ACORDA, (1, 2) acord și (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu concesie, cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință). Oamenii muncii privesc cu dragoste pe oamenii de știință legați de popor. Ei acordă o călduroasă prețuire strădaniilor depuse de aceștia de a-și pune energia și capacitatea creatoare în slujba poporului. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 345, 1/1. Toți ceilalți profesori am socotit că se poate acorda unui elev eminent alt termen pentru teza de mai. SADOVEANU, N. F. 175. 2. A stabili concordanța (în persoană, în număr, în gen sau în caz) între cuvinte legate prin raporturi de determinare. ◊ (Refl.) Predicatul se acordă cu subiectul în număr și în persoană. 3. A da unui instrument muzical (pe baza diapazonului) o anumită înălțime a sunetului, prin întinderea coardelor, prin așezarea tuburilor etc. Violonistul își acordează instrumentul, a în sfîrșit am acordat-o! (Cercînd ghitara) Sună bine acum. ALECSANDRI, T. I 78.

ALES adj. 1. v. selecționat. 2. v. deosebit. 3. v. eminent. 4. distins, fin, rafinat, select, stilat, subtil, (fam.) șic, (fig.) subțire. (Un public ~.) 5. delicat, distins, fin, manierat, politicos. (O comportare ~easă.) 6. generos, mărinimos, nobil. (Animat de sentimente ~.) 7. aparte, deosebit, distins, (înv. și reg.) scump. (Vorbe ~.) 8. aristocrat, aristocratic, bun, distins, ilustru, înalt, mare, nobil, (înv. și pop.) mărit, slăvit, (înv.) blagorod, blagorodnic, (grecism înv.) evghenicos, evghenis, (fam. și peior.) simandicos. (Aparținea unei familii ~.)

ALES adj. 1. fin, selectat, selecționat, sortat, superior, triat. (Vinuri ~.) 2. deosebit, distins, rar, superior. (Un om ~.) 3. deosebit, distins, eminent, ilustru, remarcabil. (Un profesor ~.) 4. distins, fin, rafinat, select, stilat, subtil, (fam.) șic, (fig.) subțire. (Un public ~.) 5. delicat, distins, fin, manierat, politicos. (O comportare ~.) 6. generos, mărinimos, nobil. (Animal de sentimente ~.) 7. aparte, deosebit, distins, (înv. și reg.) scump. (Vorbe ~.) 8. aristocrat, aristocratic, bun, distins, ilustru, înalt, mare, nobil, (înv. și pop.) mărit, slăvit, (înv.) blagorod, blagorodnic, (grecism înv.) evghenicos, evghenis, (fam. și peior.) simandicos. (Aparținea unei familii ~.)

Alexandrescu (Grigorie) m. eminent poet român, născut la Târgoviște în 1812, discipolul lui Eliad. Unul dintre marii noștri lirici și fabulist de întâiul rang. Concepțiune puternică într’o formă adesea măreață. A scris poezii lirice, satirice și fabule (1812-1885).

antipalagă (gr. anthypallage „schimbare a cazului”), specie de anacolut în care discontinuitatea sintactică reprezintă o abatere de la congruența cazuală, în propoziție (A). „Dar un balaur tologit în poartă Sorea cu lene pielea lui pestriță. Cu ochii-nchiși pe jumătate, poartă Privirea jucătoare să-l înghită. Iară Florin – inima-n el e moartă.” (Eminescu) „Să ne apropiem binișor și să intrăm în grădina care parcă n-are fund. Grădina asta – s-o vezi noaptea pe lună!...” (I. L. Caragiale). După cum se vede, substantivul în nominativ, cu funcția gramaticală abandonată, este un subiect psihologic. Aceeași explicație este valabilă și pentru următorul exemplu (în care este vorba de studenții din Paris): „Restul erau numai studenți eminenți sau numai stâlpi de cafenea... Teatre însă, concerte, conferirile, expoziții de artă... i-a ferit Dumnezeu și pe unii și pe alții...” (I. Minulescu) • A. este un sinonim parțial al anacolutului, de care Demetrios nu vorbește. Iar Heineccius-Gesner nu menționează nici a., nici anacolutul, nici anantapodoton.

AREOPAG ~uri n. 1) (în Atena antică) Organ suprem de judecată. 2) fig. Adunare de persoane eminente (savanți, scriitori, pictori etc.). [Sil. -re-o-] /<fr. aréopage, lat. areopagus

Bălcescu (Nicolae) m. eminent istoric român, născut în București la 1819, luă parte activă la revoluțiunea dela 1848 si scrise în exil opera sa capitală (Istoria Românilor sub Mihaiu-Vodă Viteazul), ce n’avu parte a o duce la capăt. El muri la Palermo în 1852.

Boerescu (Vasile) m. eminent jurisconsult român și om de Stat (1830-1883).

Bolintineanu (Dimitrie) m. eminent poet român, cultivă mai ales elegia și balada. El luă parte la mișcarea dela 1848, după care fu proscris și abia în 1857 putu reintra în țară. Ajuns popular și ministru sub Cuza-Vodă, poetul suferi în urmă mizerie și muri într’un spital. Ale sale Legende respiră un patriotism entuziast și sincer; iar Florile Bosforului, scrise în exil, sunt compuneri suave și pline de farmec (1819-1873).

Brândză (Dimitrie) m. eminent botanist, creatorul Institutului botanic din București: Prodromul florei române (1847-1895).

Caragiale m. familie originară din Turcia, care a dat țării mai mulți actori și un scriitor de merit: 1. (Costache), elevul lui Aristia, fost director al Teatrului Național din București (1815-1877); 2. (Iorgu), fratele celui precedent, actor și director al Teatrului Național în 1870; 3. (Luca), fratele lui Iorgu, născut în 1817, debută în 1846 într’o comedie a fratelui său; 4. (Ioan Luca), fiul celui precedent, eminent prozator și autor dramatic, al cărui teatru oferă tabloul realist al păturilor sociale în epoca de tranziție dela cultura orientală la aceea a Occidentului (1852-1912).

Câmpineanu (Ioan) m. eminent orator și patriot român, apărător entuziast al drepturilor țării, s’a bucurat de o imensă popularitate (1798-1863).

considerabil a. 1. însemnat prin număr, preț, putere: sumă, mulțime, pierdere considerabilă; 2. demn de considerațiune, puternic, eminent: om considerabil.

Costin m. 1. (Miron), bărbat cu cunoștințe întinse în istorie și literatură, ucis (deși nevinovat) din ordinul lui Cantemir-Vodă; eminent cronicar al Moldovei, al cărui Letopiseț merge dela 1594 până la 1662 (1630-1691); 2. (Nicolaie), fiul celui precedent, om de stat, continuă cronica părintelui său (1660-1712).

covârșitor a. și m. 1. care covârșește; 2. excelent, eminent.

DEOSEBIT adj., adv. 1. adj. v. anumit. 2. adj. v. distinct. 3. adj. aparte. 4. adj. aparte, individual, neobișnuit, singular, special, (livr.) insolit. (Un caz ~.) 5. adj. v. diferit. 6. adj. v. distinct. 7. adj. v. separat. 8. adv. aparte, separat, (pop.) deosebi, (fam.) bașca. (~ de asta, i-a mai dat și...) 9. adj. v. divergent. 10. adj. v. variat. 11. adj. ales, distins, rar, superior. (E un om ~.) 12. adj. v. eminent. 13. adj. v. important. 14. adj. v. admirabil. 15. adj. v. remarcabil. 16. adj. v. ales. 17. adj. mare. (I se face o ~ cinste.) 18. adv. v. foarte.

DEOSEBIT adj., adv. 1. adj. anume, anumit, aparte, special, (înv. și pop.) osebit. (Cu o metodă ~.) 2. adj. aparte, distinct, separat, special. (Secția ocupă o clădire ~.) 3. adj. aparte, particular, special, specific, sui-generis. (Un gust ~.) 4. adj. aparte, individual, neobișnuit, singular, special, (livr.) insolit. (Un caz ~.) 5. adj. diferit. (Au trăit în vremuri ~.) 6. adj. diferit, distinct, (înv. și pop.) osebit. (Două cete, două grămezi ~.) 7. adj. diferit, distinct, separat, (înv. și reg.) chilin. (Problemele impun rezolvări ~.) 8. adv. aparte, separat, (pop.) deosebi, (fam.) bașca. (~ de asta, i-a mai dat și...) 9. adj. diferit, divergent. (Au concepții ~.) 10. adj. diferit, divers, felurit, variat, (înv. și pop.) osebit, (înv.) despărțit, variu. (Un sortiment ~ de mărfuri). 11. adj. ales, distins, rar, superior. (E un om ~). 12. adj. ales, distins, eminent, ilustru, remarcabil. (Un profesor ~.) 13. adj. important, însemnat, mare, notabil, prețios, remarcabil, serios, substanțial, temeinic, valoros, (fig.) consistent. (A adus o ~ contribuție la dezvoltarea științei.) 14. adj. admirabil, excelent, încîntător, remarcabil. (Un spectacol ~.) 15. adj. însemnat, remarcabil. (A repurtat un succes ~.) 16. adj. ales, aparte, distins, (înv. și reg.) scump. (Vorbe ~.) 17. adj. mare (I se face o ~ cinste.) 18. adv. excepțional, extraordinar, extrem, foarte, grozav, teribil (~ de bun.)

