apar sm [At: CANTEMIR, IST. 259 / Pl: ~i / E: apă + -ar] 1 (Mol) Persoană care cară apă. 2 (Mol) Persoană care vinde apă Si: sacagiu. 3 (Îvr) Constelație așezată între zodia țapului și a peștelui. 4 (Îvr) Corăbier.

ARCAȘ ~i m. 1) arh. Ostaș înarmat cu arc. 2) Persoană care trage cu arcul. 3) la sing. art. pop. Constelație din emisfera australă; Săgetătorul. ◊ Zodia ~ului unul din cele douăsprezece sectoare ale zodiacului. /arc + suf. ~aș

ASTROLOGIE s. f. (În antichitate și în evul mediu) Ansamblu de speculații false avînd ca obiect studiul corpurilor cerești, cu ajutorul cărora se pretindea că se poate deduce, din diferitele poziții ale aștrilor, destinul oamenilor sau al popoarelor. El deschise o carte veche... un manuscript de zodii... O astrologie mai mult de origine bizantină. EMINESCU, N. 44.

astrologie f. știință falșă care pretindea a cunoaște viitorul după observarea stelelor. Această superstițiune absurdă nu dispăru din știință pe deplin de cât în sec. al XVII-lea; dar ea subzistă încă în popor, pentru care astrologul, filozoful și vraciul sunt una și aceeaș ființă, puțin deosebită de vrăjitor, care are o putere nemărginită asupra forțelor naturei (v. piază, stea, zodie).

BALANȚĂ ~e f. 1) Instrument pentru măsurarea greutății (masei) corpurilor, format dintr-un mecanism cu pârghie și două talere, care se echilibrează cu greutăți etalonate; cântar; cumpănă. * ~ de precizie (sau analitică) balanță care asigură un înalt grad de precizie a cântăririi. ~ romană balanță cu brațe inegale, având la un capăt al pârghiei o greutate etalonată, iar la celălalt capăt un taler în care se pun obiectele de cântărit. 2) fin. Raport dintre diferiți indicatori economici care trebuie corelați sau echilibrați. * ~ de verificare operație contabilă prin care se controlează exactitatea înregistrărilor în conturi la o anumită dată. ~ comercială raportul dintre valoarea generală a importului și a exportului unei țări într-o anumită perioadă. 3) la sing. Constelație din emisfera australă. * Zodia ~ei unul din cele douăsprezece sectoare ale zodiacului. [G.-D. balanței] /<fr. balance

BERBEC, berbeci, s. m. I. 1. Masculul oii; arete. 2. (La sg. art.) Constelație din emisfera boreală; unul din cele douăsprezece semne ale zodiacului. ◊ Zodia berbecului = perioada dintre 21 martie și 21 aprilie, când soarele trece în dreptul berbecului (I 2). II. 1. Mașină de război întrebuințată odinioară la spargerea zidurilor și porților unei cetăți asediate. 2. Greutate mare, acționată mecanic sau manual, care prin cădere, servește la baterea pilonilor, la bătucit pământul, la spargerea bucăților mari de fontă etc. [Var.: berbece s. m.] – Lat. berbex, -ecis (= vervex).

BERBEC ~ci m. 1) Masculul oii. 2) la sing. art. Constelație din emisfera boreală. * Zodia ~cului unul din cele douăsprezece sectoare ale zodiacului. 3) înv. Mașină de război, folosită la spargerea zidurilor și a porților. 4) Mașină înzestrată cu o greutate mare, care, prin cădere repetată, servește la baterea pilonilor, la spargerea unor materiale dure etc. /<lat. berbex, ~ecis

berbec sm [At: NECULCE, ap. LET. II, 203/34 / V: ~ece, (rar) ~eciuri / Pl: ~eci, (rar; în rimă) ~eciuri / E: ml berbex, -ecis (=vervex)] 1 Mascul al oii (după trei ani) Si: arete Cf asman, batal, valos. 2 (Îs) ~ bătut sau întors Berbec (1) castrat. 3 (Înv; îcs) De-a ~ele (sau ~ul ori ~ii) Joc de copii care simulează lupta. 4 (Îs) Cornul ~elui Ornament cusut pe ii. 5 (Lsg) Constelație din emisfera boreală. 6 (Art) Primul din cele douăsprezece semne ale zodiacului. 7 (Îs) Zodia ~ului Perioadă dintre 21 martie și 21 aprilie, când soarele trece în dreptul Berbecului (5). 8 (În Antichitate și Evul Mediu) Mașină de război cu un gât lung terminat cu un vârf de fier ca un cap de berbec, pentru spargerea zidurilor sau porților unei cetăți asediate. 9 (Îs) ~ sub scut Berbec (8) apărat de un eșafodaj în formă de casă. 10 (Lpl) Boabe de porumb din care se fac floricele. 11 Greutate mare, acționată mecanic sau manual, care, prin cădere, servește la baterea pilonilor, la bătucit pământul, la spargerea bucăților mai mari de fontă etc. 12 Instalație mecanică cu berbec (11). 13 (Îs) ~ hidraulic Veche mașină de ridicat apa, care folosește energia loviturilor de berbec produse prin închiderea și deschiderea automată alternativă a două supape. 14 (Glg; lpl) Stânci proeminente, rotunjite și lustruite de ghețari. corectat(ă)

Berbecul (constelație, zodie) s. propriu m.

BETEJEALĂ s. f. 1. (Mold., Trans. SE) Boală, îmbolnăvire. A: De va tuna în zodie Inorogului, ziua, război va fi și rău și betejală. G 1754, 48^v-49^r. La orice betejală leac usebit să afle, dară nu tot un leac la toate boalele să puie. ÎP, 59^r; cf. G 1754, 40^r, 44^v, 50^r; CAL. 1762, 117^v, 120^r; VI 1764, 20. C: După aceaea arată anu pe scurt, cum să va tîmpla creșterea și vremile și ce feli de betejeli vor fi. CAL. 1733, 4. Toți au cunoscut cum că betejala lui iaste netămăduitoare. ÎMP, 61^v; cf. G 1693, 3^v, 4^v; CAL. 1733, 12; EG, 124; ÎMP, 62^r. 2. (ȚR) Vătămare. Vredĭ. Betejală. LEX.1683, 13^r. Etimologie: beteji + suf. -eală. Vezi și beteag, beteji, betejie, betejit, betejune, beteșig, nebetejit. Cf. beteșig; betejie, betejune.

*cáncer m. (lat. cancer, rac, rudă cu vgr. karkînos, rac. V. cancelarie, șancăr). Rac, vorbind de zodie și de tropic: zodia canceruluĭ, tropicu canceruluĭ. S. n., pl. e. Med. Rac, schiros, o bubă teribilă care degenerează în ulcer și care cuprinde maĭ ales stomahu și ficatu și le distruge. V. rac.

CANCER, cancere, s. n. 1. Termen general care înglobează toate formele de tumori maligne ce se caracterizează printr-o creștere rapidă și atipică, cu tendința de invadare a țesuturilor vecine; neoplasm, (pop.) rac. 2. Boală a plantelor provocată de unele ciuperci și bacterii parazite. 3. (În sintagmele) Tropicul Cancerului = Tropicul Racului. Zodia Cancerului = zodia Racului. 4. (Fig.) Flagel. – Din fr., lat. cancer.

CANCER s.n. 1. Tumoare malignă care distruge țesuturile unor organe interne sau externe; neoplasm; (pop.) rac. 2. Boală a plantelor, produsă de unele ciuperci și bacterii parazite. 3. Tropicul cancerului = cerc imaginar pe globul terestru, situat la 23°27’ nord de ecuator, care limitează zona tropicală de cea boreală; tropicul racului; zodia cancerului = a patra dintre cele 12 zodii (12 iunie – 22 iulie); zodia racului. [Pl. -re. / < fr., lat. cancer – rac].

CANCER s. n. 1. tumoare malignă care distruge țesuturile unor organe; neoplasm. 2. boală a plantelor produsă de unele ciuperci și bacterii parazite. 3. (fig.) flagel. 4. zodia Cancerului = a patra dintre cele 12 zodii (22 iunie – 22 iulie); zodia Racului. (< fr., lat. cancer)

CANCER s. n. 1. Boală care constă în apariția unei tumori grave care provoacă degenerarea țesuturilor unor organe interne sau externe. 2. Rac (2). ◊ Compuse: tropicul-cancerului = tropicul-racului, v. rac (2); zodia-cancerului = zodia-racului, v. rac (2). – Fr. cancer (lat. lit. cancer).

CANCER, cancere, s. n. 1. Termen general care denumește diverse forme de tumori maligne ce se caracterizează printr-o înmulțire excesivă a țesuturilor unor organe; neoplasm, rac. 2. Boală a plantelor provocată de unele ciuperci și bacterii parazite. 3. (În sintagmele) Tropicul Cancerului = Tropicul Racului. Zodia Cancerului = zodia Racului. 4. (Fig.) Flagel. – Din fr., lat. cancer.

cancer sn [At: BACOVIA, O. 57 / Pl: ~e / E: fr, lat cancer] 1 (Med) Termen general care denumește diverse forme de tumori maligne ce se caracterizează printr-o înmulțire excesivă a țesuturilor unor organe Si: neoplasm, (înv) rac. 2 Boală a plantelor provocată de unele ciuperci și bacterii parazite. 3 (Îs) Tropicul ~ului Tropicul racului. 4 (Îs) Zodia ~ului Zodia racului. 5 (Fig) Flagel.

capră sf [At: CORESI, EV. 26/9 / Pl: ~re / E: ml capra] 1 Gen de mamifere rumegătoare, paricopitate, cu părul lung, cu coarne mai mari și diferențiate la masculi (Capra). 2 Animal care face parte din genul Capra (1). 3 (Pre) Femelă a unui mamifer din genul Capra (2). 4 (Îs) ~ de stâncă Capră sălbatică, cu blana roșcată și cu coamele în formă de spadă (Capra ibex). 5 (Îs) ~ domestică Animal domestic rumegător crescut pentru producția de lapte (Capra hircus). 6 (Îe) A împăca și ~ra și varza A împăca două interese opuse. 7 (Îe) ~ra sare masa și iada sare casa Copiii își întrec părinții. 8 (Mol; îe) Sare ca ~ra în zestre Se spune fetelor obraznice, când se produce o dezordine mare, un talmeș-balmeș. 9 (Pfm; îs) ~ râioasă Om înfumurat. 10 (Îe) ~ra râioasă poartă coada îmbârligată Se zice despre un om sărac și mândru. 11 (Îe) A merge ~ A umbla de-a bușilea. 12-15 Piele de capră (2-5). 16 (Înv) Păr de capră (5) tuns (folosit la urzeala hainelor de calitate inferioară). 17 (Îc) ~-neagră sau ~ de munte Capră sălbatică cu blana brună-neagră, cu coame scurte și curbate la vârf și cu două dungi albe pe partea anterioară a capului, care trăiește în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 18 (Orn; îc) ~ra dracului Sfrâncioc mare (Lanius excubitor). 19 (Bot; reg; îc) ~ nemțească Calcea calului (Caltha palustris). 20 (Bot; reg; îae) Bulbuci (Trollius europaeus). 21 Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul Nou și care constă din executarea unor figuri comice de către un personaj mascat cu cap de capră (2), care bate ritmic din falei Si: țurca. 22 Personajul mascat din jocul capra (21). 23 (Șîcs) De-a ~ra Joc de copii, în care un copil stă aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalți sar peste el. 24 Unealtă de lemn cu patru picioare, încrucișate două câte două, pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu ferăstrăul. 25 (Olt) Instrument pentru măsurat distanțe, asemănător compasului (format din două șipci așezate în unghi, unite printr-o a treia șipcă pentru susținere) și care are, de obicei, o deschidere de doi metri. 26 Sistem de lemne încrucișate, care servește la susținerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 27 (Îs) ~ra podului Element de construcție format din două picioare, unite sus cu o cosoroabă. 28 (Îs) ~ra casei Grindă groasă la acoperișul casei. 29 Parte a morii pe care se ridică piatra de deasupra Si: (reg) cumpănă. 30 Roată cu care se întoarce moara spre vânt. 31 (Teh) Piesă metalică de susținere pentru diferite organe ale unei mașini. 32 Mașină de ridicat greutăți. 33 Parte a unei viori. 34 Suport mobil cu picioare, utilizat în gospodăriile țărănești pentru susținerea albiei de rufe. 35 Lemn cu mai multe ramuri, utilizat în gospodăriile țărănești ca picior pentru vârtelnița de depănat sau ca suport pentru uscatul trifoiului. 36-39 Scaun sau ladă care se află în partea de dinainte a trăsurii sau a căruței și pe care șade vizitiul. 40 Aparat de gimnastică pentru sărituri, format dintr-un suport capitonat așezat pe patra picioare, cu înălțimea reglabilă. 41 Arșic de miel. 42 Clește. 43 Compasul dogarului. 44 (Reg) Hom de-a lungul podului casei, în lungime de aproximativ un metru, prin care iese fumul în pod Vz cahlă. 45 (Ast; pop) Steaua principală din constelația numită „Vizitiul”. 46 (Ast; pop; îs) Zodia ~rii Luna septembrie.

CAPRICORN s. n. constelație din emisfera australă. ◊ zodia Capricornului = a unsprezecea dintre cele 12 zodii (22 decembrie – 22 ianuarie), reprezentată printr-un țap. (< fr. capricorne, lat. capricornus)

CAPRICORN n. 1) Constelație din emisfera australă. ◊ Zodia ~ului unul dintre cele douăsprezece sectoare ale zodiacului. /<fr. capricorne, lat. capricornus

capricorn sn [At: CALENDARIU (1844), 72/20 / E: fr capricorne, lat capricornus] 1 Constelație zodiacală din emisfera australă. 2 (Îs) Tropicul ~ului Paralelă aflată la 23° 27′ 27″ latitudine sudică. 3 Unul din semnele zodiacului, reprezentat printr-un țap. 4-5 smf, a (Persoană) care aparține zodiei capricornului (3).

CARTE DE ZODII s. v. rojdanic, zodiac, zodiar.

carte de zodii s. v. ROJDANIC. ZODIAC. ZODIAR.

cislă sf [At: PSALT. 309/25 / Pl: ~le / E: vsl число] (Înv) 1 Număr. 2 Zodie. 3 (Îe) Fără ~ Nenumărat. 4 Carte din Vechiul Testament. 5 Calcul prin care se stabilește cât se cuvine să plătească fiecare membru al unei obști din impozitul comun. 6 Stabilire a dărilor în funcție de avere, în urma recensământului. 7 Cotă-parte de bir care revine unei persoane sau unei comunități. 8 Impozit pentru arendarea unei pășuni. 9 (Mol) Întrunire a sătenilor în care se hotărăște (la mutarea vitelor de pe o pășune pe alta) cât trebuie să plătească fiecare pe cap de vită. 10 Meserie. 11 (Trs) Fantezie.

CITITOR¹ ~oare (~ori, ~oare) m. și f. Persoană care citește. Rubrica ~orilor. ◊ ~ în (sau de) stele (~ de zodii) persoană care practică astrologia; astrolog; zodier. /a citi + suf. ~tor

CITITOR, -OARE, cititori, -oare, s. m. și f. 1. Persoană care citește. Au avut loc o serie de întilniri între scriitori și cititorii operelor lor. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 290, 3/1. ◊ (Adjectival) Publicul cititor. 2. (Adesea determinat prin «de stele», «în stele» sau «de zodii») Astrolog. Chemă un cititor de stele, să-i spuie ce e pricina de-i merg lucrurile anapoda. ISPIRESCU, L. 394. Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese: Feți-frumoși cu păr de aur, zmei cu solzii de oțele, Cititorii cei de zodii și șăgalnicul Pepele. EMINESCU, O. I 85. 3. Funcționar al unei întreprinderi de electricitate care citește indicațiile de la contoarele electrice ale abonaților. – Variantă: cetitor, -oare (NEGRUZZI, S. I 43) s. m. și f.

CONSTELAȚIE s. 1. (ASTRON.) (pop.) zodie. 2. semn, zodie. (Cele 12 ~ ale zodiacului.)

CONSTELAȚIE s. 1. (ASTRON.) (pop.) zodie. 2. semn, zodie. (Cele 12 ~ ale zodiacului.)

constelație sf [At: EMINESCU, N. 45 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr constellation, lat constellatio] 1 Grupare de stele având o configurație specifică, stabilă pe o perioadă lungă de timp. 2 Zodie.

dată s. v. DATINĂ. DESTIN. FATALITATE. FEL. MENIRE. NOROC. OBICEI. PREDESTINARE. RÎNDUIALĂ. SOARTĂ. TRADIȚIE. URSITĂ. UZ. UZANȚĂ. ZODIE.

DATĂ s. v. datină, destin, fatalitate, fel, menire, noroc, obicei, predestinare, rânduială, soartă, tradiție, ursită, uz, uzanță, zodie.

DESTIN s. fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie, (rar) predeterminație, (înv. și pop.) striște, (pop.) dată, făcut, noroceală, norocire, orîndă, parte, rînduială, scrisă, soroc, (înv. și reg.) sorocire, (reg.) ursă, urseală, (înv.) predestinație, preursire, preursită, triște, ursitoare, (grecism înv.) proorizmos, (fig.) stea. (Așa i-a fost ~.)

destin sn [At: CALENDARIU (1794), 31/26 / V: ~e / Pl: ~e, și (înv) ~uri / E: fr destin] 1 Forță sau voință supranaturală care ar hotărî, în mod fatal și implacabil, tot ce se petrece în viața omului Si: fatalitate. 2 Ceea ce se crede că ar fi sortit cuiva (în bine sau în rău) Si: menire, noroc, predestinare, ursită, zodie, (rar) predestinație, (îpp) striște, (pop) dată, destinată, făcut, noroceală, orândă, rânduială, scrisă², soroc, stea, (îrg) sorocire, (înv) preursire, preursită, ursitoare, (grî) ursă, urseală, (îvr) prodată. 3 Împrejurare, condiție de viață etc. sau concurs de împrejurări în care se află sau se va afla o persoană sau o comunitate la un moment dat Si: situație, stare. 4 Curs al evenimentelor (importante) din viața (sau dintr-o parte a vieții) unei persoane Si: soartă, sortire, (înv) destinată, destinație. 5 Viață. 6 Persoană care are un anumit destin (2).

