SCRÂȘNI, scrâșnesc, vb. IV. Intranz. 1. A strânge fălcile și a freca dinții de jos cu cei de sus, făcând să se audă un zgomot caracteristic (în momente de furie, de durere etc.). ◊ Tranz. Își scrâșnea dinții. ♦ Tranz. Fig. A rosti, a spune ceva printre dinți cu ură, cu mânie. 2. P. gener. A produce un zgomot scârțâitor; a scârțâi. [Var.: (reg.) crâșni vb. IV] – Din bg. skărša, sb. scršiti.

cârjni v vz scrâșni

cârșni v vz scrâșni

crâșni vi vz scrâșni

crâșnit sn vz scrâșnit

crijni v vz scrâșni

crișni v vz crâșni

scărșni v vz scrâșni

scârșni v vz scrâșni

scrășni v vz scrâșni

scrășnit sn vz scrâșnit¹

scrâșni vi [At: PSALT. 68 / V: (pop) scârș~, (îrg) ~răș~, scriș~, ~ărș~, crâșni, (înv) crășni, crișni, cârșni, (reg) ~âjni, ~rijni, str~, cârjni, crijni, crâjni, scărș~ / Pzi: ~nesc / E: fo] 1 (D. oameni; de obicei urmat de determinările „din dinți”, „din măsele” sau înv, „cu dinții”, „în dinți”) A produce un zgomot caracteristic prin strângerea maxilarelor și prin frecarea dinților de jos cu cei de sus, ca efect al supărării, al ciudei, al mâniei, al urii, al furiei, al durerii etc. Si: (îrg) a crâșca, a scrâșca (1). 2 (Fig; d. oameni) A pronunța cuvintele printre dinți vorbind cu supărare, cu ciudă, cu mânie, cu furie, cu ură etc. (greu stăpânite) Si: (înv) ascrâșca (2). 3 (Pan; d. obiecte sau d. părți ale unor obiecte; d. materiale, corpuri, substanțe etc.) A produce (prin întreruperea bruscă a unei frecări, a unei apăsări, a unei deplasări etc.) un zgomot specific, de scurtă durată, aspru și neplăcut Si: (rar; pex) a scârțâi (1). 4 (D. oameni) A provoca scrâșnete (3).

scrâșnit¹ sn [At: (a. 1700) GCR I, 338/36 / V: (înv) scrăș~, crâșnit / Pl: ~uri / E: scrâșni] 1-3 (Înv) Scrâșnet (1-3). 4-5 (Rar) Scrâșnire (4-5).

scrâșnit², ~ă a [At: COȘBUC, P. II, 79 / Pl: ~iți, ~e / E: scrâșni] 1 (D. stări afective) Care este exprimat prin scrâșnete (1) Si: (îvr) scrâșnitor (2). 2 (D. manifestări ale oamenilor) Care este însoțit de scrâșnete (1) Si: (îvr) scrâșnitor (3). 3 (Pex) Care este reținut (ca să nu izbucnească) Si: (îvr) scrâșnitor. 4 (D. cuvinte, propoziții etc.) Rostit printre dinți (trădând supărare, furie, ură etc. abia stăpânită). 5 (D. zgomote) Care este de scurtă durată, aspru și neplăcut.

scrijni^[1] v vz scrâșni

scrișni v vz scrâșni

strâșni v vz scrâșni

SCRÂȘNI, scrâșnesc, vb. IV. Intranz. 1. A strânge fălcile și a freca dinții de jos cu cei de sus, făcând să se audă un zgomot caracteristic (în momente de furie, de durere etc.). ◊ Tranz. Își scrâșnea dinții. ♦ Tranz. Fig. A rosti, a spune ceva printre dinți cu ură, cu mânie. 2. P. gener. A produce un zgomot scârțâitor; a scârțâi. [Var.: (reg.) crâșni vb. IV] – Din bg. skărša, scr. scršiti.

CRÎȘNI vb. IV v. scrîșni.

SCRÎȘNI, scrîșnesc, vb. IV. Intranz. 1. (Uneori determinat prin «din dinți» sau «din măsele») A strînge convulsiv fălcile și a freca dinții de jos de cei de sus, făcînd să se audă un zgomot caracteristic (de obicei în momente de mînie, de furie, de durere). Omul scrîșnea din măsele prin somn. C. PETRESCU, A. 351. Bătrînul... scrîșni nervos din dinți. BART, S. M. 63. [Ostașii se luptau] mușcîndu-se, scrîșnind. ALECSANDRI, P. III 224. ◊ (Cu subiectul «dinții») Dinții îi scrîșneau și ochii săi sîngerați se holbaseră. NEGRUZZI, S. I 165. ◊ Tranz. (Cu complementul «dinții») Ce puteam face, domnișorule? șopti Ion scrîșnind dinții. REBREANU, I. 37. Spaniolul, furios, de cîte ori îl întîlnea pe băiat pe punte, își strîngea fălcile și scrîșnea dinții. BART, E. 272. ♦ A pronunța cuvintele printre dinți, a vorbi printre dinți cu ură, cu mînie, cu ciudă. V. mîrîi. M-a apucat de piept și-a scrîșnit la mine... dă-le banii oamenilor. VORNIC, P. 99. În ziar ce spune? Accident, nu? – Accident – scrîșni Petrescu. GALAN, Z. R. 365. ♦ Fig. A da impresia că vorbește cu ciudă, că cîrtește. L-am văzut destul de adesea scrîșnind de lipsă. CARAGIALE, O. III 238. ♦ (Despre substanțe aspre care se freacă între dinți) A scîrțîi. Scuipară amîndoi praful care le scrîșnea în dinți. DUMITRIU, V. L. 106. 2. Fig. A scoate un sunet aspru, a scîrțîi (ca efect al unei frecări). Tancurile veneau scrîșnind printre explozii. CAMILAR, N. I 431. Huruie motoarele, clămpănesc curelele transmisiilor, scrîșnesc mașinile, gem nicovalele izbite de ciocane și de baroase. PAS, L. II 59. Sub tălpile opincilor și călcîiele cizmelor, omătul scrîșnea de ger. C. PETRESCU, R. DR. 143. – Variantă: crîșni (SADOVEANU, N. F. 27, RETEGANUL, P. I 19, ALECSANDRI, P. II 17) vb. IV.