DISTINS, -Ă adj. 1. remarcabil, deosebit, eminent. 2. plin de distincție; elegant, grațios, strălucitor (în purtări, în ținută). (< distinge)

distins, ~ă a [At: ALECSANDRI, S. 142 / V: (rar) des~ / Pl: ~nși, ~e / E: distinge] 1 Care iese din comun Si: deosebit, remarcabil. 2 (D. oameni) Care se remarcă prin calitățile sale (intelectuale), merite deosebite Si: eminent, ilustru, remarcabil. 3 (D. înfățișarea și manifestările oamenilor) Care denotă eleganță în comportament, limbaj etc. 4 (Pgn) Care este deosebit. 5 (Rar; pcf) Distinct (1).

DISTINS, -Ă adj. Remarcabil, deosebit, eminent. ♦ Elegant, grațios, strălucitor (în purtări, în ținută). [< distinge].

DISTINS adj. 1. v. deosebit. 2. v. eminent. 3. v. ales. 4. ales, delicat, fin, manierat, politicos. (O purtare ~.) 5. ales, aparte, deosebit, (înv. și reg.) scump. (Vorbe ~.) 6. ales, aristocrat, aristocratic, bun, ilustru, înalt, mare, nobil, (înv. și pop.) mărit, slăvit, (înv.) blagorod, blagorodnic, (grecism înv.) evghenicos, evghenis, (fam. și peior.) simandicos. (De neam ~.) 7. v. elegant. 8. v. academic.

DISTINS ~să (~și, ~se) 1) Care se impune prin anumite însușiri; remarcabil prin rangul sau meritele sale; eminent; deosebit; ilustru. 2) Care are o atitudine de demnitate (exagerată); plin de distincție. /v. a (se) distinge

DISTINS adj. 1. ales, deosebit, rar, superior. (Un om ~.) 2. ales, deosebit, eminent, ilustru, remarcabil. (Un ~ profesor.) 3. ales, fin, rafinat, select, stilat, subtil, (fam.) șic, (fig.) subțire. (Un public ~.) 4. ales, delicat, fin, manierat, politicos. (O purtate ~.) 5. ales, aparte, deosebit, (înv. și reg.) scump. (Vorbe ~.) 6. ales, aristocrat, aristocratic, bun, ilustru, înalt, mare, nobil, (înv. și pop.) mărit, slăvit, (înv.) blagorod, blagorodnic, (grecism înv.) evghenicos, evghenis, (fam. și peior.) simandicos. (De neam ~.) 7. elegant, (livr. și fam) șic. (0 toaletă ~.) 8. academic, solemn, (livr.) elevat. (Ton ~.)

DISTINS, -Ă, distinși, -se, adj. 1. (În opoziție cu comun, vulgar, ordinar) Care se remarcă prin însușirile sale, care iese din comun: deosebit, remarcabil; (despre persoane) cu vază, ilustru, eminent; fin. [Un avocat] m-a dojenit pentru obscuritatea și trîndăvia în care îmi duc viața și a deplîns distinsele calități pe care mi le știa odată. GALACTION, O. I 26. Ți se pare așa de distins lucru să te faci că nu știi cum îi cheamă pe oamenii din pensiune? SEBASTIAN, T. 62. El a cunoscut pe bărbatu-meu și știe că a fost un profesor distins. VLAHUȚĂ, O. AL. II 7. 2. (Astăzi numai ironic) Epitet dat femeilor (mai rar bărbaților) și întrebuințat în formule de politețe. Și dumneavoastră, distinsă doamnă, În numele cui luptați? BARANGA, V. A. 15. ◊ (În formule de încheiere sau, rar, de introducere a scrisorilor) Cu cele mai distinse salutări, venim a vă comunica... [că] noi ne-am restabilit în Berlin. CARAGIALE, O. VII 174.

DOMINICÁN, -Ă (< fr.) s. m. și f., adj. I. 1. S. m. și f. Călugăr sau călugăriță dintr-un ordin religios catolic (numit oficial Ordinul Fraților Predicatori) întemeiat de Sf. Dominic (1215), în Italia, și confirmat, în 1216, de papa Honorius III. Membrii ordinului, numiți și „frații negri” din cauza veșmintelor, s-au dedicat în special predicării și învățăturii (dând teologi eminenți ca: Toma d’Aquino, Albertus Magnus), precum și activității misionare. Desființat în 1792 în Franța (unde membrii săi erau numiți iacobini), ordinul a fost reînființat în 1839 de H. Lacordaire. 2. Locuitor al Republicii Dominicane. II. Adj. Care ține de ordinul dominicanilor, referitor la dominicani (I, 2) sau la Republica Dominicană.

ecopedologie s. f. (ecol.) Studiul caracterelor somatice determinate de factorii pedologici ◊ „Ecopedologie de G. Chiriță.” Cont. 1 IX 79 f.p. ◊ „Sofia Zanelli, cercetătoare eminentă în chimia solului și ecopedologie.” R.l. 18 II 82 p. 4; v. și 14 II 83 p. 4 //din eco[logic] + pedologie//

elită sf [At: HELIADE, O. II 408 / Pl: ~te / E: fr élite] 1 Ansamblu de persoane care, prin calități deosebite, se distinge de restul colectivității Si: frunte, floare, cremă. 2 (D. oameni; îla) De ~ Deosebit. 3 (D. oameni; îal) Distins. 4 (D. oameni; îal) Eminent. 5 (D. însușiri omenești; îal) Superior. 6 (D. mediul intelectual; îal) Elevat. 7 Parte a unei clase sociale care are o poziție privilegiată (în cadrul colectivității din care face parte sau) față de întreaga societate Si: aristocrație, nobilime. 8 (Îla) De ~ Care aparține elitei (7). 9 (Zlg) Grup de animale care se apropie cel mai mult, prin caracterele morfologice și fiziologice, de standardul rasei din care fac parte. 10 (Bot) Grup de plante care, îndeplinind toate condițiile morfologice și fiziologice, sunt selecționate în cursul unei operații de îmbunătățire a soiului.

EMERIT, -Ă, emeriți, -te, adj. (Numai ca determinativ pe lîngă nume indicînd o profesie) Titlu onorific acordat de către Prezidiul Marii Adunări Naționale persoanelor care s-au distins în chip deosebit în domeniul artei, al științei, al învățămîntului, al sportului etc. Artist emerit al Republicii Populare Romîne. Profesor emerit. ▭ Se înființează titlul de «Medic emerit al Republicii Populare Romîne». B. O. 1953, 55. ♦ Experimentat, versat, priceput. Sînt un prozator tot așa de emerit ca și eminentul vostru bacal. CARAGIALE, O. VII 429.

EMERIT, -Ă adj. 1. care cunoaște foarte bine o anumită știință sau disciplină; competent. 2. care are multe merite într-o activitate; eminent. ♦ artist (maestru, profesor, medic etc.) ~ = titlu onorific conferit persoanelor care s-au distins în mod deosebit în artă, știință, învățământ etc. (< fr. émérite, lat. emeritus)

*eminaménte adv. (fr. eminemment). Barb. În mod eminent. Cp. cu forțamente și pertinamente.

eminent (excepțional) adj. m., pl. eminenți; f. eminentă, pl. eminente

EMINENT, -Ă, eminenți, -te, adj. Care se distinge prin calități (în special intelectuale) deosebite; remarcabil, excelent, excepțional. Un eminent om de știință. ▭ O îndeamnă să fie bucuroasă de Zăgreanu, care e un băiat eminent. REBREANU, R. I 207. Una din însușirile eminente ale d-lui Sadoveanu e putința de a spune tot ce vrea, tot ce are de spus. IBRĂILEANU, S. 5. Eminentul tînăr a fost viu felicitat de membrii comisiei. CARAGIALE, O. II 142.

EMINENT adj. ales, deosebit, distins, ilustru, remarcabil. (Un profesor ~.)

eminent, ~ă a [At: STAMATI, D. / V: (îvr) ~nint, ~ninte ain / Pl: ~nți, ~e / E: fr éminent, it eminente, lat eminens, -tis] 1 (D. oameni sau colectivități umane; pex d. acțiunile, manifestările, însușirile lor etc.) Care se distinge prin calități (intelectuale) deosebite Si: excelent, excepțional, remarcabil, superior. 2 (Înv) Apreciere maximă care se dădea elevilor (la examene). 3 (Îvr) Iminent.

eminent (excepțional) adj. m., pl. eminenți; f. eminentă, pl. eminente

eminent a. care domină, covârșește pe ceilalți.