EPISOD (< fr. épisode < gr. epeisodion, ceea ce vine din afară) Acțiune secundară legată de acțiunea principală a unui poem, roman etc. Episoadele sau acțiunile episodice sporesc posibilitățile unei epopei sau ale unui roman de a oglindi veridic o realitate socială complexă. Prin acțiunile episodice se lărgește aria de cuprindere și de oglindire a vieții, se îmbogățesc aspectele reflectate, făcînd posibilă reconstituirea și evocarea unei epoci sau chiar a unei civilizații, ca în poeme și în romane, a căror valoare constă și în această capacitate de vastă oglindire artistică. Ex. drumul abatelui Paul de Marenne prin ținuturile Moldovei, în romanul Zodia Cancerului de M. Sadoveanu: „Lăsînd îndărăt lucirea măreață a asfințitului, abatele de Marenne începu să coboare, întrebîndu-se ce căi minunate și cotite îi rezervă clipa viitoare în aceste singurătăți. Din risipiturile cîtorva colibe acoperite cu stuf, grămădite în rovină, o ființă în zdrențe răsări amenințătoare, înarmată cu un par rupt din castanii de aproape. Privea speriată printre pletele pe care le batea vîntul dinaintea ochilor, încîlcindu-le cu barba zbîrlită.” Acțiunile episodice întîlnite în Iliada (scena de bun rămas dintre Hector și Andromaca; aceea a făuririi armelor lui Ahile de către Hefaistos ș.a.) îngăduiau poetului să lărgească orizontul acțiunii principale și să zugrăvească amănunțit multe aspecte ale vieții sociale din epoca respectivă. Episoade se întîlnesc și în poemele epice. De exemplu episodul al IV-Iea din Dan, căpitan de plai de V. Alecsandri, în care este înfățișată Fulga, fiica lui Ursan, mînînd cu un harapnic o herghelie de armăsari sălbatici și îmblînzind pe unul dintre ei, pentru a-l da tatălui său, ca să plece cu Dan la luptă împotriva cotropitorilor. Ex. Deodată se aude un tropot pe pămînt, Un tropot de copite, potop ropotitor! Ursan cu al său oaspe în fund, spre soare cată Și văd sub cerul luciu, în zarea-nflăcărată, Zburînd o herghelie de harmasari zmeioși Cu coamele în vînturi, cu ochii scînteioși, Și-nfiorînd cîmpia de-o aspră nechezare. Un voinicel în floare pe-un alt fugar călare Îi mînă c-un harapnic ce-n urma lor pocnește Și ca un șarpe negru prin aer se-nvîrtește. Ursan le-aține calea și caii stau în loc. Apoi către voinicul ce poartă busuioc El zice: – Fulgo! prinde-mi pe murgul cel țintat; Moș Dan și eu la Nistru ne ducem pe luptat! Dar eu, întrebă Fulga, eu să nu-mi cerc puterea?Tu să rămîi aice, ca să-mi păzești averea...În tragedia clasică antică, episodul apare ca o diviziune a acesteia. Tragedia clasică avea cinci unități ale acțiunii, un prolog și patru episoade, care corespundeau oarecum actelor din operele dramaturgiei moderne. Ultimul episod se numea exod. Formate din grupe de scene cuprinse între două stasime, episoadele alcătuiau chiar corpul tragediei și realizau tema și desfășurarea acțiunii prin: monologuri, cîntecele corului, dialoguri între personaje, dialoguri între cor și personaje etc. De întindere diferită la început, întindere determinată de cerințele subiectului, ulterior, episoadele s-au prezentat cu întindere uniformă, anticipînd astfel alcătuirea actelor din dramaturgia modernă. Episodul, în structura lui, nu era decupat în ceea ce numim scene, dar organizarea lui se realiza printr-o serie de mijloace care marcau trecerea de la o împrejurare la alta, ca alternarea vorbirii cu cîntecul, întreruperea dialogurilor cu reflecții ale corifeului, introducerea cîntecelor corului în mersul acțiunii etc. În felul acesta, structura fiecărui episod se subordona și susținea structura generală a tragediei clasice.

FATALITATE s. destin, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie, (rar) predeterminație, (înv. și pop.) striște, (pop.) dată, făcut, noroceală, norocire, orîndă, parte, rînduială, scrisă, soroc, (înv. și reg.) sorocire, (reg.) ursă, urseală, (înv.) predestinație, preursire, preursită, triște, ursitoare, (grecism înv.) proorizmos, (fig.) stea.

FATUM s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

făcut s. v. DESCÎNTEC. DESTIN. FARMEC. FATALITATE. MAGIE. MENIRE. NOROC. PREDESTINARE. SOARTĂ. URSITĂ. VRAJĂ. VRĂJITORIE. ZODIE.

FĂCUT s. v. descântec, destin, farmec, fatalitate, magie, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, vrajă, vrăjitorie, zodie.

FECIOARĂ ~e f. 1) Fată castă; fată mare; virgină. ◊ ~a Maria maica Domnului. 2) la sing. art. pop. Constelație din regiunea ecuatorială. ◊ Zodia ~ei unul dintre cele douăsprezece sectoare ale zodiacului. [Sil. -ci-oa-ră] /<lat. fetiola

GEMENI m. pl. art. Constelație din Calea Lactee. * Zodia ~lor unul din cele douăsprezece sectoare ale zodiacului. /<lat. geminus

GROMOVNIC, gromovnice, s. n. Carte populară cu caracter astrologic, care cuprinde preziceri privind soarta omului și starea vremii pe baza interpretării tunetelor și fulgerelor în raport cu zodia în care ele se produc. – Din sl. gromovĭnŭ.

gromovnic, gromovnice, s.n. – Carte populară de prevestire a viitorului, cu caracter astrologic, pe baza interpretării tunetelor, în raport cu zodia în care se produc. Cititorul din Gromovnic, personaj mascat care însoțea alaiul „dracilor”, ce străbăteau satele din Maramureșul Istoric, în timpul sărbătorilor de iarnă. O astfel de mască, achiziționată din loc. Crăciunești, în 1968, de etnologul Francisc Nistor, se află în colecția Muzeului din Sighet. Ceea ce individualizează masca este o pălărie uriașă, confecționată din carton îmbrăcat în pânză de culoare neagră, tivită pe margini cu pânză roșie, aidoma pălăriilor purtate de alchimiști în Evul Mediu. – Din sl. gromovǐnǔ < gromǔ „tunet” (Șăineanu, DA, Scriban, cf. DER; DEX, MDA).

GROMOVNIC ~ce n. Carte populară conținând preziceri făcute pe baza interpretării tunetelor și fulgerelor, în funcție de zodia în care se produc. /<sb. gromovinu

gromovnic sn [At: (cca 1660-1680) GCR I, 175/8 / V: gomornic, ~oln~, (înv) ~modn~ / Pl: ~ice / E: vsl громовник] (Înv) Carte populară cu caracter astrologic, care cuprinde preziceri asupra sorții omului și asupra timpului pe baza interpretării tunetelor și fulgerelor în raport cu zodia în care ele se produc. corectat(ă)

GROMOVNIC, gromovnice, s. n. Carte care cuprinde pretinse preziceri pe baza interpretării tunetelor și a fulgerelor, rînduite după zodiile fiecărei luni. Deschid gromovnicul la fila patruzeci, la semnul leului și mă uit; ce-am văzut... mi s-a zbîrlit părul pe mine! CAMILAR, TEM. 194. Se arată în gromovnic zodia lui Ionuț, dascăle Pamfil? întreabă dumneaei cu puțină îndoială. SADOVEANU, F. J. 500.

gromovnic, -e, s.n. – Carte populară de prevestire a viitorului, cu caracter astrologic, pe baza interpretării tunetelor, în raport cu zodia în care se produc. – Din sl. gromovǐnǔ, de la gromǔ „tunet” (DA, Scriban cf. DER).

GROMÓVNIC (< sl.) s. n. Carte populară cu caracter divinatoriu, de origine siriană și egipteană; prevestea viitorul pe baza interpretării tunetelor și fulgerelor în funcție de zodia în care se produceau. În 1639, la Govora, a fost tipărit primul g. cu text slavo-român.

GROMOVNIC, gromovnice, s. n. Carte populară cu caracter astrologic, care cuprinde preziceri asupra sorții omului și asupra stării timpului pe baza interpretării tunetelor și fulgerelor în raport cu zodia în care ele se produc. – Din sl. gromovĭnŭ.

gromovnic n. 1. prevestiri după tunete și fulgere; 2. carte astrologică de asemenea prognostice rânduite după zodiile fiecării luni. [Slav. GROMOVĬNŬ, de tunet (din GROMŬ, tunet)].

HOROSCOP s. n. 1. tabel sinoptic cu poziția aștrilor în momentul nașterii unui copil, pe baza căruia astrologii prezic viitorul acestuia. 2. prezicere astrologică a destinului. 3. rubrică în unele publicații conținând preziceri pentru cei născuți în fiecare dintre cele 12 zodii. (< fr. horoscope, lat. horoscopus, gr. horoskopos)

leu¹ sm [At: COD. VOR² 391 / Pl: lei / E: ml leo] 1 Mamifer carnivor de talie mare din familia felidelor, cu blană scurtă de culoare gălbuie, și cu coamă bogată în jurul capului doar la mascul, deosebit de puternic și de vorace, care trăiește în Africa și în Asia meridională Si: (tcî) aslan (Panthera leo). 2 (În basme; îs) ~ paraleu Leu (1) mare și cu o putere extraordinară. 3 (Fig; șîs pui de ~) Om curajos, viteaz. 4 (Fig) Om agresiv, rău, crud etc. 5 (Îs) Partea ~lui Cea mai mare parte sau cea mai valoroasă pe care și-o însușește cel mai puternic dintre părtași la împărțirea unui bun. 6 (Pgn; îas) Cea mai importantă, cea mai valoroasă parte a unui lucru. 7 Reprezentare plastică a leului (1). 8 (Rel; fig) Diavol. 9 (Rel; fig) lisus Hristos. 10 (Îc) ~-de-mare (sau, înv, ~-marin) Mamifer carnivor acvatic asemănător cu foca, cu coamă asemănătoare cu cea a leului (1), care trăiește pe coastele Americii de Sud Si: otarie (Otaria byronia). 11 (Îc) ~l-furnicilor Insectă răpitoare, cu corpul lung și subțire, asemănătoare cu libelula (Myrmeleon formicarius). 12 (Ast; art.) Constelație din emisfera boreală. 13 A cincea zodie a anului, situată între rac și fecioară, cuprinzând perioada între 23 iulie și 21 august Si: (pop) calul, gavădul (6). 14 Persoană născută în zodia leului (13). 15 (Reg; art) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 15^[1] (Reg; art) Melodie după care se execută dansul leul (15). 16 (Îc) Gura-~lui Planta Anthirrium majus.

libră¹ sf [At: MARIAN, NU. 640 / Pl: ~re / E: lat libra] 1 (Înv; Trs; Ban) Monedă austriacă de argint care valora 10 sau 20 de creițari și care a circulat în Țările Române. 2 (Pex) Liră. 3 (Iuz; îs) ~ sterlină Liră sterlină. 4 (Înv) Unitate de măsură a greutății egală cu circa 0,5 kg Si: (Îvp) livră, pfund. 5 (Îvr) A șaptea zodie a anului Si: balanță. 6 (Zlg; Trs) Nagâț (Vanellus vanellus). 7 (Fig) Fată. 8 (Dep) Femeie de moravuri ușoare.

MENIRE s. 1. chemare, misiune, rol, rost, sarcină, (reg.) menință, (livr. fig.) sacerdoțiu. (Și-a împlinit ~.) 2. obiectiv, rol, rost, scop, sens, țel, țintă, (pop.) noimă. (~ acestor măsuri a fost aceea de a...) 3. destin, fatalitate, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie, (rar) predeterminație, (înv. și pop.) striște, (pop.) dată, făcut, noroceală, norocire, orîndă, parte, rînduială, scrisă, soroc, (înv. și reg.) sorocire, (reg.) ursă, urseală, (înv.) predestinație, preursire, preursită, triște, ursitoare, (grecism înv.) proorizmos, (fig.) stea. (Așa i-a fost ~.)

născut în zodia porcului expr. exagerat de norocos.

NECROMANT, -Ă, necromanți, -te, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu necromanția. Necromanții și vrăjitorii cearcă în zodii și cu bobii viitorul sufletelor. ODOBESCU, S. II 370. – Variantă: (învechit) necroman, -ă (NEGRUZZI, S. II 121) s. m. și f.

NOROC s., interj. 1. s. șansă, (înv. și pop.) norocire, striște, (înv.) selamet, (fam.) baftă, (rar fig.) venă. (Lipsit de ~; ~ul lui a fost acela că...) 2. s. fericire, (pop.) norocire. (Ce ~ a dat pe el!) 3. interj. ferice!, halal! (~ de voi!) 4. s. destin, fatalitate, menire, predestinare, soartă, ursită, zodie, (rar) predeterminație, (înv. și pop.) striște, (pop.) dată, făcut, noroceală, norocire, orîndă, parte, rînduială, scrisă, soroc, (înv. și reg.) sorocire, (reg.) ursă, urseală, (înv.) predestinație, preursire, preursită, triște, ursitoare, (grecism înv.) proorizmos, (fig.) stea. (Așa i-a fost ~.)

noroceală s. v. DESTIN. FATALITATE. MENIRE. NOROC. PREDESTINARE. SOARTĂ. URSITĂ. ZODIE.

NOROCEALĂ s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

norocire s. v. DESTIN. FATALITATE. FERICIRE. MENIRE. NOROC. PREDESTINARE. SOARTĂ. ȘANSĂ. URSITĂ. ZODIE.

NOROCIRE s. v. destin, fatalitate, fericire, menire, noroc, predestinare, soartă, șansă, ursită, zodie.

număr¹ sn [At: PSALT. HUR. 33^r/8 / V: (îrg) ~mer (Pl și: ~mere), (reg) lu~, ~mur / Pl: ~mere, (înv) ~uri, (îvr) ~ure, (reg, sm) ~i / E: ml numerus] 1 (Udp „de” sau în genitiv) Cantitate de elemente de același fel care intră într-o înșiruire sau într-un tot Si: cifră, sumă, (Trs) număruș (1). 2 Cantitate care arată de câte ori o mărime se cuprinde în alta de aceeași natură. 3 Valoare, exprimată în cifre, care indică o asemenea cantitate. 4 Rezultat al unei comparări a două mărimi de același fel Si: câtime, cifră, sumă, (Trs) număruș (2). 5 Valoare, exprimată în cifre, care indică un asemenea rezultat Si: sumă, cifră, câtime, (Trs) număruș (3). 6 (Îs) ~ atomic Număr (1) de ordine pe care îl poartă elementele chimice așezate în ordinea tabloului lui Mendeleev și care exprimă cantitatea de protoni din atomul respectiv. 7 (Înv; îs) ~ul cel mic Scăzător. 8 (Înv; îs) ~ul cel mare Descăzut. 9-10 (Reg; îs) Bani de ~ (Bani) numerar. 11-12 (Îljv) Fără (de) ~ (Care este) în număr atât de mare încât nu poate fi numărat. 13-14 (Pex; îal) (Care este) imens. 15 (Îla) Cu ~ Socotit. 16 (Pex; îal) Limitat. 17 (Pex; îal) Puțin numeros. 18 (Îlav) În ~ Cu socoteală. 19 (Pex; îal) Complet. 20 (Pex; îal) Exact. 21 (Îlpp) În (sau din) ~ul... Printre. 22 (Îal) Dintre. 23 (Îe) A nu (mai) avea ~ A fi peste măsură de numeros. 24 (Îla) Un ~ de... Câțiva. 25-26 (Îla) Un mare ~ de... (Foarte) mulți. 27 (Îlav) La ~ sau în ~ de... În total. 28 (Cu sensul reieșind din context) Mulțime. 29 Grup. 30 Categorie gramaticală prin care se exprimă deosebirea dintre un singur exemplar și două sau mai multe exemplare ale aceluiași obiect. 31 Semn grafic sau grup de semne grafice care reprezintă un număr¹ (1) Si: cifră. 32 (Arg; îe) A face ~ul cinci A fura. 33 (Reg; îcs) De-a ~merele sau de-a ~meri, în ~mere Joc de copii nedefinit mai îndeaproape Si: țânțarul. 34 (Înv) Cifră care indică cronologia zilelor, a anilor, a zodiilor. 35 Număr¹ (31) utilizat pentru identificarea unui obiect dintr-o mulțime de obiecte sau clase de obiecte clasificate după o anumită regulă. 36 (Pex; ccr) Obiect care corespunde acestei cifre sau succesiunii de cifre. 37 Succesiune de cifre corespunzătoare unui anumit post telefonic, unui post militar etc. 38 (Pex; ccr) Post telefonic, militar etc. cu un anumit număr (37). 39 Cifră sau succesiune de cifre folosite ca indice de mărime, de calitate etc. 40 (Spc) Cifră sau succesiune de cifre care servește ca unitate de măsură pentru îmbrăcăminte, încălțăminte. 41 Cifră matricolă. 42 (Pex) Bucată de postav, placă de metal etc. pe care este însemnată această cifră și pe care elevii și unele categorii de slujbași publici le poartă la vedere pe îmbrăcăminte. 43 (Îs) ~ de pontaj Plăcuță pe care se află înscris un număr de ordine pe care muncitorii o depun la intrarea lor în fabrică, ca dovadă a prezenței la serviciu. 44 Cifră gravată pe reversul unei monede. 45 (Pgn) Revers al unei monede. 46 Parte dintr-un spectacol de varietăți, din repertoriul unui artist de circ etc. 47 (Pex) Persoană care interpretează un număr (46). 48 (Fig) Personaj bizar, original. 49 (Îlav) ~ul unu De primă calitate. 50 (Îal) Fără pereche. 51 (Îal) Excelent.

