭ fiind-că-ĭ monosilab), ca spriț și sughiț.

FRUNTAR (< frunte) s. n. 1. Grinda principală care mărginește prispa în partea de sus și pe care se sprijină grinzile secundare ale casei. 2. Catapeteasmă. 3. Curea care leagă cele două părți laterale ale căpețelei, trecând peste fruntea calului. 4. Bentiță de mătase sau de catifea, brodată cu mărgele cu care se fixează pe frunte marama în portul popular din Muscel.

*larínge n., pl. tot așa, ca meninge și faringe (vgr. larygx, láryggos, m.). Anat. Organu esențial al vociĭ (gîtu, gîtleju), format din maĭ multe pĭese mobile unele peste altele, în partea de sus a traheiĭ artere: cea maĭ mică iritațiune a laringeluĭ provoacă tuse. – Și larinx, pl. urĭ.

DISCÁNT (< fr.) s. n. 1. Formă și procedeu aparținând începuturilor polifoniei Evului Mediu în Europa, linia melodică nou creată fiind situată deasupra liniei melodice date. 2. Partea de sus a claviaturii pianului, orgii sau clavecinului.

obîrșie f. (vsl. obrŭšĭ, obrŭhŭ, din *obvrŭhŭ, partea de sus, înălțime, d. vrŭhŭ, vîrf. V. obîrșesc). Vechĭ. Sfîrșit, scop. Azĭ. Izvor: obîrșia unuĭ rîŭ. Fig. Origine. – Fals azĭ -rșíe. V. purces.

1) plátcă f., pl. e și plătcĭ (rut. platk, cîrpă, rus. platók, gen. plátka, basma care se poartă și pe umerĭ în prejuru gîtuluĭ, dim. d. plat, ștergar; pol. platek, gen. platka, cîrpă). Bandă de pînză orĭ stofă care acopere partea de sus a peptuluĭ, umeriĭ și spatele la o cămașă orĭ la o bluză.

cunună, cununi, s.f. – 1. Coroană: „Într-unele sate s-a păstrat până astăzi vechiul obiceiu ca fetele în duminici și sărbători să umble desvelite și cu cunună de flori pe cap” (Țiplea 1906). 2. Lemnul care stă deasupra apei și care prinde capetele bogdanilor, la morile de apă (Felecan 1983). 3. Grinzile cu care se închid în partea de sus cei patru pereți și pe care reazămă tot acoperișul casei și cornii (Bârlea 1924). 4. Pragul de sus al porților de lemn maramureșene (Nistor 1977). 5. Cununa dealului, locul neted deasupra dealului ce se întinde în forma unei cununi (Țiplea 1906). – Lat. corona, cf. alb. kurorë.

susan, -i, s.m. – Partea de sus a satului; oamenii din zona respectivă. Apelativ frecvent în satele din Maramureșul istoric (Rona de Sus, Vișeu de Sus, Săliștea de Sus). – Din sus „loc mai ridicat sau mai înalt; deasupra” (< lat. susum) + -an.

șopron, șoproane, (șopru), s.n. – Construcție de lemn pentru protejarea furajelor împotriva ploii și zăpezii; oboroc. „Patru stâlpi de lemn lungi de 7 m., legați atât în partea de sus, cât și jos, cu bare de lemn în formă de pătrat, cu latura de circa 3,5 m. (...) Pentru ca fânul să nu se depoziteze pe pământ, la circa 50 cm. de pământ sunt așezate lese împletite din nuiele de alun. (...) Acoperișul are forma unei piramide” (idem). Construcții de acest tip au fost înregistrate în Olanda, având absolut aceiași structură și înfățișare precum cele maramureșene (Paul Petrescu). – Din germ. Schoppen (DER, DEX).

*șoșón m. (îld. șoson, d. fr. chausson, care vine d. chausse, lat. pop. *calcia, cl. cálceus, încălțăminte, d. calx, calcis, călcîĭ. V. călcîĭ). Încălțăminte de ĭarnă făcută din pîslă orĭ din postav și pele saŭ din caucĭuc. (Ceĭ de caucĭuc îs un fel de galoșĭ maĭ înalțĭ cu postav în partea de sus. Ceĭ cu talpa de pîslă se numeaŭ odinioară canvale).

ÍGLU (< fr.; cuv. eschimos) s. n. Locuință de plan circular făcută din blocuri de gheață și zăpadă, caracteristică eschimoșilor din regiunile polare, care acoperă, uneori, o structură portantă din oase de balenă și ai cărei pereți interiori sunt, câteodată, căptușiți cu piei. Aerisirea și evacuarea fumului se face printr-o deschizătură aflată în partea de sus a i. În i. se intră printr-un coridor scund și lung.

ursoáĭcă (oaĭ o silabă) f., pl. e. Femeĭa ursuluĭ (numită și ursoaĭe. Cp. cu ghionoaĭe). Est ș. a. Partea de sus a „cahleĭ”, hornu gros al vetreĭ la casele de moda veche (Șez. 36, 35).

de deasupra² (din partea de sus) prep. + adv. (raftul de deasupra)

zglăvóc și -óg m. (sîrb. zglavak, nod, juncțiune, d. glava, cap; glavoč, obleț [pește] și tătăișă [plantă]. V. zglăvoacă și ghioc 2). Zglăvoacă. Partea de sus a uneĭ plante, căpățînă, bulb, spic: să se treĭere ca să se scuture zglăvocu (Vs.), fără s’o zmîncească, căcĭ așa s’ar scutura sămînța (cînepeĭ) din zglăvoc (Șez. 9, 140). Un fel de centauree numită și corovatică și jmoc. – Și zl-.

barbur m. Tr. un fel de broderie pe partea de sus a cămășilor țărănești. [Lat. BARBULA, firele de arniciu sau de mătase ale barburilor fiind asemănate unei mici barbe].

cârjă f. 1. toiag, încovoiat în partea de sus, pe care se sprijină nevoiașii când umblă; 2. toiagul pastoral al episcopilor, egumenilor; 3. carboj de luntre. [Slav. KRĬJĬ, cruce, (după forma cârjei)]. V. hazran și paterița.

cauc n. căciulă înaltă cu partea de sus lată, purtată înainte de boieri, boierinași și de slugile boierești, mai târziu de neguțători, iar azi de călugări și călugărițe: un cauc oltenesc de hârșie neagră de miel FIL. [Turc. KAVUK].

creastă f. 1. moțul sau coroana ce au unele păsări pe cap: creasta cocoșului, numele unei plante de podoabă cu florile mici roșii (Celosia cristata) și al unei delicioase ciuperci comestibile (Clavaria flava); 2. partea de sus a unui zid acoperit cu streașină: ziduri cu creste înalte OD.; 3. fig. creștet: creasta munților. [Lat. CRISTA].

criveà f. 1. băț de strâns pânza țesută pe sulul dinainte; 2. unealtă de dogar cu care se sucește teiul pentru legatul cercurilor de lemn; 3. un fel de greblă în partea de sus a coasei; 4. instrument compus dintr’un dreptunghiu care se învârtește împrejurul unei axe, servind la facerea frânghiilor de cânepă. [Slav. KRIVŬ, strâmb, încovoiat].

landau n. trăsură cu patru roate și pe arcuri, a cării parte de sus e formată din două foale ce se îndoaie după plac.

obârșie f. 1. izvorul unei ape în munți sau dealuri: obârșia râului; 2. șes ce se înalță dintr’o vale pe nesimțite: obârșia munților; 3. fig. origină, naștere: unde ți-e dovada de nalta obârșie? AL. [Slav. OBRŬȘĬ, partea de sus, înălțime].