*EMINENT adj. Care întrece pe ceilalți, care se ridică, se distinge mai presus de toți: un școlar ~ [fr.].

EMINENT, -Ă adj. care se distinge prin calități deosebite; remarcabil, excelent, excepțional. (< fr. éminent, lat. eminens, dominant)

Eminent ≠ mediocru

EMINENT, -Ă adj. Excelent, excepțional, cu mari calități. [< fr. éminent, it. eminente, lat. eminens – dominant].

*eminént, -ă adj. (lat. é-minens, -éntis, d. e-minére, a fi maĭ sus, a domina. V. iminent). Fig. Distins, superior celor-lalțĭ: elev eminent. Adv. Cu distincțiune, pin excelență: România e o țară eminent (fals eminamente) agricolă.

EMINENT ~tă (~ți, ~te) Care se distinge prin calități (intelectuale) deosebite; excepțional; distins; deosebit. Student ~. /<fr. éminent, lat. eminens, ~ntis

eminent adj. m., pl. eminenți; f. sg. eminentă, pl. eminente

EMINENT adj. ales, deosebit, distins, ilustru, remarcabil. (Un profesor ~.)

eminentisim, ~ă [At: NEGULICI / V: (îvr) ~nin~ / Pl: ~i, ~e / E: lat eminintissimus, it eminentissimo, fr éminentissime] 1 a Eminent (1). 2 sm Persoană eminentă. 3 sm Titlu dat cardinalilor. 4 a (Îvr) Care iese în relief.

eminint, ~ă a vz eminent

emininte ain vz eminent

EXCELENT, -Ă, excelenți, -te, adj. Care excelează, foarte bun, minunat, deosebit, admirabil, neîntrecut, eminent. Elev excelent. ◊ (Adverbial) Moldovenii se poartă excelent pe cîmpul de război. IBRĂILEANU, SP. CR. 155.

*exegét m. (vgr. exegétes). Cel care face exegeza: Renan a fost un eminent exeget.

EXTRAORDINAR, -Ă adj. 1. (adesea adv.) Cu totul deosebit, ieșit din comun, neobișnuit, excepțional. 2. (Despre legi, adunări etc.) Care nu este, nu se ține, nu are loc potrivit regulilor obișnuite. 3. (Despre oameni) Cu mari calități; eminent, excepțional. ♦ (Despre lucruri) Foarte bun, excelent [Cf. fr. extraordinaire, lat. extraordinarius].

EXTRAORDINAR, -Ă adj. 1. (și adv.) ieșit din comun, neobișnuit, excepțional. 2. (despre legi, adunări etc.) care nu este, nu se ține potrivit regulilor obișnuite. 3. (despre oameni) cu mari calități; eminent, excepțional. ◊ (despre lucruri) foarte bun, excelent. (< fr. extraordinaire, lat. extraordinarius)

Filimon (Nicolae) n. eminent prozator, autorul romanului cultural Ciocoii vechi (1819-1865).

France (Anatole) m. eminent romancier și critic francez de un stil clar și de o ironie delicată: Crima lui Sylvestre Bonnard (1844-1924).

frunte (frunți), s. f. – 1. Partea superioară a feței. – 2. Partea superioară, cap. – 3. Parte anterioară. – 4. Parte eminentă, cremă, elită. – Mr. frămte, frînte, megl. frînte, frunti, istr. frunte. Lat. frons, frontem (Pușcariu 658; Candrea-Dens., 657; REW 3533; DAR), cf. it., port. fronte, prov., cat. front, sp. frente; cf. și dubletul front. Der. fruntar, s. n. (scîndură care acoperă roata morii de grîu; legătură pentru frunte; curea peste fruntea calului; Trans., iconostas), cu suf. -ar (după Candrea-Dens., 658, direct din lat. *frontārium; după Pascu, Beiträge, 16, REW 3534 și DAR, din lat. frontāle); fruntarie, s. f. (înv., frontieră), cuvînt artificial, copiat după fr. frontière; fruntaș, s. m. (persoană importantă; caporal); fruntășie, s. f. (faptul de a fi fruntaș); fruntășime, s. f. (adunare de fruntași); frunțiș, adv. (direct; public); fruntos, adj. (cu fruntea mare); înfrunta, vb. (a arunca în față; a dojeni; a face un afront, a sfida), menționat din sec. XVII, der. cu pref. în- (după Candrea-Dens., 661, și DAR, direct din lat. *infrontāre, ipoteză puțin probabilă); înfrunt, s. n. (înv., afront), creație artificială de Negruzzi, pe baza fr. *affront; înfruntăciune, s. f. (înv., dojenire); înfruntător, adj. (violent, aspru); înfrunți, vb. (a începe, a tăia prima bucată); înfrunțeală, s. f. (acțiunea de a tăia prima bucată); sfruntat, adj. (obraznic, îndrăzneț, insolent), pe baza fr. effronté. – Din rom. provine rut. fruntaš „stăpîn” (Candrea, Elemente, 402). Cf. front, fruncea.

GAON subst. 1. Conducător spiritual și intelectual al evreimii post-talmudice din Babilon, începând cu anul 589 d. Hr. și până la mijlocul sec. 11; conducător al academiilor iudaice de la Sura și Pumbedita. 2. Titlu onorific acordat unor eminenți gânditori evrei.

Gherea (Dobrogeanu) m. eminent critic, unul din șefii socialismului român, născut la Ecaterinoslav și mort la București: Studii critice (1853-1920).

Ghica (Principesa Elena) f. fiica principelui Mihail Ghica și nepoata Domnului Grigorie Ghica, eminentă publicistă, cunoscută sub numele de Dora dÍstria: scrieri literare, religioase, sociale, istorice și artistice; muri la Florența (1828-1888).

Ghica (Ioan) m. bărbat politic și eminent prozator român: Scrisori către V. Alexandri (1814-1897).

Graetz m. eminent istoric german: Istoria Evreilor (1817-1891).

Grigorescu (Nicolaie) m. eminent pictor român. Tablouri din vieața rustică și din. răsboiul pentru independență: Țăranca la Smârdan (1838-1907).

ILUSTRU, -Ă adj. strălucit; celebru, eminent. (< fr. illustre, lat. illustris)

ILUSTRU adj. 1. celebru, faimos, mare, renumit, reputat, vestit, (înv. și pop.) mărit, numit, (reg.) revestit, (Transilv.) hireș, (înv.) norocit, (grecism înv.) perifan, (fam.) arhicunoscut, (fig.) strălucit, (rar fig.) strălucitor. (Un ~ savant.) 2. ales, deosebit, distins, eminent, remarcabil. (Un profesor ~.) 3. ales, aristocrat, aristocratic, bun, distins, înalt, mare, nobil, (înv. și pop.) mărit, slăvit, (înv.) blagorod, blagorodnic, (grecism înv.) evghenicos, evghenis, (fam. și peior.) simandicos. (Aparținea unei familii ~.)

ILUSTRU, -Ă, iluștri, -stre, adj. Strălucit, eminent, celebru (prin merite, virtuți etc.), renumit, vestit, faimos. Privesc casa și parcul, privesc fotografiile, documentele rămase de la ilustrul muzician [Ceaikovski], hainele lui, obiectele de care s-a servit. STANCU, U.R.S.S. 86. Văd că într-o privință ilustrul d-tale profesor e de aceeași părere cu mine. CARAGIALE, O. VII 176. Ilustrul arhitect și sculptor grec Apolodor. ODOBESCU, S. III 72. ◊ (Substantivat) Figura bătrînei devenea radioasă, acum ochii i se muiau de lacrimi cînd pronunța numele ilustrului. ANGHEL, PR. 120.

ILUSTRU, -Ă adj. Strălucit; celebru, eminent. [Cf. fr. illustre, lat. illustris].

*iminént, -ă adj. (lat. ímminens, -éntis, d. im-mĭnére, a se înălța, a amenința. V. pro-eminent. Care e aproape să cadă, să se întîmple, care amenință cu periculu: ruină, dizgrație, exploziune iminentă; războĭ iminent.

iminint, ~ă a vz eminent

Ionescu m. (Ioan dela Brad), eminent agronom și economis tromân (1818-1891); 2. (Dimitrie, zis Tache), bărbat de Stat, avocat și orator parlamentar (1858-1922).

Ispirescu (Petre) m. eminent prozator popular al Munteniei, scriitor de Basme (1830-1887).