ORÂNDĂ s. v. arendă, datină, destin, fatalitate, fel, menire, noroc, obicei, predestinare, rânduială, soartă, tradiție, ursită, uz, uzanță, zodie.

orchestrație, componentă a actului creator în muzică, răspunzătoare atât de transcrierea specifică, sonoră, timbrală*, a procesului muzical în partitura* oricărei lucrări, cât și de imaginea adecvată, de manifestarea convingătoare a tuturor parametrilor* gândirii muzicale în funcție de datele concrete fonice și expresive ale formației* instrumentale sau vocale, camerale sau orchestrale alese. Privită în general doar ca o tehnică de realizare, de redactare finală a unei elaborări simf., o., în calitate de exponentă a dimensiunii sonore în gândirea muzicală, are temeiuri mult mai profunde în mecanica actului creator, participând activ și determinant alături de celelalte coordonate ale componisticii (melodică-polif.-heterofonă-arm.-ritmică-arhitectonică) la conturarea întregului demers artistic, făcând astfel constitutiv parte din nucleul de energii imaginative ce asigură unitatea superioară a creației autentice, concepută instr., vocal, orch., și nu doar adaptată ulterior – mai mult sau mai puțin fericit – unor realități sonore. Deși astfel definită, o. apare ca fiind implicată în orice gen de creație muzicală, putându-se spune cu aceeași îndreptățire despre un trio (2) sau cvartet (2) cameral, o piesă corală (2) sau o compoziție (1) simf. că este bine (sau rău) orchestrată, în sensul atât al fuzionării, al acumulării substanței și gestualității muzicale la resursele sonore și particularitățile interpretative ale formației instr. sau vocale chemate să le materializeze, cât și al eficienței (uneori chiar al măiestriei) combinațiilor timbrale, al soluțiilor de scriitură, al punerii în pagină, noțiunea subliniază totuși aplicabilitatea ei majoră în special în acele construcții muzicale destinate asamblurilor (1, 2) orch. de variate proporții, presupunând angajarea complexă a tehnicii și artei specifice o. În înfăptuirea unor atari proiecte, o. ține seama de legi proprii dramaturgiei variabilă în raport de gen (I, 1, 2) componistic și componență instr., de perioadă istoric-stilistică, sau zonă de cultură, de personalitate creatoare etc., sprijinindu-se pe imaginația sonoră ce la rându-i își extrage argumentele din virtuțile cântecului și jocului instr.-voc., din inepuizabila alchimie timbrală, din mulțimea soluțiilor combinatorii de scriitură, de formulare individuală și de asamblu. ♦ O. are roluri diferite în creație și în practica muzicală: a) în genurile (I, 1) cameral*, simfonic*, voc.-simf., operă*, balet*, realizează configurația sonoră finală a compoziției, fixată în partitură (semnată în general de autor), singura în măsură să exprime ideile muzicale cuprinse în paginile sale, în așa fel încât referirea la un concerto grosso* de Vivaldi, un oratoriu* de Bach, o simfonie mozartiană, un balet stravinskian sau o operă wagneriană subînțelege întotdeauna partitura-mărturie unică a respectivului opus*; b) Poate fi însă îndeletnicire autonomă când își propune să modifice identitatea sonoră originară a unei lucrări muzicale, traducându-i (cu un grad variabil de rigoare, în funcție de gen) datele componistice de bază într-un limbaj timbral (în special orch.) diferit de cel imaginat inițial. În cazul categoriilor muzicale mai sus amintite (a), travaliul semnifică cu precădere valorificarea orch. a unor lucrări – de obicei pianistice – ce conțin evidente sugestii gestuale, dinamice*, cromatic-timbrale specific simf. (v. transcripție). Proiecția lor în câmpul valorilor expresive proprii unui ansamblu instr.-orch. se face însă întotdeauna cu severa respectare a semnificațiilor și chiar a literei textului muzical ales, orchestratorul adăugându-i fantezia timbrală și de scriitură ce poate duce la rezultate asemeni acelora din versiunea orch. a Suitei pianistice mussorgskiene „Tablouri dintr-o expoziție”, datorată lui Ravel. În genurile de divertisment [de la aria* sau cupletul (II) de operetă* și șlagărul de muzică ușoară*, la muzica de jazz* și la cea pop.], genuri destinate unei largi circulații, deci unor variate formule interpretative, o. este în schimb chemată să se adapteze la mereu alte formații instr. și țesături vocale, chiar elementele primare, de natură melodică, armonică, ritmică ale acestor categorii de piese muzicale reformându-le în cadrul unei mari libertăți de acțiune, de la simpla înveșmântare instr. până la prelucrarea (3) și parafraza* cu aspect de nouă creație. Este și motivul pentru care aceste tipuri de travalii, ce apelează la diferite tehnici prelucrătoare, din care o. face parte mai mult ca simplă instrumentație*, nu vor fi analizate aici. Evoluția o. în istoria culturii muzicale europ. a stat deopotrivă sub semnul marilor mutații stilistice operate în gândirea componistică cât și sub cel – tot atât de hotărâtor – al procesului de perfecționare tehnic-constructivă a instrumentalului și de constituire a familiilor timbrale, a întregului aparat orch., proces el însuși stimulat continuu de cutezanța fanteziei timbrale a compozitorilor, de tot mai spectaculoasa dramaturgie sonoră a marilor forme simf., paginile orch. reflectând un timp interdependența acestor factori. Astfel, în perioada preclasică, sobrietatea discursului muzical predominant liniar-polif. (v. și liniarism) (reclamând planuri sonore omogene și de largă respirație, optime derulării texturilor* contrapunctice) și-au aflat o exprimare ideală în formații instr. dăruite tocmai cu virtutea unității sonor-timbrale, interpretative precum orch. de coarde (de timpuriu constituită și emancipată ca ansamblu muzical complet), căreia i se puteau asocia alte familii timbrale de asemenea omogen alcătuite (grupuri de suflători de lemn sau din alamă). O. este în atare modalitate creatoare prea puțin preocupată de contrastul și relieful timbral, de jocul alert al valorilor sonore, concentrându-se însă asupra eficienței și diversității expresive ale cântului instr. în toate registrele (1) orch. animate de dialoguri și replici contrapunctice*, generatoare de mai multe ori de scriituri vecine cu virtuozitatea*. În etapa clasic-romantică, dominată de principiul componistic clădit pe idei și teme* muzicale pregnant profilate și plasate la timona acțiunilor muzicale, vizând construirea unor ambițioase arhitecturi simf., o. capătă un rol din ce în ce mai mare atât în înveșmântarea timbrală a personajelor tematice, cât și în susținerea amplelor dezbateri muzicale. Și acestea le realizează prin atente diferențieri ale planurilor sonore, prin exploatarea intensivă a resurselor interpretative ale unui corp instr. armonios alcătuit și perfecționat constructiv, prin amplificarea gestului orch. gândit în limitele generoase – din punct de vedere timbral, dinamic*, al spațiului sonor – oferite de un ansamblu simf. uneori supradimensionat. O dată cu impresionalismul*, cu deplasarea centrului de greutate al preocupărilor creatoare în sfera dialecticii discursive, proprii tematismului clasic, spre cea a plasticității muzicale, a creionărilor aluzive, a irizărilor sonore insinuate drept elemente ale unui nou limbaj componistic, o. capătă ponderea unui argument esențial. În elaborarea rafinată a partiturii, ea cheltuie cu dărnicie luxurianța cromatic-timbrală a aparatului orch. modern, reevaluat funcțional (în special în acele compartimente influențate și de practica muzicii de jazz* – instr. din alamă și de percuție*), folosind chiar surse sonore provenite din practici extraeurop. (instr. de culoare) sau din muzici europ. evoluate (ex. oboe d’amore,* clavecin*). În fine, creația sec. 20, ce poate fi privită ca o impresionantă aventură în căutarea unor noi tărâmuri ale artei sunetelor, punând cu temeritate în discuție structurile sintactice* și morfologice ale limbajului specific (așa cum erau ele concepute anterior), s-a ancorat întotdeauna temeinic în rațiunea cea mai fermă, concretă și în același timp generoasă a gândirii muzicale, realitatea sonoră, în special în aspectele ei timbrale. Concentrarea interesului în direcția explorării febrile a resurselor coloristice ale muzicii (menite uneori să suplinească inconsistența altor modalități de exprimare, în special melodică și armonică) a plasat treptat fantezia sonoră, tehnica o. în prim planul creației muzicale din ultimele decenii. Beneficiare a unei largi deschideri de orizont, datorită atât noilor tehnici de realizare și prelucrare electronică a sunetului cât și prospectării asidui a unor străvechi culturi muzicale (indiene, extrem orient., africane etc.), gândirea sonoră din zilele noastre dispune de un considerabil ascendent în travaliul componistic, de multe ori cu o reală funcție coordonatoare a întregului act imaginativ. ♦ Pe lângă aceste aspecte de ordin stilistic-istoric, o. a avut întotdeauna funcționalități și modalități deosebite de manifestare în cadrul celor două mari filoane ale creației muzicale – ce s-au conturat dintru început și au evoluat paralel de-a lungul veacurilor, cu tendințe periodice de delimitare sau fuzionare, dar mereu influențându-se reciproc. În primul rând (cuprinzând în special genuri scenice ca opera, baletul, muzica de teatru* sau de film*), muzica; fie intim asociată acțiunii dramatice, fie destinată ilustrării ideilor literare sau evoluțiilor vizuale, a permis întotdeauna o mai mare libertate de desfășurare a fanteziei sonore-timbrale decât în genurile celei de-a doua categorii (cameral, simf.), în care imperativul concentrării substanței expresive în scopul susținerii discursului muzical sever arcuit în structurile sale formale abstracte, a presupus epurarea limbajului sonor-timbrală de orice efect exterior, de orice amănunt nesemnificativ. În muzica de operă, nu numai componenta instr. a orch., dar și exploatarea ei au fost mereu mai bogată și mai nuanțată comparativ cu formațiile și scriiturile mai austere, mai reținute, propice însă desfășurării argumentației camerale sau simf. voit reduse la esențial. Așa se face că o voce de remarcabilă valoare sonor-timbrală și utilitate orch. cum este cea a trb., abil integrată chiar în partitura considerată printre primele acte de naștere ale operei, în Orfeu de Monteverdi – și încă în număr relativ mare de instr. asemenea – pentru a ilustra (la 1600!) cum nu se poate mai sugestiv tenebrele infernului, va fi multă vreme (până la finalul triumfal al Simfoniei a V-a de Beethoven) dificil de asociat narațiunii muzicale de tip simf. Haydn îl folosește curent în oratoriile* sale (adevărate drame vocal-orch.), dar niciodată în numeroasele sale simf. La fel Mozart, lăsându-l deliberat în afara captivantului său joc de idei, nu s-a putut însă lipsi de cântul grav și viril al acestui instr. În unele din operele sale (scena Comandorului din Don Giovanni rămâne un ex. edificator) sau în „Tuba mirum” din Requim. Dealtfel, același Mozart (unul din puținele cazuri fericite din istoria muzicii de firească și desăvârșită exprimare deopotrivă în operă și în genurile „pure”), în timp ce-și transcria, într-un aparat orch. de o excepțională modestie, un adevărat testament de gândire muzicală și trăire umană, în paginile ultimei triade simf. (Simfoniile nr. 39, 40, 41), în dramele sau feriile sale, se lasă cu dezinvoltură sedus de sugestiile timbrale (cu referiri curente la acțiuni scenice) ale unor instr. de excepție pe atunci ca triunghiul*, talgerele*, mandolina* sau jocul de clopoței*. Tot așa Beethoven, deși își taie monumentalele simf. într-un material muzical cu un ambitus sonor și dinamic mult amplificat față de cel al precedesorilor săi amintiți, rezervă totuși întotdeauna trp. un rol secundar (ritmic și dinamic) în susținerea tensionatelor sale demersuri orch., deși unica sa operă Fidelio, aceluiași instr. îi acordă chiar rolul unui veritabil personaj solistic într-un anumit moment al dramei. Peste timp, se regăsește aceeași dihotomie la Enescu, care în Oedip apelează (în contextul unei saturate densități orch.) chiar și la vocea senzuală a sax. (fie și numai pentru două scurte intervenții cu motivația „leit-timbrului”) sau la impresionantul efect al unui glissando* de ferăstrău* în scena morții Sfinxului; își încredintează totuși ultima destăinuire muzicală, încărcată de grele semnificații, unui ansamblu orch. de numai 12 instr. (Simfonia de cameră). Iar atunci când aceste trasee ale creației muzicale se întâlnesc fie sub pana unui compozitor de statura lui Richard Wagner, fie sub zodia programatismului*, suplețea și plasticitatea o. dramatice dobândește acea consistență și organizare superioară proprii marilor forme orch. – ca în cazul epopeilor wagneriene – sau suflul amplu al scriiturii simf. asimilează organic gesturi sonore cu capacități sugestive, descriptive, onomatopeice chiar, ca în Simfonia fantastică de Berlioz, în poemele* simf. ale lui Richard Strauss sau Listz, în Marea de Debussy, în Suita sătească și Vox maris de Enescu etc. Tot atâtea pagini ce măsoară, în fond, aria problematică a tehnicii și strădaniei artistice numită o. ♦ Teoretizarea multiplelor și complexelor aspecte de ordin practic și artistic ale o., deși sumar sau fugar abordate în unele tratate muzicale mai vechi, ca preocupare temeinic ordonată și aprofundată apare totuși abia în sec. 19, o dată cu desăvârșirea configurației instr.-sonore a amplei orch. simf. și ca o firească consecință a rolului o. în creația muzicală modernă. Dintre lucrările cu acest profil ce s-au impus pot fi menționate: Hector Berlioz, Mare tratat de o. și instrumentație (1844, completat în 1905 de Richard Strauss și Charles-Marie Widor, în special cu îmbunătățirile tehnic-constructive aduse unor instr.), François-Auguste Gevaert, Curs metodic de o. (1885), Hugo Riemann, O. (1902), Nikolai A. Rimski-Korsakov, Principii de o. (1913, trad. rom. 1959), Tehnica o. contemporane (1950, trad. rom. 1965), datorat muzicienilor it., compozitorul Alfredo Casella și dirijorul Virgilio Mortari, precum și voluminosul Tratat de o., în patru cărți, al lui Charles Koechlin (1954).

orîndă s. v. ARENDĂ. DATINĂ. DESTIN. FATALITATE. FEL. MENIRE. NOROC. OBICEI. PREDESTINARE. RÎNDUIALĂ. SOARTĂ. TRADIȚIE. URSITĂ. UZ. UZANȚĂ. ZODIE.

parte s. v. DESTIN. DOTAȚIE. DOTĂ. FATALITATE. GRUPARE. MENIRE. MOLECULĂ. NOROC. PARTIDĂ. PREDESTINARE. ROL. SOARTĂ. TABĂRĂ. URSITĂ. ZESTRE. ZODIE.

PARTE s. v. destin, dotație, dotă, fatalitate, grupare, menire, moleculă, noroc, partidă, predestinare, rol, soartă, tabără, ursită, zestre, zodie.