SCRÎȘNIT², -Ă, scrîșniți, -te, adj. Care își găsește expresia într-o scrîșnire, într-o mînie sau o durere stăpînită. Între acești mucenici, care cu adevărat îndurau dureri scrîșnite, se găsea un soldat cu numele Barnaru. MIRONESCU, S. A. 117. ◊ (Rar, ca expresie a veseliei) Fără să-i pese de aceste amenințări, Stroe Vardaru hohotea cuprins de o scrîșnită înveselire. C. PETRESCU, A. R. 32. ♦ (Despre cuvinte, propoziții) Rostit printre dinți, mîrîit. (Adverbial) Mă bucur prea mult de asta... mormăi scrîșnit Jder, dar te rog încă o dată să binevoiești a ieși. SADOVEANU, F. J. 158.

SCRÎȘNIT¹, scrîșnituri, s. n. Scrîșnire.

A SCRÂȘNI ~esc intranz. 1) A-și contracta cu putere fălcile, frecând dinții de jos cu cei de sus și producând un scârțâit specific (ca manifestare a furiei sau durerii). 2) fig. A articula sunetele printre dinți (de mânie sau de ură). 3) A produce un zgomot scârțâitor (ca rezultat al frecării sub presiune). Zăpada ~ește sub picioare. /<sl. skružitati, bulg. skărša, sb. skršiti

crâșnì v. Mold. V. scrâșnì: geme, urlă și crâșnește AL.

scârșnì v. Mold. V. scrâșni.

scrâșnì v. a strânge dinții așa că se aude un scârțăit. [Cf. slav. SKRŬJITATI].

crișc, V. scrîșnesc.

scîrș, scîrnésc V. scrîșnesc.

scrîșnésc v. intr. (vsl. *skrŭšnontî sau *kr-, a scrîșni, skrŭgitati, skrŭgŭtati, a scrîșni, a scîrțîĭ, bg. skŭršam, kŭršy, frîng, srb. skršiti, skrhati, a frînge, skrušiti, a strivi, skrgutati, a scrîșni, rut. skrišiti, skrušiti, a strivi. V. scîrțîĭ). Scîrțîĭ din dințĭ de furie saŭ de durere. – în Mold. și crîșnesc în nord și crîșc și crișc a -á (cp. cu sîrb. krčati, a striga). La Rebr. scrîșnesc și cr- (2, 44; 209; 213). În Olt scrîjnesc (Șez. 1922; 54). Vechĭ și scîrșnesc, cîrșnesc și scîrșc, a -á (scris și a scîrcĭca).

scrâșni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. scrâșnesc, 3 sg. scrâșnește, imperf. 1 scrâșneam; conj. prez. 1 sg. să scrâșnesc, 3 să scrâșnească corectat(ă)

scrâșnit s. n., pl. scrâșnituri

scrâșni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. scrâșnesc, imperf. 3 sg. scrâșnea; conj. prez. 3 să scrâșnească

scrâșnit s. n., pl. scrâșnituri

scrâșni vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. scrâșnesc, imperf. 3 sg. scrâșnea; conj. prez. 3 sg. și pl. scrâșnească

scrâșnit s. n., pl. scrâșnituri

scrâșnesc, -neam 1 imp.

SCRÂȘNI vb. 1. (Mold. și Transilv.) a crâșca. (A ~ din dinți.) 2. a scârțâi. (Cheia ~ în broască.)

SCRÂȘNIT s. 1. v. scrâșnet. 2. v. scârțâit.

SCRÎȘNI vb. 1. (Mold. și Transilv.) a crîșca. (~ din dinți.) 2. a scîrțîi. (Cheia ~ în broască.)

SCRÎȘNIT s. 1. scrîșnet, scrîșnire, scrîșnitură. (~ dinților.) 2. scîrțîială, scîrțîire, scîrțîit, scrîșnet, scrîșnire. (~ cheii în broască.)

scrîșni (-nesc, -it), vb. – A crișca, a scîrțîi. – Var. crîșni, (s)cîrșni. Megl. crăsnes, crăsniri. Creație expresivă, cf. (s)cîrșca, și sl. skružitati (Cihac, II, 329), bg. skrašna (Conev 91). Der. din sl. (cf. și Miklosich, Slaw. Elem., 45; Tiktin) este posibilă fără a fi o ipoteză necesară. Var. crîșni, este forma cea mai foolosită în limba vorbită (ALR, I, 89). – Der. scrîșnet, s. n. (scrîșnire).