ISTORIC², istorici, s. m. Persoană care face studii istorice, savant specialist în domeniul istoriei; istoriograf. [Bălcescu] s-a dovedit literat eminent, istoric iscusit. SADOVEANU, E. 49. Istoricii din acel veac Se dau de la dreptate-n laturi. COȘBUC, P. II 251. Cei dintîi istorici au fost poeți. BĂLCESCU, O. I 60.

Iulian (Ștefan) eminent actor comic român (1853-1892).

înalt (înaltă), adj. – 1. Care se ridică mult în sus. – 2. De statură mare. – 3. Superior, eminent. – 4. (Înv.) Mîndru, trufaș. – 5. (S. n.) Înălțime. – Var. nalt, înnalt. Mr. (a)naltu, megl. nalt. Lat. altus (Pușcariu 802; Candrea-Dens., 836; REW 387; DAR), cf. alb. naljtë, it., sp., port. alto, prov. aut, fr. haut, cat. alt. Prezența lui în- a fost explicată diferit, ca reprezentant al lat. in alto, adv. folosit ca adj. (REW; DAR) sau ca influență a vb. înălța (Pascu, I, 34). S-ar explica poate mai bine din rațiuni de fonetică sintactică, pe baza unor expresii ca în altul (cerului), din alt, înțelese ca în nalt, din nalt; ceea ce ar explica și preferința pop. pentru forma nalt, în loc de înalt. Cf. ALR, I, 60. Der. înălța (mr. analțu, megl. nalț), vb. (a ridica; a urca; a ridica în slăvi; a dura, a construi, a edifica; refl., a se împăuna), care poate fi la fel de bine der. intern de la înalt, ca și un lat. *altiāre (Diez, I, 17; Pușcariu 803) sau *inaltiāre (Candrea-Dens., 837; REW 385; DAR), cf. it. alzare, sard. altsare, prov. aussar, fr. hausser, cat. alsar, sp. alzar, port. alcąr; înălțător, adj. (sublim); înălțare, s. f. (ridicare; sărbătoare creștină care se ține la 40 de zile de Paști; mîndrie, trufie); înălțător, s. n. (dispozitiv de ochire la puști, tunuri etc.); înălțat, adj. (luminat, strălucit, titlu onorific); înălțătură, s. f. (înălțime); înălție, s. f. (înv., Alteță); înălțime, s. f. (distanță de la nivelul pămîntului pînă la un punct; Alteță); preaînălța, vb. (a slăvi), din sl. prĕvŭznosti, sec. XVI, înv.; preaînălțat, adj. (luminat).

înalt, ~ă [At: CORESI, PS. 277/4 / V: (înv) analt, înant, îralt, nalt, nant, ralt / Pl: ~lți, ~ea, ~uri sn / E: ml in altum] 1 a Care se ridică mult în sus. 2 a (D. persoane) Care este de statură mare. 3 a (D. sunete) Acut (4). 4 a (Fig; d. tensiunea curentului electric; d. presiuni) Care are valoare sau măsură mare. 5 a (Fiz; d. frecvență) Care are un număr mare de perioade pe unitatea de timp. 6-7 a (Fig; d. persoane) Care este situat pe o treaptă (socială sau) valorică importantă Si: superior, important. 8 a (Fig; d. persoane) Nobil. 9 a (D. stil) Elevat (3). 10 a (Fig; rar) Profund. 11 a (Înv) Semeț (1). 12 sn (Gfg) Altitudine. 13 sn (Fig; îs) ~ul cerului Boltă cerească. 14 a Distins. 15 a Măreț. 16 a Generos. 17 a Eminent. 18 a (Înv) Trufaș. 19 sn Înălțime. 20 a (Îs) ~ă fidelitate Calitate a unor aparate sau sisteme electroacustice de a reda cât mai fidel semnalele sonore. corectat(ă)

Kopitar (Bartolomeu) m. eminent slavist si cunoscător al limbei române (1780-1844).

Lambrior (Alexandru) m. eminent filolog român (1846-1883).

*latiníst, -ă s. Care știe (saŭ și vorbește) latinește: cardinalu Bembo era un eminent latinist. Adj. Care tinde a latiniza: curentu latinist din Transilvania.

Maiorescu m. 1. (Ioan), erudit profesor român, originar din Ardeal a vizitat cel dintâiu (1857) pe Românii din Istria (1811-1864); 2. (Titu), eminent critic literar și filozofic: Critice, Logica (1840-1917).

Maxim (Ioan) m. eminent latinist român, originar din Macedonia, redijă împreună cu Laurian, primul proiect de Dicționar academic al limbei române (1825-1877).

Mediocru ≠ distins, eminent, ilustru, remarcabil, talentat

MENȚIUNE ~i f. 1) Aducere la cunoștință; menționare; semnalare. 2) Indicație necesară. 3) Apreciere elogioasă pentru anumite merite. * Diplomă cu ~ diplomă specială înmânată studenților eminenți. 4) Distincție onorifică, mai mică decât premiul, acordată unor elevi, unor participanți la o competiție etc. [Sil. -ți-u-] /<fr. mention, lat. mentio, ~onis

MERIȘOR¹, merișori, s. m. 1. Diminutiv al lui măr¹. Crescut-au Doi merișori nalți, Nalți și minunați. TEODORESCU, P. P. 79. 2. Mic arbust de munte, cu frunzele totdeauna verzi, cu flori albe sau roșietice și cu fructe în formă de bobițe roșii folosite în alimentație (Vaccinium vitis idaea). ♦ Cimișir; frunzele acestui arbust. Doi școlari eminenți și-au disputat cununa de merișor, smulgînd admirația profesorilor. CARAGIALE, O. II 186.

MERIȘÓR¹ s. m. (Bot.) 1. Diminutiv (hipocoristic) al lui m ă r ¹ (1). Cf. PONTBRIANT, D., CIHAC, I, 161, ALEXI, W., ENC. AGR. Crescut-au doi merișori nalți. TEODORESCU, P. P. 79. Face-m-aș . . . o creangă de merișor, Tocmai lîng-al tău trupșor. JARNIK-BÎRSEANU, D. 280. Frunză verde merișor. SEVASTOS, C. 45. ◊ F i g. (În poezia populară, ca termen de dezmierdare) Merișoru-i dus în țară. HODOȘ, P. P. 186. 2. Numele a doi arbori cu flori melifere din familia rozaceelor: a) arbore (uneori arbust) originar din Siberia, cu frunze aproape rotunde, cu flori albe sau roze, cultivat adesea prin grădini pentru fructele sale folosite la dulceață (Pirus baccata). Cf. PANȚU, PL., CADE; b) (Bucov.) Scoruș-de-munte (Pirus aucuparia). Cf. PANȚU, PL., CADE. 3. Numele a doi arbuști cu frunze persistente: a) (și în sintagma merișor de munte, ENC. ROM., PANȚU, PL.) mic arbust de munte cu frunze veșnic verzi, cu flori melifere de culoare albă sau roșiatică și cu fructe comestibile; coacăză, cocăzar, coacăz de munte, smirdar (Vaccinum vitis idaea). Cf. BRANDZA, FL. 337, ENC. ROM., PANȚU, PL., CADE; b) (Transilv.) smirdar (Rhododendron Kotschyi). Cf. PANȚU, PL. 4. (Munt.; prin Olt. și în sintagma merișor ghimpos) Ghimpe (Ruscus aculeatus). Cf. PANȚU, PL. 5. (Munt., și în sintagma merișor turcesc. DAMÉ, T. 186, PANȚU, PL.) Cimișir (Buxus sempervirens). Cf. BARCIANU, V., COSTINESCU. Merișorul se tunde o dată sau de două ori pe an (a. 1 882). ap. TDRG, cf. PANȚU, PL. ♦ Frunzele veșnic verzi ale merișorului¹ (5). Doi școlari eminenți și-au disputat cununa de merișor, smulgînd admirația profesorilor. CARAGIALE, O. II, 185. 6. Numele a două specii de plante din regiunile muntoase: a) brăbănoi (Pirola rotundifolia). Cf. LB, TDRG, PANȚU, PL. ; b) perișor (Pirola secunda). Cf. COSTINESCU, PANȚU, PL. cade. 7. Numele a două specii de plante erbacee cu tulpina întinsă pe pămînt, cu frunze persistente lucioase : a) saschiu (Vinca herbacea). Cf. DAM, T. 185, PANȚU, PL., ENC. AGR. ; b) bărbănoc (Vinca minor). Cf. DAM, T.₂ 40, CADE, PANȚU, PL. 8. (Prin Bucov.) Rozmarin-de-munte (Gnaphalium silvaticum). Cf. PANȚU, PL. – Pl.: merișori. – Și: (2, 3) merișoáră s. f. PANȚU, PL. – Măr + suf. i-șor.