PE prep. A. Introduce un complement direct, de obicei dublat de acuzativul pronumelui personal neaccentuat; cînd complementul precedă verbul, pronumele personal este obligatoriu. I. Urmat de un complement direct exprimat printr-un substantiv care poate fi. 1. (Nume propriu de persoane) Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge. BENIUC, V. 28. În trei ani a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ionița, pe Măriuca. STANCU, D. 109. Deseori dureri ascuțite îl cercau pe Ursu. SADOVEANU, O. II 198. ◊ (Numele de persoană e precedat de art. «alde») L-au înconjurat oamenii pe alde Uțupăr. STANCU, D. 161. ◊ (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STANCU, D. 104. Îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, C. PETRESCU, S. 129. Iaca, jupîneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă. CREANGĂ, P. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. ♦ (Între substantiv și prepoziție se intercalează o determinare atributivă: adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut? a [Crivăț] vede întîia oară pe alt tînăr boier. SADOVEANU, F. J. 121. Toți au putut vedea pe tînăra. nevastă. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne... iartă greșiților tăi! Cruță pre biată țară. NEGRUZZI, S. I 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Își alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumește o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat și pe cel mai mic dintre băieții lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. SAHIA, N. 50. Trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepozițional) Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Și el – el vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. SAHIA, N. 101. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, R. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge brîul. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv intercalîndu-se între prepoziție și substantiv) Pasăre de la graniță, N-ai văzut pe-al meu bădiță? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar și nearticulate) Doi copii cîștigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina și pe frate-meu Ion. STANCU, D. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi și le trimise la locul lor. ISPIRESCU, L. 7. Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi. ALEXANDRESCU, M. 299. ♦ (În unele expresii, în care acțiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic și e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepozițional) Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrîngate clăteau. COȘBUC, AE. 15. Leoaica mină, gonește pe ciuta cea. îngrozită. CONACHI, P. 269. Dar și mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. Dă-mi pe roibul drăguleț. ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (În unele expresii în care acțiunea verbală e reciprocă, de tipul: ) Cui pe cui se scoate. Mînă pe mînă spală și amîndouă obrazul. b) (Rar, prin atracția unei construcții prepoziționale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de urs și pe frîu cu una de șerpe. SBIERA, P. 41. Școala face pe omul om Ș-altoiul pe pomul pom. PANN, la TDRG. c) (Rar, arătînd o tendință de personificare, de însuflețire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepția pronumelui nehotărît «ce») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mîna ta șase săptămîni. ISPIRESCU, L. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ♦ (Pronume de politețe) De ce să te țină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă privește pe d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. 2. a) (Pronumele relativ «care») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Blestemul părinților, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. id. ib. 213. ♦ (Rar, numeralul nehotărît «cîți», «cîte», cu valoare de pronume relativ) Pe cîți i-au găsit, i-au mînat spre curtea primăriei. STANCU, D. 148. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cîți îi întîlnea. CREANGĂ, P. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. b) (Pronumele relativ «cine») Nu vin în sat numai vești bune. Vin și de celelalte. Ba că armata pîrjolește satele și omoară lumea la întîmplare, pe cine pun mîna gradații, ba că soldații nu vor să tragă în răsculați. STANCU, D. 151. În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. SAHIA, N. 51. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. c) (Pronumele interogativ «care») Pe care dintre ei să-l aduc? ▭ Pe care [basm] vrei să mi-l spui? STANCU, D. 45. d) (Pronumele interogativ «cine») Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut și pe celălalt. STANCU, D. 82. ◊ (Urmat de o determinare atributivă) Dă-mi-o pe asta albastră. ▭ Îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. (Pronumele demonstrative «cel», «acela» și formele lor populare, în compunere cu pronumele relativ «care» sau «ce») Notînd Stănescu a făgăduit să-i învețe să-și scrie numele pe hîrtie, pe acei care vor voi să învețe. STANCU, D. 228. Îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. SAHIA, N. 113. La jugu-i el silește pe cei ce l-au urît. EMINESCU, O. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. STANCU, D. 428. Pe unul din ei îl cunoștea. SAHIA, N. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea. ISPIRESCU, L. 5. Culegea la flori domnești Culegea și nu-i plăcea. Pe toate le azvîrlea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (Atestat și în forma învechită pre) Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alții cu bîtele. STANCU, D. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice. CAMILAR, N. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. 5. (Pronumele negative «nimeni» sau «nici unul») De un ceas te uiți la toate fetele. Pe care ai ales-o? – Pe nici una. STANCU, D. 360. N-am mințit pe nimeni. SAHIA, N. 68. III. Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subțiori pe a treia care tușea și picioarele i se împleticeau. CAMILAR, N. I 392. Doi sfanți, doi sfanți o mănușă! Pe a doua fără gologani! PAS, L. I 44. 2 a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e așezat înaintea verbului, și numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidențiat, iar pe șase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. ext. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convențional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. Înlocuiește în polinom pe x cu a. 3. (Numeral distributiv) Făt-Frumos... cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea și astfel toți caii căzură. ISPIRESCU, L. 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat printr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poți ridica gard nou. îl întărești pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulți care nu-și găsesc pe cei așteptați dau năvală în vagoane să-i caute. SAHIA, N. 51. b) (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînțeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, D. 29. A dat ordin ca ogarii împușcați să fie aduși în curtea școlii. I-am tîrît cu cîrligul și noi pe ai noștri. id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simțit pe-ale furierului reci. SAHIA, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, L. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume și precedat de adverbul de comparație «ca». Oamenii... vin s-o vadă cape cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, D. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos și-l omeni ca pe-un călător. ISPIRESCU, L. 5. Mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. CREANGĂ, A. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11O. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi și mi ți-i opri ca pe ei. ISPIRESCU, L. 107. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trîntește baba în mijlocul casei, și-o frămîntă cu picioarele, și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (În loc. prep.) Pe seama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. În legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Și noi avem o urgie. TEODORESCU, P. P. 105. 3. Împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva. ▭ Dușmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) În schimbul, pentru. Pe cușma dumitale pot să-ți dau și o mie de lei. SBIERA, P. 274. Nu-ți e de vînzare [furca], și cît mi-i cere pe dînsa? femeie hăi! CREANGĂ, P. 96. Ce-mi dai tu pe piele? TEODORESCU, P. P. 120. ◊ (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viață trecătoare pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare. ALECSANDRI, P. III 330. ♦ (Cu nuanță temporală și distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumește timpul de muncă) În schimbul unei munci de o zi, o lună, un an etc. Zece lei pe lună; boierește te plătesc. STANCU, D. 463. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. C. Introduce complemente circumstanțiale. I. Urmat de un complement circumstanțial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acțiunea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, EMINESCU, O. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Și te uiți la noi cu drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) Poartă coade pe spate. ◊ (Cuprinde și ideea de acoperire) Pune capacul pe oală. ▭ Moșneagul... pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. ♦ (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva. ▭ Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul. COȘBUC, P. I 99. Mare noroc pe Guvidi! CARAGIALE, S. 124. [Fata babei] se alinta... lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. ♦ În jurul, pe după. Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji. BENIUC, V. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU, L. 89. ♦ De și-a spălat mîinile în vin și le-a șters pe șorțul negru. STANCU, D. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă. GORJAN, H. I 4. ♦ Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. De pe. În zadar a ta suflare... Șterge urma pe cărare. ALECSANDRI, P. III 22. ♦ (Construcția prepozițională, legată de un sens figurat, are funcțiune atributivă; cuprinde și ideea de posesiune) Peste. Țăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga țară. BENIUC, V. 87. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată suprafața pe care se desfășoară mișcarea, într-o direcție oarecare sau în direcții diferite) Alții coborîră pe albia Bistriței la vale. SADOVEANU, F. J. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri și pe plajă. BART, E. 394. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu nuanță instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ◊ (Cu sens local și temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția. ISPIRESCU, L. 16. 3. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perișorul îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, L. 20. Toarnă... toată apa cea din fîntînă pe jăratec. CREANGĂ, P. 65. Părul ei... se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. 4. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iațco... putu vedea pe fereastră pe Jder. SADOVEANU, F. J. 428. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. III 12. ♦ (Introduce o propoziție atributivă cu sens local) Pe care. Se află și o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. STANCU, D. 489. 5. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau acțiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta. ▭ Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo și, cînd intră în bordei, ce să vadă? CREANGĂ, P. 11. 6. (În legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spațiu etc.) În, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică. Pe lume = în toată lumea, printre toți oamenii. N-am pe nimeni pe lume. SADOVEANU, F. J. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ISPIRESCU, L. 193. 7. (Dă complementului pe lîngă care stă o nuanță de aproximație, de neprecizie, indicînd un spațiu mai larg decît cel arătat de construcția fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Pe acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion? – Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara... pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. 8. (În expresii și locuțiuni) Pe acolo v. acolo. Pe aici v. aici. Pe aiurea v. aiurea. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra v. deasupra. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. latură. Pe de o parte..., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Pe dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. loc. Pe sus v. sus. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanțial de timp. 1. În timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Pe arșița asta o să ne uscăm de sete. CREANGĂ, P. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Pe mîine = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mîne cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină. BENIUC, V. 17. Pe mîne să vii la mine la amiazi. RETEGANUL, P. V 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Ședința s-a amînat pe mîine. ▭ Aveți de grije, însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți. RETEGANUL, P. II 54. ◊ Loc. prep. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (întărit prin «cam») Iară cînd fu cam pe după miezul nopții... se sculă binișor. ISPIRESCU, L. 377. Pe aproape de = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi... pornește cu grăbire la locul știut. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. conj. Pe cînd... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari care trăiseră acolo pe cînd balta avea pește. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrțîind niște care. CREANGĂ, P. 14; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care știm munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum în huzur și lenevesc, au să rabde. CAMILAR, N. I 399. Jupîn Iațco gemea... cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină... să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. ♦ Pe timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă în ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/1. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani. CREANGĂ, A. 142. În. Era pîn iarna... de la ’49... ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. CARAGIALE, S. N. 41. ♦ Spre, înspre. Încet, încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții. CARAGIALE, S. N. 254. Pe toamnă se pomenește cu un argat că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Tăind... o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămășiță au udat-o cu apă de mare. DRĂGHICI, R. 88. ◊ (În legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop și nu s-a văzut nor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. 2. (Urmat de determinări care arată distribuția) În (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ◊ (Învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămîna etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea... pe fiecare zi o baniță de jăratec. ISPIRESCU, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 3. 3. (În expresii și locuțiuni) De azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. urmă. Pe veci v. veac. Pe viață v. viață. Pe viitor v. viitor. Pe vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanțial de mod. 1. (Cu sens local și modal) Și nevastă-sa, și fetele umblau altădată desculțe, munceau pînă cădeau pe brînci. STANCU, D. 41. Se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meșter ce direge, Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. De dimineață a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tîrguieli în oraș. C. PETRESCU, A. 277. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot. NEGRUZZI, S. I 263 ◊ (În construcții corespunzătoare gerunziului) Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ În conformitate cu..., potrivit cu..., după...; în baza... Am izbutit, măicuță, să facem acum pe cheful spînului. CREANGĂ, P. 227. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu! ALECSANDRI, O. 63. Îmbodolite în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Orașele... constituindu-se pe- principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Eu pe deal, mîndră pe șes, Ș-o cunosc numai pe mers. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) În zadar îl tot recheamă la regulament și la deciziuni, cu speranță că astfel d-lor ti vor lucra un dicționar pe placul d-sale. ODOBESCU, S. III 333. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voiește (cineva). Îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuiau numaidecît să rămîie pe a lor. CREANGĂ, P. 284. Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa... dacă așa stau lucrurile... Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărîciunii măriei- tale. CARAGIALE, S. N. 279. ♦ Cu. Vlădica l-o trîntit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mînă de hrișcă. La TDRG. 3. (Complementul denumește o valoare de schimb) În schimbul, pentru, cu prețul, cu. De unde au ei atîtea avuții... Dacă și le-au cumpărat, pe ce și le-au cumpărat? CAMILAR, N. I 400. «Ți-l duc eu!» [sacul]. – «Cum?». – «Pe plată!». COȘBUC, P. I 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, L. 266. Dă gînsacul pe o pungă. CREANGĂ, P. 43. 4. (Cu înțeles instrumental, adesea și local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Vești mai mîndre ca-n povești A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, O. I 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ♦ (În construcții care denumesc limba ca mijloc de comunicare) În. Pe romînește. ▭ Sînt mecanic. Pe limba noastră de la țară, fierar. STANCU, D. 366. 5. (Cu înțeles cantitativ; în locuțiuni) Pe atît(a) sau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila împărăției-tale m-a îngăduit p-atîta. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Și la baie mi-l ducea. TEODORESCU, P. P. 477. Pe cît = a) (cu înțeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea]. SADOVEANU, F. J. 371. Pe cît știu, această armată și-a creat singură... mijloacele sale de existență. ODOBESCU, S. III 578; b) (cu înțeles comparativ, mai ales în corelație cu pe atîta sau cu atîta) Pe măsură ce, cu cît. Au început a se ivi niște nourași, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hohot întunecat. DRĂGHICI, R. 9. Păi cît se uita la dînșii, cu atît se umplea mai mult de bucurie. GORJAN, H. I 59; c) (cu înțeles multiplicativ) încă o dată atît..., cît. Asta n-aș face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. CREANGĂ, P. 229. Mai na bani pe cît ți-am dat. BIBICESCU, P. P. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. ◊ (În fracții) Trei pe patru (scris 3/4). 7. (Cu înțeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regimente.CAMILAR, N. I 371. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (În expresii și locuțiuni) A fi pe cale să... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pe bază de... v. bază. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. larg. Pe neașteptate v. neașteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. (Cu nuanță finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiți voi? ISPIRESCU, L. 215. (Cu nuanță modală) Își sleia toate puterile minții pe certuri. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ În urma. Un profesor era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunțînd idei liberale. GHICA, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanțial de scop; la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pe jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruță și te așterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuță de smochină Să mă duc la ea pe cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (În construcție cu supinul; de obicei exprimă o acțiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut. COȘBUC, P. I 50. S-au adunat cu toatele... și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. VI. (În formule de jurămînt) Pe cinstea mea. Pe viața mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viața. STANCU, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (Învechit, construit cu «a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioșire. ALECSANDRI, P. II 182. Toate stau pe o schimbare. CONACHI, P. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat. ALECSANDRI, P. P. 310. F. În prepoziții compuse. De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulți, de pe Argeș. STANCU, D. 149. Cei doi muncitori nu plîng, își șterg de pe frunte sudoarea și sîngele. SAHIA, N. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. ◊ (În construcții atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi șoimul de pe stîncă Cum se-nalță. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem și mă întorc de pe o parte pe alta. STANCU, D. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104; c) (modal) după. În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Și de pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, P. P. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Și caii, stropiți pînă pe spinare de noroi, par obosiți. STANCU, D. 418. Boierul se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Pe la v. la. Pe lîngă v. lîngă. – Variante:(regional) pă, (învechit) pre prep.

PEȘTE, pești, s. m. 1. (La pl.) Clasă de animale vertebrate acvatice, cu corpul de obicei alungit, cu pielea acoperită cu solzi și bogată în secreții mucoase, cu membrele transformate în înotătoare și cu respirație branhială; (și la sg.; adesea colectiv) animal care face parte din această clasă. ◊ Pești zburători = specii de pești care pot să sară din apă și să execute un zbor planat cu ajutorul înotătoarelor pectorale. La pește = la pescuit. ◊ Expr. Cât ai zice pește = foarte repede. A tăcea ca peștele (sau ca un pește) = a nu spune nicio vorbă, a nu scoate un cuvânt, a păstra tăcere completă. A trăi (sau a se simți etc.) ca peștele în apă = a trăi bine, a se simți la largul său; a-i merge bine. A trăi (sau a o duce, a se zbate etc.) ca peștele pe uscat = a duce o viață foarte grea; a face eforturi disperate (și zadarnice). A fi cu borșul la foc și cu peștele în iaz = a se lăuda înainte de izbândă. Când o prinde mâța pește = niciodată. ◊ Compuse: pește-auriu (sau -curcubeu, -soare) = pește de culoare verde-gălbuie, cu pete roșii pe spate și cu dungi albastre pe părțile laterale ale capului (Eupomotis gibbosus); pește-ciocan = specie de rechin din mările calde, cu capul în formă de ciocan (Zygaena malleus); pește-fierăstrău = pește din mările calde, cu botul lung, turtit în formă de lamă dințată (Pristis pristis); pește-de-piatră = a) fusar; b) pietrar; pește-cu-spadă = pește mare cu corpul în formă de fus, cu pielea fără solzi, cu capul mare și cu falca de sus prelungită ca o sabie ascuțită pe ambele muchii (Xiphias gladius); peștele-lui-Solomon = specie de pește din familia salmonidelor (Salmo labrax); pește-țigănesc = a) nume generic pentru diferite specii de pești mici; b) caracudă; c) pălămidă-de-baltă; pește-de-mare = calcan. 2. Carne de pește (1), folosită ca aliment; mâncare preparată din astfel de carne. ◊ Expr. (Fam.) Asta-i altă mâncare de pește = asta e cu totul altceva. 3. (Astron.; n. pr. pl. art.) Numele unei constelații din emisfera boreală. ♦ Una din cele douăsprezece zodii ale anului. 4. Fig. (Calc după fr. poisson) Bărbat întreținut de o femeie. ♦ Proxenet, codoș. – Lat. piscis.

PEȘTE ~i m. I. 1) Animal vertebrat acvatic cu corp, de obicei, prelung și acoperit cu solzi, cu aripioare pentru înot, având respirație, în majoritatea cazurilor, branhială. ~ viu. ~ congelat. ◊ Cât ai zice ~ într-o clipă; dintr-o dată. Asta-i altă mâncare de ~ asta-i complet altceva. A se zbate ca ~ele pe uscat a depune eforturi disperate și fără succes pentru a ieși dintr-o situație grea. A tăcea ca ~ele a nu rosti nici un cuvânt. 2) la pl. mai ales art. pop. Constelație din emisfera boreală. ◊ Zodia ~elui unul dintre cele douăsprezece sectoare zodiacale. II. (în îmbinări, indicând diferite specii): ~-vivipar pește care naște pui vii. ~-veninos pește înzestrat cu organe speciale care produc venin. ~-zburător pește marin care poate sări din apă și zbura pe o traiectorie mică. ~-cu-spadă pește marin de talie mare, cu corp fusiform lipsit de solzi, având falca de sus prelungită și ascuțită ca o sabie cu două tăișuri. ~-ciocan pește marin cu cap în formă de ciocan. ~-ferăstrău pește marin cu gura în formă de lamă de ferăstrău, dințată pe două laturi. ~-de-piatră pește dulcicol de talie medie, cu corp fusiform, întâlnit în ape adânci și cu fund pietros; pietrar. ~-lup pește dulcicol răpitor, de talie medie, verzui pe spate; abat. ~-porcesc pește dulcicol de talie mică, fusiform, cu mustăți, pătat pe laturi; porcușor. ~-păun pește marin de talie mică, albăstrui-verzui, cu nuanțe aurii pe spate și argintiu pe abdomen și flancuri. ~-țigănesc a) orice pește mărunt; b) pește dulcicol de talie medie, cu cap mic și corp lat, având formă romboidală; caracudă; c) pește dulcicol de talie mică, cu corp fusiform, verde-gălbui cu pete negre, având spini dorsali și plăci osoase laterale. /<lat. piscis

PEȘTE, pești, s. m. 1. (La pl.) Clasă de animale vertebrate acvatice, cu corpul de obicei alungit, cu pielea acoperită cu solzi și bogată în secreții mucoase, cu membrele transformate în înotătoare și cu respirație branhială; (și la sg.; adesea colectiv) animal care face parte din această clasă. ◊ Pești zburători = specii de pești care pot să sară din apă și să execute un zbor planat cu ajutorul înotătoarelor pectorale. La pește = la pescuit. ◊ Expr. Cât ai zice pește = foarte repede. A tăcea ca peștele (sau ca un pește) = a nu spune nici o vorbă, a nu scoate un cuvânt, a păstra tăcere completă. A trăi (sau a se simți etc.) ca peștele în apă = a trăi bine, a se simți la largul său; a-i merge bine. A trăi (sau a o duce, a se zbate etc.) ca peștele pe uscat = a duce o viață foarte grea; a face eforturi desperate (și zadarnice). A fi cu borșul la foc și cu peștele în iaz = a se lăuda înainte de izbândă. Când o prinde mâța pește = niciodată. ◊ Compuse: pește-auriu (sau -curcubeu, -soare) = pește de culoare verde-gălbuie, cu pete roșii pe spate și cu dungi albastre pe părțile laterale ale capului (Eupomotis gibbosus); pește-ciocan = specie de rechin din mările calde, cu capul în formă de ciocan (Zygaena malleus); pește-ferăstrău = pește din mările calde, cu botul lung, turtit în formă de lamă dințată (Pristis pristis); pește-lup = avat; pește-păun = pește mic, frumos colorat, cu jumătatea superioară a corpului albastră-verzuie cu reflexe aurii, iar cu cea inferioară argintie (Coris julio); pește-porcesc = porcușor; pește-de-piatră = a) fusar; b) pietrar; pește-cu-spadă = pește mare cu corpul în formă de fus, cu pielea fără solzi, cu capul mare și cu falca de sus prelungită ca o sabie ascuțită pe ambele muchii (Xiphias gladius); peștele-lui-Solomon = specie de pește din familia salmonidelor (Salmo labrax); pește-țigănesc = a) nume generic pentru diferite specii de pești mici; b) caracudă; c) pălămidă-de-baltă; pește-de-mare = calcan. 2. Carne de pește (1), folosită ca aliment; mâncare preparată din astfel de carne. ◊ Expr. (Fam.) Asta-i altă mâncare de pește = asta este cu totul altceva. A fi tot o mâncare de pește = a fi același lucru, a fi totuna. 3. (La pl. art.) Numele unei constelații din emisfera boreală. ◊ Zodia peștelui sau (eliptic) peștii = una din cele douăsprezece zodii ale anului. 4. Fig. (Calc după fr. poisson) Bărbat întreținut de o femeie. ♦ Proxenet, codoș. – Lat. piscis.

pește² sm [At: COD. VOR. 124/20 / V: (îvr) piste / Pl: ~ti și (îvr) ~tiuri / E: ml piscis] 1 (Lpl) Clasă de vertebrate inferioare acvatice, cu corpul de obicei alungit, cu pielea acoperită de solzi și bogată în secreții mucoase, cu membrele transformate în înotătoare și cu respirație branhială, rar, pulmonară. 2 (Șls; și csc) Animal din această clasă. 3 (Îs) ~ alb Pește comestibil cu carnea albă. 4 (Îs) ~ti albi Albitură. 5 (Îs) Untură de ~ Grăsime de pește, foarte bogată în vitamina D, folosită în combaterea rahitismului. 6 (Îs) La ~ (sau ~ti) La pescuit. 7 (Îlv) A prinde (sau a da la) ~ A pescui. 8 (Îlav) Cât ai zice ~ Foarte repede. 9 (Îal) Într-o clipă. 10 (Îal) Imediat. 11 (Îe) A tăcea ca ~le (sau ca un ~) A nu spune nimic Si: a nu scoate un cuvânt, a tăcea chitic. 12 (Îe) A trăi (a o duce, a se simți etc.) ca ~le în apă A trăi bine. 13 (Îae) A se simți bine. 14 (Îae) A se simți la largul lui. 15 (Îe) A trăi (sau a o duce, a se zbate) ca ~le pe uscat A duce o viață grea. 16 (Îae) A face eforturi zadarnice. 17 (Fam; gmț; îlv) A da (mâncare) la ~ti A vomita. 18 (Îlav) Când o prinde mâța ~ Niciodată. 19 (Rar; îe) A vâna ~ în apă tulbure A obține avantaje personale datorită unei situații incerte. 20 (Îvr; îf peștiuri) Soiuri de pește² (1). 21 Carne de pește² (1) folosită ca aliment. 22 Mâncare preparată din astfel de carne. 23 (Îe) Asta-i altă mâncare de ~ Asta-i altceva. 24 (Îe) A fi tot o mâncare de ~ A fi același lucru. 25 (Iht; reg; îc) ~-alb (sau ~-albișor) Obleț (Alburnus lucidus). 26 (Iht; reg; îc) ~le-ac Boarcă (Sygnathus rubescens). 27 (Iht; reg; îc) ~le-de-arin (sau ~-sărac) Boarcă (Rhodeus sericeus)^[1]. 28 (Reg; îc) ~-auriu (sau ~-curcubeu, ~-soare) Pește² de culoare verde-gălbui, cu pete roșii pe spate și cu dungi albastre pe părțile laterale ale capului Si: (reg) biban american, biban-soare, sorete (Eupamotis gibbosus). 29 (Iht; reg; îc) ~-bălan Crap-caras (Carassius auratus gibelio). 30 (Iht; reg; îc) ~-de-bătaie (sau ~-de-bătălie, ~-crăiesc) sau ~le-doamnei Boiștean (Phoxinus phoxinus). 31 (Îc) ~-ciocan Pește² de mare cu capul în formă de ciocan (Zygaena mallens). 32 (Iht; înv; îc) ~-câinesc Câine-de-mare (Acanthias vulgarias). 33 (Iht; reg; îc) ~-le-dracului Zvârlugă (Cobitis taenia). 34 (Iht; reg; îac) Câră (Cobis aurată balcanica). 35 (Iht; reg; îac) Pălămidă-de-baltă (Pungitius platygaster). 36 (Îc) ~-ferăstrău Pește² de mare cu botul lung, turtit și dințat (Pristis pectinatus). 37 (Iht; reg; îc) ~-firez (sau ~-cu-țepi, ~-țigănesc) Ghindrin (Gasterosteus aculeatus ponticus). 38 (Iht; reg; îc) ~-de-mare Calcan (Scophtalmus maeoticus). 39 (Iht; reg; îc) ~-negru (sau ~-țigănesc) Țigănuș (Umbra Krameri Walbaum). 40 (Iht; reg; îc) ~-cu-două-nume (sau ~-de-piatră) sau ~le-țiganului Pietrar (Aspro zingel). 41 (Îc) ~-păun Pește² (1) mic, frumos colorat, cu jumătatea superioară a corpului albastră-verzuie cu reflexe aurii, iar cu cea inferioară argintie (Coris julis). 42 (Iht; reg; îc) ~-de-piatră Fusar (Aspro streber). 43 (Iht; reg; îac) Zglăvoacă (Cattus gobio). 44 (Iht; reg; îc) ~-moțănesc (sau ~-pistriț, ~-porcesc) Porcușor (Gobio gobio și Kessleri). 45 (Iht; reg; îc) ~-rău Șalău (Lucioperca lucioperca). 46 (Îc) ~le-lui-Solomon Specie de pește² (1) din familia salmonidelor (Salmo labrak). 47 (Îc) ~-cu-spadă (sau ~-cu-suliță) ori ~le-spadă Pește² (1) mare, cu corpul fusiform, cu pielea fără solzi, cu capul mare și cu falca de sus prelungită ca o sabie ascuțită pe ambele muchii (Xiphias gladius). 48 (Iht; reg; îc) ~-lup (sau ~-cu-șapte-nume, ~-țigănesc) Avat (Aspius cispius). 49 (Reg; îc) ~-țigănesc Diferite specii de pești² (1) mici și fără valoare economică. 50 (Iht; reg; îac) Caracudă (Carassius carassius). 51 (Iht; reg; îac) Lin (Tinca tinca). 52 (Iht; reg; îac) Pălămidă de baltă (Pungitius platygater). 53 (Bot; reg) ~-de-pădure Hamei (Humulus lupulus). 54 (Zlg; reg; euf) Șarpe. 55 (Zlg; reg) Mormoloc. 56 (Lpl; art) Constelație din emisfera boreală. 57 (Lpl; art; șîs Zodia ~tilor) Una dintre cele douăsprezece zodii ale anului, care cuprinde perioada 22 februarie – 21 martie. 58 (Fig; cdp fr poisson) Bărbat întreținut de o femeie. 59 Proxenet. 60 (Pop) Parte musculoasă a brațului sau a gambei. 61 (Pex; reg) Mușchi² de la șira spinării. 62 (Îs) ~le în coteț Motiv ornamental popular folosit ca model de cusătură sau ca model pentru încondeierea ouălor de Paști. 63 (Reg; îcs) ~le și apa Joc de copii, constând în realizarea unor figuri dintr-o sfoară, cu ajutorul degetelor. 64 (Reg; îcs) A vinde ~ Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. corectat(ă)

PLANETĂ s. v. zodie.

PLANETĂ, planete, s. f. 1. Corp ceresc obscur, care se rotește în jurul soarelui pe o orbită eliptică, situat în unul dintre focarele acestei orbite și care primește lumină și căldură de la soare. O mare... nețărmurită, se tot ducea cu gînd cu tot, Sub înserarea viorie și înstelarea-nfloritoare, Cînd spre-o planetă, cînd spre alta. MACEDONSKI, O. I 229. Viața se face frumoasă prin frumusețea ta precum aerul se luminează prin lumina planetelor. BOLINTINEANU, O. 452. ♦ (Prin restricție) Globul pămîntesc, pămîntul. Pavel Vardaru suspină cu o nemărginită milă pentru propriu-i destin: era fără îndoială cel mai nefericit comandant de regiment de pe planetă. C. PETRESCU, Î. I 3. 2. Prezicere astrologică bazată pe zodia în care se găsea soarele în momentul nașterii cuiva. Cei mai mulți ziceau însă că rari copii se nasc într-o zodie, într-o planetă bună, ca copiii badei Ion. RETEGANUL, P. IV 62. ♦ Bucățică de hîrtie cuprinzînd preziceri naive de viitor, pe care o vînd flașnetarii sau alți ambulanți, extrăgînd-o la întîmplare (uneori cu ajutorul unui papagal sau șoarece alb dresat) dintre altele de același fel. Pe urmă trag toți planeta de la o italiancă cu papagalul. D. Mitică a citit planeta cocoanii Luxiții: «Ai să păți multe după inima ta cea largă». CARAGIALE, O. II 171. – Variantă: planet, planeți (C. PETRESCU, Î. II 121, EMINESCU, O. I 133), s. m.

planetă f. 1. astru ce se învârtește în jurul soarelui, dela care primește și resfrânge lumina: pământul e o planetă; 2. zodie: pe urmă trag toți planeta CAR.

PLANETĂ s. (ASTRON.) (pop.) zodie. (Mercur este o ~.)

planetă sf [At: ST. LEX. 231^r/22 / V: (înv) planet sm, planit^[1] sm, ~nită / Pl: ~te / E: lat planeta, fr planète, ger Planet] 1 Corp ceresc fără lumină proprie care se rotește în jurul Soarelui și care se vede pe cer sub forma unui punct luminos ca urmare a reflectării luminii solare. 2 (Pgn) Orice corp ceresc, fără lumină proprie, satelit al unei stele. 3 (Spc) Corp ceresc din sistemul solar, locuit de oameni Si: pământ (73). 4 (Îvp) Zodie în care se naște cineva. 5 (Îvp) Bilet pe care erau scrise preziceri de viitor și pe care îl vindeau flașnetarii, extrăgându-l pentru amatori la întâmplare, dintre altele de același fel, cu ajutorul unui papagal sau a unui șoarece alb dresat. corectat(ă)

PLANETĂ s. (ASTRON.) (pop.) zodie. (Mercur este o ~.)

planetă s. v. ZODIE.

porc sm [At: (cca 1580) CUV. D. BĂTR. II, 470/10 / Pl: porci / E: ml porcus] 1 Mamifer domestic, paricopitat, din familia porcinelor, omnivor, cu capul conic, cu maxilarul superior alungit și caninii foarte dezvoltați, cu pielea groasă și corpul acoperit cu peri aspri, scurți și rari, crescut pentru carnea și grăsimea lui Si: (pop) râmător (1), râtan (1), (înv) sfin (Sus scrofa domestica) Vz mascur (1), mator¹. 2 (Îc) ~-mistreț (sau ~-sălbatic), (pop) (~-de-pădure) Mamifer sălbatic paricopitat, cu corpul masiv, cu greabănul înalt, capul mare, terminat cu botul alungit, cu caninii largi, puternici și părul aspru și gros, de culoare sură-neagră Si: mistreț (Sus scrofa). 3 (Îe) A trăi ca câinii cu porcii A trăi foarte rău unii cu alții. 4 (Fam; îe) A tăcea ca ~ul în păpușoi (sau în cucuruz) A păstra tăcere desăvârșită asupra unui lucru, mai ales când cineva se simte vinovat. 5 (Îae) A tăcea prefăcându-se că este preocupat de ceva foarte important spre a nu răspunde la aluzii sau la învinuiri directe. 6 (Pfm; îe) A da năvală ca ~ul A fi foarte îndrăzneț. 7 (Pfm; îae) A fi foarte nesimțit. 8 (Pfm; îae) A fi obraznic. 9 (Pfm; îe) Doar n-am păscut (sau n-am păzit) porcii cu tine (sau împreună etc.) Se spune cuiva spre a-i atrage atenția că-și permite prea multe. 10 (Pfm; îe) A mânca (sau, reg, a întoarce) porcii (de) la jir (sau acasă) A sforăi în somn. 11 (Pfm; îe) A face (pe cineva) albie (sau troacă) de porci A certa pe cineva foarte aspru și cu vorbe grele, injurioase. 12 (Reg; îe) A nu fi în porcii lui (sau în toți porcii) A fi fără chef. 13 (Reg; îae) A fi trist. 14 (Reg; îs) Jurământul ~ului Se spune, în glumă, despre cineva care promite că renunță la o deprindere rea, dar nu respectă promisiunea. 15-16 (Reg; îe; îls) (A avea) norocul -ului (A avea) noroc mare și nemeritat. 17-18 (Îae; îal) (A avea) succes foarte mare în acțiunile întreprinse. 19 (Îe) A îngrășa ~ul în ajun A încerca zadarnic să recupereze în ultimul moment timpul pierdut. 20 (Prc) Carne de porc (1). 21 (Pex) Mâncare din porc (20). 22 (Reg; îcs) ~ul mare Joc de cărți nedefinit mai îndeaproape. 23 (Reg; pex; îacs) Persoană care pierde la jocul de cărți porcul (22) mare. 24 (Reg; îcs) ~ul mic Joc de cărți nedefinit mai îndeaproape. 25 (Reg; pex; îacs) Persoană care pierde la jocul de cărți porcul (24) mic. 26 (Reg; îcs) Porcii în coteț Model pe ouăle încondeiate, cu un fond roșu cu motive florale albe. 27 (Dep) Om lacom, nesimțit și fără caracter Si: (reg) porcan (3). 28 (Dep) Om obraznic, indecent Si: (reg) porcan (4). 29 (Pfm; îs) ~ de câine Om de nimic Si: nemernic, ticălos. 30 (Pop; lpl) Roi de stele numit Hyadele, în formă de „V”, în constelația zodiacală Taurul din emisfera boreală, având ca stea principală Aldebaran Si: (pop) vierii. 31 (Pop; îs) Luceafărul porcilor (sau ~ului), ori steaua ~ului Stea principală, numită Aldebaran, din roiul de stele Hyadele Si: (pop) porcarul¹ (4), (reg) deșteptătorul. 32 (Fam; îe) A fi născut în zodia ~ului A fi extrem de norocos. 33 (Lpl; îc) ~-spinos (sau ghimpos) Gen de rozătoare sălbatice, de talie mijlocie cu spinarea și flancurile acoperite de spini lungi, puternici și cu abdomenul prevăzut cu peri tari (Hystrix). 34 (Îae) Exemplar din genul porcilor (31)-spinoși. 35 (Zlg; reg; îc) ~-spinos Arici (Erinaceus europaeus). 36 (Iht; îc) ~-de-mare Pește marin de culoare neagră, cu înotătoarele acoperite de țepi veninoși Si: scorpie-de-mare (Scorpaea porcus). 37 (Zlg; îac) Delfin² (Delphinus delphis). 38 (Iht; reg; îc) ~ul-apelor Clean (Leuciscus cephalus). 39 (Ent; reg; îc) ~ul-popii Câinele-babei (Oniscus murarius). 40 (Bot; Trs; lpl) Scaiete (Dipsacus laciniatus). 41 (Bot; Trs, lpl) Varga-ciobanului (Dipsacus silvester). 42 (Bot; reg; lpl) Mătrăgună (Atropa belladonna). 43 (Bot; reg; îc) Porci-nebuni Captalan (Cirsium rivulare).

PREARSITĂ s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

PREDESTINARE s. destin, fatalitate, menire, noroc, soartă, ursită, zodie, (rar) predeterminație, (înv. și pop.) striște, (pop.) dată, făcut, noroceală, norocire, orîndă, parte, rînduială, scrisă, soroc, (înv. și reg.) sorocire, (reg.) ursă, urseală, (înv.) predestinație, preursire, preursită, triște, ursitoare, (grecism înv.) proorizmos, (fig.) stea. (Așa i-a fost ~.)

predestinație s. v. DESTIN. FATALITATE. MENIRE. NOROC. PREDESTINARE. SOARTĂ. URSITĂ. ZODIE.

PREDESTINAȚIE s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

predeterminație s. v. DESTIN. FATALITATE. MENIRE. NOROC. PREDESTINARE. SOARTĂ. URSITĂ. ZODIE.

PREDETERMINAȚIE s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

preursire s. v. DESTIN. FATALITATE. MENIRE. NOROC. PREDESTINARE. SOARTĂ. URSITĂ. ZODIE.

PREURSIRE s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

preursită s. v. DESTIN. FATALITATE. MENIRE. NOROC. PREDESTINARE. SOARTĂ. URSITĂ. ZODIE.

PREZICEREA VIITORULUI. Subst. Ghicit, ghicire, prezicere, prevestire, profeție, prorocire, prorocie (rar), divinație (livr.), oracol (ant.), vaticinație (rar), vaticiniu. Astrologie; capnomanție (rar); ghicit în cărți; cartomanție; chiromanție; dactilomanție (rar); enoptromanție; extispiciu (ant.); geomanție; giromancie; hidromanție; hipomanție; iatromanție; meteoromanție (livr.); necromanție; nefelomancie (livr.); ornitomanție (ant.); pegomanție; piromanție; psihomanție; rabdomanție; teomanție. Ghicitor, cărturăreasă, vidmă (reg.), prezicător, prevestitor, profet, proroc, prorocitor (înv.), vaticinator, vates (ant.), mag, cititor în stele, astrolog, zodier; chiromant; haruspiciu (ant.); necromant; piromant; pitonisă, sibilă. Carte de zodii, zodiac, zodiar, rojdanic, gromovnic, horoscop. Adj. Profetic, prorocesc (înv.), oracular (rar), vaticinant (rar); divinatoriu. Prorocitor, prevestitor. Vb. A ghici, a prevesti, a prezice viitorul, a proroci, a profetiza, a profeți, a vaticina. A da în cărți, a da în bobi, a trage (a întinde, a pune) bobii, a-i da (cuiva) în zodii, a da cu ghiocul, a căta (cuiva) în ghioc, a ghici în palmă, a ghici în cafea, a-i citi (cuiva) în stele. V. destin, posibilitate, viitor, vrăjitorie.

proorizmos s. v. DESTIN. FATALITATE. MENIRE. NOROC. PREDESTINARE. SOARTĂ. URSITĂ. ZODIE.