MICROBIOLOGIC, -Ă adj. Care aparține microbiologiei, care se ocupă cu microbiologia, privitor la microbiologie. E un savant eminent, care a înfăptuit mari realizări în domeniul științei sale microbiologice. CONTEMP. 1 949, nr. 160, 5/2, cf. TRIBUNA, 1 961, nr. 9, 10/3. - Pronunțat: -bi-o-. - Pl.: microbiologici,-ce. – Din fr. microbiologique.

Millo (Mateiu) m. eminent artist și scriitor dramatic, născut în comuna Spătăresti, jud. Baia (1813-1894).

MONSTRU s. m. 1. Ființă (fantastică sau reală) a cărei conformație iese din comun (speriind, îngrozind, producînd repulsie datorită proporțiilor, aspectului urît etc.). Ce monstru (arătare) și ce groaznică ciudesă. CANTEMIR, HR. 360. Pe aceste mozaicuri sînt felurimi de dobitoace, copii cu aripi, nereide dasupra pe monstruri de mare. CR. (1830), 424¹/24, cf. ASACHI, S. L. I, 101. Ș-au găsit mormîntul în marea adîncime și monștri au nutrit. ALEXANDRESCU, M. 178, cf. VLAHUȚĂ, O. A. II, 134. Centaurul era un monstru, jumătate om și jumătate cal. CADE. Asemenea unui monstru, . . . se oprește în fața cuptorului. SAHIA, N. 33, cf. 30. Norii negri veneau goniți așa de jos, încît păreau turme de monștri marini. BART, E. 237. Locomotiva se repede și gîfîie, ca un monstru care și-ăr urmări prada. BOGZA, C. O. 331. Vedeam urma adîncă A unui monstru marin mort demult. ISANOȘ, Ț. L. 76. (F i g.) Un monstru ia cerul în coarne: E soarele taur de aur. MACEDONSKI, O. I, 225. ◊ (Adjectival) Un fluierat scurt, un hîrșiit de reptilă monstră . . . și trenul se opri într-un suspin. BRĂESCU, A. 7. ♦ Obiect, construcție de proporții uriașe. Cf. SADOVEANU, O. IX, 282. ♦ F i g. (Adjectival, familiar) De mare amploare, de mari proporții, cu mare răsunet. Cancanul a avut un succes monstru și e totdeauna bisat. CARAGIALE, O. V, 270. Azi-noapte am făcut un chef monstru. REBREANU, I. 64, cf. id. R. I, 264. Organizăm o partidă monstră. TEODOREANU, M. II, 114. 2. Ființă (care se naște) cu mari anomalii fizice. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Unele din producturile firei se abat prin al lor organizm de la forma feliului său, și aceste se numesc monstruri. AR (1829), 32²/41. Albina Rumânească în articolile de istoria naturală arată aceste monstruri sau ființe ce se abat din forma felului lor. CR (1829), 110²/10. Damele însă- îi descoperiră multe defecte închipuite, care erau de natură a face din copila drăgălașă un monstru înspăimântător. ALECSANDRI, O. P. 131, cf. BIANU, D. S. 3. Persoană cu mari defecte morale, în special om foarte crud. Acele canoane le-ați făcut voi, monștrilor, ca să spionați popoarele. FILIMON, O. I, 335. Acel monstru fu capigi-bași Djigala-zade. HASDEU, I. V. 165. Sînt niște monștri de o cruzime neasemănată. MACEDONSKI, O. IV, 146. Eu sînt un monstru pentru voi. BACOViA, O. 80. Costea se întrebă dacă nu cumva a devenit un monstru. C. PETRESCU, C. V. 100. Pentru ce în cursul zilei de ieri eminentul nostru judecător. . . l-a anchetat pe monstrul-asasin numai opt ore ? STANCU, R. A. IV, 336. – Pl.: monștri și (învechit) monstri, (n.) monstruri. – Din lat. monstrum, fr. monstre.

Müller (Max) m. eminent linguist englez de origină germană (1823-1900).

Odobescu m. 1. (Ioan), general, jucă un rol în revoluțiunea dela 1848 (1793-1857); 2. (Alex.), eminent scriitor și arheolog, reprezentant de frunte al prozei române: Novele istorice, Istoria arheologiei (1834-1895).

Onciul (Dimitrie) m. eminent istoric, originar din Bucovina (1856-1923).

PARONIM s. n. (< fr. paronyme, cf. gr. para „alături” + onoma „nume”): cuvânt asemănător (nu identic) cu altul din punctul de vedere al formei, dar deosebit de acesta ca sens (și ca origine). Astfel: complement și compliment, aluzie și iluzie, glacial și glaciar, emersiune și imersiune, comunicare și comunicație, manifestare și manifestație, original și originar, familial și familiar, temporal și temporar, eminent și iminent, literal și literar, ordinal și ordinar, se înserează și se inserează etc. Unele dintre ele se pot confunda adesea între ele în vorbire. Pentru limba română sunt cunoscute lucrările Mic dicționar de cuvinte perechi, EAl, București, 1976, de Silviu Constantinescu, și Dicționar de paronime, E. Vox, București, 1995, de N. Felecan.

PARONIM, paronime, s. n. Cuvînt asemănător ca sunete, dar deosebit ca sens de alt cuvînt, cu care în vorbire poate fi confundat. Cuvintele «iminent» și «eminent» sau «imigra» și «emigra» sînt paronime.

Pascali (Mihail) m. eminent actor și mediocru autor dramatic (1830-1882).

Pitt m. om de Stat englez, orator eminent, adversar declarat al Franței și al independentei coloniilor americane (1708-1778).

POLEMICĂ (< fr. polémique < gr. polemikos, din polemos, război) Formă a disertației critice apărute în paginile unei publicații, confruntare de principii, idei sau păreri între doi oameni de știință, critici, literați, oameni politici etc. În domeniul literar, polemica implică o anumită urbanitate în exprimarea ideilor, deplina stăpînire a problemei, bună-credință și obiectivitate, surprinderea părților lacunare în argumentarea adversarului, ea nefiind condiționată de vreun interes personal, ci numai în scopul restabilirii unui adevăr, al limpezirii unei probleme. Polemiști de seamă în literatura noastră: Titu Maioreseu, G. Dobrogeanu-Gherea, M. Eminescu, E. Lovinescu, N. Iorga etc. Un exemplu de polemică de ținută academică este acela dintre T. Maiorescu și G. Dobrogeanu-Gherea. „Eminentul nostru critic, d-l T. Maioreseu, în articolul său ”Poeți și critici„ exprimă o părere, care a trebuit sa facă pe mulți să se mire. D-sa zice că în țară n-are ce mai căuta critica, deoarece, la noi, ea a avut un rol de îndeplinit, dar acuma nu mai are... D-l Maiorescu, om luminat, instruit – care și-a format cunoștințele și gustul literar după geniile cele mai mari ale Germaniei, după Lessing, Schiller, Goethe, – cunoscător al literaturii europene, om cu gust artistic și cu tact critic, și-a făcut datoria în sensul de mai sus, a stat strajă înaintea edificiului literaturii... Se-nțelege, va fi fost și d-sa părtinitor, lucru firesc și de neînlăturat, cînd critica e critică judecătorească.” (C. DOBROGEANU-GHEREA, Studii critice)

PRE- Element prim de compunere savantă cu semnificația: 1. „anterior în timp”, „anterior”, „înainte de”. 2. „anterior în spațiu”, „înainte de”. 3. „Evoluat”, „ridicat”, „eminent”. 4. „Superlativ”, „foarte”, „prea”. [< fr. pré-, cf. lat. prae].

PRE- pref. 1. „anterior” (temporal și spațial). 2. „evoluat”, „ridicat”, „eminent”. 3. „superlativ”. (< fr. pré-, cf. lat. prae)

*preeminént, -ă adj. (lat. prae-éminens, -éntis. V. eminent). Care are preeminența, superior: caritatea e virtutea preeminentă.

preeminent adj. → eminent

PREEMINENT ~tă (~ți, ~te) Care este superior tuturor celor eminenți; cu superioritate absolută asupra altora. Student ~. [Sil. pre-e-] /<fr. prééminent

proeminent adj. → eminent

*proeminént, -ă adj. (lat. proéminens, -éntis. V. eminent). Care e maĭ în relief, maĭ ĭeșit: nasu e o parte proeminentă a fețeĭ, un pisc proeminent.

proeminent, ~ă a [At: NEGULICI / Pl: ~nți, ~e / E: fr proéminent, ger proeminent] 1 Care iese mult în relief. 2 Care este cu mult mai ridicat decât suprafața înconjurătoare Si: (îvr) prodidit. 3 (Fig; d. oameni și manifestările lor) Care iese din comun prin valoare, calități etc. Si: remarcabil, excepțional, eminent.