PROORIZMOS s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

RAC¹ raci m. 1) Crustaceu dulcicol cu carapacea brună-verzuie (roșie după fierbere), având prima pereche de picioare în formă de clește. ◊ Roșu ca ~ul cu fața foarte rosie. A da înapoi (sau îndărăt) ca ~ul a) a se retrage; b) a regresa. 2) la sing. art. pop. Constelație situată în dreptul Soarelui, când acesta ajunge la solstițiul de vară. ◊ Tropicul ~ului paralela de 23°27’ latitudine nordică. Zodia (sau semnul) ~ului unul dintre cele douăsprezece sectoare ale zodiacului; zodia Cancerului. 3) med. pop. Tumoare malignă constând din înmulțirea excesivă a celulelor cu distrugerea țesuturilor vecine normale; cancer. /<sl. raku

RAC s. 1. (ZOOL.; Astacus fluviatilis) (rar) stacoj. 2. (pop.) cancer. (Zodia ~.)

RAC, raci, s. m., și (3) racuri, s. n. 1. Crustaceu decapod, acoperit cu o carapace de culoare neagră-verzuie (care prin fierbere devine roșie), avînd perechea anterioară a picioarelor în forma unor clești dințați cu ajutorul cărora apucă hrana; trăiește în lacuri și rîuri și e căutat pentru carnea lui gustoasă (Astacus fluviatilis). Mata trebuie să cunoști că racilor le place carne cu miros. SADOVEANU, Î. A. 82. Peștele s-a stricat și racii l-au mîncat. ALEXANDRESCU, M. 404. ◊ Expr. A da înapoi (sau îndărăt) ca racul = a-i merge rău, a regresa. Roșu ca un rac fiert sau ca racul, se spune despre o persoană foarte roșie la față. Numai ce-l văd că vine, roș ca un rac. SADOVEANU, O. I 331. Căpitanul, foc de mînie, ieși din apă roșu, ca un rac fiert. BART, S. M. 101. 2. (În forma articulată) Numele popular al unei constelații în dreptul căreia ajunge soarele la solstițiul de vară (și de unde începe a da înapoi, fiind în declin); cancer. ◊ Tropicul racului (sau cancerului) = cerc imaginar pe globul pămîntesc, la 23°27' nord de ecuator, formînd limita convențională teoretică între zona tropicală și cea temperată boreală. Zodia (sau semnul) racului = a patra dintre cele 12 zodii; zodia cancerului. 3. Nume dat diferitelor unelte care prind sau agață (ca picioarele racului): a) ancoră, mîță (4). Unul din plutași apucă racul puternic... și, înfigîndu-l în pămînt, încearcă să oprească pluta. BOGZA, C. O. 378; b) unealtă folosită pentru trasul burlanelor sau al altor piese dintr-o gaură de sondă; c) tirbușon. Călugărul voi să mai destupe una, dar îi luai racul din mînă. HOGAȘ, DR. 272. 4. (Med.) Numele popular al cancerului.

RAC s. 1. (ZOOL.; Astacus fluviatilis) (rar) stacoj. 2. (pop.) cancer. (Zodia ~ului.)

RAC, raci, s. m. 1. Crustaceu comestibil acoperit cu o carapace tare, de culoare neagră-verzuie, care devine roșie la fiert, cu abdomenul inelat, cu cinci perechi de picioare, dintre care cea din față este în formă de clește (Astacus fluviatilis). ◊ Expr. A da înapoi (sau îndărăt) ca racul = a-i merge rău, a nu mai progresa. Roșu ca racul (sau ca un rac fiert), se spune despre o persoană foarte roșie la față. 2. (Art.) Numele unei constelații în dreptul căreia Soarele ajunge la solstițiul de vară. ◊ Tropicul racului = cerc imaginar pe globul pământesc, la 23°27’ nord de ecuator, care limitează zona tropicală de cea boreală. Zodia (sau semnul) racului = a patra dintre cele 12 zodii; zodia cancerului. 3. Nume dat unor unelte care prind sau agață ca picioarele racului (1): a) dispozitiv folosit pentru fixarea coloanei de țevi de pompare în coloana de exploatare a unei sonde; b) dispozitiv folosit la prinderea și readucerea la suprafață a unor piese scăpate sau rămase accidental în gaura de sondă. 4. Ustensilă de uz casnic, confecționată din oțel, ascuțită și prevăzută cu un mâner, cu care se extrag dopurile din sticlele înfundate; tirbușon. 5. (Med.; pop.) Cancer. – Din sl. rakŭ.

rac m. (vsl. rakŭ, rus. sîrb. bg. ceh. pol. rus. ung. rak. V. răcar). Un crustaceŭ (ástacus fluviátilis) care trăĭește în rîurĭ și lacurĭ și care se mănîncă. (Racu are zece picĭoare, dintre care cele doŭă din ainte se deschid ca niște foarfece și poate strînge cu ele foarte tare. Are și doŭă antene lungĭ numite pop. mustățĭ, ĭar coadeĭ poporu-ĭ zice gît. În realitate, capu raculuĭ e tocmaĭ în partea opusă. Dar poporu, pintr’o falsă observațiune, crede că racu, dacă-șĭ tîrîĭe coada, îșĭ tîrîĭe gîtu și capu, și de aceĭa zice că merge înapoĭ. De aicĭ și expresiunea a da înapoĭ, ca racu, a regresa. Racu fert devine stacoșiŭ. De aicĭ și expresiunea roș ca racu). Al șaselea semn al zodiaculuĭ (Iuniŭ): zodia raculuĭ. Astr. Geogr. Tropicu raculuĭ (saŭ canceruluĭ), tropicu de nord. S. n., pl. urĭ. Destupător, sfredel special făcut de scos dopurile de plută din buteliĭ (fr. tire-bouchon) saŭ, pus în vîrfu verigiĭ, de scos furtuĭala din puștile care se încărcaŭ pe la gură și de prins peticile cu care se curăță țeava pin ăuntru. Furcă cu care se oprește căruța cînd se oprește pe un suiș (sîrb. raklje). Ancoră (Vechĭ). O boală teribilă (numită și cancer și schiros) care consistă într’o unflătură internă care degenerează în ulcer și care mănîncă organu unde s’a produs (stomah, ficat, țîță ș. a.). V. crab, stacoj.

RAC, raci, s. m. 1. Crustaceu comestibil acoperit cu o carapace tare, de culoare neagră-verzuie, care devine roșie la fiert, cu abdomenul inelat, cu cinci perechi de picioare, dintre care cea din față este în formă de clește (Astacus fluviatilis). ◊ Expr. A da înapoi (sau îndărăt) ca racul = a-i merge rău, a nu mai progresa. Roșu ca racul (sau ca un rac fiert), se spune despre o persoană foarte roșie la față. 2. N. pr. art. Numele unei constelații în dreptul căreia Soarele ajunge la solstițiul de vară. ◊ Tropicul Racului = cerc imaginar pe globul pământesc, la 23°27’ nord de Ecuator, care limitează zona tropicală de cea boreală. ♦ A patra dintre cele 12 zodii; zodia cancerului. 3. Nume dat unor unelte care prind sau agață ca picioarele racului (1): a) dispozitiv folosit pentru fixarea coloanei de țevi de pompare în coloana de exploatare a unei sonde; b) dispozitiv folosit la prinderea și readucerea la suprafață a unor piese scăpate sau rămase accidental în gaura de sondă. 4. Ustensilă de uz casnic, confecționată din oțel, ascuțită și prevăzută cu un mâner, cu care se extrag dopurile din sticlele înfundate; tirbușon. 5. (Med.; pop.) Cancer. – Din sl. rakŭ.

RÂNDUIALĂ s. v. bir, categorie, clasă, dare, destin, dispoziție, fatalitate, grup, grupare, hotărâre, impozit, menire, noroc, ordin, poruncă, predestinare, soartă, ursită, zodie.

RECENZIE (< germ. Rezension ; it. recensione; lat. recensio, numărare) Scriere ce aparține genului publicistic și care constă într-o succintă analiză și dare de seamă critică, în paginile unui cotidian, periodic etc., asupra unei lucrări literare sau științifice, recent apărute. Concisă, fără a avea întinderea unui studiu, recenzia are ca scop informarea cititorilor asupra lucrării respective, scoțîndu-se în evidență meritele sau scăderile acesteia. Ea implică din partea recenzentului pregătire, documentare, acuitate critică, obiectivitate. Ex. „Cu Zodia Cancerului, D-l Mihail Sadovoanu are în sfîrșit un roman istoric. Epoca este domnia a treia a lui Duca-vodă cel bătrîn, domnie frămîntată da turburări caracteristice da altfel acelor vremi bîntuite de vizite împărătești și prădăciuni tătare. Autorul a ales un moment bun, colorat și un om reprezentativ... Într-adevăr remarcabil este eposul acestui cu adevărat roman, interesul crescînd al acțiunii, împletirea ingenioasă și pacinică a episoadelor. Se înțelege, nu poate fi vorba de vreo adîncire. Priveliștea sufletelor se face dinafară, gesturile sînt pitorești, și chiar dramatice, dar nu zguduitoare. Atenția este înlănțuită de alegerea faptelor, dar sufletul nu este oprit pe loc să contemple...” (G. CĂLINESCU, M. Sadaveanu – Zodia Cancerului)

rînduială s. v. BIR. CATEGORIE. CLASĂ. DARE. DESTIN. DISPOZIȚIE. FATALITATE. GRUP. GRUPARE. HOTĂRÎRE. IMPOZIT. MENIRE. NOROC. ORDIN. PORUNCĂ. PREDESTINARE. SOARTĂ. URSITĂ. ZODIE.

ROJDANIC, rojdanice, s. n. Carte de literatură populară care cuprinde preziceri asupra destinului oamenilor potrivit zodiei în care s-au născut; zodiac. – Din sl. roždenikŭ „nou-născut”.

rojdanic sm [At: CUV. D. BĂTR, II, XXX / Pl: ~ice / E: vsl рожденикъ] (Înv) Carte populară care prezice destinul după zodie Si: horoscop (1), zodiac.

ROJDANIC s. 1. zodiac, zodiar, (pop.) carte de zodii. (~ este o carte ce prevestește soarta cuiva în raport cu zodia în care s-a născut.) 2. horoscop, zodiac. (~ cuiva indică o viață plină de succese.)

ROJDANIC ~ce n. Carte pe baza căreia se prezice viitorul omului potrivit zodiei în care s-a născut. /<sl. roždeniku

rojdanic n. 1. prevestirea viitorului fiecărui om după zodia sub care s’a născut; 2. carte ce conține asemenea prevestiri. [Slav. ROJDENIKŬ, care s’a născut].

rojdanic, rojdanice s. n., s. f. pl. 1. S. n. Carte a literaturii populare, care cuprinde preziceri asupra viitorului și destinului oamenilor după zodia și mediul înconjurător în care s-au născut. De origine caldeeană sau asiriană, preluat apoi de bizantini, rojdanicul a circulat la noi prin intermediul unor traduceri sârbești, cel mai vechi în limba română fiind cel copiat în „Codex Neagoeanus” (1690); zodiac, zodiacar. 2. S. f. pl. Spirite protectoare feminine în mitol. popoarelor slave, închipuite ca zeițe ale nașterii și ale destinului oamenilor. – Din sl. roždenikŭ.

ROJDANIC, rojdanice, s. n. (Înv.) Carte de literatură populară care cuprinde preziceri asupra destinului oamenilor potrivit zodiei în care s-au născut; zodiac. – Din sl. roždenikŭ „nou-născut”.

ROJDÁNIC (< sl.) s. n. Carte care cuprinde preziceri asupra destinului oamenilor, potrivit constelației (zodiei) în care s-au născut. Alături de gromovnic și trepetnic, r. face parte din literatura populară de prevestire. De origine orientală (asiriană sau caldeeană), preluate apoi de bizantini, r. au fost răspândite pe terit. României prin intermediul unor traduceri sârbești. Cel mai vechi r. în limba română este cel copiat în 1620 de popa Ion Românul din „Codex Neagoeanus”. Ulterior s-a numit zodiac.

ROJDANIC s. 1. zodiac, zodiar, (pop.) carte de zodii. (~ este o carte ce pretinde că prevestește soarta cuiva în raport cu zodia în care s-a născut.) 2. horoscop, zodiac. (~ cuiva indică o viață plină de succese.)

SADOVEANU, Mihail (pe numele adevărat Mihail Ursachi) (1880-1961, n. Pașcani), scriitor român. Acad. (1921). Director al ziarelor „Adevărul” și „Dimineața”; redactor la „Semănătorul”, „Însemnări ieșene” ș.a., colaborator de bază al revistei „Viața românească”. Vicepreședinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (1947-1961). Opera sa, totalizând peste 100 de titluri, se constituie într-o grandioasă monografie epico-lirică a poporului român, evocat din perspectiva unei filozofii a integrării armonioase în univers. Povestiri și romane de anvergură și atmosferă epopeică („Frații Jderi”, „Zodia Cancerului”), despre lumea pastorală („Baltagul”), universul silvestru și acvatic („Valea Frumoasei”, „Țara de dincolo de negură”), tematizând povestirea ca ceremonial al rostirii și comunicării („Hanu Ancuței”). Narațiuni de substrat ezoteric, ale inițierii și înțelepciunii („Creanga de aur”), evocând viața cotidiană și obscură și dramele orășelelor de provincie („Locul unde nu s-a întâmplat nimic”, „Haia Sanis”), sondând resorturile fantasticului magic („Ochi de urs”) reciclând povestiri din fondul universal ancestral („Divanul persian”), totul într-un limbaj de o mare poezie și autenticitate, sinteză inextricabilă de oralitate și cărturăresc, limbă reală, naturală și limbă inventată, artificială. Memorialistică urmărind temele proprii formării ca scriitor („Anii de ucenicie”). Versuri de dragoste („Daim”). Traduceri și adaptări din psalmii biblici.

săgeată (săgeți), s. f. – 1. Vergea de lemn cu vîrf de fier. – 2. Distanța maximă dintre un arc de curbă și coarda care unește extremitățile lui. – 3. Cordar de ferăstrău. – 4. Vîrf în care se termină acoperișurile. – 5. Braț de scrînciob. – 6. Vîrf de brad care se plantează pe mormintele tinerilor. – 7. Sagitaria (Sagittaria sagittifolia). – Mr. sădzeată. Lat. sagĭtta (Pușcariu 1495; REW 7508; Skok, ZRPh., LIV, 490; Jokl, REW, II, 44), cf. it. saetta, prov., sp. saeta, v. fr. saete, cat. sageta, port. setta. – Der. săgeta, vb. (a lovi, a răni, a ucide cu săgeata; a arunca săgeți; a împunge, a înjunghia), care ar putea proveni din lat. sagĭttāre, direct (Pușcariu 1496; REW 7509), cf. mr. sădzitedz, it. saettare; săgetar (var. săgetaș), s. m. (arcaș); săgetător, adj. (care săgetează; pătrunzător; s. m., arcaș; s. m., nume de constelație și zodie); săgetătură, s. f. (tragere cu arcul, săgetare; rană făcută de săgeată; junghi; paralizie, congestie cerebrală); săgețea, s. f. (săbiuță, Gladiolus imbricatus); săgețică, s. f. (greghetin, Geranium pratense).

SĂGETĂTOR² ~i m. 1) Persoană care trage cu arcul; arcaș. 2) la sing. art. pop. Constelație din emisfera australă; arcașul. ◊ Zodia ~ului unul din cele douăsprezece sectoare ale zodiacului. /a săgeta + suf. ~tor

Săgetătorul (constelație, zodie) s. propriu m.

SCORPION ~i m. 1) Animal nevertebrat exotic, asemănător cu păianjenul, având un abdomen mobil, pe a cărui parte inferioară se află glande veninoase. 2) la sing. mai ales art. Constelație din emisfera australă. ◊ Zodia ~ului unul din cele douăsprezece sectoare ale zodiacului. 3) fig. Persoană perfidă și răutăcioasă. [Sil. -pi-on] /<fr. scorpion

scrisă s. v. DESTIN. FATALITATE. MENIRE. NOROC. PREDESTINARE. SOARTĂ. URSITĂ. ZODIE.

SCRISĂ s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

SEMN s. 1. indicator, jalon, reper. (Ca ~ este un stîlp de piatră.) 2. (reg.) zăloagă. (~ de carte.) 3. marcă. (~ distinctiv aplicat pe un obiect.) 4. semn grafic = caracter. (Un scris cu tot felul de ~.) 5. (LINGV.) semnele citării = ghilimele (pl.), (înv.) aducătoare, semnul aducerii; semnul exclamației = semnul exclamării, (rar) punct al mirării, punct de exclamație; semnul exclamării = semnul exclamației, (rar) punct al mirării, punct de exclamație; semnul întrebării = (înv.) punct de întrebare, semn întrebător, semn răspunzător. 6. semn zodiacal = zodiac, zodie. 7. constelație, zodie. (Cele 12 ~ ale zodiacului.) 8. țintă, (prin Transilv. și Ban.) șaibă, (înv.) țel. (Trage cu pușca la ~.) 9. (MED.) cicatrice, urmă, (rar) rană, stigmat, (înv. și reg.) beleaznă, (prin nord-estul Olt.) pupăză. (I-a rămas un ~ de la plagă.) 10. urmă. (N-a lăsat nici un ~ al trecerii sale pe aici.) 11. însemn, simbol. (Sceptrul era ~ puterii domnitorului.) 12. dovadă, indicație, indiciu, mărturie, pildă, probă, (livr.) testimoniu, (înv. și reg.) scrisoare, (înv.) răspuns. (Există numeroase ~ în sprijinul...) 13. amintire. (Îi cere un ~ spre a nu-l uita.) 14. semnal. (La ~ convenit, a apărut.) 15. manifestare, simptom. (Are ~e de nebunie.) 16. piază, prevestire, (livr.) augur. (~ bun sau rău.) 17. atribut, calitate, caracter, caracteristică, însușire, notă, particularitate, proprietate, specific, trăsătură, (reg.) însușietate, (fig.) amprentă, marcă, pecete, sigiliu, timbru. (Cîteva ~ esențiale ale acestui proces.)

SEMN s. 1. indicator, jalon, reper. (Ca ~ este un stâlp de piatră.) 2. (reg.) zăloagă. (~ de carte.) 3. marcă. (~ distinctiv aplicat pe un obiect.) 4. semn grafic = caracter. (Un scris cu tot felul de ~.) 5. (LINGV.) semn de punctuație = semn ortografic; semnele citării v. ghilimele; semn ortografic = semn de punctuație; semnul exclamației v. semnul exclamării; semnul exclamării = semnul exclamației, (rar) punct al mirării, punct de exclamație; semnul întrebării = (înv.) punct de întrebare, semn întrebător, semn răspunzător. 6. semn zodiacal = zodiac, zodie. 7. constelație, zodie. (Cele 12 ~ ale zodiacului.) 8. țintă, (prin Transilv. și Ban.) șaibă, (înv.) țel. (Trage cu pușca la ~.) 9. (MED.) cicatrice, urmă, (rar) rană, stigmat, (înv. și reg.) beleaznă, (prin nord-estul Olt.) pupăză. (I-a rămas un ~ de la plagă.) 10. urmă. (N-a lăsat nici un ~ al trecerii sale pe aici.) 11. însemn, simbol. (Sceptrul era ~ul puterii domnitorului.) 12. dovadă, indicație, indiciu, mărturie, pildă, probă, (livr.) testimoniu, (înv. și reg.) scrisoare, (înv.) răspuns. (Există numeroase ~ în sprijinul...) 13. amintire. (Îi cere un ~ spre a nu-l uita.) 14. semnal. (La ~ul convenit, a apărut.) 15. manifestare, simptom. (Are ~e de nebunie.) 16. piază, prevestire, (livr.) augur. (~ bun sau rău.) 17. atribut, calitate, caracter, caracteristică, însușire, notă, particularitate, proprietate, specific, trăsătură, (reg.) însușietate, (fig.) amprentă, marcă, pecete, sigiliu, timbru. (Câteva ~ esențiale ale acestui fenomen.)

SEMN, semne, s. n. 1. Tot ceea ce arată, ceea ce indică ceva. ◊ Loc. adv. Pesemne = după cât se pare, după cât se vede; probabil. ♦ Manifestare exterioară a unui fenomen care permite să se presupună sau să se precizeze natura lui. ◊ Expr. (în superstiții) Semn bun (sau rău, prost) = fapt, fenomen căruia i se atribuie însușirea de a prevesti un bine (sau o nenorocire). A avea semne sau a i se face cuiva semn = a avea indicii în legătură cu o întâmplare viitoare. A da semn (sau semne) de viață = a se manifesta, a-și vădi existența, a face să se audă noutăți despre sine. ◊ Fenomen luminos care apare uneori pe cer, fiind interpretat de superstițioși ca o prevestire. ♦ Fiecare dintre cele douăsprezece simboluri grafice ale zodiei; zodiac. ♦ Probă, dovadă. ◊ Loc. adv. În (sau ca) semn de (sau ca)... = dând dovadă de..., ca probă că..., ca argument pentru... 2. Gest, mișcare care exprimă un gând, o intenție, o stare sufletească sau sugerează cuiva o acțiune. ♦ (Înv.) Semnal. Semnul de război. 3. Notă specifică, trăsătură distinctivă după care se recunoaște un lucru, o ființă; semnalment; însemnare făcută pe un lucru sau pe un animal cu scopul de a-l deosebi de celelalte sau de a-l recunoaște. ♦ Pată de altă culoare decât restul trupului pe care o au unele animale. 4. Obiect așezat într-un loc sau într-un anumit fel pentru a marca sau a despărți ceva; indicator. ◊ Semn de hotar (sau de moșie) = piatră, stâlp etc. care marchează un hotar sau linia de demarcație a unui teren; p. ext. hotar. ♦ Însemnare făcută spre a nu uita ceva. Semn de carte = fâșie îngustă de mătase, de carton, de piele etc. (special lucrată) care se pune între paginile unei cărți pentru a indica pagina la care s-a întrerupt lectura. ♦ Loc marcat, țintă pentru tras cu arma. 5. Ceea ce se vede undeva sau pe ceva după o atingere sau apăsare; urmă, pată. ♦ Urmă, cicatrice rămasă pe piele după o boală, o lovire, o rană etc. 6. Unitatea dintre un sens și o indicație grafică. ◊ Semne grafice = totalitatea literelor, cifrelor, semnelor de punctuație folosite în scriere. Semne de punctuație = semne grafice (punct, virgulă, două puncte etc.) folosite pentru a despărți, în scris, părțile unei propoziții sau ale unei fraze sau propozițiile și frazele între ele. Semnele citării = ghilimele. Semne matematice = semne care servesc la indicarea operațiilor matematice. Semne convenționale = figuri simbolice folosite pentru a marca diferite notări pe hărți, planșe etc. Semn diacritic = semn adăugat unei litere, deasupra ei, dedesubt sau lateral, pentru a reda un sunet diferit de cel notat prin litera respectivă. Semn lingvistic = unitatea dintre un sens și un complex sonor. Semn moale = literă care indică, în scrierea limbii ruse, caracterul palatal al consoanei precedente. Semn tare = literă care indică, în scrierea limbii ruse, caracterul dur al consoanei precedente. Semn monetar = tot ceea ce se imprimă sau se gravează pe o monedă; p. ext. monedă. 7. Simbol, emblemă. ◊ Expr. Sub semnul (cuiva sau a ceva) = sub egida, sub auspiciile (cuiva sau a ceva). 8. Tot ceea ce evocă o persoană, un lucru sau un fapt; amintire. – Lat. signum.

SÎNGEROS, -OASĂ, sîngeroși, -oase, adj. 1. (Despre oameni, p. ext. despre gîndul, cugetul, faptele lor) Gata să facă vărsări de sînge; crud, fioros, nemilos, crunt. L-a așteptat el și l-a căutat multă vreme, cu gînduri sîngeroase și mușcîndu-și pumnii. SADOVEANU, O. VIII 236. Mulți sînt ca nisipul mării, Mulți ca ghearele mustrării, Într-un suflet păcătos, Într-un cuget sîngeros. ALECSANDRI, P. II 15. ♦ (Despre evenimente, întîmplări) Însoțit de măceluri, de vărsări de sînge; plin de cruzime. În zilele Marii Revoluții din Octombrie... pe scări și în interiorul palatului s-au dat lupte sîngeroase. STANCU, U.R.S.S. 121. Cu adevărat era groază a privi această scenă sîngeroasă. NEGRUZZI, S. I 152. ◊ Fig. Poate vream – tîrînd în urmă o armată numeroasă Ca să trag peste popoare brazda mea cea sîngeroasă. MACEDONSKI, O. I 71. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. 2. (Despre oameni) Care are mult sînge; sanguin. Era mare, voinic, sîngeros, cu niște mîni de uriaș și c-un mers greoi. VLAHUȚĂ, O. A. 360. ◊ (Substantivat) Peruianu, îngreuiat și moleșit, ca toți sîngeroșii după masă, stă cufundat în fotoliu. VLAHUȚĂ, O. AL. II 89. 3. Care sîngerează, plin de sînge. Îmi arăta capul sîngeros, și capul se uita la mine grozav. NEGRUZZI, S. I 147. ♦ (Despre ochi) Injectat, congestionat. Căta cu ochi sîngeroși în jurul ei, coastele i se mișcau ca niște arcuri, bale îi curgeau pe bot. BART, S. M. 90. Fost-au încă la serbare... Zmei cu ochii sîngeroși Și vitejii feți-frumoși. ALECSANDRI, P. II 179. 4. Fig. Roșu (ca sîngele). Cu fețele încruntate pătrundeau în cămări, în lumina sîngeroasă, urmați de aproape de roate de oșteni. SADOVEANU, O. I 197. Bardac închise ochii, cufundîndu-i parcă într-o flacără sîngeroasă. id. ib. VII 363.

SOARTĂ s. 1. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, ursită, zodie, (rar) predeterminație, (înv. și pop.) striște, (pop.) dată, făcut, noroceală, norocire, orîndă, parte, rînduială, scrisă, soroc, (înv. și reg.) sorocire, (reg.) ursă, urseală, (înv.) predestinație, preursire, preursită, triște, ursitoare, (grecism înv.) proorizmos, (fig.) stea. (Așa i-a fost ~.) 2. situație, stare. (Nu știe nimic de ~ lor.) 3. deznodămînt, sfîrșit. (~ bătăliei s-a decis.)

SOARTĂ s. 1. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, ursită, zodie, (livr.) fatum, (rar) predeterminație, (înv. și pop.) striște, (pop.) dată, făcut, noroceală, norocire, orândă, parte, rânduială, scrisă, soroc, (înv. și reg.) sorocire, (reg.) ursă, urseală, (înv.) predestinație, preursire, preursită, triște, ursitoare, (grecism înv.) proorizmos, (fig.) stea. (Așa i-a fost ~.) 2. situație, stare. (Nu știe nimic de ~ lor.) 3. deznodământ, sfârșit. (~ bătăliei s-a decis.)

soroc s. v. CEAS. CICLU. CLIPĂ. CLIPITĂ. DATĂ. DESTIN. EPOCĂ. EXTREMITATE. FATALITATE. INTERVAL. LIMITĂ. MARGINE. MENIRE. MENSTRUAȚIE. MINUT. MOMENT. NOROC. ORĂ. ORDINE. PERIOADĂ. PERIOD. PREDESTINARE. RATĂ. RĂGAZ. RĂSTIMP. REGULĂ. RÎNDUIALĂ. ROST. SCADENȚĂ. SECUNDĂ. SOARTĂ. SOCOTEALĂ. SPAȚIU. TERMEN. TIMP. URSITĂ. VREME. ZI. ZODIE.

SOROC s. v. ceas, ciclu, clipă, clipită, dată, destin, epocă, extremitate, fatalitate, interval, limită, margine, menire, menstruație, minut, moment, noroc, oră, ordine, perioadă, period, predestinare, rată, răgaz, răstimp, regulă, rânduială, rost, scadență, secundă, soartă, socoteală, spațiu, termen, timp, ursită, vreme, zi, zodie.

sorocire s. v. DATĂ. DESTIN. FATALITATE. MENIRE. NOROC. PREDESTINARE. SOARTĂ. TERMEN. TIMP. URSITĂ. VREME. ZI. ZODIE.

SOROCIRE s. v. dată, destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, termen, timp, ursită, vreme, zi, zodie.

stea s. v. CORNACI. DESTIN. DIVĂ. FATALITATE. MENIRE. NOROC. PREDESTINARE. SOARTĂ. STAR. URSITĂ. VEDETĂ. ZODIE.

STEA s. v. cornaci, destin, divă, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, star, ursită, vedetă, zodie.

STRIGOI, -OAIE, strigoi, -oaie, s. m. și f. (În superstiții) Sufletul unui om (mort sau viu) care s-ar transforma în timpul nopții într-un animal sau într-o apariție fantomatică, pricinuind neajunsuri celor pe care îi întâlnește; p. ext. om născut într-o zodie nefavorabilă, care s-ar afla în legătură cu diavolul și s-ar ocupa cu vrăji și cu farmece. ♦ Epitet dat unui om rău, ursuz sau unui bătrân cu apucături demodate. – Strigă + suf. -oi.

STRIGOI, -OAIE, strigoi, -oaie, s. m. și f. (În superstiții) Om născut sub zodii rele, care este în legătură cu diavolul și se ocupă cu vrăji și cu farmece; sufletul unui mort care își părăsește noaptea mormîntul (uneori schimbat în animal) și se întoarce între cei vii, pentru a-i chinui și a le pricinui tot felul de neajunsuri. V. pricolici, stafie. Astă-noapte, în livadă, un strigoi mi s-arătat. EFTIMIU, Î. 74. Dădaca, chemată să ne crească, Zadarnic cu strigoii ar vrea să ne-ngrozească. MACEDONSKI, O. I 43. Alții ziceau că e strigoaie și-și omoară ea copiii ori îi mănîncă. RETEGANUL, P. V 20. [Începură a vorbi] despre strigoi și cîte alte năzdrăvănii înfiorătoare. CREANGĂ, P. 14. ◊ Fig. Mitrea oftă și-și plecă fruntea. Avea în el strigoiul amintirii. SADOVEANU, M. C. 118. ♦ Epitet dat unui om rău, ursuz (în special unui bătrîn cu apucături demodate). Strigoi adesea-mi zic tot ei – Bătrîn, în ultimul resort. MACEDONSKI, O. I 184. Unia, în aprinderea lor, numeau pe cei bătrîni: «rugini învechite, ișlicari, strigoi», și cîte li mai venea în minte. CREANGĂ, A. 153. Lasă, lasă, Chirițoaie, Babă cloanță, ră strigoaie, Îi păți tu, vai de tine, Multe șotii de la mine! ALECSANDRI, T. I 191.

STRIGOI, -OAIE, strigoi, -oaie, s. m. și f. (Rar la f.) (în credințele populare) Sufletul unui om (mort sau viu) despre care se crede că se transformă în timpul nopții într-un animal sau într-o apariție fantomatică, provocând neajunsuri celor pe care îi întâlnește; p. ext. om născut într-o zodie nefavorabilă, despre care se crede că se află în legătură cu diavolul și se ocupă cu vrăji și cu farmece. ♦ Epitet dat unui om rău, ursuz sau unui bătrân cu apucături demodate. – Strigă + suf. -oi.

STRIȘTE s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, șansă, ursită, zodie.

striște s. v. DESTIN. FATALITATE. MENIRE. NOROC. PREDESTINARE. SOARTĂ. ȘANSĂ. URSITĂ. ZODIE.

SUPERSTIȚIOS, -OASĂ, superstițioși, -oase, adj. (Despre oameni) Stăpînit, pătruns de superstiții; (despre manifestările oamenilor) izvorît din superstiții, bazat pe superstiții. Îl dureau certurile cu frati-său și nu dădea prea multă luare-aminte zavistiilor satului. Ceva teamă însă, tot avea, o teamă vagă, veche, aproape superstițioasă. GALACTION, O. I 144. El deschise o carte veche, legată cu piele și roasă de molii – un manuscript de zodii. El era un ateist superstițios. EMINESCU, N. 44.

SUPT², supturi, s. n. Acțiunea de a suge; alimentare a copilului la sîn. ◊ (Familiar) Darul suptului = însușirea de a bea mult (în special băuturi spirtoase). Dascălul Iordache... avea și darul suptului. CREANGĂ, O. A. 37. Se vede că acesta-i prăpădenia apelor, vestitul Setilă, fiul secetei, născut în zodia rațelor și împodobit cu darul suptului. id. ib. 248.

ȘĂGALNIC, -Ă, șăgalnici, -e, adj. (Despre oameni și manifestările lor) Glumeț, hazliu; șugubăț, poznaș. Te-am cunoscut, fine Iorgule, după vorbele tale șăgalnice, a zîmbit ea. SADOVEANU, N. P. 45. Cînta cîntece șăgalnice. CREANGĂ, P. 108. Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese; feți-frumoși cu păr de aur, zmei cu solzii de oțele, Cititorii cei de zodii și șăgalnicul Pepele. EMINESCU, O. I 85. Ha, ha, ha! că șăgalnic mai ești, arhon sărdar. ALECSANDRI, T. 457. ◊ Fig. Șăgalnic, un cuc își chemă numele. C. PETRESCU, R. DR. 93. Stoluri albe de hulubi se adunau în salbe, se risipeau în joacă șăgalnică, se alungau gîngurind. id. ib. 287. Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț, Top cu inime ușoare, toți șăgalnici și berbanți. EMINESCU, O. I 87. ◊ (Adverbial) Femeile și fetele alergau pe pajiște și chicoteau șăgalnic. CAMIL PETRESCU, O. I 315. – Variantă: șegalnic, -ă (SLAVICI, N. I 83) adj.

TAUR ~i m. 1) Mascul reproducător al vitelor mari cornute; buhai.* A lua (sau a prinde) ~ul de coarne a acționa cu energie și curaj într-o afacere dificilă; a înfrunta ceva pieptiș. 2) pop. Om zdravăn și brutal. 3) la sing. pop. art. Constelație din emisfera boreală. ◊ Zodia ~ului unul dintre cele douăsprezece sectoare zodiacale. [Sil. ta-ur] /<lat. taurus

TRIȘTE s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

triște s. v. DESTIN. FATALITATE. MENIRE. NOROC. PREDESTINARE. SOARTĂ. URSITĂ. ZODIE.

URSĂ s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

ursă s. v. DESTIN. FATALITATE. MENIRE. NOROC. PREDESTINARE. SOARTĂ. URSITĂ. ZODIE.

URSEALĂ s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

urseală s. v. DESTIN. FATALITATE. MENIRE. NOROC. PREDESTINARE. SOARTĂ. URSITĂ. ZODIE.

URSITĂ s. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, zodie, (rar) predeterminație, (înv. și pop.) striște, (pop.) dată, făcut, noroceală, norocire, orîndă, parte, rînduială, scrisă, soroc, (înv. și reg.) sorocire, (reg.) ursă, urseală, (înv.) predestinație, preursire, preursită, triște, ursitoare, (grecism înv.) proorizmos, (fig.) stea. (Așa i-a fost ~.)

ursitoare s. v. DESTIN. FATALITATE. MENIRE. NOROC. PREDESTINARE. SOARTĂ. URSITĂ. ZODIE.