*proeminénță f., pl. e (d. eminent; fr. proéminence). Starea lucruluĭ proeminent. Lucru proeminent, înălțătură, loc maĭ înalt: o proeminență de pămînt.

REMARCABIL adj. 1. v. marcant. 2. v. eminent. 3. v. important. 4. v. admirabil. 5. deosebit, însemnat. (A repurtat un succes ~.) 6. v. memorabil.

REMARCABIL adj. 1. important, însemnat, marcant, (fig.) proeminent. (O personalitate ~.) 2. ales, deosebit, distins, eminent, ilustru. (Un profesor ~.) 3. deosebit, important, însemnat, mare, notabil, prețios, serios, substanțial, temeinic, valoros, (fig.) consistent. (A adus o ~ contribuție la dezvoltarea științei.) 4. admirabil, deosebit, excelent, încîntător. (Un spectacol ~.) 5. deosebit, însemnat. (A repurtat un succes ~.)

REPUTAȚIE. Subst. Reputație, renume, nume bun, nume, faimă, vogă (franțuzism), celebritate, notorietate, popularitate; prestigiu, autoritate, greutate (fam.), importanță, vază; recunoaștere, consacrare, consacrație (rar); glorie, slavă, măreție, fală, aureolă (fig.), nimb (fig.); considerație, stimă, onoare, prețuire. Autoritate, personalitate, personaj, somitate, mărime, celebritate, notabilitate, notabil; as, maestru; vedetă, stea (fig.), star. Adj. Renumit, cu renume, știut, reputat, cunoscut, prețuit, apreciat, recunoscut, consacrat, vestit, de vestire (pop.), cinstit, prestigios; însemnat, important, de vază, cu vază, de frunte; marcant, remarcabil, notabil, notoriu; eminent, celebru, faimos, falnic, ilustru, strălucit, magnific; glorios, slăvit, aureolat (fig.), nimbat (fig.), plin de glorie. Vb. A fi renumit (reputat, cunoscut, faimos, ilustru), a fi celebru, a fi o somitate, a avea (un) nume (faimă), a avea trecere; a se bucura de celebritate (popularitate), a-și face (un) nume, a ajunge celebru; a se remarca, a se impune. A fi la modă, a fi în vogă, a avea presă bună (publicitate, reclamă). V. glorie, respect, succes.

Rubens m. celebru pictor flamand, eminent colorist și compozitor plin de imaginațiune, al cărui capodoperă e Coborîrea de pe Cruce (1577-1640).

Schaffarik m. eminent slavist, fundatorul filologiei slave (1794-1861).

somitate f. se zice de persoanele eminente într’o ramură a științei.

SUPERLATIVE. Subst. Gradul superlativ, superlativ. Adj. Excepțional, excelent, eminent, ieșit din comun, extraordinar, extra, superior, extrem, deosebit, neîntrecut, remarcabil, formidabil; uimitor, uluitor; minunat, admirabil, încîntător, impresionant, fascinant, fascinator (rar); măreț, grandios, colosal, superb; grozav, teribil; neobișnuit, nemaipomenit, nemaivăzut, neauzit; unic, inimitabil, fără precedent, fără pereche; neasemuit, fără seamăn, neasemănat; (de) necrezut, incredibil; (de) neînchipuit, inimaginabil, neimaginabil. Arhi- (arhicunoscut; arhiplin etc.). Prea- (preacinstit; preafrumos; preaînălțat; preaînțelept etc.). Super- (superfin etc.). Ultra- (ultramodern; ultraprogresist; ultrarapid; ultrareacționar; ultrasensibil etc.). Adv. La superlativ, în cel mai înalt grad. Foarte, extrem, peste măsură; maximum. V. admirație, calitate, desăvîrșire, exagerare, frumusețe, grandoare.

TEORETICIAN, teoreticieni, s. m. Persoană care se ocupă cu problemele teoretice dintr-un domeniu al științei sau al artei, specializîndu-se în ele. Marii dascăli ai proletariatului, Marx și Engels, au fost nu numai teoreticieni geniali, dar și eminenți conducători revoluționari. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 29. Dacă studiem cu atenție mișcarea culturală de la 1840 încoace, vedem că... teoreticianul e A. Russo. IBRĂILEANU, SP. CR. 69.

TEZĂ, teze, s. f. 1. Aserțiune expusă și susținută într-o discuție; idee principală dezvoltată și demonstrată într-o operă, într-o cuvîntare etc. Principiul conducător al întregii concepții marxiste despre lume și al întregii activități a partidelor marxiste îl constituie teza despre unitatea dintre teoria și practica revoluționară, formulată de întemeietorul comunismului științific – Karl Marx. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 9, 24. Drama poate să fie... scrisă pentru dovedirea unei anumite teze. GHEREA, ST. CR. II 249. ◊ Loc. adv. (Învechit) În teză generală = în linie generală, în general; privind lucrurile în general, în mare. În teză generală... să nu uităm că năravul din fire nu are lecuire. ODOBESCU, S. III 48. 2. Lucrare scrisă, făcută de elevi în clasă, sub supravegherea profesorului, pentru a-și dovedi cunoștințele la sfîrșitul unei perioade de studiu sau la un examen. Toți ceilalți profesori am socotit că se poate acorda unui elev eminent alt termen pentru teza de mai. SADOVEANU, N. F. 175. Premiantul întîi la toate, – zece la teză, zece la oral. C. PETRESCU, Î. II 127. Mi-a pus pe o teză cu subiect liber nota 10. I. BOTEZ, ȘC. 58. ◊ Teză de licență (sau de doctorat) = lucrare științifică prezentată de un candidat pentru obținerea titlului de licențiat (sau de doctor).

transcendent, ~ă a [At: STAMATI, D. / V: (îvr) ~dant / Pl: ~nți, ~e / E: fr transcendant, lat transcendens, -tis] 1 (În filozofia medievală) Care s-ar afla dincolo de o limită sau de un nivel dat. 2 (În filozofia medievală) Care nu ține de o clasă de obiecte, ci presupune un principiu exterior și superior acesteia, deosebindu-se astfel de ceea ce este imanent. 3 (În filozofia lui Kant) Inaccesibil cunoașterii bazate pe experiență. 4 (În filozofia lui Kant) Care este dincolo de lumea empirică. 5 De gradul cel mai înalt Si: eminent. 6 Superior. 7 (Mat; îs) Număr ~ Număr care nu poate fi rădăcina unei ecuații algebrice cu coeficienți raționali. 8 (Mat) Care folosește calculul diferențial și integral. 9 Care se află mai presus de inteligența obișnuită, de lucrurile individuale, de umanitate. 10 Referitor la Dumnezeu.

un n. 1. cel dintâiu dintre toate numerele: 2. cifră ce arată pe unu. [Lat. UNUS]. ║ a. 1. simplu, care nu admite pluralitate; 2. singur, care nu e niciodată contrar sieș: adevărul este totdeauna unul; unul și unul, ales dintre mulți, eminent; unul și jumătate, fig. șiret, viclean. ║ pr. nehotărît: un om.

UREDINOFLORĂ s. f. Floră a uredinalelor. Acela căruia îi datorăm cele mai valoroase contribuțiuni la cunoașterea uredinoflorei din țara noastră este eminentul meu profesor I. C. Constantineanu. SĂVULESCU, M. U. I 12.