URSITOARE s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

vărsa (-s, at), vb. – 1. A turna. – 2. A împrăștia, a risipi. – 3. A arunca, a azvîrli. – 4. A da afară, a vomita. – 5. A pune un lichid în pahare. – 6. A difuza, a propaga, a răspîndi. – 7. A preda, a remite, a plăti. – 8. (Refl.) A-și duce apele într-o apă apă mai mare, a-și uni apele. 9. (Refl., rar) A ieși din albie, din matcă. – Mr. versu, virsare. Lat. vĕrsāre „a răsturna” (Diez, I, 442; Pușcariu 1861; REW 9252), cf. it. versare, prov. versar, fr. verser, cat., port. vessar, alb. veršoń (Philippide, II, 657). Evoluția semantică este deja romanică și pare normală, cf. iud. sp. arrebeser cu același sens, sp. revesar „a vomita”. Este de uz general (ALR, I, 145); sensul 7 este calc după fr. verser. Der. vărsat, s. n. (acțiunea de a vărsa; vomitare; înv., pustulă, bubuliță; variolă, varicelă), ultimele sensuri probabil pornind de la ideea de „împrăștiere”, cf. sp. derrame, bg. sipanica „variolă”, de la sipĭa „a vărsa” (bg. se poate explica prin rom., cf. Capidan, LL, I, 287), cuvînt de uz general (ALR, I, 117); vărsător, adj. (care varsă, care toarnă; s. m., semn de zodie); vărsătură, s. f. (faptul de a vărsa, ceea ce a fost vărsat, vomitat); vărsărie, s. f. (vărsare), cuvînt rar, creat de Negruzzi după apărie, ierbărie etc. (Tiktin); revărsa (mr. aruvisare, var. răvărsa, citată de Candrea, nu e atestată), vb. (a împrăștia, a răspîndi, a difuza, refl., a ieși din albie, a inunda; a se extinde, a invada, a ocupa), a cărui der. directă din lat. revĕrsāre (Pușcariu 1458; Papahagi, Analele Acad. Rom., XXIX, 209; REW 7272) nu este posibilă, căci v intervocalic trebuia să se piardă; vărsămînt, s. n. (plată a unei sume de bani), după fr. versement.

VĂRSĂTOR² ~i m. 1) înv. Muncitor specializat în operații de vărsare a metalelor. 2) la sing. art. Constelație din emisfera australă. ◊ Zodia ~ului unul din cele douăsprezece sectoare ale zodiacului. /v. a (se) vărsa

Virginia Prenume feminin modern, destul de frecvent în epoca noastră, Virginía reproduce, printr-un intermediar romanic occidental (probabil francez), vechiul nume lat. Virgínia, corespondentul feminin al gentilicului Virgínius. Pentru vechimea celor două nume vom aminti o cunoscută legendă romană, a cărei eroină este frumoasa Virginia; dorită de decemvirul Appius Claudius, este ucisă de tatăl ei, Virginius, pentru a o salva de dezonoare. Faptul s-ar fi petrecut în anul 449 î.e.n. și ar fi revoltat poporul, care se răscoală și îi alungă pe decemviri. Numele este la origine o formație adjectivală de la virgo, gen. virginis „fecioară” (de aici neologismele virgin, virginal, virginitate; Virgo este și nume de constelație sau semn zodiacal – la noi Constelația Fecioarei și zodia Fecioarei). În antichitate castitatea era un atribut al zeițelor Diana sau Artemis, Minerva sau Atena, al Muzelor și al vestalelor (preotesele zeiței Vesta), iar Fortuna Virgo era zeiță ocrotitoare a legăturilor de dragoste. Prezența numelui Virginia în onomastica creștinilor se explică prin înalta considerație acordată fecioarei de noua religie, considerată apoi, în morala creștină, ca un stadiu superior celui matrimonial, credinciosul necăsătorit avînd astfel posibilitatea să-și îndrepte toată dragostea către dumnezeu. Dar dacă religia acceptă conceptul, se pare că ea nu a contribuit cu nimic la popularizarea numelui Virginia, a cărui prezență în onomastica modernă trebuie pusă mai mult pe seama influenței literare. ☐ Engl., germ., it., sp., magh etc. Virginia, fr. Virginie, bg., rus. Virginia (Virghinia). ☐ La popularizarea numelui au contribuit și cîteva opere literare, printre care romanul lui Bernardin de Saint-Pierre, Paul și Virginia, tragedia lui V. Alfieri Virginia ș.a.

zăvelcă sf [At: POLIZU / V: (reg) zav~¹, zev~, ziv~, zâv~, zov~, zuv~ / S și: suv~ / Pl: ~lci / E: ns cf bg завелца] (Reg) 1 Zodie¹ (1). 2 (Csnp) Țesătură țărănească. 3 Bucată de pânză de sac cu care băcițele își înfășoară picioarele atunci când mulg oile. 4 (Îf zuvelcă) Melodie populară nedefinită mai îndeaproape.

ZODIAC, zodiace, s. n. 1. Zonă circulară a sferei cerești în care se află cele douăsprezece constelații corespunzătoare lunilor anului și prin fața cărora trece drumul aparent al soarelui în cursul unui an; fiecare dintre cele 12 sectoare ale acestei zone. ◊ Semnele zodiacului sau zodiacele = figurile simbolice ale zodiacului, reprezentînd cele douăsprezece constelații. 2. Carte de astrologie cuprinzînd preziceri asupra destinului oamenilor, potrivit zodiei în care s-au născut; carte de zodii. [Pr.: -di-ac] – Ngr. [kiklos] zodiakos.

ZODIAC, zodiace, s. n. 1. Zonă circulară a sferei cerești în care se află cele douăsprezece constelații corespunzătoare lunilor anului și prin fața cărora trece drumul aparent al Soarelui în cursul unui an; fiecare dintre cele 12 sectoare ale acestei zone. ◊ Semnele zodiacului sau zodiacele = figurile simbolice ale zodiacului reprezentând cele douăsprezece constelații. 2. Carte de astrologie cuprinzând preziceri asupra destinului oamenilor, potrivit zodiei în care s-au născut; carte de zodii. [Pr.: -di-ac] – Din ngr. [kíklos] zodhiakós.

ZODIAC, zodiace, s. n. 1. Zonă circulară a sferei cerești împărțită în 12 sectoare, în care se află cele douăsprezece constelații (corespunzătoare celor douăsprezece luni), prin fața cărora trece drumul aparent al soarelui în cursul unui an; fiecare din cele 12 sectoare ale acestei zone. Soarele s-ar pierde pe căi necunoscute de n-ar domni un zimbru în zodiacul său. ALECSANDRI, P. I 205. ♦ (La pl.) Figurile simbolice prin care sînt reprezentate cele douăsprezece constelații. Semnele zodiacului = zodiace. 2. Carte de astrologie de care se serveau zodierii pentru a face preziceri asupra destinului oamenilor, după zodia în care s-au născut; carte de zodii. Nu că-l știu inelul, nici l-am găsit eu, Vi-l pot ghici numai din zodiacul meu: Să ți-l spui anume cine l-a găsit. PANN, P. V. I 31. – Pronunțat: -di-ac.

ZODIAC s. 1. zodie, semn zodiacal. (Există 12 ~e.) 2. horoscop, rojdanic. (~ul cuiva indică o viață plină de succese.) 3. rojdanic, zodiar, (pop.) carte de zodii. (~ul este o carte ce prevestește soarta cuiva în raport cu zodia în care s-a născut.)

ZODIAC s. 1. zodie, semn zodiacal. (Există 12 ~ce.) 2. horoscop, rojdanic. (~ cuiva indică o viață plină de succese.) 3. rojdanic, zodiar, (pop.) carte de zodii. (~ este o carte ce prevestește soarta cuiva în raport cu zodia în care s-a născut.)

ZODIAC, (2) zodiace, s. n. 1. Zonă circulară a sferei cerești în care se află cele douăsprezece constelații corespunzătoare lunilor anului și prin fața cărora trece diurnul aparent al Soarelui în cursul unui an. ◊ Semnele zodiacului = figurile simbolice ale zodiilor reprezentând cele douăsprezece constelații. 2. Carte de astrologie cuprinzând preziceri asupra destinului oamenilor, potrivit zodiei în care s-au născut; carte de zodii. [Pr.: -di-ac] – Din ngr. [kíklos] zodhiakós.

ZODIAC ~ce n. 1) Zonă a bolții cerești care se întinde de o parte și de alta a eclipticii, fiind străbătută de Soare în decursul unui an și cuprinzând 12 zodii. ◊ Semnele ~cului figurile simbolice ale celor 12 zodii. 2) Totalitate a celor 12 zodii, cuprinse de o astfel de zonă a bolții cerești. 3) Carte pe baza căreia se prezice viitorul omului potrivit zodiei în care s-a născut. [Sil. -di-ac] /<ngr. [kiklos]zodiakós

ZODIACAL, -Ă adj. Referitor la zodiac. · (Despre constelații) Din regiunile zodiacului. ◊ semne zodiacale = fiecare dintre cele 12 simboluri ale zodiilor, corespunzând diviziunilor zodiacului; lumină zodiacală = fâșie de lumină din regiunea zodiacului, înainte de răsăritul Soarelui (toamna) și după apusul acestuia (primăvara). (din fr. zodiacal)

ZODIA CANCERULUI s. v. zodia racului.

zodia cancerului s. v. ZODIA RACULUI.

ZODIAR, zodiare, s. n. Zodiac (2). [Pr.: -di-ar] – Din zodie + suf. -ar.

ZODIAR s. rojdanic, zodiac, (pop.) carte de zodii, (~ este o carte ce prevestește soarta cuiva în raport cu zodia în care s-a născut.)

ZODIAR s. rojdanic, zodiac, (pop.) carte de zodii. (~ul este o carte ce prevestește soarta cuiva în raport cu zodia în care s-a născut.)

ZODIAR, zodiare, s. n. (Înv.) Zodiac (2). [Pr.: -di-ar] – Zodie + suf. -ar.

ZODIAR, zodiare, s. n. Zodiac (2). [Pr.: -di-ar] – Zodie + suf. -ar.

zodiar m. carte de astrologie ce descrie influența zodiilor asupra vieții omului după planeta sub care s’a născut.

zodiáș m. (d. zodie). Zodier.

ZODIAȘ, zodiași, s. m. Zodier. (din zodie)

zodiaș m. ghicitor din zodii.

ZODIE s. 1. zodiac, semn zodiacal. (Există 12 ~ii.) 2. constelație, semn. (Cele 12 ~ii ale zodiacului.) 3. zodia racului = (pop.) zodia cancerului. 4. (înv. și pop.) planetă. (În ce ~ te-ai născut?) 5. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită. (Așa i-a fost ~.)

ZODIE s. v. constelație, planetă.

ZODIE, zodii, s. f. 1. Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului (1); p. gener. constelație, planetă. ♦ Interval de timp determinat când Soarele se află într-un astfel de sector. 2. Constelație corespunzând unei anumite luni a anului în care se naște cineva și având, după unele credințe, o influență (bună sau rea) asupra destinului acestuia; interval de timp corespunzător; p. ext. destin, ursită. ◊ Expr. (Glumeț) A se naște în zodia porcului = a fi foarte norocos, a avea noroc porcesc. A sa naște în zodia rațelor = a fi mereu însetat. A-i da (cuiva) în zodii = a-i prezice cuiva soarta, viitorul după poziția stelelor. 3. (Rar) Ursitoare. – Din ngr. zódhion.

zodie s. f. (sil. -di-e), art. zodia (sil. -di-a), g.-d. art. zodiei; pl. zodii, art. zodiile (sil. -di-i-)

zodie f. 1. semn al zodiacului, constelațiune zodiacală: o zină coborîtă din zodia cerească AL.; 2. stea sub care sa născut cineva: cititorii din zodii EM.; 3. prevestirea soartei după luna nașterii; 4. fig. soartă: așa i-a fost zodia! formula ce rezumă credințele astrologice ale poporului. [Gr. mod.].

ZODIE ~i f. 1) Constelație a zodiacului. 2) Constelație ce corespunde lunii de naștere a unei persoane și care, conform superstițiilor, are o anumită influență asupra destinului acestuia. 3) fig. Forță supranaturală despre care se crede că determină dinainte derularea evenimentelor; destin; soartă; ursită. [G.-D. zodiei; Sil. -di-e] /<ngr. zódión

ZODIE, zodii, s. f. 1. Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului (1); p. gener. constelație, planetă. ♦ Interval de timp determinat când Soarele se află într-un astfel de sector. 2. Constelație corespunzând unei anumite luni a anului în care se naște cineva și care, potrivit unor credințe mistice, are o mare influență asupra destinului acestuia; interval de timp corespunzător; p. ext. destin, ursită. ◊ Expr. (Glumeț) A se naște în zodia porcului = a fi foarte norocos, a avea noroc porcesc. A se naște în zodia rațelor = a fi mereu însetat. A-i da (cuiva) în zodii = a-i prezice cuiva soarta, viitorul după poziția stelelor. 3. (Rar) Ursitoare. – Din ngr. zódhion.

zodie (-ii), s. f. – 1. Constelație zodiacală. – 2. Semn zodiacal. – 3. Almanah care cuprinde zodiacul. – 4. Destin, ursită. Mgr. ζώδιον, cf. bg. zodija (Murnu 60; cf. Vasmer, Gr., 149). – Der. zodiac, s. n. (zonă cerească în care se află constelațiile corespunzătoare lunilor anului), din ngr. ζωδιαϰος; zodiacal, adj., din fr. zodiacal; zodiar, s. n. (almanah zodiacal); zodier (var. zodiaș), s. m. (astrolog).

zodie s. v. CONSTELAȚIE. PLANETĂ.

ZODIE s. 1. zodiac, semn zodiacal. (Există 12 ~ii.) 2. constelație, semn. (Cele 12 ~ii ale zodiacului.) 3. zodia racului = (pop.) zodia cancerului.4. (înv. și pop.) planetă. (În ce ~ te-ai născut?) 5. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, (rar) predeterminație, (înv. și pop.) striște, (pop.) dată, făcut, noroceală, norocire, orîndă, parte, rînduială, scrisă, soroc, (înv. și reg.) sorocire, (reg.) ursă, urseală, (înv.) predestinație, preursire, preursită, triște, ursitoare, (grecism înv.) proorismos^[1], (fig.) stea. (Așa i-a fost ~.)

ZODIE, zodii, s. f. 1. Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului; p. ext. orice astru, constelație sau planetă. Avea clădit deasupra acoperișului foișor, de unde, în vreme de noapte, cerceta cerul și zodiile, SADOVEANU, D. P. 21. ♦ Fig. Interval de timp delimitat prin anumite caracteristici. Bate vînt cald, zise ea, intrînd acasă. Se cunoaște că intrăm în zodia primăverii. SADOVEANU, B. 91. O! soare vecinie călători... Tu știi cît țara te iubește Și cît în zodia lui mai L-a ta zîmbire ea-nflorește. ALECSANDRI, P. III 408. 2. Constelație corespunzînd lunii în care s-a născut cineva și avînd, după credințele superstițioase, o influență (bună sau rea) asupra destinului acestuia; p. ext. destin, soartă, ursită. V. stea. Eu am cercetat: belele la nașterea pruncului și ce am văzut în zodia sa mi-a dat încredințarea că va fi spre cea mai mare bucurie a împăratului nostru. SADOVEANU, D. P. 18. Nu mă mir că ți se dete O zodie atît de tristă, Că zbuciumat de-atîtea patimi Rîvnești pe cei ce nu există. VLAHUȚĂ, O. AL. 49. Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese feți-frumoși cu păr de aur... Cititorii cei de zodii. EMINESCU, O. I 85. ◊ Expr. A-i da (cuiva) în zodii = a-i prezice (cuiva) soarta, după constelația în care s-a născut. (în construcție cu verbul «a (se) naște» și urmat de obicei de determinări calitative) Tînărul Herdelea nu scosese nici un cuvint, ci numai ascultase cu entuziasm. Degeaba, s-a născut în zodia norocului, își zicea în gînd, încîntat. REBREANU, R. I 173. Căci într-o zodie rea te născui. MURNU, I. 16. Cei mai mulți ziceau însă că rari copii se nasc într-o zodie, într-o planetă bună ca copiii badei Ion. RETEGANUL, P. IV 62. (Expr.) A se naște în zodia porcului = a fi foarte norocos, a avea noroc porcesc. A se naște în zodia rațelor = a fi veșnic însetat. Se vede că acesta-i prăpădenia apelor, vestitul Setilă, fiul secetei, născut în zodia rațelor și împodobit cu darul suptului. CREANGĂ, O. A. 248. 3. (Rar, personificat) Ursitoare. După următoarea povestire, ursitoarele – sub numele de zodii – primesc în fiecare zi poruncile lui dumnezeu pentru cei ce se nasc. PAMFILE, M. R. I 8.

zodie (-di-e) s. f., art. zodia (-di-a), g.-d. art. zodiei; pl. zodii, art. zodiile (-di-i-)

ZODIE, zodii, s. f. 1. Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului (1); p. ext. constelație, planetă. ♦ Fig. Interval de timp determinat. 2. Constelație corespunzînd unei anumite luni a anului în care se naște cineva și avînd, după credințele superstițioase, o influență (bună sau rea) asupra destinului acestuia; p. ext. destin, soartă, ursită. ◊ Expr. A se naște într-o zodie bună (sau rea, a norocului, norocoasă etc.) = a avea un destin bun (sau rău, norocos etc.). (Glumeț) A se naște în zodia porcului = a fi foarte norocos, a avea noroc porcesc. A se naște în zodia rațelor = a fi mereu însetat. A-i da (cuiva) în zodii = a-i prezice (cuiva) soarta. 3. (Rar) Ursitoare. – Ngr. zodion.

zódie f. (ngr. și vgr. zódion, pl. zódia, animalcul, contras din zoidion, dim. d. zôon, animal; bg. zodiĭa, rus. zodiĭ). Semn al zodiaculuĭ, constelațiune zodiacală. Prezicerea soarteĭ după luna nașteriĭ. Fig. Soartă: așa ĭ-a fost zodia. Zodia porculuĭ (iron.), zodie norocoasă. V. ursită.