viață s.f. 1 Formă superioară de mișcare a materiei, care apare pe o anumită treaptă a dezvoltării acesteia și care reprezintă o sinteză a proceselor biologice, fizice, chimice, mecanice care au loc în organism; faptul de a fi viu; starea a ceea ce este viu. Mă face să fiu în stare a-mi jărtfi viața pentru tine (EMIN.). ◊ Loc.adj. Fără (pic de) viață = a) care este lipsit de vlagă și de voință, fară vigoare; slăbănog, neputincios; b) care este mort. Mama nu mai era frumoasă fără viață... arăta mai bătrînă cu zece ani (PRED.). De viață și (de) moarte = capital, crucial; absolut, total. ◊ Loc.adj., adv. Pe viață și (sau ori) pe moarte = (în chip) deznădăjduit, aprig; cu înverșunare, din toate puterile, cu riscul vieții. Tecla se îndrăgise de Stoica pe viață și pe moarte (GAL.). ◊ Loc.adv. Cu viață = a) în mod energic, hotărît; b) viu, teafar. Cu prețul vieții = cu orice risc. ◊ expr. A fi în viață = a trăi. Mai erau în viață încă vreo zece (SADOV.). A da viață = a) a crea, a naște, a aduce pe lume. Acești oameni... mi-au dat viață și, odată cu ea, cîte o parte din temperamentul lor (CĂL.); b) a readuce la viață, a reînvia. Din inimă-i pămîntul la morți să deie viață (EMIN.); c) fig. a face să apară, să se producă, să se manifeste. Lună tu, stîpîna mării, pe a lumii boltă luneci Și gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci (EMIN.); d) fig. a anima, a însufleți. Soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare (ALECS.). A aduce (pe cineva) la viață = a face (pe cineva) să-și recapete cunoștința, sănătatea; a însănătoși. A (se) trece din viață = a muri. A-și da viața = a se jertfi din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Și-ar da viața ca să apere femeia iubită (CA. PETR.). (A fi) între viață și moarte = (a fi) în pericol să moară, (a fi) în pragul morții. A mîntui (cuiva) viața = a scăpa (pe cineva) dintr-o mare primejdie, a salva de la moarte. A-și pune viața în primejdie (sau la mijloc) ori a-și risca viața = a face ceva cu riscul vieții, a risca foarte mult. A lua (sau a căpăta) viață = a lua ființă, a se naște; a se înființa, a se ivi; a se produce. A lăsa (ori a cruța) viața sau a dărui viața, a lăsa (pe cineva) în viață = a lăsa pe cineva în viață (după ce-i fusese hotărîtă moartea). Cruță-mi viața, Aleodor (ISP.). A scăpa cu viață = a se salva de la moarte. Încă mă mir cum am scăpat cu viață (CR.). A înceta (sau a se stinge, a se săvîrși, a conteni) din viață ori a-și sfîrși viața, a i se sfîrși viața (cuiva) = a muri. Descrise împrejurările în care poetul se săvîrșise din viață (STANCU). A se juca cu viața v. juca. A-i lua (cuiva) sau a-și lua viața v. lua. A-(și) pierde viața v. pierde. A plăti cu viața v. plăti. A prinde viață v. prinde. A reveni la viață v. reveni. A da semn (sau semne) de viață v. semn. A o sfîrși cu viața v. sfirși. A-și încheia socotelile cu viața v. socoteală. A-și vinde scump viața v. vinde. ♦ Epitet pentru o ființă iubită, care reprezintă totul în existența cuiva. Viața mea era Alta (CA. PETR.). ♦ fig. Vietate, ființă; spec. om. Cîte vieți, cîte inimi, cîte suflete n-ar fi putut găsi mormîntul lor (HOG.). ♦ Putere, energie, vlagă. Băutura îl învinețise parcă, ai fi zis că vinul alunga viața din el în loc s-o biciuie (PRED.). ◊ expr. A-și stoarce viața v. stoarce. 2 Vivacitate, vioiciune; veselie, bună dispoziție, exuberanță. Privirea-i strălucea de viață (PRED.). ◊ Loc.adj. Plin de viață sau cu viață = energic, viguros, vioi; vesel. Ea îl revedea, adolescent plin de viață (G. m. ZAMF.). De viață = (despre oameni) care este vesel, exuberant, sociabil; căruia îi place să petreacă. Era un om de viață, îi plăcea să se distreze cu prietenii. ◊ expr. A prinde viață sau a prinde la viață v. prinde. 3 (biol.) Ansamblul fenomenelor biologice (creștere, metabolism, reproducere etc.) pe care le prezintă organismele animale sau vegetale de la naștere pînă la moarte. Apa e elementul în care s-a produs șocul primordial al nașterii vieții (PRED.). 4 Existență umană, petrecere a omului pe pămînt După ce descoperim că viața n-are nici un înțeles, nu ne rămîne altceva de făcut decît să-i dăm un înțeles (BLA.). ◊ expr. Cînd ți-e viața mai dragă = cînd nici nu te aștepți, cînd nici nu te gîndești. A izbuti (sau a răzbi) în viață = a reuși să ajungă într-o situație materială sau socială bună. Voi munci, voi răzbi în viață, dar cu tine și pentru tine (CĂL.). A intra în viață = a) (despre oameni) a începe să se confrunte cu realitatea; b) a începe să activeze, să funcționeze. A mînca cuiva (sau a-și mînca cu cineva sau cu ceva) viața v. mînca. A i se urî cu viața v. urî. Valurile vieții v. val. ♦ Realitate, lume obiectivă. Arta cere în fizicul actorului tot atîta variație cîtă a creat viața (CA. PETR.). ◊ expr. A traduce în viață v. traduce. 5 (relig.; determ. prin „de apoi”, „de dincolo”, „cealaltă” etc.) Existență de dincolo de moarte, trăire în lumea de apoi. Eu o lacrimă de-aicea nu mi-aș da-o pentru toată nesfîrșita fericire din viața de apoi (VLAH.). ♦ (și viața veșnică, viața de veci) Fericirea veșnică de care se vor bucura drept-credincioșii. A trecut de la deșărticiune la viață veșnică, unde nu mai este nici întristare, nici suspinare (AGÂR.). ◊ (ca atribut al lui Iisus Hristos) Eu sînt Calea , Adevărul și Viața (BIBL.). 6 Mod în care trăiește cineva; condiții, mediu în care se desfășoară existența unei persoane sau a unei colectivități. De ce să-și amărască el viața de dragul ei? (SLAV.). ◊ expr. A-și îngropa viața (undeva) = a duce o existență lipsită de satisfacții, de împliniri. A-și reface viața = a se recăsători. A duce o viață bună v. bun. Viață de cîine v. cîine. A-și cîrpi viața v. cîrpi. A-și face (sau a-și găsi, a-și croi) (un) drum (nou) în viață v. drum. A (se) lupta cu viața v. lupta. ♦ Conviețuire, trai. Cinci ani de viață cu un om istovit... ; în urmă văduvă (CAR.). ◊ Tovarăș (sau tovarășă) de viață v. tovarăș. ◊ expr. A duce viață comună cu cineva v. comun. A(-și) lega viața de cineva sau de viața cuiva v. lega. 7 Mod de existență sau manieră de a trăi proprie unei persoane sau unui grup de persoane, care se caracterizează printr-un ansamblu de condiții sociale, economice, culturale etc. sau prin activități ori preocupări specifice; totalitatea activităților specifice unei persoane, unei colectivități, unui domeniu. Viața monahală nu m-ar speria (D. ZAMF.). ◊ Viață contemplativă v. contemplativ. Viață publică v. public. 8 Faptul de a subzista; concr. ceea ce este necesar pentru existența zilnică a cuiva (hrană, îmbrăcăminte etc.); trai (zilnic). Trebuie să ne cîștigăm cu amar viața între ceilalți oameni (SADOV.). 9 Perioadă de timp cuprinsă între nașterea și moartea cuiva; totalitatea evenimentelor petrecute în acest timp; durata vieții cuiva. Am avut parte în viața mea de odihna vîntului și de liniștea valurilor (SADOV.). ◊ Asigurare pe viață = mod de asigurare care garantează contractantului sau unei persoane desemnate de acesta o sumă de bani sau o rentă în cazul decesului asiguratului sau în cazul atingerii de către acesta a termenului stabilit prin contractul de asigurare. ◊ Loc.adj., adv. Pe viață = (care este) pentru tot timpul cît trăiește cineva. Δ Închisoare pe viață v. închisoare. Din viață = (care este) din timpul cînd trăiește (cineva), cînd este încă viu. Oamenii eminenți sînt onorați, sărbătoriți în viață și după moarte (RALEA). ◊ Loc.adv. În viața mea (sau a ta, a lui etc.) = (în constr. neg.) niciodată. În viața mea n-am văzut ceva mai îngrozitor (VLAH.). De-o viață = (de) foarte mult timp. Apoi eu de-o viață trăiesc între munteni (SADOV.). ◊ expr. O viață de om = vreme foarte îndelungată, mult timp. ♦ Timpul care rămîne de trăit cuiva (începînd dintr-un moment determinat) pînă la moarte. Nu gîndesc o fericire mai deplină... decît să te știu... apărată de mine pentru toată viața (CA. PETR.). ◊ Amurgul vieții v. amurg. ◊ expr. Pe viață (și) pe moarte = pentru totdeauna, pentru tot restul vieții, pînă la moarte. A-și încheia viața (undeva) v. încheia. 10 Totalitatea actelor, întîmplărilor, evenimente etc. trăite de cineva în timpul existenței sale. Este lungă și nu prea veselă istoria vieții lui Zibal (CAR.). ♦ Șir de acțiuni, fapte săvîrșite de cineva în timpul vieții sau al unei perioade din viață. Nu-i place să vorbească despre viața lui din tinerețe. ♦ spec. Gen de scriere care are ca obiect descrierea faptelor, a evenimentelor etc. trăite sau a acțiunilor săvîrșite de cineva; biografie. Dosoftei a tradus „Viețile sfinților”. 11 (fiz.) Viață medie = media aritmetică a duratelor de existență a particulelor instabile de același fel. • pl. vieți. /lat. *vivitiam < vīvus, -a, -um.

viu, vie adj., subst. I adj. 1 (despre ființe; în opoz. cu „mort”) Care se află în viață, care trăiește; care este înzestrat cu viață. Numărul statuilor ar întrece în oraș populația vie (CĂL.). ◊ Loc.adj., adv. De viu = fiind încă în viață, trăind. Au îngropat de vii pe soldați după ce-i silise mai întîi să-și sape singuri gropile (E. LOV.). Δ expr. A jupui pe cineva (sau a lua cuiva pielea) de viu = a fi fără milă față de cineva, a cere cuiva mai mult decît poate da; a jecmăni, a jefui (pe cineva). Pe viu = (în mod) direct, nemijlocit. A constata pe viu cîte tulburătoare afinități... există între cele două limbi (PER.). ◊ expr. Viu sau mort = în orice stare s-ar afla, în viață sau mort; cu orice preț. (A fi) mai mult mort decît viu = a fi într-o stare de epuizare maximă (din cauza bolii, a fricii etc.). Cică aici ar fi adus pe un miner strivit de stîncî,... era mai mult mort decît viu (AGÂR.). A băga pe cineva (de viu) în groapă (sau în pîmînt) v. băga. 2 (bis.; despre Dumnezeu) Care este etern, nemuritor, veșnic. Să piei din casă, tălanițo, căci pe viul Dumnezeu, te omor (FIL.). II s.m., s.f. 1 Persoană care trăiește; om în viață. Straja morților, ți-a înăsprit sufletul pentru cei vii (VLAH.). ◊ Loc.adj. Între vii = (despre acte juridice) care are valabilitate, putere executorie numai în timpul vieții părților contractante. Loc.adj., adv. Pe viu = a) așa cum se prezintă în realitate, în viață, direct, nemijlocit; b) (în pictură) după natură, avînd ca model realitatea înconjurătoare. ◊ expr. Morții cu morții (și) viii cu viii, se spune în legătură cu atitudinea egoistă, nepăsătoare a cuiva care nu regretă moartea unei rude, a unui prieten etc. sau ca îmbărbătare celor care se consolează greu de moartea unei persoane dragi și ca îndemn de a se îngriji de cei rămași. Nici cu viii, nici cu morții, se spune despre cineva bolnav care nu moare, nici nu se însănătoșește. A lua (și) de pe (sau de la) viu (ori vii) și de pe (sau de la) mort (ori morți), se spune despre cei lacom, hrăpăreți. A fi mort între vii = a fi ca și mort. A ieși (sau a pieri, a se duce) dintre vii = a muri. A șterge (sau a rade) (pe cineva) dintre vii (ori din cartea viilor) = a omorî. A da cu mort peste viu v. mort. 2 (înv.) Făptură, ființă care este în viață; totalitatea viețuitoarelor de pe pămînt; spec. totalitatea oamenilor de pe pămînt. E mumă tuturor viilor (BIBLIA 1688). III adj. (despre celule, organisme, materie etc.) Care are viață prin structura sau prin esența sa; a cărui funcționare face posibilă viața. Capacitatea de expansiune și multiplicare a materiei vii fiind enormă (CĂL.). ♦ (despre plante sau despre părți ale lor) Care este în plină vegetație, care este viguros, plin de sevă, sănătos, verde. Mirosea a lemn proaspăt și viu (VOIC.).* Gard viu v. gard. Pătură vie v. pătură. IV adj. (despre părți ale corpului, organe, carne etc.) Care aparține unei ființe în viață. Trupul meu tînăr și alb, cu sînge viu și bogat (PAPAD.). ◊ Rană vie = rană a unui organism în viață care sîngerează, de pe care s-a luat pielea. Carne vie v. carne. Δ Trafic cu (sau de) carne vie v. carne. ◊ expr. A tăia (sau a da, a trage) în carne vie v. carne. V adj. Care persistă, care se menține, care dăinuie încă. Ele sînt momente încă vii ale picturii noastre monumentale (OPR.). ♦ (despre cuvinte, limbă etc.) Care este expus, comunicat oral; care este în circulație. Amintirile și poveștile lui Creangă sînt însăși limba vie a poporului (SADOV.). ◊ Limbă vie v. limbă. ◊ Loc.adv. Prin (sau cu) viu grai v. grai. ♦ (despre sufixe) Care este productiv. VI adj. (cu sens intensiv) 1 (despre ființe) Care este plin de viață, de energie, de neastîmpăr; cu mișcări iuți, vioaie; vioi, sprinten. Admiram cele patru animale subțiri și vii ca jocul de izvor (CA. PETR.). ♦ (despre ochi, privire etc.) Care denotă vioiciune, energie, inteligență; ager, vioi. Ne aștepta un bătrîn înalt și impunător, cu... niște ochi vii și însuflețiți (VOIC.). ♦ (despre gîndire, imaginație, inteligență) Care se manifestă cu promptitudine, cu rapiditate, în mod spontan. Are o inteligență vie. ♦ (despre acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) Care se produce cu repeziciune, cu intensitate, cu însuflețire; care este plin de dinamism, energic. E aplaudată... cu o vie participare la cei din salon (CA. PETR.). ◊ (adv.) Eminentul tînăr a fost viu felicitat (CAR.). 2 (despre stări sufletești, sentimente, senzații etc. ale oamenilor) Care se manifestă cu intensitate și persistență; intens, puternic. Îl cuprindea o vie îngrijorare (SLAV.). ♦ (despre discuții, comentarii, discursuri etc.) Care este animat, aprins. Mi-a răspuns într-un discurs cam viu (MAIOR.). 3 (despre creații, realizări ale oamenilor) Care este expresiv, convingător, viabil; care evocă ceva în imagini sugestive; care animă, care dinamizează. Are o replică vie, spumoasă, presărată cu accente umoristice (PER.). ◊ Tablou viu v. tablou. 4 Care este conform unui fapt real, concret, palpabil sau care este alcătuit din fapte reale; adevărat, autentic; elocvent. El... totdeauna slujise de pildă vie de cumpătare (m. I. CAR.). 5 (despre ape) Care curge repede. Izvoară vii murmură și saltă de sub piatră (EMIN.). ◊ Apă vie v. apă. 6 (despre foc) Care arde cu flăcări mari. Lelița Ileana hrănea un foc viu sub șopron (SADOV.). ◊ (adv.) Focurile ard viu (CA. PETR.). 7 (despre lumină, ext., despre surse de lumină) Care strălucește cu intensitate; care este tare, puternic, strălucitor, orbitor. Cînd intrarăm în sufragerie... ne izbi deodată lumina vie a luminărilor (SADOV.). ♦ (despre culori) Care este intens, aprins; strălucitor. ♦ (despre obiecte) Care are o culoare intensă, bătătoare la ochi. Pe jos sînt covoare țesute-n flori vii (EMIN.). 8 (despre voce, sunete, zgomote etc.) Care are o sonoritate puternică, tare; care impresionează. A prins să sune sunet viu (COȘB.). (despre muzică, melodii) Care are un ritm accelerat și antrenant. ♦ (despre ritmul unei compoziții muzicale) Care are o desfășurare rapidă. 9 (despre aer) Care este curat, proaspăt, tare. Stejarul cel drept crește pe munte în aer viu (ALECS.). 10 (despre mirosuri) Care este pătrunzător, puternic. Condurașul... trimite o aromă vie, proaspătă (IORGA). 11 (despre corpuri, elemente din natură etc.) Care se mișcă sau se deplasează într-un ritm rapid, care este mobil. A iubitei mele frunte cu vii umbre colora (ALEX.). ◊ Operă vie v. operă. ♦ (despre mișcare, deplasare) Care este iute, rapid. Era o unduire vie de sute de culori (VOIC.). 12 (despre fenomene, procese fizice sau chimice) Care se produce, se propagă cu rapiditate. Se observă o căldură vie și lumină (MARIN). 13 Care este caracteristic sau esențial pentru viață; în care rezidă viața; vital. Creaturile primesc impulsul viu (ȚOIU). VII s.n. 1 Forță vitală, viață. A-nvîrtit pumnalul-n carne să se scurgă viul tot (COȘB.). ◊ Loc.adj. În viu = (despre carne) care aparține unui animal încă nesacrificat pentru consumul alimentar. 2 (reg.; art.; predomină ideea de mijloc, de parte centrală) Viul nopții = miezul nopții. Viul focului = porțiune a focului unde acesta arde mai intens; toi. Viul codrului (sau pădurii) = mijlocul unui codru, al unei păduri. Viul apei (sau de apă) = albia unei ape curgătoare; loc în albia unui rîu unde apa este adîncă și repede. • pl. vii. /lat. vivus, -a, -um.

Xenopol (Alexandru) m. eminent istoric și economist: Istoria Românilor din Dacia Traiană (1847-1920). ║ (Nicolaie) fratele celui precedent autor de roman sociale: Brazi și Putregai (mort 1917).